Intelectualii

Paul Bede Johnson (născut în 1928 la Manchester) este un bine-cu noscut

ziarist şi istoric englez. A studiat la Stonyhurst College, apoi la Magdalen

College (Oxford). S-a afirmat ca jurnalist în anii ’50, la The New Statesman.

În anii ’70, a început să aibă concepţii tot mai conservatoare; pe fundalul

problemelor economiei britanice, s-a opus mişcării sindicale. Susţinător

al lui Margaret Thatcher, a devenit unul dintre consilierii ei şi i-a scris

o serie de discursuri. Din 1981 până în 2009, a deţinut o rubrică în TheSpectator. S-a preocupat de problemele şi evenimentele care indicau,

în opinia sa, declinul general, de la educaţie la practicarea religiei şi com -

portamentul social. În anul 2006, Johnson a primit din partea preşedin -

telui american George W. Bush The Presidential Medal of Freedom.

Autor prolific, a abordat cu talent şi vervă cele mai diverse subiecte.

Editura Humanitas a publicat câteva dintre cărţile sale fundamen tale:

Intelectualii, O istorie a lumii moderne, Viaţa lui Isus povestită de uncredincios, La naiba cu Picasso şi alte eseuri, Duşmanii societăţii, Socrate.Un om pentru timpurile noastre, Stalin. Alte titluri esenţiale sunt în curs

de apa riţie: O istorie a evreilor, Churchill, Darwin, Mozart.

Traducere din engleză de

LUANA STOICA

PAUL JOHNSON

Intelectualii

Coperta: Andrei Gamarţ

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu

Corector: Ioana Vîlcu

DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu

Tipărit la Proeditură şi Tipografie

Paul Johnson

IntellectualsCopyright © Paul Johnson, 1988

All rights reserved.

© HUMANITAS, 2012, 2015, pentru prezenta versiune românească

ISBN 978-973-50-4744-3

Descrierea CIP este disponibilă

la Biblioteca Naţională a României.

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 021 311 23 30 / 0372 189 509

Primului meu nepot,Samuel Johnson

Cuvânt înainte

Această carte îşi propune să discute, pornind de la ana lizamoralei şi a gândirii unor intelectuali de marcă, în ce măsurăaceştia sunt îndreptăţiţi să sfătuiască omenirea cum să-şi organi -zeze viaţa. Am încercat să fac ca analiza să fie faptică şi obiec -tivă şi, ori de câte ori a fost posibil, m-am folosit de lucrările,scri sorile, jurnalele, memoriile şi transcrierile discursurilor celorpuşi în discuţie. Pentru detaliile referitoare la viaţa acestora amfăcut apel la o serie de biografii, dintre care nu le voi enumeradecât pe cele mai importante. Pentru Rousseau am considerat căcele mai folositoare mi-au fost Lester G. Crocker, Jean-Jac quesRousseau: The Quest, 1712–1758 (New York, 1974) şi Jean-Jacques Rousseau: The Prophetic Voice, 1758–1783 (New York,1973), deşi m-am bazat şi pe puternica polemică a lui J.H. Hui -zinga, The Making of a Saint: The Tragi-Comedy of J.J. Rousseau(Londra, 1976). În privinţa lui Shelley, m-am bazat în specialpe minunata carte a lui Richard Holmes, Shelley: The Pursuit(Londra, 1974), chiar dacă nu sunt de acord cu el în privinţacopilului nelegitim. Cât îl priveşte pe Marx, am recurs în prin -cipal la lucrarea Marx de Robert Payne (Londra, 1968). Ibsenşi-a găsit un biograf model în persoana lui Michael Meyer,Henrik Ibsen: i. The Making of a Dramatist, 1828–1864 (Lon -dra, 1967); ii. The Farewell to Poetry, 1864–1882 (Londra,1971); iii. The Top of a Cold Mountain, 1886–1906 (Londra,1971), dar m-am folosit şi de Hans Heiberg, Ibsen: Portraitof the Artist (trad., Londra, 1969) şi de Bergliot Ibsen, The ThreeIbsens (trad., Londra, 1951). Dintre multele biografii ale lui

