institutii de drept penal 635 pag

Conf. univ. dr. Gheorghe ALECU

INSTITUŢII DE DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ ŞI PARTEA SPECIALĂ

1


INSTITUŢII DE DREPT PENAL Partea generală şi partea specială



2

Lucrarea Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială, prezintă o analiză selectivă a materiei cursurilor de drept penal, partea generală şi partea specială, precum şi a unor infracţiuni prevăzute în legi penale speciale, în vigoare încă, în conformitate cu programele pentru studii de licenţă şi masterate.

Un element de noutate îl constituie analiza comparativă a instituţiilor şi infracţiunilor cuprinse în actualul Cod penal, cât şi în Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009, ceea ce îi conferă actualitate şi longevitate pentru viitor, neexistând riscul de a cădea în desuetudine.

Lucrarea este bine structurată şi documentată, conţinând numeroase exemple de practică judiciară, argumente noi în sprijinul unor interpretări diferite faţă de cele consacrate în doctrină etc.

Cursul este destinat în primul rând studenţilor sau masteranzilor, precum şi absolvenţilor care pregătesc examenul de Licenţă sau Disertaţie. Acesta se poate dovedi util şi pentru pregătirea candidaţilor ce se prezintă la diferite concursuri de admitere într-o profesie juridică.



3

Conf univ. dr.

Gheorghe ALECU

INSTITUŢII DE

DREPT PENAL

Partea generală şi partea specială

Ovidius University Press

Constanţa, 2010



4

Ovidius University Press

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei, Cercetării ,Tineretului şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ.dr. habilitat Alexei BARBĂNEAGRĂ, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Prof. univ.dr. Alexandru BOROI, Academia de Poliţie “ Al. I. Cuza’’, Bucureşti

Tehnoredactare computerizată: Marcela RENTEA Coralia ALECU Coperta: Mirela IORDAN

Toate drepturile rezervate autorului. Nici o parte din prezenta lucrare nu poate fi copiată, reprodusă, scanată, multiplicată fără acordul scris al autorului.

©Gheorghe ALECU

ISBN: 978-973-614-579-7

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ALECU, GHEORGHE Instituţii de drept penal: partea generală şi partea specială / Gheorghe Alecu.- Constanţa: Ovidius University Press, 2010 ISBN 978-973-614-579-7 343(498)



5

Fiicei mele,

CORALIA, Studentă a Facultăţii de Drept şi a

Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene

din cadrul Universităţii din Bucureşti



6



7

CUPRINS

ABREVIERI ............................................................................................................11 CAPITOLUL I INFRACŢIUNEA.........................................................................17 1.1. Succinte consideraţii despre infracţiune ............................................................17 1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ..................................................................19 1.3. Conţinutul infracţiunii ........................................................................................34 1.4. Condiţiile preexistente ale infracţiunii ...............................................................38 1.5. Laturile conţinutului constitutiv al infracţiunii ..................................................48 CAPITOLUL II FORMELE INFRACŢIUNII ....................................................59 2.1. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate ...............................................59 2. 2. Formele infracţiunii intenţionate.......................................................................62 CAPITOLUL III UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ........................................................................................................81 3.1. Unitatea naturală de infracţiuni.........................................................................81 3.2. Unitatea legală de infracţiune ............................................................................86 CAPITOLUL IV PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI...................................95 4.1. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni....................................................95 4.2. Concursul de infracţiuni .....................................................................................96 4.3. Recidiva ............................................................................................................101 4.4. Pluralitatea intermediară .................................................................................111 CAPITOLUL V AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII ............................................113 5.1. Infractorul (autorul) sub aspect criminologic şi juridic...................................113 5.2. Clasificarea infractorilor .................................................................................116 5.3. Pluralitatea de infractori..................................................................................118 5.4. Participaţia penală ...........................................................................................121 CAPITOLUL VI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI (după actualul Cod penal) CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE (după Noul Cod penal) .....................................................................................................151 6.1. Consideraţii preliminare ..................................................................................151 6.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 44-51 C.pen........................................................................................................................ 156 CAPITOLUL VII RĂSPUNDEREA PENALĂ ..................................................193 7.1. Răspunderea penală - instituţie fundamentală a dreptului penal român .........193 7.2. Principiile răspunderii penale..........................................................................194 7.3. Înlocuirea răspunderii penale ..........................................................................198 7.4. Cauzele care înlătură răspunderea penală ......................................................200 CAPITOLUL VIII SANCŢIUNILE (PEDEPSELE) DE DREPT PENAL ...................................................................................................................209



8

8.1. Noţiunea, categoriile şi caracterele sancţiunilor de drept penal .....................209 8.2. Principiile sancţiunilor de drept penal.............................................................211 8.3. Pedepsele ..........................................................................................................213 8.4. Măsurile educative ...........................................................................................227 8.5. Măsurile de siguranţă.......................................................................................233 CAPITOLUL IX APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI ..................... 241 9.1. Noţiuni generale privind individualizarea pedepsei.........................................241 9.2. Individualizarea judiciară a pedepselor...........................................................244 9.3. Individualizarea judiciară a executării pedepsei. Mijloacele de individualizare judiciară .........................................................................................255 CAPITOLUL X CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ŞI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII ............ 275 10.1. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei ..............................275 PARTEA a II-a CAPITOLUL I INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI ................................ 293 1.1. Omorul..............................................................................................................298 1.2. Omorul calificat................................................................................................302 1.3. Omorul deosebit de grav ..................................................................................309 1 4. Pruncuciderea ..................................................................................................315 1.5. Uciderea din culpă ...........................................................................................317 1.6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ..........................................................321 1.7. Lovirea sau alte violenţe...................................................................................322 1.8. Vătămarea corporală .......................................................................................324 1.9. Vătămarea corporală gravă .............................................................................326 1.10. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ...............................................328 1.11.Vătămarea corporală din culpă ......................................................................334 1.12. Violul ..............................................................................................................336 1.13. Actul sexual cu un minor ................................................................................342 1.14. Corupţia sexuală ............................................................................................345 1.15. Hărţuirea sexuală ...........................................................................................348 1.16. Lipsirea de libertate în mod ilegal .................................................................351 1.17. Şantajul...........................................................................................................353 CAPITOLUL II INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI .................... 357 2.1. Furtul ................................................................................................................358 2.2. Furtul calificat..................................................................................................360 2.3. Furtul urmărit la plângerea prealabilă............................................................367 2.4. Tâlhăria ............................................................................................................369 2.5. Pirateria ...........................................................................................................372 2.6. Abuzul de încredere ..........................................................................................375 2.7. Gestiunea frauduloasă......................................................................................377



9

2.8. Înşelăciunea......................................................................................................379 2.9. Delapidarea ......................................................................................................382 2.10. Însuşirea bunului găsit ...................................................................................385 2.11. Distrugerea.....................................................................................................388 2.12. Tulburarea de posesie ....................................................................................391 2.13. Tăinuirea ........................................................................................................393 CAPITOLUL III INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII ......................... 397 3.1. Ofensa adusă unor însemne..............................................................................397 3.2. Ultrajul .............................................................................................................399 3.3. Uzurparea de calităţi oficiale...........................................................................401 3.4. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri ........................................................403 3.5. Ruperea de sigilii..............................................................................................405 3.6. Sustragerea de sub sechestru ...........................................................................407 CAPITOLUL IV INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU............409 4.1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor ...........................................412 4.2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi .............................................415 4.3. Neglijenţa în serviciu........................................................................................417 4.4. Purtarea abuzivă ..............................................................................................419 4.5. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat.........................................................422 4.6. Luarea de mită..................................................................................................424 4.7. Darea de mită ...................................................................................................430 4.8. Primirea de foloase necuvenite ........................................................................435 4.9. Traficul de influenţă .........................................................................................438 CAPITOLUL V INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI ........443 5.1. Nedenunţarea unor infracţiuni .........................................................................443 5.2. Favorizarea infractorului .................................................................................445 5.3. Evadarea...........................................................................................................447 5.4. Tortura..............................................................................................................449 CAPITOLUL VI INFRACŢIUNI DE FALS ......................................................453 6.1. Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori ...........................................453 6.2. Falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport ......................................455 6.3. Falsificarea de valori străine ...........................................................................457 6.4. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ...............................459 6.5. Falsificarea instrumentelor oficiale .................................................................461 6.6. Folosirea instrumentelor oficiale false.............................................................462 6.7. Falsul material în înscrisuri oficiale ................................................................464 6.8. Falsul intelectual ..............................................................................................466 6.9. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată.......................................................468 6.10. Uzul de fals .....................................................................................................470 6.11. Falsul în declaraţii .........................................................................................471 6.12. Falsul privind identitatea ............................................................................... 473



10

CAPITOLUL VII INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ...........................................477 7.1. Bigamia.............................................................................................................477 7.2. Abandonul de familie........................................................................................478 7.3. Rele tratamente aplicate minorului ..................................................................480 7.4. Contaminarea venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit...................................................................................................................482 7.5. Sustragerea de la tratament medical................................................................484 7.6. Răspândirea bolilor la animale sau plante ......................................................485 7.7. Infectarea apei..................................................................................................487 CAPITOLUL VIII INFRACŢIUNI ELECTORALE ........................................489 8.1. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale................................................489 8.2. Coruperea alegătorilor ....................................................................................491 CAPITOLUL IX INFRACŢIUNI DE GENOCID ŞI CONTRA UMANITĂŢII........................................................................................................495 9.1. Genocidul .........................................................................................................499 9.2. Tratamente neomenoase ...................................................................................503 PARTEA a III-a I. INCRIMINAREA INFRACŢIUNILOR INFORMATICE ........................... 511 II. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI NAVIGAŢIEI CIVILE............527 III. INFRACŢIUNI PRIVIND TRAFICUL ŞI CONSUMUL ILICIT DE DROGURI. REGIMUL PRECURSORILOR..............................................535 IV. INCRIMINAREA INFRACŢIUNILOR DE CONTRABANDĂ................569 V. TRATAMENTUL JURIDICO-PENAL AL UNOR DELICTE CONTRA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE.................................................599 VI. TRATAMENTUL JURIDICO-PENAL AL INFRACŢIUNILOR DE TERORISM.....................................................................................................619 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...........................................................................629



11

ABREVIERI

alin. - alineat(ul) art. - articol(ul) B.O. - Buletinul Oficial C.D. - Culegere de Decizii C.pen. - Codul penal C.pr.pen. - Codul de procedură penală C.S.J. - Curtea Supremă de Justiţie dec. - decizia dec.pen. - decizia penală ed. - ediţia Ed. - Editura H.G. - Hotărârea guvernului Î.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie J.N. - Justiţia Nouă lit. - litera M.Of. - Monitorul Oficial N.A. - Nota Autorului p. - pagina pp. - paginile R.R.C. - Revista Română de Criminalistică R.D. - Revista Dreptul R.D.P. - Revista de Drept Penal R.R.D. - Revista Română de Drept R.A.P. - Revista Avocatul Poporului - R.Moldova R.L.V. - Revista Legea şi Viaţa - R.Moldova R.C.J. - Revista Curier Judiciar - R.Moldova S.C.J. - Studii şi Cercetări Juridice T.U.B. - Tipografia Universităţii Bucureşti T.S. - Tribunalul Suprem vol. - volum(ul)



12



13

PARTEA I

INSTITUŢII DE DREPT PENAL

Partea generală



14



15

Unele reflecţii privind corelaţia dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal

Dreptul penal este considerat ca fiind acea ramură a dreptului public

intern, care se ocupă de infracţiuni şi pedepsele ce trebuie aplicate acelora care le comit1.

În literatura juridică, unii autori, îndeosebi cei francezi2, pornind de la anumite particularităţi ale normei juridice, sunt tentaţi să admită chiar existenţa unui drept penal general şi a unui drept penal special. În ce ne priveşte considerăm că dreptul penal este alcătuit din partea generală şi partea specială a unei singure ramuri a sistemului dreptului public intern, care deşi sunt strâns legate între ele, prezintă totuşi anumite particularităţi.

Partea generală a dreptului penal cuprinde normele penale generale, respectiv normele care reglementează în general lupta împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept penal. Aceste norme stabilesc scopul legii penale, arată modul cum se aplică aceasta în raport cu timpul şi spaţiul, reglementează în general infracţiunea şi formele acesteia, condiţiile în care o persoană îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere, fixează cadrul general al sancţiunilor penale atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice – în lumina modificărilor legislaţiei penale.

Partea specială a dreptului penal cuprinde normele penale speciale, adică acele norme, care spre deosebire de cele generale, nu prevăd reguli aplicabile tuturor faptelor de pericol social, ci reglementează lupta împotriva infracţionalităţii, chiar prin stabilirea acelor fapte, precum şi a sancţiunilor ce se aplică celor ce le săvârşesc3. Aceste norme se regăsesc atât în partea specială a Codului penal, dar şi în legi speciale cu dispoziţii penale. Privită ca ştiinţă ori ca disciplină de studiu, această parte a dreptului penal, are menirea de a facilita înţelegerea incriminărilor şi a modului în care diferite fapte penale pot fi încadrate in tiparele fixate de legiuitor. Este o operaţie de transpunere în formule, adică în articole de lege, a unor fapte de viaţă considerate intolerabile pentru derularea normală a relaţiilor sociale4. 1 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală; vol. I, Bucureşti, 1912, p. 2. 2 G. Stefani, G. Levasseur, Droit Pénal Général et procedure penale, Ed. Dalloz, Paris, 1964, p. 36-37. 3 O. Loghin, A. Filipaş, Drept Penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 5. 4 V. Cioclei, Drept Penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p.VII.



16

Între partea generală şi partea specială a dreptului penal există o strânsă legătură; ambele constituie, aşa cum am mai arătat, părţi ale aceleiaşi ramuri de drept – dreptul penal al României – ele izvorăsc din aceeaşi necesitate – prevenirea şi combaterea infracţionalităţii şi urmăresc aceeaşi finalitate – apărarea unor valori fundamentale de existenţa cărora este interesată societatea în existenţa sa: suveranitatea, independenţa, unitatea statului, proprietatea, persoana cu drepturile şi libertăţile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.

Fixând cadrul general al luptei împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept penal, normele penale generale stabilesc principii şi reguli cu caracter general care se înfăptuiesc prin normele penale speciale care le concretizează şi le dau eficienţa practică. În acest sens, normele penale generale definesc noţiunea de infracţiune, iar normele penale speciale, concretizând această noţiune, prevăd faptele care, datorită pericolului special pe care îl prezintă pentru societate, constituie infracţiuni. Tot astfel, normele penale generale stabilesc felul şi limitele sancţiunilor penale, iar normele penale speciale, asigurând acestora eficienţa, prevăd pentru fiecare faptă sancţiunea corespunzătoare, pericolului social pe care îl prezintă.

Pe de altă parte, conţinând reguli cu caracter general, deci aplicabile nu numai anumitor fapte, ci tuturor faptelor sancţionate penal, normele penale generale, au menirea de a le completa pe cele speciale. În acest sens Codul penal prevede în mod expres că „Dispoziţiile din partea generală se aplică faptelor sancţionate penal, atât cele cuprinse în Codul penal cât şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, dacă legea penală nu dispune altfel’’5.

Din cele de mai sus rezultă că normele penale speciale nu se pot lipsi, la rândul lor, de cele generale. Ele sunt întregite, completate de cele generale, această completare nefăcându-se numai atunci când norma penală specială dispune altfel. Într-adevăr, orice normă penală specială este completată în primul rând de dispoziţiile art.19 C. pen. (art.16 din Noul Cod penal din 17 iulie 2009, adoptat prin Legea nr. 286) care stabilesc forma de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a constitui infracţiune. La fel normele penale speciale sunt completate de normele penale generale referitoare la tentativa şi sancţionarea acesteia, la cele privind participaţia penală, la pluralitatea de infracţiuni, la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. De altfel, nu există normă penală generală care să nu completeze normele penale speciale. Aceasta pune în evidenţă strânsa legătură dintre partea generală şi partea specială a dreptului penal, ca părţi componente ale aceleiaşi ramuri a dreptului public românesc.

5 A se vedea art. 362 din Codul penal, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969.



17

CAPITOLUL I INFRACŢIUNEA

1.1. Succinte consideraţii despre infracţiune

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal situează în fruntea lor

infracţiunea alături de răspunderea penală şi pedeapsă, în jurul cărora gravitează toate reglementările penale6.

Deşi între cele trei instituţii sus-menţionate există o strânsă legătură, condiţionare, în sensul că instituţiile infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două (fără infracţiune nu poate exista răspundere, iar fără răspundere nu poate exista pedeapsă) în doctrina penală7 s-a apreciat unanim, că ea constituie “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, reglementările sale răsfrângându-se asupra tuturor normelor de drept din acel sistem.

Infracţiunea ca instituţie fundamentală presupune un ansamblu de norme generale, sistematizate, care reglementează condiţiile de existenţă şi trăsăturile comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, în legi penale speciale şi în legi speciale cu dispoziţii penale. Ea ajută pe de altă parte la aflarea diferitelor implicaţii pe care normele care reglementează această instituţie le au în întregul câmp al dreptului penal.

Codul penal actual, cât şi Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009), consacră instituţiei infracţiunii Titlul al II-lea al Părţii generale.

Spre deosebire de Codul penal în vigoare, Noul Cod penal8 a schimbat ordinea elementelor definiţiei infracţiunii, începând cu trăsătura prevederii faptei în legea penală şi vinovăţia (tipicitatea), adăugând două trăsături noi nejustificarea faptei prevăzute în legea penală (antijuridicitatea) şi imputabilitatea. În noua reglementare infracţiunea este structurată pe şase capitole, ordinea celorlalte neavând vreun efect pragmatic.

6 A se vedea Gh. Alecu, Corelaţia dintre ordinea constituţională, politica penală şi legea penală, Revista de Drept Penal, nr. 3/ 2010, pp. 41-48. 7 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ediţia a II-a, Vol. I, Ed. Academiei Române & Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 90 . 8 Publicat în M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009(Legea nr. 286/2009).



18

Privită din punct de vedere material (obiectiv), infracţiunea este o activitate umană îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, o activitate antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale. Dacă majoritatea manifestărilor omeneşti reprezintă, în cadrul vieţii sociale, activităţi socialmente convenabile – activităţi de colaborare şi respect al regulilor de convieţuire socială – există însă o serie de activităţi care vin în conflict cu aceste reguli de conduită şi care sunt deci socialmente neconvenabile9. Aşa, după cum arată şi distinsul Profesor George Antoniu, aceste reguli de drept realizează ordinea juridică, ca parte a ordinii sociale10

În diferite legislaţii, dar şi în teoria dreptului penal infracţiunea este privită şi din alte puncte de vedere – ca fenomen social politic şi ca fenomen juridic.

Infracţiunea este un fenomen social fiindcă ea se produce numai în societate, în contextual relaţiilor sociale. Chestiunea de a şti dacă o anumită acţiune sau inacţiune neconvenabilă trebuie să fie considerată infracţiune şi deci reprimată, depinde în mod esenţial de aprecierea pe care majoritatea membrilor societăţii o dau în diferite perioade ale dezvoltării sociale. În consecinţă, statul, în raport de propria concepţie, consideră că un anumit volum de reguli de conduită ca absolut necesare pentru existenţa societăţii şi, pe această bază determină în cuprinsul legii penale acţiunile sau inacţiunile pe care le impune cetăţenilor. Ea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvoltării societăţii, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei11.

Ca fenomen juridic – infracţiunea este o faptă (acţiune sau omisiune) imputabilă autorului, prevăzută de legea penală şi sancţionată cu o pedeapsă. Ceea ce caracterizează infracţiunea ca fenomen juridic este pe de o parte – incriminarea, adică proclamarea ca infracţiune a unei acţiuni sau inacţiuni socialmente periculoase şi pe de altă parte – prevederea, în lege, a unei pedepse pentru săvârşirea ei.

În doctrina penală, pornindu-se de la aceste considerente ale infracţiunii ca fenomen juridic ea a fost definită ca o faptă interzisă de legea penală sub sancţiunea pedepsei. Aceasta este însă o definiţie formală a infracţiunii, reflectând în mod exclusiv înfăţişarea sa juridică (incriminarea şi pedeapsa), iar nu conţinutul său real (o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege).

9 V. Dongoroz, op. cit., p. 111. 10 G. Antoniu, Partea introductivă a dreptului penal. Concept. Istoric. Reflecţii (III), Revista de Drept Penal, nr. 3/ 2010, p. 22. 11 Idem., p. 90.



19

Aşa, după cum este definită infracţiunea, aceasta se caracterizează prin precizie, ea reflectând din punct de vedere material, uman, social, moral-politic şi juridic conţinutul infracţiunii. În plan material-obiectiv infracţiunea este de natură să producă modificări în lumea exterioară; în plan uman ea reprezintă o exteriorizare a personalităţii infractorului, în plan social se manifestă ca o reacţie antisocială, generând relaţii sociale de conflict; în plan moral-politic infracţiunea presupune o negare a valorilor sociale şi a ordinii de drept; iar în plan juridic reprezintă o încălcare a unei obligaţii juridice de conformare prevăzută de normele juridice penale. În legătură cu definiţia noţiunii de infracţiune, doctrina occidentală12 consideră că este un atribut în exclusivitate al ştiinţei dreptului penal şi de aceea în cod nu ar fi necesară o normă prin care să se definească infracţiunea, rolul legiuitorului fiind acela de a defini tipuri de infracţiuni (exemplu: omor, furt, delapidare etc.). Faptul că atât Codul Penal în vigoare, cât şi noul Cod penal definesc noţiunea de infracţiune, nu numai că nu este dăunătoare, dar este benefică pentru că ajută în practică, la caracterizarea unor fapte concrete ca fiind infracţiuni, sau care pot fi de natură extrapenală. Definiţia legală a infracţiunii constituie, aşadar, un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care raportând faptele concrete săvârşite la conceptul legal de infracţiune vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu un caracter infracţional.

De asemenea, definiţia generală de infracţiune are un rol primordial în delimitarea ilicitului penal de ilicitul extrapenal. Ea serveşte drept ghid legiuitorului însuşi în elaborarea de noi norme de drept prin care să incrimineze anumite fapte ca infracţiuni sau să scotă din sfera ilicitului penal acele fapte care nu mai prezintă pericol social.

1.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune, conform Codului penal în vigoare, aceasta trebuie să îndeplinească trei trăsături esenţiale: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală, aşa cum rezultă din prevederile art. 17, alin. (1) din Codul Penal în vigoare. Legiuitorul român utilizând procedeul enumerării trăsăturilor esenţiale, prin care a relevat atât caracterul complex al infracţiunii, cât şi subordonarea strictă a conceptului faţă de principiul legalităţii, a definit în mod expres infracţiunea.

12 Céline Lefort, Droit, Ed. Nathan, Paris, 2005, p. 58.



20

În noua definiţie a infracţiunii adoptată în noul Cod penal, se schimbă ordinea elementelor definiţiei, începând cu trăsătura prevederii faptei în legea penală, continuând cu vinovăţia, nejustificarea faptei prevăzute în legea penală şi imputabilitatea persoanei care a săvârşit-o. Schimbarea aşezării ordinii componentelor infracţiunii a fost determinată în viziunea nouă a legiuitorului de faptul că prima cerinţă esenţială a infracţiunii care trebuie cercetată în cazul în care se pune problema săvârşirii unei infracţiuni este “prevederea faptei în legea penală”. Considerăm că indiferent de abordare, esenţial este pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să îndeplinească cumulativ cele trei trăsături cuprinse în textul sus-menţionat.

1.2.1. Prevederea faptei în legea penală Această trăsătură esenţială are la bază principiul legalităţii incriminării

înscris în art. 2 Cod penal (art. 1 Noul Cod penal), potrivit căruia numai “legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”. Principiul legalităţii se referă la o faptă în complexitatea ei, deci să fie caracterizată prin toate trăsăturile sale esenţiale – să fie incriminată, să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie. Enumerând aceste trăsături pe care trebuie să le întrunească orice infracţiune, dispoziţiile art. 17 din Codul Penal contribuie la realizarea principiului legalităţii.

Se consideră a fi prevăzută de legea penală o faptă, atunci când o normă legală stabileşte în ce condiţii o anumită acţiune sau inacţiune – socialmente periculoasă (nejustificată şi imputabilă în Noul C. Pen) şi comisă cu vinovăţie – este susceptibilă de a fi caracterizată ca infracţiune şi, deci de a atrage răspunderea penală13.

Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează în primul rând, prin aceea că în Partea generală a Codului Penal se defineşte şi reglementează noţiunea generală de infracţiune, iar în Partea specială a Codului Penal şi în legile speciale sunt prevăzute şi descrise fiecare dintre faptele considerate infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare ale acestora.

Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi legislaţia penală exclud incriminarea prin analogie, prin simpla asemănare cu o altă faptă prevăzută ca infracţiune, întrucât s-ar încălca principiul legalităţii incriminării.

13 A se vedea temeiul scoaterii de sub urmărirea penală “fapta nu este prevăzută de legea penală” prevăzut de art. 10, lit. b) raportat la art. 11, pct. 1, lit. b) şi pct. 2, lit. a) din C. proc. pen.



21

1.2.2. Noţiunea de pericol social. Felurile pericolului social şi criteriile de apreciere a gradului de pericol social din Codul Penal în vigoare14

Nu orice faptă a omului, chiar atunci când ar avea un caracter

neconvenabil, poate constitui juridic o faptă ilicită, ci numai atunci când legea aplică o constrângere juridică. În acest caz se spune că fapta prezintă pericol social.

Infracţiunile sunt fapte care prezintă un astfel de pericol social, întrucât împotriva lor constrângerea juridică trebuie să constea într-o sancţiune penală15.

Prin pericol social al unor acte de conduită înţelegem particularitatea acestora de a aduce atingere sau de a periclita unele valori sociale de un anumit interes pentru societate. Pericolul social constituie o trăsătură esenţială şi comună tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu reprezintă decât consacrarea legală a existenţei unui grad mai ridicat de pericol social pentru valorile protejate prin normele de drept penal.

Pericolul social al unei fapte prevăzute de legea penală rezultă din atingerea pe care acea faptă a adus-o sau, în mod obiectiv, poate să o aducă unei valori sociale pe care legea penală o apără. Aşadar, este vorba nu numai de o atingere actuală, efectiv produsă unei asemenea valori, ci mai cu seamă de atingeri viitoare, oricând probabile.

Periculozitatea socială este cea care atribuie faptei penale caracterul nociv, disfuncţional şi intolerabil, constituind principala premisă material-obiectivă a însăşi incriminării, recunoaşterea poziţiei sale ca însuşire distinctivă, esenţială a infracţiunii, este nu numai firească, dar şi necesară16.

Valorile sociale a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanţa penală faptelor prin care li s-a adus atingere, sunt enumerate în art. 1 din Codul Penal şi anume: “România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

În art. 18 din Codul penal în vigoare se arată că: “în înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se

14 N.A. În Noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009), pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, a fost eliminat. 15 V. Dongoroz, op. cit., vol. I, 2003, p. 95. 16 N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994, p. 118; V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 115.



22

aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

Din definiţia legală a pericolului social rezultă că, pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolul social trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

a) Pericolul trebuie să fie generat de producerea unei fapte. În dreptul nostru penal se consideră că purtătoare de pericol social este

fapta (nu făptuitorul), deoarece fapta ca fenomen social este susceptibilă de a periclita condiţiile vieţii materiale ale societăţii şi nu persoana umană care, tot atât de bine ar putea să nu încalce legea penală; pericolul social se reflectă asupra persoanei numai prin faptele ei.

Fapta în înţelesul art. 18 din Codul Penal este un act de conduită a omului, având o existenţă materială obiectivă. Semnificaţia ce i se dă acesteia se reduce la două elemente care servesc la constatarea că fapta prezintă pericolul social:

− o acţiune sau inacţiune care generează un pericol de ordin social, adică de natură să aducă atingere valorilor arătate în art. 1 Cod penal, pentru sancţionarea căruia este necesar să se prevadă o pedeapsă.

Analiza elementelor pericolului social: − Acţiunea este comportarea pozitivă prin care se face ceva de natură să

producă o schimbare în lumea exterioară (lovesc, sustrag, falsifică etc.). Acţiunea se poate produce întotdeauna material, dar cu mijloace diferite:

prin gesturi – lovesc, prin cuvinte – insultă, prin scris – falsifică etc. − Inacţiunea – este deopotrivă comportarea negativă – prin rămânerea în

impasivitate sau omiterea de a face ceva (nedenunţare, nepredarea unor bunuri etc.).

− Atingerea – constă în aptitudinea acţiunii sau inacţiunii de a leza (de a aduce atingere) valorile sociale prevăzute de art. 1 Cod penal.

Prin a aduce atingere înseamnă a leza, a lovi, a primejdui, a produce un rău sau a putea produce un rău (acţiunile de ucidere, rănire, trădare, subminare etc.).

b) Pericolul social să fie de o asemenea gravitate, încât pentru combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei pedepse.

După cum ştim din studiul altor ramuri ale dreptului (civil, administrativ) este de netăgăduit că toate faptele ilicite (abateri, disciplinare, civile etc.) sunt fapte care au mai mult sau mai puţin caracter socialmente periculos.

Specificul pericolului social penal constă în gradul ridicat al acestuia în raport cu valorile sociale proteguite conform art. 1 Cod penal, în art. 18 Cod penal precizându-se că este vorba de “pericolul social în înţelesul legii penale”.



23

Cu privire la felurile pericolului social penal în legislaţia penală actuală, dar şi în doctrină17 termenul de “pericol social” este folosit în două accepţiuni: pericolul social generic (abstract) şi pericolul social specific (concret).

Pericolul social generic (abstract) caracterizează toate faptele care aparţin unui anumit tip particular de infracţiune (omor, viol, delapidare etc.) şi este evaluat de legiuitor in abstracto prin folosirea tuturor datelor ce-i stau la dispoziţie în momentul incriminării sau atunci când se pune problema modificării legii penale (importanţa valorii sociale vătămate; gravitatea urmărilor produse; forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta; împrejurările comiterii faptei; calitatea făptuitorului etc.). Gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni este evaluat de legiuitor în complexul elementelor, condiţiilor şi circumstanţelor în care este săvârşită în general, în funcţie de datele procurate de statistică, de practica judiciară, de studiile şi anchetele judiciare.

Când gradul de pericol social se reduce considerabil, întrucât nu mai păstrează cantitativ pericolul social categoriei de infracţiune, se recurge la dezincriminarea ei.

Pericolul social specific (concret) este caracteristic unui tip particular de infracţiune, efectiv săvârşită şi este evaluat in concreto de către organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată – în raport cu unele elemente, date, de asemenea concrete cum ar fi: urmarea efectiv survenită şi cea care s-ar fi putut produce, împrejurările comiterii acţiunii sau inacţiunii, mobilul ce a determinat săvârşirea faptei, scopul urmărit de făptuitor (exemplu: uciderea unei persoane, vătămarea corporală gravă etc.).

Cunoaşterea pericolului specific este obligatorie pentru organele judiciare care sunt ţinute să depună toate diligenţele pentru a evalua corect, deoarece dacă se constată că acţiunea sau inacţiunea săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, nu ne aflăm în sfera ilicitului penal, fapta respectivă neconstituind o infracţiune.

Cu privire la soluţia art. 181 Cod penal intitulat marginal “fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni18” a fost justificată de

17 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.79; C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, p.135. 18 Codul actual, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 nu a inclus această prevedere. Ea a fost introdusă prin Legea nr. 6/1973 în Codul Penal la art. 181 cu titlul marginal “fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 a introdus un nou art. 19 având acelaşi titlu marginal, cu acelaşi conţinut şi cu menţiunea că în alin. (3) au fost preluate prevederile fostului art. 91 din Codul Penal privind sancţiunile cu caracter administrativ.



24

contradicţia care apare între pericolul social pe care îl prezintă în genere fapta prevăzută de legea penală şi lipsa în fapta comisă a pericolului social concret, existenţa numai a pericolului social abstract nefiind suficientă pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

O a doua soluţie se întemeiază pe aşa numita concepţie materială despre infracţiune care consideră că, esenţial pentru existenţa infracţiunii este caracterul său socialmente periculos, acesta fiind prioritar în raport cu incriminarea. În consecinţă, în cazul în care fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni se acordă procurorului sau instanţei de judecată dreptul de a stabili inexistenţa infracţiunii, chiar dacă aceasta este prevăzută de legea penală, şi de a sesiza eventual alte organe pentru sancţionarea administrativă sau disciplinară ori de a aplica sancţiunile prevăzute de legea penală în art. 91 (respectiv art. 19, alin. (3) din noul Cod penal).

Potrivit art. 181 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că: “la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care ar fi putut-o produce, precum şi de persoana şi de conduita făptuitorului”.

Organele judiciare îndrituite a soluţiona astfel de fapte nu decid asupra incriminării sau dezincriminării faptei, deoarece acesta este atributul exclusiv al legiuitorului, ele doar constată în baza legii dacă fapta concretă prezintă pericolul social al unei infracţiuni. În cazul când se va constata că pericolul social al faptei concrete se situează sub plafonul de gravitate necesar pentru existenţa unei infracţiuni, aceste organe au căderea de a aplica sancţiunile legale prevăzute în art. 91 din Codul penal în vigoare (şi respectiv art. 19, alin. (3) din noul Cod penal).

Pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni se cer îndeplinite următoarele condiţii:

− Fapta să aducă în concret o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege.

În această situaţie organele judiciare abilitate trebuie să constate că nu s-a afectat substanţial existenţa, fiinţa şi funcţionalitatea valorilor sociale protejate prin incriminarea acelei fapte.



25

− În raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Se au în vedere acele trăsături concrete, obiective şi subiective prevăzute de legea penală care caracterizează efectiv fapta comisă, imprimându-i o anumită gravitate care îi este proprie.

− Fapta să fie în mod vădit lipsită de importanţă, apreciere care se face pe baza analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi personale.

Pentru înlăturarea subiectivismului în aprecierea faptei, legea prevede următoarele criterii de care trebuie să ţină seama organele judiciare la soluţionarea cauzelor:

a) Modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. Ca atare, organele judiciare vor proceda la o atentă analiză a modului cum a fost pregătită şi executată fapta. Un mod prea simplu de a săvârşi o faptă impune o netă diferenţiere faţă de situaţia când s-a acţionat foarte ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte etc.

Totodată, se vor avea în vedere mijloacele utilizate pentru comiterea faptei, natura instrumentelor şi aptitudinea lor intrinsecă de a produce sau nu un pericol public ori urmări grave şi, mai ales, măsura în care făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace.

b) Scopul urmărit de făptuitor. Scopul reprezintă ceea ce urmăreşte făptuitorul prin săvârşirea faptei. De

regulă, prin comiterea unor fapte se urmăresc direct sau indirect scopuri periculoase, josnice, individualiste. Alteori, săvârşirea unor fapte demonstrează existenţa unor scopuri mai puţin periculoase, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu a avut înclinaţii infracţionale deosebite. De aceea, privite sub raportul scopului urmărit de făptuitor, faptele prevăzute de legea penală se diferenţiază între ele, unele putând fi considerate infracţiuni, altele nu.

c) Împrejurările în care fapta a fost comisă. Acestea sunt stări, situaţii sau circumstanţe de fapt care influenţează

conţinutul concret al faptei. Unele împrejurări favorizează săvârşirea unor fapte, pe când altele sunt de natură să o înfrâneze. De altfel, săvârşirea faptei în anumite situaţii vădeşte lipsa de pericol social al acesteia, prezentând-o într-o coloratură şi semnificaţie proprie, specifică. Practica a statuat că astfel de împrejurări pot fi considerate, spre exemplu, timpul şi locul comiterii faptei, sfera de răsfrângere a faptei asupra obiectivelor urmărite, activităţile de precauţie desfăşurate pentru a zădărnici descoperirea ei, neluarea unor măsuri de cei în drept, ceea ce duce la posibilitatea practică de a comite fapta etc.



26

d) Urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce. Urmarea produsă sau care se putea produce se referă la consecinţele

concret pricinuite prin comiterea faptei prevăzută de legea penală, precum şi la cele eventuale pe care, în concret, fapta săvârşită era susceptibilă să le producă, cum ar fi: natura (patrimonială, organizatorică etc.) urmărilor, întinderea şi semnificaţia socială a urmărilor efective sau viitoare ale faptei etc. Indiferent însă dacă sunt sau nu cerute de legea penală, dacă sunt susceptibile sau nu de o constatare corectă, dacă sunt de natură politică, organizatorică, patrimonială sau morală, urmările socialmente periculoase constituie o cerinţă indispensabilă oricărei infracţiuni. Uneori, însă, prin fapta comisă, indiferent dacă autorii au dorit sau nu, aceste urmări nu au o întindere prea mare, deoarece nu s-au produs consecinţe materiale sau morale deosebite deşi, sub aspect formal acţiunea – inacţiunea întreprinsă prezintă caracteristicile unor fapte prevăzute de legea penală.

e) Persoana şi conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului trebuie făcută, deopotrivă sub raport

psihofizic şi social (al trăsăturilor de caracter şi al temperamentului făptuitorului, al antecedentelor penale, dar şi al integrării sociale).

Pentru astfel de fapte, procurorul sau instanţa de judecată aplică, potrivit art. 91 Cod penal, una din sancţiunile cu caracter administrativ: mustrare, mustrare cu avertisment sau amendă.

1.2.3. Vinovăţia, faptă nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o O altă trăsătură esenţială a infracţiunii potrivit dispoziţiilor art. 17 din

Codul penal în vigoare (art. 15 din Noul Codul penal), o reprezintă ,,vinovăţia”(prevăzută în ambele Coduri penale), precum şi ,,fapta nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (art. 15, alin. (1) din Noul Codul penal). Ca atare, Noul Cod penal reţine, ca primă trăsătură ,,prevederea faptei în legea penală” şi o a doua, ,,vinovăţia” (tipicitatea).

Aceste trăsături esenţiale privesc, prioritar, aspectul subiectiv al infracţiunii, iar fără vinovăţie nu poate exista infracţiune.

Vinovăţia priveşte latura subiectivă a infracţiunii, care cuprinde două componente, doi factori, unul de conştiinţă şi altul de voinţă:

a) Conştiinţa sau factorul intelectiv Fapta şi urmările ei sunt concepte meditate şi orientate de conştiinţă. În

conştiinţă apare ideea de a săvârşi fapta şi tot în conştiinţă apare reprezentarea urmărilor ei.



27

Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a purtat deliberarea, urmează a fi săvârşită. Odată terminat procesul psihic al luării unei hotărâri, se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă19.

b) Voinţa sau factorul volitiv Reprezintă facultatea psihică prin care individul îşi mobilizează şi

orientează energiile fizice, mentale şi disponibilităţile afective în vederea trecerii la acţiune şi susţinerii acesteia potrivit scopului urmărit20.

Actul de voinţă al unei persoane, pentru a-i fi atribuit, adică să-i fie imputabil, se cere să fi fost săvârşit cu voinţă. Dacă fapta prevăzută de legea penală este săvârşită de către o persoană care nu este stăpână pe actele sale (un bolnav psihic), ori dacă făptuitorul deşi responsabil, nu a acţionat în mod liber, ci ca urmare a unei constrângeri fizice sau morale de natură a nu-i fi rezistat, acea faptă nu-i poate fi imputabilă făptuitorului decât fizic, nu şi psihic, caz ce exclude vinovăţia.

Voinţa în săvârşirea faptei este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii, nu numai atunci când ea se prezintă sub forma acţiunii, ci şi în varianta în care apare sub forma inacţiunii. În această din urmă ipostază, conduita omisivă trebuie să fie rezultatul dorinţei de a efectua actul contrar legii, fie ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit comis (păstrarea bunului găsit şi nedeclararea lui, părăsirea locului accidentului când s-a avariat un lucru etc.).

Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a procesului cauzal de determinare a acestor urmări. Este cu putinţă ca desfăşurarea procesului volitiv să influenţeze, la rândul său, asupra reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia putând determina o revenire asupra deciziei21.

În literatura juridică s-a reliefat rolul hotărâtor al factorului intelectiv, prezenţa acestuia însemnând existenţa vinovăţiei. Factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările ei, indicând dacă subiectul este sau nu vinovat.

Sarcina definirii vinovăţiei revine ştiinţei dreptului penal, întrucât legea penală nu consacră o normă care să definească acest concept.

19 V. Dongoroz, op. cit., vol. I, 2003, p. 127. 20 G. Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p.117 ; N. Giurgiu , op. cit., p. 131 ; V. Dobrinoiu, W. Brânză , op. cit., p. 126. 21 C. Bulai , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 157.



28

Pornind de la specificul celor doi factori subiectivi şi de la legătura dintre vinovăţie şi celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii s-a definit vinovăţia ca fiind “atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă – neconstrânsă – o faptă ce prezintă pericol social, a avut în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”22.

Vinovăţia există potrivit art. 19, alin. (1), când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Intenţia şi modalităţile sale.

Potrivit dispoziţiilor pct. 1 al art. 19 Cod penal, fapta este săvârşită cu

intenţie când infractorul a prevăzut rezultatul faptei pe care şi-a propus să o săvârşească şi a urmărit sau a acceptat producerea lui.

Vinovăţia prezintă deci două modalităţi: în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos, intenţia directă şi intenţia indirectă.

a) Intenţia directă este forma cea mai gravă a vinovăţiei, denumită în literatura juridică “animus nascendi” şi presupune două componente:

− prevederea rezultatului – înţelegând prin aceasta de a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune. Ea este deci o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. Prevederea este o cunoaştere dedusă din exacta şi prealabila cunoaştere a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează şi a împrejurărilor în care are loc efectuarea. Făptuitorul realizează mental această deducţie pe baza datelor de experienţă generale (exemplu: cel care pune cu ştiinţă otravă în mâncarea sau băutura altuia, din însăşi această acţiune deduce care va fi urmarea – prevede deci rezultatul acţiunii sale).

Când făptuitorul nu cunoaşte sau cunoaşte greşit acţiunea sau inacţiunea pe care o efectuează, implicit el nu mai prevede ceea ce va urma deci, datorită erorii de fapt privind acţiunea sau inacţiunea nu va exista vinovăţie sub formă de intenţie.

Prin urmare, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia sub formă de intenţie este rezultatul faptei.

22 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p.84.



29

Prin rezultatul faptei se înţelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea efectuată de făptuitor (rezultatul pe care l-a prevăzut făptuitorul odată cu punerea otrăvii este moartea victimei).

Pentru existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei nu este suficient să se prevadă un rezultat oarecare, ci acel rezultat socialmente periculos pe care fapta îl prezintă într-o atingere concretă adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Urmărirea producerii rezultatului faptei Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să

corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor indiferent de particularităţile în care l-a conceput acesta (există de exemplu intenţie directă chiar dacă făptuitorul a ucis pe o altă persoană decât cea vizată de el, sau când a furat un obiect care aparţine altei persoane decât cea presupusă de el).

b) Intenţia indirectă sau eventuală Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau

inacţiunilor, care prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate ar fi susceptibile de a produce eventual mai multe rezultate. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre rezultate, dar prevede ca posibilă şi celelalte rezultate şi totuşi efectuează acţiunea sau inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite.

Intenţia indirectă presupune potrivit art. 19, pct. 1, lit. b): − prevederea rezultatului; − acceptarea posibilităţii producerii lui, deşi făptuitorul nu l-a urmărit. Pentru stabilirea intenţiei indirecte trebuie să se facă trei constatări şi

anume: − cel care a săvârşit o faptă ce prezintă pericol social a prevăzut ca

rezultat al faptei sale şi o altă urmare decât cea urmărită de el; − că totuşi a săvârşit acea faptă acceptând producerea eventuală a

rezultatului neurmărit de el; − că acel rezultat prevăzut ca posibil s-a produs efectiv. În practica judiciară s-au judecat diferite cauze în care au fost relevate

constatările la care ne-am referit mai sus. De exemplu o persoană X, pentru a se răzbuna pe un duşman al său Y, îi dă foc locuinţei acestuia din urmă, deşi avea la cunoştinţă că în casa acestuia locuia o persoană în vârstă şi netransportabilă Z care ar fi putut să nu fie salvată. Dacă Z decedează din cauza arsurilor ne vom



30

afla în prezenţa a două infracţiuni, una de distrugere – cu intenţie directă şi alta de omor – cu intenţie indirectă.

c) Alte modalităţi ale intenţiei În doctrina penală sunt cunoscute şi alte modalităţi ale intenţiei, a căror

cunoaştere poate servi la stabilirea în concret a gradului de vinovăţie şi, în consecinţă, a periculozităţii infractorului.

Se face distincţia între următoarele modalităţi ale intenţiei: − intenţie simplă; − intenţie calificată; Intenţia simplă sau dolul general există atunci când făptuitorul prevede şi

urmăreşte producerea rezultatului (intenţie directă obişnuită). Intenţia calificată sau dolul special se caracterizează prin aceea că

făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare. Intenţia calificată nu poate fi decât intenţie directă, gravată de scopul urmărit (de exemplu: omorul săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni – art. 175, lit. h), Cod penal).

− intenţia iniţială; − intenţia supravenită; Există intenţie iniţială atunci când făptuitorul prevede rezultatul acţiunii

într-un moment anterior începerii acesteia. Există, dimpotrivă, intenţie supravenită, în cazul în care, pe parcursul executării acţiunii hotărâte iniţial, făptuitorul hotărăşte să-şi amplifice activitatea infracţională, urmărind şi alte rezultate (de exemplu, făptuitorul sechestrează o persoană de sex feminin şi, după o perioadă de timp, ia hotărârea de a comite fapta de viol).

− intenţie spontană; − intenţie premeditată; Intenţia spontană se caracterizează prin aceea că executarea acţiunii

incriminate are loc imediat după luarea hotărârii de a o săvârşi (de exemplu, făptuitorul reacţionează la lovirea sa de către o altă persoană, căreia vatămă integritatea corporală).

Intenţiei premeditate îi este caracteristică existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii infracţionale şi punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a chibzuit asupra momentului, modului, mijloacelor de realizare, efectuând şi unele acte de pregătire.

− intenţie unică; − intenţie complexă.



31

Există intenţie unică în ipoteza în care făptuitorul a hotărât să săvârşească o singură faptă, iar în varianta în care acesta a hotărât să săvârşească mai multe fapte sociale periculoase, suntem în prezenţa intenţiei complexe.

Intenţia complexă este întâlnită la infracţiunile complexe (de exemplu, infracţiunile de tâlhărie -art. 211 Cod penal şi în cazul concursului real sau ideal de infracţiuni).

Culpa şi modalităţile sale În principiu, există culpă atunci când fapta care prezintă pericol social a

fost săvârşită în vederea altui rezultat decât cel care s-a produs, dar care ar fi putut fi evitat, dacă făptuitorul ar fi fost mai prevăzător.

În art. 19, pct. 2, lit. a) şi b) Cod penal (respectiv art. 20, lit. a) şi b) din noul Cod penal) se prevede că:

Fapta este săvârşită din culpă atunci când infractorul a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce şi b) nu prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Din cele de mai sus rezultă că vinovăţia sub forma culpei îmbracă două modalităţi: culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa simplă sau neglijenţa.

a) Culpa cu prevedere (uşurinţa) Pentru existenţa acestei modalităţi trebuie să fie îndeplinite următoarele

condiţii: − făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale şi să fi avut realmente

reprezentarea rezultatului; − făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut, adică

acţiunea sau inacţiunea să fi fost efectuate în vederea altui rezultat; − făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.

De exemplu, un motociclist mergând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie intensă îşi dă seama că ar putea avea un accident, dar, încrezându-se în buna funcţionare a motocicletei şi în aptitudinile sale de conducător, consideră că nu se va produce un asemenea accident; cu toate acestea, accidentul s-a produs. În acest caz, fapta săvârşită este infracţiune de lovire gravă din culpă cu prevedere cu uşurinţă.

b) Culpa simplă (neglijenţa) Culpa simplă există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul

faptelor sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă. Pentru existenţa vinovăţiei în forma culpă, modalitatea de culpă simplă

(neglijenţa) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:



32

− făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cel care a efectuat acţiunea sau inacţiunea datorită căreia s-a produs rezultatul nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat, nu şi-a închipuit că el s-ar putea produce.

Aşadar, la culpa simplă făptuitorul nu numai că nu a urmărit rezultatul produs, dar nici nu şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea pe care o efectuează ar putea produce un astfel de rezultat.

− făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul care s-a produs. Neprevederea rezultatului apare deci, ca o neglijenţă, o nejustificată lipsă de previziune. Rezultatul era previzibil, orice om normal şi atent ar fi trebuit să îl prevadă, aşa încât făptuitorul dacă ar fi lucrat cu atenţia cuvenită, cu grija necesară, dacă ar fi făcut tot ce trebuia pentru a cunoaşte exact urmările posibile ale acţiunii sau inacţiunii sale, în circumstanţele în care o efectua, atunci ar fi putut prevedea că acel rezultat se va produce.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a săvârşit fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care a comis-o.

Într-un sector de activitate în care experienţa comună este suficientă pentru asigurarea posibilităţii de prevedere, orice nesocotire a datelor acestei experienţe va putea constitui o culpă. Dimpotrivă, în sfera activităţilor care reclamă numeroase şi serioase cunoştinţe tehnice, posibilitatea de a prevedea devine mult mai restrânsă şi deci, se va ţine seamă de posibilităţile reale existente în fiecare caz concret.

Când se constată că făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă producerea rezultatului nu mai există culpă şi deci vinovăţie, ci ne găsim în faţa unui caz fortuit.

Praeterintenţia (intenţia depăşită) Pentru că legiuitorul nu a definit intenţia depăşită, această sarcină revine

doctrinei juridice. În definirea praeterintenţiei trebuie pornit de la două forme tip ale vinovăţiei şi ţinem seama de variaţiunile ce au loc în privinţa factorului intelectiv, adică în prevederea sau neprevederea urmărilor.

Astfel putem defini praeterintenţia (intenţia depăşită) ca fiind o formă mixtă de vinovăţie care reuneşte în latura subiectivă a aceleiaşi infracţiuni intenţia şi culpa şi care se realizează atunci când făptuitorul, prin săvârşirea faptei, prevede, urmăreşte sau acceptă producerea unui anumit rezultat socialmente periculos, dar în realitate, se produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul l-a prevăzut dar nu l-a acceptat, socotind



33

fără temei că acesta nu se va produce ori nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă23.

Pentru existenţa unei infracţiuni praeterintenţionale se cere ca norma penală de incriminare să creeze un conţinut legal specific de infracţiune praeterintenţională, care să cuprindă ca element constitutiv rezultatul neprevăzut, dar previzibil; în caz contrar, va exista un concurs ideal sau formal de infracţiuni.

Infracţiunea praeterintenţională propriu-zisă se caracterizează prin aceea că are un singur obiect juridic, căruia i se aduce întrerupere prin activitatea infracţională, producându-se un singur rezultat, mai grav decât cel dorit sau acceptat. Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunea incriminată prin art. 183 Cod penal – lovire sau vătămări cauzatoare de moarte.

În afară de infracţiuni praeterintenţionale propriu-zise, mai există şi infracţiuni cu rezultat praeterintenţional, care constituie o circumstanţă de calificare în conţinutul unor infracţiuni prevăzute în mod expres de legea penală. În acest caz vor exista două obiecte juridice (unul principal şi altul secundar) şi două rezultate (unul prevăzut şi dorit sau acceptat şi altul neprevăzut, dar previzibil). De exemplu, se va reţine infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în varianta în care infractorul, în scopul luării bunului mobil, a întrebuinţat violenţa fizică, iar în urma acesteia, victima a decedat din cauza loviturilor ce s-au coroborat cu împrejurarea că, în lupta cu infractorul, aceasta a căzut, iar în cădere s-a lovit dur de un stâlp metalic ce se afla în apropiere. În acest caz, încadrarea faptei se va face la art. 211, alin. ultim din Codul penal ce constituie o formă agravantă a tâlhăriei, vinovăţia constând în praeterintenţie.

Identificarea infracţiunilor descrise de legea penală ce se comit cu intenţie depăşită se poate face cu uşurinţă pentru că legiuitorul foloseşte unele expresii pentru a evidenţia acest lucru, ca de exemplu: “dacă fapta a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale sau moartea victimei” (art. 182, alin. (2) Cod penal, art. 211, alin. (3) Cod penal).

O altă trăsătură esenţială a infracţiunii potrivit art. 15, alin. (1) din Noul Codul penal o reprezintă ,, fapta nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) al faptei prevăzute de legea penală ne arată că aceasta nu este permisă de ordinea de drept juridic, fiind

23 V. Dongoroz, op. cit., p.115; C. Bulai, op.cit., p.122; C. Mitrache, op.cit., p.132; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p.91.



34

posibil ca o faptă prevăzută de legea penală să nu fie ilicită, întrucât săvârşirea ei este permisă de o normă legală24. Ca atare, antijuridicitatea elimină, din start, existenţa unor cauze justificative cum ar fi ,,legitima apărare, starea de necesitate etc.”, cuprinse în Noul Cod penal.

Caracterul imputabil (vinovăţia) al faptei prevăzute de legea penală ne arată că, acesta este prezent în toate situaţiile în care nu intervin cauze de neimputabilitate, cum ar fi, iresponsabilitatea, constrângerea morală sau fizică, minoritatea făptuitorului etc.”. Pe bună dreptate, în literatura de specialitate25 se afirmă că, în prezenţa unei cauze de neimputabilitate, fapta tipică este ireproşabilă (neimputabilă).

1.3. Conţinutul infracţiunii

În capitolul anterior am examinat, pe larg, noţiunea de infracţiune exprimată în plenitudinea sa prin trăsăturile esenţiale care o deosebesc de faptele nepenale.

Noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracţiuni în parte şi pe cele care o deosebesc – în sfera ilicitului penal – de celelalte infracţiuni (de exemplu, conţinutul infracţiunii de delapidare va fi diferit de conţinutul infracţiunii de luare de mită etc.).

Pentru studierea trăsăturilor comune ale tuturor conţinuturilor unor infracţiuni individuale ştiinţa dreptului penal – întemeindu-şi examinarea pe cerinţele de abstractizare şi generalizare ale acelor trăsături de conţinut care reprezintă tiparul sau modelul de bază al oricărui conţinut incriminator – a elaborat noţiunea de conţinut generic al infracţiunii care, spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii individuale interesând partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrul părţii generale a dreptului penal.

1.3.1. Structura conţinutului infracţiunii Cunoaşterea structurii conţinutului infracţiunii este determinantă atât

pentru aflarea elementelor componente ale acesteia, cât şi pentru cunoaşterea

24 M.A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 18-19. 25 Idem, p. 19.



35

anumitor condiţii sau elemente pentru existenţa infracţiunii, a relaţiilor reciproce şi a naturii poziţiei acestora în raport cu actul de conduită.

Este incontestabil că toate condiţiile pe care legiuitorul le prevede pentru existenţa infracţiunii se referă la anumite date ale realităţii fără de care nu poate fi concepută infracţiunea26.

Înţelegerea rolului elementelor şi condiţiilor prevă-zute de norma penală incriminatoare sunt determinante pentru existenţa infracţiunii.

Elementele structurale pentru existenţa infracţiunii se referă la anumite coordonate fără de care nu se poate concepe existenţa infracţiunii şi anume:

a) Actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce configurează componenţa obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii;

b) Valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotriva cărora se îndreaptă, deci, obiectul infracţiunii;

c) Subiecţii actului de conduită – fie persoana infractorului, fie a celui vătămat prin infracţiune;

d) Locul, timpul, modul, mijloacele şi consecinţele săvârşirii infracţiunii, care pot apărea de asemenea printre condiţiile ce particularizează şi condiţionează existenţa faptei penale şi caracterul ei agravant.

Această ultimă coordonată are o incidenţă mai redusă, fiind strict legată de specificitatea unor comportamente criminale.

Din cele expuse mai sus concluzionăm că structura conţinutului infracţiunii vizează următoarele elemente: obiectul infracţiunii, subiecţii infracţiunii, locul, timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită cu cele două laturi – obiectivă şi subiectivă27.

Clasificarea condiţiilor de incriminare sau a elementelor care servesc la configurarea diferitelor conţinuturi de infracţiuni se poate realiza în funcţie de mai multe criterii:

După criteriul factorilor la care se referă se pot distinge condiţiile privind latura subiectivă, obiectul infracţiunii, subiecţii acestuia, locul, timpul sau mijloacele de săvârşire;

26 V. Dongoroz, op. cit., p. 198. 27 În acest sens, prof. dr. docent V. Dongoroz arăta: “nu se poate concepe o infracţiune fără o dispoziţie de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracţiune fără un interes sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit prin săvârşirea faptelor care constituie infracţiune; nu se poate concepe o infracţiune fără o persoană care să o comită (infractor) şi fără o altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau ameninţată în interesele sale; nu se poate concepe o infracţiune fără un loc unde s-a comis şi un moment în care a fost săvârşită.” – op. cit., pp. 189-199.



36

Importanţa acestui criteriu rezidă în posibilitatea de a distinge, pe de o parte condiţiile de incriminare privind conduita ilicită propriu-zisă, (cu componentele sale obiectiv-subiective) ce constituie conţinutul constitutiv al infracţiunii (ca fapta), iar pe de altă parte condiţiile exterioare conduitei ilicite şi preexistente acesteia (cele privitoare la obiect şi subiect) şi care împreună cu elementele de conţinut constitutiv contribuie la elaborarea conceptului de conţinut juridic.

După rolul şi importanţa pe care o au pentru însăşi existenţa infracţiunii, elementele sau condiţiile de structură pot fi împărţite în:

− esenţiale sau constitutive – când iau parte la alcătuirea configuraţiei tipice (de bază) a infracţiunii;

− accidentale sau circumstanţiale – când iau parte la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna din variantele ei agravante sau atenuante.

Drept urmare, acestea din urmă se pot adăuga celor esenţiale (prezenţa sau absenţa lor în aceeaşi măsură neputând angaja decât conţinutul agravant sau atenuant, nu existenţa infracţiunii de bază).

După felul în care se raportează la momentul săvârşirii infracţiunii, ele pot fi:

− preexistente – cele care se referă la obiect şi la subiect; − concomitente – cele care se referă la locul, timpul, mijloacele de

executare; − subsecvente – cele care se referă la producerea unui anumit rezultat.

Clasificarea conţinuturilor de infracţiune În ştiinţa dreptului penal se fac o serie de clasificări ale conţinuturilor de

infracţiune. În ce ne priveşte ne vom opri studiul asupra următoarei mari clasificări:

După criteriul structurii (la care am făcut referire în ultima secţiune) distingem:

− conţinutul juridic – care cuprinde toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni;

− conţinutul constitutiv – care se referă numai la condiţiile care determină conduita;

După criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracţiune, distingem:



37

− conţinuturi simple – când infracţiunea este prevăzută numai într-o singură variantă;

− conţinuturi complexe – când infracţiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau aceeaşi infracţiune este conturată sub mai multe modalităţi.

Conţinuturile simple. În cazul acestora cerinţele pe care le pretind pentru existenţa infracţiunii se referă la o singură acţiune, un singur rezultat şi o singură formă de vinovăţie28.

Chiar dacă elementul material, urmarea socialmente periculoasă ori forma de vinovăţie este prevăzută de lege în modalităţi alternative, conţinutul este simplu atâta vreme cât legea nu cere ca el să se realizeze în mod cumulativ29. De exemplu, infracţiunea de delapidare se săvârşeşte prin însuşirea, folosirea, traficarea de bani, bunuri sau alte valori din cele pe care le gestionează. În acest caz ne vom afla în prezenţa unei singure infracţiuni de delapidare. În condiţiile în care, în concret, unele din aceste condiţii, prevăzute în mod alternativ în lege, s-ar realiza, cumulativ, va exista o singură infracţiune şi nu două aflate în concurs.

Conţinuturile complexe presupun existenţa necesară sau conjugarea a două acţiuni (luarea unui bun din posesia sau atenţia unei persoane şi efectuarea în acest scop a unor acte de violenţă şi ameninţare, loviri, vătămări, sau chiar uciderea unei persoane – art. 211 Cod penal).

1.3.2. Conţinutul constitutiv şi raporturile sale cu conţinutul juridic Din examenul efectuat asupra conţinutului constitutiv al infracţiunii am

văzut că elementele sau cerinţele care se referă la condiţiile de existenţă ale infracţiunii la nivelul laturilor sale fundamentale alcătuiesc conţinutul constitutiv al acesteia, conţinut necesar şi obligatoriu pentru orice infracţiune.

Referindu-ne la aria de cuprindere a conţinutului constitutiv al infracţiunii în raport cu sfera conţinutului juridic constatăm că dacă includem totalitatea condiţiilor de incriminare ale conduitei interzise – deci ale faptei penale –

28 R. M. Stănoiu, I. Griga, T. Dianu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hyperion, Bucureşti 1992, pp. 73-74; M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Universitatea A.I. Cuza Iaşi, vol. II, 1993, p. 189. 29 Sunt în doctrină şi alte păreri care susţin că, conţinuturile alternative ar fi conţinuturi complexe (C. Bulai, op. cit.) p. 17. Noi considerăm singulare astfel de păreri şi achiesăm la punctul de vedere prezentat la pct.1.



38

conţinutul constitutiv al infracţiunii poate coincide cu conţinutul juridic al unei infracţiuni sau poate avea o sferă mai mică.

În cazul multor infracţiuni care nu prevăd condiţii sau cerinţe speciale de timp, loc, mijloace, obiect, subiecţi pentru săvârşirea unei infracţiuni, conţinutul constitutiv al faptei este echivalent cu însuşi conţinutul juridic (cazul omorului în varianta de bază – art. 174 Cod penal – “Uciderea unei persoane se pedepseşte cu…”). La alte infracţiuni cele două conţinuturi nu sunt identice (exemplu: furt, distrugere, calomnie etc.).

Deşi elementele conţinutului juridic exced conţinutului constitutiv şi ca atare prezenţa lor nu este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni, în cazul în care legea penală prevede pentru anumite fapte penale, existenţa acestora nu se poate contura decât în prezenţa lor, simplul conţinut constitutiv al infracţiunii nefiind suficient. Conduita infracţională este, ca orice conduită umană, expresia unităţii a două laturi inseparabile – una obiectivă sau fizică denumită elementul material al infracţiunii sau latura obiectivă – şi alta interioară – subiectivă denumită elementul moral sau latura subiectivă a infracţiunii.

Studierea celor două laturi prin izolarea lor mentală este necesară pentru a pune în evidenţă trăsăturile sau condiţiile de incriminare generală pe care le presupune alcătuirea oricărui conţinut constitutiv de infracţiune cu problematica şi soluţiile pe care le implică în câmpul dreptului penal pozitiv.

Deşi noţiunea de conţinut constitutiv al infracţiunii reuneşte numai cerinţele esenţiale de existenţă a celor două laturi fundamentale ale faptei penale, cea materială şi cea subiectivă, pe când celelalte cerinţe de incriminare referitoare la subiecţii şi obiectul infracţiunii se raportează la noţiunea mai largă de conţinut juridic al infracţiunii, fie că se referă la conţinutul constitutiv propriu-zis, fie la conţinutul juridic al faptei penale, au până la urmă valoarea unor elemente constitutive întrucât absenţa oricăreia dintre condiţiile prevăzute de un text incriminator poate atrage inexistenţa infracţiunii (a se vedea art. 10, lit. d) C. proc. pen. – “faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”). Aici se poate vedea înglobarea atât a conţinutului constitutiv propriu-zis, cât şi elementele conţinutului juridic al faptei.

1.4. Condiţiile preexistente ale infracţiunii

1.4.1. Obiectul infracţiunii Aşa cum rezultă din art. 1 Cod penal “Legea penală apără împotriva

infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea



39

statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

Prin lege organică, dar şi prin legi speciale ori legi nepenale care conţin dispoziţii penale, legiuitorul a reglementat numeroase relaţii sociale ce se referă la conduita oamenilor faţă de aceste valori. Nu există incriminare – adică includerea în sfera ilicitului penal – care să nu privească ocrotirea unei valori sociale şi implicit a relaţiilor sociale ce se formează în jurul acestei valori. Obiectul ocrotirii penale reprezintă ceea ce în ştiinţa dreptului penal este definit ca fiind obiectul infracţiunii.

Doctrina penală consideră unanim că “obiectul infracţiunii este însăşi valoarea socială şi relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori care sunt vătămate, lezate sau puse în pericol prin săvârşirea faptei socialmente periculoase”30. Acesta este obiectul juridic al infracţiunii şi el diferă în raport cu categoria sau grupa de infracţiuni prevăzute în partea specială a dreptului penal.

Obiectul infracţiunii constând in valori sociale în jurul cărora se structurează relaţii sociale, apare ca o categorie juridică complexă asupra căreia săvârşirea infracţiunii are efecte negative multiple ce se manifestă pe diferite planuri. Astfel, infracţiunea periclitează în primul rând valorile sociale – condiţiile de existenţă ale societăţii ocrotite juridic. Totodată ea primejduieşte desfăşurarea normală a relaţiilor sociale legate de aceste valori şi, în fine, infracţiunea nu numai că pune în pericol, dar vatămă, în mod direct, unele drepturi, libertăţi, interese.

Din cele de mai sus rezultă că obiectul infracţiunii – în sensul de valoare socială – preexistă faptei - motiv pentru care el este tratat în lucrările de drept penal ca o condiţie preexistentă acesteia.

Formele obiectului infracţiunii Majoritatea tratatelor şi cursurilor şi lucrărilor de drept penal tratează în

mod asemănător formele obiectului infracţiunii: a) Obiectul juridic generic sau de grup este format de grupul,

mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură apărate prin normele penale. Această formă a obiectului a constituit criteriul de care s-a folosit

legiuitorul la clasificarea infracţiunilor din partea specială a Codului Penal. Infracţiunile în raport cu grupul relaţiilor sociale ocrotite se clasifică pe titluri

30 M. Zolyneak, op. cit., p. 242 ; I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p. 166 ; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi , op. cit., p. 97.



40

(de exemplu: Titlul I – Infracţiuni contra statului; Titlul II – Infracţiuni contra persoanei; Titlul III – Infracţiuni contra patrimoniului etc.).

b) Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Această categorie de obiect serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup31.

c) Obiectul juridic complex. Uneori, obiectul juridic al infracţiunii este complex atunci când prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate deodată două sau mai multe relaţii sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei infracţiuni. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de tâlhărie sunt incriminate, odată cu săvârşirea actului periculos atât relaţia socială cu privire la proprietate (dreptul de proprietate), cât şi cea referitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei fizice care a fost ucisă sau vătămată cu ocazia sustragerii bunurilor.

d) Obiectul material. În doctrină32 şi practica judiciară s-a mai menţinut existenţa unui obiect material (obiect direct al infracţiunii) format bunul, lucrul sau valoarea împotriva căruia se îndreaptă acţiunea-inacţiunea incriminată şi asupra căruia se răsfrâng urmările provocate, aducându-se astfel atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de drept penal. Obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită constă sau se exprimă într-o entitate materială. De exemplu, la infracţiunea de furt, obiectul material poate fi format din bani, lucruri etc., la infracţiunea de spionaj, din documentele secrete transmise, la infracţiunea de omor, din corpul victimei.

1.4.2. Subiecţii infracţiunii Prin încălcarea normelor dreptului penal orice persoană este susceptibilă

de a săvârşi o infracţiune şi în egală măsură toţi membrii societăţii fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, fiecare persoană poate fi pusă în situaţia de a răspunde penal şi a suporta consecinţele dăunătoare sau periculoase produse prin comiterea infracţiunii. Aceasta înseamnă că – fie prin încălcarea obligaţiilor de a se conforma prescripţiilor legii penale, fie prin suportarea consecinţelor provocate de nerespectarea acestor obligaţii, orice persoană poate fi implicată (în primul caz activ, iar în al doilea pasiv) la săvârşirea infracţiunii.

31 C. Mitrache, op. cit., p. 85. 32 C. Bulai , op. cit., p. 75 ; C. Mitrache, op. cit., p. 85 ; M. Zolyneak , op. cit., p. 108 ; A. Dincu , op. cit., p. 117.



41

Subiecţii infracţiunii sunt, aşadar, persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei33.

Noţiunea de subiect al infracţiunii nu trebuie confundată cu cea de subiect de drept penal. Această denumire desemnează persoanele implicate în raporturile juridice penale de conformare sau de conflict fie ca destinatari ai obligaţiilor de conformare sau după caz, ai obligaţiei de răspundere penală, pentru nerespectarea acestor obligaţii, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale.

Din cele de mai sus rezultă că sfera noţiunii de subiecţi de drept penal este mai întinsă, ea implicând şi persoanele neangajate în săvârşirea unei infracţiuni (acelea care respectă în mod benevol obligaţiile). De aceea în doctrină se susţine că subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal, dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii34.

În raport de modul de implicare în comiterea infracţiunii, subiecţii sunt activi şi pasivi.

Atât subiecţii activi, cât şi subiecţii pasivi, având o existenţă obiectivă anterior săvârşirii faptei, constituie alături de obiectul juridic şi obiectul material condiţii preexistente comiterii infracţiunii.

1.4.2.1. Subiectul activ

Faţă de cele arătate mai sus subiectul activ al infracţiunii este persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune.

Potrivit art. 144 din actualul Cod penal, dar şi art. 174 din noul Cod penal prin “săvârşirea unei infracţiuni” sau “comiterea unei infracţiuni” se înţelege “săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă, precum şi participarea acestuia ca autor(coautor, Noul C. pen.), instigator sau complice”.

Aşadar orice persoană care comite o infracţiune, indiferent de forma acesteia, de săvârşire sau de calitatea în care participă la săvârşirea ei, este subiect activ al acestei infracţiuni. Noţiunea de subiect activ se identifică cu aceea de infractor.

33 Gh. Alecu , Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p. 171; V. Dobrinoiu, W. Brânză , op. cit., p. 154. 34 C. Bulai , op. cit., p. 201 ; C. Mitrache, op. cit., p. 100 ; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 154.



42

Condiţiile generale ale subiectului activ Aceste condiţii sunt comune tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii

rezultată din Partea generală a Codului Penal şi se referă la: a) condiţia ca subiectul activ să fie o persoană fizică (şi juridică în temeiul art.135 al noului Cod penal); b) condiţia de vârstă; c) condiţia responsabilităţii penale; d) condiţia libertăţii de voinţă şi acţiune.

a) Condiţia ca subiectul activ să fie o persoană fizică. Actualul Cod penal prevede că numai persoana fizică poate fi subiect activ al infracţiunii. Noul Cod penal prevede în art. 135, alin. (1) că “persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”. Răspunderea persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte35.

Introducerea în noul Cod penal a acestei prevederi s-a datorat constituirii a numeroase persoane juridice care în mod real comit anumite categorii de infracţiuni, îndeosebi în domeniul comercial, protecţiei consumatorului, mediului etc.

b) Condiţia de vârstă Pentru existenţa infracţiunii care este o faptă prevăzută de legea penală,

săvârşită cu vinovăţie, se înţelege de la sine că făptuitorul trebuie să aibă capacitatea psihică de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa.

Codul penal actual stabileşte în art. 99, alin. 1, debutul capacităţii de juridice de drept penal, limita minimă de vârstă fiind de 14 ani. Tot astfel în art. 113 se prevede că “minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”.

Tendinţa actuală în planul ştiinţei dreptului penal este aceea de ridica cât mai sus limita de vârstă de la care se poate considera că minorul a atins parametrii necesari pentru a acţiona cu discernământ36. 35 Noul Cod penal, art. 135, alin. (3). Această prevedere novatoare în problematica răspunderii juridice are la bază faptul că persoanele juridice, departe de a fi abstracţiuni, sunt o realitate şi reprezintă forţe sociale în viaţa modernă, iar ordinea legală a fiecărei societăţi poate fi grav atinsă când activitatea persoanelor juridice constituie o violare a legii penale. Acest principiu este consacrat şi în legislaţia penală din Elveţia, Danemarca, Turcia, Franţa, Anglia, S.U.A., Canada. 36 În doctrină s-au născut controverse legate de stabilirea unei vârste minime de la care minorul să răspundă penal. În acest sens s-au adus argumente legate de faptul că în Constituţia României, în art. 49 intitulat “Protecţia copiilor şi tinerilor” la alin. 4 se prevede că “minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi, motiv din care s-a apreciat neconstituţionalitatea art. 99 din Codul Penal şi a art. 113 din noul Cod penal”.



43

Prin discernământ în sensul legii penale se înţelege capacitatea de a acţiona în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la o anumită faptă concretă, făptuitorul având conştiinţa periculozităţii acesteia şi a urmărilor ei, deci conştiinţa semnificaţiei sale sociale.

Perioada adolescenţei a fost la rândul ei împărţită în două subperioade: adolescenţa primară (14-16 ani) conform art. 99, alin. 2 Cod penal minorul între aceste vârste răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Această prezumţie relativă de incapacitate poate fi demonstrată numai prin dovedirea discernământului minorului aflat în această etapă a dezvoltării sale.

Nu trebuie confundat discernământul şi lipsa de discernământ cu responsabilitatea şi iresponsabilitatea. Discernământul şi lipsa de discernământ sunt legate de o stare normală a persoanei aflată în curs de dezvoltare, de însuşire a experienţelor vieţii, de creştere a posibilităţii de înţelegere, pe când iresponsabilitatea este o stare anormală, cu consecinţe mai profunde.

În a doua subetapă a adolescenţei, situată între 16-18 ani, minorul se află în plină desăvârşire psihofizică, între el şi omul matur nefiind diferenţe sensibile în privinţa capacităţii de a înţelege şi de a-şi exprima în mod liber voinţa. De aceea, cu privire la el, legea stabileşte o prezumţie absolută de capacitate penală care nu poate fi combătută. Cu toate acestea, pentru a obţine mai uşor îndreptarea lor, legiuitorul a stabilit în sistemul sancţionator – ca şi în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani care au lucrat cu discernământ – să se aplice sancţiuni mai uşoare decât cele aplicabile infractorilor majori.

c) Responsabilitatea Această condiţie presupune ca subiectul infracţiunii să aibă atât puterea de

a-şi da seama de urmările acţiunilor sau inacţiunilor sale, cât şi pe aceea de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea vizează atât un factor intelectiv (discernământul) care constă în capacitatea subiectului de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul mai puţin periculos sau periculos al altora, cât şi un factor volitiv (de voinţă) care constă în puterea persoanei de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale.

Această condiţie nu este prevăzută expres în legea penală, dar ea rezultă indirect din prevederile art. 98 Cod penal în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracţiune. De asemenea condiţia sus-menţionată se deduce şi din dispoziţiile art. 17 Cod penal care prevăd că vinovăţia constituie una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi implicit impune ca făptuitorul să fie o persoană normală din punct de vedere



44

psihofizic deoarece în lipsa unei asemenea normalităţi, fie factorul intelectiv, fie factorul volitiv al vinovăţiei, ar putea lipsi astfel însăşi existenţa vinovăţiei ar fi exclusă. Nici noul Cod penal nu defineşte responsabilitatea, dar defineşte opusul acesteia, iresponsabilitatea în art. 28 Cod penal ce prevede că ,,nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale”.

Normalitatea fiind regula, o persoană fiind implicit prezumată responsabilă, atâta vreme cât nu există împrejurări, fapte, atitudini ş.a., de natură să creeze îndoială asupra capacităţii sale sub aspectul oricăruia dintre factorii sus-menţionaţi (intelectiv şi volitiv).

Persoanelor cărora le lipsesc aceste însuşiri nu pot fi considerate subiecţi ai infracţiunilor deoarece faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă, astfel că pedeapsa ce li s-ar putea aplica nu ar avea menirea să le corijeze.

În practica judiciară, în prezenţa unei asemenea îndoieli asupra capacităţii (din punct de vedere intelectiv şi volitiv), organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate în baza art. 117 C. proc. pen. să dispună, chiar din oficiu, efectuarea unei expertize psihiatrice, care să dovedească, pe temeiul cunoştinţelor unor specialişti, dacă în momentul săvârşirii faptei persoana în cauză a avut sau nu a avut aptitudinea de a înţelege şi de a-şi dirija voinţa în mod conştient.

Din cele de mai sus rezultă că pentru existenţa responsabilităţii ca o condiţie a subiectului infracţiunii este necesar să se constate dacă ea a existat ca atare, în momentul în care s-a comis infracţiunea de către persoana fizică respectivă. Dacă după acest moment ori după condamnarea ei definitivă încetează să mai fie responsabilă ea urmează să fie pedepsită, după ce starea de iresponsabilitate încetează, iar dacă a fost condamnată definitiv, ea va fi internată pentru tratament medical până la însănătoşire, urmând ca timpul scurs cu ocazia internării medicale să i se deducă din durata pedepsei.

Responsabilitatea este o premisă a răspunderii penale deoarece numai o persoană responsabilă care a săvârşit o faptă penală cu vinovăţie este supusă răspunderii penale.

Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea penală. Ea este o categorie psihologică şi constă după cum am mai arătat în capacitatea psihică a unei persoane de a-şi da seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale şi de a fi stăpână pe ele, iar răspunderea penală este o categorie juridică ce constă în obligaţia persoanei care a săvârşit o infracţiune de a suporta consecinţele sale.



45

d) Libertatea de voinţă şi acţiune Această condiţie presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea

de a dispune în mod liber asupra acţiunii sau inacţiunii prohibite de legea penală şi totodată să fi avut libertatea de a acţiona în raport cu hotărârea luată ceea ce înseamnă că persoana nu trebuie supusă vreunei constrângeri fizice sau morale care să influenţeze conştiinţa sau voinţa sa.

Nici această condiţie nu este prevăzută în mod expres de legea penală, dar ea rezultă implicit din prevederile art. 46 al Codului Penal în vigoare, potrivit căruia constrângerea fizică şi constrângerea morală exercitate prin ameninţarea cu un pericol grav, imposibil de evitat în alt mod decât prin săvârşirea faptei, constituie cauze care înlătură caracterul penal al acesteia ce duc implicit la exonerarea de răspundere penală a persoanelor aflate în astfel de situaţii.

e) Condiţii speciale pe care trebuie să le îndeplinească subiectul activ Infracţiunile la care se cere o calitate specială a subiectului activ se numesc

infracţiuni proprii sau infracţiuni cu subiect special, iar subiectul activ poartă denumirea de subiect activ calificat propriu sau circumstanţiat. Această calitate îi este cerută numai autorului, nu şi celorlalţi participanţi care pot să nu aibă această calitate ce poartă denumirea de subiect impropriu. Exemplu: pentru existenţa infracţiunii de delapidare legea cere ca subiectul activ să aibă calitatea de gestionar sau funcţionar administrativ (art. 215 Cod penal); pentru existenţa infracţiunii de abandon de familie prevăzută de art. 305 Cod penal, subiectul activ trebuie să fie o persoană care are obligaţia de întreţinere şi asistenţă, etc.

Categorii de subiecţi activi ai infracţiunii În doctrina penală37 se face distincţia între diferite categorii de subiecţi

activi ai infracţiunii, în funcţie de anumite criterii: După criteriul vârstei:

− infractori minori; − infractori majori;

După posibilitatea naturală ca o infracţiune să fie săvârşită de un singur subiect:

− subiecţi activi unici; − subiecţi plurali;

După cum infractorii sunt la prima faptă ori săvârşesc faptele în stare de recidivă:

37 I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 175; C. Bulai, op. cit., p. 211; N. Giurgiu, op. cit., p. 173.



46

− infractori primari; − recidivişti;

După calitatea cerută de lege pentru existenţa subiectului: − subiecţi activi calificaţi propriu sau circumstanţial; − subiecţi simpli sau necircumstanţiali.

1.4.2.2. Subiectul pasiv

Este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale sau a suferit vătămarea produsă prin comiterea acesteia.

În doctrină38 s-a susţinut că subiect pasiv al infracţiunii este persoana vătămată, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. Această calitate juridică o poate avea atât o persoană fizică, titulară a unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cât şi o persoană juridică păgubită, lezată prin săvârşirea unei infracţiuni.

La majoritatea infracţiunilor întâlnim un singur subiect pasiv. Putem avea însă şi o pluralitate de subiecţi pasivi, aşa cum este cazul omorului calificat, uciderii din culpă etc.

Ca o condiţie de ordin general, se cere ca persoana fizică sau juridică, pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii, să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

În foarte multe situaţii subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune (în cazul distrugerii, înşelăciunii etc.). Se poate întâmpla în unele cazuri ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu: în caz de omor, subiectul pasiv este victima omorului, pe când subiectul păgubit pot fi soţia, copii etc.).

În unele cazuri, subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită calitate. De exemplu, pentru infracţiunea de pruncucidere, subiectul pasiv trebuie să fie copilul nou-născut; în cazul infracţiunii de ultraj, subiectului pasiv i se cere să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

38 A. Dincu, Drept penal. Partea generală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1975, p.124; Al.. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 101.



47

1.4.2.3. Locul săvârşirii infracţiunii Infracţiunea, fiind o activitate umană, o faptă a omului, se plasează într-un

anumit spaţiu, se realizează într-un anumit loc. De aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a determina locul comiterii infracţiunii.

În principiu, locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia, putându-se realiza în orice loc în care s-a săvârşit fapta. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit art. 143 Cod penal şi ajută la stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare în soluţionarea oricărei cauze concrete şi aplicarea dispoziţiilor legale în sancţionarea făptuitorului. În plus, locul săvârşirii infracţiunii este un factor de influenţare a pericolului social concret al infracţiunii săvârşite.

Uneori însă legea condiţionează fie existenţa, fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a comis fapta, dar aceste situaţii vor fi explicate în cadrul laturii obiective a infracţiunii tratată în secţiunea următoare pentru că sunt legate de activitatea materială a faptei.

1.4.2.4. Timpul comiterii infracţiunii Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite: limita minimă care

coincide cu începerea executării rezoluţiei infracţionale şi limita maximă care se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârşit.

Stabilirea timpului în care s-a săvârşit infracţiunea are relevanţă juridică din mai multe puncte de vedere:

ajută la determinarea legii care trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor penale în timp;

contribuie la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului (Dacă era capabil? Când a comis infracţiunea?);

determină punctul de plecare al prescripţiei acţiunii penale, cât şi al termenului pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul în care persoana vătămată a ştiut încă din momentul comiterii infracţiunii cine este făptuitorul;

prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie, graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă;

de timpul săvârşirii infracţiunii se ţine seama la stabilirea pericolului concret al faptei;

uneori legea penală condiţionează existenţa infracţiunii de timpul săvârşirii acesteia sau, alteori, de comitere al infracţiunii constituie un element



48

circumstanţial în forma agravată a acesteia. Asemenea cazuri vor fi analizate în cadrul laturii obiective a infracţiunii pentru că sunt legate de activitatea materială a acesteia.

1.5. Laturile conţinutului constitutiv al infracţiunii

1.5.1. Latura obiectivă Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege activitatea persoanei fizice

(sau în condiţiile noului Cod penal a persoanei juridice) care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal.

Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii se cere comiterea unei fapte sub formă de acţiune sau inacţiune care să producă anumite consecinţe dăunătoare pentru societate. Acestea sunt părţile componente ale laturii obiective ale infracţiunii şi anume:

a) elementul material – sub forma acţiunii sau inacţiunii; b) urmarea periculoasă; c) legătura de cauzalitate; d) condiţiile de loc, timp, mod şi împrejurări. a) Elementul material Constă în actul material săvârşit actul de conduită uman interzis de legea

penală. El este componenta principală a laturii obiective şi poate apărea sub forma acţiunii sau inacţiunii.

Norma de incriminare desemnează elementul material printr-o sintagmă ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă este aşa-numitul verbus regens spre exemplu: inducerea (la înşelăciune), falsificarea (la infracţiunea de fals material şi fals intelectual), jefuirea (la piraterie), distrugerea (la toate infracţiunile de distrugeri) etc.

Prin acţiune – în sensul laturii obiective a unei infracţiuni - înţelegem o intervenţie activă a făptuitorului sau o activitate periculoasă interzisă de legea penală.

Noţiunea de acţiune nu trebuie confundată cu aceea de act. Actul este o mişcare materială, o operaţie materială care intră în componenţa acţiunii, este un fragment, o parte a acţiunii. De regulă, actele ce compun acţiunea nu se aseamănă între ele şi nu sunt descrise în textul de incriminare, fiind presupuse de însăşi natura faptei săvârşite (exemplu: la infracţiunea de omor, subiectul activ



49

ia arma, o încarcă, apasă pe trăgaci). Alteori însă acţiunea se realizează în concret printr-o pluralitate de acte materiale, repetate, similare între ele, cât şi cu fapta incriminată. Aceste acte, deşi privite în parte ar putea forma elementul material al unei singure infracţiuni, ele alcătuiesc o singură acţiune care constituie elementul material al unei singure infracţiuni (exemplu: infracţiunile de obicei – prostituţia, cerşetoria).

Acţiunea nu trebuie confundată cu noţiunea de faptă. Aceasta din urmă cuprinde pe lângă acţiune sau inacţiune şi rezultatul acesteia.

Fapta se identifică cu latura obiectivă a infracţiunii. Ea este mai mult decât acţiunea incriminată şi mai puţin decât infracţiunea care presupune şi un element subiectiv, absent din conţinutul faptei. Codul penal foloseşte, în mod curent, noţiunea de faptă în acelaşi înţeles de acţiune sau inacţiune şi cumulativ rezultatul ei (art. 17 “infracţiunea este fapta”, art. 18 “fapta care prezintă”, art. 19 “fapta prevăzută” etc.).

Prin inacţiune sau omisiune se înţelege rămânerea în pasivitate a făptuitorului, acesta abţinându-se omiţând să acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţii care îi incumbă.

Pentru ca o atitudine pasivă să se poată constitui în elementul material al unei infracţiuni este necesar să existe o îndatorire legală de a face ceva, de a interveni luând anumite măsuri sau precauţiuni pentru a preîntâmpina, opri sau, după caz, a înlătura anumite consecinţe negative pentru societate.

Fără o atare îndatorire omisiunea poate fi un act reprobabil din punct de vedere moral sau social, dar nu penal39. În doctrină s-a relevat faptul că omisiunea nu trebuie considerată ca o pură şi simplă non-facere, ci ca o neexecutare a actului comandat de lege, astfel încât se poate înfăţişa şi printr-o facere în alt fel sau ca o facere în alt scop decât cel urmărit de lege40 (exemplele negative sunt multiple: neîndeplinirea obligaţiei de a denunţa, de a sesiza de îndată organele de urmărire penală, neîndeplinirea obligaţiei de a respecta măsurile de protecţie a muncii, împiedicarea combaterii bolilor, omisiunea martorului de a spune ceea ce ştie etc.).

b) Urmarea periculoasă Existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni este condiţionată de faptul

că prin comiterea acţiunii sau inacţiunii incriminate să se producă o urmare periculoasă.

39 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p.185 apud V. Dongoroz, op. cit., p. 219. 40 N. Giurgiu, op. cit., p. 147.



50

Urmarea periculoasă este definită în doctrină41 ca fiind acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă şi care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală.

Urmările activităţii ce constituie elementul material al infracţiunii trebuie considerate din două puncte de vedere – fizic şi juridic42.

Din punct de vedere fizic urmarea este o modificare pe care acţiunea sau inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă. Uneori această modificare poate consta în schimbarea unei anumite situaţii determinate de efectuarea activităţii fizice, alteori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracţiunii. În primul caz urmarea este o stare, adică o situaţie nouă faţă de cea anterioară care decurge din însăşi activitatea fizică efectuată (conducerea autoturismului fără carnet de conducere; tulburarea liniştii locatarilor); în cel de-al doilea caz urmarea este un rezultat material, adică o schimbare adusă bunului sau persoanei asupra căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea (uciderea unui om; distrugerea unui bun; falsificarea unui înscris etc.).

Din punct de vedere juridic urmarea periculoasă poate consta fie dintr-o vătămare, într-o atingere efectivă adusă acelei valori, ocrotită prin incriminare, fie printr-o stare de pericol, de ameninţare produsă pentru valoarea socială pe care legea penală o apără. Noţiunile de vătămare şi stare de pericol nu sunt de fapt decât expresia juridică a noţiunilor de rezultat material şi stare, folosite pentru caracterizarea urmărilor sale sub înfăţişarea lor fizică43.

Pornind de la constatarea că, în cazul unei acţiuni sau inacţiuni urmarea se concretizează în anumite schimbări în substanţa obiectului material, iar alteori numai pro-ducerea unei stări de pericol care nu îmbracă şi o înfăţişare materială, fizică, legiuitorul a procedat în mod diferenţiat în alcătuirea textelor de incriminare. În acele cazuri în care a considerat că, fără producerea unui rezultat material determinat, o anumită acţiune sau inacţiune nu se poate constitui infracţiunea, el a prevăzut explicit sau implicit acel rezultat ca o condiţie de existenţă a infracţiunii în textul incriminator. Acest gen de infracţiuni au fost calificate în infracţiuni materiale sau de rezultat (exemple: la infracţiunea de omor – rezultatul este moartea victimei; la înşelăciune – paguba; la furt – idem). În celelalte cazuri în care a considerat că pentru existenţa 41 T. Vasiliu şi colab., op. cit., p. 115. 42 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 170 ; V. Dongoroz, op. cit., p. 220. 43 A se vedea Gh. Stroie, Rezultatul ca element al laturii obiective a infracţiunii. Concept şi controverse teoretice, Revista de Drept Penal, nr. 4/1995, pp. 93-96.



51

infracţiunii este suficientă producerea unei stări de pericol, stare ce survine odată cu comiterea acţiunii sau inacţiunii, s-a mărginit la descrierea activităţii materiale fără nici o referire la cuprinsul normei de incriminare – la urmarea produsă. Aceste infracţiuni sunt cunoscute în doctrină drept infracţiuni formale, de pericol sau de atitudine (exemple: violarea de domiciliu; bigamia; calomnia).

c) Legătura de cauzalitate În literatura de specialitate cercetarea raportului de cauzalitate a constituit

o problemă asupra căreia şi-au îndreptat atenţia numeroşi autori ale căror eforturi s-au îndreptat în vederea elucidării sale în planul dreptului penal şi a creării pe această cale a unui instrument care este pus la îndemâna practicii să ofere soluţii juste pentru toate situaţiile cu care se confruntă organele judiciare, situaţii ce prin diversitatea şi complexitatea lor au ridicat aspecte delicate al căror rezultat nu a fost lipsit de dificultate44.

Într-o primă opinie se consideră că raportul de cauzalitate, fiind o categorie obiectivă, nu trebuie conceput decât ca o cauzalitate fizică, între fapta corporală a persoanei fizice şi rezultatul perceptibil produs integrându-l ca parte componentă a laturii obiective a infracţiunii. Această opinie consideră că procesele psihice interne (mobil, scop, vinovăţie, decizie) ca fiind elemente subiective ce trebuie să rămână în afara raportului de cauzalitate care este o categorie obiectivă45.

Alţi autori46 susţin că legătura de cauzalitate în infracţiune prezintă însăşi un dublu aspect fizic şi psihic, astfel încât nu s-ar putea stabili existenţa sa decât pe baza ambelor aspecte. Pe aceste considerente, legătura de cauzalitate nu poate fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alta a infracţiunii, tot aşa cum infracţiunea nu poate fi concepută decât ca o unitate indisolubilă dintre laturile fizice şi psihice ale actului de conduită al persoanei.

La fel ca şi majoritatea autorilor împărţim acest ultim punct de vedere şi considerăm că raportul de cauzalitate în dreptul penal trebuie stabilit pe baza faptei voluntare, conştiente a persoanei fizice (sau a persoanei juridice în baza noului Cod penal) având în vedere atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii47.

În viaţa socială din care fac parte şi relaţiile reglementate de dreptul penal, cauza apare întotdeauna sub forma unei manifestări de voinţă, capabil să dirijeze, să folosească în mod conştient condiţiile pentru realizarea scopului 44 C. Bulai, op. cit., p. 134 ; M. Zolyneak, op. cit., p. 204. 45 I. Oancea, op. cit., p. 176 ; A. Dincu, op. cit., p. 143. 46 G. Antoniu, op. cit., p. 50 ; C. Bulai, op. cit., p. 53. 47 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p. 105 ; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 111.



52

propus48. Ca atare, când se pune problema cauzei ce determină un efect, atunci când se săvârşeşte o infracţiune, trebuie avută în vedere acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă a persoanei fizice, ce vatămă sau pune în pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal. Acest punct de vedere nu face nici un fel de concesiuni subiectivismului care susţine că raportul de cauzalitate este o creaţie a conştiinţei omului. Dimpotrivă, raportul de cauzalitate în dreptul penal este privit ca un fenomen care există independent de conştiinţa omului pe care însăşi conştiinţa îl reflectă în mod obiectiv, numai că în componenţa lui trebuie incluse şi procesele psihice care determină şi însoţesc activitatea persoanei fizice. Cu alte cuvinte, în cazul raportului de cauzalitate, în dreptul penal avem de-a face cu o cauzalitate ce cuprinde în ea toate celelalte forme, de la cea psihică, până la cea mecanică, fizică, dar care nu poate fi redusă numai la acestea din urmă, cea psihică fiind forma cea mai complexă de cauzalitate.

Din cele de mai sus rezultă că raportul de cauzalitate poate fi definit ca fiind acea legătură de la cauză la efect, între acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă a infractorului şi rezultatul socialmente periculos produs.

Raportul de cauzalitate există în toate infracţiunile deoarece fiecare faptă prevăzută de legea penală se caracterizează printr-o urmare socialmente periculoasă sau printr-o stare de pericol ce se creează pentru o anumită relaţie socială. La infracţiunile cu rezultat material cert, el trebuie stabilit şi dovedit cu probe. Astfel, Codul penal vorbeşte de ucidere, lovire, distrugere etc., ceea ce reprezintă implicit existenţa raportului de cauzalitate. În Codul de procedură penală se prevede că “instanţa de judecată, pentru a da o sentinţă de condamnare trebuie să constate dacă inculpatul a săvârşit fapta respectivă” (art. 345, alin. (2) C. proc. pen. de unde rezultă că se impune necesitatea identificării legăturii de cauzalitate dintre faptă şi urmările socialmente periculoase.

Rezultă deci că raportul de cauzalitate este un element obligatoriu ce se cere pentru existenţa răspunderii penale în cazul tuturor infracţiunilor, dar această răspundere penală poate exista numai dacă urmarea socialmente periculoasă produsă se datorează acţiunii sau inacţiunii voluntare, conştiente comise de către subiectul infracţiunii, fapt ce presupune stabilirea legăturii de la cauză la efect.

Raportul de cauzalitate are următoarele elemente: cauza – formată din acţiunea sau inacţiunea voluntară şi conştientă a persoanei şi efectul – concretizat în urmările ce s-au produs prin activitatea infracţională desfăşurată.

48 G. Antoniu, op. cit., p. 45.



53

Răspunderea penală în cazul existenţei raportului de cauzalitate este atrasă numai atunci când urmările produse sunt o consecinţă logică necesară a acţiunilor sau inacţiunilor conştiente ale persoanei fizice. Urmările întâmplătoare rămân în afara sferei de reglementare a dreptului penal.

Efectul este al doilea element al raportului de cauzalitate şi este produs de acţiunea sau inacţiunea cauză. Dacă n-ar exista acţiunea sau inacţiunea, n-ar putea exista nici efectul.

Efectul păstrează caracteristicile fenomenului care îl determină ale acţiunii-inacţiunii voluntare şi conştiente (exemplu – la infracţiunea de omor, produsă in urma unei acţiuni conştiente, efectul constă în suprimarea dreptului la viaţă al victimei).

Pentru determinarea raportului de cauzalitate în situaţiile caracterizate prin existenţa mai multor acţiuni în doctrina penală s-au elaborat mai multe teorii care au fost grupate în jurul a două teze: teza monistă şi teza pluralistă.

Teza monistă susţine că rezultatul nu poate avea decât o singură cauză, orice alte contribuţii umane sau împrejurări care s-ar integra în antecedenţa cauzală neavând nici o semnificaţie penală. În cadrul acestui curent s-au cristalizat următoarele teorii:

− Teoria cauzei preponderente care consideră rezultatul acea condiţie ce a fost determinantă în producerea rezultatului socialmente periculos;

− Teoria cauzei indispensabile susţine acea condiţie care trebuie să conducă în mod necesar la rezultat;

− Teoria cauzei terminale sau proxime apreciază drept cauză acel fenomen sau energie care a precedat nemijlocit rezultatul, indiferent de valoarea contributivă a celorlalte condiţii;

− Teoria cauzei active (tipice) susţine că este cauză acea condiţie care, prin natura sa este proprie, adecvată să producă rezultatul.

Teza pluralistă promovează concepţia că rezultatul poate avea o antecedenţă cauzală complexă, putând fi consecinţa unui concurs de cauze. În cadrul acestui curent s-au reliefat următoarele teorii:

− Teoria însumării condiţiilor după care toate componentele din antecedenţa genetică trebuie să fie cumulate într-o cauză unică ce a generat rezultatul, teorie criticabilă pentru că atribuie valoare cauzală tuturor condiţiilor;

− Teoria echivalenţei condiţiilor sau teoria “sine qua non” susţine ideea că trebuie considerate drept cauze ale unui rezultat toate condiţiile care l-au precedat dacă fără intervenţia lor rezultatul nu s-ar fi produs. În cadrul acestei teorii, verificarea dacă o condiţie a fost sau nu cauzală se face prin



54

procedeul eliminării şi, dacă se observă că fără ea rezultatul nu s-ar fi produs, i se atribuie valoare de cauză a procesului genetic. Celelalte condiţii care nu au fost necesare producerii rezultatului sunt eliminate din antecedenţa cauzală.

