instrumente eco-economice viabile pentru cuantificarea ... fileecosystem services on human welfare,...

1

Instrumente eco-economice viabile pentru cuantificarea serviciilor ecosistemelor

de pe teritoriul Romaniei

ROECOSERV

Director proiect:

Prof. univ. dr. ISTUDOR Nicolae

Responsabil ştiinţific:

Conf. univ. dr. GRĂDINARU Giani

Membri:

Prof.univ.dr. ŢIŢAN EMILIA

Prof.univ.dr. MITRUT CONSTANTIN

Conf. univ.dr. MANEA DANIELA IOANA

Lect. univ.dr. PETRESCU IRINA ELENA

Prof.univ.dr. GHITA SIMONA

Lect. univ.dr. STAMULE TANASE

Lect. univ.dr. TATU CRISTIAN

Lect. univ.dr. CRETAN GEORGIANA

Asist. univ.dr. TEODOR CRISTIAN

Etapa nr. 1 - Tipologia serviciilor ecosistemelor de pe teritoriul României

RAPORT ŞTIINŢIFIC ŞI TEHNIC

A. Cuprins

1. Relaţii dintre serviciile ecosistemelor şi componentele bunăstării

2. Elaborarea modelului conceptual

3. Dezvoltarea cadrului pentru analiza metodelor de cuantificare economică

B. Obiectivele generale

Tipologia serviciilor ecosistemelor de

pe teritoriul României

Relaţii dintre serviciile ecosistemelor şi

componentele bunăstării

Elaborarea modelului conceptual

Dezvoltarea cadrului pentru analiza metodelor

de cuantificare economică

Instrumenete economice pentru cuantificarea

serviciilor ecosistemelor

Analiza metodelor de cuantificare economica

Identificarea serviciilor de ecosistem

cuantificabile

Dezvoltarea modelelor de cuantificare

Analiza modelului functional

Implementarea modelelor şi algoritmilor de

cuantificare

Elaborarea si finalizarea modelului functional

Dezvoltarea sistemului de indicatori sintetici

Experimentare modelului functional, testare, bug

fixing, optimizare

C. Obiectivele etapei de execuţie

2

Etapă Obiectiv Grad de

realizare

Mod de diseminare

Tipologia serviciilor

ecosistemelor de

pe teritoriul

României

Relaţii dintre

serviciile

ecosistemelor şi

componentele

bunăstării Integral

Lucrarea cu titlul Scenarios,

quantitative models and indicators

for evidence the importance of

ecosystem services on human

welfare, autor Conf.univ.dr

Gradinaru Giani, prezentata in cadrul

8th International Conference on

Applied Statistics, ICAS 2014 –

lucrare acceptata spre publicare în

revistă indexată BDI

Elaborarea modelului

conceptual

Integral

Lucrarea cu titlul Changing

management paradigms in nature

conservation, Autori Prof.univ.dr.

Nicolae ISTUDOR, Prof.univ.dr.

Constantin MITRUŢ, Prof.univ.dr.

Emilia ŢIŢAN, Conf.univ.dr.

Daniela MANEA, prezentata in

cadrul 3h International Conference

COMPETITIVENESS OF AGRO-

FOOD AND ENVIRONMENTAL

ECONOMY (CAFEE 2014), 6-7

noiembrie 2014, conferinta indexata

BDI

Dezvoltarea cadrului

pentru analiza

metodelor de

cuantificare

economică

Integral

Articolul Opportunities for

developing of Romanian

entrepreneurship on the ecological

credit market, în evaluare, Revista

Amfiteatru Economic, indexată ISI

D. Rezumatul etapei

Serviciile ecosistemului sunt reprezentate de: servicii de furnizare a resurselor materiale pentru

viaţă (alimente, apă dulce, cherestea, fibre etc.), servicii de regularizare (climat, invazii, polenizare,

hazarde naturale, eroziune etc.), servicii culturale (valori spirituale şi religioase, educaţie şi inspiraţie,

valori estetice şi recreaţionale etc.) şi servicii suport (producţie primară, cicluri biogeochimice, formarea

solului etc.):

Starea ecosistemelor este numai unul din factorii care afectează bunăstarea umană. Interpretarea

tendinţelor pentru indicatorii de bunăstare trebuie să ţină cont de cât mai mulţi din factorii de influenţă.

Impactul schimbării ecosistemelor asupra bunăstării umane este adesea subtil, adică greu de sesizat, dar

nu mai puţin important; pentru a fi semnificativ impactul nu trebuie să fie şi drastic. Pentru a corela

starea ecosistemelor şi bunăstarea umană se pot adopta două direcţii. Se poate corela direct tendinţa

stării ecosistemelor cu schimbarea bunăstării umane sau se poate urmări impactul la nivelul unui grup

afectat de procesele bio-fizice şi social-economice.

Modelele conceptuale sunt un instrument util în etapele iniţiale ale cercetării. În momentul

formulării modelelor conceptuale, cunoaşterea elementelor considerate este incompletă. Modelele

conceptuale formulate pentru reprezentarea mentală a relaţiei om-natură sunt numeroase şi diverse,

exprimând viziuni contradictorii. Relaţia om-natură este grevată de numeroase incertitudini ştiinţifice

chiar şi după mai multe decenii de concentrare a eforturilor de cercetare în această direcţie. Cunoaşterea

acestor modele conceptuale este utilă în contextul în care conservarea naturii a devenit a problemă în

care dimensiunea socială este cel puţin la fel de importantă ca şi dimensiunea ecologică. Modelele

conceptuale ale relaţiei om-natură pot fi împărţite în patru categorii – eco-centrice, antropocentrice,

interdisciplinare şi ale sistemelor complexe.

3

Societatea de astăzi are ca barometru piaţa, în calitatea de structură instituţională ideală pentru

asigurarea celei mai bune utilizări a resurselor. Totuşi există încă foarte multe lucruri care au valoare

pentru noi, dar care nu sunt distribuite prin piaţă, între acestea serviciile de ecosistem ocupând un loc

prioritar. Deşi, argumentele economice sunt importante pentru a crea instrumente care să ne ajute la o

mai bună protejare a ecosistemelor prin măsuri cu eficienţă sporită, ele nu trebuie să intervină în

formularea obiectivelor, în special a celor pe termen lung. Valoarea serviciilor de ecosistem a fost

interpretată diferit. Majoritatea abordărilor consideră că acestea au un comportament aditiv.

E. Descrierea ştiinţifica şi tehnică

1. Relaţii dintre serviciile ecosistemelor şi componentele bunăstării

Abordarea economică a naturii îşi găseşte originile în o serie de teorii dezvoltate începând cu

secolul al XVIII. Prin contrast, noţiunea de servicii de ecosistem are o origine relativ recentă, apropiată

de începuturile preocupărilor coerente pentru protecţia mediului, respectiv anii 1970’.

Rezultatele monetare au atras nu numai atenţia, dar şi numeroase critici privind metodologiile

folosite creându-se astfel un creuzet favorabil pentru concentrarea şi potenţarea cercetării. Această

clarificare în plan teoretic, precum şi eleganţa raţionalităţii conceptului, coroborat cu semnalele din ce

în ce mai clare privind urgentarea acţiunilor transmise ca urmare a progreselor în implementarea

Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Diversitatea Biologică (CBD) şi-au spus cuvântul în

propulsarea conceptului de servicii de ecosistem în centrul dezbaterilor pentru elaborarea politicilor din

acest domeniu.

Consolidarea conceptului de ecosistem şi universalizarea folosirii lor în elaborarea politicilor a

fost definitivată prin proiectul Millennium Ecosystem Assessment (MEA) sub egida Naţiunilor Unite.

La acest proiect au participat 1 360 de experţi din 95 de ţări şi a constituit cea mai amplă acţiune

concertată pe analiza stării şi perspectivelor ecosistemului global. MEA s-a concentrat pe noţiunea de

serviciu de ecosistem folosind o abordare puternic antropocentrică. Aceasta a fost justificată prin prisma

creării şi dezvoltării unor canale de comunicare cu impact puternic asupra publicului. Cu toate acestea,

MEA accentuează şi numeroasele conexiuni, subliniind faptul că funcţionarea ecosistemului global este

în întregimea lui esenţială pentru bunăstarea umană şi evidenţiază importanţa biodiversităţii în acest

angrenaj.

Starea ecosistemelor este numai unul din factorii care afectează bunăstarea umană. De exemplu,

sănătatea oamenilor este rezultatul combinat al stării ecosistemelor, accesul la servicii medicale, nivelul

veniturilor şi o mulţime de alţi factori. Interpretarea tendinţelor pentru indicatorii de bunăstare trebuie

să ţină cont de cât mai mulţi din factorii de influenţă.

Impactul schimbării ecosistemelor asupra bunăstării umane este adesea subtil, adică greu de

sesizat, dar nu mai puţin important; pentru a fi simnificativ impactul nu trebuie să fie şi drastic. O

creştere relativ mică în preţul alimentelor ca urmare a unor recolte scăzute de degradarea calităţii solului

va afecta bunăstarea multor oameni, chiar dacă nu va muri nimeni de foame din cauza aceasta.