Cuvânt înainte 7

Tolstoi, m-am folosit în cea mai mare parte de cartea lui ErnestJ. Simmons, Leo Tolstoy (Londra, 1949), dar şi de extraordinararelatare critică a lui Edward Crankshaw, Tolstoy: The Makingof a Novelist (Londra, 1974). Pentru Hemingway am folositdouă excelente biografii recente: Jeffrey Meyers, Hemingway:A Biography (Londra, 1985) şi Kenneth S. Lynn, Hemingway(Londra, 1987), dar şi mai vechea lucrare a lui Carlos Baker,Hemingway: A Life Story (New York, 1969). În ceea ce-l pri -veşte pe Brecht, am recurs la Ronald Hayman, Bertolt Brecht:A Biography (Londra, 1983) şi la strălucitul studiu al lui MartinEsslin, Bertolt Brecht: A Choice of Evils (Londra, 1959). Refe -ritor la Sartre, sursele principale au fost Annie Cohen-Solal,Sartre: A Life (trad., Londra, 1987) şi Claude Francis şi FernandeGontier, Simone de Beauvoir (trad., Londra, 1987). Pentru ulti -mul capitol m-am folosit în mod special de David Pryce-Jones,Cyril Connolly: Journal and Memoir (Londra, 1983), HilaryMills, Mailer: A Biography (New York, 1982), Kathleen Tynan,The Life of Kenneth Tynan (Londra, 1987), Robert Katz şi PeterBerling, Love is Colder than Death: The Life and Times of ReinerWerner Fassbinder (Londra, 1987) şi Fern Marja Eckman, TheFurious Passage of James Baldwin (Londra, 1968). Le sunt recu -noscător tuturor acestor autori. Referiri la o parte dintre celelaltesurse consultate pot fi găsite în bibliografie.

1

Jean-Jacques Rousseau: „Un nebun interesant“

În timpul ultimelor două sute de ani, influenţa exercitată deintelectuali a sporit neîncetat. Afirmarea intelectualului laic areprezentat, de fapt, factorul-cheie în modelarea lumii mo derne.Privind din ampla perspectivă a istoriei, avem de-a face, dinmulte puncte de vedere, cu un fenomen nou. Este drept că, înipostazele lor timpurii – de preoţi, scribi şi sfătuitori –, inte -lectualii au avut de la bun început pretenţia să dirijeze socie -tatea. Însă în calitatea lor de păstrători ai unor culturi hieratice,fie ele primitive sau sofisticate, inovaţiile lor morale şi ideo -logice erau limitate de canoanele autorităţii externe şi de tradiţiamoştenită. Nu erau, şi nici nu puteau fi, spirite libere, aventurieriai minţii.

În secolul al XVIII-lea, odată cu declinul puterii clerului,s-a ivit un nou tip de mentor, venit să umple golul existent şisă capteze atenţia societăţii – intelectualul laic. Acesta puteafi deist, sceptic sau ateu. Era însă tot atât de pregătit ca oricefaţă bisericească să spună omenirii cum să-şi organizeze viaţa.Proclama din start o devoţiune specială faţă de interesele uma -nităţii şi o îndatorire evanghelică de-a o purta, prin învăţăturasa, spre progres. Aborda această sarcină autoasumată într-unmod mult mai radical decât predecesorii săi clerici. Nu se simţealegat de nici un corpus al vreunei religii manifeste. Înţe lepciuneacolectivă a trecutului, moştenirea tradiţiei, codurile prescriptiveale experienţei ancestrale existau pentru a fi urmate în modselectiv sau pentru a fi respinse în totalitate, după cum ar fi con -siderat de cuviinţă el, intelectualul. Pentru prima dată în istoria

Jean-Jacques Rousseau 9

umanităţii, şi cu o încredere şi o îndrăzneală crescânde, oameniise ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica racilele socie -tăţii şi le puteau vindeca prin simpla putere a intelectului; maimult decât atât, afirmau că puteau născoci formule care să ducănu doar la ameliorarea structurii societăţii, ci chiar la aceea adeprinderilor fundamentale ale fiinţelor umane. Spre deo sebirede predecesorii lor sacerdoţi, ei nu erau slujitori şi interpreţiai zeilor, ci substitute ale acestora. Eroul lor era Prometeu, carea furat focul ceresc pentru a-l aduce pe Pământ.