În ce ne priveşte, fără a da valoare uneia sau alteia din teoriile care s-au format în legătură cu aprecierea raportului de cauzalitate dintre faptă şi urmările socialmente periculoase ale acesteia, achiesăm regulilor practice ce au rezultat din examenul jurisprudenţei penale. Între aceste reguli ne vom opri doar asupra câtorva, în legătură cu care apreciem că rezolvă problema şi anume:

− existenţa raportului de cauzalitate nu este influenţată de faptul că rezultatul acţiunii sau inacţiunii nu s-a produs imediat, ci după trecerea unui interval de timp, chiar îndelungat49;

− raportul de cauzalitate există şi în cazul în care acelaşi rezultat s-ar fi produs datorită altei cauze (exemplu: moartea a survenit pe calea evoluţiei naturale a unei maladii grave)50;

− există raport de cauzalitate şi în situaţia în care acţiunea sau inacţiunea a provocat rezultatul (moartea) prin unire cu alte împrejurări preexistente, concomitente sau posterioare, dacă fără intervenţia acelei acţiuni sau inacţiuni urmarea nu s-ar fi produs (stare de ebrietate sau de slăbiciune a organismului victimei, vârsta, boala, lipsa unei îngrijiri medicale, neefectuarea unei intervenţii chirurgicale necesare etc.)51.

d) Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări în care se săvârşesc unele infracţiuni

Aceste condiţii sunt facultative, în sensul că nu le găsim la orice infracţiune şi nu apar în mod obligatoriu odată cu executarea acţiunii sau inacţiunii periculoase.

Rolul acestor condiţii constă în aceea că de ele poate depinde existenţa pericolului social al unei infracţiuni sau gradul ei de pericol social, ele putând atrage după sine atenuarea sau agravarea răspunderii penale52. De exemplu, în art.208 din Codul penal actual (respectiv art. 249 din noul Cod penal) este incriminată infracţiunea de furt care constă în luarea unui bun din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept – acesta este conţinutul tip al infracţiunii. În cazul furtului calificat, fapta este săvârşită în anumite condiţii de loc, timp sau într-un anumit mod ori când

49 A se vedea practica T.S., Secţ. pen., Dec. nr. 97/1979, C. D., p. 392. 50 A se vedea practica T.S., Secţ. pen., Dec. nr. 141/1978, C. D., p. 397. 51 A se vedea practica T.S., Secţ. pen., Dec. nr. 2448/1983, C. D., p. 174. 52 I. Oancea, op. cit., p. 181 ; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 114.



55

infractorul profită de unele împrejurări pentru comiterea faptei. Exemplul îl constituie art. 209 din Codul penal în vigoare, lit. c şi d – furtul săvârşit într-un loc public sau din vreun mijloc de transport în comun, lit. e, în timpul nopţii, lit. f prin efracţie, escaladare.

Cerinţele la care ne-am referit reprezintă condiţii care ajută sau favorizează săvârşirea infracţiunii şi sunt întotdeauna preexistente executării elementului material.

1.5.2. Latura subiectivă Latura subiectivă a conţinutului fiecărei infracţiuni constă în totalitatea

condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului sub raportul conştiinţei şi voinţei sale faţă de materialitatea faptei săvârşite – acţiune, inacţiune, raport de cauzalitate, rezultat – pentru ca acea faptă să constituie infracţiune53.

În literatura juridică penală se consideră că elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia, dar pentru completarea laturii subiective sunt prevăzute şi condiţii referitoare la mobil şi scop.

a) Vinovăţia ca element al laturii subiective Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a făptui-torului faţă de faptă şi faţă

de urmările acesteia, atitudine ce se exprimă în forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru ca acel tip de faptă să constituie infracţiune.

Cu privire la acest element de bază, esenţial structurii laturii subiective, în lucrările de specialitate s-a subliniat că trebuie să se facă distincţie între vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni54.

Vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii există şi de câte ori se constată îndeplinirea uneia din formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute de art. 19 Cod penal55.

Vinovăţia ca element subiectiv al infracţiunii va exista atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Este posibil să existe vinovăţie, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii (spre exemplu, situaţie

53 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p. 120. 54 V. Dongoroz ş.a.,“Explicaţii teoretice...”op.cit., vol. I, Bucureşti, 2003, p. 108. 55 C. Bulai, op. cit., p. 188.



56

întâlnită la infracţiunea de uz de fals – art. 291 Cod penal): făptuitorul acţionează cu intenţie directă, utilizând înscrisul ştiind că este falsificat; dacă însă acesta a comis fapta din culpă, deci neştiind că înscrisul este fals, va exista vinovăţie ca trăsătură esenţială, dar nu şi ca element subiectiv. Această distincţie are o deosebită importanţă în practica judiciară cu privire la încadrarea juridică a faptei.

De asemenea este posibil să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii fără să existe vinovăţie ca trăsătură esenţială (exemplu: faptele săvârşite în legitimă apărare, stare de necesitate, sub imperiul constrângerii fizice şi morale deşi au fost săvârşite sub forma de vinovăţie cerută de lege, ele nu atrag răspunderea penală).

Codul penal în vigoare foloseşte pentru caracterizarea elementului subiectiv al diferitelor infracţiuni două procedee: fie instituie unele reguli generale cu privire la anumite tipuri de infracţiune, fie indică în mod special şi explicit forma de vinovăţie în textul incriminator. De menţionat este că, în concepţia legiuitorului nostru, ceea ce prezintă interes pentru existenţa diferitelor infracţiuni este forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită fapta – intenţia sau culpa – iar nu modalităţile pe care le pot îmbrăca acestea (intenţie directă sau indirectă, culpa sub forma neglijenţei sau uşurinţei).

Potrivit art. 19, alin. (2) şi (3) – unde se determină forma de vinovăţie pentru existenţa unei anumite infracţiuni – s-au prevăzut două reguli generale privitoare la infracţiunile săvârşite prin acţiune (comisive) ori inacţiune (omisive) şi alta privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă.

Spre deosebire de Codul penal actual, care defineşte şi prevede în mod expres numai două forme ale vinovăţiei (intenţia şi culpa), noul Cod penal prevede şi defineşte în art. 16, alin. (2)-(5), expresis vorbis trei forme ale vinovăţiei: intenţia, culpa şi praeterintenţia (intenţia depăşită).

O altă deosebire adoptată de legiuitor în noul Cod penal se referă la sistemul incriminării faptelor din culpă. Potrivit noii reglementări, fapta care constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune, constituie infracţiune numai când este săvârşită cu intenţie, iar fapta săvârşită din culpă constituie infracţiune, numai când în lege se prevede aceasta.

b) Mobilul ca element al laturii subiective Doctrina defineşte mobilul infracţiunii ca fiind motivul, impulsul interior

care determină hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii56.

56 C. Bulai , op. cit., p. 69 ; Al .Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 110.



57

Acest element reprezintă tocmai geneza procesului psihic care precede şi impulsionează pe subiect şi să se hotărască a comite o anumită infracţiune concretă.

Aceasta atitudine psihică se manifestă sub forma unor sentimente ori pasiuni sau a unor resentimente, vicii etc. şi care în general se referă la: ură, teamă, invidie, egoism, gelozie etc.

La nici o infracţiune intenţionată nu poate lipsi mobilul întrucât nu poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil.

În orice situaţie mobilul trebuie stabilit de organele judiciare, întrucât ajută la încadrarea juridică a unor fapte, dar mai ales la individualizarea pedepsei.

c) Scopul infracţiunii Doctrina şi legislaţia penală se referă, pe lângă mobil şi la scop, ca parte

componentă a laturii subiective a infracţiunii. Scopul este reprezentarea pe plan mental a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de infractor. Scopul poate fi mai îndepărtat şi final, mai apropiat sau nemijlocit. Aşa de exemplu, într-un caz de omor scopul apropiat este luarea dreptului la viaţă al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moştenirea unei averi lăsate de cel ucis, sau în caz de delapidare, scopul apropiat este însuşirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a unei case etc.

Uneori legea penală prevede scopul în care a acţionat autorul, caz în care el trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare. Astfel, la infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 Cod penal, se prevede că infractorul a sustras bunul în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Spre exemplu, dacă o persoană a sustras bunurile unei alte persoane nu în scopul de a le şi însuşi pe nedrept ci pentru a-l determina să-i restituie o datorie mai veche, fapta nu va fi infracţiune de furt deoarece lipseşte scopul prevăzut ca element constitutiv în conţinutul infracţiunii.

Sunt infracţiuni la care scopul constituie numai un element circumstanţial propriu unei variante agravate a infracţiunii “când aceasta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor”.



58



59

CAPITOLUL II FORMELE INFRACŢIUNII

2.1. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Infracţiunea reprezintă o manifestare a omului în contextul relaţiilor

sociale. Pentru a se ajunge la săvârşirea unei infracţiuni, activitatea ilicită penală a infractorului cunoaşte o desfăşurare în timp şi o dezvoltare progresivă până la producerea urmărilor periculoase.

În evoluţia sa, această activitate parcurge anumite etape, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a hotărârii infracţionale.57

În mod obişnuit, persoana fizică, subiect al infracţiunii, mai întâi concepe activitatea infracţională, apoi o pune în executare în vederea producerii urmărilor.58

Uneori activitatea materială aflată în executare este oprită sau nu se produce urmarea ori rezultatul dorit, din motive independente de voinţa făptuitorului.

Aceste fapte sau momente nu reprezintă altceva decât fazele pe care le poate parcurge activitatea infracţională în cazul comiterii infracţiunilor intenţionate.

Aşadar, prin fazele de desfăşurare ale infracţiunii intenţionate, înţelegem acele etape pe care le parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii rezultatului socialmente periculos, prevăzut atât de lege cât şi de infractor59.

57 M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, p.266. 58 I. Tanoviceanu, op. cit., p.393. „Credem că propriu-zis nu există decât două faze: fiecare din ele conţinând mai multe etape. Faza concepţiunii sau internă, care cuprinde trei etape: a) germinaţiunea imaginii faptului; b) deliberaţiunea şi c) rezoluţiunea. Toată această fază interesând numai elementul intelectual; Faza execuţiunii sau externă, care în desfăşurarea sa progresivă iter criminis trece prin trei etape juridiceşte distincte: a) tentativa (execuţiunea întreruptă); b) fapt săvârşit dar fără rezultat(executare completă dar fără rezultatul urmărit) şi c) consumare (executare completă cu rezultatul urmărit).” 59 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p.112.



60

Formele infracţionale, determinate de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, privesc numai activitatea infracţională, la baza căreia stă intenţia ca formă a vinovăţiei.

Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională: perioada internă şi perioada externă.60

2.1.1. Perioada internă Anterior activităţii fizice, în forul interior al individului are loc procesul de

formare şi luare a hotărârii infracţionale că va realiza activitatea materială. Această fază internă subiectivă presupune momentul naşterii ideii de a

acţiona, conceperea activităţii ce urmează a se desfăşura; momentul deliberării, cântăririi motivelor care vin în sprijinul sau împotriva acestei idei, ca şi hotărârea care se ia ca rezultat al deliberării. Toate acestea alcătuiesc faza internă (psihică, spirituală, subiectivă).

Din cele expuse mai sus rezultă că în cadrul perioadei interne – de formare a hotărârii infracţionale, distingem 3 momente:

a) naşterea ideii infracţionale; b) deliberarea; c) luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea.

Fiecare dintre aceste etape poate avea o durată mai lungă sau mai scurtă; uneori unele din ele pot lipsi sau pot fi aproape contopite.

Rezoluţia luată se poate exterioriza fie printr-o acţiune de pregătire a executării, fie prin directa începere a acestei executări. Executarea reprezintă ultima etapă din drumul ce-l parcurge activitatea omenească şi se realizează prin unul sau mai multe acte efectuate în vederea producerii efectului urmărit.

Reţinem, deci, că activitatea infracţională manifestată în exterior este precedată de o fază internă, spirituală. Această fază poate avea uneori o latură externă atunci când o atitudine psihică se manifestă în comun, în sensul că mai multe persoane iau parte la realizarea fazei spirituale, concepând, deliberând şi hotărând în comun asupra infracţiunii pe care înţeleg să o săvârşească.

În alte situaţii, fazei spirituale i se adaugă o fază externă, adiacentă, fază în care persoana destăinuieşte, comunică verbal altor persoane hotărârea sa de a comite o infracţiune. Aceasta este aşa-zisa fază oratorie.

60 V. Dongoroz, op. cit., vol.I, p.117, discipol al reputatului om de ştiinţă Ioan Tanoviceanu, care a publicat ediţia a II-a a Cursului de drept penal şi procedură penală pe care l-a revăzut, completat şi publicat la 01 noiembrie 1924.



61

2.1.2. Perioada externă Activitatea fizică infracţională – actus reus – se poate realiza fie printr-o

singură acţiune, fie prin mai multe acţiuni şi fiecare acţiune poate consta din unul sau mai multe acte; în ambele situaţii activitatea va avea o desfăşurare, un drum de parcurs.

Drumul infracţional are ca punct de plecare prima manifestare externă ce tinde la executarea rezoluţiunii infracţionale, iar ca punct final momentul efectuării în întregime a activităţii fizice voite.

Perioada externă a activităţii infracţionale cuprinde următoarele faze: a) Faza actelor pregătitoare. Se caracterizează prin desfăşurarea unor

activităţi care să ducă la pregătirea realizării laturii materiale a infracţiunii ce s-a hotărât a fi săvârşită;

b) Faza actelor de executare. Constă în efectuarea de acte de natură să realizeze rezoluţiunea infracţională, adică să înfăptuiască acţiunea tipică, activitatea fizică ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.

Acest moment coincide cu momentul final al desfăşurării externe şi în acelaşi timp cu punctul terminus în drumul infracţional, prin realizarea în întregime a laturii obiective a infracţiunii.

c) Faza urmărilor. Deşi realizată în întregime, activitatea fizică infracţională poate fi urmată de producerea unor modificări în lumea exterioară care să corespundă consecinţei vătămătoare sau primejdioase, răului pe care legea penală l-a avut în vedere atunci când a incriminat acea activitate.

Urmarea – apare la infracţiunile cu executare instantanee, chiar în momentul înfăptuirii integrale a activităţii tipice (momentul consumării). Exemplu: la omor – suprimarea vieţii victimei se produce în momentul consumării omorului.

În alte situaţii urmările se prelungesc într-un interval de timp după consumare, fie ca o consecinţă a prelungirii în timp a însăşi activităţii fizice (exemplu: infracţiunea de sechestrare de persoane), fie prin amplificarea succesivă a urmărilor (exemplu: art.182 alin.2 Cod penal, leziunea se agravează sau survine chiar moartea).



62

2. 2. Formele infracţiunii intenţionate

Desfăşurarea activităţii infracţionale şi producerea rezultatului echivalează cu realizarea hotărârii infracţionale şi constituie momentul în care se realizează concordanţa dintre fapta persoanei şi conţinutul normei de incriminare aflându-ne în faţa formei tipice a infracţiunii, adică a infracţiunii consumate.

De cele mai multe ori această concordanţă nu se realizează fie pentru că, după executarea actelor pregătitoare, subiectul nu a mai trecut la executarea acţiunii tipice, fie pentru că activitatea materială este întreruptă înainte de a fi dusă până la capăt sau, deşi realizată în întregime, din cauza unor împrejurări rezultatul nu se produce. În măsura în care sunt incriminate, în toate aceste situaţii ne aflăm în faţa unor forme imperfecte atipice sau derivate ale infracţiunii (fapta act pregătitor, fapta tentantă). Este posibil ca legiuitorul să incrimineze o faptă chiar şi atunci când se află într-o fază de desfăşurare subsecventă consumării. În acest caz, incriminarea se va referi tot la o faptă atipică (dar nu imperfectă) ci mai mult decât perfectă – adică mai mult decât fapta consumată ca atare, fapta epuizată.61

Codul penal consacră principiul potrivit căruia este incriminată numai desfăşurarea infracţională materializată în acte ce tind la realizarea unei rezoluţii (hotărâri) infracţionale. Potrivit acestui principiu sunt incriminate doar formele pe care activitatea infracţională le prezintă în desfăşurarea ei externă – fapta tentată – şi în perioada urmărilor – fapta consumată respectiv fapta epuizată.

Prin formele infracţiunii se înţeleg acele feluri sau variante ale aceleiaşi infracţiuni care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit activitatea infracţională.62

Din cele de mai sus putem conchide că atât doctrina, cât şi legea penală, recunosc drept forme ale infracţiunii, după fazele de desfăşurare, următoarele:

actele pregătitoare (preparatorii); tentativa; fapta consumată; fapta epuizată.

61 V. Dongoroz ş.a., op.cit., vol.I, 2003, p.119. 62 I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.194.



63

2.2.1. Actele pregătitoare (preparatorii) Pentru a-şi asigura succesul în reuşita activităţii infracţionale, după luarea

hotărârii infracţionale, se trece la luarea unor măsuri pentru facilitarea punerii în aplicare a acesteia.

În literatura juridică actele pregătitoare au fost definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii infracţiunii.63

Din definiţia actelor pregătitoare rezultă modalităţile actelor pregătitoare sau preparatorii care pot consta în următoarele activităţi:

procurarea licită sau ilicită de instrumente ce urmează să fie folosite la comiterea faptei. (De exemplu: pentru sustragerile de benzină din conductele Petro-Trans făptuitorii îşi procură uneori în mod ilicit aparatele şi instrumentele necesare perforării conductei magistrale, precum şi furtun, recipiente pentru depozitare, mijloace de transport, etc.);

confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor şi dispozitivelor ce se vor folosi la comiterea faptei. (În exemplul dat mai sus făptuitorii îşi confecţionează aparate speciale care se înfiletează în conductele magistrale de produse petroliere. Acestea sunt prevăzute de obicei cu duze, manşoane şi alte aparate care asigură etanşeizarea furtunelor pozate în subsol prin care asigură transportul produselor direct în cisterne sau recipienţi.);

culegerea de informaţii, date privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, precum şi cu privire la paza obiectivelor în care urmează să pătrundă pentru a-şi asigura reuşita activităţii infracţionale. (Folosindu-ne de acelaşi exemplu prezentat mai sus, s-a dovedit din practica instanţelor, că în asemenea situaţii autorii au luat legătura cu persoane uneori din sistemul Petrotrans Ploieşti care furnizau informaţii cu privire la datele şi orele în care se pompează produsele petroliere în conductele magistrale.).

Ca atare, pregătirea cuprinde o gamă amplă şi variată de activităţi ce vor fi efectuate în vederea reuşitei activităţii infracţionale.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actele pregătitoare O activitate pentru a fi considerată act de pregătire în vederea săvârşirii

unei infracţiuni trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: - să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare

capabilă să creeze condiţii favorabile executării activităţii ilicite;

63 V. Dongoroz ş.a., op.cit., p.112.



64

- activitatea să se efectueze cu intenţie. Cel care realizează un act de pregătire să acţioneze cu intenţie directă, întrucât prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea. În orice caz concret se cere ca, pe lângă existenţa obiectivă a actului pregătitor respectiv, să dovedim că acesta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate;

- activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare al acesteia. Altfel spus, actul de pregătire nu trebuie să aparţină acţiunii tipice pe care norma de incriminare o descrie prin „verbus regens”, rolul său rezumându-se la crearea de condiţii care să facă posibilă şi să faciliteze săvârşirea infracţiunii. (Exemplul clasic prezentat de doctrină, dar şi verificat în practică: procurarea unei chei pentru a săvârşi un furt este un act pregătitor, iar folosirea cheii marchează începutul săvârşirii infracţiunii.);

- să fie săvârşită cu intenţie directă, actul pregătitor este incompatibil cu mobilitatea intenţiei indirecte sau sub forma culpei.

Caracteristicile actelor pregătitoare Majoritatea autorilor sintetizează trăsăturile caracteristice comune ale

actelor pregătitoare astfel: - Actele pregătitoare prezintă un pericol potenţial îndepărtat,64 deosebit

din punct de vedere calitativ şi cantitativ de cel al fazelor următoare; ele creează doar condiţii pentru executarea acţiunii incriminate.

- Actele pregătitoare nu sunt apte prin ele însele să determine producerea rezultatului urmărit, oricâtă pondere ar avea în procesul săvârşirii infracţiunii. Sub aspectul contribuţiei la producerea rezultatului, ele au valoarea unor

condiţii, neavând capacitatea de a cauza urmarea periculoasă. - Actele pregătitoare pot fi delimitate în timp şi spaţiu de actele de

executare pe care le preced. Intervalul de timp dintre acestea poate fi mai lung sau mai scurt. Cât priveşte locul unde se săvârşesc actele pregătitoare, în cele mai multe situaţii acestea nu sunt săvârşite la locul infracţiunii, ci în altă parte.

- De obicei, actele pregătitoare sunt realizate de una şi aceeaşi persoană care a luat hotărârea infracţională, care va trece la executarea infracţiunii plănuite. În cazul în care actul pregătitor este comis de altă persoană decât cea care a luat hotărârea, actul pregătitor devine un act de participaţie penală, care se pedepseşte cu condiţia ca autorul să fi comis fapta tipică sau cel puţin tentativa pedepsibilă.

64 M. Zolyneak, op. cit., vol.II, p. 276.



65

Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare Actele de pregătire reprezintă, aşa cum am mai arătat, o formă a

infracţiunii ce ţine de desfăşurarea externă a activităţii infracţionale. Ele sunt acte prin care se pregăteşte executarea hotărârii de a săvârşi o anumită infracţiune.

În legislaţia penală şi în doctrina românească65, dar şi în legislaţiile penale moderne, problema dacă actele pregătitoare trebuie sau nu să fie socotite de legea penală drept o formă a infracţiunii a comportat largi discuţii. În jurul acesteia s-au conturat două teze principale:

- Prima teză este aceea a neincriminării actelor pregătitoare. Codul penal în vigoare (dar şi noul Cod penal) a adoptat principiul

neincriminării actelor de pregătire, neprevăzând printr-o dispoziţie generală incriminarea acestor acte ca o formă a infracţiunii.

Această teză are la bază concepţia obiectivă, clasică a infracţiunii, care consideră că legea penală nu trebuie să sancţioneze decât actele de executare a faptei, iar nu şi actele de pregătire, care nu prezintă prin ele însele un pericol social, creând doar premisele săvârşirii faptei. S-a mai relevat caracterul echivoc al actelor pregătitoare, pentru că în momentul efectuării lor acestea nu prevăd scopul în care au fost efectuate, aşa încât autorul lor va putea susţine că a renunţat la săvârşirea faptei sau că erau comise pentru a servi la realizarea unei acţiuni licite.

Unii autori consideră că în realizarea unei bune politici penale este preferabil a-l încuraja pe făptuitor, nepedepsindu-l, să abandoneze singur activitatea infracţională începută, decât a-l sancţiona aplicându-i o pedeapsă care, neputând fi prea mare (ar fi foarte redusă), ar fi cu siguranţă inutilă.

Uneori însă, în partea specială a Codului penal întâlnim proceduri cu caracter obligatoriu prin care sunt incriminate activităţi care au caracterul unor acte de pregătire, fiind considerate a prezenta un pericol social prin ele însele.

Pentru incriminarea acestora, legiuitorul a folosit două procedee: - Asimilarea actelor pregătitoare cu tentativa şi sancţionarea

acestora.

65 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol.I, ed. a II-a, 2003, p.120 ; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p.118. Codul penal român din 1937, actualul Cod penal, dar şi noul Cod penal au adoptat teza neincriminării actelor pregătitoare, motiv pentru care în partea generală nu este prevăzută nici o definiţie a acestor activităţi.



66

Acest procedeu presupune prevederea expresă a legiuitorului cu privire la considerarea drept tentativă a unor acte preparatorii66. Incriminarea actelor preparatorii prin asimilarea lor cu tentativa nu echivalează însă cu transformarea acestora în acte de executare, scopul legii penale fiind acela de a aplica tratamentul juridic prevăzut pentru tentativă în art.21 şi 22 Cod penal.

Prin acest sistem de incriminare se instituie un mod unitar de sancţionare, dat fiind pericolul social mai redus al actelor de pregătire, în raport cu tentativa la individualizarea judiciară a pedepsei când se va ţine cont de acest aspect. În această privinţă este de menţionat faptul că, în concepţia noului Cod penal este posibil ca pentru aceste acte să se aplice prevederile art.108 şi 109 Cod penal „renunţarea la pedeapsă” şi „amânarea aplicării pedepsei”.

Dacă făptuitorul care a efectuat actul de pregătire asimilat tentativei, renunţă de bunăvoie la continuarea executării (se dezice) sau împiedică producerea rezultatului, va beneficia de o clauză legală de nepedepsire, în condiţiile art.22 din actualul Cod penal (respectiv art.36 noul Cod penal).

- Cea de-a doua teză priveşte incriminarea actelor preparatorii ca infracţiuni de sine stătătoare

În partea specială a Codului penal actual întâlnim asemenea acte incriminate drept infracţiuni de sine stătătoare în cazul infracţiunilor de dare şi luare de mită, prevăzute de art.255-254 Cod penal (respectiv art.289-290 din Codul penal nou).

La infracţiunea de dare de mită întâlnim trei acţiuni ce realizează elementul material „promisiunea, oferirea sau luarea de bani sau alte foloase”. Din toate aceste acţiuni se constată că „promisiunea de bani sau alte foloase” reprezintă un act de pregătire al dării de mită incriminat însă autonom ca infracţiune consumată.

De asemenea, în cadrul infracţiunii de luare de mită, dacă din cele patru modalităţi de săvârşire, respectiv „acceptarea” şi „nerespingerea” sunt în esenţă acte pregătitoare ale primirii ilicite de bani sau alte foloase care însă au fost incriminate autonom fiind plasate în acelaşi plan cu luarea de mită.

Un alt exemplu, care rezultă din legea penală specială oferit de art.285 Cod penal care incriminează ca infracţiune distinctă „deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori”.

66 În art.173 alin.2 intitulat marginal „sancţionarea tentativei, tăinuirii şi favorizării”, se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute de art.156, 157, 159-166 şi art.188 C. pen.



67

2.2.2. Tentativa Tentativa în elongaţia activităţii infracţionale, constituie o etapă de

realizare a activităţii materiale. Ea se situează între faza actelor pregătitoare mai sus examinate şi faza consumării acţiunii.

Codul penal în vigoare defineşte tentativa în art.20 alin.1 (respectiv art.32 alin.(1) din noul Cod penal), care prevede că „Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii(intenţiei - Noul Cod penal - 2009) de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.”

Condiţiile existenţei tentativei Din definiţia dată tentativei rezultă condiţiile de ordin obiectiv şi subiectiv

pe care aceasta trebuie să le îndeplinească şi care o deosebesc de actele preparatorii şi de infracţiunea consumată sunt:

a. Să existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată. În concepţia Codului penal, numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a săvârşi o anumită infracţiune se poate vorbi de tentativă.

b. Să existe un început de executare a acţiunii, constând în acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală.

Prin începerea acţiunii – punctul de plecare, începutul executării infracţiunii – se înţelege trecerea de la etapa actelor premergătoare, la cea a actelor de executare, declanşându-se procesul cauzal spre producerea rezultatului ilicit.

Datorită faptului că actuala legislaţie penală se întemeiază pe neincriminarea actelor premergătoare şi pe incriminarea limitată a tentativei (doar atunci când legea o prevede expres) stabilirea unor criterii clare de departajare a celor două categorii de acte este strict necesară.

Pentru soluţionarea acestei probleme s-au formulat mai multe teorii bazate pe anumite criterii, cele mai cunoscute din acestea fiind teoriile subiective, obiective şi formale67:

- teoriile subiective68– deosebesc actele de executare de actele de pregătire, prin însuşirea pe care o au cele dintâi, de a exprima exact intenţia infracţională 67 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p.124. 68 Referitor la „teoria tentativei”, inclusiv codul penal japonez a părăsit doctrina subiectivă (reprezentată prin Hertz, Schwarze, Von Buri, Liszt în Germania; Garafalo în Italia) susţinând că ceea ce are valoare în judecarea actului criminal nu este faptul material ci intenţia, adoptând astfel doctrina obiectivă a tentativei care pornind de la materialitatea faptului, nu sancţionează actul criminal decât atunci când obiectul infracţiunii a fost realizat în parte (art.43 şi 44 C.pen. Japonez).



68

cu care este săvârşită fapta, spre deosebire de actele pregătitoare care, prin natura lor, sunt lipsite de această însuşire.

În sensul acestor teorii cităm teoria echivocităţii, care consideră actul de pregătire un act echivoc ce nu indică prin natura lui în ce scop este îndeplinit, spre deosebire de actul de executare, care are un caracter univoc.

- teoriile obiective – folosesc drept element de deosebire între actele de pregătire şi actele de executare, poziţia pe care o are actul în procesul desfăşurării activităţii infracţionale.

În acest sens cităm teoria cauzalităţii inerte, care consideră actul de pregătire ca fiind o cauză care nu a primit direcţie (care a rămas inertă) spre deosebire de actul de executare, care reprezintă o cauză aflată în mişcare (în acţiune) îndreptată spre obiectivul urmărit, o cauză activă.

- teoriile formale – apreciază caracterul unui act ca fiind de executare sau de pregătire după cum este sau nu angrenat în desfăşurarea acţiunii tipice (elementul material al faptei ce se săvârşeşte, descris sau ridicat de verbum regens din norma incriminatoare).

În practică, din îmbinarea acestor teorii, se poate stabili caracterul unui act, în ipoteza în care dispoziţiile cuprinse în art.20 Cod penal nu ar fi suficiente pentru a distinge dacă suntem în prezenţa unui act de executare sau a unui act de pregătire.

Criteriul formal va fi primul care va trebui luat în considerare pentru a se verifica dacă actul aparţine acţiunii tipice (dacă există obiectiv un început de executare); dacă actul nu se încadrează în acţiunea tipică sau dacă acesta, deşi se încadrează prezintă elemente distinctive se recurge la criteriul echivocităţii pentru a se stabili scopul înde-plinirii lui şi la criteriul cauzalităţii inerte pentru a verifica dacă actul avea o acţiune cu consecinţe similare urmărilor infracţiunii.

c. Acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului.

Când începerea săvârşirii infracţiunii este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia.

Subliniem că întreruperea executării şi neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată, trebuie să fie datorată unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.



69

2.2.2.1. Conţinutul constitutiv al tentativei Deşi este o formă atipică a infracţiunii pe care făptuitorul se decide să o

comită, tentativa se caracterizează prin cele două condiţii preexistente cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune în forma tipică: obiectul tentativei şi subiectul tentativei.

A. Obiectul tentativei Obiectul juridic al tentativei va fi identic cu cel al infracţiunii (Exemplu la

furt este format din relaţiile sociale referitoare la drepturile şi interesele patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice). Deosebirea esenţială dintre infracţiunea consumată şi tentativă constă în faptul că, prin consumarea infracţiunii se vatămă efectiv obiectul juridic al infracţiunii, în timp ce prin săvârşirea tentativei se creează un pericol direct pentru aceasta.

Obiectul material al infracţiunii constă în obiectul material asupra căruia se îndreaptă activitatea făptui-torului69.

B. Subiectul tentativei Este persoana care a luat hotărârea de a comite infracţiunea şi care a

început executarea acesteia. Ea trebuie să îndeplinească condiţiile generale de existenţă a subiectului activ al oricărei infracţiuni: limita de vârstă, responsabilitate, libertate de voinţă şi de acţiune.

Tentativa poate fi săvârşită în participaţie penală, situaţie în care făptuitorii vor avea calitatea de autori, instigatori sau complici la tentativă, în funcţie de contribuţia acestora la realizarea activităţii infracţionale.

În situaţia în care legea cere o calitate specială pentru săvârşirea infracţiunii consumate, aceeaşi calitate va fi îndeplinită şi de subiectul activ al tentativei, în caz contrar, activitatea desfăşurată va fi calificată tentativă a altei infracţiuni sau va rămâne în afara legii.

C. Latura obiectivă a tentativei La fel ca şi în cazul infracţiunilor consumate, latura obiectivă a tentativei

are aceeaşi construcţie: a) un element material, b) un rezultat şi c) un raport de cauzalitate.

a) Elementul material – este format din unul sau mai multe acte de executare efectuate de făptuitor în realizarea acţiunii tipice indicate de „verbus

69 M. Zolyneak, op. cit., p.285.



70

regens”. Realizarea elementului material nu este condiţionată de efectuarea tuturor actelor de executare deschise, fiind indiferent dacă s-a comis doar unul mai multe acte, dacă acţiunea tipică s-a realizat parţial sau integral.

Conform definiţiei legale, tentativa presupune în mod necesar punerea în executare a elementului material al infracţiunii intenţionate prevăzute de lege, executare care, fie a fost întreruptă, fie a fost executată în întregime, dar nu şi-a produs efectul.

Din cele de mai sus rezultă că elementul material al tentativei se poate prezenta sub două modalităţi:

- o acţiune întreruptă (împiedicată să se desfăşoare în întregime); - o acţiune terminată (desăvârşită), dar care nu produce rezultatul urmărit

sau acceptat de făptuitor. Această din urmă modalitate nu se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt

consumat la care ne vom referi la momentul cuvenit. Cauzele de întrerupere a executării acţiunii sau de neproducere a

rezultatului sunt variate ca natură şi mod de manifestare70: - Sub aspectul momentului în care intervin cauzele se împart în

survenite şi preexistente: cauzele survenite – vizează intervenţia lor după începerea acţiunii

(prinderea făptuitorului în momentul comiterii acţiunii ilicite); cauzele preexistente – sunt acelea care există înainte de a începe

executarea (folosirea unei doze insuficiente de otravă). - Sub aspectul naturii lor cauzele pot fi neînsufleţite şi însufleţite

umane sau inumane: cauzele neînsufleţite – intervenţia unor fenomene naturale

care împiedică materializarea rezoluţiei infracţionale (ploaia stinge incendiul provocat de făptuitor);

cauzele însufleţite umane sau non-umane: - cauzele însufleţite umane – intervenţia victimei sau a unei

terţe persoane; - cauzele însufleţite non-umane – apariţia unui câine de pază

îndepărtează pe făptuitor. - Sub aspectul poziţiei psihice făptuitorului:

cauze independente de voinţa făptuitorului (surprinderea făptuitorului în timpul săvârşirii);

70 M. Zolyneak, op. cit., vol.II, p.295.



71

cauze dependente de voinţa acestuia (când făptuitorul întrerupe acţiunea sau când împiedică producerea rezultatului din proprie iniţiativă);

b) Rezultatul (urmarea imediată) Tentativa, fiind o formă infracţională, va produce întotdeauna un rezultat

socialmente periculos. Acesta constă într-o stare de pericol pentru una din valorile sociale apărate de lege. Pericolul există în orice moment de întrerupere a executării, dar intensitatea lui creşte direct proporţional cu apropierea de momentul producerii rezultatului socialmente periculos.

Spre deosebire de infracţiunea consumată care se caracterizează prin vătămarea obiectului ocrotit de lege, tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor sociale apărate de lege.

În cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat, deşi sub aspect material tentativa terminată nu se deosebeşte de infracţiunea fapt consumat, distincţia dintre aceste două forme infracţionale se face după cum rezultatul cerut de lege pentru infracţiunea tip se produce sau nu. Aşa cum menţionam în ultimul alineat – caracteristic tentativei este absenţa rezultatului vătămător prevăzut de lege ca element constitutiv al faptei consumate. Aceasta nu exclude producerea unui alt rezultat ilicit mai puţin grav71.

c) Raportul de cauzalitate Legătura dintre actele de executare întreprinse de făptuitor şi urmarea

imediată constând într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de normele de drept penal, nu trebuie dovedită. Această relaţie ia fiinţă automat din însăşi realizarea elementului material al laturii obiective.

71 C.S.J. Secţia penală, dec.1242/1993, R.D. nr.10.11/1994, p.126. Decizia se referă la fapta unui inculpat care a aplicat victimei cu un par mai multe lovituri în cap, provocându-i un traumatism cranian cu fractură de boltă şi bază a creierului, cu stare de comă, punând viaţa victimei în pericol. Această faptă a fost calificată drept tentativă de omor prevăzută de art.20 raportat la art.174 alin.2 Cod penal. Deşi din cauza modului în care a acţionat făptuitorul s-a produs o vătămare gravă, nu se poate considera că aceasta este urmarea tentativei, întrucât aceasta constituie urmarea unei alte infracţiuni incriminate distinct în art.182 alin.2 din Codul penal. Această urmare va fi absorbită în tentativa de omor prin care creează o stare de pericol pentru dreptul la viaţă al persoanei agresate.



72

D. Latura subiectivă a tentativei Tentativa nu se poate săvârşi sub aspect subiectiv decât sub forma de

vinovăţie a intenţiei, deoarece ea constă în activitatea de punere în executare a hotărârii infracţionale.

În situaţiile în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii a cărei executare s-a început, legea cere prezenţa unui anumit mobil sau scop, asemenea cerinţe subiective trebuie să se constate şi în privinţa laturii subiective a tentativei.

În doctrină şi în practica judiciară este abordată în mod diferit problema dacă tentativa poate fi comisă şi cu intenţie indirectă.

Unii autori72, susţin că tentativa presupunând o atitudine de trecere activă la îndeplinirea unei acţiuni îndreptate spre atingerea unui rezultat şi reflectând relaţii subiective complexe, ca cele privind mobilul sau scopul, nu se poate realiza decât în condiţiile intenţiei directe, unica formă de vinovăţie penală compatibilă cu urmărirea unui anume rezultat.

Într-o altă opinie73, contrară primei, dar promovată de practica judiciară, se consideră că tentativa se poate manifesta şi sub forma intenţiei indirecte, invocându-se un prim argument faptul că latura subiectivă a infracţiunii se formează înaintea procesului de executare, rămânând identică pe toată durata desfăşurării activităţii infracţionale. Drept urmare, în cazul în care forma sub care s-a conturat iniţial vinovăţia a fost intenţia indirectă, iar executarea a fost întreruptă şi nu şi-a produs efectul tentativa săvârşită, în aceste condiţii nu se poate caracteriza din punct de vedere al elementului subiectiv decât tot prin intenţie indirectă. Altfel spus, din moment ce fapta proiectată parcurge întregul drum al crimei cu orice formă de intenţie, întreruperea executării sau neproducerea rezultatului trebuie să se poată realiza în aceleaşi condiţii subiective. În sprijinul acestei teze se invocă prevederile art.20 alin.1 din Codul penal care prevede că aceasta constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”, fără a face vreo distincţie în legătură cu modalitatea intenţiei.

72 N. Giurgiu, op. cit., p.185. 73 V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului Cod penal, RRD nr.4/1969.



73

2.2.2.2. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă Fireşte, datorită specificului său tentativa nu este posibilă la următoarele

categorii de infracţiuni74: În raport cu specificul elementului material: a) La infracţiunile omisive Elementul material al acestei categorii de infracţiuni constă într-o

inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. De exemplu la infracţiunea de „nedenunţare” prevăzută de art.170 Cod penal, legea impune cerinţa de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de art.155-156, 157 Cod penal.

b) Infracţiunile cu execuţie promptă (ce se consumă imediat) Prin modul lor de săvârşire, aceste infracţiuni nu sunt susceptibile de

desfăşurare în timp, fiind lipsite în mod natural de un drum al crimei (iter criminis). La acestea momentul executării primului act coincide cu momentul consumării infracţiunii. (Exemplu: calomnia, insulta, mărturia mincinoasă – art.205, 206 şi 260 Cod penal.)

c) Infracţiunile de obicei Comiterea mai multor acte care învederează obişnuinţa (repetabilitatea lor)

face ca infracţiunea să se consume. (Exemplu: prostituţia, cerşetoria.) În raport cu specificul elementului subiectiv: a) Infracţiunile săvârşite din culpă La aceste infracţiuni nu există nici o rezoluţie infracţională şi nici un iter

criminis, neputându-se vorbi de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea.

b) Infracţiunile praeterintenţionate (cu intenţie depăşită) Nu pot avea tentativă deoarece poziţia subiectivă a victimei se evaluează

după ce rezultatul mai grav s-a produs, forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.

74 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed.All.Beck, Bucureşti, 2004, pp.165-166.



74

2.2.2.3. Modalitatea tentativei sau formele tentativei Prin dispoziţiile art. 20 Cod penal (respectiv art. 32 din noul Cod penal) se

determină conţinutul tentativei ca formă imperfectă a infracţiunii, rezultând principalele ei modalităţi normative:

A. După gradul de realizare a obiectului material al laturii obiective a

infracţiunii, tentativa se manifestă sub următoarele forme: a) tentativa întreruptă (neterminată sau imperfectă) este reglementată în

art.20 alin.1 teza I din actualul Cod penal (respectiv art.32 alin.(1) din noul Cod penal) şi constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă fiind deci împiedicată să se desfăşoare până la capăt.

Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale sau de pericol, cât şi la infracţiunile de rezultat sau materiale.

Modalităţile de întrerupere a iter criminis au fost examinate pe larg anterior, de aceea nu vom mai face revenire asupra acestora.

b) tentativa perfectă sau fără efect constă, potrivit art.20 alin.1 teza II (respectiv art.32 alin.(1) teza II din noul Cod penal) în executarea în întregime a activităţii infracţionale, deci parcurgerea integrală a iter criminis fără să fi întâmpinat obstacole, însă din diferite cauze (analizate anterior de noi) rezultatul nu s-a produs.

Această modalitate de tentativă este posibilă numai la infracţiunile de rezultat, întrucât numai la acestea este posibilă ducerea până la capăt a executării, fără ca rezultatul să survină.

B. După natura cauzelor care au determinat neproducerea rezultatului,

distingem: a) tentativa proprie Caracterul propriu nu este prevăzut în mod expres, însă el rezultă din

interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.20 alin.2 Cod penal (respectiv art.32 alin.2 din noul Cod penal).

Această modalitate există atunci când sub raportul mijloacelor utilizate de făptuitor şi a prezenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea de realizare a hotărârii infracţionale este aptă să conducă nu numai la efectuarea tuturor actelor de executare ci şi la atingerea rezultatului ilicit. În practică s-au întâlnit asemenea cazuri. (Exemplu: fapta inculpatului de a se repezi cu un cuţit asupra victimei cu intenţia de a lovi în zona toracelui, acţiunea fiindu-i zădărnicită de interpunerea unei alte persoane).



75

b) tentativa improprie Se caracterizează prin caracterul inapt al mijloacelor utilizate, precum şi

prin absenţa obiectului material al infracţiunii de la locul unde infractorul credea că se află.

În legătură cu tentativa improprie, în literatura juridică s-a pus problema dacă această modalitate a tentativei trebuie incriminată sau lăsată în afara ilicitului penal75.

c) tentativa relativ improprie Are consacrare legală numai în art.20 alin.2 Cod penal, care prevede că:

„există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul cât s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”. În practica judiciară s-a decis că există tentativă relativ improprie la infracţiunea de omor fapta inculpatului care pentru a suprima viaţa victimei i-a turnat o soluţie toxică pe o bucată de ciocolată, soluţie insuficientă pentru a obţine rezultatul scontat.

d) tentativa absolut improprie Îşi are consacrarea în prevederile art.20 alin.3 Cod penal şi se

caracterizează prin imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit. Legiuitorul foloseşte sintagma „modului cum a fost concepută”.

Absurditatea modului de a concepe săvârşirea infracţiunii are în vedere o reprezentare a căilor de atingere a rezultatului care reflectă ignorarea legilor naturii ori a relaţiilor obiectiv determinate, dintre fenomenele lumii înconjurătoare.

Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu fapta putativă care există atunci când o persoană săvârşeşte o faptă pe care o consideră infracţiune, dar în realitate, datorită unor circumstanţe necunoscute de ei, aceasta nu prezintă caracter penal (ex. însuşirea unui bun abandonat).

2.2.2.4. Sancţionarea tentativei În teoria dreptului penal s-au propus două sisteme în care trebuie tratată

sancţionarea tentativei şi anume: a) Sistemului parificării – potrivit căruia tentativa trebuie să fie pedepsită

la fel ca infracţiunea fapt consumat. b) Sistemul diversificării – tentativa să fie sancţionată cu o pedeapsă mai

mică decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

75 A se vedea T. Manea, Tentativa improprie, RDP nr. 1/2002, pp. 52-67.



76

Acest sistem, agreat dat de Codul penal în vigoare, cât şi de noul Cod penal, este un sistem unic, el fiind aplicabil tuturor formelor de tentativă examinate de noi.

Sistemul diversificării prevede numai pedepse principale, pedepsele complimentare neavând decât limite generale, acestea urmând a se aplica dacă sunt întrunite condiţiile art.65 Cod penal.

2.2.3. Infracţiunea consumată Infracţiunea se consideră săvârşită în formă consumată atunci când

activitatea infracţională a condus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică acesteia76.

2.2.3.1 Infracţiunea - fapt consumat În doctrina juridică, se apreciază că în raport cu fazele desfăşurării

activităţii infracţionale, infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii. În raport cu formele atipice ale infracţiunii, actele pregătitoare sau tentativa, această formă a infracţiunii prezintă cel mai înalt grad de pericol social.

Codul penal în vigoare (dar nici noul Cod penal) nu reglementează ca atare instituţia infracţiunii consumate, dar în Partea generală, toate instituţiile legate de noţiunea de infracţiune, au în vedere, în primul rând forma perfectă a infracţiunii, iar în Partea specială, prin descrierea diferitelor conţinuturi de infracţiuni individuale se consacră numai forma consumată.

Momentul consumării infracţiunii La infracţiunile formale sau de pericol momentul consumării infracţiunii

este concomitent cu momentul executării acţiunii tipice. Exemple: Bigamia – se consumă în momentul încheierii celei de-a doua

căsătorii; Calomnia – se consumă în momentul afirmării sau imputării în public a unor fapte determinate care, dacă ar fi adevărate ar expune persoana la sancţiuni legale sau oprobiul public.

În cazul acestor infracţiuni, legea nu prevede survenirea altor urmări, fiind suficientă crearea unei stări de pericol pentru valorile ocrotite de legea penală.

76 Gh. Bică, I. Griga, G. Paraschiv, Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 126, apud C. Bulai, op.cit., p. 128.



77

La infracţiunile materiale, a căror latură obiectivă include o vătămare materială, momentul consumării infracţiunii coincide cu momentul producerii acestei urmări.

Exemple: Omorul art.174 Cod penal (art.188 noul Cod penal) se consumă când s-a produs moartea; Vătămarea corporală gravă art.182 alin.1 Cod penal (art.194 alin.2 noul Cod penal) se consumă atunci când s-a pricinuit integrităţii corporale o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 (90 noul C.pen.) de zile.

Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă juridică sub următoarele aspecte:

- pentru delimitarea tentativei de faptul consumat, în vederea unei corecte calificări juridice a faptei;

- odată constatată, consumarea infracţiunii atrage nepedepsirea formelor atipice (acte premergătoare tentativei) deoarece sunt absorbite în forma tipică a infracţiunii consumate;

- după acest moment, repararea răului cauzat nu mai poate atrage incidenţa unei cauze generale de nepedepsire, ci doar reducerea sancţiunii ce urmează să fie aplicată;

- acest moment prezintă interes şi pentru soluţionarea altor probleme:

determinarea legii penale aplicabile în caz de succesiune; calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale; incidenţa unei legi de amnistie şi de graţiere etc.

2.2.3.2 Infracţiunea - fapt epuizat Infracţiunea fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii. Faza epuizării infracţiunii consumate constă în aceea că ia naştere atunci

când apar urmări posterioare momentului consumării infracţiunii tipice. Legea penală nu reglementează problema epuizării infracţiunii, dar

recunoaşte implicit această formă atipică în art.122 aliniat ultim Cod penal referitor la termenul de prescripţie al răspunderii penale, unde sunt înscrise ca momente ale epuizării „data încetării acţiunii sau inacţiunii la infracţiunile continue” şi „data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni (în cazul infracţiunii continue)”.

Infracţiunile susceptibile de epuizare. Infracţiunea fapt epuizat se poate realiza numai în cazul acelor infracţiuni

la care amplificarea urmărilor după consumare este posibilă şi anume în cadrul infracţiunilor continue, consumate, de obicei şi progresive.



78

- Infracţiunile continue – se caracterizează prin aceea că acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material este susceptibilă de prelungire în timp şi după momentul consumării, epuizându-se prin intervenţia unei fapte care îi pune capăt (de exemplu, infracţiunea de Lipsire de libertate în mod ilegal) se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată – lipsirea de libertate – subiectul pasiv fiind adus în situaţia de a nu se mai putea mişca liber. Continuarea dincolo de momentul ei consumativ, transpune activitatea ei infracţională din domeniul faptului consumat în acela al faptului epuizat (când victima a fost pusă în libertate).

- Infracţiunile continuate. Definiţia acestora este dată de art.41 alin.2 Cod penal. Acestea se caracterizează prin săvârşirea la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (De exemplu în cazul în care făptuitorul se hotărăşte să sustragă treptat la diferite intervale de timp, o anumită cantitate de produse, consumarea infracţiunii continuate de furt se produce după primele două sustrageri, toate celelalte acte de sustragere situându-se în faza de epuizare).

- Infracţiunile de obicei – se caracterizează prin o pluralitate de fapte de acelaşi fel, ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu au caracter penal, numai dacă sunt repetate de un număr suficient de ori încât să denote obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului (prostituţia, cerşetoria).

- Infracţiunile progresive. Sunt acele infracţiuni la care după realizarea conţinutului unei anumite infracţiuni, devenită infracţiune de bază, rezultatul acesteia poate realiza un salt calitativ de aşa natură, încât să atragă încadrarea faptei într-o infracţiune mai gravă, denumită progresivă în care se absoarbe fapta de bază. Exemplu: infracţiunea de vătămări cauzatoare de moarte, (art.183 Cod penal), ia naştere prin amplificarea de la sine a unei urmări iniţiale mai uşoare caracteristici infracţiunii de lovire (art.180 Cod penal) sau vătămare corporală (art.181 şi 182 Cod penal) şi care se absoarbe în conţinutul său.

Momentul epuizării este cel ce caracterizează consecinţele ce decurg în cazul infracţiunilor fapt epuizat, care privesc:

aplicarea legii penale în timp; incidenţa actelor de clemenţă; calculul termenului de prescripţie al răspunderii penale.



79

2.2.4. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – cauze de nepedepsire a tentativei

Desistarea şi împiedicarea rezultatului sunt cauze personale de nepedepsire

a tentativei. Aceste măsuri îşi au sorgintea în prevederile art.22 Cod penal) care arată

că „Nu se pedepseşte făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului”.

La baza elaborării acestor dispoziţii au stat raţiuni de politică penală, apreciindu-se că din punct de vedere al apărării valorilor sociale este mai eficientă stimularea făptuitorului de a întrerupe voluntar activitatea începută sau de a împiedica producerea rezultatului acordându-i impunitatea, decât a-l lăsa să continue şi a sancţiona tentativa sau eventual fapta consumată.

2.2.4.1. Desistarea Desistarea constă în renunţarea de bunăvoie a făptuitorului la continuarea

executării activităţii infracţionale începute, deşi exista posibilitatea reală, cunoscută de făptuitor, de a o duce până la capăt.

Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) renunţarea să aibă loc după ce s-a început executarea unuia sau mai multor acte de executare, dar înainte ca executarea acţiunii tipice să se fi terminat.

Desistarea este posibilă la orice infracţiune cu privire la care legea prevede pedepsirea tentativei, exceptând acele infracţiuni care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de un iter criminis.

În cazul infracţiunii continue, dacă acţiunea s-a prelungit suficient pentru a se considera că infracţiunea s-a consumat, renunţarea făptuitorului la activitatea infracţională nu constituie o desistare (sechestrarea de persoane).

La infracţiunile continuate nu există desistare dacă infractorul, după ce a executat primul act infracţional, renunţă la continuarea activităţii infracţionale, deoarece el va constitui infracţiunea simplă, fiecare act al infracţiunii continuate întrunind toate elementele aceleiaşi infracţiuni.

În ceea ce priveşte tentativa, aceasta nu poate exista decât în formă imperfectă (întreruptă) întrucât numai la aceasta este posibilă o întrerupere a executării.

b) Să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la săvârşirea infracţiunii.



80

Pentru ca autorul să beneficieze de impunitate pe motivul desistării, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- atitudinea făptuitorului să fi fost suficientă prin ea însăşi, fără concursul altor factori care să împiedice executarea;

- autorul să fi fost convins că desistarea constituie principalul factor care împiedică desfăşurarea executării.

c) Renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să fie făcută de bună voie, din proprie iniţiativă.

Renunţarea trebuie să fie univocă, adică să nu fie îndoielnică. Aceasta trebuie să nu intervină din milă faţă de victimă sau din alte motive care creează dubii cu privire la caracterul voluntar al acesteia.

d) Renunţarea la executare trebuie să fie definitivă. Această măsură nu poate avea expresia unei amânări a executării. 2.2.4.2. Împiedicarea producerii rezultatului Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuitorului

care, după terminarea executării infracţiunii, acţionează pentru înlăturarea producerii rezultatului periculos77.

Din definiţia legală izvorâtă din prevederile art.22 alin.1 teza a II-a Cod penal (respectiv art.34 alin.1, teza a II-a noul Cod penal) rezultă că împiedicarea producerii rezultatului intervine după ce executarea a avut loc, dar mai înainte de producerea consecinţelor vătămătoare.

Existenţa acestei cauze de nepedepsire este probabilă cu îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) Împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de bunăvoie, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului.

Nu poate fi vorba de împiedicarea rezultatului în sensul legii penale, intervenţia unor factori care să determine măsura luată.

b) Să aibă loc înainte de producerea urmărilor periculoase. La infracţiunile de omor, împiedicarea rezultatului (moartea persoanei

otrăvite), este înlăturarea prin administrarea de către autor a unui antidot capabil să oprească efectul letal.

c) Acţiunea de împiedicare a rezultatului să fie realizată înainte de descoperirea faptei.

Aceasta demonstrează activitatea univocă a făptuitorului de a împiedica producerea urmărilor periculoase.

77 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.174.



81

CAPITOLUL III UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Calificarea unei activităţi antisociale ca formând o singură infracţiune sau dimpotrivă două sau mai multe, are consecinţe imediate în planul încadrării juridice a acesteia şi implicit a răspunderii penale a făptuitorului.

Baza de evaluare în vederea stabilirii unităţii şi pluralităţii de infracţiuni o reprezintă însăşi calitatea infracţiunii.

În domeniul dreptului penal, accepţiunea termenilor de unitate şi de pluralitate este aceea care indică însăşi litera lor. Astfel există unitate, atunci când ceea ce formează obiectul unei evaluări constituie, în raport cu baza de evaluare, un întreg, un tot singular şi există pluralitate atunci când ceea ce se evaluează, constituie dimpotrivă, în raport cu baza de evaluare, două sau mai multe entităţi78.

Deci, există unitate de infracţiune în cazul în care fapta sau activitatea desfăşurată corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, iar pluralitatea de infracţiuni există, atunci când în fapta ori activitatea săvârşită se stabilesc conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni.

3.1. Unitatea naturală de infracţiuni

Unitatea naturală de infracţiune desemnează unitatea acţiunii sau inacţiunii

care formează, datorită stării de fapt sau în mod natural, o activitate unică prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni.

Din acest concept rezulta ca unitatea de infracţiune se prezintă sub diverse forme şi anume: unitatea naturală şi unitatea legală după cum fapta penală reprezenta o entitate subiectiv – obiectivă naturală sau e creaţie a legiuitorului79.

Unitatea naturală de infracţiune este constituită în general dintr-o singură acţiune sau inacţiune care produce un singur rezultat periculos şi are o singură formă de vinovăţie prevăzută de legea penală.

78 V. Dongoroz , op. cit., p. 324. 79 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 271.



82

În cadrul unităţii naturale de infracţiune se pot distinge trei forme de unitate infracţională, în funcţie de elementul ei directiv : infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

Unitatea legală de infracţiune este creaţie a legiuitorului care din raţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă a reluat în conţinutul unei singure infracţiuni două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracţiune distinctă, dar care fiind incluse în conţinutul legal al unei anumite infracţiuni, îşi pierd semnificaţia penală proprie.

Deci unitatea legală de infracţiune este o unitate formată prin înglobarea în acelaşi conţinut a unor infracţiuni ce pot exista şi în mod independent, dar care datorită unor legături de ordin obiectiv sau subiectiv existente între ele sunt considerate un tot unic. Suntem în acest caz în prezenţa unei unităţi juridice a unei unităţi subiective şi a unei pluralităţi obiective neexistând o concordanţă între unitatea juridică şi cea de fapt.

În cadrul unităţii legale de infracţiuni se disting patru tipuri de unitate infracţională: infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă (consacrate în Partea I-a a Codului Penal) şi respectiv infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei (consacrate implicit în Partea specială a Codului Penal).

3.1.1. Formele unităţii naturale de infracţiune A. Infracţiunea simplă Aşa cum am menţionat mai sus, infracţiunea simplă se caracterizează – sub

aspect obiectiv – printr-o singură acţiune sau inacţiune, care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea tipului respectiv de infracţiune.

Exemple: omorul; furtul; lovirea; insulta; ultrajul; falsul etc. În cazul infracţiunii simple modul de comportare interzis prin norma de

incriminare se poate realiza printr-un singur act (distrugerea unui obiect dintr-un raft de magazin). În acest caz actul respectiv, în măsura în care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni determinate (aceea de furt) va putea atrage răspunderea făptuitorului, conduita descrisă în norma de încriminare realizându-se printr-un singur act cu relevanţă penală80.

Este posibil ca autorul să realizeze mai multe contracţii musculare neomogene fără ca fiecare dintre acestea să aibă vreo relevantă penală autonomă constituind trepte de realizare a actului final. De exemplu: la infracţiunea de furt




83

din buzunare sau din poşetă făptuitorul urmăreşte victima, îi bagă mâna în buzunar şi îi sustrage o sumă de bani, în mod similar îi sustrage din poşetă telefonul mobil sau alt obiect valoros.

Există infracţiune simplă şi atunci când mai multe acte identice săvârşite în aceeaşi împrejurare sau la intervale scurte de timp cu relevanţă penală proprie nu produc rezultatul existent în reprezentarea autorului. De exemplu: la infracţiunea de omor81 infractorul încercând să omoare victima îi aplică mai multe lovituri cu cuţitul, dar doar ultima produce rezultatul letal, celelalte acte rămânând în fază de tentativă – această pluralitate de tentative se absoarbă în fapta consumată – de omor deosebit de grav. Repetarea actelor nu schimbă felul unităţii naturale de infracţiune, pentru că acestea se integrează în mod natural în activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii, a subiectului pasiv, a rezoluţiei psihice unice etc.

Dacă pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală autorul realizează acte neomogene cu relevanţă penală proprie prin care lezează valori diferite se aplică regulile concursului de infracţiuni – instituţie pe care o vom examina în acest capitol.

Când actele repetate săvârşite nemijlocit şi cu aceeaşi ocazie sunt îndreptate asupra unor persoane diferite va exista un concurs de infracţiuni82.

Lovirea mai multor funcţionari publici, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, ce implică exerciţiul autorităţii de stat, constituie atâtea infracţiuni de ultraj săvârşite în concurs, iar nu o infracţiune simplă sau continuată83.

Unitatea de infracţiune există şi în situaţia în care infracţiunea are un conţinut alternativ şi sunt realizate toate modalităţile incriminate. De asemenea şi atunci când urmarea are un caracter alternativ ceea ce implică producerea unui rezultat sau a mai multora nu afectează unitatea de infracţiune.

Infracţiunea simplă are ca particularitate faptul că momentul consumării coincide cu cel al epuizării. De aceea în practica judiciară nu există dificultăţi cu privire la aplicarea în timp a legii penale, momentul curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale ori aplicarea actelor de clemenţă.

81 Gh. Alecu, R. M. Culcea, Omorul calificat, Revista Avocatul Poporului, nr.7/2005, pp. 2 -5. 82 G. Antoniu. op.cit., pp.14-16. 83 A se vedea CSJ, secţia penală, dec 1126/2003, Revista Dreptul, Nr.7/2004, p. 267.



84

B. Infracţiunea continuă Se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau

inacţiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare84.

Definiţia prezentată nu este una prevăzută de lege. Ea se desprinde din dispoziţiile părţii speciale a Codului penal sau din alte norme de incriminare.

Exemple de infracţiuni continue incriminate de legea penală sunt: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 Codul penal, respectiv art.205 din noul Cod penal); furtul de curent electric (art. 208 raportat la art. 209 Codul penal, respectiv art. 228, alin.(3) din noul Cod penal) abandonul de familie (art.305 Codul penal) dezertarea (art.332 Codul penal, respectiv art. 414 din noul Cod penal etc.).

Datorită specificului ei, infracţiunea continuă necesită o anumită prelungire de substanţă în timp pentru că numai prin această prelungire de durată atinge gradul de periculozitate socială necesară pentru a fi considerată infracţiune, deci incriminată şi sancţionată85.

Ceea ce se prelungeşte în timp la acest gen de infracţiuni este momentul consumativ al actului şi nu urmăririle lui.

Cum însă pe parcursul realizării elementului material de durată al acestei infracţiuni pot apărea şi momente fireşti de întrerupere, de pauză, dictate de specificul activităţilor desfăşurate, ştiinţa dreptului penal face distincţie între infracţiunile continue permanente şi infracţiunile continue succesive86.

Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, deci care nu necesită intervenţia făptuitorului pentru prelungirea activităţii infracţionale. Exemple: deţinerea în mod ilegal de arme, dezertarea, evadarea etc.

Referitor la infracţiunile continue succesive precizăm că acestea permit în desfăşurarea activităţii infracţionale unele întreruperi determinate de natura acesteia dar fără să transforme unitatea de infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni (exemplu: infracţiunea de „abandon de familie” prevăzută de art. 305 lit.c din Codul penal, este o infracţiune continuă permanentă). Infracţiunea se consideră consumată din momentul neprestării întreţinerii pe o perioadă mai mare de 2 luni şi s-a epuizat în momentul condamnării definitive. Dacă 84 V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul român, 1992 p. 60. 85 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.216. 86 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.152; C. Bulai, op.cit., p.140.



85

făptuitorul achită prejudiciul înainte de condamnare, infracţiunea se va epuiza la data achitării ultimei pensii de întreţinere87.

Cunoaşterea infracţiunii continue are importanţă în incidenţa cu alte instituţii de drept penal. Legea penală aplicabilă în timp, va fi legea în vigoare din momentul epuizării acesteia, moment de la care se calculează prescripţia răspunderii penale şi în funcţie de care se stabileşte incidenţa unor acte de clemenţă (amnistie şi graţiere).

Tot în funcţie de desfăşurarea infracţiunii continue se va stabili legea penală aplicabilă în spaţiu, fiind recunoscută că incidenţa legii penale există chiar dacă numai o parte din infracţiune sau rezultatul acesteia s-a produs pe teritoriul ţării88.

C. Infracţiunea deviată Este o formă a unităţii naturale de infracţiune care desemnează

infracţiunea săvârşită indiferent dacă din cauza unei greşite manevre, acţiunea vătămătoare deviază asupra altei persoane sau a altui obiect decât cel vizat, abberatio ictus, fie din cauza erorii făptuitorului, acţiunea este îndreptată asupra altei persoane alta decât aceea pe care făptuitorul o urmărea să o vatăme sau să o pericliteze, error in personam.

Din definiţia noţiunii rezultă că infracţiunea deviată se poate săvârşi în două moduri, fie prin devierea activităţii infracţionale datorită defectuazităţii sau greşitei manipulări a instrumentului (exemplu: făptuitorul vrea să ucidă o persoană, dar datorită folosirii greşite a armei ucide o altă persoană), fie datorită erorii făptuitorului cu privire la obiectul sau persoana asupra cărora urma să acţioneze, error in personam. Ambele modalităţi se întemeiază pe eroarea făptuitorului, una implicând eroarea asupra acţiunii, iar cealaltă eroare asupra obiectului.

În doctrina penală au fost exprimate opinii diferite în legătură cu apartenenţa infracţiunii deviate, fie unităţii de infracţiune, fie pluralităţii de infracţiune.

Potrivit primei opinii exprimată în literatura de specialitate89 şi adoptată în mod constant, în practica judiciară90 se susţine că indiferent de modalitatea comiterii infracţiunii deviate, toate consecinţele juridice vor fi atrase exclusiv de 87 Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, nr.1233/2003, R.D. Nr.3/2004, p.255. 88 Tribunalul Bihor, dec. nr.92/1996, Revista Dreptul, nr.7/1996. 89 V. Dongoroz, op.cit., p.423; Traian Pop, op.cit., p. 469; C. Bulai, Drept penal. Partea generelă, Ed. Augusta, Timişoara, 1999, p.170; I. Oancea, op.cit., pp. 220-223. 90 Tribunalul Suprem, Secţia penală, dec.1721/1981, C.D., p. 293.



86

fapta comisă împotriva persoanei efectiv vătămate. Va exista aşadar o infracţiune unică, adică cea realizată şi nu cea propusă deoarece aceasta din urmă nu s-a materializat prin nici un act de executare. În argumentarea tezei de mai sus, s-a relevat faptul că legea penală ocroteşte în mod identic vieţile tuturor, neprotejând numai viaţa unei anumite persoane.

Într-o altă opinie91, majoritară, se susţine că în cazul devierii acţiunii (abberatio ictus) ori de câte ori se constată că pe lângă infracţiunea consumată prin deviere, sunt întrunite şi elementele constituitive ale unei tentative pedepsibile trebuie reţinute ambele fapte în concurs de infracţiuni, întrucât au fost puse în pericol două valori ocrotite de legea penală. Argumentarea acestei opinii constă în aprecierea conform căreia absorbirea tentativei pedepsibile într-o infracţiune consumată în dauna altei persoane apare ca artificială şi contrară legii, întrucât ar lăsa nesancţionată tentativa. Astfel, când făptuitorul ţinteşte greşit, ucigând o altă persoană decât cea vizată, va trebui să se reţină pe lângă infracţiunea fapt consumat în raport cu victima efectiv ucisă şi tentativa de omor în raport cu victima aflată în reprezentarea autorului.

În ce ne priveşte considerăm justă această din ultimă opinie, întrucât, nici din punct de vedere al legii penale, nu se lasă în afara protecţiei valorile sociale pe care legiuitorul le-a avut în vedere la incriminarea tentativei iar din necesităţi practice, instanţele au căderea să facă încadrarea juridică în raport cu realitatea faptică a evenimentelor constatate şi deduse judecăţii.

3.2. Unitatea legală de infracţiune

3.2.1. Infracţiunea continuată Codul penal actual defineşte prin dispoziţiile art. 41 al. 2 infracţiunea

continuată astfel: ”infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii ( şi împotriva aceluiaşi subiect - Noul Cod penal art. 35 alin. (2)), acţiuni sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni”.

Unitatea infracţională legală care formează conţinutul infracţiunii continuate rezultă din raţiuni de răspundere penală şi de tehnică legislativă. Ea nu este o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc faptele între ele. 91 C. Bulai, op.cit., p.473; N. Giurgiu, op.cit., p. 241; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit, p.138.



87

Acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunile continuate sunt legate între ele printr-o triplă unitate de subiect, de rezoluţie infracţională şi de conţinut de infracţiune92.

a. Condiţiile infracţiunii continuate Pentru existenţa infracţiunii continuate se cer îndeplinite următoarele

condiţii93: - Existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite

intervale de timp. Pentru îndeplinirea acestei condiţii trebuie să fie săvârşite cel puţin două

acţiuni sau inacţiuni. Legea nu precizează cât de mari sunt perioadele de timp în care să se repete acţiunile sau inacţiunile, dar precizează că acestea trebuie să se succeadă în timp.

Nu există infracţiune continuată nici atunci când acţiunile sau inacţiunile se succed la perioade foarte scurte de timp (exemplu: lovirea unei persoane de mai multe ori) dar nici atunci când intervalele sunt prea mari, care ne pot duce la aprecierea lor drept infracţiuni distincte.

- Acţiunile sau inacţiunile trebuie să prezinte, fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Aceasta înseamnă că acţiunile sau inacţiunile succesive nu trebuie să fie identice, ci trebuie să realizeze fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Fiecare infracţiune în parte poate prezenta anumite particularităţi proprii, cu condiţia că ivirea acestora să nu ducă la luarea unei noi hotărâri infracţionale, să nu conducă la schimbarea tipului de infracţiune94.

Această condiţie este îndeplinită şi atunci când acţiunile săvârşite nu reprezintă toate infracţiuni consumate, unele putând rămâne în forma tentativei95.

În cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, infracţiunea continuată se realizează, cu condiţia că fiecare act în parte să prezinte conţinutul aceleiaşi modalităţi nu ca aceasta să se realizeze sub aceiaşi modalitate (exemplu: infracţiunea de delapidare, sau luarea de mită, care au modalităţile de: însuşire, folosire, traficare şi respectiv – pretinderea, primirea, acceptarea, nerespin-gerea).

În practica judiciară s-a reţinut că vor forma o unitate de tipul acţiunii continuate, acţiunile şi inacţiunile care realizează unele forme de bază (sau tip) 92 I. Oancea, op.cit., p.72. 93 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., pp. 221-223. 94 M. Zolyneak, op.cit., p. 427. 95 V. Dongoroz, op.cit., p.284.



88

iar altele forma agravată a aceleiaşi infracţiuni cu respectarea bineînţeles şi a celorlalte condiţii96.

Tot în practică s-a reţinut că este infracţiune continuată şi fapta comerciantului care a înşelat mai multe persoane emiţând cecuri fără acoperire, drept mijloace de plată, achiziţionând în acest mod mai multe bunuri. În aceste cazuri considerăm că în mod just s-a reţinut înşelăciune în formă continuată chiar dacă persoanele vătămate sunt diferite, atât timp cât infractorul a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Soluţii similare şi foarte numeroase s-au dat şi în cazul infracţiunii de furt.

- Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Această condiţie rezultă din însăşi natura infracţiunii continuate, deoarece

rezoluţia unică presupune existenţa aceleiaşi persoane. În practica judiciară s-au pus multe probleme legate de încadrarea juridică

a faptelor prin prisma art. 41 al. 2 din Codul penal. Nu există instigare la infracţiune continuată, atunci când o persoană instigă

prin acţiuni repetate la infracţiuni diferite. În acest caz aplicându-se regula concursului la care ne vom referi în cele ce urmează. În mod similar se vor încadra şi actele de complicitate repetate pe baza aceleiaşi rezoluţii şi cu privire la autori diferiţi97.

- Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Principalul criteriu de delimitare a infracţiunii continuate de concursul de infracţiuni îl constituie unitatea de rezoluţie infracţională.

Rezoluţia infracţională trebuie să fie determinată în înţelesul că vizează acţiunile ori inacţiunile care se vor efectua, obiectul şi modul de realizare98.

Această rezoluţie trebuie să fie unică şi să marcheze sub aspect intelectiv, reprezentarea întregii desfăşurări obiective a activităţii infracţionale, pe care o presupune unitatea de rezoluţie, inclusiv prin acţiuni sau inacţiuni similare repetate şi a rezultatului sau global, iar sub aspect volitiv, voinţa de a săvârşi treptat acţiunile care compar acea activitate.

b. Data săvârşirii infracţiunii continuate Datorită succesiunii în timp a acţiunilor sau inacţiunilor o problemă

deosebită este aceea a determinării datei săvârşirii infracţiunii continuate. 96 T.S. Secţia Penală, Dec.241/1971, C.D. Penal 1971, p. 234. 97 T.S. Secţia. Penală Dec. nr.1261/1983/RRD nr. 8/1983, p.59. 98 G. Antoniu, Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată şi confiscarea specială, R.R.D. nr. 11/1968, p.98.



89

La această infracţiune, datorită persistenţei în starea de infracţionalitate, prin comiterea mai multor acte la diferite perioade de timp, distingem două momente:

- momentul consumării, care coincide cu săvârşirea celui de-al doilea act din componenţa sa;

- momentul epuizării care este marcat de săvârşirea ultimului act de executare.

Stabilirea momentului final, a datei la care se consideră săvârşită infracţiunea continuată prezintă importanţă, deoarece în raport de această dată se produc consecinţe juridice referitoare la aplicarea legii penale în timp şi în spaţiu, la minoritate, la prescripţia răspunderii penale, la incidenţa actelor de clemenţă precum şi la orice alte consecinţe care sunt condiţionate de acest moment al epuizării activităţii infracţionale.

Codul penal actual prevede în art. 122 alin. ultim, care se referă la prescripţia răspunderii penale că „în cazul infracţiunilor continuate termenele de prescripţie a răspunderii penale se socotesc de la data ultimei acţiuni sau inacţiuni”.

În practică s-au întâlnit diferite situaţii tranzitorii legate de momentul epuizării infracţiunii continuate:

în cazul în care infracţiunea continuă a început când era în vigoare o lege penală, dar a încetat sub imperiul prevederilor unei alte legi penale, legea aplicată făptuitorului este legea cea în vigoare la data încetării ultimei acţiuni;

dacă numai una din acţiuni sau unele acţiuni se comit după apariţia actului de amnistie sau graţiere, beneficiul acestor acte de clemenţă nu se aplică infracţiunii continuate, întrucât se consideră ulterior acestui act.

- Referitor la minoritate. Când unele acte s-au săvârşit în timpul minorităţii, altele după majorat, făptuitorul va fi sancţionat după regulile aplicabile majorilor.

- Locul săvârşirii infracţiunii continuate. Infracţiunile continuate se consideră săvârşite pe teritoriul României atunci

când toate acţiunile sau inacţiunile componente şi rezultatele acestora s-au produs pe teritoriul ţării noastre în sensul art.142 din actualul Cod penal, sau pe o navă ori aeronavă română, precum şi atunci când pe acest teritoriu sau pe o navă ori aeronavă română s-a săvârşit numai una din acţiunile sau inacţiunile respective ori s-a produs rezultatul (art. 143 Cod penal).

Acelaşi criteriu al ubicităţii se aplică prin prezenţa procedurii penale şi pentru stabilizarea competenţei teritoriale ale organelor judiciare române.



90

c. Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat Infracţiunea continuată este posibilă la orice infracţiune, dacă este

susceptibilă de repetabilitate, deoarece infracţiunea continuată nu este altceva decât o infracţiune simplă, dar care se poate repeta, se poate relua.

În literatura de specialitate99 opinia majoritară, la care ne raliem şi noi, constă în aceea că această infracţiune nu este compatibilă cu faptele săvârşite din culpă, comisă prin acte repetate deoarece ceea ce caracterizează infracţiunea continuată este realizarea ei în mod eşalonat în baza unei rezoluţii unice specifică numai intenţiei.

Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la infracţiunea de obicei, deoarece un singur act nu constituie o infracţiune, iar repetarea lui duce la consumarea infracţiunii100.

d. Sancţiunea infracţiunii continuate. Pentru repetabilitatea faptelor de acelaşi fel, în cazul infracţiunii

continuate, legiuitorul a prevăzut un regim sancţionator mai aspru, chiar şi în lipsa unor circumstanţe agravante.

Conform art. 42 din Codul penal, dacă instanţa apreciază că faţă de multitudinea actelor sau a repetării lor timp îndelungat, pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă nu ar fi suficientă pentru a asigura justa sancţiune a infractorului în raport cu gravitatea infracţiunii continuate, ea poate fi sporită potrivit art. 34 Cod penal, fără ca pedeapsa să poată depăşi maximul general.

În privinţa recalculării pedepsei pentru infractorul condamnat definitiv, (art.43 din Codul penal) pentru o acţiune sau inacţiune care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, se stabileşte o pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea stabilită anterior.

3.2.2. Infracţiunea complexă Noţiune şi caracterizare Codul penal în vigoare a definit prin dispoziţia art. 42 alin. 3, respectiv

art.55 alin. 3 din noul Cod penal, infracţiunea complexă, potrivit cărora: „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

99 M. Zolyneak, op.cit., p.439; I. Oancea, op.cit., p.225; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.224. 100V. Dobrinoiu ş.a.., op.cit., p.242; I. Oancea, op.cit., p.143.



91

În literatura juridică, infracţiunea complexă mai este denumită infracţiune absorbantă, deoarece în conţinutul ei sunt incluse una sau mai multe fapte diferite care reprezintă, fiecare în parte, elementele infracţiunii denumită infracţiune absorbită, dar care îşi pierde caracterul de faptă penală autonomă, devenind fie elementul constitutiv în conţinutul de bază al infracţiunii complexe, fie un element circumstanţial al conţinutului agravant al acesteia.

Această construcţie juridică, care constă în contopirea unor fapte cu semnificaţie penală distinctă este determinată de necesităţi de politică juridică penală şi tehnică legislativă urmărindu-se adoptarea unor modele de structură a infracţiunii, adecvate atât ca regim de incriminare cât şi de sancţionare.

Sub aspectul obiectului – infracţiunea complexă se caracterizează, în general, prin existenţa unui obiect juridic complex format din două relaţii sociale. De exemplu: infracţiunea de tâlhărie vatămă atât relaţia socială care apără dreptul de proprietate, cât şi pe aceea care priveşte integritatea corporală sau libertatea morală a persoanei. Dintre cele două, unul este obiectul juridic principal, iar altul secundar. Obiectul principal hotărăşte încadrarea infracţiunii complexe într-o anumită grupă de infracţiuni. În cazul infracţiunii de tâlhărie obiectul principal îl constituie relaţiile sociale privind dreptul privat fapt cea determinat includerea acestei infracţiuni în grupa infracţiunilor contra patrimoniului.

Sub aspectul laturii subiective, această infracţiune se caracterizează prin vinovăţie sub formă intenţiei.

Rezoluţia făptuitorului este, de regulă unică. În exemplul dat mai sus, făptuitorul a hotărât de la început să sustragă un bun prin folosirea violenţei.

Există şi situaţii când infracţiunea complexă se caracterizează prin rezoluţii distincte, luate succesiv pentru fiecare din faptele componente. (De exemplu: în cazul furtului urmat de violenţă în vederea păstrării bunului sustras, a înlăturării urmelor infracţiunii sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, la hotărârea iniţială de sustragere (care s-a şi materializat, s-a adăugat şi hotărârea de folosire a violenţei).

În cazul infracţiunilor complexe, în variantele lor agravante, latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie sub forma praeterintenţiei. (De exemplu: art. 197 alin.2 lit. C şi alin. 3 Cod penal, art. 211 alin.2 lit. h şi alin. 3 Cod penal, primul violul şi respectiv tâlhăria).

În ceea ce priveşte subiecţii activi – infracţiunea complexă se poate comite de o singură persoană sau în participaţie penală în oricare din formele sale – coautorat, instigare, complicitate.



92

Există coautorat la o infracţiune complexă atât în cazul în care făptuitorii au executat nemijlocit toate acţiunile ce formează elementul material al respectivei infracţiuni, cât şi în cazul în care fiecare efectuează acte materiale distincte ale celuilalt, atât timp cât au realizat că actele săvârşite de ei completează şi realizează împreună rezultatul specific al infracţiunii.

Instigatorul şi complicele. Dacă au avut în vedere numai una din faptele ce compun infracţiunea complexă, răspunderea penală a acestora va fi limitată la infracţiunea iniţială, conform art. 28 alin. 2 Cod penal potrivit căruia circumstanţele reale se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut.

Sub aspectul gravităţii, infracţiunile complexe prezintă un grad de periculozitate mai ridicat decât al infracţiunilor componente, deoarece prin săvârşirea lor se lezează mai multe obiecte juridice ocrotite de legea penală, fapt reflectat în limitele speciale mai mari ale pedepsei.

Infracţiunea complexă nereprezentând o cauză de agravare a răspunderii penale, are sancţiunea precis stabilită prin lege.

La fel ca şi în cazul infracţiunii continuate în art. 43 Cod penal (respectiv art. 37 din noul Cod penal) este prevăzută posibilitatea recalculării pedepsei, în cazul în care, după condamnarea definitivă a făptuitorului pentru o infracţiune complexă acesta este judecat şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Într-o asemenea situaţie se va stabili o nouă pedeapsă, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.

Formele infracţiunii complexe Din definiţia legală a infracţiunii complexe, dar şi din caracteristicile

acesteia, mai sus prezentate rezultă că aceasta se prezintă sub două modalităţi101: infracţiune complexă – formă de bază sau tip a faptei incriminate

(exemplu: art.211 alin.1 şi respectiv art.233 Cod penal), infracţiunea complexă – forma calificată sau agravantă a faptei

incriminate (exemple: art. 234 alin. (1) din noul Cod penal, respectiv furtul calificat prin efracţie, escaladare etc.).

Complexitatea naturală. Alături de complexitatea legală, creată de legiuitor, în teoria dreptului penal102 este menţionată şi complexitatea naturală care constă în absorbţia în mod firesc, în conţinutul unei infracţiuni a 101 I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti 2001; G. Antoniu, C. Bulai, C. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1976, p.139; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., pp. 232-233. 102 V. Dongoroz ş.a., op.cit., Explicaţii teoretice..., vol. I, p.292.



93

elementelor obiective caracteristice altei infracţiuni. Astfel infracţiunea consumată de omor absoarbe în mod firesc activităţile anterioare incriminate ca forme atipice ale infracţiunii (actele pregătitoare şi tentativa) precum şi elementele unor infracţiuni de insultă (lovirea, vătămarea corporală), infracţiunea de calomnie, conţine elementele infracţiunii mai înalte.

În toate cazurile de complexitate naturală infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă propriu-zisă, ci rămâne o infracţiune simplă care cuprinde în elementul său material şi elementul material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave.

3.2.3. Infracţiunea progresivă Legea penală nu oferă o definiţie a acestei instituţii juridice cu toate că în

doctrina penală s-a conturat o asemenea definiţie. Astfel, se consideră infracţiunea progresivă ca fiind acea infracţiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave103.

Exemplu: infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzut de art. 183 Cod penal, respectiv art. 195 din noul Cod penal, prin natura sa, este o infracţiune progresivă, deoarece mai întâi se caută o infracţiune mai uşoară, ca de exemplu (lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 180 Cod penal) ori de vătămare corporală (prevăzută de art. 181 Cod penal) fapte cu o anumită urmare specifică, dar pe parcurs această urmare se amplifică fără nici o intervenţie din partea făptuitorului.

Infracţiunile mai grave produse ca urmare a amplificării rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare.

O deosebită importanţă în practica juridiciară reprezintă momentul în raport de care se apreciază data săvârşirii faptei – data comiterii acţiunii iniţiale sau momentul la care s-a produs rezultatul mai grav.

Atât doctrina penală104, cât şi practica juridică au stabilit unanim că momentul săvârşirii infracţiunii este data iniţială a acţiunii întreprinse de subiectul activ al infracţiunii, iar nu data epuizării infracţiunii. Este punctul de

103 C. Bulai, op.cit., p.219 ; V. Papadopol, D. Pavel, op.cit., p.279. 104 M. Zolyneak, op. cit., p.457 ; C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Ed.All Beck, Bucureşti 1999, p.12.



94

vedere asupra căruia ne pronunţăm favorabil, deoarece data săvârşirii infracţiunii este data de la care încep să curgă efectele juridice şi care se finalizează odată cu producerea rezultatului mai grav.

3.2.4. Infracţiunea de obicei Nici infracţiunea de obicei nu are o definiţie în partea generală a Codului

penal dar în partea specială, precum şi în alte legi cu dispoziţii penale există multe norme de incriminare care consacră această modalitate a structurii infracţionale.

În doctrina penală105, pe baza elementelor comune ale acestor încriminări, a fost definită infracţiunea de obicei ca fiind acea formă a unităţii legale de infracţiune care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori, suficient de mare încât să releve o obişnuinţă, o îndeletnicire a făptuitorului, repetare care să atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social al unei infracţiuni.

În legea penală, cerinţa repetării actelor de executare, în condiţii de obişnuinţă sau îndeletnicire se exprimă prin sintagmele „în mod repetat” şi „în mod obişnuit”.

Referitor la numărul de acte de executare necesare pentru constituirea infracţiunii, legea nu face nici o precizare în acest sens, această sarcină revenind instanţelor de judecată care, pe baza probelor administrate, vor aprecia dacă repetarea acestor acte evidenţiază obişnuinţa, îndeletnicirea.

Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de tentativă pedepsibilă, deoarece până în momentul consumării, toate actele materiale anterioare nu au semnificaţie penală.

Infracţiunea de obicei este o formă atipică a infracţiunii, întrucât pe lângă momentul consumării – format din acte materiale repetate suficient ca să denote obişnuinţa, îndeletnicirea – se poate distinge şi un moment al epuizării (atunci când făptuitorul va comite ultimul act de executare).

În raport de momentul epuizării se aplică recidiva, revocarea liberării condiţionate etc.

Infracţiunile de obicei nu prevăd nici o agravantă legală (ca în cazul infracţiunii continuate).

105 M. Zolyneak, op.cit., p.453 ; C. Bulai, op.cit., p.485.



95

CAPITOLUL IV PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

4.1. Noţiunea şi formele pluralităţii de infracţiuni

Pluralitatea de infracţiuni desemnează situaţia în care o persoană a

săvârşit două sau mai multe infracţiuni, înainte să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi situaţia în care o persoană a săvârşit o nouă infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune comisă anterior.

Pluralitatea de infracţiuni nu trebuie confundată cu participaţia penală situaţie în care o infracţiune este săvârşită de mai multe persoane. Ea reprezintă o stare de fapt106.

Legiuitorul a reglementat pluralitatea de infracţiuni în art. 32-40 din Codul penal (respectiv art. 38-45 din noul Cod penal) stabilind mai întâi formele de manifestare a acesteia iar apoi sistemele de sancţionare corespunzătoare fiecărei forme, impunându-se astfel o primă evaluare în raport cu instituţia infracţiunii şi numai după aceea, o altă evaluare în raport cu cea a pedepsei.

Formele pluralităţii de infracţiuni Potrivit codului penal formele consacrate ale pluralităţii de infracţiuni sunt

următoarele: concursul de infracţiuni, recidiva.

Distincţia dintre aceste forme ale pluralităţii de infracţiuni se face în raport de existenţa sau inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.

Concursul de infracţiuni constă în săvârşirea de către aceiaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni, mai înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt succeptibile de a fi supuse condamnării107. 106 G. Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, Revista de drept penal, nr.4/1999, p. 9. 107 G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, op.cit.., p.222 ; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., pp. 236-238.



96

Recidiva constă în săvârşirea din nou a una sau mai multor infracţiuni de către o persoană care a fost condamnată definitivă pentru una sau mai multe infracţiuni concurente.

4.2. Concursul de infracţiuni

Din definiţia dată mai sus concursului de infracţiuni desprindem

următoarele condiţii necesare existenţei acestuia: a) să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni. Nu are importanţă

natura şi gravitatea infracţiunilor. Când infracţiunile concurente sunt de aceiaşi natură concursul se numeşte omogen (exemplu: mai multe infracţiuni de omor) iar când infracţiunile concurente sunt de natură diferită se numesc eterogene (exemplu: o infracţiune de furt, alta de luare de mită, iar alta de delapidare). Condiţia este îndeplinită indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise infracţiunile.

b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Cerinţa specifică şi indispensabilă a oricărui concurs de infracţiuni este unitatea de subiect. Nu are importanţă dacă făptuitorul a participat în calitate de autor, instigator sau complice;

c) infracţiunile să fie fost săvârşite înainte de a se fi pronunţat o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele. Din această cerinţă rezultă că această condiţie este îndeplinită şi atunci când a fost condamnat anterior dar hotărârea nu era definitivă, precum şi atunci când hotărârea de condamnare, deşi definitivă fusese desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac (revizuire, contestaţie în anulare).

c) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii. Faptele pentru care este cercetată persoana să fie susceptibile de tragere la răspundere penală, adică să nu se încadreze în acele categorii de fapte care atrag nepedepsirea făptuitorului ori cele care înlătură răspunderea penală.

4.2.1. Formele concursului de infracţiuni Conform legii penale, dar şi doctrinei, se cunosc două forme ale

concursului de infracţiuni concursul real şi concursul ideal sau formal.



97

a. Concursul real de infracţiuni În conformitate cu prevederile art. 33 lit. a din Codul penal (art. 38 alin. 1

din noul Cod penal) „există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiunidistincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele”.

În funcţie de legăturile care există între infracţiunile aflate în concurs, acestea se prezintă sub două modalităţi:

concursul real simplu, concursul real cu conexitate.

Concursul real simplu există atunci când între infracţiunile care aflate în concurs nu există o legătură obiectivă.

Concursul real cu conexitate – presupune existenţa unor legături între infracţiunile concurente săvârşite de aceiaşi persoană. În literatura juridică108 sunt menţionate următoarele conexităţi:

conexitatea cronologică – atunci când infracţiunile au fost săvârşite simultan sau succesiv;

conexitatea topografică – dacă infracţiunile au fost comise în acelaşi loc;

conexitatea etiologică – dacă o infracţiunea constituie cauza săvârşirii altei infracţiuni;

conexitate consecvenţională – când o infracţiune a fost comisă pentru a ascunde săvârşirea alteia;

conexitatea accidentală – când o infracţiune este întâmplător legată de o altă infracţiune.

Noul cod penal înlătură două dintre aceste conexităţi (etiologică şi consecvenţională) sub motivaţia înlăturării controverselor existente în doctrina şi jurisprudenţa din ţara noastră.

b. Concursul ideal sau formal de infracţiuni Potrivit art. 33 lit. b din Codul penal (noul Cod penal elimină sintagma

„ideal” denumindu-l concurs formal de infracţiuni în art. 47 alin.2) există concurs formal de infracţiuni când: o acţiune sau o inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, caz în care concursul este omogen, ori de natură diferită şi concursul este eterogen.




98

În practica judiciară109 s-a reţinut concurs ideal de infracţiuni în următoarele situaţii: dacă prin nerespectarea dispoziţiilor legale de protecţia muncii în condiţiile în care aceasta se constituie ca infracţiune se produce şi moartea victimei; săvârşirea unor acte de tâlhărie simultan asupra mai multor persoane; fapta conducătorului unui autovehicul, care din cauza neatenţiei distruge din culpă un alt autovehicul şi provoacă totodată rănirea gravă a unei persoane.

4.2.2. Sancţionarea concursului de infracţiuni Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni, admis de legislaţiile

penale, cunoaşte trei sisteme, unanim acceptate şi anume: sistemul cumulului aritmetic sau al adiţionării pedepselor, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.

a. Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiţionării pedepselor constă în stabilirea de instanţa de judecată a pedepsei pentru fiecare faptă concurentă, dispunând executarea pedepsei rezultate după totalizare.

Acest sistem a fost criticat110 pentru severitatea excesivă pe care o presupune, existând probabilitatea, ca în cazul pedepselor privative de libertate, să conducă la pedepse care depăşesc durata de viaţă a omului. De asemenea i s-a reproşat şi faptul că prin totalizarea pedepselor nu s-ar putea realiza raţiune de a fi a represiunii care nu reprezintă o retribuţie pentru răul cauzat, ci urmăreşte un anumit obiectiv – îndreptarea infractorului, pentru realizarea căruia, pedepsele nu trebuie să depăşească o anumită limită.

b. Sistemul absorbţiei constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune urmând să dispună executarea pedepsei celei mai severe care absoarbe pe celelalte pedepse mai uşoare111.

Şi acest sistem a fost criticat, susţinându-se că încurajează săvârşirea de către infractorii condamnaţi pentru fapte mai grave, să comită alte fapte mai uşoare, fiind asiguraţi că nu vor fi pedepsiţi decât pentru cea dintâi.

Sistemul absorbţiei este acceptat, în special cu privire la pedepsele complementare, dar şi în cazul pedepselor principale, atunci când absorbţia apare justificată din raţiuni de politică penală112.

109 Idem, p. 240. 110 M. Zolyneak, op.cit., vol II, p.499. 111 V. Dongoroz ş.a., op.cit., p.267. 112 C. Bulai, op.cit., p.495.



99

c. Sistemul cumulului juridic sau al contopirii constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă urmând a se aplica cea mai grea dinte ele la care se poate adăuga un spor.

Legea noastră penală consacră în art. 34 din Codul penal (respectiv art. 48 din noul Cod penal) un sistem de sancţionare mixt: cumulul juridic sau după caz absorbţia pentru pedepsele principale şi cumulul aritmetic şi după caz cumulul juridic pentru pedepsele complementare ori măsurile de siguranţă.

Aplicarea pedepsei pentru cumulul de infracţiuni presupune două etape: etapa stabilirii sancţiunii pentru fiecare infracţiune în parte, conform

criteriilor legale de individualizare (art. 72 Codul penal); etapa aplicării pedepsei celei mai grave, cu posibilitatea sporirii în

anumite limite prevăzute de lege. În art. 34 lit. a-e din Codul penal actual (art. 39 lit. a-e din noul Cod penal)

este detaliată procedura aplicării pedepsei în caz de concurs de infracţiuni şi anume:

Când s-a stabilit pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare sau amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

În acest caz, având în vedere natura şi gravitatea pedepsei detenţiunii pe viaţă, soluţia absorbţiei este singura posibilă.

Când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În cadrul acestei reglementări, există practic, mai multe variante posibile de individualizare a pedepsei şi anume: se poate aplica pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite, ca sancţiune a întregului concurs de infracţiuni, dacă instanţa apreciază că este suficientă, în raport cu gravitatea faptelor comise, de numărul lor şi de ansamblul circumstanţelor concrete ale cauzei, dacă pedeapsa cea mai grea nu este îndestulătoare, aceasta este sporită până la maximul ei special, iar dacă nici acest maxim nu este considerat suficient, se mai poate adăuga un spor de până la 5 ani.

Când s-au stabilit numai amenzi se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acest maxim.

După cum se observă, tehnica de stabilire a pedepsei amenzii pentru concursul de infracţiuni este aceeaşi ca în cazul închisorii, cu singura deosebire că sporul pentru maximul special numai are o limită fixă, ci variază în funcţie de maximul special al amenzii pentru infracţiunea la care s-a stabilit pedeapsa cea mai mare (până la jumătate din acest maxim).



100

Când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adaugă amenda în totul sau în parte.

În această ipoteză, datorită naturii diferite a pedepselor, nu mai este prevăzut un spor maxim determinat, instanţa fiind obligată să aplice pedeapsa închisorii, la care, în cazul în care o consideră neîndestulătoare, se poate adăuga amenda în totul sau în parte.

Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.

În acest caz, se vor combina regulile prevăzute pentru ipoteza în care, pentru infracţiunile concurente, s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, cu regulile prevăzute pentru ipoteza în care s-au stabilit mai multe pedepse cu amendă, instanţa trebuind să aplice pedeapsa rezultată a închisorii, la care se va putea adăuga pedeapsa rezultată a amenzii, în totul sau în parte.

Potrivit art. 34 alin. 2 codul penal, pedeapsa aplicată după regulile mai sus prezentate nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţa pentru infracţiunile concurente.

Stabilirea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni Art. 49 Cod penal stabileşte mai multe reguli pentru aplicarea pedepselor

complementare în cazul concursului de infracţiuni: dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă

complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii; dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse

complementare de natură diferită (de exemplu, atât interzicerea unor drepturi cât şi degradarea militară) sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;

dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică legea cea mai grea din acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni Conform art. 35 alin. 4 şi art. 49 al. ultim din Codul penal, măsurile de

siguranţă aplicate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează întotdeauna numai dacă sunt de natură deosebită. Pe cale de consecinţă, măsurile de siguranţă de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente se vor contopi113.

113 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit.., p.243.



101

Pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică

În doctrina penală114nu există un concept unanim recunoscut despre

evoluţia instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice, însă în toată lumea există adepţi şi oponenţi ai teoriei răspunderii penale colective, ulterior denumită răspunderea penală a persoanei juridice115.

Potrivit art. 54 alin. 1 Cod penal în caz de concurs de infracţiuni săvârşit de persoana juridică, se aplică amenda până la maximul special prevăzut în art. 80 alin. 2 sau 3 pentru infracţiunea cea mai gravă, care poate fi majorat cu o pătrime116.

Potrivit art. 54 alin 3 Cod penal, pedepsele complementare se pot cumula.

4.3. Recidiva

4.3.1. Noţiune şi caracterizare Recidiva este definită ca fiind o situaţie, stare, împrejurare în care se

găseşte o persoană care săvârşeşte din nou o infracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune117.

Particularitatea recidivei constă în modul cum se realizează pluralitatea de infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană şi anume după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, în stare de evadare sau după ce a executat pedeapsă închisorii la care a fost condamnat, săvârşeşte ulterior una sau mai multe infracţiuni prevăzute de lege.

Deosebirea formală dintre recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie existenţa unei condamnări definitive pentru infracţiunea comisă mai înainte.

114 F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti, Ed.Rosetti, 2002, p.9; A. Barbăneagră, Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Chişinău, Ed.Arc, 2003, p.73 ; S. Bacigalupo, De la responsabilité pénale de las personas juridicas, Ed.Bosch, Barcelona, 1998, p.43. 115 A. Barbăneagră, Răspunderea penală a persoanei juridice, Volum: “Aspecte juridice teoretice şi practice ale aderării României la Uniunea Europeană”, Ed. Europolis, Constanţa 2005, pp. 93-99. 116 Idem, p.243. 117 C. Mitrache, op.cit., p.158.



102

Această deosebire formală este dublată de o deosebire esenţială de ordin simptomatic: infractorul care a săvârşit o recidivă dovedeşte incorigibilitate în raport cu pedepse la care a fost condamnat şi pe care uneori a şi executat-o118.

4.3.2. Termenii recidivei Privesc infracţiunile săvârşite şi care intră în calculul recidivei. În doctrina penală119 aceste elemente – condamnarea definitivă pentru

infracţiunea anterioară şi noua infracţiune comisă – au fost denumite termenii recidivei.

