Neamestecul in treburile interne constituie una dintre normele pe care se construieste societatea international, insa problematica interventiilor umanitate se pune atunci cand guvernele statelor incalca masiv drepturile cetatenilor sai.

Normele internationale interzic utilizarea fortei si a amenintarii cu forta, asa cum se statueaza si in continutul Actului Final de la Helsinki (1975), exceptand cazurile in care acest lucru se intampla in legitima aparare precum si in virtutea unei actiuni de inarmare colectiva, autorizata de Consiliul de Securitate al ONU.

Problematica interventiilor umanitare rezida in intrebare daca ele ar trebuie sa fie dereglementate ca fiind interzise in raport cu principiul interzicerii utilizarii fortei. Interventiile umanitare intampina bariere permanente intr-un cadru international bazat pe principiile suveranitatii, neamestecului in treburile interne si interzicerea folosirii fortei si a amenintarii cu forta.

Statele suverane sunt in prezent prezumate a se comporta ca niste gardieni ai securitatii cetatenilor lor insa uneori aceasta pozitie devine o arma a statului suveran si o parghie de a se indrepta impotriva propriilor cetateni. In acest contex, se pune problema rolului pe care alte state sau organizatii il au in vederea implementarii normelor cu privire la drepturile omului impotriva guvernele care le incalca cu desavarsire.

Interventiile umanitare armate erau considerate o practica nelegitima in contextul R. Rece intrucat statele valorificau mai mult ideea de ordine si suveranitate decat cea de aplicare a normelor cu privire la drepturile omului. O schimbare de atitudine in acest sens a avut loc in anii ‘90, mai intai in cadrul statelor democratice context in care, in 1999, Kofi Annan a declarat ca “exista o norma in process de dezvoltare care se refera la protectia fortata a civililor supusi riscului genocidului si uciderii in masa”, problematica ramasa controversata chiar si dupa acest discurs.

In acest context, un grup de state democratice, liberale, alaturi de ONG-uri au incercat sa ajunga la un consens cu privire la principiul “RESPONSABILITATII DE A PROTEJA – R2P”. Acesta statueaza ca : statele au principal responsabilitate in a-si proteja proprii cetateni. Totusi, daca acestia nu doresc sau nu sunt in stare sa o faca, responsabilitatea de a pune capat atrocitatilor si uciderii in masa este transferata comunitatii internationale”. ( PRINCIPIUL R2P a fost adoptat in 2005 de Adunarea Generala ONU la UN World Summit).

ARGUMENTE PRO

1. Argumentul legal : a) Counter –restrictionists (avocati internationali) afirma ca drepturile omului sunt la fel de importante ca si pacea si securitatea in cadrul Cartei ONU. Totodata, acestia afirma ca dsi nu exista o baza legala interventiile umanitare unilaterale in Carta, acesea sunt premise in virtutea cutumei instituite in contextul dreptului international, sustinuta de interventia interventia Angliei, Frantei si Rusiei in Grecia (1827) si a SUA in Cuba (1898)b) Cei care se opun restrictiilor argumenteaza in favoarea unui drept legal de a recurge la interventii umanitare, bazat pe interpretarea Cartei ONU si pe dreptul cutumiar international.

2. Argumentul moral: a) Autorii afirma ca indiferent de cadrul legal, exista o datorie morala de a interveni intru protejarea civililor de genocide si ucidere in masa. Ei se bazeaza pe argumentul ca suveranitatea deriva din insasi responsabilitatea statului de a-si proteja cetatenii iar atunci cand acesta inceteaza sa o faza, isi pierde drepturile de suveran.b) Aceste afirmatii sunt sustinute de faptul ca fiecare individ are dreprul sa fie protejat impotriva oricarei violari in virtutea umanitatii commune.