Pentru a corela starea ecosistemelor şi bunăstarea umană se pot adopta două direcţii. Astfel, se

poate corela direct tendinţa stării ecosistemelor cu schimbarea bunăstării umane sau se poate urmări

impactul la nivelul unui grup afectat de procesele bio-fizice şi social-economice. De exemplu, impactul

contaminării apei asupra îmbolnăvirii oamenilor se poate estima corelând concentraţia contaminanţilor

din resursele de apă cu incidenţa îmbolnăvirilor gastro-intensitanel intestinale la nivelul populaţiei,

excluzând influenţa altor factori care pot afecta relaţia. Alternativ, impactul poate fi estimat folosind o

funcţie doză-răspuns care evidenţiază incidenţa îmbolnăvirii în raport cu concentraţia poluanţilor pentru

a estima creşterea probabilităţii îmbolnăvirilor. Rezultatele se pot combina cu date referitoare la

populaţia care se foloseşte de resursa de apă contaminată şi se va ajunge la predicţia numărului total de

îmbolnăviri.

Ambele abordări presupun depăşirea a numeroase dificultăţi. Eforturile de corelare directă a

stării ecosistemelor cu bunăstarea umană sunt dificile pentru că există numeroşi alţi factori de influenţă.

De exemplu, incidenţa bolilor respiratorii nu depinde numai de concentraţia poluanţilor din aer, ci şi de

alimentaţie, obiceiuri (fumat), expunere (durată, intensitate) şi alţii. Recomandarea este de a analiza

aceste relaţii la scări mici, unde astfel de relaţii pot fi identificate mai clar.

4

Serviciile de ecosistem tind să detroneze conceptul de biodiversitate adoptat cu uşurinţă la

începutul anilor 1980, dar care s-a dovedit a fi necorespunzător odată ce cunoaşterea a avansat în

domeniul biologiei conservării. După publicarea rapoartelor MEA, literatura de specialitate, precum şi

proiectele internaţionale privind serviciile de ecosistem au crescut exponenţial.

În prezent, deşi problematica serviciilor de ecosistem se bucură de o atenţie sporită din partea

cercetătorilor, semnificaţia conceptului este în continuare subiectul unor interpretări diferite.

Caseta nr.1. Serviciile ecosistemului – definiţii

1. Serviciile ecosistemului reprezintă fluxuri de materiale, energie şi informaţie dinspre

stocurile de capital natural care se combină cu serviciile capitalului manufacturat şi uman

pentru a produce bunăstarea umană (Costantza şi colab., 1997).

2. Procese prin care mediul produce resurse care sunt considerate gratuite de oameni, cum

sunt apa curată, cheresteaua, habitat, polenizare (Societatea Ecologică Americană, 2000).

3. Serviciile ecosistemului sunt beneficiile pe care le obţin oamenii de la ecosisteme.

(MEA, 2005; TEEB, 2008).

4. Serviciile ecosistemelor sunt componente ale naturii consumate sau utilizate direct

pentru a produce bunăstarea umană (Boyd şi Banzhaf, 2006).

5. Condiţiile şi procesele prin care ecosistemele naturale, şi speciile care fac parte din ele,

susţin şi împlinesc viaţa omului. De exemplu, furnizarea apei curate, întreţinerea unui

climat constant (sechestrarea carbonului), polenizarea culturilor şi florei, împlinirea

nevoilor culturale, spirituale şi intelectuale ale popoarelor (FAO, 2008)

Definiţiile din caseta nr.1. evidenţiază cel puţin trei semnificaţii. Astfel serviciile ecosistemelor

pot fi fluxuri/procese, beneficii, şi componente. În primul caz, deciziile ar trebui să urmărească

menţinerea unei intensităţi considerate corespunzătoare, în al doilea s-ar introduce modul în care se

contribuie la bunăstarea umană (abordarea utilitaristă), în timp ce în al treilea caz obiectivele ar fi

exprimate în dimensiunea stocului (de capital natural).

Costantza şi colab. (1997) au identificat 17 servicii ale ecosistemului. Lista serviciilor

ecosistemului a fost definitivată luând în considerare clasele mari de capital natural care sunt esenţiale

pentru bunăstarea umană, respectiv cele pentru care schimbarea calitativă sau cantitativă poate avea

impact asupra bunăstării. Astfel de schimbări includ schimbări mici la scară mare şi schimbări mari la

scară mică. De exemplu, schimbări relativ mici în compoziţia atmosferei (scară mare - globală) pot

afecta viabilitatea şi bunăstarea populaţiei globale, iar schimbări mari în structura pe specii a

ecosistemelor forestiere (scară mică – locală, regională) pot degrada ecosistemele terestre având un

impact puternic asupra beneficiilor şi costurilor activităţilor umane.

MEA (2005) identifică 24 de servicii ale ecosistemului pe care le grupează în patru categorii.

Astfel, serviciile ecosistemului sunt reprezentate de: servicii de furnizare a resurselor materiale pentru

viaţă (alimente, apă dulce, cherestea, fibre etc.), servicii de regularizare (climat, invazii, polenizare,

hazarde naturale, eroziune etc.), servicii culturale (valori spirituale şi religioase, educaţie şi inspiraţie,

valori estetice şi recreaţionale etc.) şi servicii suport (producţie primară, cicluri biogeochimice, formarea

solului etc.):

- Serviciile suport sunt servicii necesare pentru realizarea tuturor celorlalte servicii. Acestea

cuprind producţia primară, producţia de oxigen, circulaţia biogeochimică, formarea solului.

- Servicilei de furnizare exprimă capacitatea ecosistemelor de a furniza o serie de bunuri

necesare pentru menţinerea existenţei şi bunăstării umane sau altfel spus produse obţinute de

oameni de la ecosisteme. Între acestea se numără apa dulce, alimentele, combustibilii,

resursele genetice, medicamentele, uleiuri ş.a.

- Serviciile de regularizare sunt beneficii obţinute de oameni ca urmare a regularizării unor

procese din ecosisteme. Între acestea se numără menţinerea calităţii aerului, controlul

eroziunii, regularizarea agenţilor patogeni umani, epurarea apei, neutralizarea deşeurilor.

- Serviciile culturale reprezintă contribuţia ecosistemelor la manifestarea laturii definitorii a

omului, latura spirituală, contribuţii materiale obţinute de oameni de la ecosisteme. Astfel de

5

servicii sunt: îmbogăţirea spirituală, dezvoltarea cunoaşterii, reflecţie, recreare, experienţe

estetice.

2. Elaborarea modelului conceptual

Modelele conceptuale pot fi considerate idei pre-analitice, respectiv construcţii mentale foarte

generale. Deşi aceste modele pot fi reconfigurate ca urmare a rezultatelor ştiinţifice, ele sunt un

instrument util în etapele iniţiale ale cercetării. În momentul formulării modelelor conceptuale,

cunoaşterea elementelor considerate este incompletă. Prin urmare, construirea modelelor se bazează

într-o măsură considerabilă pe reprezentarea subiectivă a relaţiilor dintre elemente. Această reprezentare

depinde de arhitectura valorică respectată de autori, arhitectură care este rezultatul unei evoluţii culturale

complicate şi îndelungate.

Modelele conceptuale formulate pentru reprezentarea mentală a relaţiei om-natură sunt

numeroase şi diverse, exprimând viziuni contradictorii. Relaţia om-natură este grevată de numeroase

incertitudini ştiinţifice chiar şi după mai multe decenii de concentrare a eforturilor de cercetare în această

direcţie. În consecinţă, această relaţie a constituit subiectul unor dispute ample şi aprinse, care au condus

la formularea mai multor modele conceptuale în încercarea de a reprezenta cât mai clar elementele cheie

şi relaţiile dintre acestea. Dată fiind contribuţia subiectivă semnificativă, reprezentările sunt uneori

contradictorii.

Cunoaşterea acestor modele conceptuale este utilă în contextul în care conservarea naturii a

devenit a problemă în care dimensiunea socială este cel puţin la fel de importantă ca şi dimensiunea

ecologică (Ehrlich, 2002). Modelele conceptuale ale relaţiei om-natură pot fi împărţite în patru categorii

– eco-centrice, antropocentrice, interdisciplinare şi ale sistemelor complexe – şi vor fi prezentate sintetic

în continuare.

Modele eco-centrice

Conform acestor modele sistemul social este parte integrantă a sistemului natural, astfel că

nevoile sociale se subordonează cerinţelor ecosistemului. În funcţie de importanţa acordată naturii, se

diferenţiază modele eco-centrice absolute şi moderate.

Eco-centrismul absolut tratează omenirea ca fiind egală cu oricare celelalte specii, nevoile şi

priorităţile acestei având aceeaşi valoare cu nevoile şi priorităţile altor specii. Valorile morale sunt

ataşate atât organismelor, cât şi sistemelor ecologice, indiferent de relaţionarea lor cu oamenii. Modelele

moderate consideră că efectele antropice conduc la degradarea naturii virgine.