Primul termen al recidivei este întotdeauna format dintr-o condamnare definitivă la o pedeapsă potrivită de libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

4.3.3. Modalităţile recidivei În funcţie de caracteristicile celor doi termeni ai recidivei şi de corelaţia

dintre ei, aceasta se prezintă sub mai multe modalităţi: recidiva după condamnare – sau postcondamnatorie, există atunci

când mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost condamnat anterior, acesta a mai săvârşit din nou o infracţiune;

recidiva după executare – sau post-executorie există atunci când după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară, a săvârşit din nou o infracţiune;

recidiva generală – înseamnă săvârşirea mai înainte – a unei infracţiuni de o anumită natură – (exemplu înşelăciune) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei a unei alte infracţiuni de altă natură;

recidiva specială – există atunci când infracţiunile ce formează cei doi termeni ai recidivei sunt de aceeaşi natură;

recidiva absolută – este incidentă când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări;

recidiva relativă – apare atunci pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a dovedi perseverenţa infracţională a autorului;

118 C. Bulai, op.cit., p.503. 119 C. Bulai, op.cit., p.227; V. Dobrinoiu ş.a., op.cit., p.271 ; I. Oancea, op.cit., p.157 ; C. Mitrache, op.cit, p.159.



103

recidiva mare – există când ambii termeni ai recidivei sunt de o anumită gravitate;

recidiva mică – survine când primul termen al recidivei este o infracţiune mai uşoară, iar la al doilea termen o infracţiune mai gravă;

recidiva cu efect unic – apare atunci când ori de câte ori s-ar repeta ar avea acelaşi efect;

recidiva cu efecte progresive – apare atunci când consecinţele ei se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă120;

recidiva teritorială – există atunci când primul termen al recidivei îl reprezintă o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională;

recidiva internaţională – există atunci când la primul termen poate fi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate.

A. Recidiva postcondamnatorie Conform art. 37 lit. a din cod penal actual, recidiva postcondamnatorie

„există atunci când după condamnarea definitivă a unei hotărâri la pedeapsa închisorii mai mult de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de 1 an”.

Art. 3 alin.2 Cod penal prevede că „există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în alin. 1 este detenţiunea pe viaţă”.

Din definiţia legală a acestei instituţii juridice rezultă că pentru existenţa ei sunt necesare următoarele condiţii:

a) condiţii cu privire la primul termen o primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de

condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ori a detenţiunii pe viaţă; aceasta înseamnă că nu poate fi socotit prim termen al recidivei sub această formă – condamnările definitive la pedeapsa amenzii şi nici alte condamnări la pedeapsa închisorii sub 6 luni închisoare;

a doua condiţie – primul termen vizează forma de vinovăţie. În acest sens hotărârea de condamnare trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Condiţia este îndeplinită şi atunci când condamnarea

120 C. Bulai, op.cit.., p.172.



104

priveşte o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie121. La stabilirea stării de recidivă sunt excluse condamnările săvârşite din culpă122.

cea de-a treia condiţie priveşte hotărârea de condamnare, care nu trebuie să fie dintre acelea care, potrivit legii, nu se ţine seamă la stabilirea stării de recidivă.

b) condiţii cu privire la al doilea termen al recidivei postcondamnatorii Prima condiţie: „infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu

intenţie”. Nu se cere ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură cu cea pentru care

infractorul a fost condamnat anterior. Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta în participarea la săvârşirea acesteia ca autor, instigator sau complice.

A doua condiţie priveşte cerinţa ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă;

Din această cerinţă rezultă că pentru a atrage starea de recidivă legiuitorul a avut în vedere săvârşirea unor fapte cu pericol sporit, mergând până la detenţiunea pe viaţă.

A treia condiţie impune ca infracţiunea respectivă să fie săvârşită: înainte de începerea executării pedepsei anterioare; în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Se consideră comisă înainte de începerea executării pedepsei dacă această nouă infracţiune se comite în perioada ulterioară rămânerii definitivă a condamnării când făptuitorul se sustrage de la executarea pedepsei sau când are suspendată executarea pedepsei (conform art. 453 Cod procedură penală) fie atunci când a beneficiat de suspendarea hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Se săvârşeşte în timpul executării pedepsei dacă se comite în intervalul de timp în care cel condamnat se află efectiv în executarea pedepsei, indiferent de modul de executare a acesteia: în regim de detenţie sau într-o altă modalitate regală.

Starea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorie, întrucât infracţiunea este intenţionată şi se pedepseşte cu închisoare de peste 1 an, fiind realizate cerinţele legii.

121 M. Zolyneac, op.cit., p.551. 122 C. Bulai, op.cit., p.230.



105

B. Recidiva post executorie (după executare) Această formă de recidivă este reglementată de art. 37 lit. b Cod penal,

conform prevederilor căruia, există atunci când după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie, cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Din definiţia recidivei postcondamnatorii distinge următoarele condiţii pentru existenţa acesteia:

a) Condiţii cu privire la primul termen al recidivei Prima condiţie impune ca pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni la

care a fost condamnat infractorul să fie executată sau considerată executată ca urmare a pedepsei executării pedepsei, după cum poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

A doua condiţie este că infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată.

A treia condiţie – hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele care nu atrag starea de recidivă (prevăzute de art. 38 alin.1 şi 38 alin. 2 Cod penal) despre care vom vorbi în cele ce urmează.

b) Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei post condamnatorii prima condiţie – prevede săvârşirea cu intenţie sau cu

practerintenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie închisoarea mai mare de 1 an.

Condiţia gravităţii faptei la care face referire condiţia de mai sus este realizată şi atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă.

A doua condiţie – impune ca săvârşirea infracţiunii să aibă loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, respectiv după data la care s-a împlinit termenul de persecuţie a executării pedepsei anterioare.

C. Mica recidivă Potrivit art. 37 alin. 1 lit. c din Cod penal, există recidivă şi atunci când,

după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau restul de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.



106

Din definiţia micii recidive rezultă că primul termen este multiplu atât pentru recidiv postcondamnatorie cât şi pentru cea postexecutorie.

Condiţiile primului termen al micii recidive123: primul termen – presupune existenţa a cel puţin 3 condamnări la

pedeapsa închisorii până la 6 luni, definitiv succesive şi susceptibile de a fi executate separat;

a doua condiţie – constă în aceea că toate cele 3 condamnări pentru care s-au pronunţat pedepse mai mari de 6 luni să fi fost aplicate pentru fapte săvârşite cu intenţie;

a treia condiţie – pentru nici una din cele 3 condamnări să nu fie incidente prevederile art. 38 din Cod penal .

Condiţiile celui de-al treilea termen al micii recidive sunt aceleaşi ca şi în cazul precedentelor modalităţi ale recidivei

– să fie constituit din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa mai mare de 1 an.

D. Condamnările care nu atrag starea de recidivă124 Potrivit art. 38 Cod penal, la stabilirea stării de recidivă se ţine seamă de:

Condamnările săvârşite în timpul minorităţii, art. 38 alin. 1 lit. a, are în vedere împrejurarea că faptele comise în timpul minorităţii nu au vocaţia constituirii unei modalităţi a recidivei, fie din motivul inoportunităţii sancţiunii prea severe, fie din motivul lipsei de incertitudine, a existenţei unei creanţe infracţionale reale şi persistente;

Condamnările pentru infracţiunile din culpă (art. 38 Cod penal)125;

Condamnările pentru infracţiunile amnistiate (art. 38 alin.1 lit.b). Logica acestei dispoziţii rezidă în faptul că amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită;

Condamnările pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni (art. 3, alin. 1, lit c Cod penal).

123 N.A. Noul Cod penal din 2009 aduce schimbări importante în materia instituţiei recidivei. În primul rând – legiuitorul nou nu mai prevede recidivă cu un termen multiplu (cu trei condamnări) denunţă în doctrina „ recidiva mică”. Motivaţia suprimării acesteia a constat în raritatea cazurilor din practica judiciară. Totodată, legiuitorul nu mai face distincţie între recidiva mică – recidiva mare; recidiva postcondamnatorie – post executorie. 124 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., pp.161-162. 125 introdusă prin Legea 6/1975.



107

O condamnare pentru o faptă dezincriminată nu poate forma primul termen al recidivei.

În raport de momentul când a intervenit dezincrimi-narea vor exista următoarele situaţi126:

- dacă legea a fost adoptată înainte de săvârşirea unei noi infracţiuni, aceasta împiedică naşterea stării de recidivă;

- dacă legea de dezincriminare a fost adoptată după săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, aceasta va avea drept consecinţă înlăturarea stării de recidivă;

- dacă legea de dezincriminare a fost adoptată după condamnarea definitivă cu reţinerea stării de recidivă, aceasta va duce la reindividualizarea pedepsei, pentru a exclude starea de recidivă putându-se eventual aplica o lege de amnistie sau de graţiere;

- dacă legea de dezincriminare a fost adoptată după executarea pedepsei care a fost agravată prin reţinerea stării de recidivă, aceasta prezintă importanţa numai pentru desfiinţarea stării de recidivă.

Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 Cod penal).

Reabilitarea este o cauză care înlătură toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile care rezultă din condamnare (art. 133 alin.1 Cod penal). Drept urmare o condamnare în privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept (art. 134, 86, 62 alin. 5 Cod penal) sau reabilitarea judecătorească (art. 135 şi urm. din Codul penal) nu mai poate constitui primul termen al recidivei.

Pentru înlăturarea stării de recidivă, reabilitarea de drept şi cea judecătorească trebuie să intervină înainte de săvârşirea noii infracţiuni ce constituie cel de-al doilea termen al tentativei.

În cea de-a doua ipoteză în care starea de recidivă este înlăturată dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, este vorba de termenele a căror împlinire este cerută de lege pentru acordarea reabilitării judecătoreşti (art. 135 Cod penal).

E. Sancţionarea recidivei Această stare atrasă ca urmare a unui compartiment infracţional intenţional

în condiţiile existenţei a una sau mai multe condamnări definitive pe care, eventual, le-a şi executat, ceea ce dovedeşte un grad sporit de periculozitate socială a făptuitorului a determinat legiuitorul să adopte un sistem sancţionator adecvat acestei situaţii. Acest sistem are rolul de a descuraja pe inculpaţii aflaţi

126 M. Zolyneak, op.cit., vol. II, p.537; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., pp.309-310.



108

în această situaţie de a mai recurge la săvârşirea de noi infracţiuni, dar în acelaşi timp constituie un semnal şi pentru persoane predispuse la săvârşirea unor infracţiuni să reflecteze şi să adopte un comportament în conformitate cu regulile de conduită general-obligatorie.

Din ansamblul dispoziţiilor legale care reglementează statutul juridic al recidivei, rezultă că aceasta constituie o cauză de agravare generală, facultativă şi personală a răspunderii penale127.

a. Sancţionarea recidivei post condamnatorii Potrivit art.39 alin.1 Cod penal în cazul recidivei postcondamnatorii

pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc după regulile de la concursul de infracţiuni prevăzută de art. 34 şi 35 Cod penal. Sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei închisorii în cazul recidivei post condamnatorii este de până la 7 ani.

În cazul în care primul termen este format dintr-o condamnare pentru concurs de infracţiuni, contopirea se face dintre pedeapsa rezultată (în urma sancţionării concursului de infracţiuni) şi cea pentru infracţiunea nou săvârşită.

Dacă după o condamnare definitivă şi mai înainte de a începe executarea pedepsei, condamnatul săvârşeşte mai multe infracţiuni, în concurs real sau ideal, instanţa va trebui mai întâi să stabilească pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, cu reţinerea stării de recidivă pentru fiecare infracţiune în parte, după care va aplica regulile de la concursul de infracţiuni128. Aşadar, după ce a stabilit câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune concurentă, instanţă va aplica pentru fiecare din ele tratamentul sancţionator al recidivei, în cazul în care împlinesc condiţiile celui de-al doilea termen. În acest sens instanţa va compara fiecare din aceste pedepse cu pedeapsa care formează primul termen al recidivei. Drept urmare se obţin perechi de pedepse din care se va alege câte o pedeapsă de bază care poate fi sporită la maximul ei special căruia i se mai poate adăuga un spor până la 7 ani. Ulterior, instanţa va proceda la aplicarea tratamentului pentru concursul de infracţiuni. Astfel, dintre pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, în condiţiile aplicării stării de recidivă, va fi aleasă pedeapsa cea mai grea care va putea fi sporită până la maximul ei special şi apoi se poate adăuga un spor de până la 5 ani, iar dacă pedeapsa a fost ridicată până la maximul ei şi s-a adăugat şi sporul pentru recidivă se va putea aplica sporul pentru concurs peste sporul aplicat pentru recidivă.

127 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.318. 128 M. Zolyneak, op.cit., vol. II, p.565; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.318.



109

În situaţia în care noua infracţiune (al doilea termen al recidivei) se săvârşeşte în timpul executării pedepsei contopirea se va face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 39 alin.2 Cod penal).

O atare soluţie prevăzută de lege129 are scopul de a evita situaţia în care condamnatul, aflat la sfârşitul executării unei pedepse mai grele, ar putea săvârşi infracţiuni de mai mică importanţă şi gravitate, contând pe impunitatea ce ar rezulta din contopirea pedepsei noi cu pedeapsa anterioară deja executată.

Când noua infracţiune a fost săvârşită în stare de evadare (conform art. 39 alin. 3 Cod penal) contopirea va avea loc între pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare (deci pedeapsa pentru al doilea termen al recidivei) şi pedeapsa ce a rezultat din cumularea restului rămas neexecutat din pedeapsa la care a fost condamnat definitiv anterior cu pedeapsa pentru infracţiunea de evadare (pedeapsa pentru primul termen al recidivei).

Dintre cele două pedepse, instanţa o va alege pe cea mai grea, pe care o poate spori până la maximul ei special, iar când aceasta este neîndestulătoare, se va putea adăuga un spor până la 7 ani.

În practica judiciară130 s-a apreciat constant că pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat numai în cazul evadării din executarea unei pedepse. Când făptuitorul a evadat din starea de arestare preventivă, pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii de evadare trebuie contopită, după regulile pentru săvârşirea fiecărei infracţiuni care a determinat luarea arestării preventive.

b. Pedeapsa în cazul recidivei post executorii Potrivit art. 39 alin. 4 Cod penal atunci când infractorul săvârşeşte din nou

o infracţiune în stare de recidivă postexecutorie, la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune instanţa va putea aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acest maxim este considerat neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special.

În cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii este multiplu, se va proceda mai întâi la aplicarea dispoziţiilor recidivei, pentru fiecare infracţiune concurentă după care pedepsele se contopesc după regulile de la concurs131.

129 C. Bulai, op.cit., p.511. 130 CSJ. Secţia Penală, Decizia Nr.853/1977, RD. nr.7/1998, p.144. 131 T.S. Secţia Penală, Decizia Nr.333/1971, RRD. nr.8/1971, p.163.



110

În situaţia în care într-o cauză există, pe lângă starea de recidivă şi circumstanţe agravante şi atenuante, la aplicarea pedepsei, instanţa va da eficienţă, circumstanţelor agravante, apoi circumstanţelor atenuante şi apoi stării de recidivă (art. 80 al Cod penal privind concursul între cauzele de agravare şi atenuare).

În cazul concursului între circumstanţele atenuante şi recidivă în practica judiciară, s-a decis că pedeapsa poate fi stabilită între minimul până la care aceasta poate coborî ca efect al circumstanţelor şi maximul special al pedepsei respective, iar dacă maximul nu este îndestulător se poate adăuga un spor în limitele prevăzute art. 39 Cod penal.

c. Pedeapsa în cazul recidivei mici Conform art. 39 alin. 5 Cod penal sub aspectul efectului agravant există

acelaşi tratament juridic specificat în aliniatele precedente ale acestui articol Mecanismul de aplicare al pedepsei este influenţat de caracterul multiplu

al primului termen al recidivei; de aceea se va proceda la o comparare a pedepsei stabilite pentru noua infracţiune (ca la al doilea termen al recidivei) cu fiecare dintre pedepsele care alcătuiesc primul termen al recidivei, dispunându-se aplicarea celei mai grave dintre ele. Această pedeapsă poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă nu este îndestulător se mai poate adăuga un spor până la 7 ani. at fiind faptul că toate pedepsele ce compun primul termen al recidivei au fost executate, mecanismul de aplicare al pedepsei săvârşite în stare de recidivă este identic cu cel al recidivei mari post condamnatorii la care ne-am referit pe larg mai sus.

d. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă Şi această situaţie, de excepţie îşi găseşte consacrarea în Codul penal (art.

39 alin.6) care prevede că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă“, instanţa va recalcula pedeapsa aplicată conform dispoziţiilor art. 39 alin. 1 Cod penal, în cazul recidivei mari post condamnatorii şi art. 39 alin.4 Cod penal în cazul recidivei mari post executorii.

În acelaşi art. 39 din Codul penal, alin. 7, se prevede că „dispoziţiile alin. precedent se aplică şi în cazul în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost cumulată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii”.



111

4.4. Pluralitatea intermediară

Definiţia legală a acestei instituţii juridice se regăseşte în prevederile art.

40 din Cod penal în vigoare, care arăta că: ”atunci când după condamnarea definitivă, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni”.

În literatura de specialitate este denumită pluralitate intermediară pentru că în realitate constatăm o pluralitate de infracţiuni ce nu poate fi considerată concurs (pentru că s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracţiunile comise de aceiaşi persoană) şi nu poate fi considerată nici stare de recidivă post-condamnatorie (deoarece nu sunt întrunite toate condiţiile existenţei acestei instituţii juridice).

Aşadar ne aflăm într-o situaţie de mijloc între cele două forme ale pluralităţii de infracţiuni.



112



113

CAPITOLUL V AUTORUL ŞI PARTICIPANŢII

5.1. Infractorul (autorul) sub aspect criminologic şi juridic

5.1.1. Infractorul sub aspect criminologic Persoana care săvârşeşte ori participă la săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală considerată infracţiune devine infractor. Calitatea de infractor impune cunoaşterea aprofundată a factorilor care

condiţionează şi influenţează conduita infracţională. De aceea este necesar să se determine cauzele şi condiţiile care au favorizat pe infractor în săvârşirea infracţiunilor, rezultând că infractorul interesează şi sub aspect criminologic.

În calitate de participant la aspectul juridic penal, infractorul trebuie să fie analizat şi cunoscut în profunzime, atât sub aspectul structurii psihologice, factorii care determină conduita acestuia, dar şi în privinţa explicării manifestărilor negative, în vederea alegerii celor mai bune mijloace de corijare. Desigur că în aprecierea ca infracţiuni a unor fapte, precum şi a gravităţii acestora, rolul hotărâtor revine politicii represive a statului. Aceasta nu înlătură constatarea că cercetarea infracţiunii presupune şi studierea infractorului, a factorilor endogeni şi exogeni care acţionează asupra comportării sale. Pentru aceasta se efectuează studii de criminologie, de psihologie, sociologie criminală.

Referindu-se la ştiinţa criminală, reputatul savant în domeniul ştiinţelor juridice, Ioan Tanoviceanu132 sublinia: „Principalele constatări care trec astăzi adevăruri ştiinţifice deplin verificate de ştiinţa criminală sunt: I Crima, II Criminalul şi III Prevenţiunea - care trebuie să treacă înaintea represiunii.”

În opinia aceluiaşi autor, crima este definită „lato sensu” drept un act dăunător şi periculos, un fenomen natural, social şi juridic, iar criminalul este un individ anormal. Anormalitatea acestuia putând fi de ordin morfologic, anatomic, somatic, fiziologic, psihic etc.

Criminologia133face parte din grupul disciplinelor ce au ca obiect studiul cauzelor crimei alături de antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală, statistica şi demografia criminală. 132 I.Tanoviceanu, op. cit., pp.186-187. 133 Ibidem.



114

Dreptul penal are legătură şi cu Criminalistica întrucât aceasta are rolul de a descoperii fapte prevăzute de legea penală, de a cerceta şi interpreta normele acestora, precum şi de a identifica autorii acestor fapte134.

Meritul criminalisticii constă în scoaterea în prim plan al infractorului prin cercetarea locului faptei şi investigaţiile criminalistice întreprinse135.

Dar, ca urmare a tendinţei majoritare a legislaţiilor de a se acorda întâietate faptelor şi nu făptuitorilor se solicită tot mai insistent în doctrină o schimbare de optică, reproşându-se sistemului respectiv rigiditatea şi schematismul.

Se arată că dreptul penal nu se preocupă de personalitatea reală a infractorilor, de psihologia şi temperamentul acestora decât cu totul incidental, în situaţia în care ei depind de anumite categorii de infractori, cum ar fi: recidiviştii, minorii, demenţii etc. Este trecută cu vederea caracterizarea celor care au comis infracţiuni şi trebuie să execute o pedeapsă care se presupune numai că va fi suficientă pentru resocializarea lor136.

Alţi autori137, propun efectuarea de studii asupra celui care a săvârşit o infracţiune gravă, cum este omorul şi a se releva în fiecare caz factorii care au condus la săvârşirea infracţiunii şi posibilităţile de integrare socială.

În doctrina franceză I. L. Costa remarca necesitatea, dar şi tendinţa de a studia delicventul „cel puţin tot atât cât şi fapta”, individualizându-se tratamentul penal în raport cu persoana infractorului.

În doctrina noastră138, s-a arătat că trebuie să existe anumite limite până la care să se poată acorda încredere unui infractor, şi deci, teza resocializării prin propriul efort al infractorului se cere abandonată, urmând să se caute metode mai perfecţionate pentru aplicarea acestei teze. Îngăduinţa arătată unui infractor poate fi greşit înţeleasă de acesta şi transformată într-o încurajare, cu efecte contrare operei de perfecţionare a instituţiilor resocializării.

5.1.2. Infractorul sub aspect juridic Noţiunea de infractor nu a fost definită de Codul penal în vigoare şi nici de

noul Cod penal. Aceasta are o arie de cuprindere foarte largă. În mod curent prin infractor avându-se în vedere persoana care a săvârşit o infracţiune.

134 Gh. Alecu, Criminalistică. Curs universitar, Ovidius University Press, Constanţa 2004, p.13. 135 Gh. Alecu, Criminalistică. Noţiuni teoretice şi practice, Ed. Europolis, Constanţa 2004, p. 6. 136 G. Stefani, G. Levasseur, op. cit., p.223. 137 J. Pinatel, Criminologie, ed. 2, Paris Dalloz 1970, p. 479. 138 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p.177.



115

Doctrina juridică139 oferă implicit definiţia noţiunii de infractor rezultată din definiţia infracţiunii, care nu este doar unitatea care ajută la graduarea pedepsei, ea fiind un indice simptomatic relevator al criminalităţii infractorului. Infracţiunea ca entitate juridică - este o creaţie a legiuitorului căreia îi determină conţinutul şi consecinţele sale.

O definiţie a infracţiunii o găsim în Dicţionarul Explicativ al limbii române140, care arată că infractorul este persoana care a comis o infracţiune. Definiţia provine din cuvântul de origine franceză „infracteure”, dar şi din cuvântul de origine latină „infractor”.

În actualul Cod penal întâlnim alături de termenul infractor şi termenul de făptuitor. Cei doi termeni nu coincid, făptuitorul având un sens mai larg; acesta din urmă putând fi orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă răspunde sau nu penal. Subiect de drept, subiect al răspunderii penale, poate deveni numai infractorul care răspunde penal; făptuitorul nerăspunzând întotdeauna penal.

Prevederile Codului penal cu privire la infractor, nu constituie un ansamblu ordonat de norme, ci numai dispoziţii speciale sau izolate.

Norme de drept penal cu referire expresă la noţiunea de infractor se găsesc inserate în Codul penal actual în art. 2 din Titlul I care prevede în Teza a II-a „pedepsele care se aplică infractorilor”. De menţionat că noul Cod penal nu mai foloseşte cuvântul infractor, ci pe acela de autor (art. 46 din noul Cod penal).

În tot Codul penal în vigoare, în cap. V al Titlului II instalat „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” se referă în mod implicit la infractor, deoarece fapta nefiind infracţiune, făptuitorul nu răspunde penal - art.46 pentru constrângerea morală; art. 48 pentru iresponsabilitate; art. 49 pentru beţie; art.50 pentru minoritate; art. 51 pentru eroarea de fapt. Noul Cod penal reglementează în mod diferit de actualul Cod penal cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, eliminând din această sferă anumite cauze şi adoptând instituţia „cauzelor justificative” în art. 18-22 Cod penal.

Prevederile care privesc implicit pe infractor sunt localizate în Titlul VII din actualul Cod penal intitulat “Cauzele care înlătură răspunderea penală sau

139 I.Tanoviceanu op. cit. p.187. Crima are o etiologie complexă. Factorii crimei, crima şi criminalul - lucrează simultan. Ca fenomen juridic este o entitate juridică-infracţiunea - pe care legea o creează, determinându-i conţinutul şi consecinţele. Infracţiunea nu mai este pentru ştiinţa dreptului unitatea de măsură care să servească la drămuirea pedepsei, ea este un indice simptomatic relevator al criminalităţii infractorului, pedeapsa urmând să se modeleze în raport cu această criminalitate. 140 DEX, Ed. Academiei Române, Bucureşti 1995, p. 428.



116

consecinţele condamnării”. De exemplu, în lipsa plângerii prealabile, infractorul nu mai răspunde penal.

5.2. Clasificarea infractorilor

Necesitatea oficializării activităţii de prevenire a criminalităţii şi a resocializării celor care au săvârşit infracţiuni a determinat criminologia şi dreptul penal să opereze cu anumite tipuri sau categorii de infractori la care s-a ajuns plecându-se de la anumite criterii la care ne vom referi în cele ce urmează.

Clasificarea criminologică - se face având în vedere date criminologice, adică acele date care privesc cauzele ca o persoană să devină infractor (cauze antropologice, fizicologice, psihologice etc.). Pentru cele dintâi clasificări menţionăm pe cele ale lui Cesare Lombroso141 adept al Şcolii pozitiviste penale care s-a ocupat mai cu seamă de studiul infractorului. „Uomo delinquente” cum s-a numit Şcoala de antropologie penală (criminală) şi viza: 1- criminalul înnăscut, 2- criminalul de ocazie, 3- criminalul de obicei.

Un alt adept al Şcolii pozitiviste - Enrico Ferri mai propune alte două clase distincte de infractori: infractori pasionali şi clasa criminalilor nebuni142.

Roberto Garofalo, admite diviziunea infractorilor în trei clase, dar spre deosebire de ceilalţi autori, acestea s-ar grupa astfel: 1- de ocaziune sau de pasiune 2- de profesiune; 3- smintiţi sau nebuni morali143. Tot R.Garofalo propune clasificarea infractorilor în tipici sau asasini; în violenţi ; în improbi şi cinici.

Evoluţia ştiinţei criminologice şi stăruinţa în cercetarea tipurilor de infractori a condus la acceptarea unor criterii făcute pe baze ştiinţifice. În acest sens, referindu-se la rezultatele cercetărilor, Ioan Tanoviceanu a concluzionat în lucrarea la care am făcut trimitere în repetate rânduri:„ Astăzi nimeni nu mai poate susţine monogeneza patologică a crimei. Nu se mai pretinde de nimeni că toţi criminalii ar fi degeneraţi sau epiletici sau nebuni. Existenţa unui tip criminal este complet exclusă, stigmatele externe degradându-se lipsite de valoare ştiinţifică, căci un om perfect normal prin naştere poate deveni anormal în cursul vieţii, fără a schimba anatomia externă a chipului sau, după cum, invers, un om născut anormal şi pecetluit de natură cu stigmatele fatale, poate deveni normal prin îngrijire şi educaţie.” În continuare se subliniază că sub

141 A se vedea M. A. Hotca, op. cit., p. 39. 142 A se vedea I.Tanoviceanu, op. cit., pp. 89-91. 143 Gh. Scripcaru, V. Astărăstoae, Criminologie clinică, Ed. Polirom, Bucureşti 2003, p.115.



117

raportul clinic o clasificare a crimei native ar fi foarte anevoioasă, datorită numărului variat al anomaliilor ce pot determina starea anormală a criminalului. Sub raportul represiunii, acelaşi autor susţine că „în vederea individualizării juridice a pedepselor pot fi acceptate anumite clasificări: a infractorilor primari - infractori de obicei (profesionişti ai crimei); infractori de drept comun şi infractori politici etc.”.

Este evident că aceste clasificări sunt utile, ele contribuind la o mai bună cunoaştere a persoanei infractorului şi pe această bază, la o mai adecvată alegere a mijloacelor necesare pentru resocializarea lui.

Normele dreptului penal român, face însă o clasificare a infractorilor în raport cu modificările intervenite în relaţiile sociale luând în considerare anumite criterii:

Din punct de vedere al vârstei: - infractor major; - infractor minor. Nu vom mai insista asupra ariei definiţiei acestora întrucât am făcut referiri

pe larg în capitolele anterioare; Din punct de vedere al numărului infracţiunilor săvârşite: - infractori primari; - infractori recidivişti. Prin infractor primar se înţelege infractorul care se află la prima

infracţiune. Atunci când acesta încalcă pentru prima dată prevederile care ocrotesc anumite valori sociale; legea penală nu face referiri exprese la infractorul primar, dar din contextul unor articole ale legii (art.74 lit.c privind circumstanţele atenuante) rezultă că este vorba de infractor primar pentru că doar acesta putea avea o bună comportare până la săvârşirea faptei ce cade sub incidenţa legii penale.

Infractorii recidivişti sunt acei infractori care persistă în săvârşirea de infracţiuni. Ei sunt, în sens juridic, acei infractori care după o condamnare definitivă sau după executarea pedepsei pentru o infracţiune săvârşită anterior comite din nou o infracţiune în conformitate cu art.37 din actualul Cod penal.

Din punct de vedere al sexului distingem: - infractor bărbat; - infractor femeie. Legea penală nu cuprinde prevederi specifice pentru infractorii bărbaţi şi

infractorii femei. Toate textele de lege utilizează expresiile de infractor, uneori



118

făptuitor, persoană care săvârşeşte o infracţiune, persoană care răspunde penal, fără a folosi şi expresiile bărbat sau femeie, ceea ce înseamnă că reglementările penale incluse în Partea generală a Codului penal, dar şi cele din Partea specială a aceluiaşi Cod, se aplică atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

Această clasificare este benefică în privinţa calificării juridice a unei infracţiuni. Legea penală prevede agravanta la omor (calificându-l deosebit de grav) când a fost comis asupra unei femei gravide (art.176 lit.e din actualul Cod penal). Mai interesează această clasificare şi în privinţa unor infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de femei (seducţia, pruncuciderea, prostituţia etc.).

5.3. Pluralitatea de infractori

Pluralitatea de infractori presupune un număr de două sau mai multe persoane care au săvârşit prin eforturi conjugate aceeaşi infracţiune. Aceasta înseamnă cooperarea mai multor persoane exprimată în intenţia acestora de a comite împreună aceeaşi infracţiune.

Această modalitate de participaţie penală a infractorilor prezintă caractere specifice şi produce efecte juridice distructive.

Oricât de mulţi factori ar concura la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, unitatea infracţiunii nu este influenţată.

Toţi făptuitorii participanţi la infracţiuni vor primi aceeaşi încadrare juridică (în raport de contribuţia lor la săvârşirea faptei); celelalte aspecte legate de locul, timpul, conţinutul infracţiunii se răsfrâng asupra tuturor.

Urmarea periculoasă fiind produsă prin cooperarea subiecţilor la săvârşirea infracţiunii unitare, a acţiunii ce constituie elementul material al acesteia (contribuţia fiecăruia încadrându-se ca antecedent cauzal în procesul care a dus la producerea rezultatului) va trebui să atragă, în general aceeaşi răspundere.

Din punct de vedere criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin pericol social sporit. Cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiune a infractorilor, amplifică posibilităţile de a ascunde urmele infracţiunii, facilitează sustragerea tuturor, sau a unei părţi a acestora de la urmărire şi de la răspunderea penală.

Pluralitatea de infractori, ca formă de criminalitate colectivă ridică mari probleme legate de prevenirea şi combaterea elementului infracţional.



119

În planul dreptului penal, pluralitatea de infractori justifică preocupările legiuitorului de a reacţiona prin asprirea unor pedepse din legile adoptate, pentru descurajarea acestui fenomen.

5.3.1. Formele pluralităţii de infractori Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme: - pluralitatea naturală (necesară); - pluralitatea constituită (legală); - pluralitatea ocazională (participaţia penală). A. Pluralitatea naturală sau necesară - este acea formă a pluralităţii de

infractori în care cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este impusă de însăşi natura acesteia.

Această formă a pluralităţii de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general, faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi fiind incriminare şi sancţionate în condiţiile specifice fiecărei infracţiuni.

Faptele care se înscriu în aria pluralităţii naturale de infractori sunt acelea care în mod necesar nu pot fi săvârşite decât în două persoane, ele fiind denumite uneori infracţiuni bilaterale. Sunt situaţii în care forma pluralităţii naturale de infractori constă în participarea mai multor persoane cum este cazul infracţiunii de Încăierare prevăzut de art.322 Cod penal sau Subminare a puterii de stat prevăzut de art.162 Cod penal, Jocul de noroc şi altele.

Dintre infracţiunile bilaterale exemplificăm: Incestul art.203 Cod penal, Bigamia art.303 Cod penal.

În cazul infracţiunilor cu pluralitate naturală nu este necesar ca toţi făptuitorii să acţioneze cu vinovăţie la săvârşirea infracţiunii. Astfel, în cazul infracţiunii de Bigamie, acela dintre parteneri care nu a ştiut că celălalt este căsătorit, nu poate fi considerat infractor deşi elementele constitutive sunt îndeplinite.

Caracteristica esenţială a pluralităţii de infractori constă în aceea că fiecare participant la săvârşirea faptei este privit ca un autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori şi răspund de rezultatul produs144.

144 V. Dongoroz, op. cit., p.475.



120

B. Pluralitatea constituită sau legală Această formă a pluralităţii de infractori constă în faptul că mai multe

persoane s-au asociat sau grupat în vederea săvârşirii de infracţiuni indiferent dacă faptele penale proiectate au fost sau nu săvârşite. De exemplu: Complotul prevăzut de art.167 Cod penal; Asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzut de art.323 Cod penal; înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de Genocid prevăzut de art.357 Cod penal.

Pluralitatea constituită a fost incriminată de legiuitorul român ca infracţiune distinctă, deoarece gruparea unor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni constituie prin ea însăşi o manifestare deosebit de primejdioasă care trebuie estompată în starea ei incipientă.

Gravitatea grupărilor constituite în vederea săvârşirii infracţiunilor de genul celor de mai sus, constă tocmai în organizarea lor, caracterizată prin structuri ierarhice (conducători şi persoane în subordine), diviziune a muncii (fiecăruia i se repartizează o atribuţie conform aptitudinilor sale), program de acţiune (stabilirea în detaliu a modului cum vor opera), serviciul de informaţii (culegerea tuturor informaţiilor necesare)145.

În cazul în care infracţiunile pentru care se iniţiase sau se constituise asociaţia sau gruparea au fost săvârşite, vom avea concurs de infracţiuni, între acestea şi infracţiunea de complot sau asociere etc.

Este posibilă şi participaţia ocazională, adică pe lângă autorii propriu-zişi, să mai existe şi alte persoane, cu rol de instigatori sau complici, în această situaţie pluralităţii constituite i se poate alătura şi o pluralitate ocazională.

Putem conchide că pentru existenţa pluralităţii constituite prevăzute de lege, indiferent de forma de manifestare şi de incriminare, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

să existe o grupare de cel puţin două persoane; în funcţie de natura şi circumstanţele în care vor fi săvârşite infracţiunile proiectate;

gruparea să aibă un anumit program care să preconizeze săvârşirea unor infracţiuni determinate;

gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.

C. Pluralitatea ocazională sau participaţia penală Pluralitatea ocazională apare atunci când o infracţiune care poate fi

săvârşită în mod natural de o singură persoană, iar în cazul infracţiunii cu

145 Ibidem.



121

pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi, de două sau mai multe persoane, a fost comisă de un număr de persoane, superior celui necesar în raport cu natura faptei.

Participaţia se poate suprapune peste o pluralitate naturală şi persoanele grupate în cazul pluralităţii constituite pot folosi contribuţia ocazională a altor persoane146.

În cazul pluralităţii ocazionale, regimul juridic al participantului este strict legat de natura contribuţiei sale la comiterea faptei prevăzute de legea penală.

Pluralitatea ocazională, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, cunoaşte o reglementare amplă în cazul unei instituţii importante a părţii generale a dreptului penal, instituţie căreia îi vom acorda un spaţiu corespunzător în cele ce urmează.

Sediul instituţiei la care am făcut referire în ultimul alineat se află în Partea Generală a Codului penal actual (Titlul II referitor la „infracţiune”, capitolul III intitulat „Participaţia” art.23-31; iar în noul Cod penal în Titlul V „Participator”, art.37-44).

5.4. Participaţia penală

Conform legii penale şi a opiniilor exprimate în doctrină, există participaţie penală ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită de un număr de persoane superior celui indispensabil în raport cu natura ei.

Aşadar, participaţia penală este posibilă la săvârşirea oricărei infracţiuni, iar contribuţia mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte, apare practic, ca un fenomen destul de frecvent.

În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, orice contribuţie neintenţionată în acest caz este incompatibilă cu ideea de participaţie penală.

La infracţiunile din culpă participaţia apare ca o contribuţie involuntară din culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe care diferiţi participanţi şi-o aduc la săvârşirea faptei.

146 Ibidem



122

Acestea corespund varietăţii modurilor de cooperare la săvârşirea infracţiunii.

1. Felurile participaţiei penale În raport cu anumite criterii care au stat la baza cercetării, ştiinţa dreptului

penal a stabilit mai multe feluri de participaţie penală: a)În raport cu aptitudinea psihică a participanţilor

participaţie proprie participaţie improprie

Participaţia proprie - propriu-zisă sau perfectă apare atunci când toţi participanţii acţionează cu o poziţie subiectivă identică, adică fie toţi cu intenţie, fie toţi din culpă;

Participaţia improprie (imperfectă) survine atunci când unii dintre participanţi acţionează cu intenţie iar alţii din culpă, sau chiar fără vinovăţie.

b)În raport cu calitatea în care făptuitorii contribuie la săvârşirea infracţiunii

participaţia simplă; participaţia complexă.

Participaţia simplă (sau omogenă) apare când toţi făptuitorii săvârşesc nemijlocit fapta, prevăzută de legea penală, având deci calitatea de coautori.

Participaţia complexă (eterogenă) intervine în cazul în care unii participanţi acţionează în calitate de autori, alţii în calitate de instigatori sau complici.

c)În funcţie de momentul în care are loc înţelegerea din participaţie: participaţie spontană participaţie preordinată.

Participaţia este spontană – când coeziunea subiectivă se produce în momentul executării faptei, fără o înţelegere prealabilă;

Participaţia preordinată apare când între participanţi a intervenit o înţelegere prealabilă cu privire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

d)După modul în care contribuţia participanţilor se integrează în procesul infracţional:

participaţie materială; participaţie morală.

Participaţia materială, constă în contribuţia nemijlocită la realizarea laturii obiective a infracţiunii;

Participaţia morală - presupune contribuţia la realizarea laturii subiective a infracţiunii.



123

e)După momentul contribuţiei la săvârşirea infracţiunii: participaţie anterioară; concomitentă.

Participaţia anterioară - este contribuţia dată înainte de începerea faptei; Participaţia concomitentă - când contribuţia intervine în timpul executării

faptei. Importanţa acestor clasificări îşi găseşte ecoul în ajutorul dat practicienilor

dreptului penal în vederea încadrării corecte a faptelor în procedurile legii penale, în stabilirea gradului de vinovăţie şi pentru fixarea pedepselor participanţilor.

5.4.1. Natura juridică a participaţiei penale Pentru ca o pluralitate de făptuitori să aibă relevanţă juridică - să prezinte

interes în plan juridic - trebuie ca fapta săvârşită de aceştia să fie susceptibilă de a produce consecinţă juridică, iar la rândul său pluralitatea de făptuitori - juridiceşte relevantă - pentru a putea fi socotită obiectiv ca o pluralitate de infractori, ca o participaţie penală mai trebuie să se constate că fapta săvârşită de pluralitatea de infractori este o faptă prevăzută de legea penală.

Ştiinţa dreptului penal recunoaşte două concepţii diferite cu privire la natura juridică a participaţiei şi anume:

Concepţia autonomiei participaţiei (sau a complicităţii delict distinct) Potrivit acestei concepţii actele de cooperare ale participanţilor reprezintă

fapte cu semnificaţie juridică proprie, constituind tot atâtea infracţiuni distincte, dar conexe, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului. Acestei teorii i s-a reproşat faptul că disjunce în mod artificial unitatea infracţională în multiple activităţi, cărora le conferă o individualitate juridică proprie, deşi din punct de vedere obiectiv şi subiectiv ele sunt integrate în fapta la a cărei producere au concurat.

Concepţia participaţiei ca unitate infracţională Conform acestei concepţii se consideră că toţi participanţii răspund pentru

aceeaşi infracţiune, deoarece participaţia nu este o infracţiune, ci un mod de săvârşire a acesteia. Actele de participaţie deşi reprezintă forme atipice distincte ale săvârşirii infracţiunii (art.144 Cod penal actual) nu pot fi privite ca entităţi autonome, deoarece sunt dependente din toate punctele de vedere de săvârşirea faptei.



124

Această ultimă concepţie, consacrată de majoritatea legislaţiilor străine, este susţinută de Codul penal în vigoare în art.23 Cod penal în care se prevede că „participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală în calitate de autori, instigatori, sau complici”.

Din această teză rezultă următoarele consecinţe: infracţiunea se consideră comisă la data consumării ei sau a

rămânerii în formă de tentativă, indiferent de momentul în care fiecare participant şi-a adus contribuţia;

Aceasta înseamnă că în raport de această dată se va aplica legea penală în timp; amnistia, graţierea, prescripţia răspunderii penale;

locul infracţiunii este acela unde s-a comis actul de executare ; intervenţia unor cauze legale atrăgând înlăturarea răspunderii

penale (amnistia, dezincriminarea) se răsfrâng asupra tuturor participanţilor ; constatarea inexistenţei faptei, precum şi a neprevederii ei în legea

penală, operează asupra tuturor participanţilor ; între participanţi există o solidaritate pasivă, astfel încât plângerea

prealabilă făcută numai cu privire la unul dintre ei operează „erga omnes” (art.131 Cod penal) ;

întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale faţă de un participant produce efecte şi faţă de ceilalţi participanţi (art.122 al.3 Cod penal);

o probă care ţine de faptă, dacă este invocată în favoarea unuia dintre participanţi poate fi invocată şi de către ceilalţi, iar dacă este în favoarea unuia poate fi opusă şi celorlalţi;

circumstanţele reala de agravare se răsfrâng asupra tuturor participanţilor care le-au cunoscut ori prevăzut (art. 28 Cod penal);

există o solidaritate şi a răspunderii civile a inculpaţilor pentru faptele prejudiciabile comise.

Acestei legi i s-au reproşat unele neajunsuri ce decurg mai ales din maniera sa de a evalua aspectul penal preponderent – in rem – subordonând faptei autorului regimul juridic al tuturor celorlalţi infractori cu care acesta a cooperat147.

147 V. Dongoroz, op.cit..,p.169.



125

5.4.2. Condiţiile generale ale participaţiei Pentru ca o pluralitate de făptuitori ocazională să constituie participaţie

penală trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii, care se degajă, dealtfel, din prevederile art.23-26 şi art. 31 Cod penal:

a)Unitatea de faptă prevăzută de legea penală; adică să se fi săvârşit o faptă prevăzută ca o infracţiune de legislaţia penală.

Textul Codului penal actual - art.23 Cod penal - respectiv art. 46 din noul Cod penal, consideră participanţi persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, şi nu a unei infracţiuni, ceea ce înseamnă că va exista participaţie, dacă există instigatori sau complici, chiar dacă autorul - din anumite motive - nu are calitate de subiect al infracţiunii. Rezultă că în materia participaţiei acceptul cade pe fapta materială săvârşită şi pe cooperarea fizică a participanţilor, cu toate că nici aspectele subiective ale acestei cooperări nu trebuie neglijate.

În privinţa faptei, aceasta poate fi în forma consumată, în cea a tentativei, sau chiar sub forma actelor pregătitoare - cu condiţia ca acestea să fie incriminate de legea penală.

Dacă pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii se cere subiectului activ o anumită calitate - subiectul special - poate exista participaţie la o asemenea faptă dacă autorul - sau un coautor - au calitatea cerută de lege (există delapidare chiar dacă instigatorul sau complicele nu are calitatea de gestionar al bunurilor delapidate).

Pentru a fi traşi la răspundere penală este suficient să se fi comis o faptă care să prezinte în mod vădit caracteristicile unei infracţiuni - prevăzute de legea penală - nefiind necesar ca autorul ei să fie infractor, fie să fie pedepsit, întrucât vârsta instigatorului şi a complicelui este individuală, ca dealtfel şi aceea a autorului.

b) Să existe pluralitate de făptuitori, adică să apară concursul activităţii a cel puţin două persoane care cooperează la săvârşirea uneia şi aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

La infracţiunile a căror existenţă este condiţionată de o pluralitate - naturală sau constituită - participaţia (sau pluralitatea ocazională) este posibilă numai dacă se depăşeşte numărul de făptuitori strict necesari pentru existenţa acestei infracţiuni.

Condiţia unei existenţe unei pluralităţi de făptuitori care cooperează la săvârşirea faptei este îndeplinită şi atunci când numai unul acţionează cu intenţie



126

şi îndeplineşte condiţiile generale şi speciale pentru a fi subiect activ al infracţiunii.

Simpla intenţie a unei persoane de a contribui la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală neexteriorizată printr-un act decooperare, nu poate atribui calitatea de participant persoanei respective148.

Conform legii penale, cooperarea trebuie să îmbrace următoarele forme: Săvârşirea nemijlocite a faptei prevăzute de legea penală - autorat -

coautorat Determinarea altor persoane la săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală (instigare); Autorarea sau înlesnirea în orice mod la comiterea faptei prevăzute

de legea penală (complicitate). Din cele de mai sus rezultă că la săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală contribuţia participanţilor poate fi de natură morală (determinarea la formarea hotărârii) materială (executarea unor activităţi ce se înscriu în acti-vităţi infracţionale). De asemenea, contribuţiile făptuitorilor pot îmbrăca aceeaşi formă (coautare) sau pot fi diferite: instigatori, complozi, autori.

c) Să existe o coeziune psihică între participanţi, adică o voinţă comună a acestora de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

Participaţia este condiţionată - din punct de vedere subiectiv - de săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin unul dintre participanţi şi anume să fie instigatorul şi complicele. Această condiţie rezultă din prevederile art.25 şi 26 din Codul penal care cer expres intenţia în caz de instigare şi complicitate, precum şi din dispoziţiile art.31 Cod care reglementează participaţia improprie, adică participarea cu intenţie la o formă prevăzută de legea penală săvârşită din culpă sau fără vinovăţie, numai ipoteza instigării şi complicităţii.

Intenţia participantului cuprinde factorul intelectiv (reprezentarea faptelor şi a urmărilor) şi factorul volitiv dorinţa sau acceptarea urmărilor respective) ceea ce este în plus, constă în faptul că prevederea participantului trebuie inclusă şi împrejurarea că el, prin activitatea sa, contribuie, alături de autor, la săvârşirea faptei.

Elementul subiectiv relevă o anumită legătură subiectivă, a participanţilor, aceştia fiind animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală. În absenţa acestei legături subiective, activitatea fiecăruia trebuie să fie apreciată ca o activitate juridică distinctă.

148 M.Zolyneak, op. cit., vol. II, p.353.



127

Coeziunea subiectivă dintre participanţi se poate produce sub forma unei înţelegeri manifeste – pactum seceleris – sau a unei înţelegeri tacite, în acest din urmă caz acordul de cooperare rezultând din atitudinea participanţilor în împrejurarea dată.

Existenţa legăturii subiective între participanţi nu poate conduce la concluzia existenţei unei vinovăţii comune a acestora, deoarece vinovăţia este subiect individual, condiţia indispensabilă a răspunderii individuale (art.72 Cod penal).

5.4.3. Formele participaţiei penale Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, corespunzătoare

diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea faptei; se impune a fi făcută distincţia între:

a) actele de executare – acte prin care se realizează însăşi fapta prevăzută de legea penală;

b) actele de determinare – actele prin care se contribuie formarea hotărârii de a săvârşi fapta şi de a trece la executare;

c) actele de sprijinire – acte prin care se ajută, se înlesneşte realizarea actelor de executare.

Participanţii care efectuează acte de executare se numesc autori sau executanţi; cei care efectuează acte de determinare se numesc instigatori sau autori morali; iar cei care dau sprijin autorilor sau instigatorilor se numesc complici sau cooperatori indirecţi149.

În doctrina noastră penală s-a pus în discuţie şi existenţa unui alt participant şi anume organizatorul150, acesta fiind persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a condus la săvârşirea ei. Unii cercetători au considerat că organizatorul este un autor, iar alţii îl socotesc un participant sui-generis.

Legea penală nu consacră organizarea activităţii participanţilor ca formă de cooperare la săvârşirea infracţiunii deoarece s-a considerat, pe de o parte, că o astfel de contribuţie este specifică pluralităţii constituite de infractori, iar pe de altă parte, că în cadrul participaţiei rolul organizatorului este îndeplinit, după caz de autor sau eventual de instigator151.

149 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol I, ed. a II-a, p.189. 150 I. Oancea, op. cit., p.388; Şt. Daneş, op. cit., p.207. 151 V. Dongoroz ş.a., Statistici teoretice, op.cit., vol.I, p.189.



128

Considerăm întemeiată această din urmă opinie, ea avându-şi sorgintea în dispoziţiile legii penale, dar şi în jurisprudenţa instanţelor româneşti, la care vom face referiri pe parcurs.

Caracterul absolut al formelor legale ale participaţiei – în sensul că cele mai grave, coautorat le absorb pe cele mai puţin grave (cele de instigare şi complicitate), este relevant în practica instanţelor judecătoreşti152. Deci, participarea unei persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni nu poate fi catalogată şi coautorat şi instigare, ci numai coautorat, datorită unităţii infracţiunii, chiar dacă aceasta a determinat mai întâi la săvârşirea infracţiunii, după care a participat cu acte de executare la comiterea ei. În considerarea aceleiaşi idei, acelaşi făptuitor nu poate fi coautor şi complice sau instigator şi complice la aceeaşi infracţiune, fiindcă primul îl absoarbe pe ultimul153.

Din cele de mai sus trebuie reţinut că principalele forme ale participaţiei penale sunt cele prezentate de legea penală: autoratul şi coautoratul (art.24 Cod penal, respectiv art.46 din noul Cod penal); instigarea (art.25 Cod penal, respectiv art.47 din noul Cod penal şi complicitatea (art.26 Cod penal, respectiv art.48 din noul Cod penal).

5.4.3.1. Autorul şi coautorii Autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută

de legea penală. Aceasta reprezintă singura formă de contribuţie la săvârşirea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei, care nu este altceva decât o formă a pluralităţii de infractori – pluralitatea ocazională. Această formă de contribuţie poate exista de sine stătător, întrucât fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită – în mod nemijlocit – fără să fie necesare alte contribuţii.

Doctrina penală154 a stabilit că în sensul tehnic al termenului – autoratul precum şi termenul de „autor” – nu poate fi „înţeles decât în corelaţie cu termenii de instigare („instigator”) şi complicitate („complice”) deoarece el exprimă o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile.

Din punct de vedere al laturii obiective – autoratul – reprezintă contribuţia materială constând în săvârşirea în mod nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală.

152 Tr. Jud. Cţa. dec. pen. nr.184/1994, în R.D. nr.5/1995, p.60. 153 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.191. 154 C. Bulai, op.cit., p.434.



129

În ceea ce priveşte latura subiectivă – în cazul participaţiei proprii, autorul acţionează întotdeauna cu intenţie, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă sau fără vinovăţie.

Coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală (art.46 din noul Cod penal). Aceasta este forma de participaţie în care două sau mai multe persoane acţionează în baza unei voinţe comune.

A. Condiţiile autoratului şi coautoratului a) Activitatea autorilor, ca şi cea a coautorilor trebuie să fie îndreptată

împotriva aceluiaşi obiect juridic Aceasta înseamnă că activitatea acestora să lezeze aceleaşi relaţii sociale

ocrotite prin incriminarea faptei ca infracţiune. Dacă unii coautori lezează şi alte relaţii sociale protejate de legea penală,

acestora li se aplică regulile concursului de infracţiuni, – instituţie pe care o vom analiza în capitolul următor.

b) În caz de autorat şi de coautorat se cere ca participanţii să săvârşească în mod nemijlocit, împreună, fapta prevăzută de legea penală;

În cazul acţiunilor comisive, coautorii trebuie să efectueze acte de săvârşire nemijlocite, acte de executare directă a faptei prevăzute de legea penală.

În cazul acţiunilor omisive, acolo unde coautorul poate să apară, acesta nu trebuie să îndeplinească sau să abţină de la executarea unor obligaţii prevăzute de legea penală.

Criteriul „săvârşirii nemijlocite a actelor de executare directă a faptei prevăzute de legea penală” prezintă un deosebit interes teoretic şi practic, datorită aptitudinii sale de a deţine coautoratul, de forma de participaţie a complicităţii:

- actele care se înscriu în acţiunea tipică descrise de norma specială de incriminare, acte care se integrează în latura obiectivă a infracţiunii; exemplu: în practica juridică s-a reţinut că există coautorat, în cazul în care mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuţit, topor etc.) chiar dacă numai acţiunea unuia dintre participanţi a dus la rezultatul letal155.

- în cazul infracţiunilor complexe, acţiunile total diferite ca mod de realizare ale participanţilor sunt acte de coautorat, dacă se integrează în latura

155 Trib. Supr. Secţ. Pen. Dec. Nr.360/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p.66.



130

obiectivă a infracţiunii. (Exemplu: la infracţiunea de tâlhărie un coautor poate lovi sau ameninţa victima, iar celălalt îi ia lemnul din posesia sau deţinerea acestuia)1.

- actele care, fără a face parte din acţiunea tipică descrisă de normele deincriminare, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, fiind indispensabile săvârşirii acesteia.

În legătură cu contribuţia coautorilor la comiterea faptei penale, aceasta poate fi identică sau diferită, egală sau aproape egală, concomitentă sau nu. Concluzia aceasta se impune, deoarece în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant să fi comis neapărat o activitate materială sau să acopere în întregime latura obiectivă a infracţiunii, întrucât actele coautorilor se completează reciproc, în cadrul activităţii materiale indivizabile de săvârşire a faptei penale156.

Dat fiind faptul că aceşti participanţi acţionează împreună sau în comun, se desprinde ideea că pot fi consideraţi coautori nu numai persoanele care s-au aflat împreună în acelaşi loc la comiterea infracţiunii, ci şi cei care au executat părţi ale infracţiunii în locuri diferite şi la momente diferite157.

Aşa cum se susţine în doctrină158 realizarea acţiunii materiale specifice unei infracţiuni determinate are loc, de regulă printr-un act unic. Descriind în modul cel mai obiectiv cu putinţă acţiunea incriminată (prin expresii ca: uciderea, luarea, însuşirea, pricinuirea de pagube, inducerea în eroare, neluarea măsurilor etc.) legea penală reuşeşte să redea mai mult rezultatul acţiunii decât întregul proces de desfăşurare a acesteia. Expresiile folosite înfăţişează elementele caracteristice executării acesteia, deşi calitatea de autor şi manifesta atât în actul de executare, cât şi în momentul consumării infracţiunii. Asemenea nuanţe nu se mai evidenţiază când infracţiunea se consumă odată cu actul respectiv, comprimând întregul proces al executării şi consumării acesteia, ci mai mult când săvârşirea nemijlocită a infracţiunii are loc într-o succesiune de acte materiale, în raport cu modul în care autorul a conceput realizarea hotărârii infracţionale, ori a împrejurărilor concrete în care aceasta s-a înfăptuit. Exemplu: acela care cu intenţie pune otravă în paharul cu apă pe care urmează să-l bea victima, este autorul infracţiunii întocmai, ca şi acela, care ştiind ce conţine paharul, îl dă victimei. Uciderea fiind produsă, odată cu otrăvirea apei, actele menţionate se înscriu în procesul de executare nemijlocită a infracţiunii, ele

156 Al. Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 69. 157 CSJ, S.p. 262/1991 (nepublicată). 158 Al. Boroi, op. cit., p.193.



131

reprezintă ca atare acte de coautorat (când fiecare din actele menţionate este săvârşit de o altă persoană). S-ar putea obiecta că punerea otrăvii în paharul cu apă nu creează decât o condiţie pentru o altă persoană de a omorî victima (pentru acela care-l foloseşte efectiv dându-l victimei). Obiecţia nu este întemeiată. Punerea otrăvii constituie în adevăr o condiţie, însă a consumării faptei, nu a punerii ei în executare. Actele componente ale procesului de executare pot avea şi aparenţa unei succesiuni de manifestări înlesnitoare, dar acestea aparţin executării, nu pregătirii infracţiunii.

Teoria şi practica noastră judiciară au fost constante în a considera drept acte de coautorat faptele de penalizare a energiei de opunere împotriva agresorului sau cele de înlăturare de obstacole din calea săvârşirii faptei. În acest sens, vor fi considerate acte de coautorat şi nu de complicitate, acţiunea de imobilizare a victimei sau de împiedicare de a se apăra, în timp ce alt participant o loveşte mortal159, sau lovirea cu pumnii în faţă a victimei, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat, întrucât contribuţia adusă în acest fel apare ca indispensabilă pentru realizarea uciderii160.

c) Voinţa comună de a coopera a coautorilor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni

Existenţa acestei legături subiective între coautori este esenţială pentru existenţa coautoratului. În lipsa acestuia nu se realizează coautoratul, deşi a avut loc cooperarea materială, astfel că fiecare persoană va fi considerată autor al unei fapt distincte iar actele lor vor fi doar conexe. De exemplu, vor exista două infracţiuni distincte în situaţia în care la baza acţiunilor a doi inculpaţi exercitate asupra aceleiaşi victime (vătămare corporală şi omor) atunci când nu a existat o înţelegere prealabilă între ei şi nici posibilitatea de prevedere a primului agresor a infracţiunii săvârşite de cel de al doilea.

Sub aspect subiectiv, în caz de coautorat se cere ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie cu intenţie, fie din culpă161.

Legătura subiectivă poate interveni fie înainte, fie în timpul săvârşirii faptei. De exemplu: în timp ce inculpatul lovea victima, i s-au alăturat alte patru persoane care au început să o lovească cu picioarele, cuţite şi alte obiecte; în acest caz toţi au acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut sau acceptat de fiecare dintre ei162. 159 C.S.J. S. Pen., doc.320/1994, R.D. Nr.3/1995, p. 68. 160 Trib. Buc. S. a V-a pen., doc. 423/1994, R.D. Nr. 5/1995. 161 C. Bulai, op. cit., p.181. 162 Trib. Supr. Secţ. Pen. dos.nr.32/1977, RRD. Nr.9/1977, p.63.



132

Dacă realizare legăturii subiective intervine ulterior consumării infracţiunii, nu va mai fi coautorat. Astfel dacă ulterior sustragerii unor bunuri din incinta unei unităţi, inculpatul este ajutat (în baza unei înţelegerii posterioare sustragerii) de către o altă persoană să scoată bunurile respective şi aceasta primeşte o fracţiune din bunuri, ea comite o infracţiune distinctă de tăinuire163.

Referitor la compatibilitatea coautorului cu infracţiunile din culpă, atât în doctrina cât şi în practica instanţelor s-au exprimat puncte de vedere diferite.

O primă opinie164 consideră că participaţia penală nu este posibilă decât în cazul infracţiunilor de intenţie, singurele care oferă posibilitatea unei cooperări ocazionale conştiente şi subordonate aceleiaşi finalităţi infracţionale.

Conform acestei opinii, atunci când acţiunile sau inacţiunile din culpa a două sau mai multe persoane cauzează acelaşi rezultat ilicit, se va reţine pentru fiecare persoană în parte calitatea de autor din culpă a faptelor.

Într-o altă opinie165 s-a susţinut că atunci când prin conlucrarea (simultană sau succesivă) nemijlocită a mai multor persoane s-a produs un rezultat ce întregeşte conţinutul unei infracţiuni din culpă, unicitatea rezultatului obligă la considerarea lor drept coautori a faptei din culpă, întrucât contribuţia fiecăruia s-a înscris antecedenţa cauzală a rezultatului unic. În acest caz, vinovăţia coautorilor se prezintă sub forma unei culpe comune sau a unor culpe concurente (concurs de culpe). De exemplu două persoane, fără a avea competenţa necesară, se decid să pună în funcţiune o instalaţie, asumându-şi riscul producerii unui accident. Este o corelaţie a poziţiilor subiective, o legătură bilaterală, prin acţiunile convergente cei implicaţi în săvârşirea faptei contribuie material şi moral la producerea ei. Este punctul de vedere la care subscriem întrucât acesta şi-a găsit aplicatibilitatea în practica juridică românească.

Compatibilitatea coautorului cu anumite structuri de infracţiune: Infracţiunile cu autor unic Aceste infracţiuni, datorită specificului conţinutului lor, nu pot fi săvârşite

decât de o singură persoană. Asemenea infracţiuni sunt: pruncuciderea, mărturia mincinoasă, prostituţia. În cazul acestor infracţiuni, fiecare făptuitor este considerat ca un autor al unei fapte distincte.

163 Trib. Jud. Timiş, doc. pen.521/1975, RRD., Nr.2/1976, p.68. 164 Tr. Pop, Drept penal comparat, Parchetul Cluj 1922, p.823, ş. a. 165 V. Dongoroz ş.a., op.cit. Vol.I, p.194, 205, 215, 237, 242, ş.a.



133

Infracţiunile praeterintenţionate Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (prevăzute de art.183 din

Codul penal, pot fi săvârşite în coautorat dacă participanţii au cooperat la comiterea faptei iniţiale cu intenţie şi dacă fiecare în parte a prevăzut urmarea gravă survenită, dar a sperat fără temei că aceasta nu se va produce, sau nu a prevăzut rezultatul, dar în condiţiile în care au acţionat, trebuia şi putea să-l prevadă.

Infracţiunile omisive Aceste infracţiuni sunt, în general, fapte cu autor unic, deoarece îndatorirea

de a face, este impusă de regulă, în mod personal. Exemple: infracţiunea de Nedenunţare (art.170 Cod penal); Abandon de familie (art.305 Cod penal).

Infracţiunile proprii Sunt acele infracţiuni pentru care legea cere subiectului o anumită calitate. De exemplu în cazul infracţiunii de Delapidare pentru existenţa

coautoratului este necesar ca toţi participanţii să aibă asemenea calităţi, în caz contrar, cei care nu o au vor fi consideraţi complici.

5.4.3.2. Instigatorul Legea penală nu defineşte instituţia instigării, ci pe aceea a instigatorului

în art.25 din Codul penal, respectiv art. 47 din noul Cod penal, unde prevede că: „instigator este persoana, care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală”.

Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane – numită instigator - care, cu intenţie determină prin orice mijloace, o altă persoană – numită instigat – să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Din definiţia instigării rezultă că impune prezenţa a două persoane: una instigatorul care desfăşoară activitatea de instigare şi alta, instigatul, faţă de care se efectuează această activitate.

Instigarea prezintă în principal un aspect psihic (ea creează, face să se nască în mintea altuia hotărârea de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, realizând astfel cauzalitatea fizică, adică efectuarea actelor de executare prin care se săvârşeşte fapta).

Datorită conţinutului psihic la care am făcut referire mai sus, instigatorii sunt denumiţi şi „autori morali” contribuţia lor crescând în generarea şi realizarea laturii subiective şi conţinutul faptei prevăzute de legea penală. Dar nu trebuie trasă concluzia că participaţia instigatorului se rezumă numai la o



134

contribuţie de acest ordin; instigatorul desfăşoară şi o activitate fizică, efectuează acte în contact cu cel instigat, îl convinge, îi procură informaţii, etc., toate acestea constituind în esenţă adevărate acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii; fără aceste acte materiale contribuţia instigatorului nu s-ar putea exterioriza şi ar rămâne ineficientă166.

Condiţiile instigării Instigarea fiind o formă atipică a infracţiunii, exprimată printr-o modalitate

a participării penale, existenţa ei va depinde de prezenţa mai multor condiţii ce contribuie atât la configurarea trăsăturilor esenţiale ale viitoarei infracţiuni, cât şi a unor condiţii specifice care transpun aceste trăsături în cadrul modalităţii date de participaţie.

a) Instigarea presupune existenţa a cel puţin două persoane şi anume una

care desfăşoară activitatea de determinare şi alta asupra căreia se efectuează această activitate.

Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a deveni subiect al infracţiunii. Ea este posibilă la toate infracţiunile, inclusiv cele cu subiect special şi la cele care se săvârşesc în persoana proprie, la cele intenţionate şi la cele din culpă, la infracţiunile comisive şi la cele omisive.

Instigarea se poate efectua de o singură persoană, sau de mai multe persoane care determină simultan şi succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea unei infracţiuni. Se realizează o coinstigare atunci când doi sau mai mulţi instigatori au acţionat în înţelegere unii cu alţii (expresă sau tacită) cu voinţa de a coopera la transferul hotărârii infracţionale. În situaţia în care între instigatori nu a existat o înţelegere, fiecare acţionând separat, nu va exista o coinstigare, ci concurs de instigări167.

Dacă după efectuarea activităţii de instigare instigatorul săvârşeşte şi acte de instigare, acesta va răspunde în calitate de coautor, activitatea de instigare absorbindu-se în cea de săvârşire a infracţiunii.

În funcţie de numărul persoanelor faţă de care se săvârşeşte activitatea de instigare, aceasta poate fi instigare individuală sau colectivă. În primul caz, instigarea este adresată unei singure persoane sau mai multor persoane determinate, iar în al doilea caz, instigarea este adresată unui număr determinat

166 Gh. Alecu, Instigarea - formă a participaţiei penale, Chişinău, Revista Avocatul Poporului, nr. 8/2005, pp..3-6. 167 N.Giurgiu, op.cit., p.268.



135

de persoane. Aceasta din urmă nu este o formă a participaţiei penale, deoarece, din cauza caracterului său periculos, instigarea colectivă este incriminată distinct ca infracţiune de sine stătătoare sub denumirea de instigare publică şi apologia infracţiunilor.

Instigat poate fi orice persoană fizică, chiar dacă nu îndeplineşte condiţiile de vârstă sau de responsabilitate (de exemplu instigat poate fi un minor sub vârsta de 14 ani sau bolnav psihic lipsit de discernământ) în acest caz participaţia este improprie conform art.31 alineatul 2 din Codul penal (respectiv art.52 alineatul 2 din noul Cod penal).

În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la care este determinat.

b) existenţa unei activităţi concrete de determinare, în vederea săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală.

Instigarea constă în esenţă în activitatea de transferare de către instigator a hotărârii sale infracţionale în conştiinţa instigatului. Mijloacele persuasive (de a convinge pe cineva să creadă, să gândească sau să facă un anumit lucru) pot fi multiple, de la simple sfaturi, îndemnuri, rugăminţi, sau insinuări, până la constrângere, corupere (promisiuni de daruri sau alte foloase etc.).

După ce a luat hotărârea de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală, instigatorul folosindu-se de mijloacele adecvate, o transmite altei persoane, o sădeşte în psihicul acesteia, determinând-o să o accepte şi să o pună în executare.

În raport de modul de acţiune al instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală instigarea poate fi imediată – atunci când instigatorul se adresează nemijlocit instigatului şi mediată – atunci când determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracţională şi se limitează doar la acest rol, el devine complice la săvârşirea infracţiunii, iar când la determinarea instigatului, mediatorul are o contribuţie personală el devine coinstigator168.

Transmiterea hotărârii infracţionale instigatului poate fi făcută în mod explicit, realizându-se un transfer perfect conştient al voinţei criminale – instigare directă sau se poate provoca în conştiinţa instigatului climatul psihic favorabil luării hotărârii şi trecerii la acţiune ori se poate crea o stare de spirit necesară comiterii unei fapte din culpă sau fără vinovaţi – instigare indirectă.

În cazul instigării directe există o legătură subiectivă bilaterală între instigator şi instigat; iar în cazul instigării indirecte – există o legătură

168 C. Mitrache, op.cit., p.228



136

subiectivă unilaterală, cel instigat nedându-şi seama că a fost determinat la comiterea faptei.

c) activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca instigatul să fi luat hotărârea infracţională

Atunci când există o determinare anterioară sau o autodeterminare, nu se poate vorbi de o instigare, ci eventual de o complicitate morală manifestată prin întărirea hotărârii autorului de a săvârşi infracţiunea.

d) activitatea de determinare să fie făcută cu intenţie Instigatorul trebuie să fie conştient că prin activitatea sa determină pe cel

instigat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi acest rezultat periculos pentru societate îl urmăreşte, sau numai acceptă posibilitatea apariţiei lui.

Instigarea din culpă este exclusă întrucât instituţia este eminamente intenţională. De exemplu: nu poate exista instigare din culpă dacă cineva prin cuvinte sau printr-un îndemn făcut în glumă etc.169 întrucât lipseşte conştiinţa şi voinţa de a determina această activitate.

Pentru existenţa instigării, nu prezintă relevanţă mobilul sau scopul urmărit de instigator. De aceea va exista instigare şi în cazul în care instigatorul determină o persoană la săvârşirea unei fapte prevăzut de legea penală, în scopul că aceasta să fie prinsă de autorităţi (situaţia agentului provocator)170.

e) instigarea să fie urmată de executare Condiţia „sine qua non” pentru existenţa instigării este aceea ca instigatul

să săvârşească fapta la care a fost determinat; fie sub forma faptei consumate, fie sub forma tentativei sau a actelor pregătitoare – când acestea din urmă sunt sancţionate penal, deoarece începerea executării partea indubitabilă a reuşitei instigării.

Formele instigării În raport cu reuşite sau nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe

aspecte, după care se stabileşte şi răspunderea penală a instigatorului şi a instigatului:

instigarea urmată de executare; instigarea neurmată de executare; instigarea neizbutită, aparentă, sau îndemnul

169 V.Dongoroz ş.a., op.cit., Vol. I, p.198. 170 Ibidem.



137

a. Instigarea urmată de executare, se caracterizează printr-o concordanţă între activităţile desfăşurate de instigator şi instigat, în sensul că instigatorul determină, iar instigatul execută infracţiunea la care a fost determinat. Această formă a instigării îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege cu privire la săvârşirea infracţiunii la care s-a executat determinarea.

Noul Cod penal, nu mai prevede instituţia instigării neurmate de executare prevăzută în art.29 din actualul Cod penal. În conformitate cu prevederile art.49 din noul Cod penal, instigatorul urmează a se pedepsi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, dar la stabilirea pedepsei se va ţine seamă de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii prevăzute şi de art. 74 din acelaşi Cod penal (respectiv art.72 din actualul Cod penal) privind criteriile generale de individualizare a pedepselor.

b. Instigarea neurmată de executare este reglementată de prevederile art.29 Cod penal care prevede două situaţii distincte, ca natură juridică, dar care sunt supuse aceluiaşi tratament juridic:

- situaţia actelor de instigare neurmate de executare; - situaţia actelor de instigare urmate de desistarea ori de împiedicarea de

către acesta a producerii rezultatului. În prima ipoteză, deşi procesul de determinare psihică a altei persoane la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală s-a produs, instigatul, din diferite motive, s-a răzgândit şi nu a mai comis nici un act de executare sau executarea începută a rămas la stadiul unei tentative nepedepsibile. În aceste situaţii, instigarea nu constituie o formă de participaţie penală, fiindcă nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Aşadar, instigatorul nu poate fi pedepsit ca participant.

Din cauza pericolului social determinat de aptitudinea lor potenţială de a duce la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, instigarea neurmată de executare are o semnificaţie penală proprie, instigatorul urmând a răspunde ca autor a unei fapte distincte, aceea la care a instigat. Consumarea infracţiunii se consideră realizată în momentul efectuării activităţii de determinare, moment care va fi avut în vedere la aplicarea legii penale în timp, a amnistiei, graţierii, prescripţiei răspunderii penale etc.

În cea de a doua situaţie, instigarea este o formă de participaţie, întrucât, până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Desistarea şi împiedicarea de către autor a producerii rezultatului care, în ceea ce îl priveşte pe acesta, constituie o cauză de impunitate prevăzută în art. 22 Cod penal, au faţă de instigator un efect limitat, acesta beneficiind doar de reducerea pedepsei.



138

În ceea ce priveşte regimul sancţionar, legea penală a asimilat cele două cazuri de instigare neurmată de executare. Instigarea neurmată de executare, precum şi instigarea urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea săvârşirii faptei se pedepseşte numai în ipoteza în care infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mult de 2 ani. Pedeapsa aplicată instigatorului în acest caz este cuprinsă între minimul special al pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viată, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.

În situaţia în care actele de executare efectuate în momentul desistării sau împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, instigatorului, ca şi autorului, i se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, chiar dacă sancţionarea pentru infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de la 2 ani sau mai mică.

Instigarea neizbutită, aparentă sau îndemnul există atunci când instigatorul nu a reuşit să îl determine pe instigat să săvârşească fapta. Dat fiind că activitatea de determinare nu a avut ecou în conştiinţa altei persoane, instigatorul nu va fi pedepsit. În situaţiile expres prevăzute de lege, instigatorul va fi totuşi tras la răspundere penală, cum este cazul dispoziţiilor art.263 Cod penal, respectiv art.336 din noul Cod penal (încercarea de a determina mărturia mincinoasă) şi art.329 Cod penal, respectiv art.234 din noul Cod penal (îndemnul de a participa la prostituţie), dar ca autor al acestor infracţiuni.

Sunt situaţii în care actele de instigare care nu şi-au produs efectul, fără a avea caracter penal propriu, pot totuşi să cadă sub incidenţa legii penale, atunci când în procesul de persuasiune s-au folosit mijloace care prin ele însele constituie infracţiuni (ameninţare, şantaj etc.).

5.4.3.3 Complicele Legea penală în vigoare nu defineşte noţiunea de complicitate, ci doar pe

participantul complice, aşa cum rezultă din art. 26 Cod penal. În mod similar şi în noul Cod penal este tratată problema complicităţii în art.48 alineatele 1 şi 2.

Potrivit dispoziţiilor din Codul penal complicele este: persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Este de asemenea complice, persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită (art.26 alineatul 2, respectiv art.48, alin. 2 noul C. pen.).



139

Pornind de la dispoziţiile mai sus invocate, complicitatea poate fi definită ca: forma participaţiei care constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Rezultă că în activitatea pe care o desfăşoară complice la, la fel ca şi oricărui alt participant se înscrie în antecedenţa cauzală a faptei prevăzute de legea penală, ceea ce imprimă caracterul de realitate unică faptei realizate prin contribuţia diverşilor participanţi, deci şi a complicelui.

Contribuţia complicelui la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, spre deosebire de cea a autorului faptei este o contribuţie indirectă (mediată). Autorul efectuează direct şi nemijlocit acte de executate, iar complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului (înlesneşte, ajută pe autor în realizarea actelor de executare).

Condiţiile complicităţii Pentru existenţa complicităţii, dacă pentru ca o persoană să poată fi

considerată complice trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) sub aspectul subiecţilor – existenţa unui autor şi a unui complice Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale

pentru a fi subiect activ al infracţiunii. La săvârşirea unei infracţiuni poate exista un singur complice sau mai

mulţi, fiecare aducându-şi contribuţia sa. În practică se pot ivi situaţii în care activitatea complicelui nu este direct

legată de activitatea autorului (de exemplu: o persoană pune la dispoziţia celuilalt complice instrumentele pe care le-a procurat, iar acesta din urmă le predă autorului pentru a le folosi la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală).

S-a pus problema dacă persoana care a procurat instrumentele este complice mediat al autorului infracţiunii sau este un complice al complicelui său. În mod just s-a decis că, din moment ce complicitatea nu este o infracţiune autonomă, ci o formă de participaţie – secundară, ambii complici vor fi



140

consideraţi ca participanţi la comiterea faptei principale, unul imediat şi celălalt mediat171.

În cazul infracţiunilor al căror subiect trebuie să aibă o calitate specială, numai autorul, nu şi complicele, este ţinut să îndeplinească acea calitate (exemplu: delapidarea).

Persoanele care nu îndeplinesc această condiţie prevăzută de lege nu pot fi autori, chiar dacă au efectuat acte de executare, dar pot fi considerate participanţi la săvârşirea faptei în calitate de complici.

b) Săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală Existenţa complicităţii se poare constata numai prin raportarea sa la

săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală. În lipsa unei astfel de fapte, activitatea complicelui nu intră sub incidenţa

legii penale pentru complicitate, neexistând o reglementare similară cu cea prevăzută în art.29 Cod penal pentru instigarea neurmată de executare.

Noul Cod penal nu mai prevede ca infracţiune fapte prevăzută de art.29 Cod penal.

c) Contribuţia efectivă a complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală

Actele de săvârşire pot consta într-o contribuţie materială (fizică) care a contribuit sau ajutat realizarea laturii obiective (materiale) a faptei, sau poate consta dintr-o contribuţie imaterială (morală) care a înlesnit sau ajutat la realizarea laturii subiective (psihice) a faptei.

Contribuţia materială poate să constea în: procurarea sau prepararea mijloacelor care au servit la săvârşirea faptei, ori punerea la dispoziţie a sumelor de bani necesare pentru procurarea acestor mijloace; luarea unor măsuri pentru a facilita săvârşirea faptei; efectuarea de acte pentru înlăturarea unor obstacole materiale în vederea săvârşirii faptei etc.

Contribuţia morală: întărirea sau întreţinerea hotărârii pentru săvârşirea faptei; sfaturi şi instrucţiuni ajutătoare; procurarea de informaţii necesare autorului pentru luarea unor măsuri de precauţie, promisiunea că va tăinui lucrurile provenite din săvârşirea faptei precum şi promisiunea de a favoriza pe făptuitor după săvârşirea faptei.

Atunci când sprijinul constând în tăinuirea bunurilor, fie în favorizarea infractorului este acordat fără a exista o înţelegere stabilită înainte sau în timpul

171 St. Daneş, V. Papadopol, Individualizarea juridică a pedepselor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 236.



141

săvârşirii faptei ne aflăm în faţa unor infracţiuni de sine stătătoare (tăinuirea art.221 Cod penal şi favorizarea infractorului prevăzută de art.264 Cod penal). Având în vedere conţinutul acestor infracţiuni sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile ar putea consta în primirea în patrimoniul complicelui, ori în dobândirea de către acesta în orice mod, ori în transformarea, ori în înlesnirea valorificării unui bun provenit din săvârşirea faptei. La rândul său, sprijinul promis autorului de a-l favoriza ar putea consta în orice ajutor dat acestuia pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecarea fără executarea pedepsei la care a fost condamnat sau în ajutor pentru a-şi asigura folosul sau produsul infracţiunii172.

d) Actele de complicitate trebuie să fie executate cu intenţie directă sau indirectă

Sub aspect subiectiv complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede rezultatul ei socialmente periculos, având conştiinţa că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a faptei prevăzută în legea penală şi doreşte să desfăşoare acea activitate, voind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei.

Când autorul săvârşeşte fapta cu intenţie va exista participaţie proprie, iar când cel ajutat săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie, participaţia este improprie.

Legătura subiectivă existentă între complice şi autor poate fi bilaterală – când există o înţelegere expresă sau tacită; prealabilă sau concomitentă sau unilaterală când autorul faptei nu conştientizează că este ajutat.

Atunci când actele efectuate din culpă de către o persoană au contribuit la săvârşirea de către altă persoană, tot din culpă, a unei fapte prevăzute de legea penală şi sancţionată penal, şi în caz de culpă, actele ambelor persoane constituie antecedente cauzale la producerea faptei din culpă. Persoanele care au efectuat asemenea acte vor fi coautori la fapta din culpă săvârşită prin îmbinarea acelor antecedente173. De exemplu: un medic comite o greşeală în prescrierea unei reţete prin indicarea unui dozaj superior celui admis, iar farmacistul nu sesizează eroarea şi prepară respectivul medicament care îi cauzează pacientului grave vătămări corporale.

În privinţa posibilităţii complicităţii la infracţiunile practerintenţionale:

172 Al. Boroi, op. cit., p.203 ; CSJ S. Penală, Decretul 565/1994, Revista „Dreptul” Nr.3/1995, p. 65. 173 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice…, op. cit., Vol. I , p.203.



142

Doctrina juridică, dar şi practica juridică sunt unanime în a aprecia că rezultatul mai grav poate constitui şi pentru complice un rezultat previzibil şi imputabil cu titlul de culpă.

Comiterea este posibilă şi la infracţiunile continuate; în cazul în care activitatea complicelui se rezumă la o singură acţiune a autorului, acesta nu va răspunde pentru toată activitatea infracţională. Succesiunea de fapte de acelaşi fel, ci numai complicitate la actul respectiv.

Complicitatea este posibilă şi la infracţiunile de obicei174 cu condiţia repeteabilităţii şi în ceea ce priveşte şi activitatea complicelui.

Formele complicităţii În raport cu natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală se disting două forme de participare: complicitatea morală; complicitatea materială.

Complicitatea morală îmbracă mai multe aspecte şi anume175 : a) Activitate de întărire sau întreţinere a hotărârii de a săvârşi fapta de

către autor. Mijloacele prin care se poate realiza această complicitate morală pot să constate în: invocarea unor argumente pentru punerea în aplicare a hotărârii, promisiunea de tăinuire a bunurilor, ori de favorizare a infractorului, incitarea unor sentimente de răzbunare etc.;

b) Un alt aspect vizează sfaturile date de complice, a instrucţiunilor privind felul cum să comită infracţiunea, sau chiar a procurării de date şi informaţii cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârşirii infracţiunii;

c) Prezenţa complicelui la locul săvârşirii faptei, sau în apropierea acestuia, pe baza înţelegerii prealabile cu acesta, pentru a-i crea curaj, sânge rece, o stare favorabilă săvârşirii infracţiunii.

d) Pânda la locul faptei în momentul comiterii acesteia de autor, este o formă de participaţie importantă, deoarece întăreşte moralul autorului în

174 M. Zolyneak, op.cit., Vol. II , p.393; V. Dongoroz, W. Brânză, op.cit., p. 257. 175 M. Zolyneak, op.cit., Vol. II, pp.394-398; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., pp. 203-204.



143

stăruinţa de punere în aplicare a hotărârii infracţionale, creând acestuia acea dezinvoltură pentru finalizarea activităţii infracţionale;

e) Promisiunea de ajutor făcută de complice înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din infracţiune, ori că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-şi îndeplineşte promisiunea făcută.

În literatura juridică s-a admis în mod întemeiat că deşi legea penală se referă doar la promisiunea de tăinuire şi favorizare, promisiunea de nedenunţare, atunci când denunţarea constituie o obligaţie reprezintă şi ea o complicitate morală, deoarece, fiind asigurat că nu va fi denunţat autorul este încurajat în realizarea hotărârii luate.

Complicitatea materială În cazul complicităţii materiale apare ca preponderent aspectul fizic a

contribuţiei complicelui. Aşa cum am mai subliniat anterior, ajutorul material îmbracă mai multe

aspecte care se prezintă sub mai multe forme: a) Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul

cărora acesta săvârşeşte fapta penală, cum ar fi: obiecte, arme, substanţe. Mijloacele procurate trebuie să fie puse la dispoziţia autorului

(coautorului) prin predarea lor, indiferent dacă o va face personal sau prin intermediul altei persoane.

Pentru existenţa complicităţii este necesar ca aceste mijloace să fie folosite de autor (coautor) la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, altfel contribuţia respectivă nu se încadrează în raportul de cauzalitate a faptei executate de autor (coautor).

Nu interesează dacă mijloacele aparţin complicelui, că le-a cumpărat, ori le-a procurat prin săvârşirea de infracţiuni.

b) Confecţionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu care să săvârşească fapta periculoasă.

În toate cazurile se cere ca participantul complice să ştie că autorul va folosi mijloacele respective la comiterea infracţiunii programate.

c) Înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârşirii faptei

Astfel de activităţi constă în facilitarea accesului autorului, prin descuierea uşii încăperii în care se află bunurile ce urmează a fi sustrase, iar în cazul infracţiunii de omor, prin punerea la îndemână a obiectului contondent sau înţepător capabil de rezultatul letal etc.



144

În raport de momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală complicitatea poate fi:

complicitate anterioară; complicitate concomitentă.

Complicitatea anterioară – rezidă în contribuţia dată autorului, înainte de

săvârşirea faptei prin modalităţile descrise mai sus. Actele de complicitate materială nu sunt, în fapt, decât acte preparatorii

săvârşite de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă.

Complicitatea concomitentă constă în contribuţia dată concomitent cu săvârşirea faptei şi anume acte de ajutor în cursul executării, fie pentru a ajuta reuşita materială a acesteia, fie acţionând asupra psihicului autorului pentru a menţine hotărârea infracţională.

În raport de relaţia dintre activităţi – a complicelui şi cea a autorului

complicitatea este: Complicitate mijlocită atunci când sprijinul este dat prin intermediul altui

participant care poate fi instigatorul sau un alt complice. Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi:

complicitate la instigare; complicitate la complicitate; instigare la complicitate.

- Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în activitatea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei.

Exemplu: procurând bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să comită fapte.

- Complicitatea la complicitate – constă în sprijinul dat de complice, unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient pe autor la săvârşirea faptei.

Exemplu: pune la dispoziţia celuilalt complice un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei.

- Instigarea la complicitate – constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.



145

Complicitatea nemijlocită – există atunci când sprijinul este acordat direct autorului.

În funcţie de ajutorul dat autorului complicitatea este de două feluri: - Complicitate prin acţiune care constă în efectuarea de acte de înlesnire

sau de ajutor la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Exemplu: complicele îi aruncă autorului peste gard instrumentele pentru

spargerea locuinţei victimei. - Complicitate prin inacţiune constă în neîndeplinirea de către complice a

unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea unei fapte ilicite.

Exemplu: portarul nu încuie uşa, deşi era obligat să o facă, permiţând (facilitând) accesul autorului în incintă.

5.4.4. Participarea improprie sau imperfectă 5.4.4.1. Noţiune şi caracterizare Este acea formă de participare penală la care persoanele care săvârşesc

prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală, nu au toate aceeaşi atitudine psihică, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, alţii din culpă sau fără vinovăţie176.

Din definiţia participaţiei improprii rezultă că în planul laturii subiective fapta săvârşită, apare pentru unii participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune din culpă, ori ca faptă comisă fără vinovăţie, care nu este infracţiune.

Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie, inclusiv în cazul coautoratului şi când unul sau unii din coautori săvârşesc fapta cu intenţie, iar alţii din culpă ori vinovăţie, în forma instigării improprii, în cazul în care se comit acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă ori fără vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală; în forma complicităţii improprii, când o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală.

Astfel de forme ale participaţiei pot exista separat, dar şi laolaltă, când se săvârşeşte în participaţia proprie aceeaşi faptă prevăzută de legea penală177.

176 T. Vasiliu ş.a.,op.cit., p.197; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p. 207. 177 C. Bulai, op.cit., p.191.



146

În literatura de specialitate şi sub influenţa ei şi în practica juridică, existenţa participaţiei improprii a fost contestată. Argumentul principal invocat în sprijinul acestui punct de vedere a fost acela că participaţia penală n-ar putea fi concepută fără o înţelegere prealabilă între participanţi, ceea ce însemnând că participaţia nu ar fi posibilă decât la infracţiunile intenţionate, nu şi la cele din culpă. Cu atât mai mult nu ar putea fi vorba de participaţie în cazul în care o persoană acţionează cu intenţie în timp ce o alta săvârşeşte fapta fără vinovăţie. Partizanii acestui punct de vedere au susţinut că atunci când o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală fără intenţie (din culpă) sau fără vinovăţie, fiind determinată de o acţiune de instigare efectuată cu intenţie de o altă persoană, cel care a executat fapta trebuie să fie considerat ca autor mediat, pedepsit. Este aşa-numita teorie a autorului mediat, de la distanţă (longa manus). Potrivit acestei teorii, de vreme ce autorul imediat nu răspunde penal, (pentru că este iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.) şi nu poate fi subiectul infracţiunii, adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul nealiat, care s-a folosit de autorul imediat ca de o simplă unealtă, ca de un animal. Pe de altă parte, instigatorul trebuie să fie considerat autor, neputând exista instigare.

Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, arătându-se că participaţia improprie este o realitate, iar reglementarea ei o necesitate, s-a precizat, cu deplin temei, că pentru existenţa participaţiei penale nu este necesară o înţelegere cu privire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fiind suficient ca numai instigatorul sau numai complicele să acţioneze conştient urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie. Persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală este şi rămâne autorul acestei fapte, chiar dacă nu răspunde penal, după cum cel care determină cu intenţie să săvârşească fapta este şi rămâne un instigator, neputând fi convertit în autor, câtă vreme nu el a săvârşit nemijlocit această faptă178. Teoria zisă a autorului mediat, susţinută de cei care contestă existenţa participaţiei improprii este forţată şi artificială, deoarece consideră pe cel care a determinat cu intenţie să săvârşească fapta din culpă sau fără vinovăţie drept o unealtă sau un instrument în mâna instigatorului, care este considerat autor mediat, sau autor de mână lungă. În realitate, omul, chiar atunci când este iresponsabil, se comportă ca un om, el poate fi instigat la acţiune şi deci nu poate fi comparat cu un instrument oarecare sau cu un animal.

178 V. Dongoroz, op.cit., p. 238.



147

Pe de altă parte, teoria autorului mediat conduce în practică la soluţii inadmisibile, în care infracţiunilor la care autorul trebuie să aibă o anumită calitate pe care instigatorul, considerat autor mediat, nu o are. Astfel, de exemplu, în cazul determinării cu intenţie a unei persoane pe care o ştie căsătorită, inducând-o în eroare cu privire la moartea primei soţii, instigatorul este considerat autor imediat al infracţiunii de bigamie, deşi el nu este căsătorit179, sau în cazul determinării cu intenţie a unui iresponsabil, de a avea raport sexual cu o rudă în linie directă ori cu sora lui, instigatorul ar urma să fie considerat autor mediat a infracţiunii de incest, deşi nu se află în raport de rudenie cu persoanele respective.

Concepţia care recunoaşte realitatea şi necesitatea reglementării participaţiei şi în cazul cooperării, de pe poziţii psihice diferite, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, este ştiinţific exactă, ea conducând la calitatea corectă a contribuţiei participanţilor, Înlăturându-se ficţiunile cu care operează teoria autorului mediat. Ea porneşte de la premisa adevărată, că ceea ce constituie unitatea în raport cu care se stabileşte pluralitatea participanţilor nu este infracţiunea, aşa cum se consideră în cadrul celeilalte teorii, ci fapta prevăzută de legea penală, ca manifestare obiectivă la a cărei săvârşire unii din participanţi pot contribui cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie, pentru existenţa participaţiei fiind suficientă voinţa comună a participanţilor de a săvârşi fapta.

Necesitatea reglementării participaţiei improprii se impune şi sub raport criminologic pentru asigurarea unei reacţiuni respective corespunzătoare faţă de infractorii periculoşi care se folosesc de persoane deficiente sub raport mintal, imprudente ori iresponsabile, în realizarea unor activităţi infracţionale periculoase, instigatorii şi complicii care acţionează conştient rămânând în umbră, în timp ce pe primul plan sunt împinşi făptuitorii iresponsabili. Este o formă periculoasă de criminalitate colectivă, care trebuie să fie combătută ca atare, iar nu după regulile obişnuite.

5.4.4.2. Modalitatea intenţie şi culpă Art. 19 Cod penal, respectiv art. 16 noul Cod penal prevăd două modalităţi

sub care poate să apară participaţia improprie: intenţia şi culpa. Intenţia constă în determinarea, înlesnirea sau asigurarea în orice mod cu

intenţie la săvârşirea din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.

179 Ibidem.



148

Ceea ce caracterizează această modalitate a participaţiei improprii este faptul că autorul săvârşeşte fapta din culpă, fiind însă determinat cu intenţia de către o altă persoană (instigator), ori sprijinit tot cu intenţia de un alt participant (complice). În acest caz, autorul nu-şi dă seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei, fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el săvârşeşte din culpă fără intenţie. Practica juridică a decis că este participaţie improprie în cazul determinării unor persoane să participe la luarea unor bunuri, ele neştiind că bunurile nu aparţin instigatorului şi că se săvârşeşte un furt, ori dacă inculpatul a vândut martorilor 5000 de cărămizi depozitate într-un loc viran, afirmând că sunt proprietatea sa, deşi cărămizile aparţineau altei persoane180.

Cât priveşte contribuţiile participanţilor în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii, determinarea cu intenţie constituie instigare, iar înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la comiterea faptei penale constituie complicitate la infracţiunea intenţionată. Spre deosebire de acestea, fapta autorului constituie autorat la acea infracţiune, săvârşită din culpă, bineînţeles dacă legea incriminează fapta respectivă atunci ea este săvârşită din culpă. Astfel, de exemplu, în cazul în care o persoană, voind să ucidă pe o alta, înmânează o puşcă încărcată unui cunoscut al său, asigurându-l că arma nu este încărcată şi îndemnându-l să ţintească în glumă, spre a o speria, asupra persoanei pe care el voia să o ucidă, ori afirmă mincinos că a verificat arma şi că este descărcată, dacă cel căruia i se adresează îndemnul, fără a verifica dacă puşca este într-adevăr neîncărcată, trage şi ucide persoana respectivă, el săvârşeşte fapta de ucidere din culpă (art.184 Cod penal)181.

În cazul în care fapta săvârşită nu constituie infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul ei nu este infractor, el nu va răspunde penal, singurul responsabil fiind instigatorul şi eventual complicele.

5.4.4.3. Modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie Constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie (art.31 Cod penal, alineatul 2).

Spre deosebire de prima modalitate, la cea de a doua, autorul determinat sau ajutat cu intenţie săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie

180 Tribunalul Bucureşti, secţiunea a II-a penal, sentinţa nr.322/1993 (nepublicată). 181 Tribunalul Bucureşti, secţiunea a II-a penal, sentinţa nr.169/1993 (nepublicată).



149

datorită iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei complete involuntare etc.

Aceste stări, situaţii ori împrejurări care înlătură vinovăţia trebuie să existe la autor în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală.

În ceea ce priveşte contribuţiile participanţilor, determinarea cu intenţie la săvârşirea faptei va fi considerată instigare iar înlesnirea sau ajutorarea tot intenţionată, complicitate, astfel că aceşti participanţi vor răspunde în calitatea lor pentru infracţiunea intenţionată. Autorul însă care a acţionat fără vinovăţie, neavând calitatea de infractor, nu va fi tras la răspundere penală, Astfel, de exemplu: în cazul instigării unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală, se realizează o participaţie improprie, la care există un singur instigator ce răspunde pentru instigare la infracţiunea respectivă material de minor, în timp ce acesta nu este infractor şi deci nu răspunde penal.

Nu există participaţie improprie, ci o participaţie proprie dacă persoana îndemnată să declare neadevărurile comentate în procesul-verbal şi-a dat seama de caracterul acestor declaraţii, ori dacă persoana a depus la contabilitate o notă falsificată de un alt inculpat, dându-şi seama de conţinutul acesteia, fără să fi făcut nici un act de determinarea funcţionarei lui de a întocmi factura pe această bază; cel care a depus nota falsificată va răspunde pentru infracţiunea de uz de fals. În măsura în care inculpatul nu a comis acte de determinare a funcţionarului care urma să întocmească de bună credinţă factura pe baza notei falsificate, ca să comită fără intenţie o faptă prevăzută de legea penală, ci a lăsat ca nota respectivă să urmeze circuitul obişnuit contabil, el nu va răspunde pentru o participaţie improprie, ci pentru infracţiunea pe care efectiv a săvârşit-o, aceea de uz de fals. Aceasta subliniază faptul că şi în cazul participaţiei improprii se aplică regulile participaţiei proprii în sensul că instigatorul răspunde numai dacă a determinat pe autor să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; dacă nu s-a produs o asemenea determinare, pretinsul instigator nu va răspunde pentru participaţie improprie.

Considerăm discutabilă susţinerea că participaţia improprie este posibilă în cazul legitimei apărări şi al stării de necesitate182, deoarece acestea fac ca fapta să nu aibă caracter penal, ori, fapta nu are în acest caz penal nici pentru terţul intervenient dacă sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări şi ale stării de necesitate pentru autor.

182 V. Papadopol, Participarea improprie, Revista română de drept, nr. 3/1971, p. 37.



150



151

CAPITOLUL VI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL

FAPTEI (după actualul Cod penal) CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE (după Noul Cod penal)

6.1. Consideraţii preliminare

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau din anumite stări,

întâmplări sau împrejurări existente în timpul săvârşirii faptei, care duc la situaţia ca fapta săvârşită să nu prezinte caracter penal adică să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

Sintagma „caracterul penal al faptei”, în opinia unor autori183, ar trebui înlocuită cu aceea de „cauzele care înlătură vinovăţia”, întrucât în prima formă se pot înţelege şi cauzele care înlătură şi pericolul social.

Această însuşire este concretizată de prezenţa trăsăturilor esenţiale fără de care nu poate exista o infracţiune, trăsături prevăzute de art.17 alin.1 din actualul Cod penal şi anume:

- fapta concretă să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la sancţiunile de drept penal;

- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, aşa încât la pericolul social pe care îl prezintă fapta, să se adauge starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul;

- fapta să fie prevăzută de legea penală, adică legea penală să arate în ce constă fapta şi în ce condiţii gradul de pericol pe care îl prezintă este relevant pentru legea penală.