Una dintre caracteristicile cele mai remarcabile ale acestornoi intelectuali laici era ardoarea cu care supuneau unei analizecritice religia şi pe protagoniştii acesteia; cât de multe foloasea tras umanitatea de pe urma acestor mari sisteme religioasesau cât de mult a avut ea de suferit de pe urma lor? În ce măsurăau trăit aceşti papi şi aceşti pastori în conformitate cu preceptelelor de puritate şi sinceritate, de caritate şi filantropie? Ver dicteledate, atât bisericii, cât şi clerului, au fost aspre. Acum, după douăsecole în care influenţa religiei a continuat să scadă, iar inte -lectualii laici au jucat un rol crescând în modelarea atitu dinilorşi instituţiilor noastre, a venit vremea să le analizăm şi lor dosa -rul, atât pe cel public, cât şi pe cel personal. Vreau să investighezîn mod special cât de îndreptăţiţi erau intelectualii pentru a-ispune omenirii cum să se comporte, luând în consi derare atâtaspectul moralei, cât şi al gândirii acestora. Cum şi-au trăit eipropriile vieţi? Care a fost gradul de corectitudine al compor -tamentului lor faţă de familie, de prieteni şi de aso ciaţi? Erauoare corecţi în chestiunile de ordin sexual sau financiar? Au spussau au scris ei adevărul? Şi cum au rezistat sistemele lor ideo -logice probei timpului şi a punerii în practică?

Incursiunea noastră începe cu Jean-Jacques Rousseau(1712–1778), care a fost primul dintre intelectualii moderni, arhe -tipul lor şi, în multe privinţe, cel mai influent dintre toţi. Maivârstnicii, cum ar fi Voltaire, iniţiaseră acţiunea de demo larea altarelor şi de întronare a raţiunii. Rousseau a fost însă primulcare a reunit toate caracteristicile remarcabile ale Pro meteuluimodern: afirmarea dreptului de a respinge ordinea existentă în

10 Intelectualii

totalitatea ei; încrederea în capacitatea de a o remo dela din te -melii conform unor principii proprii; convingerea că acest lucruse putea obţine prin intermediul procesului politic; şi, fapt delocde neglijat, recunoaşterea rolului imens pe care îl joacă instinc -tul, intuiţia şi impulsul în cadrul compor ta men tului uman. Eraconvins că dădea dovadă de o dragoste unică pentru umanitateşi că fusese înzestrat cu o capacitate de pătrun dere psihologicăşi cu calităţi fără precedent, menite a spori fericirea umanităţii.Un număr uluitor de mare de oameni, atât contemporani cu el,cât şi din perioada care a urmat, l-au consi derat în spiritul pro -priilor lui evaluări.

Influenţa lui Rousseau a fost enormă, deopotrivă pe termenlung şi pe termen scurt. Generaţia care a urmat morţii lui l-aridicat la rangul de mit. A murit în deceniul care a precedat Revo -luţia din 1789, dar mulţi contemporani l-au considerat răs pun -zător pentru aceasta şi, prin urmare, pentru înlăturarea ancienrégime-ului în Europa. Acest punct de vedere a fost împărtăşitatât de Ludovic XVI, cât şi de Napoleon. Referindu-se la elitelerevoluţionare, Edmund Burke a afirmat: „Există o mare disputăîntre liderii lor privitor la care dintre ei se aseamănă mai multcu Rousseau… El este figura lor de referinţă în ceea ce pri -veşte perfecţiunea.“ Aşa cum a formulat-o Robespierre însuşi:„Rousseau este bărbatul care, prin distincţia sufletului şi prinmăreţia caracterului, s-a dovedit demn de rolul său de învă -ţător al omenirii.“ În timpul Revoluţiei, Convenţia Naţio nalăa votat pentru mutarea cenuşii lui în interiorul Panteonului. Laceremonie, preşedintele a declarat: „Îi datorăm lui Rousseau re -me dierea sănătoasă care ne-a transformat moravurile, dati nile,legile, sentimentele şi obiceiurile.“1

Totuşi, la un nivel mult mai profund şi pe o durată mult maiîndelungată, Rousseau a influenţat o serie de convingeri funda -mentale ale omului civilizat şi a schimbat datele de bază alespiritului uman. Amploarea vastei sale influenţe poate fi grupatădupă cinci mari trăsături. Întâi, toate ideile noastre modernedespre educaţie sunt influenţate într-o anumită măsură de doc -trina lui Rousseau, în special de tratatul său Émile (1762). El

Jean-Jacques Rousseau 11

a popularizat şi, într-o anumită măsură, a inventat cultul naturii,gustul pentru viaţa în aer liber, căutarea prospeţimii, a sponta -neităţii, a învigorării şi a naturalului. A iniţiat critica sofisticăriiurbane. A identificat şi înfierat artificiile civilizaţiei. Este părin -tele băilor reci, al exerciţiului sistematic, al sportului ca elementformativ al caracterului, al casei de vacanţă.2