Reţeau vieţii. Modelul este propus de ecologia profundă fiind exponentul eco-centrismului

absolut. Părintele ecologiei profunde este considerat filosoful norvegian Arno Naess, ca urmare a

publicării articolului „The shallow and the deep long range ecology mouvements” („Superficial şi

profund în gândirea ecologică pe termen lung”). Aici se pune problema care este cea mi bună societate

pentru asigurarea funcţionării unui ecosistem ,transferându-se dezbaterile în planul eticii, filosofiei,

politicului. La conturarea acestei noi ramuri au contribuit însă şi alţi factori, între care Bleahu (2001)

menţionează:

- Tradiţia literaturii americane care preamăreşte naturalismul. Scriitori moderni, precum Aldous

Huxley, D.H. Lawrence, Mary Austin, Joseph Conrad, William Faulkner critică viziunea

tehnocratic-industrială comună lumii moderne, încercând să redescopere rădăcinile noastre

spirituale în natura primitivă. Natura sălbatică reprezintă o matrice spirituală esenţială pentru

americani;

- Ştiinţa ecologie care a furnizat principiul fundamental - interaâconexiunea – şi a clarificat

poziţia omului în ierarhia sistemică a naturii. Prin urmare, omul trebuie să devină dintr-un

cuceritor şi un explorator al naturii, un cetăţean cu drepturi egale al comunităţii terestre;

- Fizica nouă, care redă o nouă perspectivă asupra materiei. Astfel, s-a trecut de la substanţă, ca

formă elementară, la energie. Explicarea fenomenelor naturale se face în continuare pe baza

legilor termodinamicii, care sunt compatibile cu schimbările calitative şi ireversibile;

- Religiile orientale – hinduism, taoism, budhism, shintoism – care impun respectul egalitarist

al naturii, dar şi ideea de unitate între om şi natură;

6

- Conceptul Gaia propus de chimistul englez James Lovelock, conform căruia planeta Pământ

este un uriaş organism, care funcţionează pe baza principiilor vitale.

Caseta nr.2, Principiile ecologiei profunde

- Bunăstarea şi înflorirea vieţii umane şi non-umane de pe Pământ au valoare în ele însele (valori intriseci,

inerente). Aceste valori sunt independente de utilizarea pentru scopurile umane a lumii non-umane.

- Bogăţia şi diversitatea formelor de viaţă contribuie la realizarea acestor valori şi sunt ele însele valori.

- Oamenii nu au dreptul să reducă această bogăţie şi diversitate decât pentru satisface nevoi vitale.

- Înflorirea vieţii şi culturii umane este compatibilă cu o substanţială descreştere a populaţiei umane. Înflorirea

vieţii non-umane nu necesită însă o astfel de descreştere.

- Interferenţele actuale între omenire şi lumea non-umană sunt excesive şi situaţia este pe cale să se

deterioreze rapid.

- Strategiile de dezvoltare trebuie să ducă la schimbări structurale în economie, tehnică, ideologie.

- Schimbarea ideologică se va referi, cu precădere, la modul de apreciere a calităţii vieţii.

- Cei care aderă la punctele de mai sus au obligaţia, directă sau indirectă, să încerce implementarea

schimbărilor necesare. Sursa: Devall, B., Session, G. (1984), Deep Ecology, Peregrine Smith Books, Salt Lake City.

Societate

Natură

Sursa: Naess, A. (1987) Self-realisation:An ecological approach to being in the world. The Trumpeter, 4,3, pp.39-40.

Fig.1 “Reţeaua vieţii”

Schimbările propuse de ecologia profundă nu sunt însă uşor de realizat. Etica se confruntă cu o

situaţie revoluţionară. Numai specia umană are capacitatea de evaluare morală. Pe de altă parte, această

specie acţionează numai în interesul colectiv propriu, folosindu-se de celelalte forme de viaţă. Omul

poate fi singurul evaluator al lucrurilor, dar nu trebuie să rămână singura măsură a acestora.

Societatea este parte componentă a unei “reţele unice de viaţă” (fig.1), în care specia umană şi

speciile non-umane se conectează simbiotic într-un tot organic şi care conţine potenţialul pentru relaţii

armonioase şi durabile între oameni şi natură. Pentru relaţia om-natură din societăţile industrializate

această abordare se materializează în susţinerea redescoperirii conexiunilor mentale şi spirituale cu

natura în viaţa modernă.

Natură virgină şi societate cu determinanţi antropici. Modelul consideră că societatea este parte

integrantă a naturii în sensul că se subordonează acesteia, dar se regăseşte totuşi ca entitate distinctă

(fig.2). Nevoile sociale se subordonează cerinţelor naturii. Starea virgină a ecosistemelor naturale,

nealterate de intervenţia umană este starea ideală. Interacţiunile umane cu natura sunt conceptualizate

exclusiv in termenii impactului social asupra naturii, astfel că li se atribui a priori efecte negative.

Principalul dezavantaj al modelului este faptul că simplifică realitatea dinamicii sociale

complexe cu legături variate şi la diferite scări la un model de impact liniar. În cercetarea

interdisciplinară această viziune a favorizat o dihotomie falsă între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale.

Natură

Societate

Tehnologie Populaţie

Afluenţă

Sursa: Glaser, M. (2006), The social dimension in ecosystem management: strenghts and weaknesses of human-nature mind

maps, Human Ecology Review, vol.13, nr.2, pp.122-142.

7

Fig.2 Natură virgină şi societate cu determinanţi antropici

Separarea dintre natură şi ştiinţă este, de altfel, nejustificată, întrucât natură virgină a existat

numai în perioada preumană. În fapt, există nenumărate dovezi că interacţiunile om-natură au modelat

mediul chiar şi în zonele cele mai izolate, astfel că acest model nu furnizează o bază pentru a adresa

constructiv interconexiunile dintre oameni şi natură.

Determinanţii antropici identificaţi de model sunt populaţia, respectiv creşterea demografică;

afluenţa, respectiv intensificarea consumului şi tehnologia.

Principalul avantaj al modelului este legat de faptul că a permis cuantificarea proceselor eco-

fizice şi biogeochimice determinate social. Concepte şi modele folosite curent în elaborarea şi

implementarea politicilor ecologice au avut la bază acest model. Între acestea se numără conceptele de

„capacitate de suport” propus de Daily şi Ehrlich în 1992 şi de amprentă ecologică şi modelul

Determinanţi-Presiuni-Stare-Impact-Răspuns avansat de OECD. Pe de altă parte, aplicarea conceptului

de determinanţi antropici în conservarea naturii fără a ţine cont de considerentele sociale şi culturale a

condus la rezultate slabe pentru conformare şi implementare şi la politici bazate pe politici de

management de tip comandă-control.

Colonizarea proceselor naturale şi metabolismul social. Metabolismul social descrie fluxurile

materiale şi de energie asociate activităţii umane. Modelul (fig.3) derivă din doctrinele economiei

politice, biologiei, antropologiei ecologice şi termodinamicii şi a fost dezvoltat de Institutul pentru Studii

Interdisciplinare din Viena. Deşi se recunoaşte faptul că atât sistemele sociale, cât şi cele ecologice sunt

caracterizate de o dinamică spaţială şi temporală dominată de procese interne şi autoorganizare, acestea

sunt tratate tot separat, iar efectul activităţilor antropice asupra mediului este considerat degradant.

Natură

Oameni Cultură

Dinamică

culturală

Dinamică

naturală

metabolism comunicare

Sursa: Fischer-Kowalski, M. (2004), Gesellschaftliche Kolonisierung natürlicher Systeme. Arbeiten an einem

Theorieversuch, in W. Serbser (ed.), Humanökologie Ursprünge-Trends-Zukünfte, pp.308-325. München: Oekom Verlag.

Fig.3 Colonizarea proceselor naturale şi metabolism social

Modelul are meritul de a evidenţia faptul că intensificarea fluxurilor materiale şi de energie

dintre societate şi natură este determinată de transformările care intervin în interacţiunea dintre societate

şi mediu. Modelul permite formularea de scenarii.

Operaţionalizarea modelului s-a realizat prin analiza fluxurilor de materiale (AFM) care

defineşte şi cuantifică dimensiunea fizică a utilizării naturii de către om.

Modelul este restrictiv prin faptul că nu permite evaluarea repercusiunilor pe care schimbările

din natură le au asupra societăţii şi nici a interacţiunilor care nu au suport material (de exemplu, serviciile

culturale).

Cuantificarea efectelor degradante ale fluxurilor de materiale determinate social este importantă

pentru a determina limitele eco-fizice ale relaţiei om-natură. Rezultatele pot fi însă înşelătoare dacă

reprezintă singurul criteriu pentru evaluarea durabilităţii în relaţiile om-natură.

Modele antropocentrice

Aceste modele definesc natura drept un produs al percepţiilor sociale şi culturale sau în termeni

de bunuri şi servicii furnizate de natură pentru oameni. Sistemele sociale beneficiază de o reprezentare

mai complexă. La fel ca şi modelele eco-centrice, modelele antropocentrice pot fi împărţite în absolute

8

şi moderate. În modelele absolute natura este numai o construcţie socială şi nu are o existenţă obiectivă.

În modelele moderate se reflectă viziunea conform căreia omul domină natura şi o percepe prin

intermediul funcţiilor (serviciilor) care satisfac nevoi umane individuale şi colective.