Stările, situaţiile şi împrejurările care au ca efect, potrivit legii, nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii constituie cauze care înlătură caracterul infracţional sau penal al faptei astfel săvârşite, iar ca urmare a înlăturării caracterului infracţional al faptei şi înlăturării răspunderii penale a

183 G. Antoniu, Partea generală a Codului Penal într-o viziune europeană, Revista de drept penal nr.1/2004, p. 37.



152

făptuitorului, fiindcă înlătură infracţiunea care constituie singurul temei al răspunderii penale.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt date ale realităţii care împiedică realizarea condiţiilor cerute de lege pentru, ca o faptă să constituie infracţiune.

Determinarea acelor stări, situaţii sau împrejurări în care o faptă ce pare a constitui o infracţiune nu are totuşi caracter penal datorită lipsei trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii nu poate fi lăsată la aprecierea organelor judiciare. Numai legea stabileşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, astfel că este firesc ca numai legii să îi revină competenţa de a stabili care sunt acele date ale realităţii ce pot avea ca efect nerealizarea uneia dintre, aceste trăsături, cu corolarul său ineluctabil (inevitabil): înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite184.

Având în vedere această caracterizare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripţia etc.) nici cu înlocuirea răspunderii penale (prev. de art.90-98 C.pen) fiindcă în toate aceste cazuri fapta săvârşită constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, însă această răspundere este înlăturată sau înlocuită prin voinţa legiuitorului, din anumite consideraţiuni de politică penală.

De asemenea, nu trebuie confundate cauzele care înlătură caracterul penal al faptei – care exclud temeiul răspunderii penale şi al pedepsei – cu cauzele de nepedepsire, adică acele situaţii în care fapta săvârşită constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală, însă legiuitorul, tot din consideraţiuni de politică penală, scuteşte pe făptuitor de pedeapsa cuvenită pentru acea faptă (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului dezvoltate la forma tentativei art.22 C.pen.) ori împiedicarea de către participant a consumării faptei (art.30 C.pen.– rap. la art.167 alin. ultim C.pen. denunţarea faptei, art.260 alin.2 C.pen. retragerea mărturiei mincinoase etc.).

În concepţia noului Cod penal185 dar şi a doctrinei186 formate în legătură cu noile prefaceri normative în societatea noastră, a fost consacrată instituţia „Cauzelor justificative” în rândul cărora au fost incluse „Legitima apărare”, „Starea de necesitate”, ,,Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii’’ 184 G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, RDP. Nr. 2/1994 p.31. 185 A se vedea art. 18 al.(1) din noul Cod penal – Legea 286/2009, fără echivalent în actualul Cod penal. 186 G. Antoniu „Tipicitate şi antijuridicitate” RDP. 4/1997, pp.15-29. A se vedea şi notele de trimitere la această lucrare.



153

şi ,,Consimţământul persoanei vătămate’’, prin scoaterea lor din sfera cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Alături de aceste cauze justificative – care au ca efect excluderea infracţiunii – au mai fost introduse şi ,,Cauzele de neimputabilitate’’ din art. 24- 31 din noul Cod penal, respectiv : ,,Contrângerea fizică şi morală’’, ,,Excesul nneimputabil’’ ş.a..

Dată fiind, încă, neaplicarea noului Cod penal, în cele ce urmează nu vom dezvolta problema „cauzelor justificative”, ci vom trata cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, comparativ cu, cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate, aşa cum sunt reglementate prin Legea penală în vigoare, dar şi prin prisma opiniei, aproape unanime, cu privire la existenţa şi aplicarea acestora în practica judiciară.

6.1.1. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei În literatura juridică187 majoritatea autorilor au ajuns la concluzia

clasificării acestor fapte după mai multe criterii, şi anume: a) După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii afectate cu precădere

în existenţa lor, cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei se împart în: cauze care privesc pericolul social; cauze care privesc vinovăţia; cauze care privesc prevederea faptei în legea penală.

În categoria cauzelor care privesc pericolul social intră în primul rând, acele situaţii în care legea însăşi reglementând anumite activităţi sau îndeletniciri socotite socialmente utile, permite ca în cadrul desfăşurării acestora să fie efectuate unele acte inerente acelor activităţi sau îndeletniciri, dar care, prin natura lor, sunt prevăzute în legea penală (de ex. – vătămarea integrităţii corporale produsă printr-o intervenţie chirurgicală sau în cadrul unei competiţii sportive desfăşurate regulamentar).

În al doilea rând, în această categorie intră unele cazuri în care anumite acţiuni care altfel ar fi căzut sub incidenţa legii penale sunt considerate expres, prin lege, ca fiind socialmente utile (de ex. – percheziţia domiciliară sau corporală – art.100 C.pr.pen.; arestarea preventivă art.146 C.pr.pen.).

În această categorie se încadrează şi cazurile în care, deşi în mod abstract o faptă este considerată a prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind încriminator ca atare, în concret, ea este lipsită de pericolul social propriu unei infracţiuni.

187 V. Dongoroz ş.a., op. cit. , vol. I, p.334; I. Oancea, op. cit., p .131.



154

Cauze care privesc vinovăţia sunt acele stări, situaţii sau împrejurări – prevăzute expres de lege – care, făcând să dispară conştiinţa, voinţa sau libertatea de acţiune a persoanei care comite o faptă incriminată, exclud vinovăţia şi, implicit, caracterul penal al acestei fapte.

În această categorie intră în primul rând cauzele reglementate prin art.44-51 C.pen. şi anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia fortuită completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.

Tot în această categorie se încadrează şi unele situaţii particulare, reglementate prin dispoziţii exprese cuprinse în Partea specială a Codului penal (de ex. – efectuarea probei verităţii în caz de calomnie sau insultă – art.207 – C.pen.; îngăduirea adulterului de către soţ – art.304 C.pen.; lovirea şi insulta inferiorului determinate de o unitate militară – art.336 alin. ultim C.pen.)

În categoria cauzelor care privesc prevederea faptei în legea penală sunt cuprinse situaţii în care lipseşte o prevedere legală în baza căreia fapta săvârşită poate fi considerată infracţiune (de ex. – lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârşite în străinătate – art.6 lit.a. C.pen.; abrogarea incriminării – art.12 alin.1. C.pen.).

Literatura juridică include în această categorie şi situaţiile în care unei fapte concrete îi lipseşte unul din elementele constitutive cerute de textul care descrie conţinutul infracţiunii, fiind o faptă care nu are elementele cerute de lege înseamnă că este o faptă pe care legea nu o prevede (de ex. – o ameninţare care nu este de natură să alarmeze – art.193 C.pen188. Acest punct de vedere ni se pare infirmat de prevederile art.10 C.pr.pen. care, enumerând cauzele în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată se referă distinct la situaţiile în care „există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” (lit.e.) şi la situaţiile în care „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii” (lit.d.).

Trebuie subliniat că împărţirea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei după trăsăturile esenţiale asupra cărora se răsfrâng au un caracter relativ şi este fără semnificaţie sub raportul consecinţelor juridice, deoarece înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează şi existenţa celorlalte trăsături. (De ex.: – atunci când o cauză care înlătură caracterul penal priveşte în principal pericolul social al faptei, aceasta se răsfrânge implicit şi asupra vinovăţiei, căci voinţa constă în poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de rezultatul socialmente periculos al faptei incriminate.

188 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice…, op. cit., vol. I, p. 335.



155

Tot astfel, prezenţa unei cauze care, în principal, exclude vinovăţia, face să lipsească şi pericolul social, deoarece o faptă săvârşită fără vinovăţie poate fi vătămătoare sub aspect material, dar, întrucât nu exprimă o poziţie negativă conştientă faţă de valorile sociale ocrotite de lege, nu este şi socialmente periculoasă.

De asemenea, existenţa unei cauze care face ca fapta să nu fie prevăzută de legea penală impune concluzia că acea faptă nu prezintă pericolul social specific unei infracţiuni şi nici nu este săvârşită cu vinovăţie, deoarece intenţia şi culpa, în accepţiunea dreptului penal, nu pot fi raportate decât la fapte care, potrivit legii, constituie infracţiuni).

b) După criteriul sferei de aplicare cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt:

cauze generale cauze speciale

Cauzele generale – reglementate în normele Parţii generale ale Codului penal – sunt de aplicaţie generală, în sensul că incidenţa lor nu este limitată prin lege la anumite infracţiuni (toate cauzele care înlătură vinovăţia).

Cauzele speciale – prevăzute, de regulă, prin norme speciale – au o sferă de aplicaţie restrânsă la anumite infracţiuni (de ex. – constrângerea mituitorului la darea de mită – art.255 alin.2 C.pen.; îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ, în caz de adulter – art.304 alin.6 C.pen.).

c) După criteriul naturii lor cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi:

cauze reale; cauze personale.

Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi influenţează situaţia tuturor participanţilor (lipsa pericolului social al faptei şi lipsa prevederii în legea penală).

Cauzele personale sunt de natură subiectivă şi îşi răsfrâng efectele numai faţă de persoana care a acţionat în condiţiile existenţei lor.



156

6.2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 44-51 C. pen.

6.2.1. Legitima apărare A. Noţiune Legitima apărare este reglementată în art.44 C.pen. (art. 19 noul C. pen.) în

care, după ce se arată că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare” (alin.1), se reglementează trei ipoteze ale legitimei apărări şi anume:

– „este în stare de legitima apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc” (alin.2);

– „se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea” (alin.2¹)189;

– „este de asemenea în legitima apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul” (alin.3), nereţintă de Noul Cod Penal.

În literatura juridică s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a legitimei apărări şi la temeiurile pentru care o faptă săvârşită în stare de legitimă apărare, deşi prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune. Astfel, s-a susţinut că societatea este datoare să apere pe membrii săi, aşa încât, atunci când o persoană se vede atacată, iar societatea nu vine în ajutor, ea capătă dreptul de a se apăra singură, legitima apărare fiind deci exerciţiul unui drept subsidiar de apărare. Deasemenea, s-a afirmat că fapta săvârşită în legitimă apărare nu numai că nu prezintă pericol social, dar este chiar socialmente utilă, deoarece, acţionând într-o situaţie în care societatea este datoare să intervină prin autorităţile competente, dar nu a fost în măsură să o facă, făptuitorul se substituie în prerogativele acestora şi, ca atare, îndeplineşte o activitate pe care însăşi legea o impune. S-a mai arătat că dreptul de legitimă apărare constituie un mijloc de combatere a infracţiunilor şi de apărare a ordinii de drept, deoarece

189 Alin. 2¹ a fost introdus prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, publ. în M.Of. nr.261/18 aprilie 2002.



157

agresorul potenţial, ştiind că cel atacat este îndreptăţit să se apere şi că o apărare legitimă îi poate fi lui însuşi fatală, se va abţine de la declanşarea agresiunii.

Aceste teorii nu pun însă în lumină esenţa reală a legitimei apărării şi conţin idei care nu pot fi acceptate. Împrejurarea că societatea nu poate interveni în timp util pentru a-l apăra pe cel atacat nu poate conferi acestuia un drept propriu de a săvârşi fapte pe care altfel le considera infracţiuni. Pe de altă parte, nu se poate spune că cel atacat înlocuieşte societatea în reprimarea agresiunii şi în prevenirea comiterii altor infracţiuni, că el este mandatarul societăţii, fiindcă atunci ar însemna că în orice agresiune, oricât de neînsemnată, din moment ce autoritatea de stat nu a intervenit de urgenţă, cel atacat să poată face dreptate singur şi cu mijloace de care nu ar uza nici chiar organele de stat190.

Fundamentul real al înlăturării caracterului penal al faptei, în caz de legitimă apărare, este constrângerea psihică. Fapta săvârşită în legitimă apărare este lipsită de vinovăţie, deoarece făptuitorul a fost în imposibilitate de a-şi dirija în mod liber voinţa, fiind constrâns să apere valorile sociale grav periclitate.

B. Condiţiile privitoare la atac şi apărare a) Condiţiile privitoare la atac Prin atac se înţelege o acţiune sau inacţiune prin care agresorul tinde să

aducă atingere valorilor sociale prevăzute în art.44 alin.2 C.pen, adică persoana, drepturile acesteia ori interesul public.

În marea majoritate a cazurilor, atacul constă într-o acţiune (comportare activ agresivă); situaţiile.în.care.el.s-ar putea concretiza într-o acţiune (comportare omisiv agresivă) sunt posibile numai dacă există obligaţia de a efectua acţiunea omisă şi agentul nu iese din pasivitate (de ex. o persoană, având în îngrijire un bolnav, nu îi administrează medicamentele potrivit prescripţiei medicale, cu intenţia de a-i provoca moartea sau agravarea bolii).

Pentru ca persoana care se apără să fie în legitimă apărare, este necesar ca atacul să prezinte următoarele caracteristici:

- să fie material ; Atacul este material atunci când se realizează prin fapte de natură să pună

în pericol în mod fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat. De regulă, materialitatea atacului se concretizează într-o acţiune, realizată cu sau fără folosirea mijloacelor agresive (corpuri contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile etc.), dar, în situaţii deosebite, poate îmbrăca şi forma

190 V. Dongoroz, op.cit., p.449.



158

inacţiunii. Atacul realizat prin cuvinte sau prin scris (insulte, calomnii, ameninţări) nu are caracter material, aşa încât, dacă faţă de un asemenea atac s-a reacţionat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul – care avea posibilitatea să acţioneze pe cale juridică, nu poate beneficia de impunitate pe temeiul legitimei apărări, dar el poate invoca existenţa unor circumstanţe atenuante.

- să fie direct ; Atacul este direct atunci când constituie în mod nemijlocit o sursă de

pericol pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă. În literatura juridică s-a arătat că atacul trebuie considerat direct şi atunci când, de şi nu se realizează în condiţiile unui contact nemijlocit, fizic, cu una din valorile ocrotite prin instituţia legitimei apărări, vizează totuşi – ca acţiune agresivă – o asemenea valoare (de ex. – punerea otrăvii în mâncarea care urmează a fi servite unei persoane; încercarea de a tăia cablul care susţine o cabină teleferică în care se află persoana vizată de agresor; încercarea de distrugere a bărcii în care se află o persoană care nu ştie să înoate191.

În practica judiciară s-a decis că nu există un atac direct în cazul în care între victimă şi inculpat se află un obstacol material (de ex. – o uşă sau o poartă închisă) care împiedică victima să acţioneze şi să pună în pericol viaţa inculpatului192.

- să fie imediat; Acest atribut al atacului se poate manifesta în două forme: prin iminenţa

sau prin actualitatea lui: – atacul este iminent atunci când există certitudinea dezlănţuirii şi este

pe punctul de a se produce (de ex. – agresorul ridică un topor asupra capului unei persoane pe care urma să o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia o armă). Atacul iminent nu trebuie confundat cu atacul eventual, deci cu o agresiune care ar putea produce cândva efecte în viitor, sau cu teama de un atac, determinată de existenţa unei duşmănii mai vechi, de o comportare anterioară agresivă193. În asemenea situaţii, producerea unui atac putând fi prevenită prin luarea unor măsuri de precauţie care să nu constea în săvârşirea de fapte penale, nu există stare de legitimă apărare.

– atacul este actual atunci când se află în curs de desfăşurare, adică din momentul în care s-a dezlănţuit până la consumare. Un atac consumat nu mai

191 M. Zolyneak, op. cit., vol. II, p.587. 192 Trib. Suprem, col.pen. dec. nr. 212/1966, C.D., p.333. 193 Trib. Suprem, col.pen. dec. nr. 325/1966, J.N. nr.7/1966, p.165.



159

justifică un act de apărare, aşa încât, reacţia făptuitorului are caracterul unei răzbunări, nu al unei apărări necesare.

Astfel, în practică s-a decis că nu exisă legitimă apărare când agresorul, după ce a lovit victima, s-a retras din faţa acesteia ori a fost dezarmat sau a încercat să scape prin fugă, însă victima i-a aplicat o lovitură mortală.

Dacă în cazul infracţiunilor contra persoanelor, atacul se consumă în momentul consumării infracţiunii realizate prin săvârşirea lui, în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, atacul nu se consideră consumat de cât în momentul în care, după săvârşire, infracţiunea şi-a pierdut caracterul flagrant. Astfel, în cazul infracţiunii de furt, atacul se consideră actual şi atunci când, după luarea bunului, autorul se îndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa încât, dacă în acest timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul furat, dispoziţiile legale privitoare la legitima apărare sunt, în principiu, aplicabile.

- să fie injust ; Atacul este injust atunci când nu are nici un temei legal care să justifice

comportarea persoanei. Dimpotrivă, atacul se consideră just şi ca atare, nu creează starea de legitimă apărare, atunci când legea prevede ori permite, explicit sau implicit, efectuarea actului care numai formal este socotit ca fiind un atac (de ex. este legal justificat actul unui organ de poliţie de a priva de libertate o persoană în executarea unui mandat de arestare sau actul unui executor judecătoresc, de a ridica din locuinţa unei persoane anumite bunuri, în executarea unei hotărâri judecătoreşti). În legătură cu acest aspect, se pune problema dacă în faţa abuzului autorităţii cu ocazia executării unui act îngăduit de lege poate exista legitimă apărare. Răspunsul nu poate să fie decât afirmativ, deoarece condiţia caracterului injust al atacului nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte calitatea autorului sau cadrul în care acel atac este înfăptuit. În literatura juridică se admite că o apărare exagerată, vădit disproporţionată faţă de gravitatea redusă a atacului, se poate transforma, la rândul ei, într-un atac injust, creând o stare de legitimă apărare194.

- să fie îndreptată împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes obştesc ;

Pentru ca apărarea să fie legitimă este obligatoriu ca atacul să vizeze una din valorile determinate într-o formulare sintetică prin lege: persoana privită sub totalitatea atribuţiilor sale esenţiale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, drepturile acordate prin lege persoanei (de ex. dreptul de proprietate,

194 Ibidem.



160

dreptul la succesiune, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul de autor) sau un interes obştesc (de ex. siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, avutul public, bunul mers al organelor şi instituţiilor de stat, ordinea şi liniştea publică).

Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi apără propriile drepturi, dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (de ex. este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa faţă de un terţ). Dacă atacul este orientat asupra unui interes obştesc, apărarea poate fi exercitată de orice persoană, indiferent dacă are sau nu vreo obligaţie de serviciu în legătură cu acel interes.

- să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul obştesc;

Pericolul se consideră grav atunci când este de natură să producă o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat (de ex. pierderea vieţii, cauzarea unor infirmităţi, distrugerea unui bun de mare valoare, sustragerea unor documente secrete).

Un pericol care nu este grav nu este de natură să creeze în psihicul celui care efectuează actul de apărare acea stare specială de constrângere care exclude posibilitatea de determinare liberă a voinţei. Gravitatea pericolului trebuie apreciată întotdeauna nu numai în raport cu valoarea primejduită, dar şi ţinându-se seama de împrejurările în care s-a produs atacul, de persoana agresorului şi, în general, de toate datele concrete specifice fiecărei cauze în parte.

b) Condiţii privitoare la apărare Legitima apărare presupune prin concept existenţa unei apărări împotriva

agresiunii care să se concretizeze în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Natura şi încadrarea juridică a acestei fapte nu interesează, după cum este nerelevantă şi împrejurarea dacă acea faptă s-a consumat ori a rămas în stadiul tentativei. Nu prezintă interes nici faptul dacă cel care a efectuat actul de apărare este însăşi persoana atacată ori o altă persoană, care i-a venit în ajutor (apărare asociată). Această din urmă situaţie corespunde principiului umanismului, ne cerându-se ca între cel atacat şi intervenient să existe vreo legătură de rudenie, de afecţiune ori de alt ordin. Când obiectul atacului îl constituie un interes public, apărarea acestuia se poate efectua în condiţii de legitimitate de către orie persoană, indiferent de existenţa vreunei relaţii între ea şi acel interes.



161

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în combaterea agresiunii, pentru a putea fi caracterizată ca o apărare legitimă trebuie să întrunească următoarele condiţii:

a) să fie necesară pentru înlăturarea atacului Apărarea se consideră necesară atunci când a fost impusă de condiţiile

agresiunii. Necesitatea obiectivă a actului de apărare se apreciază în general în funcţie de mai mulţi factori:

de obiectul agresiunii (de ex. viaţa, integritatea corporală, libertatea) şi de măsura concretă a periclitării sale prin actele de agresiune;

de caracterul imediat al agresiunii; de anumite condiţii de timp, de loc sau privitoare la persoana

atacată (de ex. atacul s-a produs într-un loc izolat, noaptea, asupra unei femei gravide).

În toate cazurile unei necesităţi obiective a actelor de apărare trebuie să îi corespundă o necesitate subiectivă de apărare, autorul să acţioneze sub stăpânirea unei constrângeri determinată de agresiunea a cărei victimă este.

Chiar dacă nu reprezintă pentru autor singurul mijloc de evitare al pericolului creat de agresiune atacul de apărare se consideră necesar. Apărarea nu poate fi expresia unei manifestări de bărbăţie195, de vitejie, de înfruntare (într-un asemenea caz, însuşi ideea de apărare este exclusă dar nici nu se poate pretinde celui atacat să îl implore pe agresor, să fugă etc.) să evite într-un alt mod agresiunea ori continuarea ei. Apărarea se socoteşte necesară şi atunci când victima agresiunii se putea aştepta la atacul înfăptuit sau fusese prevenită asupra posibilităţii dezlănţuirii atacului196.

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în apărare se consideră a fi fost necesară numai dacă s-a îndreptat împotriva agresorului, nu împotriva altei persoane (apărare deviată). În caz de eroare justificată (neimputabilă) ori de deviere a acţiunii neimputabilă, fapta se consideră săvârşită în legitimă apărare197.

b) Să fie proporţională cu gravitatea atacului Pentru ca apărarea să fie considerată legitimă, între fapta prevăzută de

legea penală săvârşită în apărare şi atacul care a determinat comiterea ei, sub raportul gravităţii, este necesar să existe un raport de proporţionalitate.

195 Trib. Suprem, col.pen. dec. nr.123/1959, C.D. p.359. 196 L. Biro, op. cit., p.182. 197 Gh. Bică, I. Griga, G. Paraschiv, Gh. Alecu , Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, pp. 204-205.



162

Legea nu stabileşte (nici nu este posibil a se stabili) criterii apriorice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a apărării (nu se cere o echivalenţă absolută sub acest aspect ci doar o proporţionalitate relativă). În aprecierea proporţionalităţii, organele judiciare vor trebui să ia în considerare nu numai valorile împotriva cărora s-au îndreptat actele de agresiune şi actele de apărare, ci şi toate împrejurările în care s-a produs agresiunea (de ex. intensitatea atacului, mijloacele folosite de agresor, forţa şi posibilităţile acestuia şi a celui atacat vârstă, sex, sănătate etc.), numărul persoanelor implicate în atac şi, respectiv, în apărare, timpul şi locul desfăşurării faptelor198.

Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are un aspect obiectiv dar şi unul subiectiv, căci ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate să îi pară a fi în limitele proporţionalităţii. Legiuitorul a ţinut seama de acest aspect, prevăzând în art.44 alin.3 C.pen., că este în legitimă apărare „şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul” (prin această dispoziţie legală este reglementat ceea ce, în teoria dreptului penal este denumit exces de apărare justificat).

Aşadar, în cazul excesului justificat sunt îndeplinite toate condiţiile referitoare la atac şi apărare cerute pentru existenţa legitimei apărări propriu-zise, mai puţin aceea ca apărarea să fie în mod obiectiv proporţională cu gravitatea pericolului generat prin agresiune199.

c) Condiţiile cerute pentru existenţa legitimei apărări în noua sa variantă prevăzută în art.44 alin.2¹ C.pen.

Introducerea alin.2 al art.44 C.pen. nu modifică concepţia instituţiei legitimei apărări aşa cum a fost gândită la adoptarea Codului penal în vigoare. Sintagma „se prezumă că este în legitimă apărare” nu înlătură condiţiile privitoare la atac şi nici condiţiile ce trebuie să caracterizeze actul de apărare. Ea nu face decât să presupună în cazul acesta special al violării de domiciliu că acele condiţii sunt îndeplinite dar presupunerea persistă numai până la proba contrarie. În cazul în care se face dovadă că pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie, sau alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, nu a pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, nu se va putea invoca legitima apărare. 198 M. Zolyneak, op. cit., vol. II, p.591. 199 Trib. Suprem, secţ.pen., dec. nr.2135/1976, Repertoriu alfabetic... 1976-1980, op. cit., p.235; Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.532/1975, Repertoriu alfabetic... 1976-1980, op. cit., p.236; Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.969/1974, R.R.D. nr.10/1974, p.73.



163

Lipsa îndeplinirii oricăruia dintre condiţiile legitimei apărări face ca fapta de respingere a pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane prin metodele amintite, deşi săvârşite ca reacţie împotriva unui atac, să se situeze totuşi în afara limitelor legitimei apărări.

Interpretarea potrivit căreia violarea domiciliului prin metodele amintite ar pune pe deţinătorul acesteia, întotdeauna în stare de legitimă apărare, ar fi excesivă şi ar duce la consecinţe inacceptabile.

În plus, în legătură cu păstrarea proporţiei între atac şi apărare condiţie impusă de alin.3 al art.44 C.pen. trebuie să se observe că acesta vizează şi alin.2 al art.44 C.pen., rezultând dintr-un alineat ulterior care vizează deci toate alineatele precedente.

Când se constată că sunt întrunite condiţiile stării de legitimă apărare dar că limitele unei apărări proporţionale au fost depăşite, se va examina dacă depăşirea s-a produs sau nu sub stăpânirea unei tulburări sau temeri, mult mai frecvente în cazul violărilor de domiciliu, în cazul afirmativ, se va considera legitimă apărare, în caz negativ, se va invoca beneficiul unei cauze de atenuare legală a pedepsei (art.73 lit.a C.pen.).

În realitate introducerea alin.2¹ al art.44 C.pen., a urmărit să se atragă atenţia cetăţenilor şi organelor judiciare că actul pătrunderii fără drept în domiciliul unei persoane, prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, constituie un atac în sensul art.44 alin.2 C.pen., chiar dacă uneori el nu se înfăţişează explicit în acest sens. Prin aceasta se garantează realizarea prevederilor constituţionale privind inviolabilitatea domiciliului.

d) Efectele juridice ale legitimei apărări Legitima apărare fiind o cauză legală de împiedicare a constituirii

infracţiunii care se întemeiază pe lipsa vinovăţiei, va produce efecte personale (in personam), iar nu generale (erga omnes).

Din acest punct de vedere, atunci când la înlăturarea atacului, alături de cel atacat au participat şi alte persoane, vor beneficia de legitimă apărare numai aceia care au acţionat sub imperiul constrângerii creată de nevoia de apărare. Importanţa unei asemenea analize rezidă în faptul că, s-ar putea întâmpla ca o persoană, profitând de prilejul ivit, să intervină în conflict pentru a se răzbuna pe agresori200.

Fapta săvârşită în legitimă apărare neavând caracter ilicit, nu poate atrage nici o altă formă de răspundere juridică. Numai în măsura în care prejudiciul s-a

200 În acelaşi sens M. Zolyneak, op. cit., vol. II, p.596 ; În sens contrar, N. Giugiu, op. cit., p.387.



164

produs din culpa persoanei care a respins atacul, aceasta va trebui să răspundă civil.

6.2.2. Starea de necesitate A) Noţiunea stării de necesitate Potrivit art.45 C.pen. (art. 20 noul C. pen.), „nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate – art.45 alin.2 C.pen. – acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altcuiva sau în interes obştesc”. În conformitate cu art.45 alin.3 C.pen. „nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

În viaţa socială pot să apară situaţii în care valori de importanţă deosebită (viaţa, sănătatea oamenilor, bunuri importante ale acestora) sunt supuse unor pericole iminente datorită unor împrejurări obiective. În momentul apariţiei pericolului omul se vede obligat să sacrifice o valoare socială de mai mică importanţă în raport de cea salvată. De ex. pentru a salva o persoană surprinsă de incendiu într-un imobil, pompierii sunt nevoiţi să spargă o uşă sau zidul de la apartamentul vecin201; sau pentru a salva viaţa unei femei gravide, grav bolnavă, medicul sacrifică fătul202.

Instituirea stării de necesitate drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei are în vedere faptul că voinţa făptuitorului nu a fost determinată în condiţii normale, ci sub imperiul nevoii de salvare de la un pericol iminent, care nu putea fi înlăturat în alt mod, a anumitor valori sociale, expres prevăzute de lege.

În legătură cu temeiurile care stau la baza reglementării efectelor stării de necesitate ar mai fi de precizat faptul că atunci când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un terţ care a intervenit în favoarea unei persoane sau a unui interes obştesc aflate în pericol, înlăturarea caracterului penal al faptei se bazează mai mult pe ideea de solidaritate şi datorie socială care, în principal,

201 M. Zolyneak, op. cit., vol. II, p.596. 202 I. Oancea, op. cit., p.202.



165

înlătură factorul intelectiv şi numai indirect exercită o constrângere asupra voinţei203.

În cazul stării de necesitate – ca şi în cazul legitimei apărări – există un conflict între două drepturi sau interese. Dar, în timp ce la legitima apărare conflictul este între un interes just (al celui ce se apără) şi un interes injust (al celui ce atacă), la starea de necesitate, conflictul este între două interese legitime (cel în pericol şi cel încălcat). Legea acordă însă prioritate interesului pus în pericol pentru că vătămarea care îl ameninţă este mai gravă în comparaţie cu vătămarea care se produce în cazul încălcării celuilalt interes.

Datorită faptului că în cazul stării de necesitate prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală se aduce atingere unui interes just, se impune o reglementare mai restrictivă a condiţiilor necesare pentru existenţa stării de necesitate decât în cazul legitimei apărări.

B) Condiţiile stării de necesitate Condiţiile stării de necesitate se structurează în jurul a două elemente:

pericolul şi acţiunea de salvare. Condiţii privitoare la pericol În cazul stării de necesitate, pericolul care ameninţă persoane, bunuri sau

interesul obştesc pentru ocrotirea cărora se întreprinde acţiunea de salvare, îşi are sursa, într-un eveniment accidental, provocat de o energie străină, de cele mai multe ori fără nici o legătură cu persoana expusă pericolului. Izvorul pericolului poate fi o forţă a naturii (inundaţie, cutremur, alunecare de teren etc.) un eveniment social (în timpul războiului şeful unei coloane motorizate urmărită de inamic şi rămasă fără combustibil pătrunde cu forţa într-un depozit de unde îşi însuşeşte combustibilul necesar), o boală (ex. tatăl unui copil bolnav aflat în pericol de moarte, pătrunde noaptea prin efracţie, în singura farmacie din localitate pentru a-şi procura medicamentul salvator, atacul unui animal (ex. o persoană atacată de mai mulţi câini răi caută să scape refugiindu-se într-o casă prin distrugerea uşii de la intrare). Se poate ca pericolul să fi fost generat de persoana care efectuează acţiunea de salvare (ex. pentru a transporta pe cineva în stare gravă la spital, o persoană foloseşte, fără drept un autoturism parcat în apropiere).

Indiferent de izvorul său, pericolul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

203 V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., p. 449.



166

a) să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea ocrotită.

Cu atât mai mult va exista starea de necesitate atunci când pericolul a încetat a mai fi iminent şi a devenit actual, adică s-a declanşat. Atâta vreme cât pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu se mai poate vorbi de o acţiune de salvare, aşa încât, dacă pentru înlăturarea unui asemenea pericol (îndepărtat sau epuizat) s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta constituie infracţiune şi atrage răspunderea prevăzută de lege.

Din caracterul iminent al pericolului rezultă, implicit şi caracterul lui real, o simplă bănuială asupra declanşării unui pericol neputând justifica actul de salvare.

b) să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obştesc.

Pentru existenţa stării de necesitate nu prezintă relevanţă condiţia fizică sau psihică a persoanelor expuse pericolului.

În ceea ce priveşte noţiunea de „bun important” se înţelege ori ce bun care, prin natura şi destinaţia sa, prin valoarea sa (patrimonială, artistică, ştiinţifică, istorică, afectivă), legitimează omeneşte şi juridic efectuarea actului de salvare de la pericolul care îl ameninţă (ex. opere de artă, relicve de familie, un medicament de administrarea căruia depinde viaţa unui bolnav, clădiri, instalaţii de utilitate publică)204.

În cazul stării de necesitate valorile personale sunt mai limitate decât în cazul legitimii apărări. Explicaţia acestei diferenţe rezidă din faptul că, în ipoteza stării de necesitate, înlăturarea pericolului este legată de vătămarea unui interes just al unei terţe persoane. Prin urmare, pentru înlăturarea pericolului care ameninţă valori personale precum demnitatea, libertatea, nu este justificată lezarea unui interes sau drept al altei persoane.

Obiect al atacului de salvare poate fi şi interesul obştesc (ex. siguranţa statului, capacitatea de apărare a ţării, avutul public, bunul mers al organelor şi instituţiilor de stat, ordinea şi liniştea publică). Salvarea acestor valori obşteşti constituie o îndatorire civică a oricărei persoane, indiferent dacă are sau nu vreo obligaţie de serviciu în legătură cu acest interes.

c) să fie inevitabil (să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace) Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se va face prin raportarea

la împrejurările concrete în care acesta s-a săvârşit şi la starea psihico-fizică a persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.

204 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, p. 365.



167

Condiţiile referitoare la acţiunea de salvare Ca să poată pune problema existenţei unei stări de necesitate, acţiunea

săvârşită pentru înlăturarea pericolului trebuie să prezinte caracteristicile materiale ale unei fapte incriminate de lege (omor, vătămare corporală, furt, distrugere etc.).

Pentru a fi aplicate dispoziţiile legale privitoare la starea de necesitate, fapta prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) Să prezinte singurul mijloc de înlăturare al pericolului. Dacă pericolul putea fi înlăturat în alt mod, problema existenţei stării de

necesitate nu se mai pune, fapta prezentând caracter penal. În practica judiciară s-a decis că nu mai poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate fapta persoanei care a condus pe drumurile publice fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, a cărui locuinţă era expusă pericolului de inundaţie205.

Se remarcă aici o diferenţă faţă de legitima apărare la care nu se cere ca fapta să fie indispensabilă pentru înlăturarea atacului, putând exista şi alte mijloace de evitare a pericolului.

Aprecierea caracterului indispensabil al acţiunii de salvare, se va face în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului, ţinându-se seama de condiţiile de fapt si de starea psihofizică a celui ce săvârşeşte fapta.

Fapta de salvare poate fi săvârşită de cel expus pericolului, sau de altă persoană, legea penală încurajând sentimentul de solidaritate şi de ajutor reciproc.

În practica judiciară s-a statuat că fapta de a fi spart geamul de la cabina şoferului şi de a-l răni grav pe acesta, nu constituie infracţiune, deoarece acţiunea a fost impetuos necesară pentru a-l determina pe şofer să oprească autovehiculul din care căzuse o persoană ce era târâtă cu piciorul prins la uşă206.

b) Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave de cât cele care s-ar fi produs în cazul neînlăturării pericolului.

În art.45 alin.3 C.pen. se prevede expres că nu este în stare de necesitate persoana care, atunci când a săvârşit fapta, a fost conştientă că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele pe care le-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu ar fi fost înlăturat. O asemenea faptă, prevăzută de legea penală, prin care s-au pricinuit unui terţ urmări vădit mai grave de cât cele ce ar fi survenit în cazul neînlăturării pericolului, constituie infracţiune chiar dacă a fost

205 Trib. jud. Timiş, dec. pen. nr.937/1970, R.R.D. nr.4/1971. p. 144. 206 Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.3101/1986. R.R.D. nr.9/1987 p. 79.



168

săvârşită sub imperiul unei constrângeri caracteristice stării de necesitate deoarece nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare207.

Chiar şi într-o asemenea situaţie când există o vădită dispoziţie între răul efectiv cauzat şi cel existent prin comiterea faptei nu va exista infracţiune, fapta urmând a fi revocată ca săvârşită în stare de necesitate, dacă în momentul în care a întreprins acţiunea de salvare, făptuitorul nu a avut conştiinţa acestei disproporţii.

Depăşirea cu ştiinţă a limitelor stării de necesitate nu înlătură caracterul penal al faptei, dar constituie o circumstanţă atenuantă legală (art.23 lit.a C.pen.) toate celelalte condiţii ale stării de necesitate sunt întrunite.

c) Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

Nu se consideră deci în stare de necesitate persoana care, datorită funcţiei sale, este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective. În acest caz, lipseşte temeiul care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei, adică prezenţa constrângerii psihice.

Această condiţie îşi află temeiul juridic în normele legale care reglementează activitatea anumitor funcţii, profesii sau îndeletniciri, al căror rol social este de a combate şi înfrunta grave şi frecvente pericole.

Aşa sunt, de exemplu, militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.

Aceste persoane vor putea invoca, bineînţeles, starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit în exerciţiul funcţiei sau profesiei.

C) Efectele juridice ale stării de necesitate Deşi este prevăzută de legea penală, fapta săvârşită în stare de necesitate

nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei. Ca şi în cazul legitimei apărări, efectele stării de necesitate se vor produce

numai în raport cu persoanele care au acţionat sub imperiul constrângerii datorate ameninţării cu un pericol iminent.

În principiu, starea de necesitate nu are ca efect şi înlăturarea răspunderii civile, deoarece, de cele mai multe ori, persoana prejudiciată prin acţiunea de salvare nu se face vinovată de producerea pericolului.

207 V. Dongoroz şi colab, Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, p. 367.



169

Dacă pericolul a fost determinat de fenomene ale naturii, repararea pagubelor provocate prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală cade în sarcina persoanei în favoarea căreia a fost săvârşită.

În cazul în care persoana vătămată a contribuit la producerea stării de pericol, atunci răspunderea civilă a celui ce a săvârşit fapta în stare de necesitate este înlăturată (de ex. lăsarea în libertate a unui animal periculos care a ucis în stare de necesitate208).

6.2.3. Constrângerea fizică ( cauză neimputabilă în noul C. pen.) A. Noţiune Constrângerea fizică sau forţa majoră este prevăzută în art.46. alin. 1

C.pen. (art.24 din noul Cod penal) potrivit căreia „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.

Constrângerea fizică este, aşadar, presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încât această energie, fiind scoasă de sub puterea voinţei persoanei constrânse, devine, sub aspect material, cauza unei fapte ilicite209 (de ex. o persoană conduce în mod forţat mâna altei persoane, silind-o să falsifice un scris; autorul unui furt îl imobilizează pe paznic, împiedicându-l să îşi îndeplinească îndatoririle de serviciu).

B. Condiţiile constrângerii fizice Pentru a putea pune problema existenţei unei constrângeri fizice, acţiunea

săvârşită sub imperiul forţei majore trebuie să prezinte caracteristicile materiale ale unei fapte incriminate de legea penală. Nu interesează calificarea juridică a acelei fapte sau dacă fapta s-a consumat sau a rămas în faza tentativei. Este nerelevant de asemenea, dacă persoana constrânsă fizic a efectuat acte de executare sau acte de complicitate. Fapta săvârşită în condiţiile art.46. al 1.C.pen. poate consta fie într-o acţiune (o persoană alunecă pe gheaţă şi în cădere vatămă integritatea corporală a altei persoane) fie, într-o inacţiune, când persoana se află în imposibilitatea fizică de a-şi îndeplini la timp obligaţia legală

208 C. Bulai , op. cit., p. 247. 209 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit. ,vol. I, p. 374.



170

(de ex. un gardian imobilizat de deţinuţi nu poate împiedica evadarea altui deţinut; un acar imobilizat de un răufăcător nu poate manevra acele înainte de sosirea unui tren, producându-se un accident feroviar; un militar în permisie nu se poate întoarce la unitate din cauza înzăpezirii trenurilor).

Pentru ca faptei prevăzute de legea penală să-i fie aplicabile dispoziţiile legale privitoare la constrângerea fizică, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

Făptuitorul să fie supus unei constrângeri exercitate asupra fizicului său. Forţa străină care îl împiedică pe cel constrâns să îşi dirijeze în mod liber

voinţa, poate consta în energia unei persoane (ex. o persoană imobilizează un funcţionar pentru a-l împiedica să îşi îndeplinească o datorie de serviciu), într-un fenomen natural (ex. o înzăpezire, o avalanşă, un vânt puternic), dar şi într-un proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să acţioneze conform obligaţiilor sale (ex. leşin, atac de cord)210.

Constrângerea să fie irezistibilă Pentru a fi incidente dispoziţiile înscrise în art.46. al1. C.pen. nu este

suficient să se exercite o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane, ci mai este necesar ca aceasta să nu fi avut posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără pericol presiunea exercitată asupra sa.

Stabilirea existenţei în fapt a constrângerii fizice se va face în raport cu intensitatea energiei străine, cât şi cu circumstanţele cauzei, cu puterea şi mijloacele de operare de care dispunea cel constrâns.

C. Efectele juridice ale constrângerii fizice O faptă comisă sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune,

întrucât îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, sub aspectul factorului volitiv. Deşi îşi dă seama de caracterul socialmente periculos al urmărilor faptelor sale, făptuitorul nu acţionează în mod liber, rolul său în comiterea faptei fiind redus la acela de simplu instrument fizic, dinamizat sau paralizat de acea energie străină.

Constrângerea fizică, neînlăturând caracterul penal al faptei săvârşite decât în raport cu persoana constrânsă, cel care a exercitat constrângerea va fi considerat instigator la infracţiunea respectivă, căci săvârşirea acesteia a fost determinată de acţiunea sa. Dacă acţiunea de constrângere constituie prin ea însăşi o infracţiune (ex. lipsire de libertate în mod ilegal), atunci în sarcina celui care a exercitat acţiunea de constrângere se va reţine un concurs de infracţiuni.

210 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, p.375; C. Bulai, op. cit., p. 249.



171

În principiu, persoana care a acţionat sub imperiul constrângerii fizice nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat, această răspundere revenindu-i celui care a exercitat constrângerea.

6.2.4. Constrângerea morală ( cauză neimputabilă în noul C. pen.) Constrângerea morală este prevăzută în art.46 alin.2 C.pen. (art.25 noul

Cod penal) potrivit căruia „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Prin teama gravă pe care i-o insuflă, cel ameninţat este determinat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, libertatea de voinţă şi de acţiune fiindu-i astfel complet anihilată (de ex. un casier este ameninţat cu revolverul să remită o sumă de bani; o persoană nu denunţă o infracţiune, deoarece este ameninţată cu uciderea unei persoane apropiate).

A) Condiţiile constrângerii morale Problema existenţei unei constrângeri morale nu se poate pune în situaţia

în care fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală. Nu interesează încadrarea juridică sau forma acestei fapte consumată ori tentativă. De asemenea, nu prezintă interes dacă persoana ameninţată a acţionat în calitate de autor, complice sau instigator. Fapta prevăzută de legea penală poate consta într-o acţiune (ex. un conducător auto, ameninţat cu pistolul de către autorul unui furt, transportă într-un loc sigur bunurile furate) sau inacţiune (ex. cineva ameninţat cu uciderea prin lovituri de cuţit, omite să dea ajutor unei persoane aflată în primejdie de moarte).

Pentru a se putea vorbi de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în stare de constrângere morală, se impun a fi îndeplinite următoarele condiţii:

a) să existe o acţiune de constrângere, exercitată prin ameninţare asupra psihicului unei persoane.

Ameninţarea provine de la o persoană care urmăreşte realizarea faptei prevăzute de legea penală prin intermediul celui ameninţat. Cel constrâns are de ales între alternativa săvârşirii faptei sau producerea răului cu care este ameninţat, el sau altă persoană211.

211 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, p. 375.



172

În practica judiciară s-a decis că nu există constrângere morală în cazul unei inculpate care a falsificat un libret CEC prin majorarea soldului creditor, pentru a scăpa de brutalităţile soţului ei care îi imputa nedepunerea unei sume de bani, deoarece inculpata nu a fost constrânsă să falsifice libretul, ci pentru a da explicaţii asupra sumei nedepuse212.

Ameninţarea poate fi făcută pe cale orală sau pe cale scrisă. În cazul în care proferarea unei ameninţări este însoţită de acte materiale

cu caracter ameninţător (de ex. eliberarea unui flacon ce conţine substanţe caustice, descărcarea unui foc de armă în aer), constrângerea morală nu se transformă într-o constrângere fizică, deoarece presiunea se exercită în continuare asupra psihicului celui ameninţat, iar nu asupra fizicului său.

b) persoana ameninţată, făptuitorul sau altă persoană să fie expusă unui pericol grav.

Pentru a produce acea stare de presiune psihică în care voinţa nu se mai poate determina liber, ameninţarea trebuie să fie atât de intensă încât să inspire făptuitorului o temere serioasă că, el sau o altă persoană, este expus unui pericol grav şi imediat.

Dacă pericolul nu este grav dacă nu priveşte un rău ireparabil sau greu remediat, înseamnă că ameninţarea nu a fost susceptibilă să producă acea presiune psihică ce caracterizează constrângerea morală.

Gravitatea ameninţării trebuie evaluată în concret, în raport cu persoana celui ameninţat şi cu împrejurările în care s-a produs ameninţarea. Deşi legea nu prevede, este evident că, pentru a fi grav, pericolul trebuie să fie real, adică să nu fie vorba de o ameninţare făcută în glumă şi să prezinte o anumită proporţie cu fapta ce se cere săvârşită (ex. ameninţarea cu lovirea nu poate justifica săvârşirea unui omor).

c) pericolul cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Pentru ca o faptă săvârşită sub presiunea ameninţării să nu constituie infracţiune, este necesar ca în condiţiile concrete date ea să fi fost indispensabilă pentru înlăturarea pericolului şi, totodată să fi reprezentat singura cale pentru evitarea acestuia213. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod (ex. prin denunţarea în timp util, prin chemarea de ajutor a altor persoane, prin fugă), atunci făptuitorul va răspunde penal pentru fapta săvârşită.

212 Trib. jud. Tg. Mureş, sent. pen. nr.2427/1970, R.R.D. nr.9/1972, p. 146. 213 Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.2052/1976, Repertoriu alfabetic... 1976-1980, op. cit., p.78.



173

În practică s-a constatat că nu există constrângere morală în cazul în care inculpatul a săvârşit acte de complicitate la infracţiunea de delapidare datorită temerii pe care i-a inspirat-o ameninţarea gestionarului autor al delapidării că îl va da afară din serviciu, deoarece este recidivist214. Inevitabilitatea pericolului presupune, de obicei, iminenţa lui, deoarece, dacă posibilitatea producerii răului cu care se ameninţă nu este imediată, de regulă pericolul nu trebuie să fie datorat însuşi culpei agentului, căci în acest caz, agentul putea să evite pericolul, neprovocându-l (de ex. nu există constrângere morală în cazul în care o persoană săvârşeşte o infracţiune de omor sub ameninţarea că va fi denunţată pentru infracţiunea de furt comisă anterior).

Când se verifică posibilitatea de înlăturare în alt mod a pericolului, trebuie să se ţină seama de obiectul ameninţării, de intensitatea acestuia, de mijloacele folosite pentru a o exercita, de structura psihică a celui ameninţat, de eficienţa mijloacelor care ar mai fi putut fi folosite.

B) Efectele juridice ale constrângerii morale. Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu constituie infracţiune,

deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei, sub aspectul factorului volitiv. Deşi îşi dă seama de urmările socialmente periculoase ale faptei sale, făptuitorul săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală sub imperiul temerii puternice că ameninţarea se va îndeplini.

Fiind o cauză personală de înlăturare a caracterului penal al faptei, ea va profita numai persoanei ameninţate, căci numai aceasta a acţionat fără vinovăţie. Persoana care a exercitat ameninţarea pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, va fi considerat instigator la comiterea acelei fapte. Dacă există condiţiile legale de tragere la răspundere penală pentru infracţiunea de ameninţare215, atunci, în sarcina celui ce a săvârşit actele de constrângere psihică, se va reţine un concurs ideal de infracţiuni.

În principiu, persoanei care a acţionat sub imperiul constrângerii morale nu îi incumbă obligaţia acoperirii prejudiciului cauzat, această obligaţie revenindu-i celui care a exercitat constrângerea.

214 Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.3834/1974, R.R.D. nr.10/1974 p. 178. 215 Conform art.193 al.2. C.pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.



174

6.2.5. Cazul fortuit ( cauză neimputabilă în noul C. pen.) A) Noţiune Potrivit art.47 C.pen. (art. 31 noul C. pen.) „nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, al cărui rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

O faptă prevăzută de legea penală se consideră, aşadar, ca fiind săvârşită din pricina cazului fortuit atunci când acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat vătămător pe care aceasta nu l-a prevăzut şi nu l-a dorit, ca urmare a unei forţe sau energii străine ce nu a putut fi, în mod obligatoriu, prevăzută.

În literatura juridică, ipoteza cazului fortuit este ilustrată cu următoarele exemple: în timpul desfăşurării muncilor agricole, o femeie îşi lasă copilul mic la umbra unui zid, dar se produce un cutremur, zidul se dărâmă şi copilul e ucis; în timpul aratului, un tractorist ajunge cu lama tractorului un obuz aflat în pământ din timpul războiului, producându-se o explozie în urma căreia un muncitor este rănit; o persoană administrează unui bolnav medicamente aflate într-un flacon pe care a fost lipită o etichetă greşită, iar bolnavul decedează.

În toate aceste cazuri există legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea agentului şi rezultatul survenit, însă latura subiectivă este absentă, deoarece, în condiţiile date, rezultatul este imprevizibil, după cum imprevizibilă a fost şi intervenţia forţei străine care s-a suprapus peste activitatea licită a făptuitorului.

Împrejurările a căror intervenţie intempestivă, suprapusă acţiunii sau inacţiunii agentului, duce la apariţia rezultatului vătămător, pot avea surse variate şi multiple:

fenomene ale naturii care, deşi cunoscute, sunt imprevizibile sub aspectul momentului în care se ivesc (cutremur de pământ, avalanşe, trăsnet, alunecări de teren etc.);

folosirea unor mijloace tehnice (un scurt circuit, ruperea unei elice etc.);

starea maladivă a persoanei (atac de cord, leşin, criză de epilepsie etc.);

comportarea imprudentă a victimei (traversarea neaşteptată şi în fugă a unei străzi);

comportarea unor vieţuitoare (un roi de albine îl înţeapă pe conducătorul autovehiculului în timp ce acesta se afla la volan).



175

B) Condiţiile cazului fortuit Pentru ca faptei incriminate de legea penală să îi fie aplicabile dispoziţiile

legale privitoare la cazul fortuit, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: a) acţiunea sau inacţiunea persoanei să fi produs un rezultat vătămător

din cauza intrării în concurs cu o energie fizică străină de conştiinţa şi voinţa acelei persoane.

Între intervenţia neaşteptată a forţei străine şi rezultatul neprevăzut al acţiunii şi inacţiunii făptuitorului trebuie să existe un raport de cauzalitate. Nu este necesar ca între acţiunea energiei străine şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să existe vreo legătură cauzală; acestea pot lua fiinţă independent, dar trebuie să intre la un moment dat în concurs şi astfel să determine producerea rezultatului.

Uneori, acţiunea energiei străine poate preceda acţiunea făptuitorului (ex. cineva administrează unei persoane din familie un medicament în care farmacistul introdusese din greşeală o substanţă otrăvitoare, iar bolnavul moare), dar, de cele mai multe ori, împrejurarea fortuită intervine pe parcursul efectuării acţiunii (ex. în timp ce construiesc o casă, muncitorii aduc pe schele o cantitate de cărămizi, dar, producându-se un cutremur, cărămizile cad şi este rănit un trecător).

Dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ar fi dus oricum la producerea rezultatului, chiar fără a fi intervenit împrejurarea neprevăzută, existenţa cazului fortuit este exclusă.

b) împrejurarea care a dus la producerea rezultatului să fi fost imprevizibilă.

Ceea ce în ipoteza cazului fortuit nu poate fi prevăzut – spre deosebire de situaţia în care, în mod obişnuit, o persoană acţionează fără vinovăţie – este intervenţia împrejurării fortuite, iar nu însuşi rezultatul produs. Desigur că şi la cazul fortuit făptuitorul nu prevede rezultatul, dar, în această situaţie, neprevederea rezultatului este consecinţa indirectă a faptului că el nu poate să prevadă intervenţia împrejurării ce constituie sursa urmării vătămătoare; în cazul obişnuit al lipsei vinovăţiei, dimpotrivă, făptuitorul cunoaşte toate împrejurările în care se va desfăşura acţiunea sau inacţiunea întreprinsă de el, însă, din cauza situaţiei sale subiective, nu poate să îşi prezinte producerea rezultatului vătămător.

În ipoteza cazului fortuit, imposibilitatea de prevedere are un caracter obiectiv, în sensul că, în condiţii similare, nici o persoană nu putea să prevadă împrejurarea care, declanşând energia străină, se va înscrie în antecedenţa cauzală a rezultatului; în situaţia obişnuită a lipsei vinovăţiei, neprevederea



176

rezultatului are caracter subiectiv, în sensul că rezultatul pe care făptuitorul nu a putut să-l prevadă, pentru o altă persoană, mai bine înzestrată psihic, era previzibil.

În practica judiciară s-a decis că există caz fortuit în situaţia în care, din cauza uzării premature a unei piese, care nu putea fi constatată nici cu ocazia verificării tehnice anuale, mecanismul de direcţie al unui autovehicul s-a blocat, producându-se un accident de circulaţie care a avut ca urmare moartea unei persoane.

C) Efectele juridice ale cazului fortuit Cazul fortuit, odată constatat în concret, atrage înlăturarea caracterului

penal al faptei şi, pe cale de consecinţă, înlătură răspunderea penală. Când însă, deşi a existat o împrejurare neprevăzută, rezultatul nu s-ar fi produs dacă nu i s-ar fi asociat şi o culpă a făptuitorului, acesta va răspunde penal pentru fapta săvârşită (ex. o persoană în stare de ebrietate, fiind împinsă de o alta de pe un refugiu pentru pietoni, a apărut pe neaşteptate în faţa unei autovehicul, fiind lovită mortal; acest rezultat nu s-ar fi produs însă dacă, şoferul, conformându-se dispoziţiilor legale, la trecerea prin acel loc ar fi redus viteza maşinii până la limita evitării oricărui pericol). Imposibilitatea de prevedere a împrejurării ce a dus la producerea rezultatului având caracter obiectiv, cazul fortuit va produce efecte in rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea faptei. Făptuitorul care a acţionat în situaţia cazului fortuit nu va putea fi obligat la repararea prejudiciului cauzat unui terţ.

6.2.6. Iresponsabilitatea ( cauză neimputabilă în noul C. pen.) A) Noţiune Potrivit art.48 C.pen.(art. 28 noul C. pen.) „nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

Prin iresponsabilitate se înţelege, aşadar, starea de incapacitate a unei persoane din cauza căreia, sub aspect intelectiv, nu îşi poate da seama de sensul, de valoarea sau de urmările acţiunilor sau inacţiunilor pe care le comite, ori, sub



177

aspect volitiv, nu îşi poate determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu propriile sale fapte216.

Lipsa capacităţii psihice (iresponsabilitatea) se poate datora – aşa cum se arată în art.48 C.pen. – „alineaţiei mintale” sau „altor cauze”.

Prin „alienaţie mintală”, în ştiinţa dreptului penal, se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind dintr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă217. Intră în această categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism, debilitate mintală, cretinism etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie paranoidă, nevroze, psihoze etc.).

În categoria „altor cauze” pot fi incluse fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate prin intoxicare (stări de inconştienţă provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate, preparate farmaceutice nocive etc.).

Starea de incapacitate psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau temporară, dar nu sunt excluse nici situaţiile în care perioada de iresponsabilitate alternează cu perioada de luciditate. De asemenea, incapacitatea psihică poate fi congenitală (înnăscută) sau survenită.

Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, starea de iresponsabilitate trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei să fie totală. Dacă lipsa de capacitate este numai parţială, aptitudinile de înţelegere şi de manifestare conştientă a voinţei fiind, într-o anumită măsură păstrate, se poate vorbi doar de o responsabilitate atenuată – de care este indicat să se ţină seama la individualizarea pedepsei – dar nu de iresponsabilitate.

Orice persoană învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată, până la proba contrară, că este responsabilă. Când există însă îndoieli cu privire la normalitatea stării psihice a învinuitului sau inculpatului, constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia este o problemă care intră în competenţa exclusivă a medicilor specialişti. Aceştia, desigur, nu se vor pronunţa, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit, asupra răspunderii penale a persoanei examinate, care este o problema de ordin juridic care excede competenţa lor, dar vor trebui să constate dacă, la data când s-a săvârşit fapta, învinuitul sau inculpatul a fost sau nu apt să îşi dea seama de fapta sa şi să îşi dirijeze voinţa în mod conştient. Pentru ca experţii să se poată pronunţa asupra

216 . V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, p.392; C. Bulai, op. cit., p.256; M. Zolyneak; op. cit., vol. II, p. 618. 217 V. Dongoroz , Drept penal, op. cit., p.387.



178

stării de responsabilitate, nu este suficientă consultarea dosarului penal, ci se impune internarea persoanei în cauză într-un institut de specialitate, spre a fi examinat în mod corespunzător218.

B) Condiţiile stării de iresponsabilitate Ca să se poată pune problema existenţei unei stări de iresponsabilitate,

fapta săvârşită trebuie să prezinte caracteristicile materiale ale unei fapte incriminate de lege, altfel, ea nu interesează din punct de vedere penal.

Pentru ca faptei prevăzute de legea penală să îi fie aplicabile dispoziţiile legale privitoare la starea de iresponsabilitate, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe o stare de incapacitate psihică, fie sub aspect intelectiv, fie sub aspect volitiv, fie sub ambele aspecte.

Aceasta înseamnă că făptuitorul fie nu şi-a dat seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de caracterul antisocial al acestora şi nocivitatea urmărilor lor, fie a fost lipsit, din punct de vedere psihic, de posibilitatea de a-şi manifesta în mod liber şi conştient voinţa, fie a fost lipsit de aptitudinea de a înţelege, cât şi de aceea de a fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale.

b) starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Această condiţie se consideră îndeplinită ori de câte ori făptuitorul s-a aflat

în stare de incapacitate psihică pe întreaga durată a săvârşirii acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.

În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă iresponsabilitatea a existat pe o perioadă mai scurtă decât ansamblul activităţii infracţionale, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea săvârşită, dar numai în limita actelor materiale sau a acţiunilor ori inacţiunilor comise în perioada cât a fost responsabil.

În cazul infracţiunilor progresive, dacă iresponsabilitatea a intervenit după săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, pe parcursul procesului de amplificare a rezultatului, fapta săvârşită va avea un caracter penal şi va atrage răspunderea penală a făptuitorului. Dimpotrivă, nu va exista infracţiune dacă, săvârşind acţiunea sau inacţiunea în stare de iresponsabilitate, acesta s-ar afla în deplinătatea facultăţilor sale psihice în perioade producerii sau amplificării urmărilor.

Cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei nu operează atunci când făptuitorul, pentru a se putea prevala de efectele iresponsabilităţii, şi-a provocat

218 Trib. jud. Arad, dec. pen. nr.381/1969, R.R.D. nr.12/1969, p. 181.



179

singur sau a convenit să i se provoace de altul o stare temporară de incapacitate psihică (stare de inconştienţă preordinată) pentru a se afla în acea stare în momentul săvârşirii infracţiunii (ex. un paznic, pentru a nu putea fi acuzat de complicitate, s-a lăsat cu bună ştiinţă narcotizat de către cei ce urmau să comită sustragerea).

Tot astfel, nu poate invoca efectele iresponsabilităţii, cel care a omis să îşi îndeplinească o obligaţie legală din cauza stării temporare de incapacitate psihică survenită din culpa sa (ex. o asistentă medicală ia un narcotic şi nu se poate trezi la timp pentru a administra un medicament unei persoane grav bolnave care, din această cauză decedează).

Când starea de inconştienţă intervine după comiterea infracţiunii, fapta îşi păstrează caracterul penal, însă urmărirea sau judecata se suspendă până la eventuala însănătoşire a infractorului (art.239, art.262 pct.2 lit.b, art. 303 C.pen.); organul de cercetare penală poate totuşi să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului (art.241 C.pr.pen.).

Dacă iresponsabilitatea survine după condamnare, înainte sau în timpul executării pedepsei, executarea se suspendă sau, după caz se întrerupe, până la însănătoşire (art.453, art.455 C.pr.pen.).

c) starea de incapacitate psihică să fie datorată „alienaţiei mintale” sau „altor cauze”

În ambele cazuri este vorba de cauze anormale de incapacitate psihică. Precizarea este necesară pentru a distinge cazurile de iresponsabilitate propriu-zisă, vizată în art.48 C.pen., de unele situaţii – minoritatea sau eroarea de fapt – în care neputinţa de a înţelege caracterul faptelor săvârşite şi de a fi stăpân pe ele se datoarează unor stări oarecum normale, cum ar fi lipsa de maturitate psihică la o anumită vârstă sau o deformare relativă, nepatologică a factorului intelectiv.

C) Efectele juridice ale iresponsabilităţii Iresponsabilitatea făptuitorului, odată constatată, înlătură caracterul penal

al faptei săvârşite şi, pe cale de consecinţă înlătură şi răspunderea penală. Dar dacă persoanei declarate iresponsabile nu i se poate aplica o pedeapsă, se pot lua faţă de ea măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligarea la tratament medical – art.113 C.pen.; internarea medicală – art.114 C.pen.).

Cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei determinată de iresponsabilitatea făptuitorului, având caracter personal, nu profită celorlalţi participanţi.



180

Persoanele obligate legal la supravegherea iresponsabilului vor fi răspunzătoare civil pentru pagubele produse de cel aflat în paza şi supravegherea lor, dacă în sarcina acestora se poate reţine vreo culpă.

6.2.7. Beţia – Intoxicaţia (cauză neimputabilă în noul C. pen.) A) Noţiune şi caracterizare În conformitate cu dispoziţiile art.49 alin.1 C.pen. ( art. 29 noul C. pen.),

„nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool, sau de alte substanţe”.

Potrivit art.49 alin.2 C.pen. „starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă”.

Beţia este o stare psihofizică anormală în care se găseşte o persoană, din cauza efectelor pe care le au asupra organismului sau şi asupra facultăţilor sale mintale, anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita „beţie rece” produsă prin consumul de stupefiante (opiu, morfină, heroină, haşiş, cocaină etc.)219.

Pentru o cât mai riguroasă determinare a influenţei pe care starea de beţie o poate avea asupra răspunderii penale, în ştiinţa dreptului penal se face distincţie între cele mai multe feluri de beţie, în raport cu diferite criterii:

a) În raport cu gradul său de intensitate, există: – beţie completă – beţie incompletă. Beţia este completă atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau alte

substanţe este atât de avansat încât a dus la cvasiparalizarea energiei fizice şi la totala întunecare a facultăţilor psihice ale persoanei, aceasta ne mai fiind stăpână pe mişcările ei fizice şi neavând capacitatea de a înţelege şi voi220.

219 Gh. Alecu, Incriminarea traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed.Europolis, Constanţa, 2004, pp. 76-78. 220 Trib. Suprem, dec. nr.2982/1974. C.D., p.335.



181

Beţia completă nu se identifică cu beţia letargică, comatoasă, pentru că, în această stare, toate funcţiile nervoase, cu mici excepţii, sunt abolite, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală fiind, practic imposibilă221.

Beţia este incompletă atunci când intoxicarea cu alcool sau cu alte substanţe a produs o stare de excitabilitate şi impulsivitate pe care persoana în cauză nu o prezintă în mod normal, dublată de o slăbire a capacităţii de autocontrol şi de autodirijare a conduitei sale.

Beţia incompletă începe cu o fază de excitare uşoară care nu are caracterul unei tulburări psihice de natură să afecteze capacitatea de înţelegere şi a voi şi, de aceea, nu interesează din punct de vedere al incidenţei legii penale. De asemenea, beţia completă sfârşeşte cu o fază letargică ce nu prezintă interes, deoarece în această fază nu se poate concepe manifestări active din partea celui căzut în letargie222.

b) În raport cu poziţia persoanei faţă de provocarea stării de beţie, există:

beţie accidentală (fortuită), beţie voluntară.

Beţia este accidentală atunci când s-a produs din cauza unei întâmplări, fără voia persoanei care a ajuns în această stare (ex. unui bolnav i s-a administrat la intervale scurte un medicament care conţine un eteriant, ajungând în stare de beţie; un muncitor venit de curând într-o fabrică de spirt, a inspirat, fără să îşi dea seama, vapori de alcool şi s-a îmbătat).

Beţia este voluntară atunci când cel care a consumat băuturi sau substanţe ebriante a cunoscut efectul acestora şi a voit să consume cantitatea respectivă, indiferent dacă a voit sau nu să se îmbete; deci ceea ce trebuie să fie voluntar este cauza, iar nu efectul – starea de beţie – care poate fi datorat şi unei simple culpe.

Beţia voluntară poate fi, la rândul ei simplă atunci când persoana nu a avut intenţia de a se îmbăta, urmărind prin aceasta un anumit scop ori preordinată, când făptuitorul a luat mai dinainte hotărârea de a comite o infracţiune şi s-a îmbătat pentru a căpăta curaj sau pentru a putea invoca starea de beţie în favoarea sa. Beţia voluntară mai poate fi ocazională, atunci când o persoană care nu consuma în mod obişnuit băuturi alcoolice, s-a îmbătat în mod întâmplător la o petrecere, într-o reuniune de familie etc., ori cronică, atunci când reprezintă o stare cvasipermanentă a persoanelor care au patima beţiei.

221 M.Gheorghiţă, Criminalistica, Ed.Museum, Chişinău, 1995, p. 68. 222 V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., p. 391.



182

Din punct de vedere al repercursiunilor pe care starea de beţie o are asupra răspunderii penale, legea reglementează următoarele situaţii:

beţia completă, dacă este accidentală, constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise în această stare;

beţia completă, dacă este voluntară, nu înlătură caracterul penal al faptei, dar poate constitui, după caz, fie o circumstanţă atenuantă, când este întâmplătoare, fie vreo legătură preconcepută cu fapta săvârşită, fie o circumstanţă agravant, când este preconcepută, în sensul celor arătate mai sus.

B) Condiţiile beţiei care înlătură caracterul penal al faptei Înainte de a examina aceste condiţii este necesară o precizare prealabilă:

beţia completă nu trebuie confundată cu starea de iresponsabilitate provenită din starea de beţie care îmbracă forme psihopatice. Există într-adevăr situaţii în care incapacitatea psihică provine din agravarea progresivă a proceselor de intoxicare cu alcool, stupefiante sau alte substanţe excitante sau ebriante, ajungându-se astfel, în cele din urmă, la stări grave psihopatice. Situaţiile de acest fel se încadrează în noţiunea de iresponsabilitate, aţa încât, caracterul penal al faptei săvârşite va fi înlăturat, când este cazul, în baza art.48 C.pen., nu a art.49 C.pen.

Pentru ca unei fapte prevăzute de legea penală să îi fie aplicabile dispoziţiile legale privitoare la starea de beţie, se cer a fi întrunite următoarele condiţii:

a) făptuitorul să fie în momentul săvârşirii faptei în stare de beţie din cauza alcoolului sau a altor substanţe.

Dacă activitatea de săvârşire s-a prelungit în timp – avem în vedere, în special, infracţiunile continue, continuate şi de obicei – dar starea de beţie a existat într-o parte a acestui interval, fapta săvârşită îşi păstrează caracterul penal; cu atât mai mult, cauza de înlăturare a caracterului penal nu va opera atunci când starea de beţie a existat anterior săvârşirii faptei ori după ce activitatea infracţională a luat sfârşit.

b) starea de beţie trebuie să fie accidentală. Aceasta înseamnă că beţia s-a produs independent de orice amestec al

voinţei făptuitorului în producerea acestei stări; făptuitorul nu numai că nu a voit să se îmbete, dar nici măcar nu a putut bănui că ar fi posibil să ajungă într-o asemenea stare.

c) starea de beţie să fie completă. Numai o persoană aflată într-o stare de beţie completă nu poate fi stăpână

pe mişcările sale fizice şi este lipsită de capacitatea de a înţelege şi voi.



183

Dacă beţia este incompletă, poate exista doar o eliminare, nu o abolire a capacităţii sale psihice de cunoaştere şi voinţă, caz în care, existând vinovăţie, nu poate fi vorba de înlăturarea caracterului penal al faptei.

C) Efectele juridice ale beţiei accidentale complete Fiind o stare cu caracter personal, cauza de înlăturare a caracterului penal

al faptei nu profită participanţilor care nu s-au aflat într-o asemenea stare. Dacă starea de beţie a fost provocată dinadins de o altă persoană – pentru ca sub stăpânirea ei să se comită o infracţiune – aceasta va răspunde penal în condiţiile participaţiei improprii (art.31 C.pen.).

În situaţia în care se constată că starea de beţie accidentală a fost numai parţială, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, însă starea de beţie poate constitui o circumstanţă atenuantă.

În principiu, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în stare de beţie accidentală nu va atrage răspunderea civilă.

Răspunderea civilă va opera însă fără restricţii în ceea ce priveşte persoanele care au participat cu vinovăţie la săvârşirea faptei în calitate de instigatori sau complici.

6.2.8. Minoritatea făptuitorului (cauză neimputabilă în noul C. pen.) A) Noţiune Pe parcursul dezvoltării psihofizice a persoanei există o perioadă în care

aceasta, neavând capacitatea psihică necesară pentru a înţelege semnificaţia socială a faptei sale şi pentru a fi stăpână pe ele, nu poate fi subiect activ al infracţiunii.

În acest sens, în art. 50 C.pen. ( art. 27 noul C. pen.), se prevede că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu împlinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Pe de altă parte, în completarea acestei dispoziţii legale, în art.99 alin.1 şi 2 C.pen., se prevede că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal” iar „minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.



184

B) Condiţiile minorităţii Ca să se poată pună problema existenţei unei stări de minoritate, fapta

săvârşită în mod concret trebuie să aibă un corespondent legal în conţinutul uneia din faptele prevăzute de Cod penal sau de o lege specială.

Pentru ca starea de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei, trebuie îndeplinite anumite cerinţe:

a) fapta să fie săvârşită de un minor care nu împlineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Potrivit art.99 alin.1 şi 2 C.pen., nu răspund penal: – minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani. În favoarea acestor minori

există o prezumţie absolută de incapacitate penală, care nu poate fi combătută prin dovada contrarie.

Existenţa discernământului nu poate fi stabilite pe baza unor criterii apriorice, ci numai în raport cu natura faptei săvârşite, cu împrejurările concrete în care aceasta s-a comis şi cu datele ce caracterizează persoana minorului.

b) minorul să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal în momentul săvârşirii faptei.

În cazul infracţiunilor continue şi de obicei data săvârşirii faptei este data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În consecinţă se impun următoarele diferenţieri:

– dacă o parte din acţiunea constitutivă a infracţiunii continue ori de obicei sau din acţiunile ori inacţiunile componente ale faptei continuate au fost comise înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, iar altele între 14 şi 16 ani, minorul nu va răspunde penal dacă şi după ce a împlinit 14 ani a lucrat tot fără discernământ; dimpotrivă el va răspunde din punct de vedere penal – însă numai pentru ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani – în cazul în care s-ar face dovada că în această ultimă perioadă a activităţii sale a acţionat cu discernământ.

– dacă o parte din acţiunea sau inacţiunea constitutivă a infracţiunii continue ori de obicei sau unele din acţiunile ori inacţiunile componente ale faptei continuate au fost comise între 14 şi 16 ani, iar celelalte între 16 şi 18 ani, minorul va răspunde numai pentru ceea ce a comis după vârsta de 16 ani, în cazul în care în perioada anterioară nu s-a făcut dovada discernământului. Dacă o asemenea dovadă s-a făcut, răspunderea minorului va interveni pentru întreaga activitate infracţională.

În cazul infracţiunilor progresive, dacă activitatea proprie infracţiunii de bază s-a comis mai înainte ca minorul să fi dobândit capacitatea penală, dar



185

rezultatul s-a produs după ce minorul a devenit responsabil, nu va exista infracţiune şi răspundere penală223.

C) Efectele juridice ale minorităţii Faptele prevăzute de legea penală, săvârşite de minorii care nu răspund

penal nu constituie infracţiuni pentru că, lipsind capacitatea de înţelegere şi de voinţă, nu sunt săvârşite cu vinovăţie.

Împotriva minorului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu răspunde penal, se iau măsuri de ocrotire prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.26 din 12 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, modificată prin Legea nr.108 din 2 iunie 1998.

Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul minorilor care nu răspund penal, fiind legată de o stare personală, profită numai făptuitorului minor, nu şi celorlalţi participanţi la săvârşirea faptei.

Starea de minoritate nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor care îl aveau în îngrijirea sau paza lor, pe minor dacă se reţine culpa acestora.

6.2.9. Eroarea de fapt - Eroarea (cauză neimputabilă, art. 30 din noul C. pen.) A) Noţiune În dreptul penal, prin eroare – ca noţiune generală – se înţelege

necunoaşterea sau cunoaşterea greşită, de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, în momentul comiteri acesteia, fie a unei stări, situaţii sau împrejurări, esenţială pentru corecta caracterizare a acelei fapte, fie a unei dispoziţii legale.

Eroarea are o influenţă directă asupra factorului intelectiv al vinovăţiei şi indirectă asupra celui volitiv.

Eroarea nu trebuie confundată cu îndoiala224 deoarece în caz de îndoială nu există o reprezentare greşită a realităţii, ci o cunoaştere nesigură, ceea ce înseamnă că, acţionând în aceste condiţii, făptuitorul a acceptat eventualitatea producerii rezultatului socialmente periculos al acţiunii sau inacţiunii sale225.

223 M. Basarab, op. cit., vol. II, p. 156. 224 C. Bulai, op. cit., p.265. 225 Trib. Supr., în compunerea prevăzută în art.39 al.2 şi 3 din legea pentru organizarea judecătorească, decizia nr.3/1975, C.D., p. 595.



186

Tot astfel, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a determinat ignoranţa ce a dus la o greşeală de calcul sau la aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii, pentru că, în asemenea cazuri, făptuitorul avea obligaţia legală de a cunoaşte realitatea226.

De asemenea eroarea nu trebuie confundată cu fapta putativă, caz în care fapta nu avea caracter penal deoarece, în mod obiectiv, îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.

Acţionând asupra vinovăţiei – pe care uneori o exclude, iar alteori o modifică în dimensiunile sale – eroarea poate constitui, în anumite condiţii, o cauză de înlăturare fie a caracterului penal al faptei, fie a unei circumstanţe cu caracter agravant.

B) Felurile erorii În situaţia dreptului penal se face distincţie între mai multe feluri de eroare,

în raport cu diferite criterii. a) În raport cu obiectul său, există: - eroare de drept; - eroare de fapt. Eroarea de drept atunci când poartă asupra unei norme juridice, în sensul

că făptuitorul fie nu cunoaşte deloc existenţa acelei norme, fie o cunoaşte greşit, indiferent dacă greşeala poartă asupra sensului sau conţinutului ori asupra întinderii şi aplicării normei.

Eroarea este de fapt ori de câte ori sunt necunoscute ori cunoscute greşit unele stări, situaţii sau împrejurări în care s-a efectuat o anumită acţiune sau inacţiune şi care, potrivit legii, reprezintă fie un element constitutiv al infracţiunii, fie o circumstanţă agravantă.

În ceea ce priveşte eroarea de drept, în art.51 al 4.C.pen. se prevede că „necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale, nu înlătură caracterul penal al faptei” (nemo censetur ignorare legem). Temeiul acestei dispoziţii legale este atribuit, de regulă, unei prezumţii absolute, potrivit căreia orice persoană este presupusă a cunoaşte legea penală. Această prezumţie se bazează pe o ficţiune, căci omeneşte nu este posibil ca toţi oamenii, indiferent de inteligenţa, cultura sau pregătirea lor, să cunoască toate legile penale. Vom fi

226 Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.1629/1974, Repertoriu alfabetic... 1969-1975, op. cit., p. 342; Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.361/1972, C.D., p. 302.



187

mai aproape de adevăr dacă vom considera că la baza prevederilor art.51 alin.4. C.pen. se află nu o ficţiune, ci constatarea faptului că legea consideră infracţiuni fapte care, de regulă, prin periculozitatea lor socială, prin felul cum sunt apreciate de opinia publică, trezesc în conştiinţa oricărei persoane, inclusiv a celei care le comite, caracterul lor negativ, antisocial şi prin acesta – însă numai indirect – asupra caracterului lor ilicit227.

Atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită vizează o normă extra penală (de drept civil, administrativ etc.) prin care se reglementează vreo stare, situaţie sau împrejurare a cărei existenţă este necesară pentru caracterizarea faptei ca infracţiunea sau pentru a atribui acesteia caracter calificat, eroare de drept este asimilată erorii de fapt şi va produce aceleaşi efecte ca şi aceasta din urmă.

b) În raport cu efectele sale juridice, eroarea de fapt poate fi: eroare de fapt principală; eroare de fapt secundară.

Eroarea de drept principală atunci când poartă asupra unui element de care depinde însăşi caracterizarea faptei ca infracţiune. În asemenea caz, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, eroarea are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite. De ex., cel care călătorind cu trenul, a luat la coborâre din greşeală, valiza altei persoane, identică cu a sa, nu a săvârşit un furt, pentru că nu şi-a dat seama că bunul este luat din „posesia sau detenţia altuia”, aşa cum cere art. 208 C. pen. Nu comite infracţiunea de furt nici cel care, la cererea unei persoane pe care o crede proprietara unui autoturism, pune în mişcare autovehiculul şi îl conduce pe un drum public228.

Eroarea de fapt este secundară atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurării care constituie o circumstanţă agravantă. În acest caz, fapta săvârşită îşi păstrează caracterul penal, dar va fi reţinută în configuraţia ei tipică. De ex. o persoană distruge un bun al altuia, fără să ştie sau să poată bănui că acel bun are o valoare istorică deosebită; în acest caz, va exista o infracţiune de distrugere, dar agravanta prevăzută în art. 217 al 2.C.pen, nu va opera.

227 G. Antoniu , Eroare de drept penal, RDP. nr.1/1994, pp. 13-33. 228 Trib. Constanţa dec. pen. nr.366/1969, citată de V. Papadopol, Participaţia improprie, R.R.D. nr.3/1971, p. 37.



188

C) Condiţiile erorii Condiţiile şi efectele erorii de fapt se deosebesc după cum eroarea este

principală sau secundară şi după cum fapta prevăzută de legea penală se comite cu intenţie sau din culpă. Aşadar, la o examinare diferenţiată, în raport cu aceste ipoteze distingem.

a) Condiţiile erorii penale În cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie,

potrivit art.51 alin.1.C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”.

Intervenţia erorii de fapt ca o cauză de împiedicare a constituirii infracţiunii presupune săvârşirea în prealabil a unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă fapta nu întruneşte elementele cerute de lege pentru a putea fi considerată infracţiune, problema dacă ea a fost sau nu săvârşită cu vinovăţie nu prezintă interes şi, ca atare, nici existenţa erorii de fapt nu este relevantă.

Pentru ca unei fapte prevăzute de legea penală să îi fie aplicabile dispoziţiile legale privitoare la eroarea de fapt, se cer a fi întrunite următoarele condiţii.

Făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

În literatura juridică s-a arătat că prin „stare” se înţelege felul în care se prezintă, sub diferite aspecte, o entitate oarecare, cum ar fi o persoană sau un bun (ex. starea sănătăţii, starea civilă referitoare la o persoană; starea materială, starea de uzură, referitoare la un bun; starea tehnică, starea financiară, referitoare la o întreprindere).

Prin „situaţie” se înţelege poziţia pe care o persoană, un lucru, o instituţie sau o altă entitate o are în cadrul relaţiilor sociale sau al relaţiilor obiective (ex. situaţia de cetăţean sau de străin, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de lucru provenit din infracţiune).

Prin „împrejurare” se înţelege o realitate externă care, raportată la fapta comisă o particularizează în concret (ex. în timpul nopţii într-un loc public, în exerciţiul funcţiunii, fără autorizare, având asupra sa arme)229.

229 V. Dongoroz şi colab, Explicaţii teoretice, op. cit., vol. I, pp.418-419 ; C. Bulai , op. cit., pp. 267-268.



189

Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută sau cunoscută greşit de către făptuitor trebuie să se înscrie ca element constitutiv al infracţiunii, să constituie o condiţie necesară pentru existenţa acesteia.

În cazul infracţiunilor complexe, eroarea asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde existenţa infracţiunii absorbante exclude caracterizarea juridică a faptei ca infracţiune complexă, dar nu are influenţă asupra faptei absorbite (ex. necunoaşterea de către făptuitor a calităţii subiectului pasiv, acela de funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat face, ca în cazul proferării unor cuvinte jignitoare la adresa acestuia, să nu poată fi reţinută infracţiunea de ultraj, ci numai de insultă)230.

În teoria dreptului penal şi în practica juridică se admite, în general, că eroarea asupra identităţii subiectului pasiv, în cadrul infracţiunilor contra persoanei, este lipsită de semnificaţie penală, deoarece legea nu apără persoane determinate, ci interese având ca titulari persoane231. Dacă însă legea face din calitatea subiectului pasiv un element al infracţiunii, eroarea asupra acestei calităţi va înlătura incidenţa legii penale (ex. calitatea de persoană de sex feminin cu vârsta sub 18 ani, în caz de seducţie art.199 C.pen.)

Tot astfel, eroarea asupra obiectului material (ex. un hoţ voind să fure originalul unui tablou, sustrage din greşeală o copie) este lipsită de relevanţă. Dacă însă, potrivit legii, calitatea sau poziţia obiectului material constituie un element al infracţiunii (ex. la furt se cere ca lucru să fie al altuia; la portul ilegal de decoraţii se cere ca obiectul material să fie o decoraţie, nu o insignă oarecare), eroarea asupra calităţii sau situaţiei bunului înlătură caracterul penal al faptei săvârşite.

În cazul tentativei, eroarea făptuitorului asupra aptitudinii mijloacelor folosite de a servi la săvârşirea infracţiunii nu exclude incidenţa legii penale atunci când acestea s-au dovedit în fapt insuficiente sau deficitare (art.20 alin. 2 C.pen.).

Eroarea asupra existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări ce reprezintă un element constitutiv al infracţiunii să fi existat în momentul săvârşirii faptei.

În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, eroarea de fapt trebuie să existe şi să dureze pe tot parcursul desfăşurării activităţii infracţionale.

230 Trib. jud. Mureş, dec. pen. nr.48/1970, R.R.D. nr.6/1970, p. 166. 231 Trib. Suprem, secţ.pen. dec. nr.662/1979, R.R.D. nr.7/1980, p. 55.



190

Dacă la un moment dat eroarea încetează, activitatea infracţională săvârşită ulterior acestui moment este susceptibilă de a constitui o infracţiune continuă, continuată sau de obicei.

În cazul infracţiunilor al cărui rezultat se produce după un oarecare timp de la săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, eroarea existentă în momentul comiterii acesteia exclude caracterul penal al faptei, chiar dacă ulterior – până la producerea rezultatului făptuitorul a dobândit, sub toate aspectele ce interesează conţinutul infracţiunii, o reprezentare corectă.

În cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, potrivit art.51.al 3. C.pen. eroarea de fapt constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei săvârşite numai dacă se stabileşte că „necunoscuta stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei”.

Aşadar, pentru înlăturarea caracterului penal în cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, este necesar ca, pe lângă îndeplinirea tuturor condiţiilor enumerate mai sus, prevăzute în art.51.al 1. C.pen, să se îndeplinească şi o condiţie suplimentară şi anume, ca necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării ce constituie un element al infracţiunii să nu provină din propria culpă a făptuitorului.

Cel mai adesea, eroarea îşi are sursa chiar în culpa făptuitorului care, dacă ar fi fost diligent ar fi putut să o evite.(ex. o persoană care credea, din eroare, că a scos toate cartuşele din corpul unei arme, deşi mai rămăsese unul, verificând funcţionarea armei, a rănit mortal o persoană).

De aceea, în mod obişnuit, în cazul faptelor care se pot caracteriza, sub aspect subiectiv, şi prin culpă, eroarea de fapt nu exclude existenţa infracţiunii.

Acest efect se produce numai în cazurile rare în care eroarea nu poate fi imputată, cu titlu de culpă, făptuitorului (ex. un medic efectuează o transfuzie de sânge, care fără ca el să poată şti era contaminată cu virus HIV, iar pacientul contactează această boală şi, după câtva timp, încetează din viaţă).

b) Condiţiile erorii secundare Potrivit art.51.al 2. C.pen. „nu constituie o circumstanţă agravantă

împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii”.

Condiţiile erorii secundare sunt identice cu cele ale erorii principale, cu singura deosebire că starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută sau cunoscută greşit de către făptuitor trebuie să fie o circumstanţă agravantă în sens larg (adică fie un element circumstanţial în conţinutul calificat al infracţiunii, fie o circumstanţă aparentă legală, potrivit art.75 C.pen.).



191

De exemplu, o persoană şi-a însuşit în timpul, unei călătorii cu trenul, un geamantan al altui călător, fără a şti că în interiorul acestuia se afla buletinul (cartea) de identitate al păgubitului. Conform art.51 al 2. C.pen. făptuitorul va fi condamnat pentru furt calificat, prevăzut în 209 lit.f. C.pen. dar fără a se face şi aplicarea alin.2.lit.l. C.pen. din acest articol, care se referă la sancţionarea furtului comis asupra unui act care serveşte pentru legitimare.

Dacă o persoană şi-a asociat la săvârşirea infracţiunii, un participant despre care era convins că a depăşit vârsta de 18 ani, dar care, în realitate era minor, în sarcina autorului condamnat pentru infracţiunea respectivă nu se va reţine şi circumstanţa agravantă prevăzută în art.75 lit.c C.pen.

D) Efectele juridice ale erorii În cazul în care eroarea de fapt priveşte o stare, situaţie sau împrejurare

care reprezintă un element constitutiv al infracţiunii, fapta nu constituie infracţiune, înlăturându-se total răspunderea penală.

Dacă eroarea de fapt priveşte o circumstanţă agravantă, va fi înlăturată răspunderea pentru forma agravantă a respectivei infracţiuni, reţinându-se răspunderea pentru forma simplă a acesteia. Fiind vorba de o împrejurare care afectează latura subiectivă, eroarea de fapt este prin excelenţă o cauză personală. Prin urmare, efectele ei nu se vor răsfrânge asupra acelor participanţi la infracţiune (coautori, instigatori ori complici) care au acţionat în afara oricărei erori.



192



193

CAPITOLUL VII RĂSPUNDEREA PENALĂ

7.1. Răspunderea penală - instituţie fundamentală a dreptului penal român

Realizarea ordinii de drept penal are loc, de regulă, aşa cum am prezentat

la studiul raportului juridic de drept penal, prin conformare, adică prin adoptarea de bună voie sau de teama pedepsei, a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului penal, deci în cadrul raporturilor juridice penale de conformare232.

În realitate, există, însă, întotdeauna un anumit număr de cazuri, fapt confirmat de existenţa fenomenului infracţional, în care membrii societăţii nu se conformează exigenţelor legii penale şi săvârşesc infracţiuni, situaţie în care realizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancţiunilor prevăzute prin normele încălcate – pedepse sau măsuri educative – faţă de cei care au săvârşit fapte interzise prin normele incriminatoare.

Înfăptuirea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc într-un cadru juridic determinat şi anume în cadrul unor raporturi juridice de constrângere. În cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la răspunderea penală a făptuitorului, judecată şi, în cazul în care este dovedit vinovat de săvârşirea infracţiunii, sancţionarea lui, potrivit legii, precum şi executarea sancţiunii aplicate. De aceea, raportul juridic penal de conflict poate fi numit raport juridic de răspundere penală, el reprezentând în fapt însăşi răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept penal.

Constrângerea juridică penală, adică aplicarea sancţiunilor de drept penal, ca una din căile de realizare a ordinii de drept, are loc – ca şi constrângerea juridică în mod general – nu în mod direct, nemijlocit, ci indirect, mijlocit şi anume prin intermediul răspunderii juridice, în speţă a răspunderii penale. Ea este consecinţa firească a reglementării juridice a răspunderii, a constrângerii penale, care face ca săvârşirea infracţiunii, adică încălcarea preceptului normei incriminatoare să nu aibă ca urmare imediată sancţiunea prevăzută de această

232 Gh. Alecu, op. cit., p. 403.



194

normă, ci răspunderea făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită. Numai ca urmare a constatării răspunderii penale intervine sancţiunea de drept respectivă.

Din cele de mai sus, rezultă că răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, este raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii – raport care intervine între stat, pe de o parte, şi infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului – ca reprezentant al societăţii – de a angaja răspunderea penală a făptuitorului, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, dar în acelaşi timp şi dreptul acestuia din urmă de a cere ca aplicarea dispoziţiilor legii să se facă în raport cu faptele şi urmările lor, pentru restabilirea ordinii de drept şi restaurarea autorităţii legii.233

Răspunderea este consecinţa infracţiunii care constituie premisa şi în acelaşi timp temeiul ei, iar la rândul său răspunderea astfel determinată constituie premisă în temeiul aplicării sancţiunilor penale234. De aceea răspunderea penală constituie, alături de infracţiuni şi de pedeapsă, una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal.

Cu toate că răspunderea penală este o instituţie fundamentală a dreptului penal, cadrul penal în rigoare prevede un număr restrâns şi dispersat de reglementări.

Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde prevederile art. 17 alin.2 din C. pen., privind temeiul răspunderii penale; disp. art. 80-98 din C. pen., privind înlocuirea răspunderii penale şi art. 119-132 C. pen. privind cauzele care înlătură răspunderea penală.

7.2. Principiile răspunderii penale

Răspunderea penală – ca instituţie fundamentală a dreptului penal este

guvernată de anumite principii, care, deşi sunt strâns legate de principiile dreptului penal, ele prezintă caractere specifice.

233 C. Bulai , op. cit., p. 312. 234 I. Oancea, op.cit., p. 166.



195

7.2.1 Principiul legalităţii răspunderii penale în special După cum se ştie, principiul legalităţii este un principiu fundamental al

întregului sistem de drept. Ceea ce este caracteristic răspunderii penale este legalitatea ei, care include

nu numai legalitatea incriminării pedepsei, dar şi legalitatea răspunderii penale.

Potrivit acestui principiu, apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului juridic de răspundere penală pe baza şi în stricta conformitate cu legea.

Legalitatea răspunderii penale este dată de legalitatea sancţiunilor de drept penal, a pedepsei şi măsurilor educative pentru minori care presupun cuprinderea în lege a acelor sancţiuni, a naturii, a duratei, cuantumului lor, precum şi a condiţiilor de stabilire şi aplicare a fiecărui raport juridic de răspundere penală235.

7.2.2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale Acest principiu specific răspunderii penale este consacrat legal in art. 17

alin. 2 din C. pen. (art. 15 alin. (2) din noul C. pen.) şi presupune: răspunderea penală nu poate exista decât faţă de persoana care a

săvârşit o faptă care constituie infracţiune; pentru existenţa răspunderii penale nu este suficientă săvârşirea unui

fapt care constituie infracţiune, ci se impune să se constate vinovăţia făptuitorului;

infracţiunea este temei al răspunderii penale numai în măsura în care răspunderea penală este dovedită prin stabilirea vinovăţiei făptuitorului;

termenul de infracţiune trebuie înţeles în aşa fel încât să privească atât infracţiunea fapt consumat cât şi participaţia cu vinovăţie şi răspunderea în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.

7.2.3. Principiul umanismului răspunderii penale Răspunderea penală apare şi în sistemul dreptului penal ca o instituţie cu

caracter democratic şi umanist care ţine seama de condiţia umană de

235 I. Oancea, op. cit., p. 169.



196

determinismele conduitei sociale a omului şi de posibilitatea lui de a-şi exercita în mod liber voinţa236.

Răspunderea penală foloseşte instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, nu duc la degradarea fiinţei umane, ci, dimpotrivă, utilizează căi şi metode care să conducă la reeducarea şi socializarea infractorilor.

7.2.4. Principiul personalităţii răspunderii penale Personalitatea răspunderii penale are drept consecinţă personalitatea

pedepsei sau măsurii educative, care trebuie să fie aplicată şi executată de către subiectul pasiv al răspunderii penale, fiind inadmisibilă transferarea acestora asupra altei persoane. Drept urmare, decesul infractorului are ca rezultat stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor care decurg din aceasta.

7.2.5. Principiul unicităţii răspunderii penale În baza acestui principiu, o persoana care a săvârşit o infracţiune nu poate

fi trasă la răspunderea penală decât o singură dată. Acest principiu nu exclude aplicarea de pedepse complementare sau

accesorii pe lângă pedeapsa cu închisoarea, dar această presalitate de sancţiuni nu influenţează unicitatea răspunderii penale.

7.2.6. Principiul individualizării răspunderii penale Acest principiu corespunde scopului legii penale care constă în

sancţionarea corectă a infractorului, în aşa fel încât să se evite săvârşirea unei noi infracţiuni de către infractor cât şi de alte persoane. Aceasta înseamnă că răspunderea penală şi sancţiunea în care se concretizează trebuie să corespundă gravităţii infracţiunii săvârşite şi periculozităţii infractorului, în aşa fel încât să-i poată determina schimbarea conduitei viitoare a acestuia.

Individualizarea răspunderii penale se realizează conform art. 72-89 C. pen. care cuprinde dispoziţii specifice obiectului răspunderii penale.

Individualizarea pedepsei are loc în mai multe etape: individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă – instituţii pe care le vom analiza la momentul proxim.




197

7.2.7. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale Răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii infracţiunii,

de aceea, în afara cazurilor în care, potrivit legii, răspunderea penală este înlăturată, aceasta trebuie să atragă sancţiunea făptuitorului.

Eludarea acestui principiu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii tuturor în faţa legii penale.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de principiul oficialităţii legii penale în vederea tragerii la răspundere a infractorului. Acţiunea penală este indisponibilă în sensul că organele penale nu pot renunţa la ea atât timp cât există temeiul ei şi nu există nici o cauză care să înlăture răspunderea penală.

7.2.8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin

prescripţie, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la săvârşirea infracţiunii fără ca infractorul să fi fost tras la răspunderea penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită.

Prescriptibilitatea răspunderii penale şi a pedepsei are la bază raţiuni de politică penală.

Ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, răspunderea penală trebuie să intervină cât mai curând cu putinţă după săvârşirea infracţiunii. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficacitatea ei se reduce, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge treptat, iar intervenţia tardivă a răspunderii penale va redeştepta animozităţi deja uitate.

Legea penală în vigoare prevede prescripţia pentru cauzele care înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei, pentru toate infracţiunile cu excepţia crimelor contra păcii şi omenirii prin art. 121-130 C. pen.

Noul Cod penal reglementează în art. 153-156, în mod similar, instituţia prescripţiei răspunderii penale, prevăzând elemente diferenţiale doar în privinţa majorării unor termene în care are loc prescripţia răspunderii.



198

7.3. Înlocuirea răspunderii penale

Noţiunea de înlocuire a răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită cu o altă formă

de răspundere extrapenală care atrage o sancţiune cu caracter administrativ se dispune în condiţiile legii de către instanţa de judecată.

Această instituţie juridică a fost introdusă pentru prima dată la noi prin Legea 104/1992. Raţiunea legiuitorului a constat în aceea de a institui alte măsuri legale, în afara celor penale, pentru îndreptarea celor care au săvârşit infracţiuni de o gravitate mai redusă.

Natura juridică a instituţiei înlocuirii răspunderii penale

Problema naturii juridice a instituţiei înlocuirii răspunderii penale

reglementate de art.90, 91 şi 98 din C. pen. în vigoare, cât şi a instituţiei „fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni” (prevăzut de art. 18 din C. pen.) a ridicat numeroase discuţii în literatura de specialitate. S-a subliniat necesitatea de a nu se confunda cele două instituţii, precizându-se că în cazul instituţiei prevăzute de art. 18 C. pen. – fapta nu constituie infracţiune întrucât îi lipseşte trăsătura pericolului social, iar în cazul instituţiei înlocuirii răspunderii penale (art. 90, 91, 98 C. pen.) fapta continuă să rămână infracţiune, însă ea nu va antrena răspunderea penală, ci răspunderea administrativă. Drept urmare, instituţia prevăzută de art. 18 C. pen. a fost caracterizată ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei237, iar instituţia înlocuirii răspunderii penale ca „mijloc de individualizare a răspunderii penale”238.

Indiferent de discuţiile purtate referitoare la natura juridică a acestor instituţii considerăm oportun să reţinem că de vreme ce legiuitorul Codului penal actual a conceput aceste instituţii ca o nouă formă originală de combatere a unor fapte descrise de legea penală, dar care - în concret - prezintă un pericol social mai redus, aceasta face parte din politica penală a statului nostru şi trebuie aplicată ca atare.

237 C. Bulai ş.a., Drept penal român, op.cit., p. 133. 238 C. Bulai, op.cit., vol III, Bucureşti , 1992, p. 26.



199

7.3.1. Condiţiile înlocuirii răspunderii penale Condiţiile privitoare la pedeapsa şi la infracţiunea săvârşită Din textul articolului 90 C. pen. rezultă următoarele condiţii:

a. dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de cel mult un an sau amendă, ori s-au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 208, 213, 215 alin. 1, art. 217 alin.1, art. 219 alin. 1 dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 100 000 lei sau infracţiunea prevăzută de art. 249 C. pen. dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 500 000 lei (art. 90 lit. a) din C. pen.).

b. dacă paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea hotărârii (art. 90 lit. c din C. pen.).

c. dacă fapta, prin conţinutul ei concret şi împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus (art. 90 lit. b din C. pen).

