SV-2005/2006

Introducere în psihologia judiciară (I):CE ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ?

CUPRINS

Ce este şi ce nu este psihologia judiciară?Obiectul de studiu al psihologiei judiciareMetodologia psihologiei judiciareScopul şi obiectivele psihologiei judiciareBeneficiarii cunoştinţelor de psihologie judiciară

Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară

* * *

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi din ce în ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare (puteţi urmări în calitate de mostre de astfel de produse media de exemplu mini-serialele „CSI – Investigaţii” la TVR 1 sau „Cracker – psihologia crimei” la TVR 2).

De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor juridice şi ştiinţelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de rutină.

În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia judiciară, să începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest suport de curs nu este nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de creionare a unui număr infim de mic de probleme care constituie conţinutul tematic al psihologiei judiciare.

* * *

1

Curs 1

În acest curs intenţionăm să oferim, pentru început, o scurtă prezentare a disciplinei sub aspectul caracteristicilor specifice care o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu al psihologiei sociale, metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei judiciare, beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub cupola acestei discipline.

Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme principale de care se preocupă psihologia judiciară.

Ce este şi ce nu este psihologia judiciară?

În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică şi materia cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest scop, pentru început, studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori foarte abstracte şi sofisticate. Cu ce se începe în mod normal? Regula nescrisă spune că pentru început este necesar a se sublinia importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În acest sens, de regulă, se prezintă “argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”: se consideră, pe bună dreptate, că orice disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea faptului că are un obiect de studiu propriu si o metodologie ştiinţifică distinctă.

Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia judiciară este o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe deplin criteriul unei discipline ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi nici sub aspectul metodologiei de cercetare a acestuia. Să analizăm pe rând obiectul psihologiei judiciare şi metodologia acesteia.

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare

Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l definim, într-o manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii intrapsihice şi al comportamentului persoanelor implicate în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale şi civile).

Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică totalitatea proceselor psihice – cognitive, afective şi motivaţionale – inaccesibile observaţiei directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect, ca rezultat al observării comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.

Să examinăm acum ultima parte a definiţiei propuse. Conflictul individului cu norma juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă (vezi şi Cadrul 1 pentru exemple). Deşi există o varietate foarte mare de norme juridice investigate sistematic de diferite ramuri de drept (de exemplu, dreptul transporturilor, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul afacerilor etc.), cele mai numeroase, importante şi omniprezente norme juridice sunt normele civile şi normele penale. Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi, cu anumite excepţii, presupun o răspundere juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor. Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu precădere de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor penale, şi, într-o mai mică măsură, de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor civile.

2

Cadrul 1: Exemple de conflicte a omului cu legea

În conflictul individului cu norma juridică participă, având diferite roluri în această „dramă judiciară”, mai multe persoane: făptaşul propriu-zis (în termeni legali acestuia i se mai spune pârât, în cazul unui proces civil, sau învinuit / inculpat, în cazul unui proces penal), ocazional pot apărea complicele sau instigatorul, martori, gardieni publici, poliţişti, anchetatori, procurorul, avocatul, completul de judecători, experţi, gardienii din instituţiile penitenciare etc. Toate aceste categorii de persoane sunt implicate în mod diferit în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică. De facto, am putea să le numim personaje dintr-o dramă, drama individului care încalcă legea, drama judiciară. O să revenim asupra acestei „viziuni dramaturgice” asupra conflictului omului cu legea în cursul următor.

Desigur, am putea formula obiectul de studiu al psihologiei judiciare şi prin frazări relativ mai simple, deşi, poate mai puţin exacte, de genul: studiul aspectelor psihologice în procesul înfăptuirii justiţiei sau studiul aspectelor psihologice în contexte legale, sau, mai metaforic, studiul aspectelor psihologice prezente în drama judiciară.

După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al psihologiei judiciare (pentru completări urmăriţi şi analizaţi alte definiţii din Tabelul 1), trebuie să precizăm că acesta nu este autonom. A analiza comportamentul şi viaţa intrapsihică a unui individ în contexte legale presupune de fapt un obiect de studiu particularizat pentru … psihologia socială aplicată. Să ne aducem aminte faptul că, psihologia socială se ocupă de viaţa psihică şi comportamentul individului în contexte sociale. Cum contextele legale reprezintă un caz particular de contexte sociale, obiectul de studiu al psihologiei judiciare se suprapune peste cel al psihologiei sociale aplicate. Mai mult decât atât, dacă o să analizaţi manualele de psihologie socială de limbă engleză, de cele mai multe ori o să remarcaţi că spre final, în cadrul secţiunii