Natură prin societate. Modelul, reprezentat grafic în fig.4, derivă din construcţionismul social

şi sugerează că natura nu are o existenţă obiectivă, astfel că ordinea naturală a lucrurilor este nerelevantă

pentru societate. De asemenea, modelul sugerează că nu există o singură natură, ci o varietate de naturi

în funcţie de reprezentarea lor socială. Dusă la extrem, această teză poate să ducă la negarea

proprietăţilor obiective ale naturii şi a cauzelor naturale care influenţează procesele din societate (de

exemplu, epuizarea resurselor naturale, poluarea, extincţia speciilor etc.) În această accepţiune extremă

este ignorat rolul formativ pe care l-a avut natura în dezvoltarea societăţii.

Societate

Natură



Fig.4 Natură prin societate

Meritul acestui model derivă din faptul că susţine posibilitatea percepţiei diferite, iar această

observaţie a permis dezvoltarea direcţiei de cercetare bazate pe analize sociologice şi culturale care pot

avea contribuţii utile în procesul decizional implicat în conservarea naturii. Pe baza acestei viziuni s-au

dezvoltat procedurile colaborative şi metodologii de cercetare transdisciplinare care au facilitat dialogul

şi interacţiunea pozitivă dintre cunoaşterea tradiţională şi cunoaşterea ştiinţifică. De asemenea,

reprezentarea naturii drept un produs cultural a permis analiza structurilor de putere şi exploatare în

vederea îmbunătăţirii echităţii şi justifică procesul de învăţare socială care trebuie promovat de structuri

organizaţionale şi instituţionale corespunzătoare.

Natură pentru umanitate. Modelul defineşte natura în termenii serviciilor pe care le asigură

pentru umanitate, astfel că rolul naturii este principalul determinant al percepţiei sociale asupra naturii.

La nivel individual, contribuţia naturii este diferenţiată în contribuţie materială şi nematerială. Modelul

susţine că natura există pentru servi oamenii, iar aceştia sunt şi vor fi capabili să domine natura pentru

a-şi îndeplini scopurile (fig.5).

Critica adusă modelului este legată de faptul că sunt ignorate limitele utilizării sociale şi pentru

reducţionism în interpretarea rolului sistemelor naturale care este numai acela de a servi interesele

oamenilor.

Natură

Societate umană

Influenţe formative

Servicii individuale şi

sociale

Produse

Sursa: Daily,G.C. (ed.) (1997), Nature’s Services:Societal Dependence on Natural Ecosystems, Washington D.C., Island

Press.

Fig.5 Natură pentru umanitate

9

În termeni practici, modelul a generat abordări cantitative de tipul input-output care conectează

sistemele sociale şi ecologice, dar ecosistemele sunt considerate entităţi discrete care produc recolte.

Evaluarea cea mai cuprinzătoare a stării ecosistemelor la nivel global (Millennium Ecosystem

Assessment) s-a fundamentat pe acest model şi a evidenţiat rolul important pe care îl au comunităţile

locale în administrarea ecosistemelor naturale.

Modele interdisciplinare

Aceste modele încearcă să adreseze dimensiunile ecologic, economic şi social într-un mod

echilibrat. Dintre cele mai cunoscute sunt sfere paralele, piramida ecologiei umane, complex ecologic

extins şi bioeconomie.

Sfere paralele. Este un model care urmăreşte să echilibreze obiectivele ecologice, economice şi

sociale. În variantă extinsă, din dimensiunea socială se desprinde dimensiunea instituţională (fig.6).

Eco

log

ic

Eco

no

mic

So

cia

l

Inst

itu

ţio

na

l

Durabilitate

Natură Societate



Fig.6 Sfere paralele

Principalul dezavantaj al acestui model rezultă din faptul că nu ţine cont de o serie de

determinanţi sociali foarte importanţi cum sunt valorile, nevoile, cunoaşterea, structura puterii şi cultura.

Astfel, modelul nu permite analiza integrată a dinamicii om-natură din cauza separării conceptuale între

cele trei dimensiuni.

Piramida ecologiei umane. Modelul a fost dezvoltat odată cu desprinderea ecologiei umane ca

ramură a ecologiei. Această direcţie de studiu investighează atât determinanţii culturali, cât şi pe cei

biotici ai structurilor biotice şi sociale şi procesele din acestea.

Părintele ecologiei umane, Robert Park, a dezvoltat conceptul unei piramide structurate ierarhic

pe patru nivele (fig.7).

Ordine ecologică

Ordine economică

Ordine politică

Ordine morală

Sursa: Park, R.E. (1936), Human ecology, The American Journal of Sociology, XLII,1, pp.1-14.

Fig.7 Piramida ecologiei umane

10

Natura se află la baza piramidei şi susţine societatea. Pe următoarele nivele societatea este

conceptualizată ca ordine economică, politică şi morală. Dimensiunea socială, denumită suprastructură

culturală, este susţinută de o substructură biotică care generează structuri şi procese sociale.

Suprastructura culturală se impune ca un instrument de administrare şi control pentru substructura

biotică. Valorile, normele şi regulile controlează relaţia om-natură şi generează echilibru biologic şi

social.

Din cauza abordării uni-direcţionale – cultura care influenţează natura – modelul nu reuşeşte să

surprindă constrângerile eco-fizice pe care le-a impus natura asupra societăţii şi culturii. Pe de altă parte,

piramida evidenţiază potenţialul transformator al schimbărilor care intervin în valori şi norme pentru

relaţia om-natură.

Ecuaţia celor 4 E-uri. Conform ecuaţiei, reprezentată în fig.8, utilizarea materiilor prime se

corelează cu progresul tehnic la un anumit moment al dezvoltării societăţii, cadrul de valorificare fiind

descris de patru parametri – energie, entropie, ecologie şi economie, iar efectele se proiectează la nivelul

geosistemului planetar, reprezentând „o corabie care poartă omenirea în istorie”. Această „corabie” are

menirea să ne facă să înţelegem caracterul finit al universului vieţii şi, implicit, al omului, indiferent de

etapa istorică pe care o parcurgem.

Modelul nu reflectă însă faptul că utilizarea resurselor depinde şi de întrunirea anumitor condiţii

sau sugerează faptul că aceste condiţii pot fi modificate prin tehnologii noi. Considerăm, în acest

context, progresul tehnic ca exponent al potenţialului informaţional, un factor important prin influenţa

sa pe mai multe planuri – tipul resurselor utilizate, condiţiile de exploatare şi utilizare, eficienţa

valorificării etc.

Solicitări sociale pentru resurse

Progres tehnic

CONTEXT CONTEMPORAN

E(nergie) E(cologie)

E(ntropie) E(conomie)

care afectează capacitatea

geosistemului de a fi: UNITATE

PRODUCĂTOARE DE RESURSE

MEDIU DE VIAŢĂ

IMPACT

Sursa: Roşu, A. (1983), Terra – geosistemul vieţii, Editura Albatros, Bucureşti.

Fig.8 Ecuaţia celor 4 E-uri

Pe de altă parte, parametrii cadrului de valorificare sunt, în opinia noastră, mai diversificaţi.

Astfel, pe lângă esenţa procesului entropic, care se bazează pe disiparea energiei, există şi o entropizare

materială, provocată de dispersarea substanţelor utile în timpul utilizării. De exemplu, atomii de fier

care se desprind de pe suprafaţa utilajelor agricole se vor răspândi în sol fără a putea fi folosite din nou.

Complexul ecologic extins este un model care urmăreşte să transforme natura într-un factor

relevant pentru analiza sociologică prin introducerea variabilelor ecologice. Modelul asigură baze

analitice pentru sociologia de mediu. Pe baza lui pot fi explorate interacţiunile reciproce dintre natură şi

societate, respectiv dintre mediu şi complexele sociale (fig.9). Complexul de mediu se dezintegrează în

mediu artificial sau construit, mediu natural şi mediu modificat. Complexul social cuprinde populaţia,

tehnologia, cultura, sistemele sociale şi personalitatea.

11

Mediu

construit

Mediu

social

Mediu

modificat

Mediu

natural

Populaţie

Tehnologie Personalitate

Cultură Structură socială

Sursa: Dunlap, R.E., Catton, W. (1979), Environmental sociology, Annual Review of Sociology, 5, pp.243-73.

Fig.9 Complexul ecologic extins

Delimitarea componentei personalitate reflectă caracterul bipolar (individual şi social) al

dimensiunii sociale. Ca urmare, devin posibile analize asupra determinanţilor sociali care ţin de

caracteristicile indivizilor şi de comportamentul social. Modelul îşi propune să analizeze cauzele sociale

ale dinamicii mediului şi cauzele de mediu ale schimbărilor sociale.

Modelul bioeconomiei. Reprezentarea grafică (fig.10) a modelului sugerează faptul că acesta

este o variantă mai complexă a modelului eco-centric natură virgină şi societate cu determinanţi

antropici. Modelul este format din trei cercuri conceptuale concentrice în care natura se circumscrie

societăţii, care, la rândul ei, subordonează economia.

Economie

Societate

Natură



Fig.10 Bioeconomie

Conform acestui model, natura ar trebui să servească oamenii şi iar aceştia nu ar trebui să

afecteze sistemele biofizice necesare pentru existenţa umană. Constrângerile de mediu sunt considerate

responsabile pentru schimbările în cunoaştere şi tehnologie.