Condiţiile cu privire la persoana făptuitorului vizează:

a. conduita anterioară a făptuitorului rezultă indirect din art. 90 alin. ultim unde se arată că măsura nu se aplică faţă de persoane care au fost anterior condamnate sau faţă de care s-au aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ (conform art. 18 C. pen.).

b. conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii rezultă din art. 90 lit. d „care arată că această conduită este exprimată prin atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii constând în aceea că regretă fapta, dar şi preocuparea acestuia de a repara prejudiciul cauzat“.

c. aptitudinea făptuitorului de a se îndrepta şi fără a i se aplica o pedeapsă. Deşi legea nu arată în art. 90 lit. c care sunt acele „date suficiente”, instanţa de judecată poate depista şi aprecia de la caz la caz.

Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale În art. 91 din C. pen. se arată că atunci când instanţa dispune înlocuirea

răspunderii penale, aplică următoarele sancţiuni cu caracter administrativ: mustrarea; mustrarea cu avertisment; amenda.

Mustrarea şi mustrarea cu avertisment constau în atragerea atenţiei făptuitorului asupra consecinţei faptei săvârşite, respectiv a aplicării dojanei în cazul mustrării cu avertisment în cazurile prevăzute de codul de procedură penală.



200

În măsura în care instanţa ar aprecia că mustrarea sau mustrarea cu avertisment ar fi lipsite de eficienţă ar putea aplica sancţiunea amenzii între limitele prevăzute de lege.

Aceasta din urmă sancţiune se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe dispozitivul hotărârii la Administraţia financiară locală de la domiciliul făptuitorului.

7.4. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Răspunderea penală trebuie să intervină numai atunci când apărarea

socială o impune. Înlăturarea răspunderii penale este acea instituţie a dreptului penal

destinată să asigure constrângerii juridice penale o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor pedepsei.

Cu alte cuvinte, cauzele care înlătură răspunderea penală se întemeiază pe anumite realităţi care se pot ivi în legătură cu aplicarea sancţiunilor penale şi care din punct de vedere social-uman şi din consideraţii de politică penală trebuie să fie luate în seamă la realizarea juste şi utile represiuni239.

Incidenţa cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că fac imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi păstrează caracterul penal. Ele nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, analizate anterior.

Cod penal actual analizează cauzele care înlătură răspunderea penală în Titlul VII art. 119-139, împreună cu cauzele care înlătură executarea pedepselor sau alte consecinţe ale condamnării.

Noul Cod penal reglementează aceste cauze în Titlul VII al Părţii generale art. 152-159, în care se regăsesc aspecte diferenţiale, unele chiar relevante faţă de actuala reglementare, pe care le vom evidenţia la fiecare cauză analizată.

Potrivit Codului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

239 A se vedea I. Oancea, op. cit., p. 329.



201

7.4.1. Amnistia Deşi ambele Coduri penale cuprind prevederi privind efectele amnistiei (în

art. 119 şi art. 152), acestea nu definesc instituţia ca atare. Amnistia se înfăţişează în dreptul nostru ca o instituţie complexă care

cuprinde atât norme juridice de drept constituţional, cât şi norme juridice de drept penal240. Potrivit art. 73 lit. i din Constituţia României (revizuită în 2003) „acordarea amnistiei şi graţierii colective” se reglementează prin lege organică. Aşadar legea este aceea care stabileşte infracţiunile pentru care se acordă amnistia, condiţiile în care se acordă şi limitele incidenţei sale. Din cele de mai sus rezultă ce amnistia este un act de clemenţă al autorităţii legislative (Parlamentul României) care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni, anume prevăzute de legiuitori. Această instituţie evocă renunţarea din partea societăţii la folosirea răspunderii penale şi a pedepsei, o „uitare” a caracterului penal al faptei. Această iertare nu este completă, fiindcă ea înlătură numai consecinţele penale ale acesteia, nu şi pe celelalte (civile, administrative, disciplinare etc.).

Felurile amnistiei Pornindu-se de la diferite criterii, doctrina penală face următoarele

distincţii: 1) în raport de aria sa de incidenţă:

Amnistie generală – când priveşte infracţiunile până la data acordării ei;

Amnistie specială – când se acordă numai pentru anumite infracţiuni expres prevăzute în act de clemenţă;

2) în raport cu condiţiile în care se acordă:

Amnistie necondiţionată – când acordarea beneficiului amnistiei nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la faptă, persoana făptuitorului, împrejurările comiterii faptei;

Amnistie condiţionată – atunci când acordarea beneficiului amnistiei este subordonată îndeplinirii unor condiţii (exemplu: făptuitorul să nu fie recidivist);

240 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu , op. cit., p. 258.



202

3) în raport cu momentul în care intervine: Amnistie intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistie

proprie); Amnistie intervenită după condamnarea definitivă (amnistie

improprie).

Obiectul şi caracterele amnistiei Amnistia are drept obiect anumite infracţiuni săvârşite până la data actului

de amnistie. Amnistia are un caracter obiectiv – real, şi operează, de regulă, in rem –

pentru anumite fapte penale. Amnistia poate avea şi un caracter mixt – in rem şi in personam, atunci

când legiuitorul leagă beneficiul amnistiei de îndeplinirea unor condiţii speciale. Efectele amnistiei Amnistia antecondamnatorie înlătură posibilitatea continuării urmăririi

penale, întrucât reprezintă o cauză de încetare a urmării penale, conform prevederilor Codului de procedură penală .

Amnistia postcondamnatorie înlătură răspunderea penală, înlătură pedeapsa pronunţată („albind cazierul judiciar” al făptuitorului) precum şi celelalte consecinţe ale condamnării (pedeapsă principală, restul de pedeapsă rămasă de executat) înlătură executarea pedepselor complementare în măsura în care nu au fost efectuate.

Ea face să înceteze toate decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile speciale, penale sau extrapenale. Înlătură starea de recidivă prevăzută de art. 38 lit b C. pen.

Limitele efectelor amnistiei

Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate de instanţa de judecată;

De asemenea, amnistia nu produce efecte asupra despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare;

Persoana care a beneficiat de amnistie, căreia i s-a desfăcut contractul de muncă nu poate pretinde reintegrarea în muncă, deoarece amnistia nu are efectul instituţiei restitution in integrum;



203

Amnistia nu poate fi benefică şi tăinuitorilor sau favorizatorilor (ci doar coautorilor, complicilor şi instigatorilor) în măsura în care legea de amnistie prevede expres aceasta.

Continuarea procesului pentru infracţiunile amnistiate Chiar dacă amnistia are caracter obligatoriu şi organele competente trebuie

să aplice, din oficiu, dispoziţiile legii de amnistie, iar persoana condamnată nu poate refuza amnistia, în art.13 din C. pen. se permite inculpatului sau învinuitului să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia.

Dacă se constată nevinovăţia sa se va dispune după caz scoaterea de sub urmărirea penală sau achitarea. Dacă însă se va constata vinovăţia, el nu va putea refuza beneficiul amnistiei, dispunându-se încetarea procesului sau a urmăririi penale.

7.4.2. Prescripţia răspunderii penale Reglementarea acestei instituţii de drept penal este strâns legată de

raţiunea represiunii penale care constă în asigurarea prevederii generale şi speciale în legătură cu săvârşirea de noi infracţiuni.

Aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui interval îndelungat de timp, chiar dacă ar da satisfacţie ideii abstracte de justiţie, s-ar dovedi ineficientă cu scopul legii penale.

Scopul legii penale, aşa cum am mai arătat pe parcursul lucrării noastre, impune – între altele – ca răspunderea penală a infractorului să intervină cât mai aproape de momentul comiterii infracţiunii, ca procesul penal să se desfăşoare cu celeritate. Trecerea timpului conduce la ştergerea ori denaturarea probelor, cu riscul condamnării unei persoane nevinovate, iar rezonanţa socială a infracţiunii se diminuează până la dispariţie.

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii unui interval de timp – anume determinat prin dispoziţii legale241. De menţionat că prescripţia pedepsei se deosebeşte de prescripţia răspunderii penale242 în sensul că, în timp ce la una nu se cere decât

241 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p. 247. 242 În Codul penal din 1937 această instituţie era cunoscută sub denumirea de “prescripţia urmăririi penale” sau prescripţia acţiunii penale.



204

împlinirea termenului stabilit de lege, la cea din urmă se impune şi respectarea unor condiţii active, cum ar fi buna conduită a infractorului.

Efectele prescripţiei răspunderii penale Aşa cum am precizat mai sus împlinirea termenului legal are drept

consecinţă prescripţia care înseamnă înlăturarea posibilităţii aplicării sancţiunii penale. În cazul constatării prescripţiei, organul judiciar va dispune fie neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale (de către organul de urmărire penală precursor), fie încetarea procesului penal (de către instanţa de judecată). La fel ca şi în cazul amnistiei şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia, fără ca prin această cerere să piardă beneficiul prescripţiei în cazul în care s-ar dovedi vinovăţia sa. De la regula prescripţiei răspunderii penale ca regulă generală există o singură excepţie. Prescripţia nu operează în privinţa infracţiunilor contra păcii omenirii (contra umanităţii conform noului C. pen.).

Termenele de prescripţie a răspunderii penale Sunt prevăzute în art. 122 C. pen. (respectiv art.154 din noul C. pen.) şi

sunt fixate în raport cu gravitatea infracţiunii, mai precis cu maximul special al pedepsei:

Aceste termene potrivit alin. 1 al articolului menţionat anterior sunt: 15 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 (20) ani; 10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 10, dar care nu depăşeşte 15 (20) ani; 8 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 5, dar care nu depăşeşte 10 ani; 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani; 3 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda. Termenele de prescripţie se reduc la jumătate pentru cei care la data

săvârşirii infracţiunii erau minori.



205

Noul Cod penal nu prevede deosebiri esenţiale de abordare cu excepţia majorării maximului special al pedepsei (25 ani lit.a; 20 ani lit.b; 15 ani lit.c; 5 ani lit.d).

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Este o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs până la data

intervenţiei sale, făcând să înceapă curgerea unui nou termen de prescripţie după îndeplinirea actului întrerupător.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prezintă trei caractere:

a. legală - atunci când actele cu efect întreruptiv sunt prevăzute de lege; b. obligatorie - pentru că recunoaşterea efectului întreruptiv al

prescripţiei nu este lăsată la aprecierea judecătorului; c. absolută - pentru că întreruperea penală apare în legătură cu oricare

infracţiune supusă prescripţiei. Cauzele de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale

Conform art. 123 C. pen. (respectiv art.155 din noul Cod penal) „cursul

termenului prescripţiei (răspunderii penale) se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză ).

Exemple: înmânarea mandatului de arestare, prezentarea materialului de urmărire penală, efectuarea interogatoriului, ascultarea unor martori etc.

Pentru a avea efect întreruptiv, actul trebuie să fie făcut în conformitate cu legea, să fie valabil, să fie comunicat potrivit legii învinuitului sau inculpatului ori sa fie îndeplinit în prezenţa acestuia.

Sub aspectul efectelor, fiecare întrerupere face să curgă un nou termen de prescripţie, numărul întreruperilor putând fi nelimitat.

Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte in rem. Ele se produc deci faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unul dintre ei (art. 123, alin.3 C. pen., respectiv art. 155, alin.3 din noul C. pen.).



206

Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale

Potrivit art. 128, alin.1 C. pen. (respectiv art. 156 din noul C. pen.) „cursul prescripţiei prevăzute în art. 122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal”.

Cauzele de suspendare a prescripţiei răspunderii penale sunt: a. lipsa autorizării prealabile a procurorului general – autorizaţie

impusă de art. 5 C. pen. în cazul săvârşirii infracţiunilor contra statului, în străinătate de către cetăţeni români, constituie o cauză legală de suspendare a cursului prescripţiei;

b. datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră cum sunt: epidemiile, inundaţiile, starea de război etc.

Efectele suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale sunt limitate doar la perioada amânării curgerii prescripţiei cu durata timpului împiedicării.

Suspendarea produce efecte in personam - operează numai în raport cu persoanele, faţă de care, din cauzele arătate, nu a fost posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Proba suspendării, ca şi întreruperii, revine procurorului.

7.4.3. Lipsa plângerii prealabile şi retragerea plângerii prealabile Principiul oficialităţii procesului penal presupune intervenţia autorităţii

statului pentru ocrotirea valorilor sociale apărate de legea penală. Prin excepţie de la acest principiu, legiuitorul a prevăzut ca pentru anumite infracţiuni cu un grad mai redus de pericol social, tragerea la răspunderea penală să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, adică punerea în mişcare a acţiunii penale să fie condiţionată de manifestarea de voinţă a victimei.

Cod penal actual reglementează în art. 131 lipsa plângerii prealabile în alin. 1 teza ultima unde se arată că „lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală”.

Din economia textului rezultă că această instituţie juridică implică nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a introduce o astfel de plângere sau introducerea ei după termenul prevăzut de lege.

Fiind reglementată în cadrul penal alături de alte instituţii asemănătoare – amnistia, prescripţia, retragerea plângerii – lipsa plângerii prealabile apare ca o instituţie de drept material.



207

Plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea – în general. În timp ce prima reprezintă o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o aducere la cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni a cărui victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori una din persoanele pentru care se poate face plângerea (art. 222 din C. pen.).

Efectele şi caracterele plângerii prealabile Plângerea prealabilă, lipsa sau retragerea ei produce efecte in rem – deci cu

privire la fapta săvârşită. Aşadar, fapta atrage răspunderea penală a tuturor părţilor, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai cu privire la unul din ei – fiind vorba de o indivizibilitate a părţilor.

Dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fapta atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai de către una din persoanele vătămate (indivizibilitatea activă).

Din cele de mai sus rezultă că plângerea prealabilă are caracter indivizibil în raport cu efectele pe care le produce. Ea are şi caracter personal neputând fi introdusă decât de victima infracţiunii.

Consecinţele lipsei plângerii prealabile, aşa cum am arătat mai sus, constă în înlăturarea răspunderii penale (art. 131 alin. 1 teza ultima respectiv art. 143 din noul C. pen.).

Faţă de aceste efecte, constatând lipsa plângerii prealabile, organul de urmărire penală va dispune, după caz, neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată – încetarea procesului penal.

Retragerea plângerii prealabile Potrivit art. 131, alin. 2 (respectiv art.158, alin. 2 din noul C. pen.)

„retragerea plângerii prealabile de asemenea înlătură răspunderea penală (a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă)”.

Retragerea plângerii penale echivalează cu lipsa acesteia, conducând la acelaşi efect – înlăturarea răspunderii penale.

Retragerea plângerii reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale revine şi renunţă în condiţiile legii la plângerea făcută înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă (art. 284 C. pen. prevede că aceasta trebuie introdusă în



208

termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul).

Dacă retragerea a intervenit în timp util, ea produce efecte irevocabile. Pentru a-şi putea produce efectele scontate de legiuitor, ea trebuie să fie

fără echivoc, să nu fie condiţionată, deci să fie totală şi necondiţionată.

7.4.4. Împăcarea părţilor Potrivit art. 132 din C. pen. (respectiv art. 159 din noul C. pen.)

„împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală”.

Împăcarea părţilor constituie un act bilateral, o înţelegere intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.

Împăcarea este posibilă numai în cazurile anume prevăzute de lege, chiar şi în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Legea penală prevede ca în cazul persoanelor cu capacitate juridică restrânsă sau a celor lipsite de această capacitate să poată interveni împăcarea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

Condiţiile împăcării:

împăcarea părţilor să intervină numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii penale;

împăcarea părţilor să intervină doar între cele două părţi – ea are caracter personal;

împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată; împăcarea trebuie să fie definitivă, ea nu poate fi revocată.

Efectele împăcării – operează in personam, adică numai faţă de inculpatul

cu care partea vătămată s-a împăcat.



209

CAPITOLUL VIII SANCŢIUNILE (PEDEPSELE) DE DREPT PENAL

8.1. Noţiunea, categoriile şi caracterele sancţiunilor de drept penal

Dreptul penal realizează apărarea ordinii sociale şi de drept nu numai prin

indicarea conduitei general convenabile, ci şi prin interzicerea sub sancţiuni specifice a actelor de conduită individuală, antisocială a membrilor societăţii243.

Aceste sancţiuni, denumite de drept penal, sunt acele măsuri de constrângere specifice care sunt atrase de săvârşirea faptelor interzise de legea penală şi care au rolul de a restabili ordinea de drept încălcată şi de a asigura scopurile apărării ordinii sociale şi de drept reglementate de normele juridice penale. Ele constau în privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care nesocoteşte sau încalcă legea penală.

Sancţiunile de drept penal trebuie astfel alese şi aplicate astfel încât să fie apte să realizeze funcţiile lor sociale: funcţia preventivă şi funcţia educativă.

Pentru realizarea acestor funcţii prevederea acestor sancţiuni este absolut necesară atât în cazul raporturilor juridice penale de conformare, cât şi în cazul celor de conflict. În cazul raporturilor juridice de conformare, prevederea acestor sancţiuni penale are rolul de a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului, somaţiei pe care legea le adresează celor predispuşi, asupra urmărilor nerespectării conduitelor prescrise de normă. Prin această înscriere, prevedere a sancţiunilor penale în normele penale se asigură fără constrângere a ordinii de drept în cadrul raporturilor juridice penale de conformare. În acest mod se realizează funcţia preventivă a legii penale care constituie cel mai important aport al sancţiunilor penale la asigurarea ordinii de drept.

În cadrul raporturilor juridice penale de conflict persoana care a nesocotit sau încălcat norma juridică penală este trasă la răspundere penală prin determinarea concretă şi aplicarea sancţiunilor penale prevăzute de norma încălcată.

243 I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, p. 191.



210

În acest din urmă caz, ordinea de drept se realizează prin constrângere, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunilor prevăzute de lege.

Sancţiunile de drept penal constituie, alături de infracţiune şi răspunderea penală, cea de a treia instituţie fundamentală a dreptului penal. În relaţia existentă între aceste instituţii sancţiunea este o consecinţă inevitabilă a răspunderii penale, iar răspunderea penală este urmarea necesară a infracţiunii săvârşite.

Caracterele sancţiunilor penale sunt: a) caracterul represiv – este dat de faptul că ele supun la privaţiuni,

îngrădiri şi suferinţe pentru cel căruia se aplică ca urmare a nesocotirii sau încălcării normei penale;

b) caracterul preventiv – educativ – sancţiunile penale, prin însăşi înscrierea, prevederea lor în lege, au scopul de a descuraja pe cel care a săvârşit fapta spre a nu mai comite alte fapte în viitor, cât şi o exemplaritate pentru alte persoane predispuse să comită asemenea fapte;

c) caracterul necesar şi inevitabil – evocă faptul că sancţiunile penale sunt de neînlăturat, inevitabile deoarece în marea majoritate a cazurilor acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, constituind o obligaţie a organelor penale;

d) caracterul post-delictum – decurge din faptul că originea sancţiunilor se află în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Clasificarea sancţiunilor de drept penal Sancţiunile de drept penal sunt acele sancţiuni reglementate de ştiinţa

dreptului penal, în mod special şi sunt diversificate în funcţie de mai multe criterii, care ţin cont în principal de natura faptei, persoana făptuitorului, cauzele şi condiţiile favorizatoare şi altele, aplicarea lor făcându-se de către instanţa de judecată.

În acest context se pot delimita următoarele categorii de sancţiuni de drept penal:

a) pedepsele; b) măsurile educative; c) măsurile de siguranţă.

Aceste trei categorii de sancţiuni de drept penal formează ceea ce se numeşte cadrul special de sancţiuni al dreptului penal.

Pe lângă aceste sancţiuni de drept penal, legea penală, respectiv Codul penal, are stipulate în categoria sancţiunilor şi sancţiuni cu caracter



211

administrativ, în condiţiile în care organele abilitate fac aplicarea prevederilor art. 19. cod penal.

În altă ordine de idei, cu toate că nu se prevede în mod explicit în Codul penal, totuşi există situaţii în care odată soluţionată o cauză penală, aceasta atrage de cele mai multe ori şi soluţionarea cauzei civile, ceea ce conduce inevitabil la aplicarea unor sancţiuni cu caracter civil, cel mai adesea fiind invocate despăgubirile.

Cele trei categorii de sancţiuni penale enumerate mai sus sunt consacrate în Codul penal unde sunt stabilite pentru fiecare în parte condiţiile aplicării, cuantumul şi modalitatea de executare.

Pedepsele reprezintă baza sancţiunilor de drept penal, ele fiind de fapt specifice în principal normelor de drept penal.

Măsurile educative, fac parte din sancţiunile de drept penal, dar au ca specificitate faptul că se aplică numai minorilor şi au un caracter preponderent educativ-formativ.

Măsurile de siguranţă fac, de asemenea, parte din sancţiunile de drept penal, însă rolul lor este în principal de natură preventivă şi se iau de regulă faţă de acele persoane care au încălcat legea penală, pentru a înlătura o stare care a contribuit efectiv la comiterea de infracţiuni, cu scopul vădit de a preîntâmpina posibilitatea acestuia de a mai comite fapte antisociale.

8.2. Principiile sancţiunilor de drept penal

1. Principiul legalităţii sancţiunilor penale Art. 2 din Codul penal actual consacră regula: „legea prevede faptele care

constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

Chiar dacă în actuala reglementare, art.2 din Cod penal nu face referiri exprese la pedepse, măsuri educative şi de siguranţă, prin lege sunt reglementate aceste instituţii cu arătarea expresă a naturii ei (închisoare, amendă etc.) a cuantumului şi a duratei acestora.

Trebuie să înţelegem din cele de mai sus că principiul clasic „nulla poena sine lege” a fost consacrat de legiuitor în sensul cuprinderii tuturor sancţiunilor penale, adică nu numai strict a pedepselor, ci şi a măsurilor educative şi de siguranţă.



212

2. Principiul umanismului sancţiunilor penale În întregul sistem de pedepse ca şi în întreaga reglementare privind

pedepsele vădesc o reală şi continuă înrâurire a concepţiei umaniste care a călăuzit elaborarea Codului penal în vigoare244. Felul pedepselor, conţinutul şi limitele lor, stabilirea unui regim sancţionator special pentru minori, asigurarea unei largi posibilităţi de individualizare a pedepselor şi de înlăturare a aplicaţiilor în cazul când ele nu mai sunt necesare dau esenţa acestui principiu.

În art.52 alin.2 teza finală se arată că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înăsprească persoana condamnatului.

Este adevărat că orice pedeapsă prin caracterul ei represiv implică şi un minim de suferinţe, dar acestea sunt inerente pedepsei, iar nu adăugate pentru a deveni sursă de suferinţe.

3. Principiul individualizării sancţiunilor penale Acest principiu consacră regula potrivit căreia orice sancţiune pentru a-şi

atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată – în raport de natura şi de gravitatea faptei şi cu persoana infractorului245.

Instituţia individualizării pedepsei îşi are fundamentul juridic în Cap.V din Titlul III al Părţii generale a Codului penal (art.72 şi 89, respectiv art.87 şi 94 din noul Cod penal). La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor agravante (concurs, recidivă, infracţiune continuată).

4. Principiul revocării sancţiunilor penale Aşa cum am menţionat şi la principiul umanismului pedepselor penale

trebuie subliniat că în situaţiile când se constată că sancţiunile au fost greşit aplicate sau nu mai sunt necesare, ele trebuie să fie revocate de organul judiciar în conformitate cu prevederile legii. Acest principiu oferă posibilitatea evitării erorilor judiciare care pot apărea, cât şi de a alege şi stabili pedepsele în mod judicios atât prin lege, cât şi cu ocazia aplicării lor de către instanţă.

244 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, p. 8. 245 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2005, pp. 433-434.



213

5. Principiul personalităţii sancţiunilor penale Acest principiu consacră regula că sancţiunile de drept penal au caracter

personal şi se răsfrâng exclusiv asupra celui căruia i se aplică, neputând fi transmisibile asupra altora.

Aşa cu am mai arătat, sancţiunile de drept penal se sting o dată cu decesul persoanei cărora le-au fost aplicate.

8.3. Pedepsele

1. Noţiuni generale despre pedeapsă În literatură, în general noţiunea de pedeapsă este definită ca fiind o

măsură de represiune , o sancţiune aplicată aceluia care a săvârşit o greşeală, oricare ar fi ea comisă în orice condiţii, fără o individualizare care să ţină cont de vreun factor.

În accepţiunea însă a Codului penal, pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni (art.57).

Iată, aşadar, că legea penală, vine şi scoate în evidenţă, categoria de persoane căreia i se poate aplica o pedeapsă, modul în care trebuie ea percepută şi mai ales care este scopul final al aplicării unei astfel de măsură ceea ce reliefează rolul dublu al pedepsei din legea penală, ambele având o finalitate ce trebuie urmărită.

Din acestea se pot scoate în evidenţă trăsăturile pedepsei din cadrul sistemului sancţionator de drept penal.

2. Trăsăturile pedepsei Aşa după cum rezultă din cele de mai sus, pedeapsa , are faţă de toate

celelalte sancţiuni de natură juridică, elemente de specificitate, care sunt date de următoarele trăsături:

a) este o măsură de constrângere. Acest lucru rezultă din faptul că o pedeapsă presupune luarea unor măsuri de coerciţie, de privare de anumite drepturi sau impunerea respectării unor anumite reguli ori impunerea unor restricţii faţă de anumite beneficii de care s-ar fi bucurat dacă nu era pedepsit.



214

Toate acestea va trebui să le suporte indiferent de voinţa condamnatului şi trebuie să se supună noilor prevederi care i-au fost impuse prin aplicare pedepsei.

Respectarea impusă a unor asemenea norme - lipsa de libertate de mişcare, depărtarea şi separarea de familie, izolarea faţă de societate şi prieteni, menţinerea sub pază permanentă, supravegherea oricărei activităţi permanent etc., - presupune suferinţe atât de natură fizică cât şi de natură psihică , chiar dacă în această perioadă nu se exercită forţe fizice efective asupra sa.

Se poate spune că şi în cazul unei sancţiuni de natură pecuniară, cel în cauză este apăsat de o suferinţă, întrucât nu se poate bucura de întregul venit pe care îl realizează aşa cum doreşte, fiind nevoit ca o parte din el să îl achite ca pedeapsă şi pentru care nu va putea beneficia de nici un avantaj.

b) este o măsură de constrângere statală. Acest lucru este dat de faptul că numai statul prin organele sale abilitate poate lua o măsură faţă de o persoană care a comis o infracţiune. Pedepsirea făptuitorului nu este la latitudinea oricui şi nu poate fi lăsată pe seama maselor populare sau a unui grup restrâns ori al unei persoane.

Statul, în numele societăţii, este garantul ordinii de drept şi al liniştii publice sens în care îşi creează instituţii de specialitate care să vegheze la respectarea valorilor şi normelor ocrotite prin lege.

c) este o cale specială de reeducare. Cu toate că pedeapsa prin ea înseşi produce suferinţă fie de natură fizică fie de natură psihică, totuşi, ea are un puternic efect educativ, în sensul că îl împiedică atât pe el dar dă de gândit şi altora predispuşi de a se abţine de la a mai comite fapte antisociale şi formează convingerea că respectarea normelor legale este o necesitate pentru toţi membri societăţii.

d) se poate aplica numai atunci când s-a comis o infracţiune. Săvârşirea unei infracţiuni este condiţia sine-qua-non de a putea aplica o pedeapsă penală. De altfel pedeapsa este o urmare a nerespectării normelor de drept penal, mai exact de încălcare a acestora.

e) se aplică infractorului. Având de face cu săvârşirea unei infracţiuni, în cauză avem şi un infractor. Deci pedeapsa se va aplica numai celuia care se face vinovat de comiterea unei fapte penale.

Din cest aspect se poate deduce caracterul personal al răspunderii penale, ceea ce demonstrează că o persoană nu poate fi pedepsită penal pentru fapta altuia. Aceasta demonstrează şi faptul că pedeapsa nu poate fi aplicată decât persoanei în viaţă. Odată decedat infractorul, pedeapsa nu poate fi transferată pentru executare altei persoane.



215

f) are rolul de a preveni comiterea de noi infracţiuni. Prin măsura sancţionării unui infractor se are în vedere în primul rând de a-l conştientiza pe el că nu poate nesocoti normele general valabile de convieţuire şi că trebuie să se supună acestora, indiferent de voinţa sa, pe de altă parte prin puterea exemplului trebuie să determine şi pe alţii de a adopta o conduită normală şi conformă cu legile în vigoare.

De altfel este demn de reţinut faptul că întregul sistem legislativ românesc are la baza principiilor sancţiunilor, pe acela de a preveni comiterea de noi fapte antisociale, indiferent de natura ori gravitatea lor.

3. Scopul şi funcţiile pedepsei Aşa după cum s-a observat din cele prezentate anterior, întregul sistem

legislativ urmăreşte un scop bine determinat şi anume acela de a preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Acest aspect reiese şi din prevederile art. 57 C.penal, care în teza a doua stipulează că pedeapsa se aplică cu scopul de a reeduca pe condamnat şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.

Din analiza acestei teze rezultă faptul că legiuitorul a urmărit un dublu scop, acela de a preveni pe făptuitor să mai comită infracţiuni, dar în acelaşi timp de a determina şi pe cei cu intenţii infracţionale să se abţină de la a le mai comite.

Atingerea scopului pedepsei se poate realiza prin funcţiile acesteia care sunt următoarele:

a) funcţia de represiune sau de coerciţie. O pedeapsă aplicată, dacă nu ar presupune şi o constrângere şi nu ar provoca şi o oarecare suferinţă nu şi-ar atinge scopul pentru care a fost edictată. Pedeapsa trebuie să reprezintă un echivalent al faptei comise raportat la gradul de pericol social pe care îl reprezintă fapta dar având în vedere şi persoana făptuitorului. Represiunea nu reprezintă scopul pedepsei, dar determinarea unei persoane de nu mai comite infracţiuni se face tocmai prin suferinţa ce i-o provoacă aceasta, întrucât benevol nu a vrut să se încadreze în regulile generale de conduită.

Cu toate acestea trebuie avut în vedere faptul că deşi are un caracter represiv, pedeapsa nu trebuie să îi cauzeze suferinţe fizice sau să îl înjosească pe condamnat (art.57, alin.2, C. penal). Trebuie menţionat faptul că orice alte suferinţe în plus faţă de cele pe care le incumbă pedeapsa în sine, sunt interzise de lege şi ele pot constitui infracţiunea de supunere la rele tratamente (art.346 Cod penal).



216

b) funcţia de reeducare. Această funcţie reiese chiar în mod expres din textul de lege. Este bine ştiut că numai o constrângere nu poate conduce la îndreptarea infractorului. Această constrângere trebuie să îl determine să îşi modifice atitudinea faţă de comportamentul avut anterior şi să se încadreze în normele general valabile pentru întreaga societate.

Reeducarea trebuie să se realizeze pe două căi: prin o autoeducare prin care infractorul trebuie să realizeze că a greşit faţă de societate şi trebuie să-şi revizuiască comportamentul, precum şi prin activităţile specifice ce se desfăşoară cu persoanele care au comis infracţiuni fie în penitenciare în cazul în care execută o pedeapsă privativă de libertate, fie prin serviciile de reintegrare socială când i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate.

c) funcţia de exemplaritate. Dacă prin pedeapsă se urmăreşte în principal reeducarea celui sancţionat, aceasta are şi o funcţie colaterală, aceea de a determina şi pe cei care sunt predispuşi la a comite infracţiuni să le dea de gândit că în cazul în care vor comite astfel de fapte, sunt pasibili de a fi pedepsiţi şi atunci este neapărat cazul să se abţină de la a mai comite infracţiuni.

Din punctul de vedere al exemplarităţii, nu aplicarea unor pedepse dure fac pe cei predispuşi să se abţină de la a mai comite infracţiuni, ci aplicarea promptă a celor existente, dar mai ales luarea măsurilor de sancţionare faţă de toţi aceia care au încălcat legea indiferent de persoana făptuitorului sau de condiţia lui socială.

d) funcţia de eliminare. Această funcţie este de asemenea colaterală. Ea rezidă din aceea că o pedeapsă privativă de libertate odată aplicată face ca infractorul faţă de care s-a luat această măsură să dispară pentru o perioadă din societate, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a mai comite şi alte infracţiuni. Este demn de remarcat faptul că această eliminare este numai temporară, nu definitivă, întrucât şi în cazul detenţiei pe viaţă se aplică instituţia liberării condiţionate, aspect ce va fi studiat în partea specială a dreptului penal.

Nu este lipsit de importanţă faptul că un condamnat poate comite infracţiuni şi în perioada de detenţie însă mult mai greu decât ar fi făcut-o în libertate, având în vedere faptul că este permanent supravegheat, iar multe din infracţiunile incriminate sunt imposibil de comis.

Această funcţie nu se poate realiza în cazul în care pentru fapta comisă se aplică pedepse neprivative de libertate.



217

4. Categorii de pedepse În cazul sistemelor de drept penal se cunosc mai multe clasificări ale

pedepselor246. a) După obiectul asupra căruia îşi răsfrâng acţiunea se cunosc: - pedepse privative de viaţă ; - pedepse corporale ; - pedepse privative sau restrictive de libertate; - pedepse privative sau restrictive de drepturi; - pedepse pecuniare; - pedepse morale. Pedepsele privative de viaţă au drept obiect suprimarea vieţii

condamnatului – pedeapsa cu moartea sau pedeapsa capitală care a fost abolită din Cod penal român prin Decretul Lege Nr.6/7 ianuarie 1990 şi înlocuită cu detenţiunea pe viaţă.

Pedepsele corporale priveau corpul persoanei şi urmăreau producerea unor suferinţe fizice (bătaia, înfierarea, castrarea etc.). Ele au fost desfiinţate în majoritatea legislaţiilor penale.

Pedepsele privative sau restrictive de libertate constau în suprimarea sau constrângerea libertăţii condamnatului în anumite condiţii prevăzute de lege.

Pedepsele privative sau restrictive de drepturi care constau în suprimarea unor drepturi sau restrângerea exercitării unor drepturi (exemple: interzicerea drepturilor politice – de a alege şi a fi ales ori interzicerea dreptului de a exercita profesia se medic, farmacist etc.).

Pedepsele pecuniare care vizează atingerea patrimoniului condamnatului (amenda, confiscarea generală).

Pedepsele morale care evocă dezaprobarea publică a infractorului şi a faptei sale (exemple: mustrarea, publicarea şi afişarea hotărârii de condamnare).

b) După importanţa atribuită pedepselor din punct de vedere funcţional - pedepse principale, - pedepse complementare, - pedepse accesorii. Pedepsele principale sunt sancţiuni de sine stătătoare, independente,

incidenţa lor nefiind condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept penal.

246 I. Oancea, op.cit., p.195; V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp.,413 – 414; Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală., Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 276 – 278.



218

Orice dispoziţie legală – Cod penal, legi penale speciale, legi nepenale dar cu prevederi de drept penal – care instituie norme cu caracter incriminator va indica în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în cazul săvârşirii faptei respective.

Pedepsele complementare (ope judicis) sunt acele pedepse care se aplică de instanţele de judecată, în anumite condiţii, stabilite de lege, cu scopul de a complini acţiunea pedepselor principale şi se execută distinct de acestea.

Pedepsele accesorii (ope legis) decurg în mod automat din pedeapsa principală, prin voinţa legii, fără ca instanţa de judecată să fie nevoită a le pronunţa prin hotărârea de condamnare, iar executarea lor se face concomitent cu pedeapsa principală.

c) În raport cu gradul de determinare - pedepse determinate - pedepse nedeterminate Pedepsele determinate – presupun înserarea acestora în lege sub aspectul

naturii, duratei şi cuantumului. Acestea se împart la rândul lor în: - absolut determinate – cuprind durata sau cuantumul fix. Ele sunt

criticate ca sistem pentru că înlătură posibilitatea individualizării judiciare; - relativ determinate – se face determinarea între nişte limite minime şi

maxime. Pedepsele nedeterminate – acestea sunt prevăzute în lege doar sub aspectul

naturii lor fără ca norma incriminatoare să fixeze durata şi cuantumul. Potrivit pedepselor acestui sistem, judecătorul trebuie să pronunţe o

pedeapsă nedeterminată indicând numai natura ei. Acest sistem nu este acceptat de legislaţiile penale moderne întrucât aduce grave prejudicii administrării justiţiei putând provoca abuzuri şi erori grave.

d) În raport de numărul posibil de pedepse principale prevăzute în aceeaşi normă de drept penal

Se disting: - pedepsele unice sau singulare; - pedepsele multiple sau plurale. Pedepsele unice sau singulare există atunci când pentru o infracţiune este

prevăzută o singură pedeapsă; Pedepsele multiple sau plurale când pentru aceeaşi infracţiune sunt

prevăzute două sau mai multe pedepse. Înainte de a trece la examinarea pedepselor după modul de aplicare,

considerăm necesar să facem o incursiune asupra modului de reglementare a



219

acestora începând cu Cod penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi până în prezent.

Cod penal din 1936 cuprindea un sistem numeros de pedepse care la rândul lor erau variate prin natura, durata şi modul lor de executare.

Cod penal din 1968 intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a consacrat concepţia unicităţii ilicitului penal, înlăturând sistemul împărţirii pedepselor în crime şi delicte pe de o parte şi în infracţiuni, pe de altă parte, determinând astfel o simplificare a pedepselor în: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii (art.53 din Cod penal ).

A. Pedepsele principale Categorii de pedepse principale Aşa cum am arătat mai sus, cu prilejul clasificării pedepselor, pedepsele

principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru faptele penale săvârşite. Ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă (complementară sau accesorie), în anumite cazuri prevăzute de lege.

În art.53 din noul Cod penal sunt prevăzute pedepsele principale, în ordinea gravităţii lor:

a. detenţiunea pe viaţă; b. închisoarea; c. amenda.

a. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă A fost introdusă prin Decretul-Lege Nr.6/7 ianuarie 1990, prin înlocuirea

pedepsei cu moartea. Detenţiunea pe viaţă este cea mai aspră dintre pedepsele principale

prevăzute de Cod penal şi constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată, având un caracter perpetuu. Ea se poate aplica pentru infracţiunile: contra siguranţei statului (art.156-163, 165, 167 Cod penal), infracţiunea de omor deosebit de grav (art.176 Cod penal), tortura care a avut ca urmare moartea victimei (art.2671 Cod penal), distrugerea calificată (art.218 Cod penal), distrugerea şi semnalizarea falsă când a avut loc o catastrofă de cale ferată (art.276 alin.2 Cod penal), nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.279 1 alin.5 Cod penal) nerespectarea regimului



220

materialelor explozive care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.280 alin.5 Cod penal), traficul de stupefiante organizat (art.312 alin.2 Cod penal), unele infracţiuni grave contra capacităţii de apă sau a României (art.338,339 Cod penal), unele infracţiuni contra păcii şi omenirii (art.357, 358 Cod penal), unele infracţiuni prevăzute de legi speciale (împiedicarea exploatării aeronavei (art.107 din Codul aerian), împiedicarea exploatării navei (art.123 alin.3 din Decretul 443/1972 privind navigaţia civilă).

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în mod alternativ cu pedeapsa închisorii penale de 25 ani:

- în cazul infracţiunii de genocid (cu excepţia aceleiaşi infracţiuni săvârşite în timp de război) art.357 alin.2 Cod penal;

- în cazul infracţiunii de tratamente neomenoase prevăzute de art.358 alin.4 Cod penal.

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică: - când infractorul a împlinit 60 (65-noul C. pen.) ani – la data pronunţării

hotărârii judecătoreşti – se va aplica în loc de pedeapsa închisorii pe timp de 25 (30) ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă (art.55 alin. 1 Cod penal). Dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 60 (65-noul C. pen.) ani în timpul executării pedepsei, aceasta se înlocuieşte cu închisoarea pe timp de 25 (30) ani (art.55 alin.2 Cod penal) ;

- în cazul infractorului minor care a săvârşit cu vinovăţie, o infracţiune pentru care legea prevede detenţiunea pe viaţă, se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani (art.109 alin.2 Cod penal).

b. Pedeapsa închisorii Această pedeapsă constă în privarea condamnatului de libertate pe durată

determinată, prin izolarea de societate pe un anumit termen determinat prin hotărârea definitivă de condamnare, termen care nu poate depăşi maximul general stabilit pe scara generală a pedepselor (adică 30 ani).

Închisoarea ocupă ca pondere primul loc în sistemele pedepselor în vigoare datorită calităţii sale de a fi adaptabilă (prin individualizare judiciară legală şi administrativă), remisibilă şi reparabilă, precum şi datorită faptului că ea îmbină elementul constrângere cu elementul reeducare. Pedeapsa închisorii este în mod predominant prevăzută ca pedeapsă unică, existând şi cazuri în care ea



221

funcţionează ca pedeapsă alternativă în raport cu determinarea pe viaţă, fie cu amenda247.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cele prevăzute de art.53 pt.1 lit. b din Cod penal sunt între 15 zile şi 30 ani.

Regimul de executare a pedepsei închisorii este în prezent reglementat prin dispoziţiile art.56-58 din Cod penal , precum şi de Legea nr. 275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Potrivit legii închisoarea se execută în locuri anume destinate deţinerii bărbaţilor, femeilor şi minorilor, fiind deţinuţi separat (art.57 alin.2 Cod penal)

Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru aceasta, pe acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea de către aceştia a disciplinei muncii şi ordinii interioare, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare. Toate aceste mijloace trebuie folosite în aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi (art.56 alin.1 şi 2 Cod penal)248.

Potrivit prevederilor art.56 alin. 3 Cod penal nu au obligaţia de a munci condamnaţii bărbaţi care au împlinit vârsta de 60 ani şi condamnatele femei care au împlinit vârasta de 55 ani, dar şi aceştia pot fi admişi la muncă, dacă cer şi dacă bineînţeles sunt apţi din punct de vedere medical, cerându-se avizul medicului în asemenea cazuri.

Pentru munca prestată de condamnaţi se face potrivit legii o remunerare; după cantitatea şi calitatea muncii, potrivit normelor stabilite de ramura de activitate în care aceştia muncesc.

Potrivit art.58 alin. 3 din Cod penal , din remunerarea muncii o parte revine condamnatului, iar cealaltă parte administraţiei locurilor de deţinere. Legea executării pedepselor prevede în mod expres părţile şi modul de folosire a lor.

Referitor la regimul de deţinere am făcut precizarea mai sus, în sensul că executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume destinate:

247 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit.., p.419. 248 Legea nr.294 din 28 iunie 2004 publicată în M.Of. nr.591 din 1 iulie 2004, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care va intra în vigoare o dată cu noul Cod penal la 1 septembrie 2006, prevede un regim de executare a pedepselor privative de libertate bazat pe sistemul progresiv, care presupune trecerea dintr-un regim de executare mai sever în altul mai blând, în condiţiile legii. Nu sunt aspecte diferenţiale în privinţa executării pedepsei deţinutului pe viaţă faţă de actualele reglementări.



222

condamnatele femei execută pedeapsa separat de condamnaţii bărbaţi, iar minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor, în vederea reintegrării lor sociale, după ispăşirea pedepselor (art.57 alin.1-3 din Cod penal).

c. Amenda Este o pedeapsă cu caracter pecuniar care constă în suma de bani pe care

infractorul este obligat să o plătească statului în cuantumul fixat de instanţa de judecată.

Caracterul represiv al amenzii penale rezidă în diminuarea silită a patrimoniului celui condamnat cu consecinţe negative asupra condiţiilor sale de existenţă.

Amenda penală nu trebuie confundată cu amenda civilă, procedurală, fiscală, administrativă, disciplinată, contravenţională etc., chiar dacă şi acestea reprezintă mijloace de constrângere juridică deoarece prima are unele trăsături caracteristice:

- se aplică doar de către instanţa de judecată, în cadrul procesului penal, ca urmare a răspunderii penale a infractorului;

- în caz de neplată ea poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii; - amenda se include în cazierul judiciar al infractorului constituind

antecedent penal. Amenda penală în dreptul nostru penal este o sancţiune foarte adaptabilă

(oferă largi posibilităţi de individualizare) este remisibilă şi uşor suportabilă (executarea ei se face în condiţii normale de viaţă, condamnatul nefiind izolat de mediul său de viaţă).

Sancţiunea amenzii penale funcţionează numai ca pedeapsă principală (la un număr redus de cauze penale) şi uneori alternativ cu pedeapsa închisorii249.

Individualizarea amenzii penale Legiuitorul a prevăzut că amenda se stabileşte ţinându-se seama de

dispoziţiile art.72 Cod penal fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a nu-şi

249 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Constanţa, 2007, pp. 447-449.



223

putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale (art.63 alin.5 Cod penal).

Executarea pedepsei amenzii Se face în conformitate cu procedura arătată în art.425 din Codul de

Procedură Penală şi prevederile Legii 23/1969, cu modificările şi completările ulterioare:

- persoana condamnată la pedeapsa amenzii penale este obligată să depună recipisa de plată integrală la instanţa de executare în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă şi executorie a hotărârii;

- când cel condamnat se află în imposibilitate de a plăti integral amenda, în temeiul prevăzut de lege instanţa de condamnare cere inculpatului să depună cererea de eşalonare pe cel mult 2 ani în rate lunare;

- dacă nici în termenul prevăzut mai sus nu s-a achitat, trece la executare folosind procedura executării silite a creanţelor bugetare, executarea acesteia putându-se face şi asupra altor bunuri ale condamnatului.

Înlocuirea amenzii penale Potrivit art.631 din Cod penal „dacă cel condamnat se sustrage cu rea

credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă ce nu a fost executată”.

B. Pedepsele complementare Pedepsele complementare sunt reglementate în actualul Cod penal în art.

64 – 70 şi art. 66 – 70 din noul Cod penal. După conţinutul lor sau obiectul la care se referă pedepsele complementare

sunt restrictive de drepturi şi privative de drepturi. (1). Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi Potrivit art. 64 Cod penal şi art. 66 din noul Cod penal pot fi interzise cu

titlul de pedeapsă complementară următoarele drepturi: a) Dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice funcţii publice;



224

Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor pur politice ocrotite de Constituţia României în art.36 şi 37. Prin interzicerea acestor drepturi condamnatul nu va putea vota sau nu va putea candida pentru ocuparea uneia din funcţiile la care ne-am referit.

b) Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, art.64 lit. b Cod penal ;

Pedeapsa complementară priveşte interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de ministru, consilier, prefect, judecător, procuror etc.

c) Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru a săvârşi infracţiunea (art.64 lit. c Cod penal) ;

Exemplu: funcţionarul public care a luat mită, profesorul care a săvârşit infracţiunea de viol asupra elevelor etc.

Nu trebuie confundată cu măsura de siguranţă a interzicerii executării unei funcţii sau profesii (art.115 Cod penal), care se aplică făptuitorului care din cauza stării de pericol ce rezulta din incapacitatea, nepregătirea sau a altor cauze îl fac impropriu de a exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia a fost comisă fapta prevăzută de legea penală – exemplu: medicul care din nepricepere profesională extirpează un organ vital al unei persoane supuse unei operaţii.

d) drepturile părinteşti (art.64 lit. d Cod penal); În cazul săvârşirii unor infracţiuni de către părinţi asupra copiilor minori

acestea îi fac nedemni de a exercita autoritatea părintească. Exemple: rele tratamente aplicate minorilor, art.306 Cod penal, incestul art. 203 Cod penal etc.

e) dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal); Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator se aplică în cazul unor

infracţiuni care demonstrează că infractorul este lipsit de autoritate morală necesară exercitării drepturilor prevăzute în Codul familiei pentru a fi tutore sau curator. Exemplu: persoana condamnată pentru raport sexual cu un minor (art.198 Cod penal), sau pentru infracţiunea de abuz de încredere (art.213 Cod penal).

Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi Condiţiile aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

sunt reglementate prin art.65 Cod penal. Potrivit legii penale, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurărilor cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este necesară.



225

În practica judiciară250 s-a apreciat îndeplinită condiţia pedepsei principale în cazul de concurs de infracţiuni atunci când pedeapsa minimă de 2 ani nu se verifică cu pedeapsa principală, ci cu pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, opinie pe care o împărtăşim şi noi.

În art.65 alin. 2 se prevede aplicarea obligatorie a interdicţiei unor drepturi atunci când legea prevede această pedeapsă (exemplu: este obligatorie la infracţiunile de omor 174-176, tâlhărie 211, delapidare 2151 Cod penal).

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi În baza art.66 Cod penal, această măsură începe după executarea pedepsei

închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei. Aceasta se dispune de instanţa de judecată prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii, consiliului local în raza căruia îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi (art.426 Cod penal).

Degradarea militară Degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi care se aplică

numai infractorilor militari activi sau rezervişti şi care constă în pierderea gradului şi a dreptului de a păstra uniforma.

Degradarea militară are caracter de pedeapsă cu conţinut ireductibil (instanţa neputând scinda conţinutul pedepsei când face aplicarea ei). Ea este o pedeapsă cu efecte perpetue care dăinuie chiar şi după reabilitare (art.133 alin. 2 Cod penal)251.

Art. 67 Cod penal şi art. 66 din noul Cod penal, prevăd că degradarea militară se aplică obligatoriu şi facultativ.

Aplicarea obligatorie – intervine când pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.

Aplicarea facultativă – operează pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie dacă pedeapsa principală este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.

Executarea pedepsei complementare a degradării militare Se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare. Se trimit de către instanţa de judecată copii după dispozitivul hotărârii condamnatului, unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat,

250 T. Jud. Suceava dec. pen. Nr.1095/1970, RRD Nr.3/1971, p. 148. 251 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., vol. II, p.97; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p. 429.



226

comandantului Centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul (art. 428 Cod procedură penală).

Comandantul unităţii militare sau al Centrului militar va ordona scoaterea din evidenţele militare a condamnatului respectiv.

C. Pedepsele accesorii Pedepsele accesorii reprezintă cea de a treia categorie de pedepse din

sistemul adoptat de Cod penal în vigoare, alături de pedepsele principale şi cele complementare.

Potrivit art.71 Cod penal „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal”, conform art. 65 din noul Cod penal „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art.66 alin. (1) lit.a,b şi d-n, Cod penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

Dispoziţia art.71 alin. 2 prevede următoarele: „Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate la alineatul precedent din momentul în care hotărârea a rămas definitivă până la terminarea executării pedepsei, pâdă la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie”.

Aceasta înseamnă că interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal, operează deplin drept (ope legis) fără a mai fi necesară să fie pronunţate de instanţa de judecată. Aşadar ceea ce le diferenţiază de pedepsele complementare care operează ope judicis este tocmai faptul că pentru acestea din urmă este necesar să fie pronunţate de instanţă. Sub aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii – ea le împrumută de la pedeapsa din care decurge – detenţiunea pe viaţă sau închisoarea.

Pedeapsa accesorie începe din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la executarea pedepsei (până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei). În cazul pedepselor cu închisoare ce se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. d şi e (drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore) este lăsată la aprecierea instanţei.



227

8.4. Măsurile educative

Regimul răspunderii penale a minorului Fenomenul infracţional în societatea modernă este caracterizat, pe lângă

participarea la săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală a persoanelor majore care săvârşesc faptele cu vinovăţie şi de o sporire numerică a cauzelor penale la care participă persoane minore.

Cercetările criminologice efectuate asupra acestui fenomen au ajuns la concluzia că lupta împotriva „delicvenţei juvenile” a precocităţii infractoriale trebuie să se desfăşoare în principal pe tărâmul pre şi post infracţional prin măsuri de ocrotire, educare, reeducare şi în subsidiar prin aplicarea unor măsuri penale.

Realizarea prevenţiei infracţionale în rândurile minorilor a fost o caracteristică a legilor penale din toate timpurile care a cuprins dispoziţii speciale pentru minori, atât cu privire la vârsta la care începe răspunderea penală, cât şi cu privire la pedepsele la care erau supuşi – mult mai uşoare decât pentru majori.

Instituirea unor reglementări speciale privind răspunderea penală a minorilor şi a sancţiunilor lor s-a făcut având în vedere următoarele aspecte: insuficienta dezvoltare psiho-fizică a minorilor, lipsa lor de experienţă socială, caracterul extrem de influenţabil al personalităţii lor, anumite deficienţe înregistrate în plan legislativ.

Aşa cum am subliniat şi în capitolul legat de subiecţii raportului juridic penal, prin Cod penal în vigoare (art.99 şi art. 113 noul C. pen.), s-au stabilit trei etape pentru determinarea limitelor răspunderii penale a minorilor:

- prezumţia legală absolută de incapacitate penală, etapa în care limita maximă de vârstă este de 14 ani ;

- prezumţia legală relativă de incapacitate penală, etapa cuprinsă între 14 – 16 ani, în care minorul răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ;

- prezumţia legală absolută de capacitate penală, etapa cuprinsă între 16-18 ani când se prezumă că în toate cazurile minorul a lucrat cu discernământ.

În cazul femeii care încheie o căsătorie între 16-18 ani, dobândind o capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor sale civile întocmai precum majorul,



228

în raport cu legea penală, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sunt incidente dispoziţiile legale ale minorului252.

Sancţionarea infractorilor minori Cu privire la minorii care răspund penal, Cod penal actual (dar şi noul Cod

penal) prevede un sistem sancţionator special format din măsuri educative şi pedepse, ambele categorii având caracterul de sancţiuni de drept penal.

Acest sistem mixt corespunde specificului pe care trebuie să-l capete combaterea în rândul criminalităţii minorilor ce impune recurgea la aceste mijloace de constrângere juridică decât la cele destinate infractorilor majori.

Pornind de la această concepţie, Cod penal a dat prioritate măsurilor educative prevăzând în mod expres în art.100 alin. 2 că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este specificată pentru îndreptarea minorilor”.

8.4.1. Măsurile educative Comparativ cu pedepsele unde caracterul coercitiv este predominant,

măsurile educative prezintă un caracter preponderent educativ, protectiv, neconstituindu-se în antecedente penale pentru minorul faţă de care s-au dispus.

În art.101 Cod penal (respectiv art.115 din noul Cod penal) sunt prevăzute în ordinea gravităţii lor măsurile educative privative sau neprivative de libertate, care pot fi luate faţă de minor: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de supraveghere, internarea într-un institut medical-educativ, (respectiv : stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea, asistarea zilnică, internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenţie).

a). Mustrarea Potrivit prevederilor art.102 din Cod penal „măsura educativă a mustrării

constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,

252 M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999, p.854// V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.432.



229

atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă”.

Mustrarea se execută în instanţă (în baza art.487) de îndată, în şedinţa de judecată în care s-a pronunţat hotărârea, eficienţa ei fiind condiţionată de prezenţa minorului în faţa instanţei de judecată în vederea admonestării sale.

b). Libertatea supravegheată Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului în

libertate timp de un an sub supravegherea deosebită a unor factori educaţionali apţi să asigure ordonarea comportamentului acestuia. Măsura nu se mai aplică minorilor care la data săvârşirii infracţiunii împliniseră 17 ani.

Supravegherea poate fi încredinţată părinţilor, celui care l-a adoptat sau mentorului. Aceste categorii de persoane au obligaţia legală de a-şi asuma răspunderea supravegherii minorului. Dacă aceste persoane nu pot să-şi asume răspunderea legală instanţa dispune măsura supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate (în sensul dat de art.149 Cod penal), la cererea acesteia, sau a unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Persoanele sau instituţiile cărora le-a fost încredinţată supravegherea au îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul îndreptării acestuia. De asemenea li se încredinţează obligaţia de înştiinţare a instanţei în situaţia în care minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele şi a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii:

- să nu frecventeze anumite localuri stabilite ; - să nu intre în legătură cu anumite persoane ;, - să presteze o activitate remunerantă într-o instituţie de interes public cu

o durată între 50-200 ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare, în vacanţe.

O dată cu punerea în executare a măsurii instanţa avertizează minorul asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor impuse.

După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat şi după caz, unitatea care prestează activitatea stabilită de instanţă.

Termenul de 1 an curge de la data punerii în executare a măsurii libertăţii supravegheate şi are natura de termen de încercare pentru infractorul minor. În



230

cazul în care la expirarea termenului, minorul face dovada unei bune conduite, la împlinirea termenului de 1 an, măsura educativă încetează de drept.

Dacă însă, în intervalul de 1 an minorul, se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele şi săvârşeşte din nou o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.

c). Internarea într-un centru de reeducare Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în baza

art.104 Cod penal, faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare, în scopul reeducării acestuia, asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale. Aceasta este cea mai aspră măsură ce se poate lua faţă de infractorul minor deoarece implică o privare de libertate.

Intervalul de timp necesar educării minorului nu poate fi anticipat, el depinzând de particularităţile bio-psiho-fizice ale fiecărui minor în parte, de tratamentul educativ aplicat şi de respectarea acestuia. În acest sens, în art.106 Cod penal, se prevede că măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe un timp nelimitat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Legea prevede că, la data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării. Acest lucru este posibil atunci când la data soluţionării cererii de prelungire a măsurii internării, procesul de reeducare şi de desăvârşire a pregătirii şcolare, sau profesionale nu era definitivat.

Minorul internat într-un centru de reeducare poate fi eliberat înainte de a deveni major (conform art.107 Cod penal) dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) să fi trecut cel puţin 1 an de la data internării; b) minorul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la

învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale. Dacă în perioada liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul are

o comportare necorespunzătoare se poate dispune (în baza art.108 Cod penal) revocarea liberării care, în acest caz, este facultativă.



231

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori în timpul liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune potrivit art.108 alin. 2, există două posibilităţi:

- dacă instanţa apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, odată cu aprecierea acesteia va dispune şi revocarea internării minorului într-un centru de reeducare. întrucât pedeapsa nu poate coexista cu măsura educativă;

- dacă apreciază că nu este necesară o pedeapsă va menţine măsura internării şi va revoca, după caz, liberarea.

d). Internarea într-un institut medico-educativ Măsura internării într-un institut medico-educativ se ia faţă de minorul

care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie (art.105 Cod penal).

Această măsură are un dublu scop: aplicarea unui tratament medical şi a unui regim special de educaţie adecvat deficienţelor sau maladiilor de care suferă.

Măsura se ia pe timp nelimitat şi durează până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major instanţa poate să dispună prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani dacă aceasta este necesară scopului internării.

Legea prevede că măsura poate fi ridicată îndată ce a dispărut cauza care a determinat-o.

Dacă în perioada internării în institutul medico-educativ, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea, tratamentul medical urmând să se facă în regim de detenţie.

8.4.2. Pedepsele aplicate minorilor Aşa cum am arătat mai sus, când instanţa îşi formează convingerea că nici

una din măsurile de educaţie nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, va aplica o pedeapsă.

Potrivit art.109 din Cod penal „pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită”.



232

A. Pedeapsa închisorii Pedeapsa închisorii este singura pedeapsă privativă de libertate care poate

fi aplicată minorilor. Conform art.109 alin. 1 Cod penal, pentru minor limitele pedepselor se

reduc la jumătate, iar în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăşi în nici un caz 5 ani.

În cazul în care legea prevede detenţiunea pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii, iar instanţa, pe baza criteriilor generale de individualizare, prevăzute în art.72 Cod penal a ales pedeapsa detenţiunii pe viaţă, potrivit art.109 alin. 2 Cod penal, în locul ei se aplică pedeapsa între 5 şi 20 ani.

Dacă instanţa a ales pedeapsa alternativă a închisorii va aplica o pedeapsă cuprinsă între limitele acesteia reduse la jumătate, fără ca minimul să depăşească 5 ani.

Circumstanţele atenuante sau agravante îşi produc efectele prevăzute de lege, în raport cu limitele reduse potrivit stării de minoritate.

Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă (nu poate constitui primul termen al recidivei).

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri speciale de detenţie asigurându-li-se posibilitatea continuării învăţământului general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor (art.57 alin. 3 Cod penal).

Condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani (art.60 alin. 2 Cod penal).

Potrivit art.109 alin. 3 Cod penal, pedepsele complementare nu se aplică minorilor.

Condamnările pronunţate pentru infracţiunile comise în minorat nu atrag incapacităţi sau decăderi (art.109 alin. 4).

B. Pedeapsa amenzii Limitele amenzilor aplicabile minorilor sunt cele prevăzute de lege pentru

infracţiunea săvârşită redusă la jumătate (art.109 alin.1 Cod penal). Executarea pedepsei amenzii de către minor se face după aceleaşi reguli

generale de executarea acestei pedepse.



233

C. Suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate minorului Particularităţile acestei instituţii juridice se desprind din dispoziţiile art.110

Cod penal şi anume: - termenul de încercare se compune din durata pedepsei la care se adaugă

un interval de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă (faţă de termenul de 2 ani la care se adaugă cuantumul pedepsei la infractorii majori);

- dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni (la majori 1 an).

D. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (sau sub control

prev. de art.1101 Cod penal): - nu poate fi dispusă dacă până la pronunţarea hotărârii paguba nu a fost

integral reparată sau plata despăgubirii nu a fost garantată de o societate de asigurare;

- dispoziţiile referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplică în mod corespunzător în caz de liberare condiţionată (art.1101 alin.4).

8.5. Măsurile de siguranţă

8.5.1. Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă Măsurile de siguranţă, alături de pedepse şi măsurile educative sunt

sancţiuni de drept penal prevăzute de lege care se iau de instanţa de judecată faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (post delictum) având ca scop înlăturarea unui pericol, înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 1 şi 2 Cod penal).

Aceste „stări de pericol” distincte de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea sunt prevăzute în mod special de legea penală şi privesc în general persoana celui care a săvârşit infracţiunea.

O caracteristică a acestei categorii de sancţiuni de drept penal este că, spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranţă au în principal un rol de prevenţie şi numai în subsidiar îmbracă forma mijloacelor de constrângere.



234

Deosebirea esenţială dintre pedepse şi măsurile de siguranţă constă în aceea că, în timp ce pedepsele reprezintă consecinţe ale răspunderii penale, luarea măsurilor de siguranţă este reglementată de legiuitor pentru înlăturarea stării de pericol relevată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, nedepinzând de existenţa răspunderii penale a făptuitorului.

Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu execepţia interzicerii de a nu se afla în anumite localităţi (art.111 a. 3 lit. d Cod penal).

Măsurile de siguranţă se aseamănă prin conţinutul lor cu anumite măsuri de prevenţie reglementate prin legi extrapenale, dar se deosebesc de acestea prin faptul că măsurile extrapenale se iau pe cale administrativă şi intervin înainte ca o persoană să fi comis o faptă prevăzută de legea penală (prevenţie predilectuală), pe când măsurile de siguranţă pot fi dispuse numai de organele judiciare şi numai faţă de persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală (prevenţie postdelictuală)253.

Fiind destinate neutralizării stării de pericol relevată prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă se iau, de regulă, pe o perioadă nederminată, încetând odată cu dispariţia pericolului.

Aceste măsuri sunt dispuse expres şi limitativ în Cod penal în vigoare în articolele 111-1181 din Titlul VI al Părţii generale (Noul Cod penal reglementează această categorie de sancţiuni penale în Titlul IV art.107-112 existând elemente diferenţiale esenţiale faţă de actuala reglementare).

Măsurile de siguranţă prevăzute în art.112 Cod penal (respectiv art.112 din noul Cod penal) sunt următoarele:

- obligarea la tratament medical; - internarea medicală; - interzicerea de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori o altă

ocupaţie; - interzicerea de a se afla în anumite locuri (Nu mai este în noul C. penal); - expulzarea străinilor (Nu mai este în noul C. penal); - confiscarea specială; - interdicţia de a reveni la locuinţă, familie, pe o perioadă determinată (Nu

mai este în noul C. penal).

253 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., Vol II, p. 275; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p. 443.



235

8.5.2. Regimul măsurilor de siguranţă 1. Obligarea la tratament medical Măsura este prevăzută prin dispoziţiile art.113 Cod penal (respectiv art.109

din noul Cod penal) şi priveşte starea de pericol care decurge din starea psiho-fizică anormală a făptuitorului, generată de boală, intoxicaţie cronică cu alcool254, stupefiante255, substanţe psihoactive.

Pentru luarea acestei măsuri de siguranţă se cere îndeplinirea următoarelor condiţii:

- persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta este sau nu infracţiune;

- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, intoxicări cronice cu alcool, stupefiante, sau alte substanţe asemănătoare;

- instanţa de judecată să aprecieze că prin obligaţia la tratament medical, făptuitorul se va însănătoşi şi se va înlătura pericolul pe care îl prezintă acesta.

Obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa numai în situaţia în care boala sau intoxicarea nu a căpătat forma unei cauze de iresponsabilitate care să presupună luarea altor măsuri de prevedere (izolare, internare medicală etc.).

Măsura poate fi luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Ea are o durată nedeterminată însă va înceta sau va fi revocată în caz de însănătoşire.

Codul penal prevede în art.113 alin. 2 că în cazul neprezentării în mod regulat la tratament medical, măsura poate fi înlocuită cu măsura internării medicale. Înlocuirea nu este obligatorie, ea trebuind să intervină doar atunci când medicii specialişti constată o înrăutăţire a stării pacientului în raport cu pericolul pe care acesta îl prezintă pentru societate.

Dacă pacientul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează în unităţi sanitare speciale.

2. Internarea medicală Această măsură de siguranţă este prevăzută în art.114 Cod penal (respectiv

art.110 din noul Cod penal) . La fel ca şi la măsura precedentă, pericolul decurge din starea psiho-fizică

a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (de această dată

254 Gh. Alecu, Constatarea şi probarea stării de intoxicare alcoolică voluntară, Rev. Română de Criminalistică, nr.5/2003, pp. 34-36. 255 Gh. Alecu, Incriminarea traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed. Europolis, Constanţa, 2004, pp. 231-235.



236

făptuitorul fiind bolnav mintal sau toxicoman, ce se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate).

Măsura internării medicale se va urma atunci când boala, sau toxicomania a căpătat forme grave în care capacitatea de a înţelege şi de a-şi dirija viaţa sunt complet sau profund alterate. Existenţa bolii mintale sau a toxicomaniei trebuie stabilită de medici specialişti, iar tratamentul medical ce va fi aplicat făptuitorului în unitatea spitalicească în care va fi internat va trebui să corespundă cu concluziile şi indicaţiile din raportul de expertiză medico-legal efectuat de specialişti în cursul procesului penal. Efectuarea unor expertize în astfel de cazuri este obligatorie (conform art.117 Cod procedură penală). Privarea de libertate se execută prin internarea într-un institut medical de specialitate. Pacientul va fi obligat să se supună măsurii prin folosirea măsurilor legale de constrângere în caz de împotrivire. Durata măsurii este nedeterminată, ea încetând la însănătoşire, ceea ce înseamnă că nu numai completa însănătoşire şi vindecare a pacientului poate duce la încetarea măsurii, dar şi în cazurile de ameliorare, aceasta putând fi înlocuită cu măsura obligării la tratament medical.

Măsura poate fi revocată conform art.437 Cod procedură penală atunci când temeiurile luării acesteia au încetat.

3. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o

meserie ori o altă ocupaţie Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii este prevăzută de Codul penal

în art.115 (respectiv art.111 din noul Cod penal) şi se întemeiază pe starea de pericol ce decurge din inaptitudinea(incapacităţii) unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a efectua activitatea în exerciţiul căreia a săvârşit acea faptă.

Inaptitudinea se poate datora – nepregătirii (ignoranţei, lipsei de experienţă), unei incapacităţi psiho-fizice (boală, infirmitate, intoxicaţie), lipsei de pricepere (confuzii, erori, nesiguranţă).

Condiţii pentru dispunerea de către instanţă a acestei măsuri: - să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; - fapta să fi fost săvârşită în exerciţiul funcţiei, profesiei, meseriei sau

ocupaţiei făptuitorului; - fapta să se datoreze: incapacităţii, nepregătirii sau altor motive care îl fac

impropriu pe făptuitor pentru ocuparea funcţiei, exercitarea profesiei, meseriei sau a altei ocupaţii;

- exercitarea acestor ocupaţii creează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte;



237

- instanţa de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea măsurilor de siguranţă prevăzute de art.115 Cod penal.

Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzută de art.64 lit. c, Cod penal.

În primul caz interzicerea ocupării funcţiei sau meseriei se datorează inaptitudinii, iar cel de al doilea caz de interzicere a unor drepturi se datorează vinovăţiei sporite a făptuitorului.

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe perioadă nedeterminată, însă poate fi revocată la cerere după trecerea unui termen de cel puţin 1 an dacă se constată că au încetat temeiurile aplicării ei.

Sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranţă constituie infracţiune prevăzută de art.271 alin. 4 Cod penal.

4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este

prevăzută de art.116 Cod penal. Aceasta îşi are sorgintea în starea de pericol rezultată din îmbinarea a doi factori: condiţia personală a infractorului (care prezintă simptome periculoase, fiind predispus să comită şi alte fapte) şi existenţa unei localităţi sau unor localităţi nepotrivite în raport cu condiţia personală a infractorului (centru aglomerat prielnic comiterii unor infracţiuni, localitate aflată aproape de frontieră prielnică comiterii infracţiunilor de contrabandă, localitatea unde se află persoanele vătămate sau unde prezenţa infractorului a devenit intolerabilă256.

Această măsură constă în obligaţia infractorului de a se obţine de la orice acţiune care ar avea drept urmare prezenţa sa pe teritoriul localităţii interzise. Dacă infractorul locuieşte într-una din localităţile interzise el va fi obligat să părăsească acea localitate de îndată ce hotărârea prin care s-a luat măsura a rămas definitivă. În caz contrar urmează să suporte consecinţele penale ale infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prin art. 271 alin. 4 Cod penal.

Pentru a se dispune măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi se cer întrunite următoarele condiţii:

- fapta să constituie infracţiune, adică să nu existe nici o cauză care ar înlătura caracterul penal al faptei;

256 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p. 299.



238

- infractorul să fie condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;

- prezenţa infractorului în localitatea interzisă să constituie un „pericol grav” pentru societate.

Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi are o durată nedeterminată – până la 5 ani – putând fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Aceasta poate fi revocată la cerere, sau din oficiu dacă a trecut cel puţin 1 an de la luarea ei şi au încetat temeiurile pentru care s-au luat.

Această măsură de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie.

Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală ori alt motiv în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

5. Expulzarea Măsura de siguranţă a expulzării este prevăzută în art.117 Cod penal. Ea

este o măsură care se aplică exclusiv infractorilor cetăţeni străini sau apatrizilor care nu au domiciliu în ţară.

Starea de pericol care justifică luarea acestei măsuri constă în fapta prevăzută de legea penală comisă de cetăţeanul străin sau apatrit şi periculozitatea socială a persoanei infractorului.

Măsura expulzării poate fi luată când sunt întrunite următoarele condiţii: - fapta săvârşită în ţară (sau în străinătate) şi dedusă în faţa instanţelor

judecătoreşti din ţară să constituie infracţiune; - infractorul să fie cetăţean străin sau să fie o persoană fără cetăţenie cu

domiciliul în străinătate în momentul pronunţării hotărârii; - din datele cauzei să rezulte că rămânerea în ţară a infractorului constituie

o stare de pericol social. Expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie ţara, statul al cărui cetăţean este

infractorul sau pe teritoriul căreia îşi are domiciliul. Măsura expulzării însoţeşte, de regulă, pedeapsa privativă de libertate şi se

aduce la îndeplinire după executarea acestei pedepse. Dacă a intervenit o cauză care împiedică continuarea procesului penal

expulzarea va fi executată de îndată ce hotărârea va rămâne definitivă. În temeiul art.117 alin. ultim (respectiv art.135 alin. final din noul Cod

penal) infractorul nu poate fi expulzat atunci când există pericolul real de a fi



239

condamnat la moarte ori de a fi expus la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul care ar urma să fie expulzat.

6. Confiscarea specială Măsura de siguranţă a confiscării speciale este reglementată art.118 Cod

penal (respectiv art.112 din noul Cod penal). Aceasta este condiţionată de starea de pericol pe care o prezintă anumite lucruri enumerate generic, dar limitativ în textul legii şi anume:

- bunurile produse sau care au dobândit un alt regim juridic prin infracţiune;

- bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire;

- bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni, sau pentru a răsplăti pe infractor;

- bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

- lucrurile deţinute împotriva dispoziţiei legale. Dacă bunurile se încadrează în categoriile de mai sus, măsura confiscării

devine obligatorie indiferent dacă se ajunge sau nu la condamnarea făptuitorului. Condiţiile necesare pentru luarea măsurii confiscării - făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune; - prin săvârşirea infracţiunii să fi dat în vileag o stare de pericol a

făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală;

- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

Cu prilejul judecării instanţa este obligată să arate în dispozitivul hotărârii bunurile supuse confiscării care după caz, vor fi predate organelor în drept a le prelua, valorifica ori distruge (când s-a dispus aceasta). Dacă bunurile nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul lor. Nu sunt supuse confiscării cele ce fac parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitarea profesiei făptuitorului. Măsura confiscării speciale poate fi luată pe bază de ordonanţă şi de procură în cursul urmăririi penale atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale în baza Codului de procedură penală.



240

Executarea măsurii confiscării speciale se face în baza prevederilor Codului de procedură penală care arată că aceasta poate fi luată prin ordonanţă sau hotărâre şi se execută astfel:

- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau verifica potrivit dispoziţiilor legii;

- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Confiscarea specială dispusă de procuror, în faza de urmărire penală are caracter executoriu dacă procesul nu ajunge în faţa instanţelor de judecată, altfel confiscarea are caracter provizoriu, urmând să fie confirmată de instanţă.

7. Interdicţia de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă

determinată Această măsură de siguranţă a fost introdusă în Cod penal în art.1181 prin

Legea nr.197/2000257. Măsura de siguranţă de interdicţie de a reveni la locuinţa familiei se poate

lua de instanţa de judecată pe o durată de până la 2 ani împotriva persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte violenţe cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei dacă apreciază că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

Condiţiile în care se poate lua măsura de siguranţă: - persoana faţă de care se dispune această măsură trebuie să fi suferit o

condamnare la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei;

- să existe o cerere a părţii vătămate; - instanţa de judecată, pe baza probelor administrate, să aprecieze ca

necesară luarea acestei măsuri pentru evitarea producerii unor noi conflicte familiale.

Durata măsurii ce poate fi dispusă de instanţa de judecată este de cel mult 2 ani, executarea ei făcându-se după ce a fost executată pedeapsa principală a închisorii, ori stingerea executării acesteia printr-una din modalităţile prevăzute de lege.

257 Publicată în M. Of. Nr.568 din 15 noiembrie 2000.



241

CAPITOLUL IX APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

9.1. Noţiuni generale privind individualizarea pedepsei

Conceptul de individualizare a pedepselor a fost definit în mod diferit în

doctrina penală. După o primă opinie şi cel mai des întâlnită individualizarea pedepsei

reprezintă “operaţiunea de adaptare a pedepsei şi a executării ei, la cazul individual şi la persoana infractorului, în aşa fel încât să asigure aptitudinea funcţională şi realizarea scopului ei”258.

Într-o altă opinie259 operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.

Potrivit altei opinii260, poartă denumirea de individualizare a pedepsei, operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială în raport cu gravitatea abstractă a faptei, cu cea concretă, determinată de ansamblul împrejurărilor şi datelor ce caracterizează conţinutul său în raport cu persoana făptuitorului precum şi cu adecvarea pedepsei pe parcursul executării sale în ceea ce priveşte regimul de executare.

Indiferent de întinderea definiţiei date acestei noţiuni, trebuie să reţinem în esenţă că scopul legii penale nu poate fi atins decât prin realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 din Cod penal . Aceasta presupune ca pedeapsa să-şi îndeplinească cât mai eficient funcţiile sale preventiv-educative, de constrângere şi reeducare.

Individualizarea pedepselor constituie atât un principiu fundamental ce direcţionează politica noastră penală, cât şi una din instituţiile de bază ale dreptului penal.

În actualul Cod penal instituţia şi-a găsit reglementarea în Capitolul V din Titlul III, art. 72-89 din Partea generală, intitulat “Individualizarea pedepselor”. La aceste dispoziţii se mai adaugă şi cele cuprinse în alte diviziuni ale Părţii 258 V. Dongoroz ş.a., op. cit., Vol. II, 2003, p. 119; Al.Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p. 304. 259 J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 76. 260 M. Zolyneak, op. cit., Vol. III, p. 889.



242

generale ale Codului Penal, care cuprind reglementarea unor materii cum sunt: tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată, minoritatea etc. (noul Cod reglementează această instituţie în Capitolul VI din Titlul III, art. 87-97).

De asemenea, mai întâlnim dispoziţiuni cu privire la individualizare în cazul celorlalte sancţiuni de drept penal şi anume în cazul măsurilor educative şi al măsurilor de siguranţă. Aceste dispoziţii se aplică atât în faza de stabilire cât şi cea de finalizare a executării lor.

9.1.1. Formele individualizării pedepselor În procesul de individualizare a pedepselor se disting trei faze diferite şi

anume: - faza elaborării normei penale – denumită individualizarea legală; - faza aplicării pedepsei de către instanţa de judecată – denumită

individualizarea judiciară; - faza executării pedepsei – denumită individualizarea administrativă sau

execuţională. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de legiuitor în

momentul elaborării legii penale şi reprezintă un corolar al principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor.

Individualizarea făcută de legiuitor se reflectă în: - crearea unui cadru general al pedepselor cu prevederea speciilor de

pedeapsă şi a limitelor generale (art. 53 Cod penal); - prevederea felului de pedeapsă şi a limitelor în care poate fi aplicată

pentru fiecare infracţiune, având în vedere gravitatea abstractă a faptei; - prevederea în lege a cadrului general, al mijloacelor de realizare a

individualizării judiciare şi execuţionale. Stabilirea gradului de individualizare se face prin: - determinarea relativă a pedepselor, cu limitele speciale minime şi

maxime; - determinarea relativă a efectelor pe care diferite cauze de atenuare sau

agravare le pot avea asupra pedepselor; - înscrierea în lege – în art. 72 Cod penal – a criteriilor generale pentru

individualizarea judiciară. Printre mijloacele de individualizare care urmează a fi folosite de instanţa

de judecată la stabilirea şi aplicarea pedepselor, amintim: - prevederea de pedepse alternative pentru aceeaşi infracţiune;



243

- înscrierea în lege a circumstanţelor atenuante şi agravante; - suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; - executarea pedepsei închisorii la locul de muncă; - posibilitatea înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul

neachitării cu rea credinţă a pedepsei amenzii. Individualizarea judiciară a pedepselor constă în operaţiunea efectuată

de instanţa de judecată de stabilire şi aplicare a pedepsei concrete pentru fapta săvârşită, ţinând seamă de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Ea reprezintă prima adaptare a pedepsei la infractorul privit ca entitate vie, nu ca o abstracţiune261.

Această operaţiune se încheie prin pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile, care devine executorie. Individualizarea judiciară are loc în mod absolut în limitele individualizării legale. În cazul depăşirii nejustificate a acestor limite, hotărârea judecătorească va fi nulă de drept.

Pedeapsa concret stabilită de către instanţa de judecată reprezintă antecedent penal pentru cel condamnat, urmând a fi avută în vedere la stabilirea stării de recidivă, la calcularea termenului după expirarea căruia are loc sau poate fi solicitată reabilitarea sau acordarea graţierii etc.

Individualizarea administrativă (execuţională) are loc în timpul executării pedepsei şi se realizează de către organele administrative de executare a pedepsei.

Şi această modalitate de individualizare se înfăptuieşte tot în limitele conferite de individualizarea legală.

Cod penal reglementează scopul pedepsei în art. 52, alin. (2); regimul de deţinere în art. 57 Cod penal; regimul de muncă în art. 58 Cod penal; liberarea condiţionată, art. 59-61; executarea pedepsei într-o închisoare, art. 62; graţierea în art. 120 Cod penal.

Cadrul reglementării individualizării administrative se află în dispoziţiile Legii nr. 23/1969, modificată şi completată prin Legea nr. 8/1973 precum şi prin alte dispoziţii legale.

261 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 466.



244

9.2. Individualizarea judiciară a pedepselor

Individualizarea pedepsei pe cale judiciară este singura în măsură să

realizeze în fapt opera de individualizare a pedepsei în funcţie de împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta şi de persoana făptuitorului262. Această activitate nu se poate realiza decât în baza legii, în condiţiile şi limitele stabilite de lege. Exigenţele impuse de principiul legalităţii nu se rezumă doar la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă într-un cadru legal, ci presupune ca această operaţiune să se facă prin folosirea de către judecător a unor criterii de apreciere prin care se orientează activitatea acestora. Aşadar, această operaţiune nu poate şi nu trebuie să constituie o facultate lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ci o obligaţie a acesteia, una din îndatoririle esenţiale pentru realizarea politicii penale a statului nostru.

Judecătorii – potrivit principiilor independenţei, al inamovabilităţii şi nesupunerii lor decât prevederilor legii - au latitudinea de a stabili cuantumul pedepsei principale între minimul şi maximul special, să depăşească acest maxim, în limitele sporurilor legale, sau să reducă pedeapsa sub minimul special, ca efect al unor cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei. De asemenea, pot în cazurile prevăzute de lege şi în condiţiile stabilite de aceasta să completeze acţiunea represivă a pedepsei principale prin aplicarea de pedepse complementare.

Instanţele de judecată dispun de largi posibilităţi în ceea ce priveşte stabilirea modului de executare a pedepselor. Ele pot dispune, în conformitate cu prevederile legii, ca pedeapsa să se execute cu privare de libertate sau printr-o altă modalitate care nu implică această restricţie de libertate – suspendarea condiţionată a executării pedepsei, executarea pedepsei la locul de muncă etc.

Folosirea mijloacelor de individualizare a pedepselor a fost diriguită de legiuitor prin instituirea unor criterii de individualizare de care instanţele de judecată trebuie să ţină seamă în această activitate.

Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt definite ca: “norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care caracterizează sau ajută la caracterizarea faptelor penale şi a infractorilor de către instanţa de judecată în cadrul individualizării judiciare a pedepsei”263.

262 V. Dongoroz şi colab., op. cit., Vol. II, 2003, p. 119. 263 C. Bulai, op. cit., p. 361; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 467.



245

Cod penal actual consacră acestei instituţii o amplă reglementare în Capitolul V din Titlul III al Părţii generale intitulat “Individualizarea pedepselor” (art. 72-89). Noul Cod penal, în acelaşi Titlu, dar în Capitolul V (art. 74-79) stabileşte fundamentul juridic al acestei instituţii, dispoziţii care sunt în egală măsură aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal – respectiv măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă.

În afara dispoziţiilor cuprinse în Capitolul V al legii penale, aşa cum am mai arătat Codul penal cuprinde şi alte dispoziţii care se referă la individualizarea pedepsei cum sunt cele privind cauzele generale de agravare a pedepsei (recidivă, concursul de infracţiuni, infracţiuni continuate, precum şi cele referitoare la cauzele de diferenţiere a pedepsei – tentativa, starea de minoritate a făptuitorului).

Potrivit art. 72, alin. (1) din Cod penal “la stabilirea pedepsei, instanţa de judecată urmează să ţină seamă de dispoziţiile Părţii generale a Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială, de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. În alin.2 al aceluiaşi articol se arată că, atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de prevederile alineatului precedent, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru individualizarea acesteia.

În continuare vom examina criteriile generale care rezultă din dispoziţiile legii penale şi vom continua cu celelalte prevederi la care am făcut referire în ultimul paragraf şi care dau expresie întregii arii de cuprindere a normelor juridice ce stau la baza acestei operaţiuni de individualizare juridică a pedepsei.

A. Dispoziţiile Părţii generale a Codului Penal Acest prim criteriu vizează normele care constituie fondul comun al

reglementării instituţiilor principale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea şi pedeapsa. În realizarea activităţii de individualizare a pedepsei instanţa începe prin a face o calificare exactă a faptei, pe baza corelării dintre trăsăturile de fapt ale acţiunii ori inacţiunii săvârşite şi trăsăturile prin care legea caracterizează fapta ca infracţiune, stabilirea incidenţei normei de incriminare ţinând seama de dispoziţiile Părţii generale care precizează cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate etc.) stabilind gradului de pericol social concret necesar pentru existenţa infracţiunii.

După ce s-au stabilit limitele de incidenţă ale constrângerii juridice penale, urmează etapa de individualizare juridică a pedepsei, adică momentul final al stabilirii răspunderii penale.



246

Îndeplinirea de către instanţa de judecată a acestui prim criteriu trebuie să rezulte în final din sentinţa de condamnare, instanţa fiind obligată să motiveze calificarea faptei potrivit unui anumit text de lege şi pedeapsa la care s-a oprit în cadrul limitelor legale şi să-şi exprime părerea faţă de probele de la dosar, în legătură cu răspunderea penală.

B. Limitele de pedeapsă fixate în partea specială Potrivit prevederilor Codului Penal, în baza sistemului pedepselor relativ

determinate, adoptate de acesta, instanţa de judecată are facultatea de a stabili pedeapsa înăuntrul limitelor minime şi maxime fixate de legiuitor pentru fiecare din infracţiunile deduse judecăţii depăşirea acestor limite nefiind permisă decât în cazurile în care legea prevede, dar şi de această dată cu o motivare specială din partea instanţei.

C. Gradul de pericol social al faptei Acest criteriu se referă la date şi elemente care determină gradul de

pericol social concret al faptei. Pentru a ajunge la acest obiectiv al operaţiunii de individualizare a

pedepsei, instanţa va trebui să constate măsura în care obiectul juridic al infracţiunii este periclitat sau vătămat prin săvârşirea faptei, iar după aceea să compare cu obiectul social generic, adică relaţiile pe care le ocroteşte legea penală şi valorile sociale ce sunt implicate în aceste relaţii (sociale, patrimoniale etc.).

Sub aspectul realizării elementului obiectiv trebuie avute în vedere împrejurările legate de existenţa şi calificarea infracţiunii (împrejurările săvârşirii faptei, modul de săvârşire, mijloacele sau instrumentele care au servit la săvârşirea acesteia, locul şi timpul săvârşirii, mobilul, scopul etc.), acestea conturându-i fizionomia acţiunii sau inacţiunii şi prin asta inducându-i un anumit grad de pericol social.

Tabloul examinării acestui criteriu trebuie să scoată în evidenţă atingerea adusă obiectului juridic al infracţiunii materializată în urmarea vătămătoare sau periculoasă a faptei. Aşadar, la determinarea gradului de pericol social al faptei trebuie să se ţină seama de gravitatea urmării sociale, adică de întinderea şi intensitatea atingerii aduse obiectului juridic al infracţiunii.

Stabilirea gradului de pericol social al faptei nu se poate face fără să se ţină seamă de felul în care s-a realizat în concret latura ei subiectivă şi în primul rând vinovăţia făptuitorului care rezultă din atitudinea psihică a acestuia fără urmările faptei sale.



247

Constatarea vinovăţiei în forma realizată concret şi constatarea îndeplinirii condiţiilor care potrivit normei de incriminare caracterizează elementul subiectiv al infracţiunii presupune realizarea unor judecăţi de valoare asupra formei de vinovăţie şi asupra tuturor împrejurărilor care au însoţit procesul de manifestare a atitudinii psihice (premeditarea, scopul etc.).

Aşadar, forma şi gradul de vinovăţie, întregesc tabloul evaluării gradului de pericol social al faptei.

D. Persoana infractorului Acest criteriu de individualizare a pedepsei are o deosebită importanţă

întrucât presupune un volum de date referitoare la starea, situaţia şi calitatea infractorului, date care determină periculozitatea socială a acestuia.

Stabilirea capacităţii de a răspunde penal sau a iresponsabilităţii făptuitorului se face în raport cu momentul săvârşirii faptei prevăzută de legea penală. Ceea ce trebuie cercetat pentru o corectă individualizare a pedepsei sunt acele stări sau cauze care determină doar o relativă inaptitudine psihică a infractorului de a discerne şi de a-şi dirigui voinţa (alterarea facultăţilor mentale, beţia incompletă, bătrâneţea cu stările pshifizice ce decurg din aceasta etc.).

Un alt aspect care trebuie examinat cu atenţie privind situaţia personală a infractorului este acela al ocupaţiei sale sau al nivelului de pregătire şi cultură şi măsura în care acea situaţie a influenţat sau generat activitatea infracţională a acestuia.

Un alt aspect privind situaţia personală a infractorului se referă la antecedentele judiciare şi sociale ale acestuia.

Instanţa de judecată va ţine cont la individualizarea pedepsei dacă infractorul se află la prima infracţiune sau este recidivist. Va examina apoi care a fost felul de viaţă dus de făptuitor până la săvârşirea infracţiunii, mediul în care a trăit (în familie şi în societate), comportarea avută faţă de alte persoane (turbulent, răuvoitor, conciliant etc.).

Tot pentru cunoaşterea persoanei infractorului instanţa de judecată va cerceta care a fost atitudinea acesteia după săvârşirea infracţiunii (şi-a recunoscut şi regretat fapta, a manifestat căinţă, a adoptat o atitudine refractară faţă de desfăşurarea anchetei, s-a sustras de la urmărire, a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor la mărturie mincinoasă etc.).



248

E. Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală Deşi legea penală nu defineşte noţiunea de împrejurări care atenuează sau

agravează răspunderea penală, din contextul reglementărilor din acest domeniu rezultă că acestea privesc împrejurări, stări, calităţi, situaţii care însoţesc săvârşirea faptei sau care privesc persoana infractorului în legătură cu manifestarea infracţională a acestuia.

Aceste împrejurări sunt menţionate de legiuitor ca elemente circumstanţiale în conţinutul de bază sau în conţinutul calificat al infracţiunii.

Circumstanţele atenuante şi agravante constituie importante mijloace de adaptare a pedepsei, întrucât legea permite instanţei, ca în cazul circumstanţelor să reducă sau să sporească pedeapsa şi chiar să adauge pedepsei principale o pedeapsă complementară (exemple de stări agravante – recidiva, concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată).

9.2.1. Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante 9.2.1.1. Clasificarea circumstanţelor În doctrină264 au fost adoptate aproape unanim următoarele categorii de

împrejurări sau circumstanţe în care se pot comite infracţiunile: În raport cu efectul pe care îl produc asupra pedepselor: - circumstanţe atenuante; - circumstanţe agravante. Circumstanţele atenuante determină stabilirea pedepsei sub minimul

special, iar circumstanţele agravante permit ridicarea pedepsei până la maximul special, cu posibilitatea depăşirii acestuia în anumite limite prevăzute de lege.

După criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul: - circumstanţe reale; - circumstanţe personale. Circumstanţele reale privesc întotdeauna fapta şi se vor produce efecte

faţă de toţi participanţii care le-au cunoscut şi le-au prevăzut. Circumstanţele personale sunt strâns legate de persoana făptuitorului,

răsfrângându-se numai asupra acelor în persoana cărora se realizează.

264 C. Bulai, op. cit., p. 365 ; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 470 ; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., p. 289.



249

În raport cu modul de stabilire: - circumstanţe legale; - circumstanţe judiciare. Circumstanţele legale sunt expres prevăzute de lege şi, odată constatată

existenţa lor, impun instanţelor obligaţia de a le reţine. Circumstanţele judiciare nu sunt determinate de lege, iar aplicarea lor este

lăsată la aprecierea instanţelor de judecată. Ele se constată, se recunosc şi se aplică de instanţă în mod facultativ.

În raport cu poziţia subiectivă a infractorului - circumstanţe cunoscute; - circumstanţe necunoscute. Distincţia se face în funcţie de faptul că o anumită circumstanţă a fost

cunoscută sau prevăzută de infractor şi prezintă interes asupra efectului circumstanţelor agravante. Necunoaşterea unei circumstanţe agravante constituie o circumstanţă subiectivă de care profită cel aflat în această situaţie (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol calificat asupra unei victime minore).

Unii autori265 au mai prezentat şi alte clasificări după alte criterii: În raport cu momentul săvârşirii infracţiunii - circumstanţe anterioare (exemplu: antecedentul penal); - circumstanţele concomitente (exemplu: săvârşirea infracţiunii în timpul

unei calamităţi naturale). În ce ne priveşte, indiferent de criteriile sub care sunt analizate

circumstanţele în care se pot comite infracţiunile, trebuie să reţinem că acestea prezintă o deosebită importanţă la stabilirea pedepsei concrete de către instanţa judecată, oferindu-i acesteia posibilitatea proporţionalizării şi individualizării sancţiunii penale în fiecare cauză în parte.

9.2.1.2 Circumstanţele atenuante În Cod penal nu se face în mod explicit distincţia dintre circumstanţele

atenuante legale şi circumstanţele atenuante judiciare. Această împărţire este consacrată în mod implicit prin modul de reglementare.

Astfel, în art. 73 Cod penal (respectiv art. 75 din noul Cod penal) următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante prin voinţa legiuitorului, iar în art. 74 (respectiv art. 75 din noul Cod penal) sunt enumerate

265 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, Vol. II, p. 131 ; V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 471.



250

cu caracter exemplificativ împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante în cazul în care instanţa le constată şi le apreciază ca atare:

Circumstanţele atenuante legale Conform art. 73, lit. a), teza I-a, o primă circumstanţă atenuantă legală

este: a. Depăşirea limitei legitimei apărări Cod penal prevede în art. 44 că “nu constituie infracţiune fapta săvârşită

în stare de legitimă apărare, adică pentru a înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.

În actuala reglementare, o apărare excesivă care depăşeşte limitele proporţionalităţii cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul este susceptibilă de două tratamente juridice distincte:

dacă excesul de apărare se datorează tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce făcea apărarea, atunci acest exces este asimilat cu legitima apărare conform art. 44, alin. (3) Cod penal, ducând la înlăturarea caracterului penal al faptei – exces justificat de apărare;

dacă însă depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu a fost determinată de o stare de tulburare sau temere, atunci excesul de apărare capătă valenţele unei circumstanţe legale – exces scuzabil.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante privind depăşirea limitelor legitimei apărări se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să se afle, iniţial, în stare de apărare; - să se constate excesul de apărare, în sensul că apărarea depăşeşte limitele

necesare neutralizării atacului, ca intensitate sau ca durată; - disproporţia dintre apărare şi atac să nu se datoreze stării de tulburare sau

de temere a celui atacat. Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală, ea

profitând numai persoanei care a efectuat actul de apărare. b. Depăşirea limitelor stării de necesitate Potrivit art. 45, alin. (3) Cod penal: “nu este în stare de necesitate

persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era înlăturat”.

Din examinarea textului legii, rezultă că, pentru existenţa circumstanţei atenuante privitoare la depăşirea limitelor stării de necesitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii:



251

- făptuitorul să acţioneze sub imperiul unei stări de necesitate; - disproporţia existentă între răul produs şi cel care s-ar fi putut produce

dacă pericolul nu era înlăturat să fie vădită; - să existe conştientizarea acestei disproporţii în împrejurările date. Şi această circumstanţă are caracter personal, ea nu va profita celorlalţi

participanţi. c. Provocarea Intervine conform art. 73, lit. b din Cod penal, atunci când o infracţiune a

fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Pentru existenţa provocării se cer îndeplinite cumulativ cele trei condiţii: - să existe din partea persoanei vătămate un act provocator concretizat prin

violenţă fizică sau psihică; - actul provocator să fi indus celui provocat o puternică tulburare şi emoţie

sub stăpânirea căreia a ripostat; - infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului. Circumstanţele atenuante judiciare În art. 74 din Cod penal (respectiv art. 75 alin. (2) din noul Cod penal)

sunt enumerate cu titlu exemplificativ următoarele împrejurări ce constituie circumstanţe atenuante judiciare:

a) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii (lipsa antecedentelor, conduită bună în familie şi societate);

b) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii (repararea prejudiciilor, transportul victimei la spital etc.);

c) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii constând în prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră din timpul procesului, înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor.

Datorită caracterului exemplificativ al textului, în practica judiciară instanţele de judecată au catalogat şi alte împrejurări legate de fapta comisă, ce reliefează gradul redus de pericol social al faptei şi făptuitorului (vârsta înaintată, starea de boală etc.).

Efectele circumstanţelor atenuante Aceste efecte sunt diferite după cum acţionează asupra pedepselor

principale şi asupra pedepselor complementare: Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor principale Potrivit art. 76, alin. (1) din Cod penal, atenuarea pedepsei se

concretizează prin reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special.



252

Aşadar regula generală este că circumstanţele atenuante – judiciare sau legale – atrag în mod obligatoriu reducerea pedepsei principale sub minimul special sau înlocuirea pedepsei cu alta mai uşoară. Astfel:

când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare pedeapsa este coborâtă sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

când minimul special al pedepsei este de 3 ani sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

când minimul special al pedepsei este de un an sau mai mare pedeapsa se coboară sub minimul special, până la minimul general;

când minimul special al pedepsei este de 3 luni sau mai mare pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general sau se aplică o amendă care nu poate depăşi 250 lei, iar când minimul special este de 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei;

când pedeapsa prevăzută de lege este amenda aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă la 150 lei, în cazul în care minimul ei este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 500 lei.

Efectele circumstanţelor atenuante vor fi mai reduse în cazul unor infracţiuni grave, limitativ enumerate de lege (detenţiunea pe viaţă, siguranţa statului).

Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complementare Conform art. 76, alin. ultim din Cod penal, când există circumstanţe

atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

9.2.1.3. Circumstanţele agravante Prin dispoziţiile art. 75 Cod penal (respectiv art. 77 alin. (1), lit. a)-h) din

noul Cod penal) se consacră implicit două forme de circumstanţe legale: - circumstanţe agravante legale; - circumstanţe agravante judiciare. Circumstanţe agravante legale a. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună Raţiunea acestei agravante rezultă din gradul ridicat de pericol social ce

decurge din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Această cooperare le conferă un plus de siguranţă şi de operativitate făptuitorilor şi le asigură şansele realizării scopului propus.



