interferenţe româno-bizantine

5/13/2018 Interferenţe româno-bizantine - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/interferente-romano-bizantine 1/8

Interferenţe româno-bizantine

„Bizanţul s-a perpetuat prin oameni şi prin autonomii, adică prin ceea ce, spiritual sau politic,

păstrase o relativă libertate după subjugarea Cetăţii. Dintre oameni, respectiv exilaţi, clerici, cărtur

negusori, dregători, cei mai însemnaţi sunt arhonţii şi voievozii. Dintre autonomii, cele mai puternic

mai eficiente, cu mult înaintea comunităţilor creştine de pe continent sau din insule, de la Athos sau

Patriarhatele orientale, sunt Moldova şi Ţara Românească.” 1

Pe drumul ce a dus de la romanitatea carpato-dunăreană a antichităţii şi a prefeudalismulu

românitatea carpato-dunăreană, manifestăndu-şi de la început, de-a lungul întregului ev me

timpuriu, interesul pentru faptele de cultură superioară din Răsăritul bizantin, zonele extreme

Dunării de jos au îndeplinit permanent funcţia de “coridoare culturale” , vehiculând în toate sensur

dar îndeosebi de la miazăzi spre miazănoapte, experienţe şi bunuri de cultură menite să joace un rol

prim ordin în civilizaţia nou-apărutelor state româneşti, şi deci perpetuând aici ceea ce a însem

Bizanţul. Tocmai prin aceste ţinuturi ale Dunării de jos şi datorită împrejurărilor istoriei lor mediev

timpurii, relaţiile continue şi nemijlocite cu statele vecine, superior organizate, aşezării lor pe un

drumuri de comerţ terestre, fluviale şi maritime de însemnătate europeană, nucleele de vi

românească de aici au cunoscut până către secolul al XV-lea un avans nu numai sub raportul culturii

şi sub acela al structurilor politice, sociale şi al realităţilor economice.2

Relaţiile bizantino-române politice, economice, religioase şi culturale, întinse aproape neîntrerupt

durata secolelor X-XV, deci circa cinci sute de ani, şi-au găsit o largă reflectare atât în lucrările cronicari

bizantini ai perioadei, cât şi în cele ale cronicarilor români din Evul Mediu sau ale istoricilor români ai epo

moderne şi contemporane. Astfel, istoriografia bizantină din perioada secolelor XI-XV reprezintă o su

deosebit de valoroasă pentru cunoaşterea relaţiilor Imperiului bizantin cu teritoriile locuite de români, atâ

nordul cât şi în sudul Dunării. Întâlnim în lucrările scrise până în secolul al XIV-lea ştiri despre vlahii s

dunăreni, despre modul de viaţă şi ocupaţiile lor, despre organizarea lor social-politică, despre rolul lor mil

sau despre relaţiile lor cu Imperiul Bizantin, dar şi despre Ţările Române, mai ales după întemeire, la rolul lor

lupta antiotomană, la marile personalităţi ale istoriei românilor din această perioadă şi, nu în ultimul rând

relaţiile lor cu Imperiul Bizantin, aflat în ultima perioadă a existenţei sale. Pentru a exemplifica, în istoriogra

bizantină din secolul al XI-lea se remarcă Mihail Psellos care în lucrarea „Cronografia” cuprinde ştiri referito

la locuitorii teritoriilor româneşti, sub denumirea de „sciţi” referindu-se defapt la Scythia Minor sau Mih

Attaliates care oferă informaţii privitoare la situaţia oraşelor pristriene şi la raporturile lor cu Imperiul Bizan

Pe de altă parte se remarcă Kekaumenos cu al său „Strategikon” în care susţinea originea daco-roman1 Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ , Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, pg. 2542 Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV) , Bucureşti, EdituraAcademiei Republicii Socialiste România, 1974, pg. 342, 348.



vlahilor şi confirma prezenţa acestora în diverse regiuni ale Peninsulei Balcanice ca urmare a unei migraţii s

sud „aceştia (vlahii) fugind de acolo, s-au împrăştiat în tot Epirul şi toată Macedonia iar cei mai muţi s-au aşe

în Elada”.