Conceptul bio-economiei are un caracter mai degrabă normativ, decât explicativ, în sensul că

acesta propune un model pentru a descrie dezideratele şi nu pentru a explica realitatea. Întrucât

planificarea se bazează pe folosirea normelor, acest model se poate dovedi util în elaborarea politicilor.

Modele ale sistemelor complexe

Sistemele complexe sunt caracterizate de o structură internă determinată de numeroase procese

diferite, subsisteme şi interconexiuni în care subsistemele au funcţii specifice. Teoria sistemelor, ca

ştiinţă a integrării părţilor a apărut ca în contextul emergenţei ştiinţelor post-normale pentru a aborda

probleme cum sunt predictibilitatea redusă, incertitudinea şi schimbările bruşte (surprizele).

Complexitatea este determinată de incertitudine, retroacţiune neliniară, interacţiune între procese

derulate la diferite scări, autoorganizare şi emergenţă şi caracterizează atât sistemele sociale, cât şi

sistemele ecologice.

12

Modelele formulate pentru reprezentarea şi analiza relaţiei om-natură sunt subsisteme pentru

dezvoltare durabilă şi sistemele social-ecologice şi ciclul adaptiv.

Dezvoltare

individuală

Sistem

social

Sistem

de guvernare

Sistem

economic

Sistem de

infrastructură

Sistem de mediu şi al

resurselor

Sistem uman

Sistem suport

Sistem natural

Sursa: Bossel, H. (1999), Indicators for Sustainable Development:Theory, Method, Applications, A Report to the Balaton

Group, Canada, International Institute for Sustainable Development.

Fig.11 Subsistemele dezvoltării durabile

Subsisteme pentru dezvoltare durabilă. Conform reprezentării din fig.11, modelul adresează

explicit dinamica antroposferei. Se asumă faptul că societatea este un sistem complex adaptiv, încorporat

într-un alt sistem complex adaptiv – mediul natural – de care depinde pentru suport.

Sunt delimitate şase subsisteme minore care contribuie la viabilitatea sistemului. Acestea sunt

grupate apoi în trei subsisteme majore, după cum urmează:

- sistemul uman cu subsistemele dezvoltare individuală, sistem social şi sistem de guvernare;

- sistemul suport cu subsistemele economic şi de infrastructură şi

- sistemul natural, care reprezintă mediul şi resursele naturale.

Sistemele uman, suport şi natural sunt dotate cu stocuri de active vitale: capital uman, structural

şi natural. Condiţiile de viabilitate şi performanţă sunt definite prin proprietăţile necesare ale sistemului:

- existenţă – sistemul este compatibil şi capabil să existe în mediul său;

- eficacitate – sistemul este eficace şi eficient;

- libertate de acţiune – sistemul este capabil să răspundă conform necesităţilor;

- securitate – sistemul este sigur şi stabil;

- adaptabilitate – sistemul se poate adapta la situaţii noi;

- coexistenţă – sistemul este compatibil cu subsistemele care interacţionează;

- reproducere – sistemul se poate reproduce la rate suficient de mari;

- nevoi psihologice – sistemul este compatibil cu nevoile psihologice şi culturale.

Modelul acordă o importanţă centrală supravieţuirii umane şi bunăstării şi se bazează pe

considerentul că valorile nu sunt invenţii subiective ale minţii umane ci cerinţe sistemice fundamentale,

rezultate din interacţiunea sistemului cu mediul său.

Modelul este criticat pentru capacitatea redusă de a surprinde procesele dinamice ale schimbării.

Totuşi, susţinătorii modelului sugerează că dacă procesele de învăţare şi adaptare sistemică sunt mai

lente decât răspunsul sistemului, viabilitatea acestuia este ameninţată.

Sistemele social-ecologice şi ciclul adaptiv. Teoria sistemelor social-ecologice pleacă de la

premisa înfăptuirea obiectivului de durabilitate presupune înţelegerea funcţionării sistemelor social-

ecologice integrate. Acest model reprezintă dinamica umană, socială şi naturală ca parte a unui sistem

integrat în care sunt evidente interconexiunile social-ecologice şi în care delimitarea dintre sistemele

sociale şi naturale este artificială şi arbitrară.

13

Obiectivul modelului este de a înţelege sursa schimbărilor care au putere de transformare în

sistemele adaptive. Ţinta analizei sunt schimbările economice, sociale şi ecologice care se produc cu

diferite viteze şi la diferite scări spaţiale şi temporale.

În fig.12 este o reprezentare vizuală a conceptului de sistem social-ecologic. Aici se observă

accentul pus pe rolul învăţării sociale. Componentele structurii ierarhice a sistemului sunt conectate prin

cunoaşterea şi înţelegerea proceselor ecologice care sunt mai apoi traduse în practici manageriale. De

asemenea, nu este exclusă posibilitatea intervenţiei altor determinanţi ai schimbării.

Bioregiune

Bazin hidrografic

Ecosistem

local

Cadru instituţional

Management

instituţional

Management

local

Sursa: Berkes, F., Folke, C. (2002), Back to the future: Ecosystem dynamics and local knowledge, in L.H. Gunderson and

C.S. Holling (eds.), Panarchy: Understanding Transformations in Human and Natural Systems, pp. 121-146. Washington

D.C., Island Press.

Fig.12 Sistemele social-ecologice

Nucleul acestui model, în raport cu cerinţele de conservare a naturii, este managementul

rezilienţei. Rezilienţa sistemelor social-ecologice rezidă în mecanisme de fortificare care inhibă trecerea

spre configuraţii nedorite. Managementul rezilienţei poate fi considerat managementul integrat al

sistemelor social-ecologice în condiţii de incertitudine şi înseamnă a învăţa să trăieşti în condiţiile

sistemului nu să îl controlezi.

Managementul rezilienţei se bazează pe combinaţii iterative de cunoaştere ştiinţifică şi

tradiţională pentru a determina sursa rezilienţei sistemice, astfel încât să poată fi identificate direcţiile

de acţiune şi punctele de intervenţie. Nevoia folosirii diferitelor tipuri de cunoaştere este determinată de

condiţiile asigurării legitimităţii şi de condiţiile participării publice. Instrumentul cel mai frecvent folosit

pentru managementul rezilienţei este formularea scenariilor.

Conceptul central al modelului este ciclul adaptiv de reînnoire (fig.13). acesta s-a dezvoltat

pentru a explica dinamica biologică în ecosisteme, fiind apoi preluat pentru a explica dinamica

schimbării în sistemele social-ecologice.

Conform acestui concept, schimbările ecologice, economice şi sociale se produc prin patru faze

succesive ale unui ciclu, astfel:

- creştere rapidă şi exploatare (faza r), conducând la

- acumulare, monopolizare şi conservare a structurii (faza K), urmate de

- cădere rapidă sau eliberare (faza Ω) şi, în final,

- reînnoire şi reorganizare (faza α).

K

r

14



Fig.13 Ciclul adaptiv de reînnoire

Prin teoria ciclurilor adaptive şcoala gândirii sistemelor social-ecologice propune un concept

dinamic, transcendent scărilor spaţiale şi temporale, fiind în acelaşi timp, interdisciplinar, care permite

explicarea schimbărilor discontinue neliniare. Scopul este de a integra dinamica ecologică reală în

comportamentul anticipativ uman.

Conceptul ciclului adaptiv de reînnoire a mai fost folosit pentru a explica schimbarea

evoluţionistă în ecologie, schimbarea economică şi ciclurile afacerii şi pentru a urmări originile

ciclurilor dezvoltării şi decăderii civilizaţiilor.

Conceptul este criticat pentru capacitatea limitată de a prezice schimbările bruşte. Forţa determinantă

pe care se fundamentează conceptul ciclului adaptiv este competiţia, plecând de la ideile lui Charles

Darwin pentru natură, ale lui Adam Smith pentru economie şi ale lui Herbert Spencer pentru evoluţia

societăţilor umane. Accentul pus pe compoziţie estompează contribuţia potenţială a cooperării,

autosacrificiului, iubirii şi duce şi la neglijarea capacităţii umane de a reflecta şi de a reconsidera valorile.

Astfel, se poate spune că modelul neagă opţiunea umană pentru alegerea valorilor şi priorităţilor, altele

decât cele dictate de competiţie.

3. Dezvoltarea cadrului pentru analiza metodelor de cuantificare economică

Dimensiunea economică a conservării naturii este recunoscută la nivel global, regional şi

naţional ca având un rol determinant pentru sporirea eficacităţii şi creşterea eficienţei politicilor,

strategiilor şi planurilor de acţiune. Cuantificarea economică a serviciilor de ecosistem este problema

de cercetare cea mai importantă în raport cu nevoile elaborării politicilor (Nijkamp şi colab., 2008).

Conservarea naturii reprezintă un domeniu de acţiune, dar şi o ramură ştiintifică (numită şi

biologia conservării) conturată odată cu creşterea specificităţii problemelor. Ca domeniu de acţiune,

conservarea naturii a reflectat pentru mult timp rezultatele cercetării. Iniţial, au fost folosite informaţiile

furnizate de ştiinţele naturii – biologie, ecologie, geografie -, iar ulterior s-a pus accentul pe rezultatele

proprii biologiei conservării. Delimitarea ariilor protejate, stabilirea speciilor care necesită măsuri de

protecţie, formularea obiectivelor de conservare, alocarea resurselor financiare se realizau folosind

exclusiv informaţia ştiinţifica din domeniile de cunoaştere mentionate.