253

Sunt îndeplinite cerinţele art. 75, lit. a Cod penal nu numai atunci când cei care conlucrează răspund penal, când au acţionat cu vinovăţie, ci şi atunci când unul sau unii dintre ei nu răspund în raport cu legea penală, deoarece s-au aflat în eroare de fapt. Aşadar este suficientă cooperarea lor pentru îndeplinirea condiţiei266.

Prin cerinţa “săvârşirii faptei împreună” trebuie să înţelegem atât conlucrarea concomitentă prin prezenţa, de regulă, a tuturor făptuitorilor la locul şi în momentul săvârşirii infracţiunii, dar şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni în mod organizat prin contribuţie succesivă a participanţilor care, pentru asigurarea succesului şi-au stabilit roluri diferite. În cazul asocierii în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323 Cod penal), fapta constituie atât infracţiunea incriminată distinct, în concurs cu infracţiunea săvârşită în condiţiile agravantei de mai sus (de regulă sunt frecvente în materie de contrabandă vamală).

b. Săvârşirea faptei prin acte de cruzime, prin violenţe asupra familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public

Prin cruzime se înţeleg metodele brutale, feroce, acte de violenţă prelungite în timp care produc suferinţe fizice deosebit de mari ce denotă sadism (exemplu în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav – art. 176, lit. c, Cod penal).

Violenţele asupra familiei, a membrilor familiei (soţul şi ceilalţi membrii ai familiei în sensul legal al acesteia).

Săvârşirea infracţiunii prin metode şi mijloace ce prezintă pericol public, cum ar fi: incendierea, provocarea de explozii, infestarea cu substanţe chimice etc.

Această circumstanţă se răsfrânge asupra tuturor participanţilor când aceştia au cunoscut şi au prevăzut urmările.

c. Săvârşirea faptei de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor

Această circumstanţă agravantă relevă periculozitatea sporită a infractorilor majori care, profitând de lipsa de experienţă şi de caracterul uşor influenţabil al minorilor îi atrag în câmpul infracţional. Incidenţa agravantei nu este condiţionată de răspunderea penală a minorului, nici de calitatea în care acesta a participat la săvârşirea infracţiunii (autor, instigator, complice).

d. Săvârşirea infracţiunii din motive josnice Stabilirea caracterului josnic al mobilului infracţiunii se face în raport cu

normele de morală existente în societate la un moment dat, raportat la mediul

266 M. Zolyneak, op. cit., Vol. III, p. 919.



254

social din care provine persoana infractorului, la condiţiile concrete de săvârşire a infracţiunii. De regulă, interesul material poate fi considerat motiv josnic (suprimă viaţa victimei pentru a-i prelua moştenirea). Efectele acestei circum-stanţe sunt personale şi nu se răsfrâng asupra altora.

e. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate

Ex. de calamităţi naturale – cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice etc., şi calamităţi provocate de om – accidente nucleare, accidente feroviare, catastrofe aeriene, navale etc.

În aceste împrejurări în care toată atenţia este îndreptată spre înlăturarea consecinţelor lor, făptuitorii, dau dovadă de lipsă de solidaritate umană comiţând acte de sustragere în forma calificată (art. 209, lit. h Cod penal la care se reţine agravanta prevăzută de art. 75, lit. e Cod penal). Această agravantă are un caracter real, ea aplicându-se tuturor celor care au cunoscut-o şi au prevă-zut-o.

Circumstanţe agravante judiciare Potrivit art. 75, alin. 2 Cod penal, instanţa poate reţine ca circumstanţe

agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Au fost apreciate circumstanţe agravante judiciare: folosirea unei persoane iresponsabile ca simplu instrument pentru săvârşirea infracţiunii; premeditarea la alte infracţiuni decât aceea prevăzută la art. 175, lit. a) Cod penal (omor calificat săvârşit cu premeditare).

Efectele circumstanţelor agravante În art. 78 din Cod penal a fost consacrat principiul agravării facultative a

pedepselor prevăzute de lege, atât în cazul circumstanţelor agravante legale cât şi judiciare.

Potrivit textului de lege mai sus menţionat, în cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul special nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest minim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul special.

9.2.1.4. Concursul dintre cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei În conformitate cu prevederile art. 80 din Cod penal (respectiv art. 79 din

noul Cod penal), în caz de concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se stabileşte în raport de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.



255

Concurenţa circumstanţelor de agravare şi de atenuare a pedepsei nu impune coborârea pedepsei sub minimul special.

Legiuitorul penal a consacrat o derogare de la regula, conform căreia, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie.

Dacă s-ar fi menţinut regula de la circumstanţele atenuante, s-ar fi anihilat efectele circumstanţelor agravante.

În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţele agravante, recidiva şi concursul de infracţiuni, pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani (art. 80, alin. 3 Cod penal).

9.3. Individualizarea judiciară a executării pedepsei. Mijloacele de individualizare judiciară

Pentru ca pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată să corespundă

într-o măsură rezonabilă nevoilor de soluţionare a cauzei, codul penal a prevăzut mai multe instituţii de individualizare judiciară a modului de executare a acesteia. Astfel, în cazul în care instanţa de judecată consideră că scopurile şi funcţiile pedepsei nu sunt realizate în regimul de executare propriu naturii pedepsei principale aplicate, va apela la unul din următoarele instrumente juridice de individualizare a executării pedepsei:

- suspendarea condiţionată a executării pedepsei; - suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; - executarea pedepsei la locul de muncă; - liberarea condiţionată; - executarea pedepsei într-o închisoare militară; - înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

9.3.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei Este o măsură de individualizare a executării pedepsei pe care instanţa de

judecată o poate dispune prin hotărârea de condamnare şi care constă în suspendarea executării pedepsei pe un anumit termen prevăzut de lege, denumit termen de încercare, după expirarea căruia, dacă cel condamnat a avut o



256

conduită bună şi s-a abţinut de la săvârşirea altor infracţiuni este considerat reabilitat de drept.

9.3.1.1. Condiţiile acordării suspendării condiţionate a executării

pedepsei Condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a executării pedepsei

sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 81 Cod penal (respectiv art. 80 din noul Cod penal).

Instanţa de judecată poate dispune această măsură, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a. condiţii cu privire la pedeapsa aplicată: - pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani sau amenda şi dacă aceasta

nu a fost aplicată pentru o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani şi pentru vreuna din infracţiunile prevăzute de art. 182 Cod penal (vătămare corporală gravă), art. 183 Cod penal (loviri cauzatoare de moarte), art. 197, alin. 1 şi 2 Cod penal (violul), art. 267, alin. 1 şi 2 (tortura);

- în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de art. 81 Cod penal;

- se va putea dispune şi atunci când instanţa a aplicat pedeapsa închisorii de 2 ani, la care a aplicat amenda (art. 34, alin. 2 Cod penal).

b. repararea prejudiciului cauzat: - în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a cauzat o pagubă,

instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art. 81, alin. 40)267.

c. condiţii cu privire la infractor - infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai

mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal (condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii; pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pentru infracţiuni amnistiate, pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală; la infracţiuni şi condamnări pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare).

267 Acest alineat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 463/1997, publicată în M. Of. al României nr. 53/06.02.1998.



257

d. instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia

Pentru a-şi forma convingerea instanţa de judecată va examina toate datele referitoare la fapta săvârşită şi la făptuitor – atitudinea faţă de muncă, comportarea în familie şi societate, poziţia psihică şi mijloacele folosite pentru săvârşirea faptei, comportarea în timpul urmăririi penale şi al judecăţii.

Dacă dispune măsura, instanţa de judecată este ţinută să motiveze acordarea ei (art. 81, alin. ultim Cod penal).

9.3.1.2. Cazuri speciale de acordare a suspendării condiţionate, chiar

dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penal Art. 869, alin. 4 Cod penal prevede că persoana condamnată să execute

pedeapsa la locul de muncă, ce şi-a pierdut total capacitatea de muncă, instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Un al doilea caz special vizează infracţiunea de abandon de familie conform art. 305, alin. 4 Cod penal: dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul în care stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penal.

9.3.1.3. Termenul de încercare al suspendării executării condiţionate a

executării pedepsei Art. 82 Cod penal prevede că acest termen se compune din cuantumul

pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă 2 ani, iar în cazul pedepsei cu amenda, termenul de încercare este de 1 an.

În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicabile minorului, termenul de încercare se compune din durata închisorii aplicate la care se adaugă un interval de timp între 6 luni – 2 ani fixat de instanţă, iar dacă pedeapsa aplicată a fost amenda, termenul de încercare este de 6 luni (art. 110 Cod penal). Termenul de încercare se reduce în cazul în care intervine graţierea pedepsei aplicate (art. 120, alin. (2) Cod penal). Conform prevederilor art. 82, alin. (3) din Codul penal , termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.



258

9.3.1.4. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei Suspendarea condiţionată a executării pedepsei dă naştere la două

categorii de efecte: imediate sau provizorii şi efecte ulterioare sau definitive. A. Efectele provizorii (imediate) ale suspendării condiţionate a executării

pedepsei: - ca efect imediat al acordării suspendării, executarea pedepsei devine

condiţionată de comportamentul condamnatului în termenul de încercare; - în cazul în care, la data pronunţării condamnării cu suspendarea cel

condamnat se afla în stare de deţinere, instanţa va dispune punerea de îndată în libertate a acestuia, fără să mai aştepte ca hotărârea să rămână definitivă (art. 350, alin. 3, lit. b din C. proc. pen.).

B. Efectele definitive ale suspendării condiţionate a executării pedepsei Potrivit art. 86 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit o infracţiune

înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în baza art. 83, alin. 4 Cod penal, el este reabilitat de drept.

Scoaterea din evidenţa cazierului judiciar pentru cei reabilitaţi de drept se face după 2 ani de la expirarea termenului de încercare.

9.3.1.5. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei Legiuitorul a instituit două forme de revocare: obligatorie şi facultativă. Revocarea obligatorie intervine conform art. 83, alin. 1 Cod penal, dacă în

cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, chiar după expirarea acestui termen.

Revocarea obligatorie a suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- infracţiunea să se comită înăuntrul termenului de încercare; - să fie infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţionată; - să fie descoperită înăuntrul termenului de încercare; - pentru noua infracţiune să se fi pronunţat o hotărâre definitivă şi

executorie, chiar după împlinirea termenului de încercare. Revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa va

dispune executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (art. 83, alin. 1 Cod penal). În acest caz nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă (art. 83, alin. 4 Cod penal).



259

Revocarea facultativă Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, se poate aplica

suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior tot cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, caz în care nu mai are loc revocarea primei suspendări (art. 83, alin. 3 Cod penal).

Potrivit art. 84 Cod penal, revocarea este facultativă şi în cazul în care nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, până la expirarea termenului de încercare. Revocarea nu se poate dispune când cel condamnat face dovada că a fost în imposibilitate de a-şi îndeplini acele obligaţii.

9.3.1.6. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei Această măsură se dispune (potrivit art. 85, alin. 1 Cod penal) dacă se

descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare.

Aşa cum rezultă din textul mai sus menţionat, pentru a dispune anularea se cer întrunite următoarele condiţii:

- condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de expirarea termenului de încercare;

- infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare;

- pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după expirarea termenului de încercare.

Potrivit art. 85, alin. 3 Cod penal, dacă există concurs de infracţiuni şi pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

9.3.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă un mijloc de

individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii şi constă în suspendarea executării pedepsei pe o anumită perioadă – denumită termen de încercare, pe durata căreia condamnatul este supus unor măsuri de



260

supraveghere şi cerinţei de a respecta obligaţiile stabilite de instanţa de judecată. Această instituţie a fost introdusă prin Legea nr. 104/22.09.1992 – art. 861 - 8611 Cod penal.

9.3.2.1. Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii În art. 861 din Cod penal se arată că instanţa poate dispune suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 4 ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate dispune şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani.

Nu poate fi dispusă această măsură a suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de Cod penal în art. 182, 183, 197, alin. 1 şi 2) şi art. 2671, alin. (1) şi 2).

Repararea prejudiciului cauzat În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o pagubă,

instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art. 861, alin. 4 raportat la art. 81, alin. 4 Cod penal).268

Condiţii cu privire la infractor Potrivit art. 861, alin. 1, lit. b Cod penal, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea se încadrează în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal (starea de recidivă).

Instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia. Pentru ca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere să fie acordată este necesar ca, pe lângă condiţiile prevăzute, instanţa să aprecieze, ţinând cont de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei

268 Curtea Constituţională a statuat ca neconstituţională prevederea art. 861, alin. 4 cu trimitere la art. 81, alin. 4 Cod penal.



261

condamnatul nu va mai săvârşi o altă infracţiune (art. 861, alin. 1, lit. c Cod penal).

9.3.2.2. Cazuri speciale de acordare a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere Legiuitorul a prevăzut că suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere poate fi dispusă de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 861 Cod penal în cazul condamnatului ce execută pedeapsa la locul de muncă, dar care şi-a pierdut total sau parţial capacitatea de muncă.

9.3.2.3. Termenul de încercare În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul de

încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se stabileşte un interval de timp fixat de instanţă între 2 şi 5 ani. Aşadar, termenul de încercare poate fi minimum 2 ani şi 15 zile şi de maximum 9 ani.

Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă (art. 862, alin. 2 raportat la art. 82, alin. 3 Cod penal).

9.3.2.4. Măsurile de supraveghere În art. 863, alin. 1 Cod penal au fost prevăzute următoarele măsuri de

supraveghere cărora condamnatul trebuie să se supună: - să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea

lui, sau la alte organe stabilite de instanţă; - să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau

locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele lui de

existenţă. 9.3.2.5. Obligaţiile condamnatului Potrivit art. 863, alin. 3 Cod penal, instanţa de judecată poate să impună

condamnatului respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligaţii: - să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ sau o

calificare; - să nu-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească

limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;



262

- să nu frecventeze anumite locuri stabilite; - să nu intre în legătură cu anumite persoane; - să nu conducă un vehicul sau anumite vehicule; - să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în

scopul dezintoxicării. Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de

judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului sau de către alte organe stabilite de instanţă.

9.3.2.6. Efectele suspendării Efectul provizoriu al suspendării executării pedepsei sub supraveghere

constă în suspendarea executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de încercare.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea condamnatorie (art. 861, alin. 4 raportat la art. 81, alin. 5 Cod penal).

Pe toată durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se abţină de la săvârşirea de noi infracţiuni, să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă.

Efectele definitive. Potrivit art. 866 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit nici o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept.

Scoaterea din evidenţa cazierului judiciar se va face numai după trecerea a 2 ani de la împlinirea termenului de încercare, conform prevederilor din Legea cazierului judiciar.

9.3.2.7. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Revocarea obligatorie – dacă în cursul termenului de încercare cel

condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, chiar după expirarea acestui termen.

Revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

Revocarea facultativă apare în următoarele situaţii: - când condamnatul nu a îndeplinit, până la expirarea termenului de

încercare, obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare; - dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere prevăzute

de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei şi să dispună executarea în întregime a pedepsei sau poate să



263

prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani (art. 864, alin. 2 Cod penal).

9.3.2.8. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine în

aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 865, alin. 1 Cod penal).

Pentru a se putea dispune anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere se cer întrunite următoarele condiţii:

- condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare;

- pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după expirarea termenului de încercare.

În caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată nu depăşeşte 3 ani, instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, caz în care termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

9.3.3. Executarea pedepsei la locul de muncă 9.3.3.1. Condiţii de aplicare Instituţia executării pedepsei la locul de muncă a fost introdusă în

legislaţia noastră penală prin Legea nr. 6/1973. Cadrul actual de reglementare a executării pedepsei la locul de muncă îl constituie dispoziţiile art. 86, alin. 7–11 Cod penal, la care se adaugă dispoziţiile Codului de procedură penală şi cele ale legii privind executarea pedepselor.

Sub aspectul naturii juridice, executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii. În acest caz, executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu într-un loc de detenţie, ci în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi.

Executarea pedepsei la locul de muncă este dispusă de instanţă numai în cazul întrunirii mai multor condiţii referitoare la:

- pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite; - persoana condamnatului;



264

- acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează să presteze munca. Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege creează pentru cel condamnat o

vocaţie de a beneficia de acest mod de executare a pedepsei. Transformarea acestei vocaţii într-un beneficiu efectiv depinde de aprecierea instanţei, bazată pe criteriile generale de individualizare arătate în art. 72 Cod penal, că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate.

Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite Pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de muncă, se cere

în primul rând, ca pedeapsa aplicată să nu depăşească 5 ani de închisoare, iar în caz de concurs de infracţiuni, să nu depăşească 3 ani de închisoare. Referitor la natura infracţiunii săvârşite, prin prevederile art. 86, alin. 3 şi 7 Cod penal, au fost excluse de la beneficiul executării la locul de muncă pedepsele aplicate pentru infracţiuni grave, respectiv pentru infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182 (vătămare corporală gravă), art. 183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art. 197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art. 267 alin. 1 şi 2 (tortura). Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracţiunii de furt calificat prevăzut în art. 209, alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani269.

Persoana condamnatului Ca şi în cazul suspendării simple sau sub supraveghere, executarea

pedepsei la locul de muncă se poate dispune numai dacă cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal.

Distinct de aceasta, textul art. 86, alin. 7 Cod penal, impune privitor la persoana condamnatului, ca aceasta să aibă aptitudinea de a se îndrepta chiar fără privare de libertate (această aptitudine trebuie să rezulte din împrejurările comiterii faptei, din conduita generală a condamnatului şi din alte elemente obiective şi subiective, de natură să contribuie la formarea convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de libertate).

Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune şi în cazul minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani (prevăzută în legislaţia muncii pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi), în cazul militarilor în termen trecuţi în rezervă înainte de termen precum şi în cazul persoanelor care au

269 Modificată prin Legea nr. 456/18.07.2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 207/2000, publicată în M. Of. al României nr. 410/25.07.2001.



265

împlinit vârsta de pensionare, cu condiţia să aibă, chiar şi numai parţial capacitate de muncă.

Condiţia privitoare la existenţa acordului scris al unităţii în care condamnatul urmează să presteze munca a fost introdusă prin Legea nr. 104/1992, fiind determinată de faptul că, în condiţiile separaţiei puterilor în stat, instanţa nu mai poate impune unităţilor primirea condamnaţilor la muncă.

9.3.3.2. Modul de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă Potrivit art. 868, alin. 4 Cod penal, pedeapsa se execută la locul de muncă

în baza mandatului de executare a pedepsei. În privinţa contractului de muncă dintre unitate şi persoana condamnatului, legea distinge între situaţia în care condamnatul execută pedeapsa la unitatea la care era angajat şi situaţia în care pedeapsa se execută în altă unitate decât cea al cărui angajat a fost:

- dacă pedeapsa se execută la aceeaşi unitate, pe durata executării pedepsei contractul de muncă se suspendă;

- dacă pedeapsa se execută într-o altă unitate decât cea în care îşi desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează.

În timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă, cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii (art. 868 Cod penal):

- din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii vătămătoare, se reţine o cotă de 15 – 40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. Pentru condamnaţii minori, limitele reţinerii se reduc la jumătate;

- drepturile de asigurări sociale, se stabilesc în procente legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute la lit. a);

- durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă; - nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât

prin hotărârea instanţei de judecată; - condamnatul nu poate fi promovat; - condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, funcţii care implică

exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune; - pe durata executării pedepsei la locul de muncă, condamnatului i se

interzice dreptul electoral de a fi ales.



266

În conformitate cu dispoziţiile art. 868, alin. 3 Cod penal, instanţa poate dispune ca pe durata executării pedepsei, condamnatul să respecte şi una sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art. 863 Cod penal.

9.3.3.3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă Sancţiunea revocării executării pedepsei la locul de muncă intervine, după

caz, în mod obligatoriu sau facultativ. Potrivit art. 86, alin. 9 Cod penal, revocarea este obligatorie în

următoarele cazuri: - dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea

pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă are drept consecinţă că pedeapsa rezultată, stabilită conform art. 39, alin. 1 şi 2 sau după caz ale art. 40, se va executa într-un loc de deţinere;

- când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă. Revocând executarea la locul de muncă, instanţa, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de muncă şi de dispoziţiile art. 72 Cod penal, poate dispune executarea pedepsei într-un loc de deţinere sau suspendarea simplă ori sub supraveghere a pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 81 sau 861 Cod penal.

Revocarea este facultativă în următoarele cazuri: - când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă. În acest caz,

revocarea este condiţionată de genul sau modul de executare a pedepsei stabilite de instanţă. Dacă instanţa apreciază că pentru infracţiunea ulterioară, săvârşită din culpă, se impune aplicarea pedepsei închisorii cu executare într-un loc de deţinere, atunci ea trebuie să dispună revocarea executării pedepsei la locul de muncă. Dacă, dimpotrivă, instanţa apreciază că se impune aplicarea pedepsei amenzii sau executarea pedepsei la locul de muncă, revocarea nu mai are loc;

- când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile (art. 30, alin. 5 din Legea nr. 23/1969), fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă (absenţe nejustificate, indisciplină etc.);

- când condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare.



267

9.3.3.4 Anularea executării pedepsei la locul de muncă Este o măsură – remediu care intervine atunci când executarea pedepsei la

locul de muncă nu poate fi ab initio dispusă, deoarece condamnatul mai săvârşise o infracţiune, despre care instanţa nu a avut cunoştinţă în momentul producerii hotărârii de condamnare şi nici ulterior, până la rămânerea definitivă a acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 8610 Cod penal, dacă cel condamnat mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată, instanţa, dacă nu sunt întrunite condiţiile impuse de lege (art. 867 Cod penal), anulează executarea pedepsei la locul de muncă.

Anularea are loc şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată, aplicându-se, după caz, regulile concursului de infracţiuni dau ale recidivei.

9.3.3.5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă Încetarea executării pedepsei la locul de muncă constituie, ca şi eliberarea

condiţionată, o modalitate a individualizării administrative a pedepsei. Atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv-educativă, nu mai există nici o raţiune ca executarea ei să continue şi instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei înainte de împlinirea duratei acesteia.

Potrivit art. 8611 Cod penal, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; - pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi

stăruitor în muncă; - instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de

către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa. Încetarea executării pedepsei nu determină reducerea duratei pedepsei

aplicate, aşa încât pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune. Dacă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în acest interval de timp, instanţa poate revoca încetarea sau poate să o menţină, ţinând seama în toate cazurile, de criteriile generale şi speciale de individualizare. Revocarea este obligatorie în cazul în care fapta săvârşită este o infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare moartea



268

unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

Revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă are drept consecinţă că restul de pedeapsă, care se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, se execută într-un loc de deţinere.

9.3.4. Liberarea condiţionată Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului de

executare a pedepsei şi nu un mijloc de individualizare administrativă a acesteia. Liberarea condiţionată constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Beneficiul liberării condiţionate poate fi acordat oricărui condamnat, indiferent de natura infracţiunii săvârşite şi indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea condiţionată pentru o altă pedeapsă. Fiind o modalitate de executare a unei părţi din pedeapsă, pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune.

9.3.4.1. Condiţii de acordare Din prevederile art. 59 Cod penal rezultă că pentru a se putea dispune

liberarea condiţionată este necesar ca deţinutul în cauză: a. să fi executat o parte din pedeapsă; b. să fi fost stăruitor în muncă, disciplinat; c. să dea dovezi temeinice de îndreptare. a. Executarea unei părţi din pedeapsă. Fracţiunea de pedeapsă ce trebuie

obligatoriu executată diferă după cuantumul pedepsei aplicate, după forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia în muncă.

În cazul infracţiunilor intenţionate, liberarea condiţionată poate fi acordată, potrivit art. 59 Cod penal, după ce condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei închisorii mai mare de 10 ani. În calculul fracţiunilor de pedeapsă, se ţine seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată potrivit legii ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate acordată, mai înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin două treimi când aceasta este mai mare de 10 ani.



269

În cazul infracţiunilor din culpă, liberarea poate fi acordată după ce condamnatul a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani. Partea de pedeapsă ce trebuie executată poate fi redusă sub aceste limite, ţinându-se seama de munca prestată, dacă în acest caz liberarea nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

În raport cu vârsta condamnatului, liberarea condiţionată poate fi acordată condamnaţilor minori, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţilor trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, după executarea unei treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

b. Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului Stăruinţa în muncă în timpul executării pedepsei denotă că, în stare de

libertate, condamnatul are aptitudinea de a-şi asigura în mod onest existenţa prin muncă. Când persoana condamnată manifestă interes în desfăşurarea muncii, depăşind cu regularitate normele de muncă, executând produse de foarte bună calitate, făcând economii şi raţionalizări în procesul de producţie, poate să formeze comisiei de propuneri convingerea că acesta s-a reeducat. Pe lângă aceasta, se cere însă ca persoana condamnată să respecte regulile de conduită, regulile de ordine interioară (prevăzute în Regulamentul privind executarea unor pedepse şi a măsurii arestării preventive) şi obligaţiile ce le are în timpul executării pedepsei, în caz contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare. Eventualele abateri disciplinare, de natură să caracterizeze persoana în cauză ca indisciplinată, pot conduce la amânarea sau chiar neacordarea liberării condiţionate.

c. Dovezi temeinice de îndreptare Îndreptarea priveşte formarea la condamnat a calităţilor morale care să

excludă posibilitatea comiterii de către acesta a unor infracţiuni. Sunt considerate dovezi temeinice de îndreptare:

- participarea efectivă la activitatea civică şi moral-creştină; - executarea unor sarcini care nu se remunerează; - manifestarea interesului pentru calificarea şi recalificarea profesională; - buna comportare la locul de detenţie. Îndeplinirea condiţiilor enumerate trebuie să rezulte din procesul-verbal al

comisiei de propuneri constituită în acest scop şi care funcţionează în fiecare penitenciar. Procesul-verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea



270

condamnatului poate cuprinde propunerea de liberare condiţionată. La formularea unor astfel de propuneri, comisiile sunt obligate să verifice îndeplinirea condiţiilor menţionate, dar, pe lângă acestea, ele trebuie să procedeze la o evaluare a antecedentelor penale ale condamnatului, înscriind în procese-verbale toate datele necesare stabilirii unui tablou real asupra trecutului infracţional al condamnatului (data condamnării anterioare, dacă este recidivist, natura infracţiunilor săvârşite, durata pedepsei, intervenţia amnistiei, graţierii, prescripţiei, reabilitării etc.). Când comisia consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează termen pentru reexaminarea situaţiei condamnatului, termenul neputând fi mai mare de 1 an. În acest caz condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată cu cerere de eliberare condiţionată, cererea fiind însoţită în mod obligatoriu de procesul-verbal al comisiei de propuneri. Acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care va dispune, după caz, acordarea sau respingerea liberării condiţionate, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

9.3.4.2. Efectele liberării condiţionate Liberarea condiţionată produce efecte în două momente diferite: - imediate, care nu sunt provizorii; - definitive, care se produc în momentul expirării duratei pedepsei. Efectul imediat al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a

condamnatului. În perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în executarea pedepsei şi deci pedepsele accesorii se execută.

Dacă în intervalul de timp de liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune, se produce efectul definitiv al eliberării condiţionate, care constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată.

Dacă în timpul liberării condiţionate condamnatul a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. În caz de revocare, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă ulterior şi restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa anterioară se contopesc putându-se aplica un spor de până la 5 ani.

Revocarea este obligatorie atunci când fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.



271

Săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt întocmite toate condiţiile prevăzute de art. 37, lit. a Cod penal, dar aplicarea pedepsei nu se va face după regulile stabilite în art. 39 Cod penal, ci după dispoziţiile speciale prevăzute în art. 61 Cod penal.

9.3.4.3. Liberarea condiţionată în cazul detenţiei pe viaţă Potrivit art. 551 Cod penal, liberarea condiţionată poate fi acordată şi celor

condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă ce trebuie efectiv executată care, în acest caz este de 20 de ani. Condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei pot fi eliberaţi condiţionat, după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celorlalte condiţii prevăzute de lege. Efectul definitiv al liberării – considerarea pedepsei ca executată – se produce dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune. Dacă cel liberat nu-şi respectă această obligaţie şi săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revocă sau menţine liberarea condiţionată, procedând conform regulilor de mai sus expuse, privind efectele liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii.

9.3.5. Executarea pedepsei într-o unitate militară Închisoarea militară este o instituţie aflată în subordinea Ministerului

Apărării Naţionale în care se realizează reeducarea condamnaţilor militari, pe baza unui regim special de muncă, disciplină şi instrucţie. În timpul executării pedepsei, condamnatul nu îşi pierde calitatea de militar în termen, însă durata executării acesteia nu se consideră stagiu militar, urmând ca acesta să se efectueze ulterior.

9.3.5.1. Condiţiile în care se poate dispune executarea pedepsei într-o

închisoare militară a) Condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen la data

săvârşirii infracţiunii sau a judecăţii, ori să fi devenit militar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

b) Pedeapsa aplicată să fie de cel mult 2 ani închisoare, indiferent dacă a fost aplicat pentru o infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni;



272

c) Executarea pedepsei într-o unitate militară să fie expres prevăzută de lege sau instanţa de judecată, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului să dispună această modalitate de executare.

9.3.5.2. Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară a) Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şi a

dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a rămas de executat se reduce cu 1/3, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi 1/3, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62, alin. 2 Cod penal);

b) Dacă în timpul executării pedepsei militarul devine inapt pentru serviciul militar, este liberat condiţionat conform art. 62, alin. 3 Cod penal;

c) După executarea pedepsei în închisoarea militară, după reducerea sau înlăturarea restului de pedeapsă, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

9.3.5.3. Revocarea executării Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat comite din nou o

infracţiune, instanţa care judecă această infracţiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare militară şi va face după caz aplicarea art. 39, alin. 1 şi 2 sau a art. 40 Cod penal, în funcţie de existenţa stării de recidivă postcondamnatorie sau a pluralităţii intermediare. Pedeapsa astfel stabilită se execută în loc de detenţie.

9.3.6. Înlocuirea pedepsei amnezii cu pedeapsa închisorii Potrivit art. 631 Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă

de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită ţinând seama de partea din amendă ce a fost achitată.

Rezultă din textul de mai sus că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai la infracţiunile la care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.

Dacă în raport cu pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită – singură sau alternativ cu amenda – instanţa făcând aplicarea art. 76, lit. c, teza a II-a Cod penal a fost obligată să aplice pedeapsa amenzii, în caz de neexecutare, amenda nu mai poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii în baza art. 631 Cod penal.



273

9.3.7. Calculul pedepselor 9.3.7.1. Durata executării Potrivit art. 87 Cod penal, la calcularea duratei executării pedepsei se ia în

considerare atât ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare, cât şi ziua în care încetează executarea.

Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Timpul în care, în cursul executării pedepsei, condamnatul se află bolnav în spital se socoteşte în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala şi această împrejurare a fost constatată în cursul executării pedepsei.

Această regulă nu are aplicabilitate în cazul în care pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă. În acest caz, timpul cât condamnatul lipseşte de la locul de muncă nu se socoteşte în durata executării, indiferent de motivul absentării.

9.3.7.2. Computarea reţinerii şi arestării preventive În conformitate cu dispoziţiile art. 88 Cod penal, timpul reţinerii şi al

arestării preventive se scad din durata pedepsei închisorii aplicate. Scăderea este obligatorie şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală, a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea.

În caz de condamnare la pedeapsa amenzii, scăderea se face prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii.

Durata pedepsei privative de libertate suferite în străinătate pentru infracţiuni care se judecă şi după legea penală română conform art. 4, 5, 6 Cod penal se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de către instanţele române (art. 89 Cod penal).

9.3.7.3. Computarea închisorii contravenţionale Dacă închisoarea contravenţională a fost aplicată şi executată pentru o

faptă care ulterior a fost calificată infracţiune, durata acesteia se scade din durata pedepsei închisorii aplicate pentru acea faptă.



274



275

CAPITOLUL X CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ŞI CONSECINŢELE

CONDAMNĂRII

10.1. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

Prin executarea pedepsei, funcţia de apărare socială pe care o îndeplineşte

dreptul penal dobândeşte cea mai înaltă formă de eficienţă pe care o poate atinge, asigurându-se constrângerea şi reeducarea infractorului.

Realitatea socială şi practica politicilor penale a statelor moderne demonstrează însă că nu întotdeauna supunerea condamnatului la executarea efectivă a pedepsei este oportună sau necesară. Există situaţii când cel condamnat a reuşit să se sustragă, nu a putut fi prins o perioadă îndelungată sau se apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei ori se poate scurta perioada de executare sau chiar se poate înlocui o pedeapsă mai grea cu una mai uşoară.

În Codul penal sunt reglementate două cauze care înlătură executarea pedepsei: graţierea şi prescripţia executării pedepsei.

10.1.1. Graţierea Noţiune Alături de prescripţia executării pedepsei şi amnistiţia după condamnare

(improprie), graţierea reprezintă o cauză de înlăturare sau modificare a executării pedepsei. Cauzele de modificare sau înlăturare a executării pedepsei nu afectează existenţa răspunderii penale – condamnările se înscriu în fişa de cazier judiciar – ci fac numai ca pedeapsa să nu fie executată sau să fie modificată (înlocuită cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară).

Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă sau de renunţare din partea statului la dreptul sau de a impune executarea pedepsei. Condamnatul este



276

iertat de executarea pedepsei – fie în tot fie în parte – sau pedeapsa i se comută într-una mai uşoară.

Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal.

Prin prevederile constituţionale (art. 73, lit. i) din Constituţia României revizuită) sunt stabilite organele competente să acorde graţierea, iar prin prevederile Codului penal (art. 120) sunt reglementate efectele pe care această măsură le produce.

Referitor la organele de stat competente să acorde graţierea, Constituţia face distincţie între graţierea individuală, care se acordă prin decret de către Preşedintele României (art. 94 lit. d) la cererea condamnatului şi graţierea colectivă care se acordă din oficiu, prin lege, de către Parlament (art. 72 pct. 2 lit.g).

Graţierea are în principiu caracter personal, în sensul că ea se acordă pentru consideraţii care interesează exclusiv persoana condamnatului, constituind un mijloc de individualizare a executării pedepsei.

Felurile graţierii Graţierea se poate prezenta sub diferite modalităţi: a) În raport de caracterul pe care îl are se face distincţie între graţierea

individuală şi graţierea colectivă. Graţierea individuală produce efecte in personam acordându-se unor persoane determinate, în timp ce graţierea colectivă (“gratie – amnistie” sau “indulto”) are un caracter mixt, ea operând in rem, în raport cu natura infracţiunii comise sau în raport de natura şi cuantumul pedepsei aplicate.

b) În raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi necondiţionată sau condiţionată. Graţierea este necondiţionată sau “pură şi simplă” când acordarea beneficiului ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii de către condamnat. Graţierea este condiţionată atunci când impune condamnatului anumite obligaţii ex. – de a nu comite o noua infracţiune o anumită perioadă de timp, sub sancţiunea executării pedepsei graţiate, cumulată aritmetic cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Graţierea condiţionată este considerată în doctrină ca o formă a suspendării condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură în întregime executarea pedepsei, sau o formă a eliberării condiţionate când graţierea înlătură numai executarea restului de pedeapsă).



277

c) În raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală, parţială ori comutare.

Graţierea este totală când înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea pedepsei).

Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din pedeapsa aplicată (reducerea pedepsei).

Comutarea pedepsei este o formă a graţierii, prin care se schimbă însuşi genul pedepsei aplicate de instanţa de judecată (ex. pedeapsa închisorii este înlocuită cu amenda) sub această formă, graţierea se acordă, de regulă individual.

Obiectul graţierii Graţierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanţele

judecătoreşti, a căror executare este înlăturată în totul sau în parte. Graţierea individuală priveşte întotdeauna pedepse aplicate prin hotărâri

de condamnare rămase definitive, ea are ca obiect pedepse definitiv aplicate. Spre deosebire de graţierea individuală, graţierea colectivă poate avea ca obiect pedepse aplicate după apariţia legii de graţiere, dar numai pentru infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă. Graţierea nu se aplică infracţiunilor săvârşite în ziua adoptării actului de graţiere270. În caz de concurs de infracţiuni aplicabilitatea actului de graţiere se apreciază în raport de fiecare pedeapsă stabilită de instanţă şi nu în raport cu pedeapsa rezultantă, aplicată pentru concursul de infracţiuni. Pedepsele graţiate nu se pot contopi, chiar dacă se referă la infracţiuni concurente271.

Graţierea se aplică şi pedepselor pronunţate cu suspendarea executării (art.120 alin. 2).

Efectele graţierii A. Efectele graţierii asupra pedepselor principale Graţierea are ca efect înlăturarea totală sau parţială, a executării pedepsei

principale sau comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară.

270 C. Bulai, Graţierea condiţionată şi libertatea condiţionată, Revista de Drept Penal nr. 2/1994, p. 135. 271 I. Ionescu, Graţiere condiţionată. Totalizare şi contopire, Revista de Drept Penal nr. 2/1994, p. 141 .



278

Deoarece graţierea nu înlătură răspunderea penală, pedeapsa parţială constituie, ca şi pedeapsa executată, un antecedent penal, dar determină, potrivit legii, interdicţii, incapacităţi, decăderi sau poate forma primul termen al recidivei. Când incidenţa graţierii se constată prin hotărâre de condamnare, efectele graţierii se produc de la data rămânerii definitive a hotărârii.

De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată, când este totală, ori, deşi parţială, priveşte restul de executat al pedepsei şi de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi272. De la data graţierii curge termenul de reabilitare.

Dacă executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat, intervenţia graţierii are drept efect că partea din termenul de încercare care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă se reduce corespunzător. Dacă suspendarea condiţiilor este revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.

În cazul în care şi graţierea este condiţionată, această reducere nu operează automat, în chiar momentul aplicării graţierii, ci numai la expirarea termenului fixat în actul de clemenţă, dacă cel condamnat a respectat condiţia impusă prin actul de graţiere, fiindcă numai graţierea se consideră definitivă şi îşi produce toate efectele273.

Dacă graţierea este condiţionată şi are ca obiect o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat274, atunci va trebui observat că cele două măsuri de individualizare – una judecătorească (suspendarea condiţionată), cealaltă administrativă (graţierea condiţionată) – funcţionează paralel şi produc efecte specifice275.

Dacă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune - în termenul de încercare a suspendării condiţionate şi în termenul de definitivare a graţierii condiţionate, acesta atrage atât revocarea suspendării condiţionate, cât şi pierderea graţierii, condamnatul urmând să execute atât pedeapsa care fusese suspendată condiţionat, cât şi pedeapsa pentru noua infracţiune, care se cumulează aritmetic.

Când în termenul de încercare a suspendării condiţionate, redus ca urmare a graţierii condiţionate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, fracţiunea de pedeapsă rămasă 272 M. Basarab, op.cit., p. 209. 273 Trib. Suprem, sect. pen., dec nr. 457/1970, RRD nr. 8/1974, p. 164. 274 D. Clocotici, Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor privative de libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat, în RRD nr. 6/1982, p. 62. 275 C. Bulai, op. cit., p. 615.



279

negraţiată se va executa iar dacă graţierea a fost totală, revocarea suspendării se va dispune chiar dacă condamnatul nu mai are de executat nimic. Revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica intervenirea reabilitării de drept276.

B. Efectele graţierii asupra pedepselor accesorii complimentare Deoarece pedepsele accesorii însoţesc pedepsele privative de libertate în

cursul executării lor, graţierea produce efecte şi asupra acestor pedepse. Potrivit art. 71 alin. 2 Cod penal, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viată sau a închisorii atrage de drept pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 Cod penal în momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsa ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

În cea ce priveşte pedepsele complementare, prin dispoziţiile din art. 120 alin. 3 Cod penal, s-a prevăzut faptul că graţierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere. În situaţiile mai rare, când actul de graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complimentare, el se referă, de regulă, numai la cazurile de graţiere totală.

Exceptarea de la graţiere a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor

educative Potrivit art. 120 alin. 4 Cod penal, graţierea nu are efecte asupra măsurilor

de siguranţă şi măsurilor educative. Exceptarea de la graţiere a măsurilor de siguranţă se explică prin faptul că,

având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, aceste măsuri trebuie să dureze atât timp cât durează starea de pericol care a impus luarea lor.

În ce priveşte măsurilor educative, exceptarea acestora de la graţiere se explică prin necesitatea de a nu împiedica realizarea procesului de reeducare a minorilor infractori. Cu toate acestea, majoritatea actelor de clemenţă au prevăzut expres că graţierea produce efecte şi în privinţa măsurilor educative.

276 M. Mitrache op. cit., p. 333.



280

C. Efectele graţierii succesive În cazul graţierii parţiale, intervenţia, în cursul executării pedepsei, a două

sau mai multe acte de graţiere are ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzând fiecărei graţieri. Actul de graţiere poate prevedea însă exceptarea de la beneficiul graţierii a condamnaţilor cărora li s-a mai redus pedeapsa ca urmare a graţierii anterioare sau poate prevedea că, în cazul unei graţieri succesive, se aplică dispoziţiile de graţiere mai favorabile.

10.1.2. Prescripţia executării pedepsei Noţiune Spre deosebire de prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării

pedepsei înlătură executarea pedepsei. Deşi produce efecte mai restrânse, prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia răspunderii penale, anume, lipsa de efect a hotărârii de condamnare prin trecerea unui interval mare de timp de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca pedeapsa să fie executată, eficienţa pedepsei diminuându-se până la totala anihilare.

Totuşi, în timp ce producerea efectelor prescripţiei răspunderii penale depinde numai de trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, prescripţia executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două condiţii legale. Astfel, pe lângă cerinţa de a se fi împlinit termenul prevăzut de lege (condiţie pasivă), mai este necesar ca, în cursul acestui termen, condamnatul să nu fi săvârşit din nou o infracţiune (condiţie activă).

Ca instituţie juridică, prescripţia executării pedepsei îşi are sediul în dispoziţiile art. 125 – 130 Cod penal, al căror obiect de reglementare îl constituie tocmai efectele juridice ale acestei cauze de înlăturare a pedepsei şi a obligaţiei corelative, ce incumbă condamnatului de a executa pedeapsa.

Efectele prescripţiei executării pedepsei Potrivit art. 125 Cod penal (şi art.161 din noul Cod penal), prescripţia

executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale. Întrucât stinge executarea pedepsei principale, prescripţia produce efecte şi asupra pedepselor accesorii, care, în conformitate cu prevederile art. 71 alin. 2 Cod penal, se execută în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de



281

pedeapsă ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei. Ceea ce înseamnă că, potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. 2 Cod penal, prescripţia executării pedepsei stinge, odată cu pedeapsa principală şi pedeapsa accesorie.

Prescripţia executării pedepsei nu produce efecte asupra pedepselor complementare. Potrivit art. 66 Cod Penal, executarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă şi după prescripţia executării pedepsei. Executarea pedepsei complementare a degradării militare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, întrucât executarea acestei pedepse nu presupune prezenţa condamnatului. Prin dispoziţiile art. 126 alin. ultim şi art. 125 alin. 2 din Codul penal s-a consacrat regula imprescriptibilităţii măsurilor de siguranţă şi a pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii. În ce priveşte măsurile de siguranţă, regula imprescriptibilităţii acestora îşi găseşte justificarea în însuşi scopul pentru care au fost instituite, respectiv în necesitatea de a înlătura acele stări de pericol care ar putea contribui la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Cât priveşte pedepsele principale pronunţate pentru infracţiuni contra păcii şi omenirii, imprescriptibilitatea acestora îşi are raţiunea în gravitatea lor deosebită.

Termenele de prescripţie a executării pedepsei Codul penal prevede în art. 126 următoarele termene de prescripţie a

executării pedepsei: a) 30 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea

pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult

de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea; c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. Pentru sancţiunile cu caracter administrativ – prevăzute în art. 18 alin. 1 şi

art. 91 – termenul de prescripţie a executării este de un an. În conformitate cu prevederile art. 126 Cod penal, termenele de prescripţie

a executării pedepsei se socotesc de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare iar în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării pedepsei sub supraveghere ori a executării pedepsei la locul de muncă, termenele de prescripţie se socotesc de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. În caz de concurs de infracţiuni, calculul termenului de prescripţie se face în raport cu pedeapsa rezultată, aplicată pentru concurs de infracţiuni şi nu în raport de pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente.



282

Pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate (art. 129 Cod penal).

Potrivit art. 130 Cod penal, reintrodus în Codul penal prin Legea nr. 140/1996, “executarea pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viată se prescrie în 20 de ani. Termenul de prescripţie curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă”

Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei constituie, ca şi

întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, o cauză care lipseşte de eficienţă timpul scurs anterior, făcând să curgă un nou termen de prescripţie.

În conformitate cu dispoziţiile art.127 Cod penal, prescripţia executării pedepsei se întrerupe prin:

a) începerea executării pedepsei; b) săvârşirea din nou a unei infracţiuni; c) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei. a) Începerea executării pedepsei presupune, după caz, încarcerarea

condamnatului, prezentarea acestuia la locul de muncă sau plata unei rate a amenzii, în cazul eşalonării executării acestei pedepse. Din momentul începerii executării, prescripţia se întrerupe, deoarece ea nu poate curge în timpul executării pedepsei.

b) Fiind dependentă de buna conduită a condamnatului, în cursul termenului prevăzut de lege, prescripţia se întrerupe, de asemenea, în cazul în care cel condamnat comite o nouă infracţiune în acest termen. În acest caz, începe să curgă un nou termen de prescripţie a executării de la data comiterii noii infracţiuni.

c) Prescripţia executării pedepsei se întrerupe şi în cazul sustragerii de la executare, după începerea executării pedepsei, situaţie în care va începe să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. Acest caz de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei este mai frecvent în situaţiile când s-a dispus eşalonarea plăţii amenzii sau când s-a dispus executarea la locul de muncă a pedepsei închisorii.

Pentru ca prescripţia executării pedepsei să opereze, este necesar ca după întreruperi – indiferent de numărul acestora – termenul să curgă neîntrerupt în întregime.



283

Suspendarea cursului executării pedepsei Spre deosebire de întreruperea cursului prescripţiei, care face să curgă un

nou termen de termen de prescripţie a executării de la data cauzei de întrerupere, suspendarea are drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripţie, aceasta reluându-şi cursul după încetarea cauzei de suspendare.

Potrivit art. 128 alin. 2 Cod Penal, cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei (ca şi a sancţiunii contravenţionale) se suspendă în cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. Potrivit legii, au efect suspendările de executare, în primul rând, apelul şi recursul declarate în teren. Căile ordinare de atac au efect suspensiv de executare numai când s-a dispus suspendarea de către organul competent (instanţa de judecată, procurorul ierarhic superior etc.). De asemenea, cursul prescripţiei executării pedepsei se suspendă în cazurile de amânare sau întrerupere a executării (art. 453 , 455 Cod penal). Prescripţia îşi reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin. 3 Cod penal)

10.1.3. Reabilitarea Noţiunea şi felurile reabilitării Pe lângă pedepsele pe care trebuie să le execute (pedeapsa principală şi

după caz, accesorie ori complementară), condamnarea generează şi alte consecinţe, pe care condamnatul este nevoit să le suporte chiar după terminarea executării. Consecinţele în discuţie cuprind o serie de decăderi şi interdicţii care decurg din condamnare.

Pe lângă faptul că antecedentele penale se înscriu în fişa de cazier judiciar şi pot atrage starea de recidivă, aceasta creează pentru condamnat o poziţie socială specială, de neîncredere, ceea ce explică de ce o serie de acte normative, îndeosebi legi privind organizarea sau executarea unor funcţii sau profesii, cuprind interdicţii pentru persoanele penale. Legile electorale pot conţine de asemenea, îngrădiri ale exerciţiului dreptului de a alege şi de a fi ales, pentru persoanele cu antecedente penale.

Având în vedere că aceste decăderi, interdicţii sau incapacităţi constituie reale obstacole în procesul resocializării forţelor condamnate, în toate legislaţiile au fost înscrise dispoziţii care limitează în timp aceste situaţii, aşa încât, după un interval de timp de la terminarea executării pedepsei, fostul condamnat să fie



284

repus în drepturile sale. Încetarea acestor consecinţe ale condamnatului ţine de esenţa instituţiei reabilitării.

Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat pe plan juridic în societate277.

Reabilitarea constituie, aşadar, o cauză care înlătură consecinţele penale şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii.

Ca măsură de politică penală, reabilitarea urmăreşte să stimuleze efortul de integrare socială a fostului condamnat, prin repunerea sa în deplinătatea drepturilor politice şi social – economice.

Codul nostru penal reglementează reabilitarea în Titlul VII intitulat “Cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării”, capitolul IV art.133-139, iar noul Cod penal în Titlul IX intitulat “Cauzele care înlătură consecinţele condamnării”, art.165-171.

Felurile reabilitării În ştiinţa penală se cunosc două feluri de forme ale reabilitării: a) reabilitarea de drept, b) reabilitarea judecătorească. a) Reabilitarea de drept intervine, în anumite condiţii prevăzute de

lege, după trecerea unui anumit interval de timp. Ea operează automat, în virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat să ceară sau să o obţină printr-o procedură specială.

b) Reabilitarea judecătorească sau judiciară se obţine la cererea fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată.

Ambele forme ale reabilitării sunt implementate de lege şi pentru amândouă legea prevede anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească fostul condamnat.

277 I. Cozma, Condiţii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele reabilitării, R.R.D. nr. 2/1967, p.58; Tribunalul Suceava decizia nr. 667/1973 în R.R.D. nr.10/1993, p. 174.



285

Efectele reabilitării Potrivit art. 133 Cod penal (art. 169, alin. (1) din noul Cod penal),

reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.

Eventualele decăderi şi interdicţii provocate în trecut de condamnare se sting iar în viitor, reabilitarea face să nu intervină alte decăderi, interdicţii sau incapacităţi.

Reabilitarea înlătură antecedentele penale, astfel încât condamnarea pentru care s-a obţinut reabilitarea nu mai este luată în seamă la stabilirea stării de recidivă (art. 38 Cod penal).

Reabilitarea produce şi alte efecte juridice privind, de exemplu, recunoaşterea vechimii în muncă sau a drepturilor de pensionar.

Cu toate acestea, reabilitarea nu operează o “restitutio in integrum”, o repunere în situaţia de dinainte de condamnare. Întrucât priveşte viitorul şi nu trecutul condamnatului, reabilitarea nu dă naştere obligaţiei de reintegrare în funcţia din care infractorul a fost scos în urma condamnării, după cum nu obligă la rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei ori la redarea gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte nici asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art. 112 lit. d, Cod penal (interdicţia de a se afla în anumite localităţi) ori asupra drepturilor civile ale persoanei vătămate.

Trăsăturile reabilitării Reabilitarea prezintă anumite trăsături caracteristice, prin care se

deosebeşte de celelalte instituţii cu efecte extinctive (amnistia, graţierea, prescripţia).

Fiind o cauză care face să înceteze interdicţiile, decăderile şi incapacităţile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte “in personam”, numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile legale pentru obţinerea dreptului de a fi reabilitat.

Reabilitarea este indivizibilă, în sensul că ea nu poate fi obţinută numai pentru o parte dintre condamnările suferite de o persoană. Deoarece reabilitarea este personală şi indivizibilă nu este posibil ca fostul condamnat să fie reabilitat în cea ce priveşte o condamnare şi în acelaşi timp, să rămână nereabilitat în privinţa altor condamnării.

Reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare. Deoarece legea nu face nici o distincţie între faptele grave sau mai puţin grave săvârşite de cei care



286

solicită, reabilitarea poate fi obţinută de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale278.

Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.

10.1.3.1. Reabilitarea de drept Noţiunea şi condiţiile reabilitării de drept Reabilitarea de drept este o formă de reabilitare care operează în virtutea

legii (ope legis) în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art. 134 Cod penal (art. 169, alin. (1) din noul Cod penal),

reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an ( 2 ani, conform noului Cod penal), dacă în termen de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nici o (altă) infracţiune.

Distinct de cazurile la care se referă art. 134 Cod penal, reabilitarea de drept mai intervine în trei cazuri speciale şi anume:

la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 86 Cod penal);

la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 86 alin. 6 Cod penal);

în cazul executării pedepsei într-o închisoare (art. 62 alin 5 Cod penal).

Condiţiile reabilitării de drept, cum rezultă din prevederile art. 143 Cod penal, privesc condamnarea, conduita condamnatului şi timpul scurs de la executarea pedepsei:

a) Condiţii cu privire la condamnare – reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusă, exprimată în pedeapsa închisorii până la un an sau amendă. Textul legal are în vedere pedeapsa aplicată de instanţă şi nu cea executată efectiv.

Reabilitatea de drept poate interveni şi în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare în parte îndeplineşte condiţiile legale.

b) Condiţii privind conduita condamnatului – pentru obţinerea reabilitării de drept este necesar ca, după executarea pedepsei, condamnatul să aibă o bună conduită şi să nu mai săvârşească infracţiuni. Dacă, dimpotrivă, în decurs de trei ani condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune, el nu va putea beneficia de reabilitarea de drept.

278 Tribunalul Suprem, secţia militară, dec. nr. 13/1977 în R.R.D., nr. 3/1978, p. 60.



287

c) Condiţii privind termenul de reabilitare – obţinerea reabilitării de drept este condiţionata şi de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia.

Termenul de 3 ani se calculează pentru cei condamnaţi la amendă, de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod (art. 136 alin. 2 Cod penal).

Reabilitarea de drept în cazuri speciale Potrivit dispoziţiilor art. 86¹ şi 866 Cod penal, dacă cel condamnat cu

suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu a săvârşit, din nou, o infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în baza art. 83, 84 şi 864 Cod penal, el este reabilitat de drept, la expirarea termenului de încercare.

În cazul condamnatului militar în termen, care execută pedeapsa într-o închisoare militară, reabilitarea de drept intervine la terminarea executării pedepsei.

Reabilitarea de drept va interveni la împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat. Obţinerea reabilitării de drept de către condamnatul militar în termen este condiţionată de conduita bună a acestuia, care trebuie să nu mai săvârşească, din nou, o infracţiune.

10.1.3.2. Reabilitarea judecătorească Noţiunea şi condiţiile reabilitării judecătoreşti Reabilitarea judecătorească este o formă de reabilitare care se acordă, la

cererea condamnatului, de către instanţă, în condiţiile arătate de lege. Reabilitarea judecătorească se acordă în cazurile în care nu operează

reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnările la închisoare mai mare de un an.

Ca şi în cazul reabilitării de drept, şi în acest caz legea prevede condiţii privind termenele de reabilitare şi conduita condamnatului.

a) Reabilitarea judecătorească se acordă pentru acele condamnări în privinţa cărora nu operează reabilitatea de drept. Reabilitarea judecătorească poate fi acordată şi pentru acele condamnări cu privire la care a intervenit



288

amnistiţia279. Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar dacă pentru unele dintre acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept280.

b) O condiţie a reabilitării judecătoreşti o reprezintă şi termenul de reabilitare – care reprezintă intervalul de timp în care condamnatul trebuie să probeze prin conduita sa, că s-a îndreptat şi că merită să i se acorde reabilitarea. Legea prevede în această materie “termene complexe” dintr-un interval de timp fix (4 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an până la 5 ani; 5 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; 7 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani) şi un interval de timp variabil (jumătate din durata pedepsei pronunţate). În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este, de asemenea, un termen compus (7 ani la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea). Termenele se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când acesta s-a prescris.

În cazul amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată s-au s-a stins în alt mod. În caz de graţiere, termenul curge de la data actului de graţiere. În cazul concursului de infracţiuni, termenul de reabilitare se stabileşte în raport cu pedeapsa rezultantă. Procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare (art. 135 alin. 2 Cod penal).

Dacă prin comutarea arestării preventive nu mai rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul de reabilitare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare281.

Prin dispoziţiile art. 137 C penal, au fost stabilite condiţiile privitoare la conduita condamnatului, denumite uneori “condiţii de fond” ale reabilitării. Textul legal menţionat enumeră următoarele condiţii:

o persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în termenul de reabilitare. Condamnarea trebuie să fie definitivă, pentru ca cererea să poată fi respinsă pentru acest motiv ;

fostul condamnat îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă. Legea nu limitează durata sau felul muncii, fiind suficient ca fostul condamnat să-şi asigure existenţa cu mijloace oneste ; 279 Tribunalul Suprem , secţiunea penală, dec. nr. 951/1970, p. 332. 280 Tribunalul Bucureşti, dec. nr. 65/1971, cu note de I. Săraru şi A. Popa, în R.R.D. nr. 7/1971, p.143. 281 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec nr. 3475/1978 în R.R.D. nr. 4/1975, p. 151.



289

solicitantul reabilitării să fi avut o conduită bună. Conduita bună a condamnatului se examinează de către instanţa de judecată, atât în familie, la locul de muncă, în societate, în orice împrejurare în care condamnatul s-a aflat pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei. Condiţia nu este îndeplinită când fostul condamnat a mai săvârşit o infracţiune, chiar dacă acesta a fost administrată ori dacă a fost sancţionat contravenţional de către instanţa de judecată.

c) Petiţionarul să fi achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile la care a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa constată că şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărâre. Dacă neplata cheltuielilor de judecată nu se datorează relei credinţe a condamnatului, se poate dispune reabilitarea. Condiţia prevăzută de art. 137 lit d) Cod penal nu este îndeplinită când condamnatul s-a sustras de la plata despăgubirilor civile până când acestea s-au prescris.

Atunci când, cererea de reabilitare este respinsă, nu se poate face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în celelalte cazuri. Termenele se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 Cod penal).

Anularea reabilitării Conform art. 139 Cod penal (art. 171, alin. (1) din noul Cod penal),

reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că, cel condamnat mai suferise o condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Legiuitorul are în vedere o condamnare definitivă după împlinirea termenului de reabilitare. Ca, atare, anularea reabilitării este, în acest caz, obligatorie şi reprezintă sancţiunea specifică prevăzută în cadrul reglementării privind reabilitarea.

Aspecte diferenţiale Aşa, după cum am arătat şi mai sus, una din modificări este aceea,

conform căreia reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani, sau a pedepsei închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune.



290

Totodată, se poate constata că reabilitarea de drept nu mai operează în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, odată cu împlinirea termenului de încercare.

Ca un act de clemenţă, constatăm şi reducerea termenelor de reabilitare judecătorească, faţă de cele existente în Codul penal actual.



291

PARTEA a II-a

DREPT PENAL

Partea specială



292



293

CAPITOLUL I INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Succintă caracterizare a infracţiunilor contra persoanei Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, declaraţie preluată în Constituţiile celor mai multor state (Art. 22, alin. (1) din Constituţia României). Dreptul la viaţă este cel mai important drept al omului, ocupând primul loc în ierarhia valorilor sociale, fiind ocrotit, ca atare, de sistemul nostru juridico-penal.

În Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se statuează :“Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”282. Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art.6 pct.1 că “Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”283.

Sensul istoric al evenimentelor se schimbă pe măsura desfăşurărilor, perioadă în care oamenii mai degrabă uită sau minimalizează prejudiciile pe care le-au provocat, decât umilinţele la care au fost supuşi. Problema autenticităţii rămâne vitală în cercetarea istoriei. Chiar limbajul istoric al documentelor nu reprezintă întotdeauna fereastra prin care adevărul devine vizibil, ele fiind întocmite dintr-un anumit punct de vedere284. De aceea, istoricii au ajuns la concluzia că de multe ori vedem trecutul printr-o oglindă întunecată şi că trebuie să fim prudenţi să nu confundăm ceea ce s-a întâmplat cu ceea ce am aflat despre un eveniment.

Orice societate este dominată de istoria ei. O fiinţă raţională nu poate dori să facă rău altei fiinţe raţionale, raţiunea

furnizoare a imperativului categoric - ar motiva singură pe om să se abţină de la comiterea unor acte şi fapte determinate de înclinaţiile lui naturale pentru singurul motiv că şi-ar da seama că aceste manifestări implică o contradicţie logică.

282 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială , ediţia a IV-a, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti , 2001, p. 24. 283 C. Bulai, Curs de drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006, p. 75. 284 G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, 2003, p. 26.



294

Secolul al XVIII-lea aduce în peisajul dreptului penal285 un stil nou generat de o altă justificare morală şi politică a dreptului de a pedepsi. Noile concepţii impun, în primul rând, acceptarea caracterului corectiv, de îndreptare a pedepsei şi pe această bază, abolirea torturii care făcea din corpul omenesc ţinta majoră a represiunii penale şi în al doilea rând, o mai pronunţată moderaţie în aplicarea şi executarea pedepselor. Deveniseră intolerabile torturile publice, ca funcţie juridico-politică, executate printr-un ceremonial savant sălbatic, veritabil teatru al infernului, menit nu atât să înfăptuiască justiţia, cât să reconstituie o suveranitate lezată ce se dorea reafirmată pe această cale.

Dreptul de a pedepsi se deplasează, încet, de la răzbunarea suveranului spre apărarea societăţii. Se abandonează, în consecinţă, formele secrete şi scrise ale procedurilor penale care garantau judecătorilor un drept absolut şi exclusiv şi se solicită definirea cât mai precisă a infracţiunilor, corelativ cu instituirea unor probe legale de natură să facă din adevărul din domeniul penal, un rezultat al unor acte complexe de cercetare şi investigaţie. Actul de justiţie devine o artă a efectelor pe deplin dovedite.

Infracţiunile contra persoanei sunt faptele îndreptate împotriva omului, împotriva unor drepturi ale lui care sunt indisolubil legate de existenţa fizică şi de personalitate, drepturi fără de care acesta nu ar putea fi conceput. Este vorba de dreptul la viaţă al fiecărei persoane.

Pedeapsa apare ca o revoltă a societăţii împotriva faptei socialmente periculoase.

Datorită importanţei lor, aceste infracţiuni se regăsesc în Titlul I al Noului Cod penal.

Termenii de bază ai acestor infracţiuni Obiectul juridic Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privind însuşirile

fundamentale ale persoanei. Viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, libertatea vieţii sexuale sunt valorile sociale ocrotite, în principal, prin incriminările din acest titlu286. Aceleaşi valori sociale sunt protejate şi prin alte norme de incriminare, prevăzute de Codul penal sau în unele legi speciale,

285 Ibidem. 286 O. Loghin, Drept penal român. Partea specială, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 22.



295

norme prin care sunt ocrotite, în principal, alte valori sociale şi în secundar, cele analizate .

Obiectul juridic generic al acestei categorii de infracţiuni este alcătuit din ansamblul relaţiilor sociale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale individului, cât şi a acelor valori sociale care privesc viaţa, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea şi demnitatea omului287.

Obiectul material Infracţiunile contra persoanei au ori sunt lipsite de obiect material în raport

cu natura dreptului persoanei împotriva căreia sunt îndeplinite acţiunile – inacţiunile ilicite288.

Atunci când fapta vizează dreptul la viaţă, la sănătate etc., infracţiunile au ca obiect material corpul persoanei (victimei)289 asupra căreia se răsfrâng consecinţele fizice prejudiciate.

În cazul agresiunilor psihice (morale) prin care se încalcă un drept subiectiv legat de persoana victimei (dreptul la demnitate, libertate), infracţiunile sunt lipsite de obiect material290.

Subiecţii Subiect activ nemijlocit (autor) al acestor infracţiuni poate fi, de regulă,

orice persoană, deşi majoritatea textelor incriminatorii nu conţin prevederi referitoare la o anume calitate pe care trebuie să o aibă acesta. În opinia unor autori291acest subiect, de principiu, nu este calificat, putând fi orice persoană ce îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. Cu titlu de excepţie, unele infracţiuni au subiect calificat (mama la pruncucidere, bărbatul la seducţie) şi o anume calitate care determină încadrarea faptei într-o modalitate

287 Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995, p. 10. 288 Gh. Diaconescu, C-tin Duvac, Drept penal .Partea specială, vol. I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.32. 289 În acelaşi sens, Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 9. 290 V. Dongoroz, Kahane S., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea specială, vol. III, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1972, p. 61. 291 Ilie Pascu, V. Dabu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 70.



296

agravantă a infracţiunii (soţ sau rudă apropiată, la omorul calificat, conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, la uciderea din culpă).

Participaţia la săvârşirea acestor infracţiuni este, de asemenea de regulă, posibilă în toate formele – coautorat, instigare, complicitate. În cazul unor infracţiuni, participaţia proprie este exclusă (uciderea din culpă) sau limitată la unele din formale acesteia (de exemplu la viol participaţia există doar în modalitatea instigării şi complicităţii, coautoratul nefiind posibil)292.

Subiectul pasiv la majoritatea infracţiunilor contra persoanei este necircumstanţiat de textele incriminatorii. Acesta însă trebuie să fie o persoană în viaţă, în caz contrar, diversele agresiuni îndreptate împotriva cadavrelor constituie alte infracţiuni.

La unele dintre infracţiuni subiectul pasiv este calificat (de exemplu, copilul nou născut la pruncucidere)293.

Subiect pasiv poate fi de regulă, orice persoană. Pluralitatea de victime determină existenţa unui concurs format din tot atâtea infracţiuni. La unele dintre infracţiunile analizate, subiectul pasiv trabuie să aibă o anumită calitate, cum ar fi de exemplu în cazul omorului deosebit de grav (art. 176 lit.(f), C. pen.), la care este necesară calitatea de magistrat, poliţist, jandarm sau militar, sau în cazul vătămării corporale ( art. 181 alin. (11) C.pen), la care este necesară calitatea de membru al familiei. De regulă, infracţiunea există indiferent de vârsta victimei, starea de sănătate a acesteia etc.294. La unele dintre infracţiunile analizate, astfel de situaţii determină încadrarea juridică a faptei. De exemplu, la actul sexual cu un minor (art. 198 C.pen), victima infracţiunii este o persoană minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pentru fapta din alin (1) şi care are vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani pentru fapta din alin. (2).

Latura obiectivă Latura obiectivă a infracţiunii este reprezentată de activităţile socialmente

periculoase ce vizează relaţiile sociale proteguite de legislaţia penală, concretizate prin acţiunile sau inacţiunile subiectului ce se finalizează prin consecinţe de natură infracţională .

292 Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol.I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 78. 293 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol.I-II, ediţia a 3-a, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001, p.12. 294 Gh. Alecu, R. M. Culcea, Omorul calificat, Revista Avocatul Poporului, nr. 7/2005, Chişinău, p. 9.



297

În opinia distinşilor profesori O. Loghin şi T. Toader, omorul se realizează din punct de vedere obiectiv prin orice activitate materială care are ca rezultat decesul unui om295.

Prin prisma laturii obiective, infracţiunile contra persoanei constau în fapte multiple şi variate. Astfel, la unele dintre aceste infracţiuni (ca, de ex. omorul, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii), fapta se poate prezenta fie sub forma unei acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni. În unele cazuri legea prevede şi producerea unui anumit rezultat (decesul persoanei, în cazul infracţiunilor contra vieţii, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii). În aceste cazuri trebuie stabilit şi raportul de cauzalitate dintre fapta săvârşită, sub forma acţiunii sau a inacţiunii şi rezultatul produs. Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general, indiferente pentru existenţa infracţiunilor contra persoanei, totuşi în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în formă simplă, fie existenţa ei în forme mai grave (folosirea unor mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane, în cazul omorului). De asemenea, dacă de regulă, locul sau timpul săvârşirii faptei nu prezintă interes, totuşi, în unele cazuri, acestea caracterizează fie infracţiunea în formă simplă (săvârşirea faptei în public, în cazul vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii), fie o formă mai gravă a acesteia (săvârşirea faptei în timpul nopţii, în cazul omorului).

Acţiunile sau inacţiunile persoanei le constituie fapta, care exprimă voinţa ei (în faptă se exteriorizează voinţa).

Acţiunea este actul socialmente periculos, conştient, al unei persoane, şi realizat prin mişcări corporale ale acesteia.

Inacţiunea constă în neîndeplinirea de către o persoană a acţiunilor necesare, pe care ea trebuia şi putea să le îndeplinească.

Omorul intenţionat poate fi comis şi prin inacţiune. Pentru a stabili starea de inacţiune, e necesar a constata în ce măsură persoana era obligată să acţioneze şi totodată putea îndeplini asemenea acţiuni.

Problemele legăturii cauzale în dreptul penal se reduc la constatarea legăturii dintre fapta socialmente periculoasă şi consecinţele păgubitoare. Astfel, la depistarea cadavrului este necesar înainte de toate de a se stabili semnele morţii violente.

295 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 29.



298

Metodele săvârşirii omorului intenţionat evidenţiază, în opinia unor autori296 o anumită ordine, succesiune de fapte, pe care le întreprinde autorul. Metodele de comitere a omorurilor intenţionate se caracterizează prin utilizarea anumitor mijloace. Astfel, cele mai întâlnite cazuri de omor sunt cele săvârşite cu folosirea obiectelor contondente, cum ar fi cuţitele de bucătărie şi alte cuţite, considerate arme albe, sau a armelor de foc.

Latura subiectivă Majoritatea infracţiunilor contra persoanei se săvârşesc cu intenţie, în

ambele forme ale sale, directă sau indirectă. Totuşi, sunt şi infracţiuni ce se săvârşesc din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă).

Latura subiectivă a infracţiunilor contra persoanei se caracterizează, în unele cazuri şi printr-un scop special urmărit de făptuitor. În alte cazuri, un anume scop sau mobil se regăseşte la formele agravante ale acestor infracţiuni (săvârşirea faptei din interes material, săvârşirea faptei în scopul înlesnirii sau ascunderii comiterii unei alte infracţiuni).

1.1. Omorul

1.1.1. Conţinutul legal Conform art. 174 C. pen. (art. 188 în noul C. pen.) omorul constă în

uciderea unei persoane.

1.1.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă,

valoare fundamentală, protejată în mod egal, indiferent de titular. Dreptul la viaţă este protejat indiferent de vârsta victimei, starea de sănătate etc., din momentul naşterii şi până în momentul morţii naturale. Legislaţia noastră penală nu permite eutanasia.

Obiectul material este reprezentat de corpul victimei, persoană în viaţă, indiferent de starea sănătăţii acesteia. 296 D. Dinuică, Drept penal special. Aspecte teoretice şi de practică judiciară I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 256.



299

Subiectul activ poate fi orice persoană. Dacă, în raport cu victima infracţiunii, făptuitorul are o anumită calitate, cum ar fi, de exemplu, calitatea de rudă apropiată, în accepţiunea prevederilor art. 149 C.pen., fapta se va încadra sub aspectul unui omor calificat, art. 175 lit. c) C.pen.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În practica judiciară, s-a considerat că pentru existenţa coautoratului este lipsită de relevanţă împrejurarea că cei doi inculpaţi au folosit elemente vulnerante deosebite, de vreme ce, sub aspectul laturii obiective, cât şi al laturii subiective, aceştia au acţionat într-un mod identic297.

1.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective se poate realiza

atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune. Acţiunile sunt cele mai frecvente modalităţi de săvârşire a omorului,

putând consta, de exemplu, în: fapta conducătorului de autovehicul căruia i se cere cu insistenţă de către victimă să oprească autovehiculul pentru că, altfel, va sări din mers, de a nu da curs acestei cereri, ci dimpotrivă, de a mări viteza în momentul deschiderii portierei de către victimă, pentru a coborî, ceea ce a dus la lovirea şi apoi decesul victimei298; lovirea repetată a victimei cu pumnii şi picioarele în zone vitale, cum este aceea a capului, cu intensitate deosebită, producându-i victimei leziuni grave care i-au cauzat moartea299; aruncarea, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje, în zona unei pieţe intens circulate, a două cărămizi, dintre care una a lovit victima în cap, cu consecinţa morţii acesteia300.

Acţiunea poate fi îndreptată fie împotriva corpului victimei, fie împotriva psihicului acesteia. Astfel, se consideră că fapta constituie infracţiunea de omor, şi atunci când făptuitorul îi provoacă victimei o emoţie puternică, deşi cunoştea împrejurarea că aceasta suferă de cord şi că o astfel de emoţie îi va provoca moartea.

Inacţiunea poate constitui modalitate a elementului material, atunci când făptuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea morţii

297 T.J. Constanţa, S.P. nr. 32 din 12 aprilie 1999, Dreptul, nr. 9-12, pp. 248-249. 298 C.S.J., S.P. nr. 454 din 23 februarie 1998, Dreptul, nr. 7/1999, p. 152. 299 C.S.J., S.P. nr. 454 din 23 februarie 1998, Dreptul, nr. 7/1999, p. 152. 300 C.S.J., S.P. nr. 369 din 14 februarie 1997, Dreptul, nr. 5/1998, p. 124.



300

victimei, cum ar fi, de exemplu, dacă medicul nu-i acordă asistenţă unui bolnav aflat în îngrijirea sa.

Fapta constituie infracţiune, chiar şi atunci când făptuitorul pune victima într-o situaţie periculoasă şi nu face nimic pentru a împiedica producerea morţii acesteia. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că infracţiunea există atunci când, călătorind cu victima în cabina unui autocamion şi încercând să aibă cu ea un raport sexual prin constrângere, inculpatul a determinat-o să sară din autocamion, iar atunci când aceasta a rămas agăţată de portieră, nu a întreprins nimic pentru a o ajuta sau opri autocamionul, ceea ce a dus la accidentarea ei mortală.

Urmarea imediată constă în moartea victimei, care poate surveni imediat sau mai târziu301.

Raportul de cauzalitate dintre fapta autorului şi moartea victimei, trebuie să existe. Acest raport există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente periculos, contribuie şi alţi factori preexistenţi, o boală de care suferea victima, concomitenţi, loviturile aplicate victimei şi de către o altă persoană, ori posteriori, constând, de exemplu, în internarea cu întârziere a victimei la spital. Raportul de cauzalitate este întrerupt, dacă ulterior săvârşirii faptei, intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei302, cum ar fi, de exemplu, atunci când victima infracţiunii este internată în spital pentru vătămare corporală, dar dintr-o eroare, administrân- du-i-se un tratament greşit, aceasta moare.

Latura subiectivă presupune vinovăţia făptuitorului sub forma intenţiei, care poate fi directă sau indirectă. Sub acest aspect, pentru existenţa infracţiunii, nu interesează mobilul ori scopul săvârşirii faptei, care, însă, vor fi luate în considerare la individualizarea judiciară a pedepsei. Cu toate acestea, un anumit mobil sau scop, constituie, prin voinţa legiuitorului, o circumstanţă de agravare, fapta constituind un omor calificat. Astfel, potrivit art. 175 lit. b) C.pen., omorul este calificat atunci când se săvârşeşte din interes material, iar potrivit lit. g), omorul este de asemenea calificat atunci când se săvârşeşte pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse.

Eroarea asupra persoanei victimei nu influenţează vinovăţia făptuitorului şi nu înlătură răspunderea sa penală. Lovitura deviată, aberatio ictus, există în situaţia în care făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane, pe care

301 T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit., vol. I, p. 73. 302 Ibidem.



301

vrea să o ucidă, însă, datorită unei manipulări greşite a instrumentului folosit ori datorită altor cauze accidentale, rezultatul se produce asupra altei persoane. Şi în acest caz, fapta constituie o infracţiune de omor, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut în vedere altă persoană, el a prevăzut şi a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existenţa infracţiunii303.

În practica judiciară se pune, în mod frecvent, problema deosebirilor dintre infracţiunea de omor şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, infracţiune prevăzută de art. 183 C.pen., la care moartea victimei îi este imputabilă făptuitorului pe bază de praeterintenţie. În principal, elementele de diferenţiere dintre cele două infracţiuni se referă la: zona de pe corp unde sunt aplicate loviturile, în sensul că este o zonă vitală sau nu; obiectul, instrumentul folosit la săvârşirea infracţiunii, în sensul că are sau nu are aptitudinea de a produce acest rezultat; numărul şi intensitatea loviturilor aplicate victimei; atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei; eventualele relaţii preexistente dintre făptuitor şi victimă etc.

1.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Tentativa se pedepseşte. În practica judiciară se pune, în mod frecvent,

problema delimitării tentativei de omor de vătămarea corporală gravă, art. 182 C.pen., prin care se pune în pericol viaţa victimei. Cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul laturii subiective, în sensul că, în timp ce la tentativa de omor starea de pericol pentru viaţa victimei îi este imputabilă făptuitorului pe bază de intenţie, la vătămarea corporală gravă, această stare de pericol îi este imputabilă pe bază de praeterintenţie. Pentru delimitarea celor două infracţiuni, se impune să fie avute în vedere toate împrejurările în care a fost săvârşită fapta, cum sunt: obiectul vulnerant folosit304, intensitatea şi efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca şi urmările produse305, împrejurări semnificative cu privire la poziţia subiectivă a făptuitorului. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există tentativă de omor, atunci când fapta inculpatului se realizează prin aplicarea unei lovituri cu cuţitul în abdomen, cu lezarea unor organe vitale, ceea ce caracterizează intenţia făptuitorului de a ucide, punerea în primejdie a vieţii victimei nefiind rezultatul praeterintenţiei, care caracterizează

303 T.S., S.P.D. nr. 100/1980, Rev. Română de Drept, nr. 9/1980, p. 64. 304 C.S.J., D.P. nr. 2259 din 14.09.1995, Dreptul, nr. 8/1996, p. 143. 305 C.S.J., D.P. nr. 3037 din 24.11.1998, Dreptul, nr. 1/2000, p. 160.



302

infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.306, sau atunci când se realizează prin fapta de a lovi o persoană cu intensitate în regiunea gâtului, folosindu-se o sticlă spartă, cu consecinţa unor grave leziuni periculoase pentru viaţa victimei. Tot astfel, s-a considerat că există tentativă de omor atunci când fapta se realizează prin lovirea victimei, cu cuţitul în abdomen, cu consecinţa unei evisceraţii, fără a se pune în primejdie viaţa victimei, în condiţiile în care aceasta, apărându-se a reuşit să atenueze forţa loviturii şi consecinţele ei, atunci când inculpatul a îngrădit un teren cu un cablu electric neizolat, pus sub tensiune de 220 V, urmată de atingerea gardului de către o persoană, cu consecinţa electrocutării acesteia şi producerea de grave leziuni care i-ar fi putut cauza moartea, sau atunci când inculpatul i-a trimis, prin poştă, părţii vătămate, un colet conţinând material exploziv şi un dispozitiv de declanşare a exploziei, iar atunci când partea vătămată a deschis coletul s-a produs o explozie puternică, fragmentele coletului provocându-i acesteia tăieturi şi excoriaţii care au necesitat 5-6 zile de îngrijiri medicale307.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul socialmente periculos, moartea victimei.

Sancţiunea constă în închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea (exercitării) unor drepturi.

1.2. Omorul calificat

1.2.1. Conţinutul legal Art. 175 C. pen. (art. 189, alin. (1), lit. a)-h) în noul C. pen.) prevede că

omorul calificat constă în omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra soţului sau a unei rude apropiate; d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra; e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale

victimei;

306 C.S.J., D.P. nr. 1327 din 29.03.2000, Dreptul, nr. 3/2002, p. 173. 307 C.S.J., D.P. nr. 2432 din 15.05.2001, Dreptul, nr. 9/2002, pp. 236-237.



303

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni; i) în public. Această infracţiune implică realizarea conţinutului omorului simplu, în

oricare dintre împrejurările alternative, enumerate în mod limitativ. Concret, omorul calificat presupune, realizarea conţinutului omorului simplu, în una din împrejurările prezentate mai sus308.

1.2.2. Forme (circumstanţe) ce definesc omorul calificat - Omorul săvârşit cu premeditare (Art. 175 lit. a) C. pen. şi art. 189, alin.

(1), lit. a) în noul C. pen.). Premeditarea presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: – trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi

omorul şi până în momentul executării infracţiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, organul judiciar competent, va constata dacă această condiţie este sau nu îndeplinită, ţinând seama de împrejurările concrete ale cauzei şi, îndeosebi, de particularităţile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcţie de aceste particularităţi, o persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficienţă chiar într-un interval de timp mult mai scurt ;

– efectuarea unor acte materiale preparatorii, în vederea săvârşirii faptei, constând în luarea de măsuri, procurarea de instrumente sau mijloace. Aceste acte trebuie realizate în intervalul de timp cuprins între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi momentul săvârşirii faptei ;

– efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică, în vederea săvârşirii faptei, constând în activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvârşi infracţiunea. Şi această activitate de pregătire psihică trebuie să se realizeze în acelaşi interval de timp cuprins între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi momentul punerii acesteia în aplicare. Premeditarea nu poate fi reţinută în situaţia în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cântărească posibilităţile de realizare a hotărârii luate.

308 O. Loghin , T. Toader, Drept Penal Român. Partea specială, ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă ,, ŞANSA’’- S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 79.



304

Premeditarea este o circumstanţă personală care, potrivit art. 28 al. 1 C.pen., nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi. Totuşi, dacă cel care a premeditat săvârşirea omorului, a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane, care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanţă reală şi, ca atare, se răsfrânge asupra participanţilor309 (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-şi procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde pentru complicitate la omor calificat).

Circumstanţa agravantă a premeditării există atât în cazul erorii asupra persoanei victimei, cât şi în cazul devierii loviturii, deoarece ceea ce interesează este că făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieţii unui om.

În doctrină310 s-au formulat opinii referitoare la posibilitatea coexistenţei premeditării cu provocarea. Deşi premeditarea presupune o stare de calm, iar provocarea presupune o stare de tulburare, totuşi nu este exclusă situaţia ca să fie îndeplinite condiţiile ambelor circumstanţe. Astfel, este posibil ca făptuitorul să premediteze omorul, condiţionând săvârşirea acestuia de un act provocator comis de victimă. Fireşte, este posibil ca provocat fiind să nu riposteze imediat prin săvârşirea omorului, ci după scurgerea unui interval de timp, în care să mediteze asupra hotărârii luate şi să efectueze acte de pregătire.

- Omorul săvârşit din interes material (Art. 175 lit b) C.pen. şi art. 189, alin. (1), lit. b) în noul C. pen.).

Interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială, şi poate consta în bani, bunuri, avantaje materiale, recunoaşterea unui drept, stingerea unei datorii etc. În înţelesul textului, interesul material reprezintă mobilul comiterii omorului, indiferent dacă autorul îl va realiza sau nu, ucigând o altă persoană în locul aceleia a cărei moarte i-ar fi satisfăcut un anumit interes (error in persona sau aberratio ictus)311. Omorul săvârşit din interes material se deosebeşte atât de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, cât şi de omorul deosebit de grav, prin care se urmăreşte sau se ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, deoarece, în cazul acestora, făptuitorul acţionează nu din convingerea realizării unor interese materiale pe o cale aparent legală, ci prin sustragerea de bunuri cu ajutorul violenţei.

Agravanta există, indiferent dacă interesul material urmărit de către făptuitor este realizat sau nu. Dacă omorul este săvârşit din alte motive 309 V. Dongoroz, S. Kahane, ş.a., op. cit., vol. I, p. 232; T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit., vol. I, p. 83. 310 V. Dongoroz, Codul penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol. III, p. 72. 311 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 223.



305

(răzbunare, gelozie etc.), agravanta nu este aplicabilă, chiar dacă moartea victimei i-ar aduce făptuitorului un avantaj material. Dimpotrivă, omorul se încadrează în dispoziţiile art. 175 lit. b) C. pen., dacă acţiunea făptuitorului, care urmărea uciderea unei persoane în realizarea unor interese materiale, nu a dus la uciderea acelei persoane, ci a alteia.

Săvârşirea omorului din interes material este o circumstanţă personală deoarece priveşte latura subiectivă a infracţiunii.

- Omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate (Art. 175 lit. c) C. pen., neincriminată în noul C. pen.).

Calitatea specială dintre făptuitor şi victimă, aceea de soţ sau rudă apropiată, motivează agravanta, ca element circumstanţial312.

Calitatea de soţ trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă această calitate a încetat, ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ, fapta constituie un omor simplu. De asemenea, omorul este simplu şi nu calificat, dacă făptuitorul şi victima erau legaţi, printr-o căsătorie nulă datorită bigamiei. Întrucât calitatea de soţ rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată, concubinii nu au această calitate. În consecinţă, omorul săvârşit asupra concubinului este tot un omor simplu şi nu calificat.

Rude apropiate sunt, potrivit art. 149 C. pen., ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. Uciderea de către tatăl firesc a copilului său înfiat constituie infracţiunea de omor calificat313 prevăzută de art. 175 lit. c) C. pen., precum şi fapta inculpatului care găsindu-şi fiica, în vârstă de 11 luni, plângând acasă, pentru a o determina să nu mai plângă, a lovit-o cu pumnii şi a strâns-o cu mâinile de torace, producându-i leziuni în urma cărora victima a decedat. Nu interesează dacă fraţii sau surorile sunt numai dinspre mamă, sau numai dinspre tată. Potrivit legii penale, sunt rude apropiate, copiii fraţilor şi surorilor. Copiii fraţilor şi surorilor sunt între ei veri primari, iar fratele sau sora este, faţă de copii celorlalţi fraţi sau surori, unchi şi, respectiv, mătuşă. Verii primari între ei, precum şi unchiul sau mătuşa faţă de nepoţii lor sunt rude apropiate. În acest sens, în practica judiciară s-a considerat că este calificat omorul săvârşit asupra unui văr primar, cel săvârşit asupra unui unchi314.

Calitatea de soţ sau de rudă apropiată a făptuitorului în raport cu victima este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra participanţilor. 312 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de Drept Penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. TREI, Bucureşti, 2006, p. 290. 313 C.S.J., D.P. nr. 3988 din 9.11.1999 , Dreptul, nr. 2/2001, p. 227. 314 T.S. D. nr. 1498/1975, CD, 1975, p. 332.



306

- Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra (Art. 175 lit. d) C.pen., neincriminată în noul C. pen.)

Existenţa agravantei este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a doua condiţii:

1. victima trebuie să se afle în starea de neputinţă de a se apăra Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, datorită unei stări fizice

sau psihice ori datorită altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului (persoanele care suferă de o infirmitate fizică sau psihică, cele bolnave, cele în vârstă înaintată sau în vârstă fragedă, cele aflate în stare de totală epuizare fizică etc.). Agravanta se aplică şi în cazul în care era o persoană care, în mod obişnuit, avea capacitatea de a se apăra, dar care, datorită unei anumite împrejurări, a fost lipsită de această capacitate, în momentul săvârşirii faptei. Se consideră ca fiind în stare de neputinţă de a se apăra şi persoanele a căror forţă fizică este vădit disproporţionată faţă de cea a făptuitorului.

Starea de neputinţă a victimei de a se apăra trebuie să fie exterioară activităţii făptuitorului, adică să nu se datoreze acestuia. Actele de natură să pună victima în neputinţă de a se apăra săvârşite de făptuitor constituie acte de pregătire sau de executare a omorului, care sunt absorbite de infracţiunea consumată de omor.

2. făptuitorul trebuie să profite efectiv de starea victimei, săvârşind infracţiunea mai uşor315. De exemplu, în practica judiciară, s-a considerat că această condiţie este îndeplinită, omorul fiind calificat, constând în fapta inculpaţilor care, pe timp geros şi noapte fiind, au abandonat victima, femeie bătrână, istovită fizic şi aflată în stare completă de ebrietate, cu consecinţa morţii acesteia. Dacă făptuitorul nu s-a folosit de starea de neputinţă a victimei de a se apăra pentru a o ucide, agravanta nu este aplicabilă.

Pentru existenţa omorului calificat prevăzut la art. 175 lit. d) C.pen., este necesar ca făptuitorul să fi ştiut, în momentul săvârşirii faptei, că victima se afla în stare de neputinţă de a se apăra. Dacă făptuitorul a fost în eroare în ceea ce priveşte starea victimei, omorul săvârşit este simplu, şi nu calificat.

Circumstanţa este reală şi se răsfrânge asupra eventualilor participanţi, dacă aceştia au cunoscut-o.

315 J. Grigoraş, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracţiunii de omor, Rev. Română de Drept, nr. 8/1975, p. 33.



307

- Omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane (Art. 175 lit. e) C.pen. şi art. 189, alin. (1), lit. f) în noul C. pen., asupra a două sau mai multor persoane)

Agravanta se referă la mijloacele de săvârşire a omorului, mijloace care, fie prin natura lor fie datorită împrejurărilor în care sunt folosite, în afara morţii victimei, crează o stare de pericol pentru viaţa altor persoane. De exemplu, în practica judiciară s-a reţinut ca omor calificat, fapta inculpatului de a fi ucis cu o rafală de pistol mitralieră o persoană, care stătea în picioare în mijlocul unei camere unde dormeau alte trei persoane, deoarece trăgând mai multe gloanţe asupra victimei în direcţia în care se aflau şi alte persoane, a fost pusă în pericol şi viaţa acestora316.

Este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut faptul că mijloacele folosite pun în pericol viaţa mai multor persoane. În ceea ce priveşte poziţia sa psihică, aceasta se caracterizează prin intenţie directă în raport cu persoana vizată ca victimă şi intenţia indirectă în raport cu persoanele a căror viaţă este pusă în pericol datorită mijloacelor pe care le foloseşte317.

Circumstanţa este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor, cu condiţia să o fi cunoscut.

- Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei ( Art. 175 lit. f) C. pen., neincriminată în noul C. pen.)

Agravanta se justifică deoarece fapta nu încalcă numai dreptul persoanei la viaţă, ci şi atributul autorităţii cu care sunt investite anumite persoane318. Pentru aplicarea agravantei, este suficient să se stabilească o legătură între omorul săvârşit şi îndatoririle de serviciu ale victimei. Această legătură, a cărei stabilire implică cercetarea atentă a împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta, există atunci când comiterea omorului este motivată de un sentiment de răzbunare, de nemulţumire, justificat sau nu, al făptuitorului cu privire la modul în care victima şi-a îndeplinit faţă de el îndatoririle de serviciu. Nu se cere o concordanţă în timp între săvârşirea omorului şi îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei, omorul putând fi săvârşit în timpul sau după îndeplinirea de către victimă a acestor îndatoriri. Agravanta nu este, însă, aplicabilă în cazul în care victima şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, comportându-se în mod abuziv. De exemplu, în practica judiciară, agravanta nu a fost reţinută în cazul în care victima, având funcţia de portar la un cămin, a pălmuit pe inculpat şi l-a

316 T.S., s.m., dec. nr. 97/1975, Rev. Română de Drept, nr. 4/1976, p. 52. 317 V. Dongoroz, S. Kahane, ş.a., op. cit., vol. III, p. 192. 318 Ibidem.



308

ameninţat cu cuţitul şi nici în cazul în care victima, deţinând o calitate oficială, a pătruns în locuinţa inculpatului fără autorizaţie.

În cazul în care victima este un funcţionar care exercită autoritatea de stat, omorul implică şi un act de ultraj, situaţie în care infracţiunea de ultraj este absorbită de omorul prevăzut în art. 175 lit. f) C. pen., răspunderea penală a făptuitorului se stabileşte numai pentru omor calificat319. Dacă victima îndeplinea o activitate importantă de stat sau publică, iar omorul a fost săvârşit în împrejurări care fac ca fapta să pună în pericol siguranţa statului, făptuitorul este sancţionat pentru infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa statului, infracţiune prevăzută de art. 160 C. pen.

- Omorul săvârşit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse (Art. 175 lit. g) C. pen. şi art. 189, alin. (1), lit. c) în noul C. pen.)

Scopul urmărit de făptuitor decurge din condiţiile de săvârşire a omorului. Situaţia premisă constă în faptul că autorul omorului sau o terţă persoană se află în una dintre următoarele trei situaţii prevăzute alternativ:

- urmărire; - arestare (tragerea la răspundere penală – după noul C. pen.); - executarea unei pedepse. Urmărirea poate avea semnificaţia de urmărire fizică, cum ar fi, de

exemplu, făptuitorul surprins în flagrant delict care este urmărit de către o persoană pentru a fi prins şi predat organelor de urmărire penală, cât şi sensul de urmărire penală.

Arestarea semnifică atât arestarea învinuitului sau inculpatului, ca măsură preventivă, cât şi arestarea pentru punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea privativă de libertate.

Executarea unei pedepse semnifică măsura luată pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind executarea pedepselor principale, complementare şi accesorii. Dacă măsura arestării nu a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, ori executarea pedepsei nu poate fi adusă la îndeplinire fiind graţiată, fapta constituie un omor simplu şi nu calificat. Nu este necesar ca făptuitorul să realizeze scopul pe care l-a urmărit prin săvârşirea omorului; este suficient ca acest scop să fi existat în momentul comiterii faptei. Dacă scopul lipseşte, agravanta nu poate fi aplicată.

- Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni (Art. 175 lit. h) C.pen. şi art. 189, alin. (1), lit. d) în noul C. pen.)

319 C.S.J., D.P. nr. 109 din 19.01.1999, Dreptul, nr. 2/2000, pp. 185-186.



309

Această circumstanţă agravantă există, indiferent de către cine este comis omorul, fiind suficientă dovada scopului urmărit.

La prima formă, înlesnirea comiterii altei infracţiuni, nu interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracţiune, iar dacă urmează să participe, nu interesează calitatea pe care o va avea (autor, instigator sau complice). De asemenea, nu interesează dacă omorul se comite anterior sau concomitent cu respectiva infracţiune. În sfârşit, este indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat, dacă infracţiunea a cărei înlesnire a fost urmărită s-a consumat sau a rămas în faza tentativei320. Dacă infracţiunea a cărei înlesnire s-a urmărit a fost săvârşită de autorul omorului, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni321.

În cazul ascunderii altei infracţiuni, nu interesează dacă omorul s-a comis după sau concomitent cu acea infracţiune, dacă făptuitorul a participat sau nu la comiterea ei, şi nici dacă, participând, a avut calitatea de autor, instigator sau complice. Circumstanţa are caracter personal.

- Omorul săvârşit în public (Art. 175 lit. i) C.pen., neincriminată în noul C. pen.)

Această împrejurare ia în considerare periculozitatea sporită a faptei, care este dată de locul săvârşirii, un loc public în accepţiunea art. 152 C. pen.

1.2.3. Forme. Sancţiuni Tentativa se pedepseşte. Sancţiunea constă în (detenţiune pe viaţă – după noul C. pen.) închisoare

de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

1.3. Omorul deosebit de grav

1.3.1. Conţinutul legal Omorul deosebit de grav este omorul săvârşit în vreuna din următoarele

împrejurări: a) prin cruzimi; b) asupra a două sau mai multor persoane;

320 T.S., S.P.D. nr. 380/1979, Rev. Română de Drept, nr. 10/1979, p. 66. 321 T.S., S.P.D. nr. 216/1979, Rev. Română de Drept, nr. 8/1979, p. 61.



310

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor; d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii; e) asupra unei femei gravide; f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

1.3.2. Circumstanţele ce definesc omorul deosebit de grav Omorul deosebit de grav presupune săvârşirea omorului în prezenţa uneia

sau unora dintre circumstanţele agravante enumerate în mod limitativ : a) Omorul săvârşit prin cruzimi (Art. 176 lit. a) C.pen. şi art. 189, alin.

(1), lit. h) în noul C. pen.). Particularitatea omorului deosebit de grav constă în aceea că făptuitorul

întrebuinţează în mod voit anumite metode şi mijloace de chinuire a victimei, cauzându-i suferinţe puternice, prelungite în timp, altele decât cele care însoţesc moartea violentă. La aprecierea unui omor ca fiind săvârşit prin cruzimi trebuie să se ţină seama, de asemenea, de aspectul de ferocitate cu care făptuitorul a săvârşit omorul, trezind în conştiinţa celor din jur un sentiment de oroare în rândul celor care au luat cunoştinţă de faptă, cum ar fi de exemplu, atunci când inculpatul i-a aplicat victimei 32 de lovituri cu briceagul în zona ficatului, toracelui şi a gâtului322.

De regulă, suferinţele cauzate victimei sunt de natură fizică, însă acestea pot fi şi de natură morală, cum ar fi, de exemplu, atunci când victima este obligată să asiste la brutalităţile săvârşite împotriva unei persoane de care este legată printr-o puternică afecţiune. În acest caz, victima trebuie să îndure, alături de suferinţele fizice rezultate din acţiunea de ucidere, şi suferinţele morale ocazionate de brutalităţile respective.

Nu interesează dacă cruzimile au dus ele însele la moartea victimei sau dacă făptuitorul le-a folosit numai pentru a chinui victima înainte de a o ucide, totdeauna însă, fiind necesar ca ele să fie săvârşite înainte de consumarea omorului. Circumstanţa agravantă specială prevăzută în art. 176 lit a) C.pen. şi circumstanţa agravantă generală prevăzută în art. 75 lit. b) C. pen., având acelaşi conţinut, se aplică numai circumstanţa agravantă specială. Circumstanţa este reală, iar potrivit art. 28 al. 2 C. pen., se răsfrânge asupra participanţilor.

322 C.S.J., D.P. nr. 11 din 5.02.2001 , Dreptul, nr. 6/2002, pp. 221-222.



311

b) Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane (Art. 176 lit. b) C.pen. şi art. 189, alin. (1), lit. f) în noul C. pen.).

Agravanta ia în considerare pluralitatea de victime, situaţie care sporeşte periculozitatea socială a omorului şi îl caracterizează pe făptuitor ca fiind deosebit de periculos.