În al doilea rând, dar strâns legat de această reevaluare anaturii, Rousseau a propovăduit neîncrederea în ameliorărileprogresive, treptate aduse de înaintarea lentă a culturii mate -rialiste. În această ordine de idei, el a respins Iluminismul –din care făcea totuşi parte – şi a căutat o soluţie mult mai radi -cală.3 A insistat asupra faptului că raţiunea însăşi avea limiteserioase în privinţa mijloacelor de remediere a societăţii. Totuşi,aceasta nu însemna că mintea omului nu era aptă să inducăschimbările necesare, ea având resurse ascunse, neîngrădite,de înţelegere poetică şi de intuiţie, resurse care trebuiau folositepentru a contracara dictatele sterile ale raţiunii.4 Înscriindu-sepe această linie de gândire, Rousseau a scris Con fessions (Con -fesiuni), lucrare încheiată în 1770, dar publi cată abia după moar -tea sa. Acest al treilea proces reprezenta atât începutul mişcăriiromantice, cât şi al literaturii moderne de introspecţie, căci i-aupermis ca pornind de la individ, prin cipala cucerire a Renaşterii,să facă un imens pas înainte, sondând sinele şi oferindu-l anali -zei publice. Pentru prima dată, cititorilor li se arăta profunzi -mea sufle tului, deşi – şi aceasta avea să fie o altă caracteristicăa literaturii moderne – viziunea era înşe lătoare, sufletul astfelexpus era amăgitor, franc pe dinafară, iar pe dinăuntru plin deviclenie.

Cel de-al patrulea concept popularizat de Rousseau era, înanumite privinţe, cel mai răspândit dintre toate. Atunci cândsocietatea evoluează de la stadiul primitiv de natură la cel sofis -ticat, urban, omul este corupt, a motivat el: egoismul său natural,pe care îl numeşte dragoste de sine (amour de soi), se trans -formă într-un instinct mult mai distrugător, dragoste de sineegoistă (amour-propre), care combină vanitatea şi pre ţuirea desine, fiecare individ evaluându-se în conformitate cu ceea ce

12 Intelectualii

gândesc alţii despre el şi căutând astfel să-i impre sioneze peaceştia prin bani, putere, inteligenţă şi superioritate morală. Egois -mul natural al individului devine competitiv şi acumulativ, ceeace duce nu doar la alienarea sa în raport cu ceilalţi oameni, pecare-i consideră rivali, şi nu fraţi, ci şi la alie narea în raport cusine însuşi.5 Alienarea induce în om o stare de rău psihologic,caracterizată printr-o divergenţă tragică între realitate şi aparenţă.

Păcatul competiţiei, aşa cum l-a văzut Rousseau, care dis -truge bunul-simţ înnăscut din om şi încurajează cele mai dia -bolice trăsături care zac în el, inclusiv dorinţa de a-i exploatape ceilalţi, l-au făcut pe autor să nu aibă încredere în proprietateaprivată, în care vedea o sursă a nelegiuirii sociale. Cea de-acincea inovaţie a sa – în acel moment din chiar ajunul RevoluţieiIndustriale – a fost aceea de-a dezvolta elementele unei criticia capitalismului, atât în prefaţa piesei sale Narcisse (Narcis),cât şi în Discours sur l’inégalité (Discurs asupra inegalităţii),prin identificarea proprietăţii şi a competiţiei pentru obţine -rea acesteia ca reprezentând cauza principală a alienării.6 Eravorba de o ipoteză pe care Marx şi alţii aveau să o exploatezefără scrupule, laolaltă cu o altă idee înrudită a lui Rousseau,aceea a evoluţiei culturale. Pentru Rousseau, „natural“ însemna„ori ginar“ sau pre-cultural. Orice cultură dă naştere unor pro -bleme, din moment ce asocierea omului cu alţii asemenea luiîi scoate la iveală înclinaţiile diabolice: aşa cum afirmă el înÉmile, „răsu flarea omului este fatală semenilor săi“. Astfel, cul -tura în care trăieşte un om, ea însăşi un construct artificial, evolutiv,dictează comportamentul uman, iar acesta poate fi amelioratsau chiar transformat în totalitate prin schimbarea culturii şi aforţelor concurente care au produs-o – altfel spus, prin ingine -rie socială.