Rămânând în chestiunea dedicată istoriografiei, în secolul al XII-lea se pot menţiona autori bizant

precum Giorgios Kedrenos, la care apare pentru prima dată în istoria bizantină enoticonul de „vlahi” sau Io

Zonaras, la care ştirile referitoare la români şi relaţiile acestora cu Imperiul bizantin apar în contexconflictului bizantino-rus şi al luptelor de la Dristra. Lucrarea „Alexiada” a scriitoarei Anna Comnena, op

monumentală în cincisprezece cărţi, permite cunoaşterea organizării social-politice a populaţiei din spa

danubiano-pontic, majoritar românească. Pentru aceeaşi perioadă se remarcă Ioan Kinnamos care oferă ş

referitoare la originea vlahilor „şi o mare mulţime de vlahi, despre care se spune ca sunt colonii de demult

celor din Italia”. Pentru istoriografia bizantină a secolului al XIII-lea Nikethas Choniates, Giorgios Akropolit

Theodor Skutariotes oferă informaţii referitoare la răscoala Asăneştilor, la constituirea Imperiului vlaho-bul

şi la vlahii din Thessalia. Zbuciumatul secol al XIV-lea au a fost evocat de Giorgios Pachymeres, Nikeph

Gregoras, Ioan Cantacuzino, iar în secolul următor, şi în deceniile ce au urmat căderii Constaninopolului ştir

referitoare la teritoriul român sunt indirecte şi vizează relaţiile Imperiului Bizantin cu populaţiile migratoare

sunt oferite de Giorgios Sphrantzes, Nikephor Gregoras, Mihail Dukas, Laonik Chalkokondylas, Kritobul

Imbros sau Sylvestros Syrpoulos.

După bizantinologul Eugen Stănescu, în relaţiile româno-bizantine se disting două etape: pr

situându-se în secolele X-XII, când frontierele Bizanţului se găseau pe Dunăre, şi a doua situată între seco

XIV-XV, cu statele medievale româneşti independente. Relaţia dintre voievodatele din Transilavania si Biz

în secolele X-XI este fie rezultatul politicii dinaştilor locali care urmăreau consacrarea internaţională, acţiunea Bizanţului de creare a unor state vasale tampon la frontierele acestuia, aflate aşadar în sfera

influenţă a Constantinopolului. Pe de alta parte, în teritoriile româneşti de la Dunărea de Jos un moment deci

în evoluţia relaţiilor cu Imperiul Bizantin l-a constituit revenirea acestuia la Dunăre în 971, repectiv victo

completă şi definitivă a lui Vasile al II-lea Macedoneanul (Bulgaroctonul) asupre Bulgariei. Astfel, după c

Dan Gh. Teodor afirma, „soarta romanităţii orientale al cărei moştenitor direct este poporul român, a fost str

împletită de cea a Bizanţului şi putem spune că, într-un anume sens, şi în anumite momente ale istoriei sa

Imperiul şi-a adus o contribuţie esenţială la menţinerea acestei romanităţi”. Odată cu domnia lui Alexio

Comnenos relaţiile Bizanţului cu teritoriile româneşti de la Dunărea de Jos intră într-o nouă etapă: împăratu

lansează într-un violent conflict împotriva pecenegilor cu scopul de a restaura complet autoritatea bizantină

linia Dunării, război câştigat la Lebunion în 1091.