În doctrină323, s-a afirmat că, moartea a două sau mai multe persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni, constând de exemplu, în punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, urmată de moartea a cel puţin două dintre acestea. Într-o opinie324 contrară, rezultatul cerut de lege poate să se producă şi prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare, cum ar fi de exemplu, atunci când, prin mai multe focuri de armă, făptuitorul ucide două persoane aflate într-un anumit loc. Această opinie a fost exprimată şi într-o decizie de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem325. Agravanta este aplicabilă numai dacă se produce efectiv moartea a cel puţin două persoane, caz în care ne aflăm în prezenţa omorului deosebit de grav în formă consumată, sau dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, în sensul că nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, caz în care ne aflăm în prezenţa tentativei acestui omor deosebit de grav. Tentativa există, chiar şi atunci când, în aceeaşi împrejurare, fapta îndreptată împotriva primei părţi vătămate a fost săvârşită cu premeditare, în condiţiile omorului calificat, iar cea îndreptată împotriva celei de a doua părţi vătămate a fost spontană.

Dacă rezultatul cerut de lege se produce numai parţial, în sensul că încetează din viaţă o singură persoană, făptuitorul răspunde pentru tentativa la infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav (cu excepţia celui prevăzut în art. 176 lit. b) C. pen., în concurs cu infracţiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav, în formă consumată [cu excepţia celui prevăzut în art. 176 lit. b) C.pen.]

323 V. Dongoroz, Gh. Dărângă ş.a., Noul Cod Penal şi Codul Penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p. 114 ; V. Dongoroz, S. Kahane, ş.a., op. cit., vol. III, p. 198 ; O. Loghin, Cu privire la omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. b) şi c) C. pen., Analele Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1975, pp. 77-78. 324 T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit., vol. I, p. 95 ; Em. Stancu, Câteva consideraţii privind elementele circumstanţiale ale conţinutului infracţiunii de omor deosebit de grav, Analele Universităţii Bucureşti, 1979, p. 73. 325 T.S., Decizia de îndrumare, supracit.; în acelaşi sens T.S., S.P.D. nr. 2201/1983, Rev. Română de Drept nr. 12/1984, p. 76.



312

c). Omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor sau o tentativă la infracţiunea de omor – după noul Cod penal (Art. 176 lit. c) C. pen. şi art. 189, alin. (1), lit. e) în noul C. pen.).

Circumstanţa agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului – săvârşirea anterioară a altui omor – care demonstrează persistenţa sa în ceea ce priveşte săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca fiind deosebit de periculos.

Antecedentul cerut de lege făptuitorului nu există dacă acesta a săvârşit anterior o altă infracţiune care a avut ca urmare moartea unei persoane326, cum ar fi de exemplu, pruncuciderea, uciderea din culpă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei etc.

Omorul săvârşit anterior trebuie să fie un omor consumat327, însă există şi opinia potrivit căreia antecedenţa făptuitorului poate consta şi într-o tentativă de omor328. În sprijinul celei de a doua opinii, împărtăşită, în general, şi în practica judiciară329, se invocă, în primul rând, argumentul că legiuitorul, caracterizând antecedentul făptuitorului, se referă, la săvârşirea anterioară a altui omor, or, potrivit art. 144 C.pen., prin „săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege comiterea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. În al doilea rând, se susţine că, din punctul de vedere al periculozităţii sociale a făptuitorului, nu există deosebiri esenţiale între cel ce comite pentru prima dată o tentativă de omor, moartea persoanei neproducându-se datorită unor împrejurări independente de voinţa acestuia, şi cel ce săvârşeşte pentru prima dată un omor consumat, din moment ce, în ambele cazuri, săvârşirea unui nou omor denotă aceeaşi gravă lipsă de respect faţă de viaţa omului.

Nu interesează dacă pentru omorul anterior, făptuitorul a beneficiat sau nu de vreo cauză de atenuare a pedepsei, însă, dacă a beneficiat de o astfel de cauză, instanţa de judecată va ţine seama de aceasta la stabilirea pedepsei, pentru omorul deosebit de grav. Nu are importanţă dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârşit anterior, dacă acest omor a fost amnistiat, ori dacă în ceea ce priveşte a intervenit sau nu prescripţia. Amnistia intervenită,

326 V. Dongoroz, Gh. Dărângă, op.cit., p. 114 327 O. Loghin, Cu privire la corecta încadrare a unor fapte în dispoziţiile art. 176 lit. c) C.pen., Analele Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1983, p. 61. 328 J. Grigoraş, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor împrejurări care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracţiunii de omor, Rev. Română de Drept nr. 8/1975, pp. 39-40. 329 T.S., S.P.D. nr. 2201/1983, CD, 1983, p. 224.



313

pentru omorul anterior, pentru o tentativă la infracţiunea de omor, nu exclude reţinerea agravantei, deoarece legea nu prevede nici o excepţie de la incidenţa acestei agravante. Dacă omorurile săvârşite constituie o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, şi dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni sau la recidivă. Astfel, dacă pentru omorul sau omorurile săvârşite anterior, făptuitorul a fost condamnat definitiv, ultima faptă de omor se încadrează în dispoziţiile art. 176 lit. c) C. pen., aplicându-se, totodată, şi dispoziţiile referitoare la recidivă, iar dacă, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare, toate aceste omoruri se judecă deodată, primul este sancţionat – ca omor unic – în raport cu condiţiile în care s-a săvârşit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispoziţiile art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea, în final, şi a dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. Soluţia decurge din aceea că art. 176 lit c) C. pen., nu are în vedere, în toate cazurile, o pluralitate de omoruri sub forma concursului sau a recidivei; poate fi vorba şi de unul din cazurile prevăzute în art. 38 C. pen., când, deşi există o hotărâre de condamnare pentru omorul săvârşit anterior, aceasta nu poate constitui, totuşi, temei pentru stabilirea stării de recidivă.

Circumstanţa este personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor. d). Omorul săvârşit pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei

tâlhării sau piraterii (Art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 189, alin. (1), lit. d) în noul C. pen. - pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni).

Împrejurarea care atribuie acestui omor caracter deosebit de grav constă în scopul special urmărit de făptuitor, care trebuie să fie săvârşirea sau ascunderea săvârşirii unei tâlhării sau piraterii. În timp ce prin omorul calificat prevăzut de art. 175 lit. h) C. pen., făptuitorul urmăreşte înlesnirea sau ascunderea oricărei infracţiuni, în cazul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d) C. pen., scopul este restrâns numai la săvârşirea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii. Întrucât, atât agravanta prevăzută în art. 175 lit. h) C. pen., cât şi cea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., se referă la o aceeaşi împrejurare – scopul comiterii omorului – aplicarea uneia dintre aceste agravante exclude aplicarea, în acelaşi timp, şi a celeilalte. Încadrarea faptei în dispoziţiile art. 176 lit. d) C. pen., este, însă, compatibilă cu aplicarea celorlalte circumstanţe agravante ale omorului. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, surprins de victimă (paznic de noapte), în timp ce fura o cantitate de lucernă, i-a aplicat acesteia o luvitură de furcă, cauzându-i leziuni în urma cărora ea a decedat, trebuie încadrată atât în dispoziţiile art. 175 lit. f) C. pen., şi în dispuziţiile art. 176 lit. d) C.pen.



314

Un omor se va încadra în dispoziţiile art. 176 lit. d) C. pen., ori de câte ori se va stabili că făptuitorul a suprimat cu intenţie viaţa unui om, pentru a crea condiţiile favorabile săvârşirii sau ascunderii unei tâlhării sau piraterii. Este necesar ca activitatea făptuitorului să fie „de asemenea natură şi violenţele să fie exercitate în aşa mod, încât să exprime legătura lor, din punct de vedere material şi subiectiv, cu scopul ce se cere realizat”330.

În ceea ce priveşte tâlhăria sau pirateria cu care intră în concurs omorul deosebit de grav, aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 211 al. 1 C. pen., şi nu în dispoziţiile art. 211 al. 3 C. pen. – tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei – deoarece, din moment ce făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea morţii victimei, nu se poate reţine că el este, în acelaşi timp, în culpă faţă de acest rezultat, aşa cum cere textul art. 211 al. 3 C. pen.331 Dacă făptuitorul, urmărind comiterea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii, săvârşeşte o tentativă de omor, există tentativă la omorul deosebit de grav prevăzut în art. 176 lit. d) C. pen. Această tentativă intră în concurs cu tentativa sau infracţiunea consumată de tâlhărie sau piraterie, după cum executarea tâlhăriei sau pirateriei a fost întreruptă sau dusă până la capăt.

Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 176 lit. d) C. pen., referindu-se la scopul săvârşirii omorului, deci la latura subiectivă a infracţiunii, este o circumstanţă personală. În consecinţă, ea nu se va răsfrânge asupra participanţilor332, afară de cazul în care aceştia au acţionat şi ei în acelaşi scop.

e). Omorul săvârşit asupra unei femei gravide (Art. 176 lit. e) C. pen. şi art. 189, alin. (1), lit. g) în noul C. pen.)

Calitatea victimei atribuie omorului caracter deosebit de grav, anume aceasta trebuie să fie o femeie gravidă. Acest omor este deosebit de grav, deoarece, prin săvârşirea faptei, pe lângă moartea femeii, se suprimă şi produsul de concepţie, care este o viaţă în curs de devenire.

Este necesar ca starea de graviditate să fie reală şi să fie cunoscută de către făptuitor. Cunoaşterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei se stabileşte, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale cauzei.

f). Omorul săvârşit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora (Art. 176 lit. f) C. pen., neincriminată în noul C. pen.)

330 I. Dobrinescu, op. cit., p. 93. 331 T.S., S.mil. nr. 15/1979, Rev. Română de Drept, nr. 1/1980, p. 70. 332T.S., D. nr. 92/1986, Rev. Română de Drept, nr. 6/1987, p. 77.



315

Agravanta este circumstanţială decurgând din calitatea subiectului pasiv care trebuie să fie un magistrat, poliţist, jandarm sau militar. Omorul se săvârşeşte în timp ce victima se află în exerciţiul funcţiunii.

1.3.3. Forme. Sancţiuni Tentativa se pedepseşte. Sancţiunea constă în detenţiune pe viaţă, sau închisoare de la 15 la 25 de

ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Se impune a se remarca, faptul că, noul Cod penal prevede o singură formă

agravată a infracţiunii de omor – omorul calificat -, în care se regăsesc o parte din formele circumstanţiale agravante ale omorului calificat din Codul penal în vigoare, cât şi o parte dintre cele ale omorului deosebit de grav. Necuprinderea unor forme circumstanţiale agravante, în noul Cod penal, se explică prin aceea că unele se regăsesc în conţinutul agravantelor generale, iar altele în anumite norme de incriminare.

1.4. Pruncuciderea

1.4.1. Conţinutul legal Infracţiunea, conform art. 177 C. pen. şi art. 200 din noul C. pen., constă

în uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, (dar nu mai târziu de 24 ore - după noul C. pen.) de către mama aflată într-o stare de tulburare( psihică) pricinuită de naştere.

1.4.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă,

drept pe care îl are copilul nou-născut333. Nu interesează dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical, după cum nu interesează dacă a fost sau nu eliminată placenta. Copilul are calitatea de nou-născut, un scurt interval de timp, cât păstrează încă pe corp urmele recente ale naşterii, fără însă ca acest interval de

333 O. A. Stoica, Unele consideraţii cu privire la infracţiunea de pruncucidere, Analele Universităţii „Babeş Boliay”, Cluj, 1972, p. 41.



316

timp să fie dinainte stabilit. Calitatea de nou-născut, se stabileşte, în fiecare caz concret, pe baza expertizei medico-legale.

Ceea ce interesează este ca noul-născut să fie viu, în momentul naşterii, deoarece numai într-un asemenea caz se poate vorbi de suprimarea dreptului la viaţă al unei persoane, şi, deci de o omucidere.

Obiectul material constă în corpul copilului nou-născut, întrucât asupra acestuia se produce acţiunea de ucidere.

Subiect activ poate fi numai mama copilului nou-născut. Participaţia penală. Există o opinie, majoritară, potrivit căreia

pruncuciderea este o formă atenuată a omorului, care susţine faptul că, în cazul săvârşirii faptei în participaţie, mama trebuie să răspundă pentru pruncucidere, iar ceilalţi participanţi pentru omor calificat334, opinie care este împărtăşită şi de practica judiciară335.

Calitatea de mamă este o circumstanţă personală, care poate atrage fie o agravare, fie o atenuare a omorului. Dacă mama îşi ucide copilul în condiţiile art. 177 C.pen., circumstanţa este atenuantă, determinând aplicarea pedepsei prevăzută din acest text şi nu a pedepsei prevăzute de art. 175 C.pen.

1.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material se realizează, ca şi în cazul omorului,

printr-o activitate de ucidere, activitate care poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune336. Fapta priveşte un copil nou-născut şi trebuie să fie săvârşită imediat după naştere. Cerinţa legii referitoare la uciderea copilului nou-născut imediat după naştere este îndeplinită dacă copilul este ucis în momentul când are loc expulzarea sau în momentele următoare, cât timp copilul are calitatea de nou-născut şi păstrează pe corpul său urmele naşterii recente. Aceasta necesită în fiecare caz, efectuarea unei expertize medico-legale. Dacă uciderea copilului nu se săvârşeşte imediat după naştere, fapta constituie un omor calificat.

Urmarea imediată constă în moartea copilului nou-născut, rezultat care se poate produce imediat sau după trecerea unui interval de timp.

Raportul de cauzalitate dintre activitatea de ucidere şi moartea copilului trebuie să existe în toate cazurile. Acest raport există chiar şi atunci când la

334 V. Dongoroz, S. Kahane, ş.a., op. cit., vol. III, p. 206 ; O. Loghin, Sancţionarea participanţilor în cazul pruncuciderii, Rev. Română de Drept, nr. 1/1973, p. 94. 335 T.S., D. îndr. nr. 2/1976, C.D., 1976, p. 44. 336 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 110.



317

producerea rezultatului au contribuit şi alte cauze sau împrejurări, preexistente, concomitente sau survenite.

Latura subiectivă este intenţia, care poate fi directă sau indirectă. Dacă mama îşi ucide copilul din culpă, imediat după naştere, fapta constituie infracţiunea de ucidere din culpă. Intenţia mamei de a-şi ucide copilul trebuie să fie determinată de starea de tulburare psihică pricinuită de naştere. De aceea, în cazul pruncuciderii, intenţia este spontană, se formează sub imperiul stării de tulburare şi se execută simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare. Starea de tulburare trebuie să fie pricinuită de naştere. Tulburările pricinuite de naştere, pe care le-a avut în vedere legiuitorul, sunt numai tulburările de natură psiho-patologică, tulburările anormale, maladive, provocate de diverşi factori nocivi, de exemplu, psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofrenoide etc.337.

Pentru stabilirea stării de tulburare pricinuită de naştere, este necesară efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se constate că în condiţiile concrete în care a săvârşit fapta, mama s-a aflat sub imperiul unei astfel de stări.

1.4.4. Forme. Sancţiuni Tentativa nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul

cerut de lege, moartea copilului nou-născut. Sancţiunea este închisoarea.

1.5. Uciderea din culpă

1.5.1. Conţinutul legal Potrivit art. 178 al. 1 C. pen. şi art. 192 din noul C. pen., infracţiunea

constă în uciderea din culpă a unei persoane.

1.5.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.

337 T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., op. cit., vol. I, pp. 102-103.



318

Obiectul material constă în corpul victimei. Subiect activ poate fi orice persoană. Dacă făptuitorul are o anumită

calitate – de exemplu – este conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, infracţiunea există în formă agravată.

Participaţia penală este posibilă numai sub forma participaţiei improprii.

1.5.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material se realizează ca şi în cazul omorului

printr-o acţiune sau inacţiune. Urmarea imediată constă în moartea unei persoane. Raportul de cauzalitate, dintre activitatea de ucidere şi rezultatul produs,

trebuie să existe în toate cazurile. Intervenţia şi a altor factori cu rol cauzal, la producerea rezultatului, nu

înlătură raportul de cauzalitate. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că între activitatea medicului, care din culpă, nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile sale profesionale, şi moartea victimei – internată în urma unei lovituri de cuţit, care i-a fost aplicată de o altă persoană – există un raport de cauzalitate, deoarece, în speţă, activitatea medicului are valoare cauzală, contribuind, alături de activitatea autorului loviturii de cuţit, la producerea rezultatului338. Dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane, toate aceste persoane vor răspunde în calitate de autori ai infracţiunii. Practica judiciară339, a decis, pe cale de consecinţă, că inculpaţii răspund în calitate de autori pentru infracţiunea de ucidere din culpă, săvârşită în următoarele împrejurări: cu ocazia primului accident de circulaţie, produs de unul dintre inculpaţi, s-au cauzat victimei leziuni grave, însă au mai rămas şanse de salvare a vieţii, prin efectuarea unei intervenţii chirurgicale. Producându-se însă şi al doilea accident, imputabil celui de-al doilea inculpat, s-a anihilat posibilitatea intervenţiei chirurgicale care, ipotetic, ar fi salvat viaţa victimei.

Culpa concurentă a victimei, care contribuie la producerea rezultatului, nu înlătură răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, într-un caz, s-a reţinut infracţiunea de ucidere din culpă în sarcina inculpatului care a permis victimei – o persoană în stare de ebrietate – să se urce pe platforma autocamionului pe care îl conducea, acesta căzând apoi din autocamion cu consecinţa morţii acesteia,

338 T.S., S.P.D. nr. 1281/1976, în Repertoriu... de V. Papadopol, M. Popovici, op. cit., p. 388. 339 T.S., S.P.D. nr. 1686/1977, în Repertoriu... de V. Papadopol, M. Popovici, op. cit., p. 387.



319

deoarece, chiar dacă victima a contribuit, prin propria sa activitate imprudentă, la producerea accidentului, totuşi, fără activitatea făptuitorului, acest incident nu s-ar fi produs340.

Culpa exclusivă a victimei, la producerea rezultatului, înlătură răspunderea penală a făptuitorului.

Latura subiectivă presupune culpa, în cele două forme. În cazul culpei cu previziune, făptuitorul a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului periculos, dar a sperat în mod uşuratic că acest rezultat nu se va produce. Astfel, într-un caz, inculpatul, primind dispoziţia de a coborî două panouri grele fixate pe platforma unui turn de răcire, a aruncat de la înălţime unul din panouri, care, în cădere, a lovit un muncitor, cauzându-i moartea. Fapta constituie ucidere din culpă deoarece inculpatul a considerat, fără temei, că rezultatul nu se va produce341. În cazul culpei simple, făptuitorul nu a prevăzut rezultatul, deşi putea şi trebuia să-l prevadă. Astfel, într-un caz, inculpatul, militar aflat în serviciu de pază, a lăsat arma încărcată şi nesupravegheată în preajma unui grup de copii. Unul dintre copii, jucându-se cu arma, aceasta s-a descărcat şi un alt copil a fost ucis. Inculpatul se face vinovat de infracţiunea de ucidere din culpă, pentru că, în împrejurările date, putea şi trebuia să prevadă rezultatul care s-a produs342.

Dacă culpa făptuitorului, în una dintre cele două forme, nu poate fi stabilită, fapta nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă.

1.5.4. Forme. Sancţiuni Tentativa nu este posibilă. Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii morţii victimei. Sancţiunea este închisoarea de la 1 la 5 ani.

1.5.5. Conţinutul agravat Infracţiunea are patru forme agravate prevăzute în al. 2-5.

340 T.S., S.D.P. nr. 343/1989, Dreptul, nr. 1-2/1990, p. 142. 341 T.J. Dolj, D. nr. 1647/1969, Rev. Română de Drept, nr. 4/1970, p. 187. 342 T.S., S.mil. D. nr. 81/1975, CD 1975, p. 348.



320

A. Potrivit al. 2, prima formă agravată constă în uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Circumstanţa agravantă presupune întrunirea următoarelor condiţii: – făptuitorul trebuie să fie profesionist, meseriaş sau o persoană care

efectuează o anumită activitate; – fapta să fie săvârşită în exerciţiul profesiei, meseriei ori în îndeplinirea

respectivei activităţi; – să existe anumite dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru

exerciţiul profesiei sau meseriei ori pentru efectuarea acelei activităţi; – fapta să fie urmarea nerespectării acestor dispoziţii legale sau măsuri

de prevedere. Prin instituirea agravantei, legiuitorul a urmărit să determine la prudenţă pe

cei ce exercită profesii sau meserii ori desfăşoară anumite activităţi pentru care există dispoziţii legale sau măsuri de prevedere, tocmai pentru că orice neatenţie în exercitarea lor poate avea consecinţe grave, constând chiar în pierderea vieţii unei persoane. În practică, uciderea din culpă în această formă agravată poate fi întâlnită în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, în domeniul activităţii medicale, al construcţiilor etc.

Sancţiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani. B. Potrivit al. 3, a doua formă agravată există când uciderea din culpă a

unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, sau care se află în stare de ebrietate.

Pentru existenţa agravantei se cere, pe de o parte, ca făptuitorul, să fie un conducător de vehicul, cu tracţiune mecanică, iar pe de altă parte, ca acesta să aibă, în momentul săvârşirii faptei, o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau să fie în stare de ebrietate.

Prima condiţie, aceasta este îndeplinită, indiferent dacă făptuitorul este sau nu profesionist şi indiferent dacă are sau nu carnet de conducere. Dacă conducătorul profesionist trebuie să dea dovadă de o atenţie sporită, cu atât mai mult cel neprofesionist sau persoana care nu are permis de conducere, neavând priceperea şi experienţa celui dintâi, trebuie să procedeze cu o deosebită grijă atunci când conduce un vehicul cu tracţiune mecanică.

În cazul persoanei fără permis de conducere, infracţiunea de ucidere din culpă în formă agravată intră în concurs cu infracţiunea săvârşită prin conducerea vehiculului fără permis de conducere.



321

A doua condiţie este îndeplinită dacă, în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau se află în stare de ebrietate.

Sancţiunea constă în închisoare de la 5 la 15 ani. C. Potrivit al. 4, a treia formă agravată constă în fapta săvârşită din culpă,

de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.

Spre deosebire de al. 2, agravanta se referă numai la persoanele care exercită o profesie sau meserie, fără a face referire şi la alte activităţi. Totodată, legiuitorul are în vedere numai starea de ebrietate a făptuitorului, nu şi îmbibaţia alcoolică peste limita legală, deoarece, cu excepţia circulaţiei pe drumurile publice, pentru celelalte domenii de activitate nu se prevede o limită legală a îmbibaţiei alcoolice.

Sancţiunea constă în închisoare de la 5 la 15 ani. D. Potrivit al. 5, a patra formă agravată există dacă prin fapta săvârşită s-a

cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Agravanta se referă la rezultatul produs, constând în moartea a două sau

mai multor persoane. Este vorba de o unitate infracţională legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi rămas infracţiuni distincte şi ar fi intrat în concurs343.

Sancţiunea. În cazul formei agravate din al. 5, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adăuga un spor de până la 3 ani.

1.6. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

1.6.1. Conţinutul legal Potrivit art. 179 al. 1 C. pen. şi art. 191 din noul C. pen., infracţiunea

constă în fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.

Ca şi particularitate a acestei infracţiuni constă în modalitatea în care se acţionează în scopul suprimării unei vieţi omeneşti şi a persoanei care o curmă efectiv. Autorul acţionează asupra conştiinţei viitoarei victime, pentru a o convinge să se sinucidă, ori îi dă sprijinul necesar înfăptuirii actului suicidar, acţiunea cu efecte letale fiind însă lucrarea exclusivă a sinucigaşului.

343 T.S., S.P.D. nr. 331/1983, Rev. Română de Drept, nr. 5/1984, p. 67.



322

1.6.2. Condiţii preexistente şi de conţinut Subiecţii infracţiunii Subiectul activ sau pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană care poate fi

subiect al infracţiunii. Latura obiectivă Elementul material constă dintr-o acţiune, din acte comisive. Inacţiunea

autorului faţă de actul suicidar nu intră sub incidenţa textului incriminator. Latura subiectivă Infracţiunea se săvârşeşte exclusiv cu intenţie, directă sau indirectă, în

sensul că autorul realizează şi acţionează în direcţia determinării ori înlesnirii de a se sinucide şi doreşte ori acceptă acest rezultat.

Modalităţi a) Modalitatea tip constă dintr-o acţiune de determinare ori o acţiune de

înlesnire a sinuciderii unei persoane. Prin determinarea sinuciderii înţelegem acţiunea unei persoane de a face ca

o altă persoană să ia hotărârea de sinucidere, adică să încerce ori să realizeze fapta de a-şi curma singur viaţa.

Prin înlesnirea sinuciderii înţelegem acea acţiune a unei persoane de a înlesni o altă persoană să se sinucidă, ori să tenteze la aceasta.

b) Modalitatea agravantă constă în acţiuni identice anterioare, dar adresate fie unui minor, fie unei persoane incapabile sa-şi de seama de fapta sa, fie în sfârşit, unei persoane are nu putea fi stăpână pe actele sale.

Tentativa nu se pedepseşte.

1.7. Lovirea sau alte violenţe

1.7.1. Conţinutul legal Potrivit art. 180 C. pen. şi art. 193 din noul C. pen., infracţiunea constă în

lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.

1.7.2. Condiţii preexistente şi de conţinut



323

Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc persoanele împotriva actelor de violenta cauzatoare de suferinţe ori vătămări corporale.

Obiectul material este corpul persoanei asupra căruia acţionează

făptuitorul. Subiectul activ şi subiectul pasiv nu este determinat de lege. Participaţia este posibilă în oricare formă: coautorat, instigare,

complicitate. Latura obiectivă

Elementul material se exprimă printr-o acţiune sau inacţiune de lovire ori de executare a altor acte de violentă cauzatoare de suferinţe fizice sau de vătămări corporale.

Inacţiunile sunt mai rar întânite în cazuistica penală ( de exemplu, făptuitorul nu avertizează despre prezenţa în curtea sa a unui câine periculos, care muşcă victima).

Acţiunile pot fi înfăptuite prin mijloace fizice (lovirea cu bastonul, cu cuţitul etc.) sau mijloace psihice (sperierea victimei care cade din acest motiv şi se loveşte).

Prin vătămare corporală se înţelege o afectare a substanţei corpului uman sau a sănătăţii acestuia. Vătămarea este consecinţa unei acţiuni agresive prin intermediul unui obiect oarecare asupra organismului uman care are drept efect producerea unui traumatism.

Prin îngrijiri medicale se înţelege tratamentul adecvat aplicat în vederea însănătoşirii .

Urmarea imediată constă în provocarea unor suferinţe fizice persoanei

vătămate, fie în cauzarea unei vătămări corporale a acesteia. Între acţiunea - inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată este necesar a se stabili un raport de determinare, o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă Infracţiunea se săvârşeşte exclusiv cu intenţie directă ori indirectă. Nu este

necesar ca autorul să fi comis fapta dintr-un anume mobil sau într-un anumit scop.

Tentativa nu se pedepseşte.



324

1.8. Vătămarea corporală

1.8.1. Conţinutul legal Vătămarea corporală (Art. 181 C. pen şi art. 194 din noul C. Pen.), este

“fapta persoanei care pricinuieşte integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte persoane o vătămare care necesită, pentru vindecare, îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”. Este o variantă de specie a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prezentând însă un grad de pericol social mai mare decât al acesteia din urmă, fiindcă durata îngrijirilor medicale necesare restabilirii integrităţii corporale sau sănătăţii este cu mult mai mare. Ţinând seama de această urmare imediată gravă legea a incriminat această variantă a vătămării ca o variantă calificată, sub un " nomen juris" propriu, în art. 181, C. pen.

Analizând conţinutul legal al acestei infracţiuni se poate concluziona faptul că, ceea ce deosebeşte această infracţiune de lovirea sau alte violenţe este durata îngrijirilor medicale. Doar această durată este reţinută la stabilirea încadrări juridice şi nu perioada concediului medical acordat ori perioada de incapacitate temporară de muncă.

1.8.2. Condiţii preexistente şi de conţinut Obiectul ocrotirii juridice Obiect juridic special, sunt relaţiile sociale care se referă la asigurarea

integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane fizice, adică la securitatea fizică sau intangibilitatea psiho-fizică a persoanei344.

Dreptul penal incriminează numai faptele de pericol social prin care se vatămă integritatea corporală sau sănătatea altuia. De aceea, în principiu, dreptul penal nu incriminează vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii proprii de către sine însuşi (autolezarea sau autovătămarea), cu excepţia cazului în care prin acestea s-ar prejudicia ori s-ar contraveni unor interese generale, sociale sau de stat (de pildă, autovătămarea în scopul de a se sustrage de la serviciul militar incriminată de art. 348, C. pen.) sau ar fi săvârşită din mobil sau în scop antisocial.

344 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 57.



325

De asemenea, securitatea şi integritatea psihico-fizică a persoanei reprezintă – ca şi viaţa – un bun sau o valoare socială intangibilă şi indisponibilă. De aceea, în principiu, consimţământul prealabil al victimei nu înlătura răspunderea penală a făptuitorului, decât prin excepţie, în cazurile derogatorii admise de lege sau de obiceiurile recunoscute ori tolerate de ordinea de drept.

Obiectul material al infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei îl constituie integritatea corporală sau sănătatea omului, a corpului omenesc, în sens anatomo-morfologic şi psiho-fiziologic, în starea în care acestea se află în momentul săvârşirii faptei ilicite. Toate infracţiunile din această categorie au ca obiect material corpul unei persoane în viaţă345.

Subiecţii infracţiunii Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, cu condiţia de a

fi o altă persoană decât victima. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică vie, indiferent de vârstă, sex

sau de starea integrităţii corporale sau sănătăţii sale. În cazul în care făptuitorul, prin aceeaşi faptă, sau prin fapte distincte, a

cauzat vătămarea corporală a mai multor persoane, potrivit regulii "câte persoane vătămate atâtea infracţiuni", va exista concurs de infracţiuni346.

Infracţiunile contra integrităţii corporale sau sănătăţii pot fi săvârşite şi cu participaţie.

Latura obiectivă Infracţiunile de vătămare a integrităţii corporale sunt infracţiuni comisive,

care, însă, pot fi săvârşite şi prin omisiuni, şi anume atunci când făptuitorul avea obligaţia de a face ceva, de a acţiona pentru a împiedica vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, de exemplu neacordarea de către medic a asistenţei medicale datorată unui pacient.

Cele mai multe dintre aceste infracţiuni au ca urmare imediată o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei. Această urmare imediată se caracterizează prin aceea că ea se poate prelungi dincolo de momentul consumării infracţiunii, agravându-se progresiv, făcând ca infracţiunea consumată să se transforme într-o variantă calificată a acesteia. Astfel, lovirea sau alte violenţe prin care s-a cauzat o vătămare care a necesitat pentru vindecare mai mult de 20 de zile, constituie infracţiunea de vătămare corporală; vătămarea corporală care a necesitat pentru vindecare mai mult de 60 de zile sau

345 Idem, p. 114. 346 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu , op. cit., p. 115.



326

care a avut alte consecinţe grave, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar dacă lovirea sau vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii, în orice variantă a acesteia, a avut ca urmare moartea victimei, fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Infracţiunile examinate sunt deci infracţiuni progresive. Oricare ar fi însă evoluţia urmării imediate, trebuie să existe legătură de

cauzalitate între fapta de lovire sau vătămare şi urmarea produsă. Dacă se constată această legătură de cauzalitate, pentru calificarea faptei se va ţine seama nu de momentul consumării infracţiunii, ci de acela al epuizării rezultatului.

Latura subiectivă Ca regulă, această infracţiune se săvârşeşte, cu intenţie directă sau

indirectă. Dar, totuşi, caracteristică celor mai multe dintre infracţiunile din acest grup, pe plan subiectiv este praeterintenţia sau intenţia depăşită. Urmările agravate progresiv sunt imputabile făptuitorului pe temeiul intenţiei depăşite. Astfel, infracţiunea de lovire sau alte violenţe agravată poate fi săvârşită cu praeterintenţie în situaţia în care autorul, deşi a săvârşit fapta cu intenţia de a lovi sau exercita alte violenţe caracteristice infracţiunii de bază din art. 180, alin. 1, C. pen. a prevăzut şi urmările mai grave din art. 180, alin. 2, C. pen. şi, fără a le dori sau accepta, a sperat în mod uşuratic că ele vor fi evitate sau, deşi nu le-a prevăzut, totuşi trebuia şi putea să le prevadă „Infracţiunea de vătămare corporală poate fi săvârşită cu praeterintenţie în cazul în care făptuitorul a săvârşit fapta cu intenţia de a lovi sau exercita acte de violenţă, caracteristică infracţiunii de bază din art. 180, alin. 1, C. pen., dar vătămările corporale survenite în limitele indicate de art. 181, C. pen., deşi au depăşit intenţia sa, îi sunt imputabile cu titlu de culpă.

1.9. Vătămarea corporală gravă

În opinia unor autori347, pentru această infracţiune, care este o formă agravată a infracţiunii de vătămare corporală, elementele materiale sunt identice. Diferenţierea o reprezintă perioada îngrijirilor medicale care, la aceasta infracţiune, este mai mare de 60 de zile.

Latura subiectivă a infracţiunii de vătămare corporală gravă constă în săvârşirea faptei cu praeterintenţie în cazul în care acţionează cu intenţia directă sau indirectă specifică infracţiunilor de bază prevăzute de art. 180, C. pen. sau

347 D. Dinuică, op. cit., pp. 69-70.



327

de art. 181, C. pen., dar a survenit rezultatul mai grav, specific infracţiunii din art. 182, alin. 1, C.pen., care, deşi a depăşit intenţia sa, îi este imputabil cu titlu de culpă.

Cu privire la aceste aspecte autorul348 redă unele explicaţii: a) Pierderea unui simţ sau organ Prin simţ se înţelege acea facilitate a oamenilor de a percepe impresii din

lumea exterioară. Prin pierderea simţului se înţelege dispariţia unui simţ, cât şi diminuarea acestuia, adică micşorarea capacităţii de a auzi, de a vedea, de a percepe gustul şi mirosul .

Conceptul de organ defineşte o parte a corpului, prin care se realizează una sau mai multe funcţii vitale (inimă, creier, ficat) sau utile vieţii ( ureche, deget, dinte etc.).

Prin pierderea organului trebuie înţeleasă desprinderea acelui organ de corp, indiferent dacă această detaşare este consecinţa directă a faptei penale, ori este consecinţa unei intervenţii chirurgicale impuse de gravitatea acţiunii traumatizante efectuate de făptuitor.

b) Încetarea funcţionării acestora ( a unui simţ sau organ) Este vorba de situaţia când organul sau simţul se păstrează, dar nu-şi mai

pot îndeplini funcţia. c) Infirmitatea fizică ori psihică Infirmitatea este o stare de anormalitate, fizică ori psihică, un prejudiciu al

corpului, cu caracter permanent. Infirmitatea conţine caracterul de permanenţă. Infirmitatea nu trebuie confundată cu invaliditatea, acest din urmă concept adresându-se situaţiei pierderii sau scăderii capacităţii de muncă, situaţie intervenită în urma unei infirmităţi.

Este irelevant, pentru realizarea infracţiunii, dacă defectul fizic sau psihic instalat ca urmare a faptei penale săvârşite este total sau parţial de exemplu :surzire completă sau scăderea acuităţii auditive; paralizia ambelor picioare ori tulburări de mers. De asemenea nu are importanţă durata îngrijirilor medicale, are pot fi minime sau să lipsească şi nici dacă infirmitatea a apărut ca efect exclusiv al acţiunii – inacţiunii făptuitorului ori al împletirii acestora cu cauze preexistente.

d) Sluţire Prin această noţiune se înţelege o deformare a corpului, mutilare,

desfigurare.

348 Idem, p.73.



328

e) Avortul Pentru realizarea acestei infracţiuni este necesar ca făptuitorul să fi

cunoscut ori să fi avut posibilitatea de a prevedea starea de graviditate a femeii. Provocarea unei naşteri premature prin acţiunea făptuitorului, nu constituie avort.

f) Punerea în primejdie a vieţii persoanei Făptuitorul nu urmăreşte decesul victimei, dar acţionează pentru vătămarea

subiectului pasiv în condiţii susceptibile de a provoca moartea acestuia.

1.10. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

1.10.1. Conţinutul legal Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 din C.

pen. şi în art. 195 noul C. pen.) este fapta persoanei care, prin săvârşirea vreuneia dintre faptele de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă), cauzează moartea victimei. Fapta reprezintă cea mai gravă formă de atingere adusă integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei pentru că ea duce la moartea victimei. Ea se caracterizează prin aceea că produce un rezultat efectiv mai grav decât rezultatul vătămător voit sau prevăzut, pricinuind moartea victimei. De aceea, în raport cu rezultatul produs, ea constituie o omucidere praeterintenţională. Deoarece moartea victimei este în acest caz, o urmare praeterintenţională a faptei de lovire sau de vătămare corporală lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte au fost incluse printre infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, iar nu printre infracţiunile de omucidere.

Fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constituie ultima treaptă pe scara progresivă pe care o pot urca faptele de loviri sau alte violenţe, primele trepte fiind parcurse de faptele premergătoare ale vătămărilor corporale şi ale vătămărilor corporale grave.

Pe măsura în care datorită consecinţelor produse se realizează treptele succesive ale progresiunii, faptele de gravitate mai uşoară se absorb în fapta mai grea, încadrându-se în dispoziţia incriminatoare a acesteia din urmă. Aşadar, lovirile sau vătămările care constituie prin ele insele o infracţiune, se absorb datorită unei complexităţi naturale în conţinutul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.



329

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă cu infracţiunea de ucidere din culpă, dar nu trebuie confundată cu aceasta, deoarece în cazul uciderii din culpă cauzarea morţii se datorează numai culpei făptuitorului, pe când în cazul infracţiunilor de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, culpa făptuitorului se suprapune unei acţiuni de lovire sau de vătămare săvârşiţi cu intenţie.

1.10.2. Condiţii preexistente şi de conţinut Obiectul juridic generic îl constituie ansamblul relaţiilor sociale apărate

prin faptelor care alcătuiesc grupul infracţiunilor contra persoanei, şi anume relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea corporală şi sănătate, la libertate şi demnitate, drepturi care au un caracter absolut, fiind opozabile tuturor (erga omnes), în sensul că toţi ceilalţi membri ai societăţii, inclusiv statul prin organele sale, sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a aduce atingere drepturilor titularilor.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni sunt relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică ocrotirea vieţii împotriva faptelor de lovire sau vătămare corporală de natură a cauza moartea victimei, şi implicit, susceptibile să aducă o gravă atingere valorii menţionate.

În esenţă, această infracţiune constituie o formă agravată (calificată) a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, precum şi a infracţiunii de vătămare corporală sau de vătămare corporală gravă, elementul circumstanţial care determină agravarea este rezultatul produs, moartea victimei. Legiuitorul nu a reglementat această infracţiune ca o agravantă pe lângă fiecare dintre infracţiunile menţionate, ci ca o infracţiune de sine stătătoare, dându-i o denumire proprie (nomen juris ).

Obiectul material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este corpul unei persoane în viaţă. Ca urmare, şi în cazul celorlalte infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, în privinţa obiectului material trebuie să fie îndeplinite două condiţii: victima să fie un om în viaţă şi să fie o altă persoană decât cea a agresorului.

Evident, dacă acţiunea agresorului ( făptuitorului ) se desfăşoară asupra unui cadavru, nu se comite o infracţiune împotriva persoanei, ci infracţiunea de profanare de cadavru prevăzută în art. 319, C. pen.

Constituie infracţiuni contra vieţii sau integrităţii corporale numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viaţă şi la integritatea corporală a altuia, nu şi propriei vieţi sau propriei integrităţi corporale. Aşa se explică



330

neincriminarea sinuciderii sau automutilării, fapte prin care nu se încalcă obligaţia pe care o are orice persoană de a nu aduce atingere dreptului la viaţă şi integritate corporală al altuia (când fapta aduce atingere altor relaţii sociale puse sub protecţia legii penale, ea constituie o altă infracţiune; este cazul faptei aceluia care – de exemplu – îşi provoacă vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, art. 348 din C. pen.).

Subiectul activ Pentru încadrarea faptei în dispoziţiile art. 183 din C. pen. nu se cere

făptuitorului nici o calitate specială: acesta poate fi orice persoană, care îndeplineşte condiţiile generale cerute subiectului unei infracţiuni.

Când rezultatul – moartea victimei – se realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, răspunderea acestora este atrasă în temeiul dispoziţiilor legale privind participaţia penală. Deşi există mai mulţi făptuitori, fapta este unică, astfel că, fiecare dintre participanţi răspunde pentru aceeaşi infracţiune şi, în concret, în raport cu contribuţia adusă la producerea rezultatului.

Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii. Circumstanţa reală a producerii unui rezultat mai grav decât cel intenţionat de participanţi se va extinde asupra acestora în măsura în care participanţii se aflau în culpă din neprevedere sau uşurinţă în raport cu acest rezultat mai grav.

În ceea ce priveşte coautoratul, în practica judiciară s-a decis – de exemplu – că, dacă inculpaţii au acţionat împreună în aşa fel încât activităţile lor s-au completat reciproc şi loviturile concurente aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, toţi participanţii urmează a fi consideraţi coautori, chiar dacă aparent, rezultatul survenit este urmarea directă a activităţii desfăşurate numai de unii din inculpaţi.

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana în viaţă împotriva căreia sunt îndreptate acţiunile violente ale făptuitorului, acţiuni de natură să-i provoace moartea. Nu există cerinţe speciale cu privire la timpul şi locul săvârşirii faptei349.

Latura subiectivă, adică intenţia cu care acţionează infractorul poate fi: intenţia directă sau indirectă, culpa cu prevedere sau fără prevedere, ori praeterintenţia.

Ceea ce deosebeşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie directă sau indirectă este împrejurarea că, deşi la ambele lovirile sunt comise cu intenţie, în cazul celei

349 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 121.



331

dintâi moartea victimei s-a produs din culpă, inculpatul neprevăzând acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, pe când în cazul celei de-a doua, rezultatul letal a fost prevăzut, iar inculpatul l-a urmărit sau l-a acceptat în mod conştient.

Stabilirea existenţei intenţiei, în cazul în care inculpatul, manifestându-se violent, a provocat moartea victimei, se face pe baza aprecierii tuturor împrejurărilor anterioare, concomitente şi posterioare săvârşirii faptei (mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra căreia s-a exercitat actul de violenţă, intensitatea folosirii actului de violenţă, starea fizică anterioară a victimei etc.) şi, pe baza lor, urmează să se stabilească dacă a existat sau nu intenţia de a ucide.

Elementul intenţional este prezent atât în cazul infracţiunii de omor, cât şi în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, dar trebuie să se stabilească dacă făptuitorul a acţionat fără a prevedea rezultatul mai grav sau cu speranţa că rezultatul mai grav – moartea victimei – nu se va produce, în care caz va exista praeterintenţia, sau, din contră, a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii lui, în care caz va exista intenţia directă sau indirectă de omor. Astfel, nu se poate reţine existenţa intenţiei de a ucide în cazul în care inculpatul, surprinzând-o pe victimă, noaptea, în locuinţa sa, unde intrase cu intenţia de a fura, i-a aplicat cu coada de mătură (instrument inapt prin natura sa de a provoca moartea), numeroase lovituri, fără mare intensitate (întrucât nu au produs fracturi sau lezarea unor organe, ci numai echimoze şi excoriaţii), în diferite regiuni ale corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce înseamnă că nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune în care se aflau organe vitale); moartea victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta, faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea, – în raport cu pregătirea lui, trebuia şi putea să-l prevadă, astfel că fapta constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte350.

Tot astfel, inculpatul, antrenor de gimnastică, nemulţumit de modul în care una din elevele sale, în vârstă de 10 ani, a executat două exerciţii, după ce a lovit-o de mai multe ori cu palmele şi picioarele, a apucat-o de zona axilară bilateral, a ridicat-o şi a aruncat-o cu forţa pe salteaua de antrenament; complexată psihic de nereuşita exerciţiilor, umilită de corecţia fizică aplicată şi surprinsă de acţiunea violentă a inculpatului, victima nu şi-a mai putut controla echilibrul şi în cădere a suferit leziuni grave, încetând din viaţă la spital, cu

350 Tribunalul Suprem, Secţia penală, Dosar nr. 986/1980.



332

diagnosticul: "contuzie cerebrală gravă, şoc spinal". În condiţiile acestei stări de fapt, nu se poate reţine că inculpatul a comis fapta cu intenţia indirectă de a ucide; el a voit să aplice o corecţie elevei sale şi să o vatăme corporal, însă nu a prevăzut, deşi trebuia şi putea să prevadă că victima, obosită, marcată psihic şi bătută, nu va fi în stare să-şi menţină echilibrul la impactul solului, existând posibilitatea să cadă, să sufere leziuni grave şi chiar să-şi piardă viaţa.

Fapta nu se constituie, aşadar, infracţiune de omor, ci aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte351.

Elementul material al laturii obiective în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, constă dintr-o acţiune sau inacţiune susceptibilă să constituie o lovire sau alte violenţe, ori o vătămare corporală a căror gravitate succesivă să conducă la moartea victimei. Acest rezultat constituie ultima treaptă, absorbind, datorită unei complexităţi naturale, faptele de lovire sau vătămare corporală care au produs moartea praeterintenţionată a victimei.

Acţiunea de lovire sau de exercitare a violenţei poate fi executată nemijlocit, direct de făptuitor asupra victimei, şi poate consta în lovire cu palma, cu pumnul, cu bastonul ori prin tragere de păr sau îmbrâncire, trântire prin punerea unei piedici, dar poate fi comisă şi indirect, mijlocit prin aşezarea unei substanţe pe o scară datorită căreia victima a alunecat şi s-a lovit, prin oferirea victimei a unui scaun stricat, iar acesta aşezându-se, cade şi se loveşte sau prin punerea pe timpul nopţii a unui obstacol în calea victimei, pentru ca aceasta să se lovească în cădere.

Constituie acte de violenţă şi fapta de a cuprinde în braţe victima, de a o deplasa cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să fie trecută prin flacără, deasupra căreia este ţinută imobilizată.

Violenţa exercitată poate fi şi un rezultat indirect, imediat, al unei acţiuni a făptuitorului, cum ar fi cazul când acesta asmute un câine care trânteşte o persoană.

Lovirea se poate comite atât prin îndreptarea unui corp dur asupra victimei, dar şi invers, prin îndreptarea victimei către un corp dur (împingerea într-un perete).

Autorul poate acţiona asupra victimei atât prin acte violente, cât şi prin acte lipsite de violenţă, cum ar fi punerea unei substanţe toxice în mâncarea victimei, care, după consum, are nevoie de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Făptuitorul poate să se folosească nu numai de mijloace materiale, dar şi de mijloace morale, psihice, cum ar fi cazul în care făptuitorul sperie victima,

351 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 110/A/1995.



333

care cade şi se loveşte sau ameninţă victima, care, timorată, a încercat să fugă, dar, împiedicându-se a căzut şi s-a lovit. De asemenea, în situaţia în care constrânge victima prin ameninţări să se refugieze pe o terasă şi apoi să sară peste balustradă, singura modalitate de a scăpa a acesteia.

Elementul material al infracţiunii se poate realiza şi printr-o inacţiune cum ar fi situaţia în care făptuitorul, având obligaţia de a avertiza victima să nu pătrundă într-un loc, unde ar fi supusă unor loviri, îşi încalcă intenţionat această obligaţie tocmai pentru ca persoana să fie supusă acelei violenţe.

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă derivată din fapte de lovire, acte de violenţă, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, este susceptibilă de numeroase şi variate modalităţi, atât normative, în raport cu fapta care a produs rezultatul (loviri uşoare sau violenţe grave, vătămări trecătoare sau permanente etc.), cât şi faptice, în raport cu împrejurările în care s-a produs moartea victimei (starea anterioară a sănătăţii victimei, moartea intervenită imediat sau la oarecare interval de timp după săvârşirea faptei, concurs de cauze supravenite etc.).

Toate aceste modalităţi constituie criterii de evaluare a gradului de pericol social al infracţiunii şi de stabilire a pedepsei.

Între activitatea infractorului şi urmarea imediată – moartea victimei – trebuie să existe un raport de cauzalitate. Fapta cauzatoare a morţii victimei trebuie să preceadă şi să determine acest rezultat. Efectul – moartea victimei – trebuie să urmeze şi să fie determinat de activitatea ilicită a infractorului.

Când moartea victimei este rezultatul unui complex de cauze trebuie să se stabilească aportul fiecăreia dintre ele la producerea morţii. Dacă alături de activitatea infractorului, la deces, au concurat şi alte cauze, preexistente, concomitente sau supravenite, acestea nu influenţează răspunderea autorului, dacă acţiunea sau inacţiunea acestuia era aptă să ducă la moartea victimei. În cazul acestei infracţiuni există un raport de cauzalitate, în sensul că o singură cauză produce două efecte: un efect necesar pentru existenţa infracţiunilor prevăzute în art. 180–182, C. pen. şi al doilea, moartea, efect necesar pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 183, C.pen.

Dacă leziunile corporale sunt efectul acţiunii infractorului, dar moartea victimei este efectul altor cauze, în sarcina autorului se va reţine numai infracţiunea de lovire sau vătămare corporală. Nu este necesar ca activitatea făptuitorului să constituie cauza exclusivă a morţii victimei. Esenţial este constatarea că, acţiunea ilicită a avut rezultat moartea victimei, deoarece, chiar dacă în complexul cauzal s-au înscris şi alţi factori, fără agresiunea inculpatului victima nu ar fi decedat.



334

Legătura cauzală există şi atunci când la activitatea făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori preexistenţi (o maladie de care suferea victima), concomitenţi (lovituri aplicate victimei şi de către o altă persoană) sau posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital, tratarea superficială a leziunilor şi intervenţia chirurgicală întârziată).

Raportul de cauzalitate nu se întrerupe în situaţia în care – între momentul consumării acţiunii sau inacţiunii autorului şi momentul producerii morţii victimei – se întrepune un anumit interval de timp, situaţie întâlnită atât în cazul infracţiunii de omor, cât şi în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Greşelile produse în tratamentul aplicat victimei unor lovituri grave, dacă n-au contribuit la producerea morţii acesteia, constituie împrejurări străine de raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul produs şi fără nici o semnificaţie în ce priveşte gravitatea infracţiunii comise.

Raportul de cauzalitate este însă întrerupt dacă, ulterior săvârşirii faptei, intervine o cauză care prin ea însăşi şi independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei, ca în situaţia în care victima a fost internată în spital pentru vătămare corporală, dar, dintr-o eroare, administrându-i-se un medicament greşit, aceasta moare.

Tentativa la această infracţiune nu este posibilă, fiindcă rezultatul care califică fapta, adică moartea victimei, implicând culpa, exclude de la sine tentativa care nu este posibilă în caz de culpă. Dacă în urma acţiunii făptuitorului s-a produs moartea, infracţiunea este consumată. În absenţa rezultatului, fapta va fi calificată, după caz, în raport cu fapta săvârşită; loviri sau alte violenţe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă.

1.11.Vătămarea corporală din culpă

1.11.1. Conţinutul legal Vătămarea corporală din culpă (Art. 184 C. pen şi art. 196 din noul C.

Pen.), este “fapta prevăzută în art. 180 alin. (2) [art. 193 alin. (2) din noul C. pen.], săvârşită din culpă şi care a pricinuit o vătămare ce necesită...

1.11.2. Condiţii preexistente şi de conţinut Obiectul juridic constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei

la integritatea corporală şi sănătate.



335

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei care este victimă a infracţiunii.

Subiect activ poate fi orice persoană . Participaţia penală este posibilă atunci când o altă persoană contribuie cu

intenţie la săvârşirea faptei din culpă de către autor. Latura obiectivă

Elementul material se realizează fie prin fapta prevăzută în art. 180 alin(2) Cod penal , care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, fie prin fapta prevăzută în art. 181 Cod penal.

Articolul 180 alin (2) Cod penal prevede lovirea sau actele de violenţă care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile .

Articolul 181 Cod penal prevede fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

Latura subiectivă presupune culpa făptuitorului. În cazul culpei cu

previziune, făptuitorul prevede că fapta sa ar duce la vătămarea integrităţii sau sănătăţii persoanei, nu urmăreşte şi nici nu acceptă acest rezultat, ci speră, fără temei, că el nu se va produce. În cazul culpei simple, făptuitorul desfăşurând o anumită activitate nu prevede că aceasta ar putea duce la vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, deşi poate şi trebuie să se prevadă acest rezultat.

Forme agravate: a. dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 alin. (1)sau

(2), adică dacă urmarea imediată constă într-o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;

b. când săvârşirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi;

c. dacă fapta prevăzută în alin (2) este urmarea nerespecţării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi;



336

d. dacă faptele prevăzute în alin (3) şi (4) sunt săvârşite de către o persoană care se află în stare de ebrietate.

1.12. Violul

1.12.1 Conţinutul legal Potrivit art. 197 alin. (1) C. pen. şi art. 218 alin. (1) din noul Cod penal,

constituie infracţiune de viol, ,,actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit, sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună, dacă victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, dacă victima este membru de familie, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Fapta prezintă o maximă gravitate dacă a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei’’.

1.12.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la

libertatea sexuală a oricărei persoane de a avea relaţii sexuale conform voinţei sale. Orice constrângere exercitată asupra persoanei pentru a o determina la un act sexual, de orice natură, deci orice nesocotire a dreptului ei de a consimţi sau nu la acesta, constituie o încălcare a relaţiilor sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea ei sexuală, pe care legea penală o pedepseşte.

Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, în cazul violului care a avut ca urmare o vătămare corporală gravă a victimei, relaţiile sociale referitoare la convieţuirea în cadrul familiei, în cazul violului săvârşit asupra unui membru al familiei, relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, în cazul în care violul a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. În forma agravată sunt încălcate şi relaţiile sociale referitoare la corectitudinea necesară în îndeplinirea



337

obligaţiilor care rezultă din calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant352.

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de corpul unei persoane asupra căreia se săvârşesc actele cu caracter sexual. Este vorba de corpul unei persoane în viaţă. Dacă actul sexual este practicat asupra cadavrului unei persoane, fapta nu constituie infracţiunea de viol, fiind întrunite elementele infracţiunii de profanare de morminte (art. 217 C.pen.).

Subiectul activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană, atât de sex masculin, cât şi de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, o supune unui act sexual.

Participaţia penală, datorită modului de comitere, este posibilă în toate formele sale - coautorat, instigare, complicitate353.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană, atât de sex feminin, cât şi de sex masculin. Nu are relevanţă dacă subiectul pasiv a mai avut vreo relaţie sexuală cu făptuitorul sau nu, ori cu o altă persoană. Subiectul pasiv este chiar şi soţul făptuitorului, în modalitatea în care acesta îl constrânge pentru a întreţine o relaţie sexuală.

1.12.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune

sub formă de act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex. Legea are în vedere aici atât raportul sexual normal între două persoane de sex opus, cât şi orice altă acţiune de satisfacere a nevoilor sexuale cu o altă persoană, indiferent de sexul acesteia.

Prin raport sexual, susceptibil să constituie elementul material al infracţiunii de viol, legea înţelege acea conjuncţie a sexelor în care organul bărbătesc, care realizează procreaţia, pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea condiţiilor care pot realiza procreaţia.

Pentru existenţa violului nu are nici o relevanţă dacă persoana de sex feminin, indiferent de calitatea sa, a fost sau nu deflorată, ori dacă persoana de sex masculin a ejaculat, fiind suficientă introducerea organului sexual masculin în cavitatea vaginală a femeii.

352 T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 129. 353 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., pp. 132-133.



338

Prin alte acţiuni de satisfacere a nevoilor sexuale în reglementarea actuală, se înţeleg orice alte modalităţi, excluzând perversiunile sexuale, prin care subiectul activ îşi satisface impulsurile sexuale.

Nu există viol dacă nu a avut loc un act sexual, ci numai un simplu contact al organelor sexuale; în acest caz, fapta – dacă subiectul pasiv este o minoră – constituie infracţiunea de corupţie sexuală354.

Infracţiunea de viol presupune un act sexual fără a exista consimţământul persoanei cu care se doreşte a avea o relaţie sexuală. Această nesocotire a voinţei victimei se poate înfăţişa sub două modalităţi: constrângerea fizică ori morală (ameninţare) sau profitarea de neputinţa victimei de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. Constrângerea trebuie să fie efectivă, iar nu aparentă, şi susceptibilă să paralizeze, total sau parţial, rezistenţa. Nu interesează dacă victima a opus sau nu rezistenţă, fiind suficient să existe refuzul energic al acesteia de a întreţine un act sexual. Constrângerea trebuie exercitată pentru a determina victima la o relaţie sexuală, iar nu pentru a-i provoca alte suferinţe fizice sau morale. Violenţa sau ameninţarea trebuie să preceadă sau să fie concomitente cu actul sexual355. Nu interesează dacă aceeaşi persoană care a exercitat constrângerea a participat şi la actul sexual, deci poate exista viol şi atunci când o persoană întreţine un act sexual, victima fiind constrânsă de o altă persoană.

Elementul material al violului se mai poate realiza şi profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. În literatura juridică, această împrejurare este caracterizată ca fiind o constrângere implicită356. Nu interesează dacă starea de mai sus a fost provocată chiar de autor, de un complice sau victima se afla în această stare din alte cauze. Legea cere ca autorul să profite de starea în care se află subiectul pasiv, ceea ce înseamnă că acesta şi-a dat seama de situaţia victimei şi a folosit prilejul pentru a săvârşi actul sexual. Imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa poate fi permanentă sau temporară.

Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a victimei. În secundar, pot fi cauzate şi alte urmări, cum ar fi, de exemplu, o vătămare corporală gravă, moartea sau sinuciderea victimei, situaţie în care se va reţine una din formele agravate ale infracţiunii.

354 V.Dobrinoiu, Întreruperea cursului sarcinii în caracterizarea infracţiunii de avort, în Revista Română de Drept nr. 2/1970, p. 157. 355 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 134. 356 G. Antoniu, Practica judiciară penală, vol.I, p. 209.



339

Raportul de cauzalitate, dintre faptă şi urmarea imediată, trebuie să existe. Lipsa consimţământului victimei, reprezintă deosebirea esenţială dintre viol şi actul sexual cu un minor, art. 218 C.pen., infracţiune la care actul sexual, de orice natură, se realizează cu consimţământul victimei.

Latura subiectivă. Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama că realizează actul sexual împotriva voinţei victimei, persoană de acelaşi sex sau de sex opus, şi că în felul acesta, încalcă libertatea şi inviolabilitatea ei sexuală, urmare a cărei producere o doreşte. Intenţia făptuitorului trebuie să existe în momentul exercitării constrângerii. Dacă făptuitorul a luat hotărârea de a avea un act sexual cu victima mai târziu şi independent de constrângerea pe care a exercitat-o asupra acesteia anterior, va exista concurs între infracţiunea de viol şi infracţiunea realizată prin exercitarea constrângerii, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, în afară de cazul în care constrângerea exercitată anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de neputinţă de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, stare de care a profitat făptuitorul pentru a realiza actul sexual. În cazul violului comis asupra unei victime în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, autorul trebuie să cunoască starea victimei. Eroarea asupra acestei împrejurări înlătură incidenţa legii penale.

1.12.4 Forme. Sancţiuni Deşi pot fi concepute toate formele imperfecte ale infracţiunii, numai unele

sunt pedepsite. Astfel, actele de pregătire săvârşite de autorul violului nu sunt pedepsite. Tentativa infracţiunii de viol se pedepseşte; există tentativă când făptuitorul a început executarea actelor de constrângere, dar, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, actul sexual nu a avut loc. Infracţiunea de viol comisă prin constrângere fiind o infracţiune complexă, presupune, sub aspectul laturii obiective, săvârşirea atât a unor acte de violenţă sau ameninţare, cât şi a actului sexual; dacă activitatea infractorului este oprită – din motive independente de voinţa acestuia - după săvârşirea unor acte de constrângere, dar mai înainte de realizarea raportului sexual în vederea căruia acele acte fuseseră comise, infracţiunea se consideră ca rămasă în stadiul tentativei.

În speţă, activitatea inculpatului – întreruptă de intervenţia altei persoane - ,constând în ameninţarea victimei cu lovirea, în împingerea acesteia spre locul unde era prevăzută consumarea actului sexual şi în imobilizarea ei, spre a i se înfrânge opunerea, are semnificaţia săvârşirii unor acte de constrângere, ceea ce înseamnă că inculpatul a săvârşit nu doar simple acte de pregătire a violului, ci o



340

tentativă de viol357. De asemenea, există tentativă când făptuitorul, urmărind realizarea actului sexual, pune victima în situaţia de a nu se putea apăra ori de a-şi exprima voinţa sau când victima aflându-se într-o asemenea stare, săvârşeşte asupra ei acte de natură să conducă la realizarea actului sexual358.

Infracţiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a acţiunii de constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, s-a produs actul sexual.

În cazul repetării actului sexual cu aceeaşi ocazie, fără a se exercita acte de constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea simplă de viol – unitate naturală – iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispoziţiile privind infracţiunea continuată. Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când actul sexual iniţial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere morală359.

Infracţiunea de viol în formă simplă se comite prin cele două modalităţi normative descrise de lege: constrângerea, profitarea de starea în care s-a aflat victima. Fiecare din aceste modalităţi normative este susceptibilă de variate modalităţi faptice.

Infracţiunea de viol se comite şi în condiţii agravante, şi anume, în împrejurările prevăzute de art. art. 197 alin. (1) C. pen.:

a) Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună. În cazul violului, pentru existenţa agravantei prevăzute în alin. (2) lit. a), este necesar ca la locul săvârşirii infracţiunii să fie de faţă două sau mai multe persoane, indiferent de participarea fiecăreia.

Există viol agravat, chiar dacă fiecare inculpat s-a aflat, în timpul actului sexual, în încăperi diferite, dacă au acţionat împreună pentru intimidarea victimei şi înfrângerea voinţei acesteia360.

Pentru a exista această agravantă se cere o cooperare simultană la comiterea faptei; această cerinţă nu este îndeplinită dacă complicele a ajutat numai la săvârşirea unor acţiuni anterioare.

b) Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Violul în acest caz constituie o faptă mai gravă, deoarece este

357 Curtea de Apel Bucureşti, s. a II-a p., dec. nr. 48/A/1995, Revista de drept penal, Anul III, nr. 1/1996, pp. 145-146. 358 T.M.B., s. I. pen., dec. nr. 485/1989, în Revista Dreptul nr. 5/1992, p. 93. 359 O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 161. 360 Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 71 /1981, ,,Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981 – 1985 ‘’, de V. Papadopol, Şt. Daneş, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 287.



341

săvârşită de o persoană care se află într-o situaţie specială în raport cu victima, şi anume, are o calitate (părinte, profesor, tutore, medic curant, gardian etc.) care îi oferă posibilitatea să preseze psihologic asupra victimei spre a o determina la un act sexual. Asemenea fapte prezintă un deosebit pericol şi pentru că sunt săvârşite de către cel care, în virtutea funcţiei, profesiei ori a altor calităţi, avea obligaţia de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata medical victima (de exemplu, inculpatul a violat pe fiica din altă căsătorie a soţiei sale, cu care locuia împreună şi era îngrijită de ei), ceea ce reprezintă o încălcare gravă a obligaţiilor care reveneau făptuitorului.

c) Victima este membru de familie. Fapta este mai gravă, în această modalitate, întrucât este săvârşită, ca şi mai înainte, de o persoană care se afla într-o situaţie specială faţă de subiectul pasiv, însă aria acestor persoane este mai restrânsă. Victima este soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

d) Există viol, în modalitatea agravată, şi în situaţia în care victima nu împlinise vârsta de 15 ani. Raţiunea agravării constă în aceea că, datorită vârstei fragede a victimei, fapta poate avea consecinţe grave în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi morală a acesteia. Autorul trebuie să-şi fi dat seama că victima nu a împlinit 15 ani sau să fi putut prevedea o asemenea posibilitate. Cunoaşterea nesigură, îndoiala acestei împrejurări, nu înlătură răspunderea penală, subiectul acţionând mai departe, înseamnă că a acceptat şi această eventualitate; dacă a avut convingerea că victima avea o vârstă mai mare de 15 ani, fiind în eroare de fapt, făptuitorul va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru varianta simplă a infracţiunii. Dacă fapta de viol s-a comis în condiţiile mai multor agravante, va exista o singură agravantă, însă, la individualizarea pedepsei se va avea în vedere numărul agravantelor361.

e) S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. În raport cu acest rezultat mai grav trebuie să existe culpa autorului, ceea ce înseamnă că în această variantă fapta se săvârşeşte cu praeterintenţie. Dacă autorul comite vătămarea gravă corporală cu intenţie, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni – viol şi infracţiunea prevăzută de art. 187 alin. (2).

f) Constituie viol, în modalitate agravantă, fapta care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei . Rezultatul mai grav, praeterintenţionat, se va reţine în sarcina autorului numai dacă acesta, deşi nu l-a prevăzut, putea şi

361 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 136.



342

trebuia să-l prevadă sau dacă prevăzându-l, autorul a sperat, fără temei, că el nu se va produce.

Dacă rezultatul grav s-a produs – sinuciderea victimei – nu mai are relevanţă forma în care s-a realizat activitatea infracţională (viol consumat sau tentativă de viol)362

Sancţiuni. În formă simplă, violul se pedepseşte cu închisoarea strictă de la 3 la 10 ani. Pentru modalităţile agravante prevăzute în art. 217 alin. (2), pedeapsa este detenţiunea severă de la 15 la 20 ani, iar când s-a produs moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este detenţiunea severă de la 15 la 25 ani. Pe lângă pedeapsa principală, obligatoriu se aplică şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

1.13. Actul sexual cu un minor

1.13.1. Conţinutul legal Potrivit art. 198 C. pen. şi art. 220 din noul Cod penal, infracţiunea constă

în: actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani [alin. (1)], precum şi actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex a cărei vârstă este între 15 şi 18 ani, dacă fapta este săvârşită de tutore sau curator, ori de către supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator, folosindu-se de calitatea sa, ori dacă făptuitorul a abuzat de încrederea victimei sau de autoritatea ori influenţa sa asupra acesteia’’ [alin. (2)].

1.13.2. Condiţii preexistente. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la apărarea

libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei în perioada minorităţii. Ca şi în cazul violului, obiectul juridic special poate fi constituit şi din alte

relaţii sociale – afectate prin faptele de această natură – cum sunt cele referitoare la dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, la libertatea psihică363.

362 Curtea de Apel Bacău, dec.pen. nr. 64/1995, în Revista de drept penal, Anul V, nr. 1/1998, p. 150. 363 Gh. Diaconescu, ,Genocidul , Ed. Militară, Bucureşti, 1991, vol. I, p. 211.



343

Legiuitorul are în vedere că, la această vârstă, persoana de sex feminin nu are suficientă experienţă şi nici destulă rezistenţă pentru a se apăra împotriva celui care ar încerca să-i exploateze naivitatea. Pe de altă parte, începerea de timpuriu a vieţii sexuale poate avea consecinţe grave atât pentru dezvoltarea fizică şi morală a femeii, cât şi pentru copiii care s-ar naşte din aceste raporturi364.

Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei – persoană ce se află în perioada minorităţii şi asupra căreia se realizează activitatea infracţională.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică. În situaţia comiterii faptei în modalitatea reglementată de art. 198 C. pen.,

subiect activ este cel care are calitatea de tutore sau curator, ori de supraveghetor, îngrijitor, medic curant, profesor sau educator. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca subiectul activ să exercite efectiv activităţi privind funcţiile le care se referă textul incriminator, în raport cu subiectul pasiv.

Actul sexual cu un minor fiind o infracţiune cu autor unic, participaţia este posibilă numai sub forma instigării ori a complicităţii.

Subiectul pasiv nu poate fi decât orice persoană de orice sex, care nu a împlinit vârsta de 15 ani sau o persoană (de orice sex) între 15-18 ani şi care se află în anumite relaţii speciale cu subiectul activ al infracţiunii (subiect pasiv calificat).

Dacă, din cauza vârstei fragede, victima nu avea posibilitatea de a-şi exprima voinţa, fapta constituie viol365.

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să cunoască cu precizie şi exactitate vârsta victimei, fiind de ajuns ca el să fi acceptat această posibilitate. Dar, eroarea privind vârsta victimei înlătură răspunderea penală.

1.13.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune

manifestată într-un act sexual fie cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, fie cu un minor între 15-18 ani, făptuitorul având, în această ultimă modalitate, una (unele) din calităţile prevăzute de text, calitate de care s-a folosit pentru realizarea infracţiunii. Prin urmare, dacă făptuitorul nu s-a folosit de funcţia sau calitatea sa pe care le avea, fapta nu constituie infracţiune şi, ca atare, nu există nici răspundere.

364 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 137. 365 O. Loghin, A. Filipaş, op.cit., p. 78.



344

Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei (minorei) şi, de multe ori, apariţia şi a altor urmări, ca de exemplu, anumite vătămări ale integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca între acţiunea făptuitorului şi rezultat să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Pentru a exista intenţie se cere ca făptuitorul să fi cunoscut vârsta victimei ori să fi acceptat eventualitatea că victima ar putea avea acea vârstă. Dacă victima, având o corpolenţă fizică mai robustă, un corp dezvoltat şi prezentându-se celor din jur ca având o vârstă mai mare, a creat convingerea făptuitorului că are o vârstă mai mare, vor opera prevederile art. 33 alin. (1) C. pen.

1.13.4. Forme. Sancţiuni Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc; tentativa la această

infracţiune se pedepseşte. Există tentativă, când actele de executare sunt întrerupte din motive independente de voinţa făptuitorului. Consumarea infracţiunii, care este o faptă instantanee, are loc în cazul în care s-a produs actul sexual.

Repetarea actului sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, dar în realizarea aceleiaşi intenţii constituie o infracţiune unică consumată366.

Fapta prezintă mai multe modalităţi agravate. Astfel, potrivit alin. (3), constituie delictul de act sexual cu un minor dacă

actul sexual a fost determinat de oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor, direct sau indirect, victimei. Se doreşte astfel protejarea vieţii sexuale a minorilor prin incriminarea mai gravă a faptelor de corupere a acestora. Se are în vedere faptul că, în această etapă a vieţii, minorul este în formare, neavând o reprezentare clară asupra vieţii sexuale şi putând fi uşor de ademenit prin promisiuni de bani ori alte foloase. Pe de altă parte, se are în vedere periculozitatea sporită a făptuitorului care uzează de asemenea mijloace pentru întreţinerea de acte sexuale cu un minor.

Faptele prevăzute în alin. (1)-(3) prezintă o gravitate sporită dacă au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice367. Prin materiale 366 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, , Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 139. 367 Această modalitate a fost introdusă ca urmare a Recomandării Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei Rec (2001) 16 privind protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale.



345

pornografice se înţelege orice material care prezintă o persoană având un comportament sexual explicit (art. 239 C. pen.). Fapta este şi mai gravă dacă, pentru realizarea acestui scop, s-a folosit constrângerea. Constrângerea se efectuează prin orice mijloace, având o sferă mai extinsă decât cea prevăzută în art. 27 şi 28 C. pen. (ţinându-se seama şi de calitatea specială a subiectului pasiv, care, în unele situaţii, depinde efectiv de făptuitor). De asemenea, dacă valoarea periclitată prin activitatea făptuitorului, în cazul constrângerii din art. 27 şi 28 C. pen., ar putea să fie numai o valoare legată de persoana omului (viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea), în cazul reglementat de art. 218 alin. (4) C. pen., poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv valorile de ordin patrimonial.

Constrângerea se foloseşte pentru realizarea de materiale pornografice. Dacă se foloseşte constrângerea şi pentru întreţinerea actului sexual, se vor realiza elementele constitutive ale infracţiunii de viol, iar nu cele ale infracţiunii de act sexual cu un minor.

Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este detenţiunea severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

1.14. Corupţia sexuală

1.14.1. Conţinutul legal Potrivit art. 202 alin. (1) C. pen. şi art. 221 alin. (1) din noul Cod penal,

această faptă constă în actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor.

Potrivit alin. (3) fapta este mai gravă ,,când actele prevăzute la alin. (1) şi (2) au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice’’.

Fapta prezintă un pericol social mai mare ,,când se comite prin ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex’’ [alin. (4)].

1.14.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la viaţa

sexuală, pentru care minorul trebuie pregătit în condiţii de decenţă şi moralitate. Prin incriminarea acestei fapte, se asigură un climat de dezvoltare normală a minorului, la adăpost de săvârşirea oricăror acte obscene.



346

Incriminând fapta, legiuitorul a urmărit şi a dorit ca minorul să nu fie incitat la practici sexuale prematur.

Comiterea faptei cu caracter obscen asupra minorului ori în prezenţa sa îl pot influenţa în rău, stânjenind formarea sentimentelor de pudoare şi decenţă.

Obiectul material. Când fapta se săvârşeşte în prezenţa minorului, delictul este lipsit de obiect material, însă, în ipoteza când ea s-a săvârşit asupra minorului, obiectul material este corpul acestuia.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică, bărbat sau femeie. Fapta se poate comite în toate formele de participaţie (coautorat, instigare sau complicitate).

Subiectul pasiv este un minor, indiferent de sex.

1.14.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material constă în acte cu caracter obscen. Prin acte înţelegem orice fel de manifestare exterioară având conţinutul

incriminat. Nu interesează dacă actele se comit în public (în care caz va fi concurs de infracţiuni cu ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice) sau în particular368.

Termenul obscen nu este explicat în textul legii. În concepţia comună, el desemnează manifestări care aduc atingere pudoarei şi bunului simţ al celor prezenţi. Caracterul obscen al actului poate rezulta din natura sa ori din semnificaţia pe care o capătă în condiţii concrete. Astfel, s-a decis în practica judiciară că există această infracţiune chiar prin simpla apropiere a organelor sexuale ale autorului faţă de minor369.

Pentru întregirea laturii obiective este necesar ca fapta să se comită în prezenţa sau asupra unui minor. Prezenţa minorului presupune că el se află la locul săvârşirii actului obscen sau se află în apropierea acelui loc, de unde să perceapă, să vadă acel act obscen. Delictul subzistă chiar dacă minorul a fost prezent, adică a asistat numai la realizarea unei părţi din actul obscen.

Nu există cerinţe speciale cu privire la timpul şi locul de comitere a delictului.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru relaţiile sociale de moralitate şi decenţă în viaţa sexuală, rezultată din însăşi producerea actelor cu

368 G. Antoniu, T. Vasiliu şi colab., op. cit., vol.I, p. 231. 369 Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 409/1972, în Revista română de drept nr. 4/1973, p. 180.



347

caracter obscen. Totodată are loc o lezare adusă valorilor social-morale ce protejează şi asigură ocrotirea minorului.

Între acţiunea şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură rezultând din însăşi materialitatea faptei şi, ca atare, nu se cere a se demonstra vătămarea propriu-zisă.

Pentru existenţa delictului nu este necesar să se realizeze mai multe acte obscene, fiind suficient şi unul singur.

Latura subiectivă. Delictul de corupţie sexuală nu se comite decât cu intenţie370. Este necesar ca autorul să ştie, că minorul asistă la actele obscene, nefiind suficient să admită această împrejurare ca o posibilitate (de exemplu, cel care are relaţii sexuale în casă, lasă fereastra deschisă prin care minorul ar putea vedea săvârşirea lor).

De asemenea, nu este satisfăcută latura subiectivă a delictului, de pildă, dacă o persoană nu încuie uşa de la camera hotelului, mai înainte de efectuarea actului sexual, prevăzând, dar nedorind să fie deranjat, şi este surprins în această ipostază de un minor intrat pe neaşteptate în încăpere371. Elementul subiectiv al acestui delict, poate consta atât din intenţie directă, cât şi indirectă.

Eroarea făptuitorului în ceea ce priveşte vârsta victimei înlătură răspunderea penală pentru acest delict. De asemenea, nu se comite această faptă atunci când făptuitorul a crezut în mod greşit că săvârşeşte delictul asupra unui minor sau în prezenţa acestuia.

Forme. Sancţiuni Tentativa se pedepseşte. Delictul se consumă în momentul în care s-a efectuat actul obscen în

prezenţa minorului sau asupra acestuia, fiind o infracţiune instantanee. Delictul de corupţie sexuală are pe lângă forma tipică (simplă) şi trei

modalităţi agravate, respectiv când actele prevăzute la alin. (1) (actele cu caracter obscen) se săvârşesc asupra unui membru de familie [alin. (2)], când faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au fost săvârşite în scopul producerii de materiale pornografice [alin. (3)] şi când fapta se comite prin ademenirea unei persoane în vederea săvârşirii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de acelaşi sex [alin. (4)].

Fiecărei modalităţi normative poate să-i corespundă o varietate de modalităţi faptice.

370 Gh. Nistoreanu, V.Dobrinoiu şi colab., op. cit., p. 181. 371 Gh. Diaconescu, op. cit., vol. I, p. 236.



348

1.15. Hărţuirea sexuală

1.15.1. Conţinutul legal

Potrivit art. 203 C. pen. şi art. 223 alin. (1) din noul Cod penal, această

infracţiune constă în hărţuirea (pretinderea) unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de calitatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.

Sintagma ,,hărţuire sexuală’’ a fost lansată pentru a descrie un comportament de natură sexuală cu caracter umilitor. Etimologic vorbind, ,,a hărţui” înseamnă a necăji pe cineva, a nu-i da pace, a cicăli, a sâcâi. Victima acestei infracţiuni poate suferi, în cazurile mai grave, puternice traume de natură psihologică, fiind, în ciuda aparenţelor, o infracţiune cu un înalt grad de pericol social.

Evoluţia reglementărilor în această privinţă s-a făcut pe un plan mai larg al combaterii discriminărilor de orice fel, ajungându-se, în final, la particularizarea faptei de hărţuire sexuală, aşa cum apare această faptă în reglementarea Codului penal372.

1.15.2. Condiţii preexistente. Obiectul juridic special este complex, cuprinzând, în principal, relaţiile

sexuale privind viaţa sexuală a persoanei, legea penală ocrotind libertatea acestor relaţii, a adăpost de orice constrângere. În secundar, se apără atât demnitatea persoanei, cât şi relaţiile sexuale privind serviciul.

Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de corpul persoanei.

Subiectul activ este calificat, acesta neputând fi decât o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia la locul de muncă. Făptuitorul poate avea calitatea de superior, şef angajator, patron, inspector, terapeut, psihiatru, profesor, medic373 etc., de esenţa infracţiunii fiind autoritatea sau influenţa de care acesta beneficiază la locul de muncă şi de care

372 V. Dobrinoiu, W. Brânză, Infracţiunea de hărţuire sexuală, în Revista de drept penal nr. 4/2002, p. 26. 373 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 153.



349

acesta poate uza în relaţiile cu victima. Nu este necesar însă ca el să facă parte din organele de conducere sau de control ale persoanei juridice, fiind suficient să aibă putere de decizie asupra situaţiei altor angajaţi (ex: medicul întreprinderii faţă de cei consultaţi)374.

Nu se cere ca infracţiunea să se săvârşească la locul de muncă al făptuitorului, ci în legătură cu poziţia sa de superioritate asupra victimei, conferită de funcţia îndeplinită; soluţia este firească deoarece, spre exemplu, directorul care şi-ar chema secretara sub un pretext oarecare în propriul său apartament ca aici să comită infracţiunea de hărţuire sexuală, într-una din modalităţile prevăzute de lege, şi-ar folosi desigur, autoritatea conferită de funcţia îndeplinită la locul de muncă, într-un mod abuziv.

Autoritatea sau influenţa de care dispune subiectul activ trebuie să fie relativă la atribuţiile sale de serviciu (prin urmare de natură profesională), căci dacă el se foloseşte de un alt gen de autoritate sau influenţă spre a ameninţa sau constrânge victima, fapta ar putea să întrunească conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj.

Coautoratul la această infracţiune nu este posibil, fiind o infracţiune cu autor unic. Participaţia penală se poate realiza sub forma instigării sau complicităţii.

Subiectul pasiv poate fi orice persoană, indiferent de sex. Acesta este însă calificat în raport cu subiectul activ al infracţiunii, în sensul că este o persoană aflată în relaţii de subordonare faţă de acesta, ori este aflat sub influenţa acestuia. Numai o persoană încadrată într-o unitate de stat sau privată poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni.

Dacă autorul condiţionează angajarea unei persoane de obţinerea satisfacţiilor de natură sexuală, victima nu va avea calitatea cerută subiectului pasiv, deoarece nu se află în raporturi de muncă cu făptuitorul, nefiind angajată încă într-un post din structura persoanei juridice respective.

1.15.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune de hărţuire

sexuală realizată prin ameninţare sau constrângere. Activitatea infracţională este realizată prin mai multe acte de şicanare a persoanei vătămate pentru obţinerea unor satisfacţii de natură sexuală, acte care se realizează prin ameninţare sau

374 R. Codreanu, Infracţiunea de hărţuire sexuală, în Revista de Drept penal, Anul X, nr. 4/2003, pp. 90-91.



350

constrângere. Dacă acţiunea de hărţuire sexuală nu se realizează prin ameninţare sau constrângere, ci prin orice altă modalitate (apeluri, rugăminţi), va atrage asupra făptuitorului o răspundere disciplinară sau contravenţională, fapta neavând însă caracter penal.

Acţiunea de ameninţare trebuie să trezească o temere în psihicul victimei cu privire la consecinţele refuzului satisfacerii cererilor făptuitorului în plan profesional. Constrângerea se poate realiza prin orice mijloace, putând fi atât fizică cât şi psihică, putând fi îndreptată împotriva oricărei valori, cu condiţia ca aceasta să prezinte un interes deosebit pentru persoana constrânsă, inclusiv de ordin patrimonial.

Dacă acţiunea de constrângere constituie prin ea însăşi o infracţiune, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, dacă prin acţiunea de constrângere nu se lasă nici o posibilitate de acţiune persoanei vătămate, aceasta fiind obligată să se supună voinţei făptuitorului de a întreţine un raport sexual sau alte relaţii sexuale, se vor întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de hărţuire sexuală şi viol sau perversiune sexuală375.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea vieţii sexuale, precum şi încălcarea onoarei şi demnităţii victimei, crearea unui mediu ostil la locul de muncă, lezarea relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţilor unităţilor de stat şi private.

Între acţiune şi rezultat trebuie să existe o legătură de cauzalitate, acesta rezultând din însăşi materialitatea faptei.

Latura subiectivă. Infracţiunea de hărţuire sexuală se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scop. Făptuitorul acţionează în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, care se pot materializa într-un raport sexual, relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, relaţii de perversiune sexuală sau prin orice altă manifestare prin care se satisface o plăcere, o poftă sau fantezie de natură sexuală. Nu interesează dacă acest scop a fost sau nu îndeplinit (prin aceea că victima a consimţit la cererile autorului), fiind suficient ca acesta să urmărească acest scop, caz în care noţiunea de scop are sens de finalitate, nu de rezultat sau destinaţie. Dacă fapta nu se realizează în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, fapta va constitui infracţiunea de abuz în serviciu.

375 Gheorghiţă Mateuţ, Reflecţii asupra infracţiunii de hărţuire sexuală, introdusă în Codul penal român prin Legea nr. 61 din 16 ianuarie 2002, Dreptul, nr. 7/2002, pp. 3-9.



351

Forme. Sancţiuni Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, sunt lăsate în afara

incriminării de către legiuitor. Infracţiunea se consumă în momentul realizării acţiunii incriminate şi creării unei stări de pericol privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a victimei. Pentru consumarea infracţiunii nu este necesar ca făptuitorul să obţină satisfacţiile de natură sexuală urmărite, ci doar ca acesta să hărţuiască victima în vederea realizării acestui scop376.

Hărţuirea presupune o activitate de durată, putând îmbrăca forma infracţiunii continue succesive, astfel că este susceptibilă de epuizare, în momentul încetării activităţii infracţionale.

Infracţiunea de hărţuire sexuală cunoaşte două modalităţi normative, respectiv hărţuire realizată prin ameninţare şi hărţuire realizată prin constrângere. Fiecare modalitate normativă poate să corespundă unei varietăţi de modalităţi faptice de realizare.

Hărţuirea sexuală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu zile amendă.

1.16. Lipsirea de libertate în mod ilegal

1.16.1. Conţinutul legal Conform art.189 C.pen (art. 205 Noul Cod Penal) această infracţiune

constă în lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. Fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin simulare de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol.

1.16.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror

existenţă şi normală desfăşurare depind de ocrotirea libertăţii fizice a persoanei, adică a posibilităţii acesteia de a se mişca, de a circula, de a acţiona după voinţa sa şi în limitele admise de lege. 376 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 154.



352

Obiectul material al infracţiunii va fi reprezentat de corpul victimei. În cazul formelor agravate, vom avea un obiect material, constând în corpul victimei (de ex., în ipoteza supunerii la suferinţă a subiectului pasiv).

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană. Infracţiunea poate fi comisă şi în formă de participaţie (coautorat, instigare, complicitate).

Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale prevăzute de lege.

Dacă fapta se săvârşeşte contra unui minor, va opera agravanta prevăzută în art. 189 alin. (2) C. pen., de locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

1.16.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective constă într-o

acţiune sau inacţiune prin care se produce, în orice modalitate, lipsirea de libertate a persoanei, de mişcare în raport cu propria voinţă. Legea nu prevede o împiedicare absolută de mişcare a victimei, adică o restrângere totală care priveşte libertatea de mişcare a acesteia, ci poate fi şi una parţială.

În mod obligatoriu, lipsirea de libertate a persoanei trebuie să aibă caracter ilegal, adică să nu fie expres sau implicit admisă de lege. Dacă lipsirea de libertate are caracter legal, fapta nu constituie infracţiune. Nu vom fi în prezenţa unei infracţiuni, în cazul persoanelor suferinde de boli contagioase şi care au fost internate pentru tratament împotriva voinţei lor, al persoanelor reţinute în carantină, al copiilor minori în privinţa cărora s-au luat măsuri corecţionale şi justificate de restrângere a libertăţii de către părinţi sau de către cei asimilaţi acestora377.

Ca urmare a acţiunii (inacţiunii), făptuitorul trebuie să producă lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de a se manifesta potrivit voinţei sale. Lipsirea de libertate (ca urmare imediată a infracţiunii) trebuie să dureze atât cât să rezulte că persoana a fost efectiv împiedicată de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa.

Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care trebuie demonstrată.

Latura subiectivă. Lipsirea de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinucide-rea victimei, vinovăţia se prezintă sub forma praeterintenţiei.

377. Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 138-139.



353

1.16.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Tentativa faptelor prevăzute în art. 189 alin 1- 4 se pedepseşte. Legea

asimilează actelor de executare şi producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii, dar numai în cazul mo-dalităţii agravate prevăzute în art. 189 alin.4 care obişnuit constituie doar acte pregătitoare.

Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată – lipsirea de libertate, subiectul pasiv fiind adus în situaţia de a nu se putea mişca şi acţiona în mod liber, conform voinţei sale; dacă lipsirea de libertate continuă după consumare, fapta va constitui o infracţiune continuă până la redarea libertăţii victimei. Fiind o infracţiune continuă, infracţiunea va avea, prin urmare, şi forma epuizării activităţii delictuoase ce se produce când starea de lipsire de libertate a încetat.

Modalităţi. Dispoziţia din alin.1 al art. 189 C. pen. incriminează fapta în modalitatea simplă. În dispoziţiile din alin.2-6 sunt prevăzute modalităţi agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal ce sunt particularizate prin anumite situaţii care sporesc gradul de pericol social, ceea ce justifică o înăsprire a pedepsei.

Sancţiuni. În modalitatea sa tipică, lipsirea de libertate în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani. În formele agravate, fapta se pedep-seşte, după caz, cu închisoare de la 7 la 15 ani alin. 2 şi 3 şi 7-18 ani alin. 4. Dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 se săvârşesc de o persoană care face parte dintr-un grup organizat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, în cazul alin.1, închisoarea de la 7 la 18 ani, în cazul alin.2 şi 3, închisoarea de la 10 la 20 ani, în cazul alin.4. Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani378.

1.17. Şantajul

1.17.1. Conţinutul legal Conform art. 194 Cod penal (art. 207 Noul Cod Penal) infracţiunea de

şantaj există atunci când o persoană a fost constrânsă prin violenţă sau 378 M. A. Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior - Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 197-198.



354

ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Când constrângerea constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, reprezintă forma agravată.

1.17.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la

libertatea psihică a persoanei împotriva faptelor susceptibile să îngrădească posibilitatea celui supus şantajului de a voi şi de a dispune de acţiunile sale. Totodată, ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite şi relaţiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin folosul urmărit fără drept de făptuitor (de exemplu, relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, dacă constrângerea este exercitată în vederea obţinerii unui folos material).

De regulă, această infracţiune nu are obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal. Totuşi, în anumite situaţii, când şantajul are loc prin folosirea constrângerii fizice, corpul victimei devine obiect material al infracţiunii de şantaj379.

Subiecţii infracţiunii. Ca subiect activ poate fi orice persoană, cu oricare din formele

participaţiei penale. Subiect pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a

simţi presiunea psihică exercitată asupra sa.

1.17.3. Conţinut constitutiv Latura obiectivă. Elementul material al laturii obiective presupune o

acţiune de constrângere, în sensul că se impune unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva împotriva voinţei sale. Constrângerea se poate realiza prin violenţă sau ameninţare. Violenţa poate consta în orice formă de silnicie fizică folosită împotriva unei persoane, de la simplele acte de lovire, imobilizare, legare, până la provocarea de vătămări corporale.

Ameninţarea presupune efectuarea de către făptuitor a unui act care să inspire victimei temerea că în viitor ea, soţul ei sau o rudă apropiată va suporta un rău, constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, 379 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p. 265.



355

temere care o pune în situaţia de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretenţiilor autorului faptei. Violenţa şi ameninţarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu interesează dacă victima a cedat sau nu violenţei ori ameninţării380.

Urmarea imediată constă în îngrădirea libertăţii psihice a victimei de a acţiona potrivit voinţei sale, creându-i-se o stare de temere.

Între acţiunea făptuitorului şi urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă. Forma de vinovăţie nu poate fi decât intenţia directă (calificată prin scop). Este indubitabil că, autorul acţionează având reprezentarea că prin fapta sa va exercita o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o determina să facă, să nu facă, să dea sau să sufere ceva şi urmăreşte producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un folos injust.

1.17.4.Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Consumarea infracţiunii are loc în momentul când, drept urmare a

acţiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns. Tentativa nu se pedepseşte.

Modalităţi. Pe lângă modalităţile normative ale formei tipice, şantajul cunoaşte şi o formă agravată. Aceasta constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

Sancţiuni. În forma simplă (tipică), şantajul se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Forma agravată se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani381.

380 Trib. Suprem, sec. pen., decizia nr. 883/1978, RRD nr. 10/1978, p. 60. 381 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 153-154.



356



357

CAPITOLUL II INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

Necesitatea ocrotirii infracţiunilor contra patrimoniului Constituţia României (revizuită şi republicată)382, în art. 136, alin. (1),

referindu-se la proprietate arată că aceasta este ,, publică şi privată’’, iar în prevederile art. 44, alin. (2), că “proprietatea privată este ocrotită şi garantată în mod egal de lege, indiferent de titular”.

Noţiunea de “patrimoniu” are însă o sferă mai largă decât noţiunea de “proprietate”383, literatura de specialitate definind patrimoniul ca fiind “totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele”384 sau “totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabile în bani, care aparţin unei persoane” ori “expresia contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept”385.

Având în vedere această accepţiune de totalitate de drepturi şi obligaţii care au valoare economică, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile sau de altă natură, însă împotriva faptelor care prezintă un grad sporit de pericol social, patrimoniul este ocrotit şi prin mijloacele energice ale legii penale, prin incriminarea faptelor cu efecte prejudiciante îndreptate împotriva fasciculului de relaţii sociale privitoare la patrimoniu (public şi privat). Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existenţă a societăţii şi de aceea faptele prin care se vatămă ori se pun în pericol aceste relaţii sunt fapte socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară reacţiunea represivă.

Prin reglementarea infracţiunilor contra patrimoniului sunt protejate, după cum am mai arătat anterior, nu numai relaţiile sociale ce se formează în jurul dreptului de proprietate, publică sau privată, ci, în egală măsură, şi posesia şi 382 Adoptată la 21 noiembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 767/31.10.2003. 383 C. Stătescu , Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 484. 384 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 9; În acelaşi sens T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediţia a 3-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 149. 385 N. G. Luţescu , Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 20.



358

detenţia (chiar şi aceea precară) a bunului. Toate infracţiunile la care ne referim constau în atingeri aduse patrimoniului unei alte persoane, în diferite schimbări ale situaţiei ori a stării de fapt a bunurilor, produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosinţei lor.

În incriminările sale privind patrimoniul, legea penală are în vedere, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei. Deci, infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârşească fapta pe care legea penală o prevede ca infracţiune, victima nu este ţinută să dovedească faptul că ar fi proprietar sau că ar poseda legitim sau că ar avea alt drept asupra bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii386.

Reglementarea tuturor infracţiunilor privitoare la patrimoniu într-o singură diviziune a părţii speciale a Codului penal (Titlul III, art. 208-222 şi Titlul II, art. 228-256 în Noul Cod penal) ar putea duce la concluzia că aceste infracţiuni formează un cadru perfect omogen, nesusceptibil de subdivizări bazate pe o diferenţiere şi o clasificare ştiinţifică a faptelor incriminate. Omogenitatea cadrului constă însă numai în unitatea obiectului juridic al ocrotirii penale, criteriu suficient pentru a justifica aşezarea tuturor acestor infracţiuni într-o singură subdiviziune. Privite în conţinutul lor, faptele incriminate sunt însă eterogene, astfel încât o subdiviziune şi o clasificare a lor este teoretic şi posibilă şi necesară.

2.1. Furtul

2.1.1. Conţinutul legal Furtul constă, potrivit alin. 1 al art.208 C. pen.şi art. 228 din Noul C. Pen.,

în ,,luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept’’.

În opinia distinşilor profesori Gh. Nistoreanu şi Al. Boroi, conform art. 208 alin. (4) C. pen., constituie furt şi luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Potrivit art. 208 alin. (3), în situaţiile descrise anterior va exista furt şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în

386 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu , Explicaţii teoretice ale Codului penal roman, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, pp. 444-445.



359

momentul săvârşirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane387.

2.1.2. Condiţii preexistente Obiectul.juridic.special Furtul are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la posesia şi

detenţia asupra bunurilor mobile. Posesia exercitată de o altă persoană decât proprietarul bunului poate fi legitimă sau nelegitimă.

Obiectul juridic material Este un bun imobil care se află în posesia sau detenţia altuia în scopul de a

satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Totuşi, coautoratul schimbă

încadrarea juridică,.transformând.fapta.în.furt.calificat. Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică. Poate fi întâlnită

o pluralitate de subiecţi pasivi.

2.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune de deposedare sau printr-

o apropriere, furtul caracterizându-se şi printr-o acţiune de sustragere a bunului mobil. În doctrină şi jurisprudenţă se apreciază că acţiunea de luare poate fi săvârşită prin diferite moduri: apucare, ascundere, înhăţare, desprindere, deviere, prin racordări la surse de energie. În mod excepţional, luarea se poate înfăptui şi prin inacţiune, cum ar fi cazul celui care predă o masă de bunuri şi omite în mod intenţionat să predea anumite bunuri, pe care le reţine pentru el.

Elementul material prezintă unele cerinţe esenţiale388: a. să fie vorba de un bun mobil; b. acesta să se găsească în posesia sau detenţia altei persoane; c. iar, luarea să se fi făcut fără consimţământul acesteia.

387 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal şi procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 204. 388 T. Toader, Drept penal. Partea specială, ediţia a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.53-54.



360

Urmarea imediată Constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau

deţinătorului, în cea a făptuitorului. Urmarea imediată se realizează şi atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras, făcând imposibilă utilizarea lui de către posesor sau detentor. Urmarea imediată nu trebuie confundată cu paguba produsă prin această urmare. De aceea când se realizează o restituire a bunului, urmarea imediată nu este înlăturată.

Raportul de cauzalitate Trebuie să se stabilească în concret, că urmarea imediată este o consecinţă

a săvârşirii elementului material. Latura subiectivă Forma de vinovăţie - intenţia directă în cele mai multe cazuri, dar şi cea

indirectă atunci când bunul sustras mai conţine în el alt bun.

2.1.4. Forme. Sancţiuni Actele preparatorii sunt posibile, dar nu se pedepsesc. Tentativa se pedepseşte conf. art. 222 C. pen.. Infracţiunea - fapt consumat. Fapta se consumă în momentul în care bunul

a fost scos din sfera de posesie sau stăpânire a bunului. Simpla deposedare a subiectului pasiv duce automat la realizarea infracţiunii de furt, şi deci la consumarea ei.

Infracţiunea - fapt epuizat. Acesta este considerat a fi momentul în care a încetat activitatea infracţională. (furtul de energie electrică).

Sancţiuni: închisoare de la 1 la 12 ani.

2.2. Furtul calificat

2.2.1. Conţinutul legal Furtul calificat, potrivit alin. 1 al art.209 C. pen.şi art. 229 din Noul C.

Pen., este furtul săvârşit.în.următoarele,împrejurări: a. de două sau mai multe persoane împreună; b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; c. de către o persoana mascată, deghizată sau travestită;



361

d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;

e. într-un loc public; f. într-un mijloc de transport în comun; g. în timpul nopţii; h. în timpul unei calamităţi; i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei

adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi furtul privind: a. un bun care face parte din patrimoniul cultural; b. un act care serveşte pentru dovedirea stării civile pentru legitimare sau

identificare. Furtul privind următoarele categorii de bunuri: a. ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse

petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b. componente ale sistemelor de irigaţii; c. componente ale reţelelor electrice; d. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz

de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică; e. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la

accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi

aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;

g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;

h. cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Furtul calificat comportă acelaşi conţinut ca şi furtul simplu, sens în care ne vom limita doar la prezentarea circumstanţelor agravante prevăzute de art. 209, alin. (1) şi (2) C. pen., adică numai a împrejurărilor prin care prin care furtul calificat se diferenţiază de furtul simplu.