Aceste idei acoperă un domeniu atât de vast, încât consti -tuie, aproape numai ele însele, o enciclopedie a gândirii moderne.Lecturile lui Rousseau erau variate: Descartes, Rabelais, Pascal,Leibniz, Bayle, Fontenelle, Corneille, Petrarca, Tasso; s-a inspi -rat în special din Locke şi Montaigne. Germaine de Staël, careconsidera că Rousseau posedă „cele mai sublime calităţi întâlnite

Jean-Jacques Rousseau 13

vreodată la o fiinţă umană“, declara: „El nu a inventat nimic.“Adăugând însă că „a impregnat totul cu foc“. Modalitatea simplă,directă, puternică, cu adevărat pasională în care scria Rousseaua făcut ca ideile sale să pară atât de vii şi de proaspete, încât săproducă asupra oamenilor şocul unei adevărate revelaţii.

Cine era deci acest propagator al unei atât de extraordinareputeri intelectuale şi morale şi cum a ajuns el la această per -formanţă? Rousseau era elveţian, născut în 1712 la Geneva şieducat în spirit calvinist. Tatăl său, Isaac, a fost ceasornicar, darnu a prosperat în afacere, fiind un scandalagiu care era adeseaimplicat în evenimente violente şi altercaţii. Mama sa, SuzanneBernard, provenea dintr-o familie înstărită, însă a murit de febrăpuerperală la puţin timp după naşterea lui Rousseau. Nici unuldin părinţi nu provenea din cercul restrâns al familiilor carealcătuiau oligarhia conducătoare a Genevei şi constituiau Con -siliul celor Două Sute şi Consiliul Interior al celor Douăzecişi cinci. Aveau însă depline privilegii electorale şi legale, iarRousseau a fost întotdeauna extrem de conştient de statutul săusuperior. Faptul l-a făcut să devină, din interes (însă nu şi dinconvingeri intelectuale), un conservator înnăscut şi să dispre -ţuiască, pe tot parcursul vieţii sale, gloata lipsită de drept de vot.În afară de asta, familia lui dispunea şi de o sumă consi derabilăde bani.

Rousseau nu a avut surori, ci un frate, cu şapte ani mai mare.În ceea ce-l priveşte, semăna cu mama lui, şi astfel a devenitfavoritul tatălui său, care rămăsese văduv. Modul în care Isaacse purta cu el oscila între o afecţiune lacrimogenă şi o violenţăînspăi mân tătoare, astfel încât până şi răsfăţatul Jean-Jacquesdeplângea modul în care fusese crescut de tatăl său, scriind maitârziu în Émile: „Ambiţia, lăcomia, tirania şi prudenţa nechib -zuită a taţilor, neglijenţa şi insensibilitatea lor brutală sunt desute de ori mai dăunătoare copiilor decât tandreţea necuge tatăa mamelor.“ Cu toate acestea, fratele său mai mare a fost cel carea devenit principala victimă a sălbăticiei tatălui. La cererea aces -tuia, băiatul a fost trimis în 1718 la o şcoală de corecţie pe motivcă era de o ticăloşie incorigibilă; a fugit de acolo în 1723, pentru

14 Intelectualii

a nu mai fi văzut niciodată. Aşa se face că, în fapt, Rousseau afost singur la părinţi, asemeni multor altor lideri inte lectualimoderni. Dar, deşi răsfăţat în anumite privinţe, el a ieşit din copi -lărie cu un puternic sentiment de frustrare şi – poate carac teristicasa cea mai pregnantă – autocompasiune.7

Moartea l-a lipsit curând atât de tată, cât şi de mama adop -tivă. I-a displăcut meseria de gravor în care fusese iniţiat. Aşacă în 1728, la vârsta de cincisprezece ani, fuge şi se conver teştela catolicism pentru a obţine protecţia unei anumite MadameFrançoise-Louise de Warens, care locuia la Annency. Amă -nuntele privind cariera timpurie a lui Rousseau, aşa cum aparele în Confesiuni, nu pot fi însă demne de încredere. În stabilireafaptelor esenţiale, au fost în schimb utile scrisorile lui perso -nale, ca, de altfel, şi vastele resurse ale imensei sale acti vităţicreatoare.8 Madame de Warens trăia dintr-o rentă acordată derege şi pare să fi fost atât agent al guvernului francez, cât şi alBisericii Romano-Catolice. Rousseau a trăit cu ea, pe chel tuialaacesteia, în cea mai mare parte a celor pai sprezece ani dintre 1728şi 1742. O vreme a fost amantul ei; au mai existat şi perioadecând hoinărea pe cont propriu. Până când a trecut bine de trei -zeci de ani, Rousseau a dus o viaţă dezorganizată şi dependentămai ales de femei. A încercat cel puţin treisprezece slujbe, cagravor, lacheu, seminarist, muzi cian, funcţionar public, fermier,meditator, casier, copist de partituri, scriitor şi secretar parti -cular. În 1743 a primit ceea ce părea să fie minunatul post desecretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, contele de Mon -taigu. Această situaţie a durat unsprezece luni şi s-a încheiatprin demiterea lui Rousseau şi fuga acestuia pentru a nu fiarestat de către senatul veneţian. Montaigu a declarat (or, versiu -nea sa este preferată aceleia a lui Rousseau) că secretarul săuera menit sărăciei din cauza „temperamentului detestabil“ şia „insolenţei inimaginabile“, efecte ale „nebuniei sale“ şi ale„prea bunei păreri despre sine“.9