Prin intensa circulaţie monetară din secolele X-XII istoricii au evidenţiat multimple schimb

economice dintre teritoriile româneşti şi Bizanţ. Influenţele bizantine în cultura românească au fost analizate

din punctul de vedere al organizării bisericeşti, dar şi din punct de vedere politic, astfel că la începutul secolu



ai XIII-lea, când Imperiul Bizantin se prăbuşea sub loviturile participanţilor la cea de-a patra cruciadă, relaţ

politice ale teritoriilor româneşti cu statele greceşti care i-au succedat s-au întrerupt. Pentru secolele XIV-

se poate menţiona faptul că indepenţa statelor feudale româneşti survenea într-un moment când Imper

Bizantin, epuizat si redus drastic teritorial, încetase a mai fi o putere europeană. În aceste condiţii relaţ

politice, economice, religioase şi culturale stabilite între el şi Ţările Române au cunoscut o evoluţie sinuo

influenţată atât de interese proprii cât şi de raporturile cu factorii externi determinanţi din regiune.Pe de o parte, raporturile politice dintre Ţara Românească şi Imperiul Bizantin debutează în deceniul

al secolului al XIV-lea sub Basarab I, pentru ca sub urmaşii acestuia, Nicolae Alexandru si Vladislav I Vlai

relaţiile politice ale Tării Româneşti cu Imperiul Bizantin să se intensifice, şi datorită înfiinţării Mitropo

Ungrovlahiei (1359) şi a Mitropoliei Severinului (1370). Bunele relaţii cu Imperiul Bizantin l-au determinat

Vladislav I Vlaicu să participe la coaliţia antiotomană iniţiată de patriarhul Philotheos Kokkinos în 1372 sold

însă cu dezastru de la Cirmen. Odată cu domnia lui Mircea cel Bătrân relaţiile politice ale Tărolor Româneşti

Bizanţul intră într-o nouă fază de evoluţie: izvoarele medievale bizantine au pus în evidenţă existenţa u

raporturi politice tensionate generate de politica duplicitara a curţii imperiale, putând vorbi însă şi de scu

perioade de colaborare politică între cele două state. Sub urmaşii lui Mircea cel Bătrân, respectiv Dan al II-lea

Vlad Dracul, relaţiile cu Bizanţul au continuat în aceeeşi notă pentru ca în deceniul ce a premers cucer

Constantinopolului de către Mahomed al II-lea relaţiile politice dintre cele două state se reduc până la a înc

cu totul.

La sfârşitul veacului al XIV-lea debutau şi relaţiile politice dintre Moldova şi Imperiul Bizant

Controversele dintre cele două curţi generate de nou înfiinţata Mitropolie a Moldovei (1386) au făcut ca pâna

începutul secolului al XV-lea relaţiile politice dintre ele să fie deosebit de încordate. Încercările de împăcareeşuat deşi au fost numeroase, putând exemplifica prin soliile schimbate şi corespondenţa purtată îndeosebi

Roman I şi Stefan I. Urcarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru cel Bun a adus cu sine atât reglementa

relaţiilor religioase cât şi a celor politice. Pentru acestea există informaţii încă din secolul al XVII-lea proven

din scrierile lui Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir. 3 Tradiţia despre îmceputurile vieţii de stat în Moldo

aşa cum se oglindeşte în cronicile româneşti scrise în limba slavă, nu cunoaşte aşadar legături ale tânăru

voievodat românesc cu Bizanţul, primele contacte cu aceste fiind regăsite în cronica lui Grigore Ureche, în

ştirile sunt adesea inexacte. Cel care a fructificat într-un grad deosebit în secolul al XVI-lea contactele pe c

le-a putut avea cu izvoare bizantine, şi care, cel dintâi în cultura românească, a arătat un interes viu pen

istoria Bizanţului este mitropolitul Moldovei, Dosoftei, care ocupă un loc de seamă între cei ce au reflec

asupra raporturilor dintre Bizanţ şi Moldova în secolul al XV-lea. Ca urmare a venirii lui Teocticst în frun

Bisericii moldoveneşti, Alexandru cel Bun se lasa convins de înaltul ierarh să scoată literele latine şi

3 Vasile Mărculeţ, Bizanţul şi teritoriile româneşti. Contribuţii la studierea relaţiilor bizantino-române(secolele X-XV), Mediaş, 19 pg. 4-26, 32-42



introducă în locul lor pe cele slavone. În acelaşi context Alexandru, învestit cu titlul de despot, s-a grăbit să

organizeze curtea după modelul bizantin. De aici nu mai era decât un pas de făcut pentru a atribui Moldovei