3

Exemplu de delict civil prin acţiune

Dacă persoana A lasă drept amanet persoanei B, ca şi garanţie pentru creditul obţinut, un autoturism, iar persoana B foloseşte autoturismul în interese personale, suntem în situaţia în care creditorul (persoana B) încalcă prevederile Codului Civil care interzice folosirea bunului amanetat (vezi C. Civ., art. 1693). Această faptă a creditorului îi dă dreptul debitorului (persoanei A) să se adreseze instanţei de judecată pentru ca bunul amanetat să fie pus sub sechestru judecătoresc şi ca, eventual, să-i fie restituite şi daunele care le-a suferit din cauza uzurii la care a fost supus autoturismul.

În cazul de faţă persoana B comite un delict civil, adică încalcă legea civilă, prin faptul că face ceva ce aceasta, prin intermediul prevederilor codului civil, îi interzice să facă.

Dacă, după ce executorul judecătoresc aplică, în baza hotărârii legale, sechestrul asupra autoturismului şi persoana B sustrage de sub sechestru autoturismul şi îl foloseşte din nou în scopuri personale, va comite un delict penal – o infracţiune. Infracţiunile, faţă de delictele civile, se pedepsesc: în cazul dat, conform codului penal românesc infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o lună până la un an sau cu amendă (vezi C. Pen., art. 244).

Exemplu de infracţiune penală prin non-acţiune / inacţiune

Dacă persoana C găseşte un telefon mobil şi în termen de 10 zile nu-l predă autorităţilor sau persoanei care l-a pierdut comite o infracţiune penală care se regăseşte în Codul Penal cu titlul „însuşirea bunului găsit” (vezi C. Pen., art. 216). De data aceasta delictul penal (infracţiunea) se comite prin omisiune sau nesocotire a ordinului care se cuprinde în Codul Penal: lucrul găsit trebuie restituit proprietarului sau predat autorităţilor. Persoana C riscă să fie pedepsită prin închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă.

consacrate psihologie sociale aplicate, veţi găsi frecvent un capitol care se întitulează „Psihologia socială aplicată în contexte legale”.

E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele de psihologie socială aplicată în contexte legale sunt limitate prin scopul lor: de regulă, ele nu urmăresc decât demonstrarea valenţelor aplicative ale cunoştinţelor de psihologie socială fără o analiză detaliată a elementelor legale, sau altfel spus, fără a ţine cont de contribuţia cunoştinţelor acumulate în ştiinţele juridice.

Pentru anumite teme clasice pentru psihologia judiciară cum ar fi personalitatea infractorului, personalitatea victimei, personalitatea anchetatorului, depunerea mărturiei etc. obiectul de studiu central este personalitatea şi atunci asistăm la o particularizare a obiectului de studiu specific psihologiei personalităţii. Iarăşi, suntem nevoiţi să constatăm că psihologia judiciară nu are un obiect de studiu autonom.

Nr. Definiţii posibile pentru ceea ce este psihologia judiciară

1. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare” (Prună, 1992, p. 3).

2. „Psihologia judiciară este o disciplină auxiliară care studiază implicaţiile psihologice în procesul înfăptuirii justiţiei” (Ceterchi & Craiovan, 82).

3. „Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

4. „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

5. „Psihologia judiciară poate fi definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, al cărui obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii individului uman implicat în procesul judiciar” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 9).

6. „Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt adresate atât celor ce administrează justiţia şi care beneficiază de serviciile psihologice, cât şi psihologilor care au mai puţină tangenţă cu instituţiile judiciare” (Brodsky, 1973, p. 16).

7. „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul violenţei de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi, eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii / tulburărilor sociale” (Arrigo, 2000, p. xvi).

8. „Mulţi sunt de părere că domeniul psihologiei judiciare este cel al studiului elementelor legale şi psihologice prezente în sistemul de înfăptuire a justiţiei penale / civile şi sistemul preocupat de problema sănătăţii mentale. Am putea adăuga aici faptul că psihologia judiciară reprezintă studiul ambelor discipline (dreptul şi psihologia) şi sisteme (înfăptuirea justiţiei şi sănătatea mentală) exact în acel context în care ele converg. Fără îndoială, la intersecţia acestor discipline şi sisteme se află o serie de probleme şi preocupări sociale care necesită o atenţie specială şi examinare detaliată din parte unor

4

practicieni formaţi în mod adecvat” (Arrigo, 2000, p. xvi).