ARGUMENTE CONTRA

a) Exista riscul ca statele sa nu intervina in scopuri umanitare efectiveb) Statele nu ar trebui sa isi puna in in primejdie proprii cetateni pentru a apara strainii ( prin

trimiterea de armate ce apartin statelor care intervin, pe teritoriile straine)c) Dreptul legal cu privire la interventiile umanitare ar fi supus vulnerabilitatii in contextul in care

statele profita de aceste interventii pentru a-si urmari propriile scopurid) Statele ar aplica in mod selectiv principiile referitoare la interventiile umanitaree) In absenta consensului cu privire la ceea ce ar trebui sa ghideze interv.uman., dreptul cu privire

la interventiile umanitare ar submina ordinea internationalf) Interventiile umanitare vor fi intotdeauna bazate pe preferintele culturale ale celor puternici

Conceptul “Responsibility to Protect” apare pentru a solutiona tensiunile dintre revendicarile suveranitatii si drepturile omului prin construirea unui consens in jurul principiilor c ear trebui sa guverneze protectia oamenilor aflati in pericol.

Datorita numeroaselor controverse doctrinarii afirma ca e nevoie de schimbari majore pentru a putea forta (determina) statele sa adopte pricipiile referitoare la responsabilitatea de a proteja.

1. Responsabilitatea de a proteja isi schimba centrul de atentie dinspre o dezbatere cu privire la suveranitate si dr. omului la o discutie despre cum ar trebui sa fie aparate persoanele aflate in pericol

2. Fiecare situatie trebuie analizata in particular, insa dupa exemplul Somaliei si al Kosovo, se poate observa ca interventiile, fie ca s-au initiat in baza unor premise umanitare, pot degenera foarte usor intr-o serie de politici si activitati ce merg mai departe sau chiar intra in conflict cu insusi conceptual de “umanitate”

Humanitarian intervention – Military intervention that breaches the principle of state sovereignty where the primary purpose is to alleviate the human suffering of some or all within the state‟s borders.

Unilateral humanitarian intervention – Military intervention for humanitarian purposes which is undertaken without the

express authorisation of the United Nations Security Council.

VI. Responsabilitatea de a protejaResponsabilitatea de a proteja populaţia de genocid, epurare etnică, crime de război şi crime împotriva umanităţii reprezintă un angajament internaţional al statelor de a preveni crizele umanitare grave şi de a reacţiona ori de câte ori se produc. Toate statele membre ONU au subscris conceptului responsabilităţii de a proteja, prin Documentul final al Summit-ului mondial din septembrie 2005.

La 13 februarie 2009, Secretarul general (SG) al ONU a difuzat un raport cu privire la operaţionalizarea acestui concept.

Pentru operaţionalizarea conceptului, raportul Secretarului general a propus o strategie axată pe trei piloni:

I - responsabilitatea statelor de a proteja (obligaţia statelor de a preveni săvârşirea abuzurilor respective, inclusiv instigarea la comiterea lor),

II - asistenţa internaţională şi construirea capacităţilor (încurajarea statelor să-şi respecte obligaţiile ce le revin, corespunzător primului pilon, acordarea de sprijin în exercitarea responsabilităţii de a proteja, acordarea de sprijin în edificarea capacităţii naţionale de a proteja şi acordarea de asistenţă statelor aflate în pragul izbucnirii unor crize sau conflicte, înainte de declanşarea acestora)

III - reacţia la timp şi de o manieră hotărâtă a comunităţii internaţionale (responsabilitatea comunităţii internaţionale de a recurge la mijloacele paşnice - diplomatice, umanitare sau de altă natură – precizate în Capitolul VI şi în articolul 52 – Capitolul VIII – din Carta ONU; în cazul în care mijloacele paşnice se dovedesc a fi ineficiente, comunitatea internaţională trebuie să fie pregătită să intervină, la timp şi în mod categoric, prin acţiunile colective pe care le va decide Consiliul de Securitate în baza prevederilor Cartei, inclusiv Capitolul VII).

Strategia accentuează importanţa vitală a prevenirii şi, în subsidiar, a unui mecanism de reacţie flexibil şi rapid, configurat în funcţie de circumstanţele fiecărui caz. Cei trei piloni au o importanţă egală, fără să existe o secvenţialitate prestabilită de la un pilon la altul.

Majoritatea aliaţilor şi toate statele UE susţin noul concept. La nivelul statelor Mişcării de Nealiniere persistă unele dificultăţi de acceptare a „responsabilităţii de a proteja” ca normă emergentă de drept internaţional, datorită conotaţiilor intervenţioniste ataşate noului concept, invocarea sa ca una dintre justificările ex post facto ale războiului din Irak fiind de natură să alimenteze aceste percepţii negative.