Accelerarea crizei biodiversităţii, creşterea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale,

intensificarea activismului de mediu, precum si rezultatele ştiinţifice au transformat paradigmele

manageriale ale conservării naturii, astfel că în fundamentarea deciziilor s-a apelat la noi informaţii

ştiintifice, furnizate de sociologie, antropologie, economie, filosofie, dar şi la informaţii furnizate de

cunoaşterea tradiţională sau obţinute prin experienţă. Lackey (1998) subliniază faptul că ştiinţa are rolul

de a preciza restricţiile pentru obţinerea beneficiilor sociale, în timp ce stabilirea obiectivelor este un

proces politic în care se echilibrează câştigurile şi pierderile percepute în funcţie de matricea valorică a

societăţii.

Recunoaşterea necesităţii evaluării economice a contribuţiilor naturii la bunăstarea umană a fost

urmată de o concentrare a eforturilor de cercetare în această direcţie. Proiectul Economia Ecosistemelor

şi Biodiversităţii (The Economics of Ecosystems and Biodiversity – TEEB) este o dovadă relevantă a

unui răspuns prompt din partea comunităţii ştiinţifice la nevoile informaţionale ale procesului de

elaborare a politicilor şi strategiilor de conservare a naturii. Cele mai importante realizari pentru

economia ecosistemelor/biodiversităţii sunt:

- Evaluarea economică a serviciilor ecosistemelor – cel mai semnificativ rezultat este evaluarea

economică la nivel global a serviciilor de ecosistem, realizată de Costantza si colab. (1997) prin

cuantficarea contribuţiei a 17 componente ale capitalului natural;

- Analiza relatiilor dintre sistemele naturale şi bunăstarea umană – subiect al raportului Millennium

Ecosystem Assessment (2005) realizat în cadrul proiectului ONU omonim, prin participarea a 1350

de exerti din 95 din ţări. Au fost descrise şi evaluate 24 de servicii ale ecosistemelor şi s-au formulat

patru scenarii ţinând cont de predominarea proceselor de tranziţie (regionalizare sau globalizare) şi

15

a modului de abordare a managementului ecosistemelor (reactivă sau proactivă);

- Metodologii de evaluare a ecosistemelor/naturii/ariilor protejate – pornind de la identificarea

componentelor valorii economice totale s-au formulat metodologii de cuantificarea a acestora în

funcţie de disponibilitatea datelor. Metodele se diferenţiază în funcţie de existenţa preţurilor de piaţă;

- Analiza posibilităţilor de utilizare durabilă a ecosistemelor din ariile protejate – cercetările pleacă

de la premisa că prevenirea distrugerii ecosistemelor naturale şi a biodiversităţii depinde de

posibilitatea identificării de noi valori de utilizare. Prin noile utilizări beneficiile conservarii vor

depăşi beneficiile exploatării sau înlocuirii (conversiei) prin amenajări pentru agricultură sau pentru

construcţii civile;

- Eficienţa şi eficacitatea utilizării resurselor financiare;

- Dimensionarea stimulentelor economice pentru conservare şi utilizare;

Deşi semnificative, aceste realizări nu permit formularea unor răspunsuri complete pentru

întrebări cruciale în economia ecosistemelor şi biodiversităţii. Cum se repartizează beneficiile ariilor

protejate între deţinătorii de interese şi pe scări spaţiale şi temporale; Care este dimensiunea beneficiilor

(externalităţilor pozitive ale) ariilor protejate; Care sunt costurile gestionării ariilor protejate; Care sunt

costurile inacţiunii sau întârzierii acţiunilor eficiente; Care este structura beneficiilor; Care este

dimensiunea corectă a stimulentelor economice pentru conservare şi utilizare durabilă.

În plus, există numeroase aspecte problematice privind metodologiile de evaluare economică,

respectiv de cuantificare a serviciilor de ecosistem, în special în domeniul adecvării acestora la

specificitatea economică, ecologică, socială şi culturală care se manifestă la diferite scări spaţiale. În

Romania, evaluarea economică a ecosistemelor şi biodiversităţii este într-o fază incipientă, fără să existe

o abordare coerentă şi exhaustivă care să permită estimări realiste.

Faptul că sistemele vii aflate pe diferite nivele ierarhice din structura ecosferei şi alcătuind

componentele biodiversităţii sunt importante pentru toate activităţile omului, dar şi pentru existenţa lui,

este o contribuţie recunoscută şi bine documentată. Mai mult, au fost avansate şi câteva cifre, în fapt

sume considerabile de bani, care ar echivala serviciile ecosistemelor, ceea ce dovedeşte străduinţele

cercetărilor de a exprima cât mai concret valoarea acestora şi faptul că, costurile pe care fiecare dintre

noi le suportă sunt mult mai mici decât cele reale. De asemenea, o particularitate la fel de evidentă este

dată de tendinţele nefavorabile care caracterizează evoluţia biodiversităţii, pe toate componentele sale,

în ultimele decenii.

Nevoia de a găsi o soluţie, de a asigura durabilitatea deciziilor de conservare ne conduce la o

analiză aprofundată, în care trebuie să descriem contribuţiile sus menţionate în termeni valorici, întrucât

motorul societăţii este economia, iar aceasta dezvoltă „putere” prin intermediul valorii (fig.nr.15).

Sursa: Bran, P. (2010), Managementul prin valoare, Editura Universitară, Bucureşti.

Fig.nr.15 „Motorul” societăţii şi sursa „puterii”

Pe de altă parte, preocupările în domeniul definirii valorii, deşi este un concept de maximă

importanţă, nu sunt primordiale pentru mulţi economişti (Dicţionar de economie, 2001). În prezent, se

pun bazele unei teorii moderne a valorii. Este astfel momentul să se integreze aspecte ignorate în trecut,

dar care s-au dovedit a fi „valoroase”.

În fapt, numeroasele definiţii date valorii sunt cu totul antropocentrice şi au dominat ştiinţele

economice cu puterea unor adevăruri axiomatice. „Întregul edificiu de principii, legi, explicaţii, enunţuri

16

s-a clădit pe una sau alta din cele două axiome: valoare = muncă sau valoare = utilitate; şi s-au axat pe

modul în care valoare ieşea la iveală, sub forma valorii de schimb pe piaţă.” (Bran, 2010).

Conform teoriei valorii entropie (Bran, 2010) vom regăsi însă elementele care să contribuie la

o cât mai obiectivă şi completă apreciere a serviciilor de ecosistem într-o formă în care economia să le

poată integra în calcule care stau la baza elaborării strategiilor şi planurilor, respectiv a deciziilor.

Conform acestei teorii, procesele economice sunt asimilate proceselor generale care au loc în Natură,

fiind puse astfel în situaţia de a respecta obligatoriu legile generale ale Naturii şi de a asimila cele mai

noi rezultate ale cercetării din toate domeniile ştiinţei.

Contribuţia naturii la pregătirea substanţei, energiei şi informaţiei se regăseşte în valoarea acestor

forme de entropie joasă. Astfel, vom ţine cont de faptul că „ordinea astrală în care trăim este o excepţie;

această ordine, precum şi durata de care a avut nevoie a făcut la rândul ei posibilă excepţia excepţiilor

– formarea organicului” şi „să ne ferim să spunem că moartea este opusă vieţii. Viaţa este numai

varietatea morţii, o varietate foarte rară” (Nietzsche, 1994).

Pe cât de clare ne sunt explicaţiile şi soluţiile pe care această nouă teorie a valorii le aduce, pe

atât de confuze, abstracte sunt abordările care vizează evaluarea economică a serviciilor de ecosistem.

Unul din cele mai importante contra-argumente pentru evaluarea economică, numită şi monetizare, a

serviciilor de ecosistem este evidenţa beneficiilor şi a valorii lor foarte mari, inestimabile (caseta nr.3).

Caseta nr.3Economie, valoare, natură

„Dar vor exista numeroase dificultăţi în evaluarea monetară a acestor valori: ce valoare are un peisaj?

Plăcerea de a descoperi tainele pădurii? Astfel, pentru o fracţiune a populaţiei natura şi frumuseţile sale

constituie o sursă de neînlocuit de linişte, echilibru, de plăcere şi de sănătate.

Trebuie într-adevăr să se evalueze costul atenuării tensiunilor psihologice, a frecvenţei maladiilor

psihosomatice sau psihice, a depresiilor care rezultă din acoperire cu ciment productivist a spaţiului

urban şi de uniformizarea monotonă a câmpiilor pentru a justifica conservarea şi gestiunea

diversităţii? Este necesar să evaluăm costurile economice şi umane ale războaielor pentru a pune în

operă acţiunile pacifiste?” Sursa: Barbault, R. (1994), Des baleines, des bactéries et des hommes, Odile Jacob, Paris.