9. „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea modalităţilor de a face faţă crimei şi victimizării cât şi de prevenirea acestor fenomene sau, şi mai bine, de promovarea bunei înţelegeri între oameni în diferite contexte” (Arrigo, 2000, xvi).

10. „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi demers de cercetare unde sunt folosite simultan cunoştinţe juridice şi cunoştinţe psihologice” (Gudjonsson, 1995, p. 55).

11. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă de colectarea, examinarea şi prezentarea probelor pentru nevoile procesului judiciar” (Haward, 1981, p. 21).

Tabelul 1: „Parada definiţiilor” oferite pentru disciplina psihologie judiciară

Am putea aduce şi alte argumente pentru a arăta că obiectul de cercetare al psihologiei judiciare se suprapune parţial peste anumite preocupări ce ţin de alte ramuri ale ştiinţelor psihologice şi, chiar, de unele ramuri ale ştiinţelor juridice, dar credem că demonstraţia oferită până acum este suficientă.

Metodologia psihologiei judiciare

Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este perfect autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi diagnoză ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7; sublinierea noastră). Am putea completa afirmaţia de mai sus precizând că psihologia judiciară apelează şi la metode specifice unor discipline juridice cu o pondere semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie conţinutul disciplinei.

Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca şi orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea, explicarea şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare constă în descrierea, explicarea şi predicţia vieţii intrapsihice şi comportamentului persoanelor în contexte legale.

Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi obiective practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele:

organizarea şi îmbogăţirea aparatului teoretico-conceptual cu care operează; asigurarea funcţionalităţii aparatului teoretico-concepţional elaborat; elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene

psihologice şi a comportamentelor asociate acestora în contexte legale;

5

validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psihologia generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii în urma testării acestora în cadrul specific al activităţii judiciare;

oferirea unor date utile pentru susţinerea unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii.

În categoria obiectivelor practic-aplicative putem indica:

elaborarea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar;

identificarea legităţilor şi regularităţilor specifice fenomenelor psihice din domeniul judiciar;

oferirea pentru uzul organelor judiciare a unor cunoştinţe pertinente şi utile privitoare la procesele psihologice în sistemul judiciar;

ajutarea efectivă a organelor judiciare pentru stabilirea adevărului şi aplicării legii: în acest sens psihologia judiciară are un rol important în evitarea comiterii unor erori judiciare datorate unor cauze psihologice;

contribuirea la elaborarea unor programe de recuperare a infractorilor şi verificarea eficienţei unor astfel de programe aşa cum sunt aplicate de către instituţiile specializate;

contribuirea prin mijloace specifice la elaborarea şi organizarea unor măsuri şi programe de acţiune socială pentru preîntâmpinarea fenomenului infracţionar;

oferirea asistenţei psihologice sub forma expertizelor de specialitate organelor judiciare pe parcursul procesului penal;

oferirea asistenţei psihologice infractorilor, atât pe perioada detenţiei, cât şi în perioada post-detenţională.

Beneficiarii cunoştinţelor de psihologi judiciară

Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi indispensabile în primul rând pentru persoanele care au în atribuţiile lor directe păstrarea ordinii publice şi înfăptuirea justiţiei: gardieni publici, poliţişti, procurori, anchetatori, judecători, executori judecătoreşti etc. (vezi şi definiţiile 3, 5-6 din Tabelul 1). O serie de cunoştinţe psihologice acumulate de psihologia judiciară sunt incorporate şi prezente implicit în însăşi doctrina juridică, în formularea normelor de drept material şi, mai ales, în codurile de procedură penală şi civilă. Însă nu toate cunoştinţele psihologice pot fi ancorate explicit în prevederi legale. Cunoaşterea particularităţilor funcţionării psihologice a individului în contexte legale permite magistraţilor să poată realiza o apreciere mai justă a unui caz particular pentru care norma juridică nu oferă decât indicaţii şi soluţii arhetipale. Mai mult decât atât, credem că interesul manifestat de magistrat (din păcate încă insuficient!) faţă de aspectele psihologice ale unui caz e o garanţie a unei analize mult mai aprofundate şi atente a tuturor circumstanţelor care au determinat comiterea unui delict şi, în final, a unei individualizări mai exacte a responsabilităţii şi, respectiv, a pedepsei aplicate.

Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi pentru acei psihologi care intenţionează să ocupe posturi care, mai ales în ultimul timp, apar în sistemul judiciar: la ora actuală psihologii pot să fie angajaţi în cadrul poliţiei, în calitate de asistenţi sociali pentru serviciul de probaţiune acreditat pe lângă tribunale; tot mai multe posturi sunt oferite în cadrul serviciului de reeducare prezent în cadrul instituţiilor penitenciare. Dacă pentru jurişti psihologia judiciară presupune o

6

redescoperire a importanţei abordării nuanţate a speţelor cu care se confruntă, pentru psihologi ea oferă o primă nuanţare şi sistematizare a cunoştinţelor deja acumulate, însă de data aceasta, considerate sub aspectul pragmatic al relevanţei aplicative în contexte legale. Ne aşteptăm ca numărul posturilor în sistemul judiciar accesibile psihologilor, psihopedagogilor, asistenţilor sociali să crească în continuare şi, odată cu aceasta, să crească şi ponderea contribuţiilor aduse de psihologi pentru prevenirea şi combaterea cât mai eficientă a comportamentelor ilicite.

Haward (1981, 1990) propune un model al rolului psihologului în procesul judiciar. Deşi acest model nu se suprapune exact peste realitatea românească, credem că surprinde contribuţiile pe care ar trebui să le aibă un psiholog în justiţia noastră. El descrie în detaliu patru roluri principale pe care le pot juca psihologii într-un proces judiciar: „experimentator”, „clinician”, „statistician” sau „consilier”. Aceste roluri sunt relevante deopotrivă pentru procesele penale şi procesele civile, sugerând psihologului genul de asistenţă pe care trebuie să-l ofere.

In calitate de „experimentator” psihologul îndeplineşte sarcini care, de regulă, depăşesc competenţele psihiatrului. Aflându-se în acest rol psihologul analizează comportamentul uman preponderent prin intermediul metodei experimentale şi mai puţin prin interviul clinic, fapt care cere ca psihologul să posede cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a aplica cunoştinţele şi legităţile funcţionării psihice la necesităţile problemelor legale. Atunci când se impune, psihologul trebuie să fie gata să realizeze experimente judiciare menite deopotrivă să îmbogăţească cunoştinţele psihologice şi să rezolve probleme judiciare. Analizând rolul de experimentator al psihologului, Howard (1991) face trimitere, în special, la o serie de experimente asupra percepţiei şi memoriei. Autorul menţionat distinge două categorii de experimente:

cele realizate independent de necesităţile concrete ale unei speţe; de exemplu, experimentele realizate asupra identificării infractorului de către martorii oculari (Loftus, 1979); astfel de experimente sunt menite să asigure o mau bună cunoaştere a funcţionării psihismului în contexte legale şi;

experimente realizate special pentru a soluţiona un caz particular (Gudjonsson & Satori, 1983); acestea din urmă sunt mai degrabă experimente judiciare având valoare de probă.

Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este îndeplinit, de regulă, de psihologi clinicieni. În bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor acreditaţi în calitate de experţi judiciari. În acest rol psihologul intervievează clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate include, printre altele, o evaluare psihometrică detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste de funcţionare neuropsihologică, teste de personalitate) şi culegerea datelor despre comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura investigaţiilor depinde de necesităţile cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să fie repetată de mai multe ori. În plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la alte persoane pentru a întregi examinarea psihologică propriu zisă. În evaluarea finală urmează a fi consultate şi considerate rapoartele de examinare anterioare, inclusiv cele oferite de instituţiile şcolare şi medicii psihiatri.

Rolul de „statistician” se referă la estimarea producerii unor anumite evenimente sau comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun de către statisticieni şi alţi specialişti, printre care se regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt rugaţi, de exemplu, să se pronunţe asupra

7

probabilităţii de recidivă, asupra şanselor ca o persoană ce suferă de un anume deficit mintal să poată să se întreţină sau să locuiască independent în societate (Howard, 1981).

Ultimul rol în modelul lui Howard (1981), rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi judecătorului asupra genului de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de exemplu, examinează psihologii ce depun mărturie într-un proces. În general, în dreptul anglo-american raporturile de expertiză psihologică prezentate de o parte în proces sunt recenzate şi chestionate de psihologul-expert al părţii adverse, fapt care duce la o mai mare prudenţă şi acurateţe în realizarea acestora. La noi încă nu s-a ajuns la o astfel de performanţă, psihologii fiind foarte rar invitaţi în calitate de experţi în procese judiciare.

* * *

Ei bine, să fim oneşti, psihologia judiciară nu este o ştiinţă autonomă (din punct de vedere al obiectului şi metodelor de cercetare), ci mai curând o disciplină sintetică / de sinteză, mai exact, ea este situată la intersecţia a mai multor discipline, preponderent din domeniul ştiinţelor juridice şi psihologice, beneficiind din plin de realizările acestora. Pe lingă caracterul de disciplină sintetica (de sinteză) ea are şi un caracter pronunţat aplicativ. În ce sens? Foarte simplu: sintezele pe care le face sunt orientate preponderent spre scopuri pragmatice (dar, ca sa fim întru totul oneşti, ar trebui să precizăm că, cel puţin la noi în ţară, pe moment, caracterul pragmatic, aplicativ al psihologiei judiciare este mai curând un deziderat decât o stare de fapt).