De câţiva ani Rousseau ajunsese să se considere un scrii -tor înnăscut. Avea talent în mânuirea cuvintelor. Era eficientmai ales în a-şi susţine cauza în scrisori, fără a acorda o atenţie

Jean-Jacques Rousseau 15

prea scrupuloasă faptelor. Ar fi putut deveni, pe drept cuvânt,un avocat strălucit. (Unul dintre motivele pentru care a ajuns să-idisplacă într-atât lui Montaigu, militar de carieră, a fost obiceiulde-a căsca în mod ostentativ sau chiar de a se plimba pe la fe -reastră atunci când, în timpul dictării, ambasadorul se străduiasă găsească cuvântul potrivit.) În 1745, Rousseau a cunoscut otânără spălătoreasă, Thérèse Levasseur, cu zece ani mai tânărădecât el, care a fost de acord să-i devină amantă per manentă.Faptul a dat o oarecare stabilitate vieţii sale în derivă. Între timpîl cunoscuse şi se împrietenise cu Denis Diderot, figura centralăa Iluminismului, care avea să devină ulterior edito rul-şef al Enci -clopediei. Ca şi Rousseau, Diderot era fiul unui artizan şi a de -venit prototipul scriitorului auto didact. Era un om amabil şi undescoperitor asiduu de talente. Rousseau îi datora foarte mult.Prin intermediul lui Diderot, l-a cunoscut pe diplo matul şi criticulliterar german Friedrich Melchior Grimm, o per soană bine plasatăîn societate. La rândul său, Grimm l-a introdus în cunoscutulsalon radical al baronului d’Holbach, cunoscut drept „le Maîtred’Hôtel de la philosophie“.

Influenţa intelectualilor francezi era abia la început şi aveasă sporească neîncetat pe parcursul celei de-a doua jumătăţi asecolului al XVIII-lea. În anii 1740 şi 1750 însă, poziţia lor decritici ai societăţii era încă precară. Statul, atunci când se simţeadirect ameninţat, era capabil încă să se întoarcă împotriva lorcu o ferocitate dezlănţuită. Rousseau avea să se plângă ulte -rior în public de persecuţiile suferite, deşi în realitate avea maipuţine motive de invocat decât majoritatea contemporanilor săi.Voltaire a fost bătut în public cu bastonul de servitorii unuiaristocrat pe care îl ofensase şi a stat aproape un an la Bastilia.Cei care vindeau cărţi interzise puteau primi zece ani de galeră.În iulie 1749, Diderot a fost arestat şi izolat într-o celulă la fortă -reaţa Vincennes, pentru vina de-a fi publicat o carte care apăraateismul. A stat acolo trei luni. Rousseau l-a vizitat la Vincennesşi, pe drum, a văzut într-un ziar un anunţ publicat de Academiade Litere din Dijon, care lansa un concurs de eseuri pe tema

16 Intelectualii

Cuprins

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

1. Jean-Jacques Rousseau: „Un nebun interesant“ . . . . . . . . . . 9

2. Shelley, sau cât de neîndurătoare pot fi ideile . . . . . . . . . . . . 48

3. Karl Marx: „Proferând blesteme enorme“ . . . . . . . . . . . . . . . 83

4. Henrik Ibsen: „Dimpotrivă!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124

5. Tolstoi: Fratele mai mare al lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . 159

6. „Apele adânci“ ale lui Ernest Hemingway . . . . . . . . . . . . . . 203

7. Bertolt Brecht: O inimă de gheaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254

8. Bertrand Russell: Un caz al fleacurilor logice . . . . . . . . . . . . 289

9. Jean-Paul Sartre: „Un ghemotoc de blană

şi cerneală“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329

10. Dispariţia raţiunii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 368

Note . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 421

Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 449