Evaluarea serviciilor de ecosistem este justificată ţinând cont de faptul că:

- implicaţiile eco-economice sunt extrem de importante şi, totuşi, dificil de evaluat fiind

necesare o fundamentare teoretică şi o metodologie cât mai bine adaptate la cerinţele

cuantificării economice;

- populaţia dispune de foarte puţine informaţii în legătură cu acest domeniu, astfel încât rolul ei

în influenţarea deciziilor politice este limitat;

- îmbunătăţirea analizelor ştiinţifice şi politice ale pierderii biodiversităţii pentru ecosistemul

funcţional, la fel ca şi pentru bunăstarea umană necesită dezvoltarea unor demersuri integrate,

care vor implica munca comună a ecologilor şi economiştilor.

În aceeaşi măsură, eforturile îndreptate în această direcţie pot apărea cu totul inoportune, întrucât

este lipsit de sens să considerăm că merită o evaluare exactă ceva care:

i. este esenţial pentru existenţa noastră, a oamenilor;

ii. nu are posibilităţi de substituire şi

iii. nu este sau nu ar trebui să fie de vânzare.

Trebuie subliniat şi faptul că, ştiinţa economică este foarte limitată atunci când posibilităţile de

substituire sunt foarte reduse sau inexistente.

Studiile privind evaluarea economică a serviciilor de ecosistem trebuie privite critic, iar

estimările lor considerate ca fiind o limită minimă a valorii necunoscute a ecosistemelor. În cazul

pierderii ecosistemelor naturale ne vom confrunta cu o raritate absolută şi o pierdere irevocabilă; o astfel

de pierdere poate afecta supravieţuirea omului pe termen lung. Aceasta reprezintă o nouă problemă în

evaluare, din care rezultă faptul că metodologia folosită nu se poate prevala de judecăţile etice.

Pe de altă parte, societatea de astăzi are ca barometru piaţa, în calitatea de structură instituţională

ideală pentru asigurarea celei mai bune utilizări a resurselor. Totuşi există încă foarte multe lucruri care

au valoare pentru noi, dar care nu sunt distribuite prin piaţă, între acestea serviciile de ecosistem ocupând

un loc prioritar.

17

Deşi, argumentele economice sunt importante pentru a crea instrumente care să ne ajute la o mai

bună protejare a ecosistemelor prin măsuri cu eficienţă sporită, ele nu trebuie să intervină în formularea

obiectivelor, în special a celor pe termen lung.

Valoarea serviciilor de ecosistem a fost interpretată diferit, iar cele mai relevante abordări sunt

prezentate în continuare. În modelul valorii economice totale (VET) se diferenţiază mai multe categorii

care compun valoarea (fig.nr.16). Majoritatea abordărilor consideră că acestea au un comportament

aditiv.

Valoare Economică Totală

| _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

| |

| |

Valoarea de utilizare Valoare intrinsecă

| |

| |

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

| | | | | |

Valoare de utilizare

directă

Valoare de utilizare

indirectă

Valoare de opţiune

Valoare de cvasi-

opţiune

Valoare testamentară

Valoarea existenţei

|

|

|

|

|

|

|

|

|

|

|

|

Outputuri/servicii care

pot fi consumate direct

Beneficiile funcţionării

percepute indirect

Utilizare directă şi

indirectă viitoare

Informaţii noi provenite

din evitarea pierderii

ireversibile a:

Valoarea transmiterii

valorilor de utilizare şi

intrinsecă generaţiilor

viitoare

Valoarea rezultată din

faptul că ecosistemele

trebuie să existe, pe

baza unor convingeri

morale

| | | | | |

| | | | | | Extractive: Pescuit

Maricultură/acvacultură

Comerţul cu specii

sălbatice, produse

farmaceutice

Suport biologic pentru: Speciile sălbatice

Ecosisteme

* specii * habitate

* biodiversitate

*specii *habitate

*mod de viaţă

conectate cu utilizările

tradiţionale

* habitate ameninţate * specii pe cale de

dispariţie

* specii charismatice

* peisaje unice

Non-Extractive:

Turism, recreaţie

Cercetare

Educaţie

Valoare estetică

Protecţie fizică pentru:

*alte ecosisteme

*soluri, zone litorale

*navigaţie

Suport al vieţii la nivel

global:

Stocarea carbonului

Sursa: Barbier, E.B. (1994), Valuing environmental functions: tropical wetlands, Land Economics, Vol. 70(2), pp.155-173.

Fig.nr.16 Valoarea economică totală a serviciilor de ecosistem

Componentele VET se diferenţiază pe două nivele. Primul nivel face distincţia dintre valoarea

instrumentală sau de utilizare şi valoarea de non-utilizare, iar al doilea diferenţiază componentele în

raport cu existenţa sau nu a mijlocirii faţă de utilizator, pentru valoarea de utilizare, respectiv în raport

cu tipurile de beneficii pe care le pot avea oamenii pentru valoarea de non-utilizare. Caracteristicile

acestor componente sunt după cum urmează:

- Valoare instrumentală (de utilizare) versus valoare intrinsecă. Deciziile publice sau private

care afectează serviciile de ecosistem arată faptul că asociem o valoare acesteia. Mulţi însă nu cred în

valoarea instrumentală a serviciilor de ecosistem, considerând că valoarea este legată de procesele

anterioare (valoare intrinsecă – valoare entropie) care au dus la dezvoltarea ecosistemelor şi nu de faptul

că ne este utilă într-un fel sau altul. Se disting astfel două direcţii în orientările îndreptate spre a ataşa

valoare serviciilor de ecosistem:

- Orientarea antropocentrică – valoarea biodiversităţii emerge din rolul ei în viaţa omului, aşa

cum o concepe omul (teoria utilitaristă);

- Orientarea ecocentrică (biocentrică) – natura are valoare intrinsecă, astfel că este necesară

protejarea ei.

În realitate, cele două orientări se suprapun chiar şi în percepţia aceleiaşi persoane. Adepţii

ambelor teorii încearcă găsirea unei soluţii unice, a unei abordări „monistice” a valorii. Monismul

presupune o abordare etică în care se enunţă un singur set coerent şi complet de principii capabile să

acopere toate domeniile moralei. Deşi perspectiva individuală asupra responsabilităţii faţă de natură

poate lua forme foarte variate, deciziile politice de conservare trebuie să se detaşeze complet de

abordările etice. Considerarea eficienţei economice ca fiind un criteriu politic este o judecată etică.

18

Valori directe versus valori indirecte. Valoarea directă se referă la utilizarea biodiversităţii de

către oameni în termenii producţiei şi consumului, în timp ce valoarea indirectă este asociată cu acel

nivel minim al infrastructurii ecosistemului fără de care bunurile şi serviciile furnizate nu vor mai fi

accesibile.

Valoarea economică a serviciilor de ecosistem este o faţetă a valorii instrumentale şi este legată

de nevoia de a realiza analize cost-beneficiu. Baza teoretică a evaluării economice este variaţia venitului

(monetară) ca o compensare sau un echivalent pentru impactul direct sau indirect asupra bunăstării

oamenilor datorate unei anumite schimbări intervenite în biodiversitate.

VET se compune din valoarea de utilizare (instrumentală) şi valoarea intrinsecă („non-use

value”). La rândul ei, valoarea de utilizare cuprinde valoarea de utilizare directă şi indirectă, iar a doua

categorie este formată din valoarea testamentară şi valoarea existenţei. La ambele componente se

regăseşte şi valoarea de opţiune, legată de beneficiul pe care îl aduce faptul că este posibilă exploatarea

viitoare a resurselor şi, de asemenea, faptul că se pot obţine noi informaţii datorită evitării unor

modificări iremediabile (cvasiopţiune).

Modelul VET este cel mai răspândit pentru fundamentarea abordării economice a serviciilor de

ecosistem şi, în continuare, pentru dezvoltarea metodelor şi tehnicilor de cuantificarea economică a

acestora. Cu toate acestea, există şi opinii conform cărora acesta nu răspunde cerinţelor specifice

administrării ariilor protejate, domeniu de mare importanţă pentru asigurarea protecţiei serviciilor de

ecosistem. Faptul că abordările folosite la acest nivel sunt preluate şi pentru ecosisteme aflate în afara

limitelor ariilor protejate sporeşte relevanţa acestor observaţii pentru discutarea valorii economice a

serviciilor de ecosistem. În plus, distincţia dintre categoriile de valoare este insuficient de clar definită,

astfel că anumite contribuţii sunt incluse în categorii diferite în funcţie de interpretările autorilor. De

exemplu, Bateman şi Turner (1993) au considerat valoarea de utilizare recreaţională drept valoare de

utilizare indirectă, în timp ce Mitchell şi Carson (1989), Barbier (1994) au clasat-o drept valoarea de

utilizare directă. Walsh şi colab. (1984) au arătat faptul că valoarea testamentară este o combinaţie a

valorii de opţiune şi a valorii de existenţă.

Valoarea economică

Valoarea de utilizare

bazată pe dezvoltare


bazată pe conservare


bazată pe protecţie

Schi, golf Observarea păsărilor

Escaladă

Camping

Protecţia habitatelor

şi speciilor

Stocarea carbonului

Protecţia bazinelor

hidrografice

Condiţii de durabilitate

slabă


puternică


foarte puternică

Sursa: Suh, J., Harrison, S. (2005), Management Objectives and Economic Value of National Parks: Preservation,

Conservation and Development, Discussion Paper no.337, School of Economics, University of Queensland.