Alexandru cel Bun receptarea însişi a dreptului bizantin aşa cum se găsea în vastele culegeri legislat

promovate de basilei. În legătură cu relaţiile Moldovei cu Muntele Athos acestea încep aproximativ

veac după cele ale Tării Româneşti, respectiv abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Apor

cultural al Athosului în schimburile sale cu Moldova pot fi considerate desigur icoanele însă ne lipsedovezile documentare asupra aducerii lor în această zonă. Arhitectura din Moldova, care cunoa

suprema înflorire în epoca lui Ştefan cel Mare păstreaza elemente bizantine, transmise îndeosebi p

intermediul sârbesc şi pătrunse prin Ţara Românească în Moldova, iar cât priveşte arhitectura milita

certe influenţe bizantine sunt ateste doar la Cetatea Albă, pe când pictura, cu funcţii liturgice

didactice, este mai aproape călăuzită de canonul bizantin. Bizantinismul mai acccentuat pe care

întâlnim în veacurile următoare în atâtea sectoare ale vieţii publice şi ale culturii din ţările române e

în bună măsură provocat de reacţia elementelor neogreceşti ce ocupă poziţii din ce în ce mai putern

în viaţa politică, economică şi culturală a Moldovei, ca şi a Ţării Româneşti.4

Pentru interferenţele politice româno- bizantine din teritoriul dobrogean, acestea debuteaza la jumăta

secolului al XIV-lea (1346), când Balica , arhontele „Ţării Carvonei” intervine în sprijinul regenţei Annei

Savoia, mama împăratului minor Ioan V Paleologos, în conflictul cu pretendentul Ioan VI Cantacuzino.5

În cadrul preluării tradiţiei imperiale bizantine, puse în lumină mai cu seamă de Nicolae Iorga, cei m

vestiţi voievozi români ai secolelor XIV-XV, Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare mărturisesc drept model

regele David, ajungând la modelele lor într-o interesantă întretăiere de perspective istorice, ca până la urmăse creeze o conştiinţă despre un trecut propriu, limitat la hotarele ţării, fiind un moment crucial care văde

conturarea unei noi mentalităţi, apariţia unor noi preocupări: cele pentru voievodul legendar, pentru întemeito

Studiind relaţiile religioase, acestea au ponderea cea mai însemnata şi rolul cel mai importa

Constituirea statelor medievale româneşti independente a impus cu stringenţă organizarea instituţiilor propri

rândul cărora Biserica a ocupat un loc important. În acest context constituirea Mitropoliilor Ortodoxe ale T

Româneşti şi Moldovei a reprezentat actul de recunoaştere internaţională a celor două state. În anul 1359 du

tratative cu Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, domnul Tării Româneşti, Nicolae Alexandru obţinea

partea patriarhului Calistos I, recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei, în fruntea careia era instalat mitropol

Jachintos de la Vicina. Bunele relaţii dintre Vladislav I Vlaicu şi împăratul Ioan V Paleologos au făcut posib

constituirea celei de-a doua Mitropolii, a Severinului, în fruntea căreia e instalat, Daniil Critopoulos.

4 Alexandru Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articoole de istorie, Iaşi, editura Trinitas, 2003, pg. 17 sqq., 8sqq., 89 sqq.5 Vasile Mărculeţ, op. cit. Bizanţul şi teritoriile româneşti. Contribuţii la studierea relaţiilor bizantino-române(secolele X-XV), pg. 6 Pavel Chihaia, Artă medievală. Ţara Românească între Bizanţ şi Occident , vol. III, Bucureşti, editura Albatros,, 1998, pg. 234 sqq



Constituirea Mitropoliei Moldovei în toamna anului 1386, act a cărei semnificaţie se voia similară

cea din Ţara Românească a adus însă, aşadar, la o înrăutăţire a raporturilor cu Bizanţul. Refuzul autorităţi

politice moldovene de a accepta mitropoliţii numiţi de Patriarhia ecumenică a generat un puternic conflict c

s-a întins pe durata a unui deceniu şi jumătate. Prin tratativele purtate de Alexandru cel Bun