Ca să concluzionam: psihologia judiciară este o disciplina de sinteză (nu o “ştiinţă autonomă”), care poate şi trebuie să fie în primul rând aplicativă sau pragmatic orientată.

Preocupări sau arii tematice clasice pentru psihologia judiciară

De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de cercetare distincte. Bineînţeles că toate temele de psihologie judiciară îşi au originea în nevoile pragmatice ale specialiştilor implicaţi în prevenirea infracţiunilor, înfăptuirea justiţiei, recuperarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Psihologia judiciară caută şi încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii practice pentru o serie de întrebări importante precum cele enumerate mai jos:

Care sunt factorii determinanţi ai comportamentului infracţional? Care sunt mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în pregătirea şi realizarea

activităţii infracţionale? Care sunt factorii determinanţi şi mecanismele psihologice ce duc la recidivarea

activităţii infracţionale? Care sunt caracteristicile personalităţii criminale şi în ce măsură se poate opera cu

tipologii de criminali? Cum şi în ce măsură se poate realiza un portret psihologic al infractorului în baza

probelor ce indică modalităţile de operare în timpul comiterii crimei? Care pot fi contribuţiile aduse de cunoştinţele de psihologie judiciară pentru a facilita

aflarea adevărului în procesul penal / civil (care este psihologia martorului, care sunt limitele psihologice ale mărturiei, care sunt mijloacele şi strategiile psihologice eficiente pentru ascultarea inculpatului şi martorilor etc.)?

Care este structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului disimulat?

8

Care sunt limitele şi utilitatea psihodiagnosticului în prevenirea infracţiunilor şi identificarea infractorului?

Care este eficienţa diferitor modalităţi de pedepsire a infractorilor? Cum ar trebui tratate diferite categorii de infractori pentru a se obţine o recuperare cât

mai eficientă a acestora? Care sunt factorii care contribuie la adaptarea sau neadaptarea deţinuţilor la condiţiile

mediului penitenciar? (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre cele mai frecvente teme de psihologie judiciară se numără următoarele:

Cauzele fenomenului infracţional; Cauzele agresivităţii umane; Violenţa în familie. Familii dezorganizate şi criminalitatea; Opinia publică şi atitudinile diferitor grupuri faţă de poliţişti, infractori, justiţie; Exerciţiul autorităţii, luarea deciziilor şi folosirea forţei de către poliţişti în timpul

misiunilor de patrulare şi intervenţie; Formarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor în rândul

poliţiştilor; Interacţiunea poliţiei cu adolescenţii dificili şi găştile de adolescenţi; Interacţiunea poliţiştilor cu populaţii minoritare; Medierea conflictelor familiale de către poliţişti; Personalitatea infractorului / criminalului; Personalitatea infractorului recidivist; Personalitatea victimei. Procesul de victimizare; Programe de compensare şi reabilitare a victimelor; Medierea dintre victimă şi agresor; Personalitatea poliţistului. Personalitatea anchetatorilor; Stresul poliţiştilor. Stresul personalului din închisori; Constatarea la locul faptei şi refacerea crimei; Construirea profilului criminalului; Ancheta judiciară; Selectarea juraţilor (pentru sistemul de drept anglo-american ce lucrează cu curtea

de juraţi); Instrumente de evaluare judiciară şi teste psihologice judiciare; Capacitatea de a fi parte în proces; Estimarea riscului recidivării; Definirea sănătăţii mentale. Expertiza psihiatrică a responsabilităţii; Responsabilitatea copiilor şi adolescenţilor; Mărturia judiciară. Fidelitatea mărturiilor depuse de copii / adolescenţi; Proba cu experţi psihologi; Reabilitarea diferitor categorii de infractori; Monitorizarea electronică a condamnaţilor; Violenţa în închisori; Viaţa sexuală a deţinuţilor; Economia subterană în închisori. Sindicatele de deţinuţi; Relaţiile deţinutului cu familia;

9

Executarea pedepsei privative pentru diferite categorii de persoane. Regimul de detenţie;

Comportamentul auto-agresiv şi suicidar printre infractorii încarceraţi; Executarea pedepselor în comunitate / alternative etc.

10