Fig.nr.17 Model alternativ aplicabil valorii serviciilor de ecosistem pentru managementul ariilor

protejate

Suh şi Harrison (2005) consideră că modelul VET nu se corelează corespunzător cu obiectivele

de management ale ariilor protejate. Prin urmare, se propune un model alternativ al valorii ecosistemelor

în care componentele se suprapun cu aceste obiective, fiind reprezentate de: valoarea de protecţie,

valoarea de conservare şi valoare dezvoltării (fig.nr.17). Modelul alternativ al valorii economice este

construit pe viziunea că beneficiile resurselor naturale pot fi clasificate pe spectrul exploatare-

conservare-protecţie. Ei au definit exploatarea ca utilizarea completă şi maximă a resursei pentru

câştiguri individuale şi sociale pe termen scurt; conservarea este utilizarea înţeleaptă a resurselor astfel

încât utilizarea pe termen scurt este temperată prin protecţie pentru a spori accesibilitatea continuă a

resursei; iar protecţia este ne-utilizarea resursei prin care aceasta este protejată integral şi lăsată

neschimbată pentru generaţiile viitoare.

Având în vedere dificultatea definirii valorii de non-utilizare, Turner (1999) propune o tipologie

mai generală a valorii care cuprinde şi VET (caseta nr.3). Această tipologie distinge patru forme de

19

valoare a resurselor de mediu. Cele patru forme sunt diferenţiate în funcţie de relaţia cu oamenii

(antropocentrism) şi în funcţie de tipul valorii (insturmental versus intrinsec).

Caseta nr.3 Tipologia valorii generale

Valoarea instrumentală antropocentrică

Echivalentă cu VET = valoarea de utilizare + valoarea de non-utilizare. Categoria non-utilizare este

limitată de existenţa conceptului de valoare, care a fost puternic disputat. Valoarea de existenţă poate

să cuprindă una sau mai multe din următoarele motivaţii:

i. altruism intrageneraţional: conservarea resurselor pentru a asigura disponibilitatea pentru alţii;

ii. altruism intergeneraţional (motivaţia şi valoarea testamentară): conservarea resurselor pentru a

asigura disponibilitatea pentru generaţiile viitoare;

iii. motivaţia administrării: responsabilităţile umane pentru conservarea resurselor pentru întreaga

natură; această motivaţie se poate baza pe credinţa că resursele non-umane au drepturi şi/sau

interese şi pe cât posibil nu ar trebui perturbate.

Dacă valoarea de existenţă cuprinde şi administrarea se va suprapune pe următoarea categorie de

valoare.

Valoarea intrinsecă antropocentrică

Această categorie de valoare este legată de administrarea într-un sens subiectiv a termenului de

valoare. Depinde de cultură. Atribuirea valorii se face pentru entităţi care au „rostul” lor şi folosesc

instrumental alte părţi din natură pentru rezultatele lor intrinseci. Este un concept antropocentric

pentru că există un evaluator uman care prescrie valoarea intrinsecă naturii non-umane.

Valoarea instrumentală non-antropocentrică

Entităţile sunt considerate ca având rostul lor independent de interesele umane. Cuprinde şi entităţile

colective cum sunt ecosistemele, într-o manieră în care acestea nu pot fi reduse la componentele lor.

Această categorie nu poate accede la considerare morală din partea oamenilor.

Valoarea intrinsecă non-antropocentrică

Este dată de „valoarea inerentă” în natură, valoarea pentru care un obiect o posedă independent de

valoarea stabilită de evaluator. Este o pretenţie meta-analitică şi, în general, implică căutarea unor

reguli puternice prin care să se restricţioneze valorile instrumentale antropocentrice şi politicele

bazate pe acestea. Sursa: Turner, R.K. (1999), The place of economic values in environmental evaluation, in Valuing environmental

preferences. The theory and practice of contingent valuation in US, EU and developing countries, I.J Bateman and K.G.

Willis eds., Oxford, University Press, pp.21.

F. Bibliografie

1. Barbault, R. (1994), Des baleines, des bactéries et des hommes, Odile Jacob, Paris.

2. Barbier, E.B. (1994), Valuing environmental functions: tropical wetlands, Land Economics, Vol. 70(2),

pp.155-173.

3. Bateman, I.J.,Turner, R.K. (1993), Valuation of the environment, methods and techniques: the contingent

valuation method. In R.K. Turner (Ed.) Sustainable Environmental Economics and Management: Principle

and Practice, Chichester: Wiley, pp. 120-191.

4. Berkes, F., Folke, C. (2002), Back to the future: Ecosystem dynamics and local knowledge, in L.H.

Gunderson and C.S. Holling (eds.), Panarchy: Understanding Transformations in Human and Natural

Systems, pp. 121-146. Washington D.C., Island Press.

5. Bossel, H. (1999), Indicators for Sustainable Development:Theory, Method, Applications, A Report to the

Balaton Group, Canada, International Institute for Sustainable Development.

6. Boyd, J., Banzhaf, S. (2006), What Are Ecosystem Services? The Need for Standardized Environmental

Accounting Units, Discussion paper, Resources for the future, Washington, DC.

7. Bran, P. (2010), Managementul prin valoare, Editura Universitară, Bucureşti.

8. Bran, F., Ioan, I. (2010), Ecosistemele şi hazardurile naturale. Interdependenţe pentru o societate durabilă,

Calitatea – acces la succes, anul 11, nr.1-2, pp.71-74.

20

9. Costantza, R., d’Arge, R., de Groot, R., Farber, S., Grasso, M., Hannon, B., Limburg, K., Naeem, S., O’Neill,

R.V., Paruelo, J., Raskin, R.G., Sutton, P., van den Belt, M. (1997), The value of the world’s ecosystem

services and natural capital, Nature, nr.387, pg.253-260.

10. Daily,G.C. (ed.) (1997), Nature’s Services:Societal Dependence on Natural Ecosystems, Washington D.C.,

Island Press.

11. Devall, B., Session, G. (1984), Deep Ecology, Peregrine Smith Books, Salt Lake City

12. Dunlap, R.E., Catton, W. (1979), Environmental sociology, Annual Review of Sociology, 5, pp.243-73.

13. Ehrlich, P.R. (2002), Human Natures, Nature Conservation, and Environmental Ethics, BioScience, vol.52,

nr.1, pg.31-43.

14. FAO Fisheries and Aqualculture Department (2009), The state of world fisheries and aqvaculture 2008,

http://www.fao.org/docrep/011/i0250e/i0250e00.htm, 15.09.2014.

15. Fischer-Kowalski, M. (2004), Gesellschaftliche Kolonisierung natürlicher Systeme. Arbeiten an einem

Theorieversuch, in W. Serbser (ed.), Humanökologie Ursprünge-Trends-Zukünfte, pp.308-325. München:

Oekom Verlag.

16. Glaser, M. (2006), The social dimension in ecosystem management: strenghts and weaknesses of human-

nature mind maps, Human Ecology Review, vol.13, nr.2, pp.122-142

17. Lackey, R.T. (1998), Ecosystem management: paradigms and prattle, people and prizes, Renewable Resources

Journal, vol.16, nr.1, pp.8-13.

18. MEA (2003), Ecosystems and human well-being. Current state and trends, volume 1, Island Press.

19. Mitchell, R.C., Carson, R.T. (1989), Using Surveys to Value Public Goods: The Contingent Valuation Method.

Washington, D.C.: Resources for the Future.

20. Naess, A. (1987) Self-realisation:An ecological approach to being in the world. The Trumpeter,

21. Nietzsche, F. (1994), Ştiinţa voioasă [„la gaya scienza”]. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, Editura

Humanitas, Bucureşti

22. Nijkamp, P. Vindigni, G., Nunes, P.A.L.D. (2008), Economic valuation of biodiversity: A comparative study,

Ecological economics, 67, pp.217-231.

23. Park, R.E. (1936), Human ecology, The American Journal of Sociology, XLII,1, pp.1-14.

24. Roşu, A. (1983), Terra – geosistemul vieţii, Editura Albatros, Bucureşti.

25. Suh, J., Harrison, S. (2005), Management Objectives and Economic Value of National Parks: Preservation,

Conservation and Development, Discussion Paper no.337, School of Economics, University of Queensland.

26. TEEB (2008), The Economics of Ecosystems and Biodiversity. An interim report.

27. Turner, R.K. (1999), The place of economic values in environmental evaluation, in Valuing environmental

preferences. The theory and practice of contingent valuation in US, EU and developing countries, I.J

Bateman and K.G. Willis eds., Oxford, University Press, pp.21.

28. Walsh, R.G., Loomis, J.B., Gillman, R.A. (1984) Valuing option, existence, and bequest demands for

wilderness. Land Economics, Vol. 60(1), pp.14-29.

29. * * *(2001), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti.

http://www.fao.org/docrep/011/i0250e/i0250e00.htm

instrumente eco-economice viabile pentru cuantificarea ... fileecosystem services on human welfare,...

Documents