Constantinopolul se obţine in 1401 recunoaşterea Mitropoliei şi a mitropolitului Iosif, dorit de ţară. Du

moartea acestuia însă, Patriarhia ecumenică şi-a impus punctul de vedere şi a numit în scaunul metropolinumai arhierei greci ca şi în Ţara Românească. Relaţiile s-au menţinut însă foarte bune şi delegaţii Moldove

au însoţit pe cei bizantini atât la Conciliul de la Konstanz cât şi la cel de la Ferrara-Florenţa.

Mai mult, un rol la fel de important în cadrul relaţiilor religioase româno bizantine a revenit raporturi

dintre Biserica dobrogeană şi Patriarhia ecumenică prn constituirea Mitropoliei de la Vicina în a doua jumăt

a secolului ai XIII-lea de către autorităţile bizantine aflate în forţatul exil niceean. Timp de circa un secol, p

în 1359 mitropoliţii de la Vicina vor fi o prezenţa activă în viaţa Bisericii orientale aflate sub jurisdic

Constantinopolului. Aceaşi atenţie va fi acordată de autorităţile ecleziastice bizantine organizării Biser

Despotatului dobrogean după constituirea acestuia la jumătatea secolului al XIV-lea.

O influenţă deosebită asupra dezvoltării vieţii bisericeşti româneşti au avut-o şi relaţiile religioase

Muntele Athos. Aceste legături au fost stabilite de către Ţara Românească încă din timpul lui Nico

Alexandru care face primele danii Mănăstirii Cutlumuş, acţiune continuată apoi de fiul şi urmaşul său Vladis

I Vlaicu. Atenţia acordată de domnii Ţării Româneşti acestei mănăstiri a făcut ca pe drept cuvânt ea să

considerată „Lavră a Ţării Româneşti”. După modelul monahismului de la Muntele Athos va organiza apoi

Nicodim, stabilit în Ţara Românească, monahismul românesc. Cât despre raporturile Moldovei cu Munt

Athos, acestea încep abia în timpul lui Stefan cel Mare şi vor cunoaşte o dezvoltare amplă doar din secolulXVI-lea. De remarcat faptul subliniat, de altfel, de istoriografia românească, că domnii români din cele două

au spriinit material mănăstirile de la Muntele Athos pe toată durata evului mediu şi chiar mai târziu pâna

secolul al XIX-lea.

Din punctul de vedere al relaţiilor comerciale romăno-bizantine, sunt cele mai puţin cunoscute dator

în primul rând, unor realităţi istorice concrete şi anume: constituirea Tărilor Române la mijlocul secolulu

XIV-lea s-a produs într-un moment când Imperiul Bizantin aflat într-o decădere continuă, inclusiv econom

devenise el însuşi o anexă comercială a republicilor maritime italiene Veneţia si Genova. Slabele schimb

comerciale care vor fi existat la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor s

demonstrate şi de slaba circulaţie monetară.

Pentru perioada secolelor XIV-XV în opoziţie cu criza desfăşurată în Imperiu, cultura bizantină cunoa

o perioadă de maximă înflorire, o veritabilă „renaştere” culturală. Iradiată în întregul sud-est şi est european

va influenţa în mod decisiv şi ireversibil cultura tuturor ţărilor şi popoarelor de credinţă ortodoxă. Cultu

tinerelor state medievale româneşti va fi supusă unei puternice influenţe bizantine preluată însă în mod creat



Influenţele bizantine s-au fâcut, de altfel, simţite în toate domeniile culturii făra excepţie. Arta mediev

românească cu toate domeniile sale: arhitectura, pictura şi artele minore, si-a însuşit numeroase şi importa

elemente ale artei bizantine, un domeniu cultural puternic influenţat de Bizanţ a fost de asemenea şi drep

Aceste influenţe s-au făcut simţite în deosebi în domeniul legislaţiei şi intensitatea lor i-a determinat pe autor

le acorde un rol mult mai mare decât au avut în realitate.7 Ca artă sau cultură, Bizanţul este o concep

abstractă, care poate fi transferată, după circumstanţe asupra altor ţări. Pentru a exemplifica, cea mveche sturctura existentă de cărămidă şi de piatră se găseşte la Argeş, respectiv renumita Biser

domnească, stilul în care e construită fiind cel tipic bisericilor greceşti din provinciile de apus sau de

Muntele Athos.8

După 1453, influenţa instituţională bizantină priveşte în principal Ţara Românească şi Moldo

în cadrul ”Bizanţului după Bizanţ”, diaspora grecească la nordul Dunării şi participarea la viaţa soci

şi politică pe care dominaţia otomană o deschide şi asigură elementelor greceşti, inseparabile de cult

şi civilizaţia bizantină. În toate cele trei ţări române, biserica rămâne legată de importante structinstituţionale bizantine. Totuşi, în Transilvania unde nu lipsesc unele centre de diasporă greceas

actiunea aceasta este mai redusă. Aici fie înainte de 1526 -1541, fie după instaurarea pricipatu

autonom sau după stabilirea dominaţiei habsburgice, impactul dreptului statal ca şi acela al populaţii

minoritare şi privilegiate se efectua fără nici o legătură directă cu tradiţia bizantină. Din punctul

vedere al organizaării administrative locale cu judeţe în Ţara românească şi cu ţinuturi în Moldo

acestea nu trimit la modele bizantine, aceaşi observaţie fiind valabilă şi în legătură cu organiza

oraşelor şi a sfaturilor lor, a corporaţiilor de negustori şi de meşteşugari. Pâna la 1760 şi în continu

pâna la 1821 influenţa bizantină s-a întemeiat pe o serie de forţe politice sociale economice şi cultura

cu un amplu substrat etnic si demografic bine reprezentat în principatele române. 9

Cu domnitorii fanarioţi pătrund în teritoriul românesc un număr foarte mare de greci, atraşi

câştigurile pe care puteau să le aibă, preluând negoţul ţării. Astfel, limba greacă se răspândeşte mult,

clasa boierească şi clerul învăţau la şcolile greceşti şi chiar îşi trimiteau fiii să studieze

Constantinopol. De exemplu, eruditul scriitor şi elenist, Spătarul Milescu si-a făcut studiile

Constantinopol avându-l ca profesor pe Gavriil Vlasie. Influenţa Bizanţului se regăseşte în numero

împrumuturi de cuvinte, de obiceiuri, de credinţe, instituţii, meşteşuguri, basme, anecdote, ghicito

poezii, cărţi bisericeşti, împrumuturi ce s-au săvârşi atât înaintea căderii Constantinopolului cât şi du

acest eveniment. În categoria împrumuturilor intră şi arhitectura, sculptura, picura, broderiile, ţesutur7 Vasile Mărculeţ, op. cit. Bizanţul şi teritoriile româneşti. Contribuţii la studierea relaţiilor bizantino-române(secolele X-XV),43-48 Nicolae Iorga, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articoledespre civilizaţia bizantină , Bucureşti, editura Minerva, 1972, pg.270 sq.9 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura AcademieiRepublicii Socialiste România, 1980, pg. 20, 25, 58, 88



etc., în arhitectura religioasă deosebindu-se două stiluri: stilul bisericilor din Muntenia şi cel

bisericilor din Moldova, pictura bisericească fiind în întregime bizantină.10

Pentru sfârşitul relaţiilor româno bizantine nu putem vorbi de o dată fixă, acestea cunosc perioada lor

încheire în răstimpul care desparte căderea Constantinopolului sub turci în 1453 de începutul veacului al XV

lea. E. Stănescu afirma „ultimul deceniu al veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea, constit

răstimpul istoric în care Bizanţul real dispare definitiv, fiind înlocuit cu un Bizanţ ideal, care va mai contiîncă să dăinuească. În acest fel capătă sens nou realităţi mai vechi care devin reprezentaive pentru greciza

post-bizantină: Muntele Athos şi Patriarhia ecumenică. Tendinţa athomită a domnilor români nu era numai

act de evlavie ci şi unul cu o semnificaţie politică”. Prin relaţiile cu Muntele Athos şi cu Patriarhia ecumenică

acestă perioadă „ se lua cunoştiinţă cu noua situaţie în care bizanţul real nu mai există, ci numai un bizanţ ide

Se năştea acel <<Bizanţ după Bizanţ >> continuare poate a ceea ce a fost Bizanţul propriu-zis dar sub o for

modernă care nu făcea decât sa acopere moartea deplină a unui sistem politic dacă nu a unei întregi civilizaţii

Din punctul de vedere al lui Daniel Barbu, Nicolae Iorga a făcut în lucrarea “Byzance ap

Byzance” un inventar sistematic al importurilor culturale post-bizantine. Însă aceste importuri, oricât

splendide ar fi urmele lor materiale, rămân simple ”forme fără fond “ căci românii, după păre

autorului, preiau o anumită formulă a punerii în scenă a actului de guvernare, dar finalitatea bu

guvernări însăşi aşa cum o gândeau bizantinii rămâne necunoscută.12

Concluzionând, pentru perioada secolelor X-XII, în atenţia istoriografiei româneşti s-au alflat

precădere situaţia din istmul danubiano-pontic şi relaţiile Imperiului Bizantin cu vlahii balcanici. În cea

priveşte teritoriile nord-dunărene, atenţia a fost acordată relaţiilor politice şi militare dintre Imperiul Bizanti

migratorii pecenegi, uzi şi cumani. Pentru ca pentru perioada dintre sfârşitul secolului al XII-lea şi jumăta

secolului al XIII-lea, atenţia să fie acordată aproape în exclusivitate raporturilor Imperiului Bizantin cu Impe

vlaho-bulgar al Asăneştilor, cea mai importantă realizare politică a vlahilor sud-dunăreni în evul mediu. M

târziu, pentru secolele XIV-XV, istoriografia românească evidenţiază o reducere considerabilă a relaţii

româno-bizantine, pentru ca relaţiile cu statele post-bizantine, precum şi continuitatea bizantină prin tradiţiil

instituţiile medievale româneşti să-şi găsească o slabă reflectare în istoriografia românească, care a exagerat

prea extensiv, fie mult prea restrictiv aceste raporturi.

Bibliografie selectivă

10 O. Tafrali, Bizanţul şi influenţele lui asupra ţării noastre, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1914, pg.80 sqq., 86 sq.11 Vasile Mărculeţ, op. cit. Bizanţul şi teritoriile româneşti. Contribuţii la studierea relaţiilor bizantino-române(secolele X-XV), pg.12 Daniel Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească . Cluj-Napoca, editura Nemira, 2001, pg.43



1. Barbu Daniel, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească , Cluj-Napoca, edit

Nemira, 2001, nr. pag. 303

2. Chihaia Pavel, Artă medievală. Ţara Românească între Bizanţ şi Occident , vol. III, Bucureşti, edit

Albatros,, 1998, nr.pag. 315

3. Elian Alexandru, Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articoole de istorie, Iaşi, edit

Trinitas, 2003, nr. pag. 4304. Georgescu Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-

Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, nr. pag. 296

5. Iorga Nicolae, Sinteza bizantină. Conferinţe şi articoledespre civilizaţia bizantină , Bucureşti, edit

Minerva, 1972, nr. pag. 280

6. Iorga Nicolae, Bizanţ după Bizanţ , Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, nr. pag. 299

7. Mărculeţ Vasile, Bizanţul şi teritoriile româneşti. Contribuţii la studierea relaţiilor bizanti

române(secolele X-XV), Mediaş, 1998, nr. pag. 76

8. Tafrali O., Bizanţul şi influenţele lui asupra ţării noastre, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Sfe

1914, nr. pag. 90

9. Theodorescu Răzvan, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secol

X-XIV), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974, nr. pag. 379

interferenţe româno-bizantine

Documents