Art. 209, alin. (1), lit. a) C. pen. reglementează ca o circumstanţă agravantă situaţia în care furtul a fost săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, în acest caz periculozitatea socială sporită a faptei fiind determinată de însăşi pluralitatea făptuitorilor, căci cooperarea a două sau mai multe persoane este de



362

natură a potenţa cutezanţa acestora, a spori eficienţa acţiunii, a înlesni transportarea bunurilor şi ştergerea urmelor, a înlătura sau zădărnici eventuala opunere a victimelor sau a altor persoane care ar încerca să-i captureze pe infractori sau să recupereze bunurile sustrase.

Literatura de specialitate a arătat că, pentru existenţa acestei agravante este necesar, pe de o parte, ca furtul să fi fost săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, iar pe de altă parte, ca făptuitorii să fi săvârşit fapta împreună389. Aceasta spre deosebire de sistemul Codului Penal anterior care, reglementând în art. 525, lit. c) ca circumstanţă agravantă săvârşirea furtului de către două sau mai multe persoane, nu conţinea precizarea referitoare la săvârşirea faptei împreună de către participanţi. Această reglementare deficitară a generat numeroase discuţii şi controverse doctrinare, fiind necesară intervenţia instanţei supreme pentru clarificarea acestei probleme.

În actuala reglementare, pentru a satisfăcută cerinţa legală, este deci necesar ca o pluralitate de făptuitori să acţioneze, la locul săvârşirii furtului, efectiv, concomitent şi conjugat, indiferent de forma participaţiei – coautori390 sau autor şi complici concomitenţi391 – şi de contribuţia concretă a fiecăruia, mai mare sau mai redusă, la comiterea furtului.

Furtul este calificat, potrivit prevederilor art. 209, alin. (1), lit. a) C. pen., chiar dacă între participanţi nu a existat o înţelegere prealabilă, ci aceasta a intervenit spontan, pe parcursul derulării acţiunii de sustragere392 sau dacă a doua sau următoarele persoane care colaborează la comiterea furtului sunt lipsite de răspundere penală (iresponsabil, minor sub 14 ani) sau în eroare de fapt cu privire la natura faptei393. Deşi, în literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia izolată că într-o asemenea situaţie agravantă nu-şi află aplicabilitatea, majoritar este, pe bună dreptate, punctul de vedere contrar: ceea ce interesează pentru aplicarea agravantei, rezultând chiar din raţiunea acesteia, constă în aspectul obiectiv al conlucrării la săvârşirea faptei şi nu în poziţia subiectivă a participanţilor. Dacă persoana exonerată de răspundere penală este un minor, infractorului major i se aplică, în afara agravantei speciale, şi agravanta generală prevăzută în art. 75, lit. c) C. pen.: “săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor”. 389 Idem, p. 240. 390 T.M.B., D.p. nr. 668/1990 în C.P.J.P., 1990, p. 67. 391 T.M.B., D.p. nr. 1368/1981 în C. PEN.J.P., R. III, p. 123. 392 T.M.B., D.p. nr. 822/1991, C.P.J.P., 1991, pp. 105-106. 393 T.j. Constanţa, D.p. nr. 69/1993 în “Dreptul” nr. 2/1994, p. 85; T.M.B., D.p. nr. 733/1995, R. III, p. 122.



363

Agravanta pe care o analizăm, constituind o circumstanţă de fapt, referindu-se deci la faptă şi nu la persoana vreunuia dintre participanţi, se răsfrânge, potrivit art. 28, alin. (2) C. pen., asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o: instigator, complice anterior.

În situaţia în care furtul a fost săvârşit de cel puţin trei persoane împreună se creează un conflict între circumstanţa agravantă specială prevăzută de art. 209, alin. (1), lit. a) C. pen. şi cea generală reglementată de art. 75, lit. a) C. pen. În acest caz, întrucât specialul primează faţă de general, se va reţine numai agravanta specială, deoarece în caz contrar s-ar da o dublă relevanţă penală aceleiaşi împrejurări de fapt ceea ce ar putea atrage o sporire nelegală a sancţiunii penale394.

Totodată, nu este exclus ca persoanele ce au săvârşit furtul împreună să se fi asociat în vederea săvârşirii de infracţiuni, devenind aplicabile dispoziţiile art. 323 C. pen. Într-un asemenea caz se aplică, potrivit art. 323, alin. (2) C. pen., regulile referitoare la concursul de infracţiuni395.

În art. 209, alin. (1), lit. b) C. pen. este prevăzută o a doua circumstanţă agravantă: furtul săvârşit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică. Furtul săvârşit în aceste condiţii prezintă periculozitate sporită, deoarece, pe de o parte, prezenţa armei sau a substanţei narcotice asupra făptuitorului îi creează acestuia o stare de spirit prielnică săvârşirii infracţiunii, iar pe de altă parte, naşte primejdia de folosire a lor în ipoteza unei reacţii de împotrivire a victimei.

Conceptul de “armă” este explicat prin dispoziţiile art. 151, alin. (1) C. pen.: “arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţiile legale”, iar dispoziţiile legale la care textul citat face trimitere sunt cele cuprinse în art. 2, alin. (1), pct. 1 şi 2 din Legea nr. 295/28.06.2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor396: “armă – orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre

394 T.S., D.p. nr. 102/1970 în C.D., 1970, p. 307. 395 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 241. 396 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583/30.06.2004. Prezenta lege abrogă Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, cu excepţia prevederilor art. 46-52, care rămân în vigoare pentru fiecare instituţie care are încadrate persoane ce ocupă funcţii care implică exerciţiul autorităţii publice, înarmate cu arme de apărare şi pază, până la stabilirea în legile prevăzute la art. 43 a condiţiilor în care acestea pot purta şi folosi arme din dotare.



364

categoriile prevăzute în anexă; armă de foc – arma al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune dirijata a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc”.

Pentru existenţa agravantei analizate este suficient ca făptuitorul să fi avut asupra sa arma sau substanţa narcotică în momentul săvârşirii furtului. Pentru existenţa agravantei prevăzute de art. 209, alin. (1), lit. b) C. pen. nu este necesar a se stabili, la cazul concret, dacă purtarea armei sau a substanţei narcotice a avut sau nu influenţă asupra victimei sau dacă a sporit îndrăzneala făptuitorului. Nu este necesar pentru reţinerea acestei agravante ca arma sau substanţa narcotică să fi fost vizibile sau ca victima să fi ştiut că făptuitorul deţine un asemenea mijloc, pentru a se simţi intimidată397. Totodată, nu este necesar ca făptuitorul să fi deţinut arma sau narcoticul în scopul de a-i uşura comiterea infracţiunii, deoarece chiar şi deţinerea întâmplătoare de către făptuitor a unui asemenea mijloc este de natură a spori încrederea acestuia în reuşita acţiunii sale, implicând concomitent pericolul de a recurge la folosirea lui398. Evident că pentru existenţa agravantei este necesar ca făptuitorul să fi ştiut că are asupra sa arma sau substanţa narcotică, având astfel posibilitatea de a le folosi la nevoie399.

Trebuie precizat faptul că infracţiunea de furt ,în această circumstanţă agravantă, se realizează numai în situaţia în care făptuitorul poartă asupra sa o armă sau o substanţă narcotică, pentru că, dacă acestea sunt folosite în scopul deposedării victimei de un bun, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 C. pen.

Art. 209, alin. (1), lit. c) C. pen. arată că există furt calificat atunci când acesta este săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Aşadar, circumstanţa agravantă constă în folosirea de către făptuitor a unui procedeu pentru a nu fi recunoscut. În această situaţie, fapta este sancţionată mai sever, deoarece relevă periculozitatea aparte a făptuitorului care chibzuie asupra modului de comitere al furtului, adoptă şi foloseşte mijloace care asigură eficienţa acţiunii; totodată, prin practicarea acestor procedee, este ascunsă înfăţişarea făptuitorului şi, în consecinţă, îngreunată identificarea acestuia, iar procedeul mascării suplimentar, este cel mai adesea de natură a panica victima

397 Idem, p. 241. 398 Ibidem. 399 O. Loghin, T. Toader, op.cit., p. 242.



365

sau persoanele aflate la locul faptei sau în împrejurimi, diminuând sau anulând capacitatea acestora de a riposta.

Este calificat, în condiţiile art. 209, alin. (1), lit. d) C. pen., şi furtul săvârşit asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, deoarece, pe de o parte, asupra unei asemenea persoane fapta se săvârşeşte mai uşor, iar pe de altă parte, făptuitorul vădeşte o periculozitate socială sporită.

Este incapabilă de a-şi exprima voinţa persoana lipsită de aptitudinea de a înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa datorită vârstei sau unei maladii sau altor împrejurări (beţie, somn hipnotic etc.)400. Incapabilă de a se apăra este persoana care nu poate opune rezistenţă făptuitorului datorită unei infirmităţi fizice, oboselii excesive, vârstei sau datorită altor împrejurări.

Agravanta prevăzută de art. 209, alin. (1), lit. e) C. pen. (furtul să fie săvârşit într-un loc public) se justifică prin aceea că într-un loc public fiind prezente, de regulă, mai multe persoane, făptuitorul îşi poate realiza activitatea infracţională cu şanse sporite de finalizare, deoarece aglomerarea de persoane face ca atenţia victimei să se concentreze mult mai greu asupra bunurilor pe care le deţine, pe de o parte, iar făptuitorul îşi poate pierde mult mai uşor urma într-o mulţime de persoane401.

Literatura de specialitate a statuat că prin “loc public”, în accepţiunea art. 209, alin. (1), lit. e) C. pen., este desemnat un sector determinat de spaţiu în care publicul are acces permanent sau temporar402; în situaţia accesului temporar (ocazional), în momentul săvârşirii faptei, este necesar ca locul să fi fost accesibil publicului (în baza normelor care îi reglementează funcţionalitatea).

Legiuitorul, în art. 209, alin. (1), lit. f) C. pen. a prevăzut o altă circumstanţă agravantă a furtului: situaţia în care această infracţiune este săvârşită în mijloacele de transport în comun, deoarece şi acestea, asemeni locurilor publice, datorită aglomeraţiei, lipsei de atenţie a călătorilor şi faptului că deseori persoanele au asupra lor valori importante în asemenea împrejurări, oferă condiţiile favorabile săvârşirii unor furturi.

Potrivit art. 209, alin. (1), lit. g) C. pen., furtul este calificat şi atunci când a fost săvârşit în timpul nopţii. Furtul săvârşit în aceste condiţii a fost considerat mai grav, deoarece, noaptea oferă împrejurări favorabile săvârşirii de infracţiuni: 400 O. Loghin, T. Toader, op.cit., p. 342. 401 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal şi procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţ, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 214. 402 O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă “Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 107.



366

datorită întunericului, a scăderii atenţiei şi a vigilenţei oamenilor, făptuitorul poate acţiona mai uşor şi cu mai puţine riscuri de a fi descoperit; noaptea, datorită întunericului, liniştii şi singurătăţii, făptuitorul este mai îndrăzneţ, se simte încurajat să săvârşească fapta, existând şi pericolul ca el să recurgă la folosirea unor mijloace violente; apoi, cel ce înţelege a se folosi de toate aceste împrejurări se dovedeşte a fi mai periculos, impunându-se astfel o severitate mai accentuată a legii penale.

O problemă mult discutată în literatura de specialitate se referă la caracterul subiectiv sau obiectiv al agravantei prevăzute de art. 209, alin. (1), lit. g) C. pen.

În practica judiciară furtul a fost considerat calificat, prin prisma prevederilor art. 209, alin. (1), lit. g) C. pen., indiferent dacă noaptea a înlesnit sau nu săvârşirea faptei403 ori dacă locul de unde s-a sustras bunul era puternic luminat404 sau dacă făptuitorul şi-a prelungit activitatea, începută ziua, şi în timpul nopţii405.

Potrivit art. 209, alin. (1), lit. h) C. pen., furtul este calificat şi atunci când este săvârşit în timpul unei calamităţi, deoarece, în astfel de situaţii dramatice, viaţa şi patrimoniul oamenilor sunt mult mai vulnerabile la acţiunile infractorilor, forţa publică, autoritatea fiind perturbată de dezastrul respectiv şi chiar oamenii nefiind în stare să-şi protejeze bunurile aşa cum o fac în situaţii normale.

Furtul este calificat, conform art. 209, alin. (1), lit. i) C. pen. şi atunci când a fost săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase. În acest caz, circumstanţa ce califică furtul se referă la mijlocul folosit de făptuitor, demonstrând o mai mare stăruinţă a acestuia în realizarea hotărârii infracţionale, ceea ce vădeşte şi un grad mai ridicat de periculozitate a acestuia, explicându-se astfel agravarea răspunderii sale penale.

Furtul este calificat, conform art. 209, alin. (1), lit. i) C. pen., şi atunci când fapta a fost săvârşită prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Cheia adevărată este cheia care slujeşte în mod normal la deschiderea dispozitivului de către cel îndreptăţit să o folosească406. Pentru reţinerea acestei agravante nu interesează modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în posesia autorului furtului: legitimă (i-a fost încredinţată pentru a 403 Plenul T.S., D. de îndrumare nr. 3/1970, R. I, p. 180. 404 Ibidem. 405 T.S., D.p. nr. 710/1970, R. I, p. 182. 406 C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 302.



367

introduce ceva în spaţiul încuiat sau pentru a confecţiona un duplicat al originalului) sau nelegitimă (a găsit-o, a sustras-o).

Cheia mincinoasă este cheia falsă, contrafăcută sau orice instrument cu ajutorul căruia poate fi acţionat mecanismul unui dispozitiv de închidere, fără a fi distrus sau degradat407. Pentru existenţa furtului calificat prevăzut de art. 209, alin. (1), lit. i) C. pen., este necesar a se stabili că făptuitorul a folosit în mod efectiv unul dintre mijloacele sau procedeele limitativ indicate de text. Pentru tentativă, nu este suficient a se constata că făptuitorul avea asupra sa instrumente de efracţie, escaladare, chei adevărate sau mincinoase, ci va trebui să facă dovada că în încercarea lui de a săvârşi furtul el s-a folosit efectiv de aceste mijloace408.

În doctrină şi în jurisprudenţă este dominantă opinia potrivit căreia infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 209, alin. (1), lit. i) C. pen. este o infracţiune complexă, în latura obiectivă a acesteia incluzându-se şi fapta de violare de domiciliu. Prin urmare, dacă furtul simplu, precum şi cel calificat reglementat de celelalte litere ale art. 209 C. pen. poate intra în concurs cu infracţiunea de violare de domiciliu, furtul săvârşit prin efracţie, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate sau mincinoase include, în principiu, posibilitatea unui asemenea concurs409.

2.3. Furtul urmărit la plângerea prealabilă

2.3.1. Conţinutul legal Potrivit art. 210 C. pen. şi art. 231 Noul Cod penal, furtul săvârşit între soţi

ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmăreşte numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală410.

407 O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 248. 408 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, op. cit., p. 479. 409 Idem, p. 315; C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 293 ; O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 221. 410 V. Păvăleanu, Drept Penal special. Infracţíuni contra persoanei, patrimoniului şi autorităţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.144.



368

Dispoziţiile art. 210 C.p. sunt incidente într-un număr de cinci împrejurări enumerate în mod limitativ, după cum urmează:

- furtul săvârşit între soţi, ia în considerare calitatea specială dintre părţi şi se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate chiar dacă soţii sunt despărţiţi în fapt;

- furtul săvârşit între rude apropiate ; - furtul săvârşit de către un minor în paguba tutorelui său. Acţiunea penală

se pune în mişcare din oficiu în situaţie inversă, în care tutorele fură în paguba minorului ;

- furtul săvârşit de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată; - furtul săvârşit de către cel care este găzduit de persoana vătămată. Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 210 C.pen., este necesară o coabitare

efectivă, chiar fără temei legal, în aceeaşi cameră sau în acelaşi apartament, gospodărirea în comun, ducerea vieţii împreună, cu toate consecinţele legate de această împrejurare. Fosta instanţă supremă a considerat că a locui împreună înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau parţial, permanent sau pe o durată de timp limitată, dar având totuşi o durată care să-i imprime caracter de stabilitate, în timp ce a găzdui înseamnă a oferi adăpost, ospitalitate, care, prin modul cum a fost acordată, relevă încrederea persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi locuinţa sa, uneori chiar pentru o durată mai scurtă de timp. Dispoziţiile art. 210 C.p., sunt aplicabile şi în cazul furtului calificat deoarece legiuitorul se referă la furt, fără a face nici o distincţie. În situaţia în care circumstanţa de agravare constă în săvârşirea furtului de către două sau mai multe persoane împreună, dispoziţiile art. 210 C.p., sunt incidente numai în raport cu inculpatul care se găseşte în una dintre situaţiile enumerate în mod limitativ, urmând ca pentru ceilalţi coinculpaţi acţiunea penală să fie pusă în mişcare din oficiu.

Aspecte diferenţiale între Noul Cod Penal şi Codul penal în vigoare Aşa, după cum au remarcat şi alţi autori411, legiuitorul a renunţat la unele

dintre elementele circumstanţiale de agravare prevăzute în Codul penal în vigoare referitoare la săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane; asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau a se apăra; într-un loc public; în timpul unei calamităţi.

Menţionăm şi faptul că, în conţinutul furtului calificat au fost introduse două noi elemente circumstanţiale de agravare, şi anume săvârşirea furtului prin

411 M. A. Hotca, op. cit., p. 224.



369

scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă sau supraveghere, respectiv prin violarea de domiciliu. Raţiunea cuprinderii printre elementele circumstanţiale agravante a furtului săvârşit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional o regăsim în dorinţa legiuitorului de a elimina controversele privind existenţa sau nu a unui concurs de infracţiuni în acest caz.

2.4. Tâlhăria

2.4.1. Conţinutul legal Tâlhăria este prevăzută în art. 211 C. pen. şi în art. 233 din noul C. penal. Tâlhăria constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau

ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

În art. 211 C. pen., alin. (2) regăsim o agravantă a tâlhăriei dacă aceasta a fost săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică; c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) în timpul nopţii; e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

2.4.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este complex, fiind concretizat, atât de relaţiile

sociale patrimoniale privind menţinerea poziţiei fizice a bunurilor, ca obiect juridic principal, cât şi de relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea persoanei, ca obiect juridic secundar, adiacent412.

Obiectul material este reprezentat de bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le sustragă, la care se adaugă folosirea violenţei sau a ameninţării ori a 412 I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.146.



370

altor mijloace de anihilare a voinţei persoanei, tâlhăria va avea ca obiect material al acţiunii adiacente corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă activitatea secundară a făptuitorului sau contra bunurilor aflate asupra corpului, dacă făptuitorul distruge hainele ori a bunurilor aflate la dispoziţia acestuia.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care răspunde penal, chiar dacă

aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări. Ca atare, subiect activ, ar putea fi însuşi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 211 alin. (1) C. pen.

Participaţia penală la infracţiunea de tâlhărie este posibilă atât la forma tip, cât şi la cele calificate, fiind posibilă numai sub forma instigării şi a complicităţii neconcomitente, în toate celelalte situaţii făcându-se aplicarea art. 211 alin. (2) lit. a).

Subiect pasiv este victima tâlhăriei, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârşirea tâlhăriei.

Sunt cazuri când, poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât şi un subiect pasiv secundar. De exemplu, în momentul săvârşirii infracţiunii bunul se află în posesia legitimă a altei persoane decât proprietarul (depozit). Deci proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar413.

2.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al acestei infrac�iuni este format din acţiunea de furt

(principală) şi acţiunea de constrângere (ca activitate adiacentă, dar imperativă). Acţiunea principală constă, deci, în acţiunea de furt, bunul mobil fiind luat

din posesia patrimonială a victimei fără consimţământul acesteia. Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei, violenţele trebuie să fie

exercitate direct împotriva victimei; violenţele faţă de lucruri pot constitui şi ele, uneori, o ameninţare (de exemplu, spargerea chilei unei ambarcaţiuni pentru a o

413 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., p. 307.



371

scufunda, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion cu scopul de a o incendia).

Urmarea imediată constă, în trecerea bunului din posesia sau detenţia unei persoane, în cea a făptuitorului.

Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi al celei adiacente, infracţiunea în acest caz, fiind una de rezultat.

Latura subiectivă Tâlhăria se săvârşeşte cu intenţie directă, atât în ce priveşte acţiunea

principală, cât şi cea adiacentă, întrucât făptuitorul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştientă sau neputinţa de a se apăra.

Din punct de vedere subiectiv, la variantele agravate ale tâlhăriei care au avut ca urmare o vătămare corporală gravă sau moartea victimei, forma de vinovăţie este praeterintenţia.

2.4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Tâlhăria, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este susceptibilă de o

desfăşurare în timp, fiind posibile şi actele pregătitoare de natură materială sau morală. Actele pregătitoare nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă, legea prevăzând sancţionarea ei. Este posibilă tentativa întreruptă sau improprie ori relativ imposibilă. La tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă414.

Tâlhăria se consumă când executarea acţiunii principale (furtul) s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmărea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică prin întrebuinţarea de violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştientă sau în imposibilitatea de a se apăra. Epuizarea. Tâlhăria, ca şi furtul, este susceptibilă de activitate infracţională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ şi deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate.

414 I. Gheorghe, Drept penal. Partea specială , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 89.



372

Modalităţi Tâlhăria este susceptibilă de mai multe modalităţi normative, aşa după cum

rezultă din textul legal, respectiv violenţele şi celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului etc.

Sancţiuni Tâlhăria prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoare

de la 3 la 18 ani. În modalităţile agravante prevăzute în art. 211 alin. (2) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani, iar în modalităţile agravate prevăzute în art. 211 alin. (3) C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Aspecte diferenţiale între Noul Cod Penal şi Codul penal actual Noul Cod Penal incriminează tâlhăria în varianta tip şi tâlhăria calificată,

iar la piraterie şi tâlhărie sau pirateria urmată de moartea victimei, sunt păstrate, în genere, dispoziţiile din Codul penal în vigoare, renunţându-se la unele elemente circumstanţiale de agravare, cum ar fi tâlhăria săvârşită de două sau de mai multe persoane împreună, în timpul unei calamităţi sau într-o locuinţă.

2.5. Pirateria

2.5.1. Conţinutul legal Pirateria (art. 212 C. pen şi art. 235 Noul Cod penal) constă în ’’jefuirea

(Furtul comis - după noul Cod penal) prin violenţă’’ săvârşită în scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe o navă sau aeronavă aflată în marea liberă sau într-un loc ce nu este supus jurisdicţiei nici unui stat. Ca şi tâlhăria, pirateria este o infracţiune complexă care cuprinde însuşirea pe nedrept a bunului, (acţiunea principală) la care se asociază violenţa (acţiune adiacentă) ca mijloc de realizare a acestei însuşiri.

Specific pentru piraterie este locul săvârşirii faptei, respectiv o navă sau aeronavă, aflată în marea liberă sau într-un spaţiu nesupus jurisdicţiei vreunui stat. Fapta periclitează ordinea internaţională, securitatea traficului naval şi aerian internaţional şi deci în reprimarea ei sunt interesate toate statele415. 415

I. Oancea, Tratat de drept penal , Editura All, Bucureşti, 2008, pp. 223-241.



373

2.5.2. Condiţii preexistente Obiectul Obiectul juridic special este complex; în primul rând, este reprezentat de

relaţiile sociale de ordin patrimonial, iar în secundar, de relaţiile sociale privitoare la integritatea fizică a persoanei, sănătatea sau viaţa persoanei.

Obiectul material este reprezentat de bunurile existente pe o navă, când acţiunea este săvârşită de echipajul acelei nave sau de unii pasageri. Obiectul material poate fi chiar o navă, în situaţia când echipajul sau pasagerii unei nave jefuiesc altă navă, sau de corpul persoanelor împotriva cărora se exercită acte de violenţă, sau acţiuni violente care au ca urmare moartea acestora.

Subiecţii infracţiunii Subiect activ poate fi orice persoană care face parte din echipajul unei

nave sau se găseşte ca pasager pe navă. Membrii echipajul sau pasagerii pot fi atât de pe nava pe care se săvârşeşte infracţiunea, cât şi de pe o altă navă agresoare. Nu este necesar ca toţi membrii echipajului sau toţi pasagerii să contribuie la săvârşirea faptei. Sunt subiecţi activi atât cei ce execută acţiunea de jaf, cât şi cei care realizează violenţele.

Subiecţii pasivi sunt persoanele ale căror interese patrimoniale au fost vătămate prin comiterea jafului, adică posesorii bunurilor răpite, cât şi persoanele asupra cărora s-a efectuat acţiunea adiacentă, actele de violenţă.

2.5.3. Conţinut constitutiv Latura obiectivă. Elementul material este format din două acţiuni

cumulative, una principală, (jefuirea) şi alta secundară (actele de violenţă). Acţiunea principală presupune luarea pe nedrept şi prin mijloace ilicite a unor bunuri aflate pe navă. Acţiunea adiacentă constă în săvârşirea de acte de violenţă împotrivă persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe nava jefuită.

O cerinţă esenţială a laturii obiective este aceea privind locul săvârşirii infracţiunii, în sensul că nava sau aeronava trebuie să se afle în marea liberă sau în spaţiul aerian, care nu sunt supuse jurisdicţiei vreunui stat. În caz contrar se vor aplica regulile de la infracţiunea de tâlhărie.

Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate sunt redate, detaliat la infracţiunea de tâlhărie.



374

Latura subiectivă constă în intenţia făptuitorului de a executa acţiunea principală de jefuire şi cea adiacentă de recurgere la actele de violenţă.

Când echipajul sau pasagerii unei nave au acţionat din ordinul autorităţilor statului cărora ei aparţin, infracţiunea va avea o altă încadrare juridică.

2.5.4. Forme. Modalitaţi. Sancţiuni Forme. Acte pregătitoare, tentativă, fapt consumat ori epuizat. Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate; Tentativa, posibilă sub forma celei întrerupte ori relativ improprii, e

incriminată; Consumarea are loc atunci când jaful s-a comis în întregul sau prin

folosirea violenţei şi s-au ridicat bunurile care au format obiectul acestor acţiuni pe nava în care se aflau.

Epuizarea416. Infracţiunea se poate prelungi în timp, fie prin acţiunea de luare a bunurilor prin mai multe acte similare, repetate la diferite intervale de timp, fie prin amplificarea unor urmări specifice acţiunii adiacente (vătămarea sau chiar moartea persoanelor vătămate). În aceste cazuri, infracţiunea se epuizează prin încetarea activităţii infracţionale sau când nu mai este posibilă nici o prelungire sau amplificare a acţiunii adiacente.

Modalităţi. Fapta este incriminată sub o modalitate normativă simplă [art. 212 alin. (1)] şi sub două modalităţi normative agravate [art. 212 alin. (2) şi 3)].

Sancţiuni. Forma simplă sau tip (art. 212 C. pen.) se pedepseşte cu închisoare de la 3

la 18 ani. Modalităţile agravate se pedeapsesc mai aspru. Aspecte diferenţiale între Noul Cod Penal şi Codul Penal în vigoare Incriminarea în Noul Cod Penal a tâlhăriei în varianta tip şi calificată,

precum şi a pirateriei, varianta simplă şi pirateriei urmată de moartea victimei, sunt păstrate în genere, dispoziţiile din Codul Penal anterior, cu excepţia unor elemente circumstanţiale de agravare prevăzute de Codul Penal actual ce nu se regăsesc în conţinutul noilor forme de incriminare corespondente, fiind introduse două noi situaţii de agravare, şi anume: când fapta se săvârşeşte „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calităţi oficiale”.

416 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 224.



375

2.6. Abuzul de încredere

2.6.1. Conţinutul legal Conform alin. (1) al art. 213 C. pen. şi art. 238 Noul Cod penal,

infracţiunea constă în însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

2.6.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic constă în relaţiile sociale privind la dreptul de proprietate

asupra bunurilor mobile, relaţii care implică o anumită încredere pe care parti-cipanţii trebuie să şi-o acorde reciproc417. Situaţia premiză constă într-un raport juridic patrimonial, netranslativ de proprietate, raport existent între persoana care deţine un bun al altuia şi persoana de la care s-a primit acel bun.

Obiectul material este format dintr-un bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu de către făptuitor. Sunt asimilate bunurile mobile, putând constitui obiect material al infracţiunii, bunurile imobile prin destinaţia lor, precum şi cele care sunt considerate astfel datorită bunului la care sunt ataşate. Sunt asimilate bunului mobil şi înscrisurile de orice fel. Poate constitui obiect material al abuzului de încredere atât bunul mobil, cât şi roadele acestuia, iar dacă bunul a fost încredinţat făptuitorului pentru a fi vândut, banii obţinuţi prin vânzarea acestuia. Bunul mobil trebuie să aparţină altuia.

Subiect activ poate fi orice persoană care are în detenţie, cu orice titlu, un bun mobil al altuia. Pentru existenţa infracţiunii de abuz de încredere este necesar ca bunul ce formează obiectul însuşirii, dispunerii pe nedrept sau refuzului de restituire să fie deţinut de o persoană fizică în această calitate, nu de o societate comercială în urma înţelegerii intervenite iniţial între părţi418.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele.

2.6.3. Conţinutul constitutiv Elementul material al laturii obiective se realizează prin una din

următoarele cele trei modalităţi normative, alternative: însuşirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui. 417 C.S.J., D.p. nr. 518/16.02.1999, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 156. 418 C.S.J., D.p. nr. 1149/30.04.1998, în Dreptul, nr. 10/1999, p. 157.



376

Însuşirea bunului există atunci când, deşi este numai detentor în raport cu obiectul material, făptuitorul se comportă faţă de acesta ca şi când ar avea calitatea de proprietar. Acest concept de însuşire, în opinia unor autori419, are înţelesul asemănător aceluia de la infracţiunea de furt. Considerăm, ca fiind necesar, ca făptuitorul să-şi însuşească în mod efectiv bunul.

Prin sintagma ,,refuzul de a-l restitui”, se înţelege refuzul persoanei căreia i s-a încredinţat bunul de a-1 restitui persoanei care i 1-a încredinţat. Solicitarea de a se restitui bunul se poate face şi prin mandatar ori de către succesorul persoanei vătămate care a decedat420.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie - intenţia directă sau indirectă. Mobilul sau scopul nu

au relevanţă în realizarea laturii subiective, de ele ţinându-se seama la individualizarea pedepsei.

Dispunerea de bun, înseamnă a face cu privire la acel bun un act de dispoziţie, prin vânzare, donaţie etc.

Refuzul de restituire este urmarea unei cereri exprese şi poate fi explicit sau implicit şi trebuie să se întemeieze pe intenţia făptuitorului de a şi-l însuşi.

Urmarea imediată constă în producerea unei pagube. Raportul de cauzalitate, dintre faptă şi urmare, trebuie să existe. Latura subiectivă presupune intenţia, care poate fi directă sau indirectă. Tentativa nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării oricărei a dintre

modalităţile elementului material. Conform art. 213, alin. (2) C. pen., dacă bunul este proprietate privată, cu

excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dispoziţia “cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, prevăzută în art. 213 alin. (2) din Codul penal, este neconstituţională421.

Sancţiunea constă în închisoare de la 3 luni la 4 ani sau amendă.

419 C-tin Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Şansa - S.R.L., Bucureşti, 2006, pp. 292-296. 420 T. Toader, Drept penal. Partea specială , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 203-205. 421 Curtea Constituţională, Decizia nr. 177/15.12.1998, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 77/24.02.1999.



377

Aspecte diferenţiale între Noul Cod Penal şi Codul penal actual Pentru infracţiunea de Abuz de încredere, Noul Cod penal prevede o nouă

modalitate normativă de săvârşire a faptei, respectiv prin folosirea fără drept a unui bun încredinţat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. Considerăm că, acest text se va aplica atât faptelor ce se află în situaţia în care nu aveau dreptul de a folosi bunul, cât şi al celor care se găsesc în situaţia în care au dreptul de a folosi bunul primit, dar îl foloseşte în alt scop, decât cel în care i-a fost încredinţat422.

2.7. Gestiunea frauduloasă

2.7.1. Conţinutul legal Conform art. 214, alin. (1) C. pen. şi art. 242 Noul Cod penal, gestiunea

frauduloasă constă în pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acestor bunuri.

2.7.2. Condiţii preexistente Obiectul Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale privitoare la

patrimoniu, care se statornicesc pe baza încrederii acordate unei persoane de către alta, care îi încredinţează bunuri pentru administrare sau conservare.

Obiectul material poate fi orice bun mobil sau imobil ce aparine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului pentru a-l administra sau conserva.

Subiecţii Subiectul activ poate fi numai persoana care are sarcina de a administra

sau conserva bunurile unei alte persoane. Titlul pe baza căruia autorul deţine

422 Pe lângă aceste infracţiuni au fost introduse şi altele, precum Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. La infracţiunea de abuz de încredere apare o nouă modalitate de comitere a faptei, ,,prin folosirea fără drept a bunului încredinţat, cu un anumit scop, de către cel care l-a primit”.



378

bunul în privinţa căruia are însărcinarea de administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi după unii autori, din cvasicontract.

Însărcinarea se poate referi la administrarea sau conservarea bunurilor unui particular sau ale unei persoane juridice.

Infracţiunea poate fi comisă în oricare din formele de participaţie. Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine bunul

sau întregul avut încredinţat făptuitorului pentru administrare sau conservare şi căreia i s-au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

2.7.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este dat de orice acţiune sau inacţiune păgubitoare

pentru proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul administrării sau conservării bunurilor încredinţate.

Ca atare, pentru existenţa elementului material se cer a fi îndeplinite anumite condiţii:

a. existenţa unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea de a administra sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane;

b. bunurile sau valorile să se afle în posesia sau detenţia făptuitorului; c. făptuitorul să aibă de drept ori de fapt gestionarea sau administrarea

bunurilor respective423. Urmarea imediată constă în creearea unei situaţii de fapt păgubitoare

pentru bunurile încredinţate, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii lipsite de grija necesară din partea făptuitorului.

Pentru realizarea laturii obiective în întregul său este necesar să se constate că între fapta abuzivă a făptuitorului şi situaţia de fapt în care se află bunurile gestionate există o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie în varianta tip este intenţia. Potrivit art.19 alin.3 C.

pen., forma de vinovăţie poate fi şi culpa.

423 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 70.



379

2.7.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt pedepsite. Infracţiunea se consumă

odată cu executarea actelor ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea urmării imediate.

Modalităţi Această infracţiune are în varianta tip trei modalităţi normative. După cum

făptuitorul este însărcinat numai cu administrarea bunurilor sau numai cu conservarea acestora ori are ambele însărcinări.

Sancţiuni Sancţiunea constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani. Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare Cu privire la forma vinovăţiei, legiuitorul a considerat desuetă precizarea

referitoare la latura subiectivă a infractorului (,,acesta să acţioneze cu rea credinţă”), reţinând intacte celelalte condiţii de existenţă a infracţiunii de gestiune frauduloasă.

2.8. Înşelăciunea

2.8.1. Conţinutul legal Conform art.215 C. pen. (art. 244 Noul Cod penal), Înşelăciunea constă în

inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material înjust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Înşelăciunea săvârşita prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.



380

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. precedente, după distincţiie acolo arătate.

Emitarea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1 dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.”

2.8.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului. Patrimoniu este format din totalitatea bunurilor corporale şi incorporale, consumabile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii care au o valoare economică.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltate implică încredere între subiecţii acestor raporturi.

Obiect material poate fi un bun mobil sau imobil, înscrisuri cu valoare patrimonială.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile pentru a

răspunde penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică privată ori

publică al cărei patrimoniu a fost lezat prin înşelăciune. Uneori poate exista un sub. pasiv principal şi unul secundar.

2.8.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni frauduloase de

amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei



381

fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. Inducerea în eroare se face mai uşor în funcţie de gradul de cultură a victimei, precum şi de starea psihică a acesteia.

Urmarea imediată constă în creerea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru subiectul pasiv, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.

Raportul de cauzalitate se cere să se stabilească în concret, întrucât urmarea imediată este o consecinţă a săvârşirii elementului material.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă, calificată prin scop. Escrocul este

acel tip de infractor care profită de încrederea pe care i-o acordă victima. El trişează, speculează, înşeală, rezultând că este abil, fără scrupule, cunoscător al legilor pe care le încalcă în mod deliberat. Escrocul este imoral, fără a fi neapărat bolnav psihic şi nu manifestă violenţă pentru realizarea scopului propus.

2.8.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme Actele preparatorii sunt posibile dar nu se pedepsesc. Tentativa se pedepseşte. Fapt consumat - această infracţiune se consumă odată cu executarea în

întregime a oricăreia dintre acţiunile ce formează elementul material al infracţiunii şi când s-a produs urmarea imediată, adică paguba efectivă în patrimuniul celui înşelat.

Fapt epuizat - acesta este considerat a fi momentul în care a încetat activitatea infracţională şi când amplificarea consecinţelor a luat sfârşit.

Modalităţi. Înşelăciunea prezintă o variantă simplă (alin.1), două variante speciale (alin. 3 şi 4) şi două variante agravate (alin. 2 şi 5).

Sancţiuni. Închisoare de la 6 luni la 12 ani, pentru forma tip şi închisoare dela 3 la 15 ani, de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, în forma agravată.

Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare Constatăm faptul că, legiuitorul, din dorinţa alinierii la majoritatea

legislaţiilor europene vine cu noi incriminări referitoare la ,, înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile”. Acest gen de fapte sunt incriminate în noul text de lege, fără a mai reţine variantele infracţionale prevăzute în art. 215 alin. 3, 4, 5 C. pen.



382

2.9. Delapidarea

2.9.1. Conţinutul legal Potrivit alin. (1) al art. 2151 C. pen. şi art. 295 Noul Cod penal,

infracţiunea constă în însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

2. 9.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale cu caracter patrimo-

nial, iar obiectul juridic secundar, constă în relaţii sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu.

Obiectul material constă în bani, valori sau alte bunuri, pe care făptuitorul le gestionează sau le administrează. Obiectul material trebuie să se afle efectiv în gestiunea sau administrarea făptuitorului.

Prin “bani” se înţeleg biletele de banca şi monedele metalice care au putere circulatorie indiferent dacă se află în numerar sau la dispoziţia unităţii private sau publice.

Prin “valori“ se înţeleg hârtiile de valoare şi înscrisurile de orice fel, cum sunt obligaţiunile CEC, cecurile, hârtiile de virament, timbrele, titlurile de credit, de creanţă etc., dacă încorporează drepturi a căror valorificare este legată de deţinerea respectivelor înscrisuri.

Prin ’’alte bunuri” se înţeleg bunurile mobile corporale, altele decât banii ori valorile asimilate acestora, care au o valoare economică şi fac parte din sfera de gestionare sau administrare a făptuitorului424.

Pot constitui obiectul material al infracţiunii de delapidare şi plusurile create în gestiune, deoarece, indiferent de modalitatea de creare şi indiferent dacă au fost sau nu înregistrate, ele revin unităţii, care răspunde din punct de vedere civil faţă de cei care au fost prejudiciaţi. Crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase constituie o infracţiune autonomă, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile concursului de infracţiuni.

424 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., ..2002, p. 338.



383

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este calificat prin calitatea de funcţionar care gestionează

sau administrează bunuri. Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) C. pen., prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit art. 147 alin. (2) C. pen., prin funcţionar se înţelege persoana menţionată în alin. (1), precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

În cazul infracţiunii de delapidare calitatea de funcţionar este circumscrisă numai la acei funcţionari care, în virtutea raportului juridic cu persoana juridică au atribuţii de gestionare sau administrare425 .

Gestionar este persoana care are, ca principale atribuţii de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri. Gestionarul are posesia bunurilor, contactul material nemijlocit cu acestea, însă nu poate să facă acte de dispoziţie juridică. Cel ce efectuează operaţiile de manipulare sau are bunurile în pază, fără a avea ca principale atribuţii de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea lor, nu are calitatea de gestionar şi în consecinţă, dacă sustrage din acele bunuri, nu săvârşeşte infracţiunea de delapidare, ci infracţiune de furt. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că sunt gestionari, inspectorii de impozite şi taxe din cadrul administraţiei financiare, taxatorii de pe autovehiculele destinate transportului în comun, responsabilul unei secţii dintr-o cooperativă ce prestează servicii către populaţie, remizierii în raport cu mărfurile încredinţate spre vânzare etc.426.

Gestionar de fapt este persoana care îndeplineşte în fapt activităţile specifice gestionarului de drept, şi poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare.

Administrator este funcţionarul care, deşi nu are contact direct cu bunurile care formează obiectul material, are dreptul de dispoziţie, cu privire la situaţia juridică a acestora. În acest sens, în practica judiciară, s-a considerat că săvârşeşte infracţiunea de delapidare, în calitate de administrator, contabilul şef care, prin intermediul unor acte de serviciu necorespunzătoare, scoate bunuri

425 O. Mastacan, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 78-80. 426 T. Toader, op. cit., pp. 217-218.



384

dintr-o gestiune pentru a le transferă în alta, dar care în realitate şi le însuşeşte427.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele. În cazul coautoratului este necesară calitatea specială cerută de lege autorului.

2.9.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă dintr-o acţiune de sustragere definitivă sau

temporară a unui bun din patrimoniul unei persoane juridice în posesia sau detenţia căreia se află, de către o persoana care îl gestionează sau administrează. Însuşirea, folosirea sau traficarea nu reprezintă decât modalităţi ale sustragerii. Nu are relevanţă juridică pentru existenţa infracţiunii dacă sustragerea s-a efectuat în interesul făptuitorului sau a unei alte persoane.

Urmarea imediată constă în creerea unei situaţii de fapt păgubitoare pentru subiectul pasiv, consecinţă a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, prin scoaterea bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi lipsirea unităţii publice sau private de bunul sustras, de posibilitatea de a-l avea şi de a folosi bunul respectiv.

Raportul de cauzalitate cere a se stabili în concret, dacă unitatea publică sau privată a fost deposedată de acel bun, întrucât urmarea imediată este o consecinţă a săvârşirii elementutlui material.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Mobilul faptei nu

are importanţă în realizarea laturii subiective, el va ajuta însă la determinarea pericolului concret al infracţiunii şi la individualizarea răspunderii penale.

2.9.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme Actele preparatorii sunt posibile dar nu se pedepsesc. Tentativa se pedepseşte, conform art. 21 alin. (2) C. pen. Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în cazul în care elementul

material a constat în însuşire, o dată cu realizarea acestuia, cu împosedarea făptuitorului cu bunul respectiv. Dacă elementul material constă în folosire sau traficare, infracţiunea se consumă o dată cu efectiva folosire sau traficare. 427 T.S., D.p. nr. 1699/1969, C.D., 1969, p. 359.



385

Fapt epuizat. Infracţiunea de delapidare se epuizează o dată cu încetarea activităţii infracţionale (folosire, traficare) ori cu efectuarea ultimei acţiuni din componenta activităţii sale (ex. infracţiunea continuată) sau când orice amplificare nu mai este posibilă (infracţiunea a îmbrăcat forma celei progresive).

Modalităţi : însuşire, traficare şi prin folosire a bunului unei persoane

juridice. Sancţiuni. Delapidarea, în oricare din modalităţile normative ale variantei

simple, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 15 ani. În modalitatea agravantă (când delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave), pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

2.10. Însuşirea bunului găsit

2.10.1. Conţinutul legal În conformitate cu art. 216, alin. (1) C. pen. şi art. 243 Noul Cod penal,

infracţiunea constă în fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său, iar potrivit alin. (2), constă în însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

2. 10.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale cu caracter

patrimonial, relaţii care implică bună-credinţă şi onestitate din partea celui care găseşte un bun ori ajunge din eroare în posesia unui bun mobil aparţinând altuia.

Obiectul material este reprezentat de un bun găsit, în cazul prevăzut în alin. (1), şi un bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului, în cazul prevăzut în alin. (2). Bunul găsit este acel bun peste care făptuitorul dă în mod întâmplător, într-un loc în care, în raport cu natura sa, acel bun nu se poate afla fără supraveghere. Totodată, bunul găsit este bunul ieşit din posesia altuia, fără voia acestuia şi fără ca făptuitorul să fie ţinut a şti cui îi aparţine. Nu constituie obiect material al infracţiunii bunul abandonat, şi nici bunul lăsat temporar fără supraveghere, deoarece un asemenea bun nu este ieşit din posesia altuia. De



386

asemenea, nu constituie un bun găsit animalul care s-a îndepărtat de locuinţa proprietarului, căutându-şi hrana, deoarece bunul însuşit nu a fost pierdut de proprietarul său şi, ca atare, nu a ieşit din posesia acestuia. În toate aceste cazuri, bunurile nefiind ieşite din posesia proprietarului, fapta însuşirii lor constituie furt şi nu însuşirea bunului găsit. Bunul uitat trebuie asimilat, în principiu, bunului pierdut. Fapta însuşirii unui bun uitat în prezenţa făptuitorului întruneşte elementele infracţiunii de furt. De exemplu, în practica judiciară s-a reţinut ca furt fapta celui care şi-a însuşit o umbrelă uitată într-un magazin, a celui care şi-a însuşit un obiect lăsat pe o masă într-un restaurant de o persoană care se mutase la o altă masă, fapta unui muncitor care şi-a însuşit un obiect de îmbrăcăminte uitat de un alt muncitor în hala întreprinderii428.

Subiecţii infracţiunii Subiect activ poate fi orice persoană care găseşte un bun sau care, din

eroare, primeşte un bun aparţinând altuia. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.

2.10.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al laturii obiective se poate realiza în cazul prevăzut în

alin. (1), fie printr-o inacţiune – nepredarea bunului găsit, fie printr-o acţiune, dispunerea de acel bun, iar în cazul prevăzut de alin. (2) printr-o acţiune de însuşire a bunului ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Nepredarea bunului găsit constă în omisiunea celui care a găsit un bun de a-l remite autorităţilor sau celui care l-a pierdut, în măsura în care identitatea acestuia este cunoscută. În această modalitate, infracţiunea există numai dacă la expirarea termenului de 10 zile de la găsirea bunului, făptuitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia predării acestuia. La expirarea termenului, fără ca bunul să fi fost predat, legiuitorul consideră că acesta a fost însuşit. Fiind un termen substanţial, calculul său se face potrivit prevederilor art. 154 C. pen., adică ziua se socoteşte de 24 de ore şi săptămâna de 7 zile. Totuşi, se consideră că atunci când termenul se împlineşte într-o zi în care autorităţile au serviciul suspendat, predarea în ziua următoare se va socoti făcută în termen. După o altă opinie429,

428 T. Toader, op. cit., p. 222. 429 Al. Rădulescu, Cu privire la termenul de predare în cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit, în R.R.D nr. 4/1972, p. 114.



387

această soluţie ar putea fi acceptată numai în situaţia în care găsitorul nu ar cunoaşte identitatea celui care a pierdut bunul.

Dispunerea de bun ca de al său, are semnificaţia oricărui act de dispoziţie în raport cu bunul găsit. În această modalitate, fapta se realizează înlăuntrul termenului de 10 zile, în caz contrar, infracţiunea având deja forma consumată în modalitatea omisivă.

Însuşirea bunului ajuns din eroare în posesia făptuitorului, are ca situaţie premiză faptul că bunul a ajuns din eroare în posesia făptuitorului. În eroare trebuie să se afle atât cel care predă bunul cât şi cel care-l primeşte. Dacă eroarea celui care predă bunul este provocată de cel care-l primeşte, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune. Bunul este însuşit după ce făptuitorul iese din eroare, după ce îşi dă seama că nu era îndreptăţit să-l primească, în caz contrar fiind incidente prevederile art. 51 C. pen. Legiuitorul nu a prevăzut, în cazul alin. (2), un termen pentru predarea bunului, ceea ce înseamnă că posesorul din eroare îl poate poseda, fără a-l restitui.

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube. Raportul de cauzalitate dintre faptă şi urmare, trebuie să existe. Latura subiectivă presupune vinovăţia sub forma intenţiei, chiar şi atunci

când elementul material se realizează în modalitatea omisivă, cerinţă care rezultă din denumirea infracţiunii. Întrucât o însuşire nu este de conceput decât cu intenţie, rezultă, în lumina dispoziţiilor art. 19 alin. ultim C. pen., că infracţiunea de însuşire a bunului găsit este o infracţiune intenţionată. Intenţia, în cazul acestei infracţiuni, presupune cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că bunul pe care şi-l însuşeşte este un bun pierdut sau un bun ajuns din eroare în posesia sa.

2.10.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Tentativa este posibilă în modalităţile comisive, însă nu se pedepseşte. Infracţiunea are două modalităţi normative, din care una care se referă la

un bun găsit şi cealaltă care se referă la un bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Consumarea infracţiunii are loc, după caz, la expirarea termenului de 10 zile, fără îndeplinirea obligaţiei de predare a bunului, sau în momentul dispunerii de bun ori însuşirii acestuia.

Sancţiunea constă în închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă.



388

Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare Remarcăm reformularea variantei asimilate şi prevederea posibilităţii

împăcării. Practica judiciară a dovedit că posibilitatea împăcării era necesară, întrucât interesul proteguit prezintă un grad de pericol social redus.

2.11. Distrugerea

2.11.1. Conţinutul legal Potrivit alin. (1) al art. 217 C. pen. şi art. 253 Noul Cod penal, infracţiunea

constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate.

2. 11.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic constă în relaţiile sociale cu caracter patrimonial refe-

ritoare la integritatea, substanţa şi potenţialul de utilizare al bunurilor. Obiectul material poate consta în orice bun, mobil sau imobil, aparţinând

altuia. Cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2), (3) şi (4), distrugerea bunului propriu nu constituie infracţiune, chiar dacă prin săvârşirea faptei a fost prejudiciată o altă persoană care are un drept real sau de creanţă cu privire la acel bun430. Distrugerea poate avea ca obiect material şi un înscris. De exemplu, În practica judiciară s-a considerat că fapta aceluia care rupe un Înscris aparţinând altei persoane, În care sunt consemnate raporturi patrimoniale dintre el şi acea persoană, constituie infracţiunea de distrugere, chiar dacă actul nu a fost în întregime distrus, ci a putut fi refăcut parţial şi chiar dacă dreptul de creanţă încorporat în actul rupt a fost prescris. Subiect activ poate fi orice persoană, cu excepţia proprietarului bunului.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ, în varianta simplă poate fi orice persoană, mai puţin

proprietarul bunului distrus. La formele agravate, subiect activ poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul bunului distrus.

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică al cărei bun a fost distrus, precum şi cea care avea un drept asupra acelui bun, de pildă creditor gajist.

430 I. Mureşanu, Notă la D.p. nr. 485/1972 a T.j. Mureş, în R.R.D., nr. 9/1973, p. 150.



389


2.11.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se poate realiza prin oricare dintre următoarele cinci

acţiuni alternative: distrugerea; degradarea; aducerea în stare de neîntrebuinţare; împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun, sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens.

Distrugerea presupune nimicirea entităţii fizice a bunului, în aşa fel încât acesta încetează să mai existe.

Degradarea are semnificaţia reducerii parametrilor calitativi, şi în conse-cinţă, reducerea potenţialului său de utilizare. Există degradare şi atunci când fapta afectează estetica bunului, precum şi atunci când bunului i se poate da o altă destinaţie. Distrugerea sau degradarea bunului se absoarbe, uneori, în conţinutul altei infracţiuni, cum ar fi, de exemplu, în furtul calificat, săvârşit prin efracţie, art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.

Aducerea în stare de neîntrebuinţare semnifică aducerea bunului în si-tuaţia de a nu mai putea fi folosit, temporar sau permanent, în raport cu destinaţia pe care o are.

Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun presupune desfăşurarea oricărei activităţi de natură să zădărnicească luarea măsurilor menite a-l apăra de pericolul distrugerii.

Înlăturarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun are ca situaţie premiză luarea, de către o altă persoană, a unor măsuri de apărare a bunului de pericolul distrugerii. Prin acţiunea sa, făptuitorul înlătură măsurile astfel luate. Acţiunile incriminate pot fi realizate prin orice mijloace, cu excepţia celor care determină forma agravată din alin. (4).

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube. Raportul de cauzalitate trebuie să existe.

Latura subiectivă presupune vinovăţia sub forma intenţiei, care poate fi

directă sau indirectă.

2.11.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Tentativa infracţiunii se pedepseşte conform prevederilor art. 222 C. pen.



390

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează oricare dintre modalităţile alternative ale elementului material având ca urmare pricinuirea unei pagube. Dacă acţiunea de distrugere este îndreptată împotriva mai multor bunuri, infracţiunea se consideră consumată în momentul în care urmarea se produce în raport cu unul dintre aceste bunuri431.

Sancţiunea constă în închisoare de la o lună la 3 ani sau amendă. Succinte precizări referitoare la ,,Infracţiunea de Distrugere din Culpă“,

prevăzută în art. 219 C. pen. Potrivit alin. (1), distrugerea din culpă constă în distrugerea, degradarea

ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă rezultă pericol public, iar potrivit alin. (2), constă în distrugerea ori degradarea din culpă a unei conducte petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune, a echipamentelor şi instalaţiilor de telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune ori a sistemelor de alimentare cu apă şi a conducteior magistrale de alimentare cu apă, dacă a avut ca urmare aducerea în stare de neîntrebuinţare a acestora.

Latura obiectivă. Distrugerea din culpă prevăzută în art. 219, alin. 1, Cod penal este identică cu forma agravată a distrugerii intenţionate prevăzute în art. 217, alin. 4, Cod penal.

În ceea ce priveşte distrugerea din culpă prevăzută în art. 219, alin. 2, Cod penal, este de observat că, spre deosebire de forma agravată a distrugerii intenţionate prevăzută în art. 217, alin. 3, Cod penal, aducerea în stare de neîntrebuinţare nu constituie o modalitate alternativă de realizare a elementului material al infracţiunii, alături de distrugere şi degradare, ci urmarea acestor din urmă două acţiuni; distrugerea sau degradarea din culpă a obiectului material constituie infracţiune numai dacă fapta a avut ca urmare aducerea în stare de neîntrebuinţare a acestora.

Latura subiectivă. Distrugerea din culpă, în ambele sale forme de bază, se săvârşeşte numai din culpă. Aceasta poate fi simplă sau cu previziune.

Tentativa nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea a fost dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată.

431 T. Toader, op. cit., p. 226.



391

Sancţiunea. Atât distrugerea din culpă prevăzută în art. 219, alin. 1, Cod penal, cât şi cea prevăzută în art. 219, alin. 2, Cod penal, se sancţionează cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare Noul Cod penal introduce o nouă variantă agravantă în art.251 alin 2, prin

care se incriminează ,,distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă“.

2.12. Tulburarea de posesie

2.12.1. Conţinutul legal Art. 220 alin. (1) C. pen. şi 256 Noul Cod penal incriminează această

infracţiune ce constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia.

Fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, precum şi dacă se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună.

2. 12.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale referitoare la posesia

asupra bunurilor imobile. În cazul formei agravate, obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea persoanei sau la integritatea bunurilor.

Obiectul material este reprezentat de bunul imobil faţă de care se realizează acţiunea de ocupare, bun care se află în posesia altuia. Posesia legitimă este apărată chiar şi faţă de proprietarul bunului. Ca şi în cazul furtului, posesia nelegitimă nu poate fi opusă proprietarului.

Subiect activ poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul imobilului, dacă acesta se găseşte în posesia legitimă a altei persoane.

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică în posesia căreia se afla imobilul în momentul săvârşirii faptei. În unele situaţii există chiar doi subiecţi



392

pasivi, când imobilul se află în posesia legitimă a altei persoane, altul decât proprietarul, unul în persoana posesorului imobilului, iar celălalt în persoana proprietarului, întru-cât activitatea ilicită aduce atingere şi dreptului de proprietate, ocuparea implicând şi o uzurpare a dreptului de proprietate432.


2.12.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material presupune o acţiune de ocupare, de luare în stăpânire, a

unui imobil aflat în posesia altuia. Ocuparea imobilului, totală sau parţială, trebuie să fie efectivă, adică să aibă o anumită durată.

Ocuparea imobilului trebuie să se realizeze fără drept, fără a avea un titlu legitim. Ca modalităţi concrete, fapta se săvârşeşte prin alte mijloace decât cele care determină forma agravantă din alin. (2), putând consta, de exemplu, în împrejmuirea cu gard a terenului ocupat, instalarea într-un imobil etc.

Latura subiectivă presupune intenţia, care poate fi directă sau indirectă.

2.12.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul ocupării imobilului, în mo-

mentul luării acestuia în stăpânire. Dacă, după luarea în stăpânire a imobilului, făptuitorul rămâne în acel imobil, tulburarea de posesie prelungindu-se în timp, ia forma continuă de săvârşire. În acest caz, infracţiunea se epuizează. în momentul în care încetează ocuparea fără drept a imobilului. Instanţa supremă consideră că, fiind o infracţiune continuă, tulburarea de posesie se consideră consumată fie la data când făptuitorul a încetat acţiunea ilicită din proprie iniţiativă, fie la data pronunţării hotărârii de condamnare433.

Sancţiunea constă în închisoare de la o lună la 2 ani sau amendă.

432 I. Gheorghe, Drept Penal. Partea specială. ediţia a II-a , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.257; apud Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op.cit., 2002, p. 356. 433 C.S.J, D.p. nr. 111/19.01.1999, în Dreptul, nr. 3/2000, pp. 142-143.



393

Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare În Noul Cod penal, infracţiunea de Tulburare de posesie este simplificată

renunţându-se la incriminarea tulburării de posesie, atunci când aceasta nu s-a comis prin violenţe sau ameninţări, sau prin strămutarea ori desfiinţarea semnelor de hotar.

2.13. Tăinuirea

2.13.1. Conţinutul legal Conform art. 221, alin. (1) C. pen. şi art. 270 Noul Cod penal, infracţiunea

constă în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material.

Deşi este o infracţiune autonomă, tăinuirea are ca situaţie premisă să-vârşirea unei fapte prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Pentru existenţa tăinuirii, nu interesează dacă cel care a săvârşit fapta din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit, ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit. Condiţionarea infracţiunii de tăinuire de săvârşirea anterioară a altei fapte din care provine bunul tăinuit o caracterizează pe aceasta, ca fiind, în acelaşi timp, şi o infracţiune corelativă434.

2.13.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale cu caracter patrimo-

nial. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la înfăp-

tuirea justiţiei, deoarece, făcând să se piardă urma bunurilor scoase în mod ilicit din patrimoniul unei persoane, prin săvârşirea ei se împiedică, în acelaşi timp, identificarea şi sancţionarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiţiei.

434 T. Toader, op. cit., p. 232.



394

Obiectul material constă în bunul tăinuit, bunul faţă de care se săvârşeşte fapta incriminată şi care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Acelaşi bun poate constitui obiectul material al mai multor infracţiuni de tăinuire.

Subiecţii infracţiunii Subiect activ poate fi orice persoană. Infracţiunea de tăinuire poate fi

săvârşită şi de proprietarul bunului tăinuit, dacă acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi săvârşită în dauna posesorului legitim al bunului. Subiect activ al infracţiunii de tăinuire nu poate fi autorul faptei din care provine bunul şi nici instigatorul sau complicele acestuia, cu excepţia cazului în care, ulterior săvârşirii faptei, în afara împărţirii produsului infracţiunii, au primit, dobândit etc. de la autor bunuri în scop de a obţine un folos material, situaţie în care, tăinuirea intră în concurs cu instigarea sau complicitatea.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată sau publică, în paguba căreia s-a săvârşit infracţiunea din care provine bunul tăinuit. Poate fi întâlnită şi o pluralitate de subiecţi pasivi, când bunurile tăinuite au aparţinut mai multor persoane.


2.13.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin oricare dintre

următoarele patru acţiuni alternative: primirea; dobândirea; transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube şi în secundar, în împiedicarea normalei desfăşurări a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Latura subiectivă presupune intenţia directă, deoarece tăinuitorul cu-noaşte de la început împrejurarea că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi urmăreşte obţinerea unui folos material. Aceasta este calificată prin scop

Când făptuitorul nu a cunoscut provenienţa ilicită a bunului, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire.

Scopul obţinerii de către făptuitor a unui folos material poate fi pentru sine sau pentru altul. Tăinuirea există indiferent dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit.



395

2.12.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Tentativa este posibilă dar nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care oricare dintre

acţiunile prevăzute în textul de incriminare este dusă până la capăt. Tăinuirea poate prezenta şi forma continuată de săvârşire, situaţie în care ea se epuizează în momentul comiterii ultimului act de tăinuire.

Sancţiunea constă în închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

O situaţie specială de nepedepsire este prevăzută în alin. (2) al art. 221 C. pen., şi anume tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă.

Aspecte diferenţiale între Noul Cod penal şi Codul Penal în vigoare În Noul Cod penal, infracţiunea de tăinuire prevede expres că fapta

constituie infracţiune, nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor, ci şi atunci când din împrejurările concrete, acesta a putut să prevadă că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Legea impune numai cerinţa ca bunul să provină din comiterea unei fapte interzise de legea penală, fără a impune cunoaşterea naturii acesteia.



396



397

CAPITOLUL III INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII

3.1. Ofensa adusă unor însemne

3.1.1. Conţinutul legal Conform art. 236 C.pen., constituie infracţiune ,, orice manifestare prin

care se exprimă dispreţ pentru însemnele României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Manifestarea prin care se exprimă dispreţ pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autorităţile se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.”

3.1.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror realizare ţin

de asigurarea prestigiului şi respectului datorat autorităţii acestor organe sub toate formele sale de manifestare. Autoritatea publică este conferită organelor publice sau este exprimată prin însemne, simboluri, ca şi prin regimul juridic pe care îl implică.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la atributul autorităţii, care implică respect faţă de însemnele României, cât şi faţă de emblemele şi semnele de care se folosesc autorităţile. Simbolurile naţionale sunt: drapelul, ziua naţională, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului. Din categoria semnelor fac parte : semnele(stemele) judeţelor şi municipiilor ori semnul distinctiv al organelor de justiţie prin insigna purtată de magistraţi. Nu intră în această categorie semnele folosite de partidele politice ori de diferite asociaţii sportive sau artistice.

Obiectul material constă în însemnele şi emblemele sau semnele asupra cărora se răsfrânge activitatea infracţoinală, prin care făptuitorul exprimă dispreţ.



398

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este necalificat, putând fi orice persoană care răspunde

penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Subiectul pasiv secundar este organul de stat ale cărui embleme sau

însemne au fost dispreţuite, iar subiectul pasiv principal este statul.

3.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează printr-o acţiune prin care se exprimă

dispreţ pentru însemnele arătate mai sus. Această acţiune poate fi săvârşită prin orice mijloace: verbal – cuvinte jignitoare, în scris – afişe, prin acte materiale – distrugerea, degradarea, murdărirea, prin gesturi – gesturi obscene care exprimă desconsiderare, lipsă de respect. Ex., Incendierea steagului ţării.

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea statului.

Raportul de cauzalitate trebuie să se stabilească în concret, că urmarea imediată este o consecinţă a săvârşirii elementutlui material.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Săvârşirea din culpă

a acestei fapte nu cade sub incidenţa legii penale.

3.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa, nu se pedepseşte. Fapt consumat - această infracţiune se consumă instantaneu în momentul

în care acţiunea sau inacţiunea cu caracter ofensator fiind săvârşită, se produce urmarea periculoasă pentru autoritatea de stat. Poate îmbrăca şi o formă continuată sau continuă.

Fapt epuizat – se realizează în momentul când încetează activitatea infracţională sau în momentul săvârşirii ultimei acţiuni cu caracter ofensator.

Modalităţi. Infracţiunea prezintă mai multe modalităţi faptice în funcţie de modul cum a fost săvârşită: verbal, în scris, prin gesturi. Infracţiunea prezintă şi



399

o modalitate atenuată când fapta se săvârşeşte asupra unor embleme sau semne ale autorităţilor publice ale statului.

Sancţiuni : - închisoare de la 6 luni la 3 ani – în forma tip; - închisoare de la 3 luni la 1 an – în forma atenuată.

3. 2. Ultrajul

3.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 239 C. pen., constituie infracţiunea de ultraj “Ameninţarea

săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepesşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea sau orice acte de violenţă, săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepeşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Vătămarea corporală, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepesşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

Vătămarea corporală gravă, săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, se pedepesşte cu închisoare de la 3 luni la 12 ani.”

Cazuri speciale de pedepsire (art. 239¹ C. pen.) “În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 180-182, 189 şi 193 C. pen.,

săvârşite împotriva soţului, copiilor sau părinţilor unui judecător, procuror, poliţist, jandarm ori militar, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani. “



400

3.2.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi

dezvoltare ţin de asigurarea prestigiului şi respectului datorat autorităţii acestor organe sub toate formele sale de manifestare. Autoritatea publică este conferită organelor publice sau este exprimată prin însemne, simboluri, ca şi prin regimul juridic pe care îl implică.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind autoritatea de stat, a căror dezvoltare este asigurată prin apărarea prestigiului şi siguranţei funcţionarilor care exercită această autoritate. Obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale care se referă la onoarea, libertatea sau integritatea corporală a persoanei, purtătoare a autorităţii publice.

Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material când se săvârşeşte prin ameninţare, dar dacă se comite prin lovire sau alte violenţe, obiectul material este corpul persoanei.


penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Subiectul pasiv este, în principal, organul care exercită autoritatea publică,

iar în secundar este persoana care îndeplineşte o functie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi împotriva căreia s-a exercitat ameninţarea, lovirea sau actele de vătămare. Această persoană îşi poate exercita funcţia în cadrul puterii legislative, executoreşti sau judecătoreşti. Asemenea funcţii sunt: membru al Parlamentului, al Guvernului, al Curţii Cinstituţionale, al Curţii de Conturi. Nu pot fi subiecţi pasivi ai acestei infracţiuni persoanele care efectuează acte sau operaţii tehnico-administrative (arhivari, şoferi la aceste institiţii).

3.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin acţiunile specifice ce caracterizează

infracţiunile de: ameninţare sau vătămare corporală. Pentru întregirea elementului material este necesar ca:

a. fapta să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă;

b. să fie săvârşită contra unui funcţiunar aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.



401

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea cu care este investit organul din care face parte funcţionarul ultragiat iar, ca o urmare adiacentă, o atingere adusă libertăţii psihice sau integrităţii corporale a persoanei.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă.

3.2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Forme : Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa nu se pedepseşte. Fapt consumat - această infracţiune se consumă în momentul în care

acţiunea incriminată a fost săvârşită şi s-a produs urmarea imediată a infracţiunii.

Modalităţi. Ultrajul cunoaşte următoarele forme agravate: a. lovirea sau orice acte de violenţă, vătămarea corporală şi vătămarea

corporală gravă săvârşită împotriva persoanei prevăzute în alin. 1, aflată în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii;

b. dacă faptele prevăzute în alin. precedente sunt săvârşite împotriva unui magistrat, poliţist sau jandarm ori alt militar, maximul special se majorează cu 2 ani.

Sancţiuni : - închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă – în forma tip, şi - închisoare de la 6 luni la 12 ani – în forma agravată.

3.3. Uzurparea de calităţi oficiale

3.3.1. Conţinutul legal Potrivit art. 240 C. pen., constituie infracţiune ,, Folosirea fără drept a

unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. ”


dezvoltare ţin de asigurarea prestigiului şi respectului datorat autorităţii acestor



402

organe sub toate formele sale de manifestare. Autoritatea publică este conferită organelor publice sau este exprimată prin însemne, simboluri, ca şi prin regimul juridic pe care îl implică.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind exercitarea calităţolor oficiale numai de către persoanele învestite cu astfel de calităţi.


penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Subiect al infracţiunii poate fi şi o persoană investită cu o calitate oficială, dar foloseşte fără drept o altă calitate oficială. Poate săvârşi această infracţiune şi persoana care a avut această calitate, dar a pierdut-o şi continuă să o exercite după ce a piedut-o.

Subiectul pasiv este autoritatea publică prejudiciată prin calitatea oficială pe care făptuitorul o foloseşte fără drept.

3.3.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se caracterizează prin două acţiuni distincte,

cumulative, care se pot săvârşi simultan sau succesiv şi anume : folosirea fără drept a unei calităţi oficiale şi îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate. De ex., o persoană îşi atribuie calitatea de procuror şi efectuează o percheziţie sau o arestare. O condiţie esenţială este aceea că toate aceste acte trebuie să se facă fără drept.

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea statului în numele căreia s-a folosit fără drept calitatea oficială.


3.3.4. Forme. Sancţiuni. Forme. Actele preparatorii, deşi sunt posibile, nu se pedepsesc. Tentativa nu se pedepseşte. Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul în care s-au

săvârşit cele două acţiuni incriminate şi s-a produs urmarea imediată. Dacă



403

făptuitorul a săvârşit numai prima acţiune, fapta se află în forma tentativei şi nu se pedepseşte.

Sancţiuni: închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

3.4. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

3.4.1. Conţinutul legal Potrivit art. 242 C. pen., constituie infracţiune “Sustragerea ori

distrugerea unui dosar, registru, document sau alt înscris care se află în păstrarea ori în deţinerea unui organ sau a unei instituţii de stat ori a unei unităţi din cele la care se referă art.145 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.

Distrugerea din culpă a vreunuia din înscrisurile prevăzute în alin. precedent, care prezintă valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an.

Tentativa infracţiunii prevăzute în alin. 1 se pedepseşte”.


dezvoltare ţin de asigurarea prestigiului şi respectului datorat autorităţii acestor organe sub toate formele sale de manifestare. Autoritatea publică este conferită organelor publice sau este exprimată prin însemne, simboluri, ca şi prin regimul juridic pe care îl implică.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la securitatea înscrisurilor sau documentelor aflate în deţinerea unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi din cale prezăxute în art. 145 C.pen. şi asigurarea prin aceasta a autorităţii acestora.

Obiectul material îl formează dosarul, înscrisul, registrul, documenrul aflat în păstrarea ori deţinerea unei organizaţii prevăzute în art. 145 C. pen. Nu intră în categoria acestor înscrisuri cele care cuprind o valoare materială certă, sustragerea ori distrugerea lor constând infracţiuni contra patrimoniului şi nici cale emise de un organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un



404

alt organ de jurisdicţie, sustragerea ori distrugerea lor constând în infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri prevăzută în art. 257 C. pen.


penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Când fapta este săvârşită de un funcţionar sau alt salariat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fapta este mai gravă

Subiectul pasiv este un organ sau o instituţie de stat care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii.

3.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin acţiunea de sustragere ori distrugere

a obiectului material. Prin această infracţiune legiuitorul a incriminat faptele de distrugere a acelor înscrisuri ce sunt purtătoare ale autorităţii organizaţiilor publice.

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea organului de stat şi lezarea materială a obiectului însuşi.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Legea pedepseşte şi

distrugerea din culpă numai atunci când înscrisul prezintă o valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă valoare socială.

3.4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa, se pedepseşte numai în cazul alin. 1. Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul în care are

loc executarea faptei şi s-a produs urmarea sau rezultatul vătămător. Modalităţi Pedeapsa este mai blândă când: a. distrugerea s-a săvârşit din culpă asupra vreunuia din înscrisurile

prevăzute în alineatul precedent, care prezintă valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.



405

Pedeapsa este mai aspră când: a. faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite de un funcţionar public în

exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an.

Sancţiuni - închisoare de la 3 luni la 5 ani – în forma tip şi închisoare de la 3 luni la

2 ani sau amendă - în forma atenuată ; - închisoare de la 3 luni la 6 ani sau amendă sau de la 3 luni la 3 ani - în

forma agravată.

3. 5. Ruperea de sigilii

3.5.1. Conţinutul legal Potrivit art. 243 C. pen. se incriminează fapta de “Înlăturarea ori

distrugerea unui sigiliu legal aplicat. Fapta prezintă un grad sporit de pericol, dacă a fost săvârşită de

custode.”

3.5.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale referitoare la

asigurarea prestigiului şi respectului datorat autorităţilor cu privire la o măsură legală dispusă.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la existenţa şi integritatea sigiliilor legal aplicate în numele autorităţii publice şi a altor organe. Aplicarea sigiliului este o măsură prin care se asigură identificarea şi conservarea sau indisponibilizarea anumitor bunuri, existând obligaţia de a respecta măsura luată.

Obiectul material îl formează însuşi sigiliul aplicat, adică materialul pe care este imprimată amprenta sigiliului şi asupra căruia acţionează făptuitorul.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ, în varianta simplă este necalificat, putând fi orice persoană

care răspunde penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Când fapta este săvârşită de un custode, fapta este mai gravă. Custodele este persoana căreia



406

i s-a încredinţat paza şi conservarea temporară a bunurilor indisponibilizate prin sechestru.

Subiectul pasiv este un organ sau instituţie de stat care a dispus aplicarea sigiliului.

3.5.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin orice acţiune prin care se poate

realiza alternativ înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu aplicat. Trebuie ca acest sigiliu să fi fost legal aplicat.

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea organului de stat care a aplicat sigiliul.


3.5.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele preparatorii , deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa nu se pedepseşte. Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul în care are

loc înlăturarea sau distrugera sigiliului. Fapta poate îmbrăca şi o formă continuată.

Modalităţi Pedeapsa este mai aspră când fapta a fost săvârşită de custode, respectiv

închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Sancţiuni : - închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă – în forma tip, şi - închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă - în forma agravată.



407

3.6. Sustragerea de sub sechestru

3.6.1. Conţinutul legal Potrivit art. 244 C. pen. se incriminează fapta de “Sustragerea unui bun

care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de o lună la 1 an sau cu amendă.

Dacă fapta a fost săvârşită de custude, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.”

3.6.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale referitoare la

asigurarea prestigiului şi respectului datorat organelor abilitate cu privire la o măsură legal dispusă.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la existenţa şi integritatea măsurii sechestrului legal aplicat în numele autorităţii publice şi a altor organe.

Obiectul material îl formează bunul sechestrat. Este sechestrat acel bun inventariat şi indisponibilizat de organul în drept.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ, în varianta simplă este necalificat, putând fi orice persoană

care răspunde penal. Participaţia este posibilă în toate formele sale. Când fapta este săvârşită de un custode, fapta este mai gravă. Custodele este persoana căreia i s-a încredinţat paza şi conservarea temporară a bunurilor indisponibilizate prin sechestru.

Subiectul pasiv este un organ sau instituţie de stat care a dispus aplicarea sechestrului.

3.6.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin orice acţiune prin care se poate

realiza sustragerea bunului legal sechestrat; trebuie ca acel sechestru să fi fost legal aplicat. Sustragerea se poate realiza prin înstrăinarea sau consumarea bunurilor sechestrate. În cazul în care o persoană are bunurile legal sechestrate



408

date în custodie altei persoane, şi acesta le sustrage, el va săvârşi un concurs ideal de infracţiuni şi anume: sustragere de sub sechestru şi furt.

Urmarea imediată constă în însăşi săvârşirea faptei, producând o stare de pericol pentru autoritatea organului de stat care a aplicat sechestrul.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Dacă făptuitorul nu

ştia că bunul se află sub sechestru, el va răspunde pentru furt.

3.6.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa, nu se pedepseşte. Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul în care are

loc sustragerea de sub sechestru. Dacă făptuitorul este proprietarul bunului sechestrat şi acesta este în acelaşi timp şi custode, el va săvârşi infracţiunea de sustragere de sub sechestru în concurs ideal cu abuzul de încredere.

Modalităţi Pedeapsa este mai aspră când fapta a fost săvârşită de custode, respectiv

închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Sancţiuni : - închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă, în forma tip, şi - închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, în forma agravată.



409

CAPITOLUL IV INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU

Succinte consideraţii asupra conceptului de corupţie Plecând de la etimologia cuvântului DEX-ul435 defineşte corupţia ca fiind

o manifestare, o abatere de la moralitate, de la datorie, care exprimă o gravă degradare, descompunere morală, venalitate.

Corupţia ca fenomen a fost prezentă în toate domeniile vieţii sociale şi politice din cele mai vechi timpuri, dar în prezent se constată o frecvenţă deosebit de ridicată a faptelor de acest gen, ceea ce constituie o adevărată ,, pandemie’’ la nivelul societăţii noastre.

În opinia distinsului Profesor Horia Diaconescu corupţia este şi rămâne în esenţă un abuz de putere, de funcţie din partea celor investiţi cu exerciţiul acestora, săvârşit în scopul obţinerii de avantaje materiale, ori alte foloase436.

Principala cauză a creşterii corupţiei, ca fenomen social, se află în zona politicului437.

Corupţia îmbracă aspecte penale prin luarea şi darea de mită, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite. Acest punct de vedere este de altfel conform cu poziţia adoptată de instituţii internaţionale în această materie. Astfel, cu prilejul sesiunii plenare din 1992, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia 45/107 „Cooperarea internaţională pentru justiţia penală şi prevenirea criminalităţii în contextul dezvoltării”, în care în Anexa A8 se face referire la corupţia funcţionarilor publici care poate anihila orice tip de program guvernamental.

Mita reprezintă din acest punct de vedere obţinerea de foloase patrimoniale de cel care se lasă corupt, dar şi de cel care corupe sau chiar de către o terţă persoană. Nu întotdeauna trebuie să fie în discuţie foloase patrimoniale cuantificabile sau imediat determinate, pentru că pot fi în joc şi foloase de altă

435 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 230. 436 H. Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 3. 437 V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 53.



410

natură – politică, administrativă, de putere etc. – mai importante uneori decât cele patrimoniale.

De aceea, legiuitorul a incriminat această infracţiune, iar în prezent se duce o politică susţinută pentru eliminarea corupţiei sub forma mitei.

Pentru a obţine un folos (care deseori nu se cuvine) sunt ocolite prevederile legale, se acordă drepturi pe criterii străine celor reglementate, sunt protejate rude, amici, colegi de partid când se urmăreşte extinderea autorităţii într-un domeniu necuvenit sau pe alte căi decât cele legale sau nu sunt eliminaţi din posturile pe care le ocupă cei corupţi şi sunt tăinuite fapte de corupţie.

Corupţia începe cu ascunderea sau deformarea realităţii pentru a obţine anumite rezultate la care nu se poate promovând adevărul şi continuă cu sistemul clientelar de plasare pe posturi şi promovare pe alte criterii decât cele de probitate, competenţă şi cinste. Urmată de darea şi primirea de foloase patrimoniale sau de altă natură pentru obţinerea unor drepturi cuvenite, într-un stadiu superior al dezvoltării accelerate a corupţiei se recurge la darea şi primirea acestor foloase pentru obţinerea unor drepturi ori avantaje necuvenite. Din acest moment putem afirma că fenomenul corupţiei se generalizează şi iau naştere reţele de tip mafiot.

Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită este considerată o infracţiune în legătură cu serviciul, deoarece prin acţiunea de corupere exercitată asupra unui funcţionar public se aduce atingere imaginii unei unităţi publice sau persoane juridice, precum şi prestigiului acestui funcţionar.

Corupţia poate îmbrăca diverse forme: 1. Corupţia politică – se manifestă îndeosebi sub forma presiunii şi chiar a

şantajului exercitat asupra funcţionarilor publici pentru a-i determina să adopte anumite decizii ilegale sau în limita legii (care încalcă normele morale). Ea poate viza obţinerea unor avantaje materiale sau de altă natură.

Corupţia politică este cea care creează condiţiile pentru acele fenomene pe care le numim criminalitate economică sau crimă organizată – ce semnifică „activităţile infracţionale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obţinerii unor importante venituri ilicite”438.

Acţiunile ilicite se săvârşesc, mai ales în forme interrelaţionale, mai mult sau mai puţin complicate care ilustrează termenul de „organizare a crimei” şi termenul de „criminalitate a gulerelor albe”, deoarece după cum susţine

438 C. Păun, Crima organizată sau organizarea crimei, în Analale Academiei de Poliţie”Al. I. Cuza”, Bucureşti, 1993, pag. 55; Gh. Nistoreanu , C.Păun, Criminologie, p. 254, apud E. Stuherland, White Collor Crime , New York, edit. Dryden Press 1949, p. 9.



411

criminologul american Edwin Sutherland, „în general profesia, funcţia, creează contextul, prilejul şi uneori chiar motivarea săvârşirii delictelor, transpunerea în practică a faptelor ilicite realizându-se direct sau indirect în cadrul unui ansamblu relaţional. Poziţia socială a persoanei, precum şi angrenajul socio-economico-politic din care face parte împiedică înfăptuirea justiţiei penale”439.

În ţara noastră problema vizează coruptibilitatea unor politicieni izolaţi sau a unor înalţi funcţionari ai executivului. De regulă, un politician se găseşte înconjurat de un număr mare de coruptori, deoarece aceştia doresc să-şi asigure prin corupţie o sursă cât mai bogată de câştiguri.

2. Corupţia administrativă – cea mai răspândită, care tinde de la fapta funcţionarului public care pretinde o recompensă pentru întocmirea unui act la care este obligat prin funcţia pe care o deţine, până la deturnarea, din interes personal, a averii publice, săvârşite de persoane aflate în poziţii-cheie ale administraţiei de stat.

În principiu, funcţionarii publici săvârşesc fapte de eludare a dispoziţiilor regulamentare de anunţare a licitaţiilor publice, favorizarea anumitor întreprinderi sau firme la repartizarea contractelor (uneori cu un procent din beneficiul acestora drept mită) falsificarea documentelor pentru licitaţii, repartizarea legală de spaţii sau locuinţe, intervenţii pe lângă alţi funcţionari publici pentru a trece cu vederea încălcarea legii etc.

3. Corupţia economică – cuprinde un spectru foarte larg, de la „spălarea banilor” care desemnează reinvestirea în afaceri licite a banilor obţinuţi din afaceri ilicite, utilizând în acest scop circuite financiare interne şi internaţionale complicate la evaziunea financiară, bancară frauduloasă, traficul de licenţe, neplata taxelor vamale şi a impozitelor, falsificarea cecurilor şi eliberarea de cecuri fără acoperire, practicarea de adaosuri comerciale mai mari, specula şi activităţi economice şi comerciale repartizarea pieselor de schimb şi alte asemenea tranzacţii care nu se fac decât subterane constând în concurenţă neloială, contrabandă de mărfuri440. Agresionarea masivă şi fără scrupule realizată prin furturi, gestiune frauduloasă, delapidări şi alte forme de „vandalism economic” practicate de infractori prin utilizarea de metode abile este însoţită în majoritatea cazurilor de acte de corupţie.

Astfel, în ramurile productive ale economiei, corupţia a cuprins întregul proces de privatizare, cu predilecţie transferurile ilegale de patrimoniu, prin 439 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminalitatea financiar – bancară, Simpozionul ”Noi forme de criminalitate”, organizat de Soc. Română de Criminologie şi Criminalistică Bucureşti, 1993. 440 I.Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 378.



412

subevaluare, din societăţile comerciale de stat şi regiile autonome către întreprinzători particulari;

Condiţionarea livrării de mărfuri, acceptarea unor produse de proastă calitate, în schimbul unor avantaje materiale ce constau în sume de bani, bunuri sau cote-părţi din afacerile derulate.

Edificatoare pentru corupţia generalizată din perioada de tranziţie a ultimilor ani este situaţia din agricultură, din silvicultură, din domeniul comerţului şi al prestărilor de servicii (unde actele de corupţie se practică făţiş) domeniul bancar şi sistemul vamal.

Modificarea în sens pozitiv a condiţiilor specifice actuale interne, precum şi intensificarea cooperării internaţionale pe planul luptei antiinfracţionale pot influenţa în mod decisiv această tendinţă în evoluţia sa pe termen lung, înlăturarea factorilor spre care se îndreaptă cercetarea criminologică a fenomenului, identificând şi explicând cauzele de ordin obiectiv şi subiectiv care determină săvârşirea unor măsuri şi programe eficiente de prevenire şi combatere a fenomenului.

4.1. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

4.1.1. Conţinutul legal Potrivit art. 246 C. Penal, ”Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul

atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

Potrivit art. 297 Noul Cod Penal, ”Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

Se constată faptul că legiuitorul a reunit întru-un singur text incriminator infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, contra intereselor persoanelor publice şi prin îngrădirea unor drepturi, simplificând astfel, modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materie.



413

4.1.2. Condiţii preexistente Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic special constă în acele relaţii sociale referitoare la

interesele publice, a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate şi corectitudine a atribuţiilor de serviciu a funcţionarilor publici, a funcţionarilor, a persoanelor care exercită o funcţie de interes public441.

De asemenea, prin această incriminare sunt protejate bunul mers al activităţii unităţilor arătate la art. 159 C. pen., al persoanelor juridice de drept privat şi interesele legale ale persoanelor particulare.

Obiectul material de regulă lipseşte, totuşi, în varianta în care acţiunea ce constituie elementul material s-a exercitat asupra unui lucru (de exemplu, sechestrarea sau ridicarea abuzivă de obiecte, valori, înscrisuri) aceasta va constitui elementul material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni, este calificat şi nu

poate fi decât un funcţionar public, un funcţionar, o persoană care exercită un serviciu de interes public.

Aceasta calitate trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Fapta poate fi comisă în forma coautorului dacă toţi coautorii au calitatea cerută de lege fie ca ei colaborează simultan (când toţi fac parte dintr-o comisie, colectiv, sau echipă) ori succesiv (verificare, control, aprobare) la săvârşirea abuzului în serviciu.

Participaţia la infracţiune ca instigator sau complice, este posibilă chiar dacă subiecţii nu au calitate de funcţionar public sau de funcţionar.

Subiect pasiv general este statul ca titular al valorii sociale, care este bunul mers al activităţii organelor şi instituţiilor publice, a instituţiilor sau a altor persoane juridice de interes public.

Subiect pasiv special este persoana fizică căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor legale prin fapta abuzivă a făptuitorului. Calitatea de subiect pasiv

441 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal. Partea specială, Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 p. 430.



414

conferă persoanei vătămate dreptul la despăgubiri civile dacă prin abuz i s-au vătămat interesele legale patrimoniale.

Participaţia penală este posibilă şi sub forma instigării şi a complicităţii.

4.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă fie în neîndeplinirea unui act, fie în îndeplinirea

acestuia în mod defectuos. Termenul de “act” folosit de legiuitor are întelesul de operaţiune care

trebuia funcţionată de funcţionarul public în cadrul acţiunilor sale de serviciu442. Aşadar, prin neîndeplinirea unui act se întelege omisiunea făptuitorului de a efectua pe care era ţinut sa o efectueze iar prin îndeplinirea în mod defectuos a uni act se întelege efectuarea unei operaţii altfel decât trebuia efectuată.

Termenul “interes” are înţelesul cotidian de “dorinţa’ de a satisface anumite nevoi, de ”preocuparea de a obţine un avantaj”, de “acţiune îndreptată spre acoperirea unei trebuinţe”de “folos”, “profit”.

Urmarea imediată constă, în principal în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care îşi desfăşura activitatea subiectul activ. Această urmare este condiţionată de apariţia unei vătămări a intereselor legale ale unei persoane fizice, descrisă implicit în norme de incriminare.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie care caracterizează această infracţiune este intenţia

directă. Scopul prevăzut în norma de incriminare are sensul de finalitate şi nu de

rezultat.

4.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Acte pregatitoare şi tentativa nu pedepsesc. Consumarea infracţiunii are loc atunci când s-a produs vătămarea

intereselor legale ale unei persoane. Infractiunea poate avea forma continuată.

442 V.Dongoroz ş.a., vol IV, op.cit., p. 81.



415

Modalităţi Neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act de către un funcţionar public (sau

funcţionar) în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de către funcţionarul public‚ în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Sancţiuni Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este

sanctionată cu pedeapsa închisorii, indiferent daca infractorul este funcţionar public sau functionar.

4.2. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

4.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 247 C. Pen. ,,îngrădirea, de către un functionar public, a

folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situatii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opine, apartenenta politică, convingeri, avere, origine sociala, vârsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV-SIDA se pedepseşte cu inchisoare’’.

Potrivit art. 297 Noul Cod Penal ”Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiintţă, nu indeplineşte un act ori il indeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătamare a intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică”

„Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, origine etnică, limbă, religie, sex, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.”

Se constată faptul că legiuitorul a reunit întru-un singur text incriminator infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, contra intereselor persoanelor publice şi prin îngrădirea unor drepturi, simplificând astfel, modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materie.



416

4.2.2. Condiţii preexistente Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigura interesele

legale ale cetăţenilor in ceea ce priveşte egalitatea in drepturi a acestora împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau funcţionarilor.

Obiectul material, de regulă, lipseşte. Totuşi, pot fi situaţii în care fapta sa aibă obiect material, de exemplu, atunci când abuzul priveşte modificarea unui act de stare civilă sau a altui act public.

Subiectul activ nemijlocit este calificat, el nu poate fi decât un funcţionar public sau un funcţionar în sensul art.147 C. Pen. Participarea este posibila in forma instigării sau complicităţii însă acestor participanţi (spre deosebire de coautori) nu li se cere calitatea de funcţionar public sau funcţionar.

Subiectul pasiv este cetăţeanul căruia i s-a restricţionat folosinţa sau exerciţiul drepturilor pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie.

4.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se înfăţişează sub forma unei acţiuni de îngrădire a

folosinţei sau exercitare a dreptului unui cetăţean, pe temei de naţionalitate, rasa, sex sau religie.

Îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean se poate realiza si prin acte omisive, ca de exemplu, refuzul de a angaja un anumit cetăţean, deşi postul este vacant si sunt îndeplinite toate condiţiile legale443.

A doua acţiune alternativă de realizare al elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, constă în crearea pentru un cetăţean a unor situaţii de inferioritatea pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie. Nu are relevanţă dacă situaţia de inferioritate este de ordin material sau numai moral.

Urmarea imediată constă în lezarea unui drept al uni cetăţean prin restrângerea folosinţei sau exerciţiului acelui drept sau prin crearea unei situaţii care nesocoteşte dreptul cetăţeanului.

Latura subiectivă Sub aspect subiectiv fapta prevăzută la art. 247 C. pen. se săvârşeşte cu

intenţie directă.

34 V. Dongoroz şi colaboratorii, op. Cit., vol IV, pag.90



417

Stabilirea mobilului în cazul acestei infracţiuni constituie o cerinţă esenţială pentru existenţa vinovăţiei făptuitorului.

4.2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Infracţiunea este susceptibilă de acte pregătitoare şi tentativă însă

legea penală incriminează numai forma faptei consumate. Infracţiunea este săvârşită în formă consumată când s-a realizat acţiunea

incriminată şi implicit s-a produs urmarea imediată cerută de norma de incriminare.

Din art. 247 C. pen. rezultă că infracţiunea are două modalităţi normative: - prima modalitate normativă constă în îngrădirea folosinţei sau a

exerciţiului drepturilor unui cetăţean; - a doua modalitate normativă constă în crearea unei stări de

inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. În raport de fiecare dintre aceste modalităţi normative poate exista o

varietate de modalităţi faptice determinate de împrejurările concrete de comitere a faptei şi anume loc, timp, mijloace, natura dreptului îngrădit, relaţiile dintre subiecţi.

Sancţiuni Infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi este

sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani dacă infractorul este funcţionar public, iar dacă este funcţionar, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni (conform art.248 C. pen.).

Când se aplică făptuitorului o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani, se va putea pronunţa şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi dacă instanţa o apreciază ca necesară (art.65 C.pen.).

4.3. Neglijenţa în serviciu

4.3.1. Conţinutul legal Potrivit art. 247 C. Pen. “Încălcarea din culpă, de către un funcţionar

public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, daca s-a cauzat o tulburare însemnata bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care



418

se referă art. 145 sau o paguba patrimoniului acesteia ori o vatamare importanta intereselor legale ale unei persoane, de pedepseşte cu închisoare de la o luna la 2 ani sau.cu.amendă. Fapta prevăzută în alin. 1, daca a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.”

Potrivit art. 298 Noul Cod Penal ,,Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, daca s-a cauzat o tulburare însemnata bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se refera art. 145 sau o paguba patrimoniului acesteia ori o vătămare importanta intereselor legale ale unei persoane, de pedepseşte cu închisoare de 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Observăm faptul că, legiuitorul, din considerente de tehnică legislativă, a scos varianta agravantă.

4.3.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare

la asigurarea respectării de către funcţionarii publici sau funcţionari a obligaţie de a îndeplini în mod corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vătăma interesele publice ori interesele legale ale persoanelor fizice.

Obiectul material de regulă nu există. Însă, în anumite situaţii acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii s-a exercitat asupra unui lucru, există un obiect material. De ex. redactarea defectuoasă a unui înscris.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ al infracţiunii este calificat, fiind un funcţionar public sau

funcţionar. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie sa existe în momentul săvârşirii faptei.

Participaţia, nu este posibilă. Subiectul pasiv poate fi o autoritate publică, un organ sau o instituţie de

stat sau o unitate din cele prevăzute în art. 145 C. pen., precum şi persoana căreia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale.

4.3.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se realizează prin încălcarea unei îndatoriri de serviciu

de către subiectul activ (funcţionar public sau funcţionar) al infracţiunii,



419

constând în neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei în mod defectuos. Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu înseamnă omiterea, neefectuarea unui act care trebuia sa fie îndeplinit ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate444.

Prin “îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public (funcţionar) potrivit normele care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu445.

Urmarea imediată, în varianta tip, constă într-o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau a unei instituţii de stat.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este culpa sub forma uşurinţei sau neglijenţei.

4.3. 4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, fiind săvârşită din culpă, nu poate

avea tentativă şi de aceea este incriminată numai în formă consumată. Infracţiunea se consumă în momentul când s-a executat acţiunea

incriminată. Sancţiunea este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amendă când fapta

este comisă de un funcţionar public şi închisoarea de la o lună la 1 an şi 4 luni sau amendă când este săvârşită de un funcţionar.

În varianta agravată pedeapsa este închisoarea când este săvârşită de un funcţionar public sau funcţionar.

4.4. Purtarea abuzivă

4.4.1. Conţinutul legal Potrivit art. 250 C. Pen. ,, Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o

persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an.sau.cu.amendă.

Ameninţarea săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

444 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol IV, p. 104. 445 D. Pavel, Consideraţii teoretice privind infracţiunile de serviciu, în RRD nr. 10/1967, p. 37 şi urm.



420

Lovirea sau alte acte de violenţa săvârşite de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile alin. 1 se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.”

Potrivit art. 296 Noul Cod Penal “Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţa

de o persoana, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amenda”

“Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin.1 se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime’’.

Legiuitorul noului Cod penal prevede o singură variantă agravată care reuneşte două dintre variantele agravate prevăzute în Codul penal, respectiv art. 250 alin.2 şi 3.

În noua redactare, vătămarea corporală nu mai figurează printre elementele de agravare a răspunderii penale.

4.4.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale referitoare

la comportarea corectă şi cuviincioasă a funcţionarului public sau funcţionarului faţă de orice persoană.

Obiectul material există numai la forma agravată a infracţiunii şi constă în corpul persoanei asupra căreia se săvârşesc actele de violenţa. La varianta tip a purtării abuzive nu există obiect material446.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit este calificat, fiind un funcţionar public sau

funcţionar. Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică căreia i s-au adresat expresii

jignitoare sau care a suferit o lovire sau o vătămare corporală ori alte violenţe.

446 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol IV, p. 113.



421

Când elementul material se săvârşeşte tot asupra unui funcţionar public sau funcţionar care se afla în exerciţiul funcţiunii actele de purtare abuziva constituie infracţiunea de ultraj. Pluralitatea de subiecţi pasivi va reprezenta un concurs ideal sau real de infracţiuni.

Subiectul pasiv mai poate fi orice unitate dintre cele prevăzute la art.145 C. pen. sau orice altă persoană juridică a cărei activitate a fost tulburată prin fapta funcţionarului public sau funcţionarului.

4.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al infracţiunii în varianta tip, constă în întrebuinţarea

de expresii jignitoare faţa de o persoană de natura să aducă atingere demnităţii persoanei. Acestea pot îmbrăca o forma scrisă, orală sau prin gesturi. În cadrul formei agravate elementul material constă într-o faptă de ameninţare, lovire sau alte violenţe, precum şi acte de vătămare corporală săvârşite asupra subiectului pasiv. Toate acestea trebuie savârşite de subiectul activ în cadrul atribuţiilor de serviciu447.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări care aduce atingere, pe de o parte prestigiului şi bunei desfăşurări a activităţii unei unităţi dintre cele prevăzute în art 145 C.pen sau a altei persoane juridice în care funcţionarul public sau funcţionarul îşi exercită atribuţiunile, iar pe de altă parte, demnităţii persoanei împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea incriminată.

Între purtarea abuzivă şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă Purtarea abuzivă se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta presupune că făptuitorul realizează că prin acţiunea sa aduce o

atingere demnităţii unei persoane, întru-cât cu voinţă întrebuinţează expresii jignitoare.

4.4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Această infracţiune se consumă în momentul în care s-au folosit expresii

jignitoare ori s-a recurs la loviri sau alte violenţe care au produs urmarea cerută de norma incriminatoare. 447 V. Dobrinoiu, op.cit., p. 119.



422

Infracţiunea de purtare abuzivă este sancţionată, în varianta tip, cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda dacă infractorul este funcţionar public, iar dacă este funcţionar, cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

În varianta agravată este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani şi 4 luni.

4. 5. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat

4.5.1. Conţinutul legal Potrivit art. 252 C. pen. “Neglijenţa care are drept urmare distrugerea,

alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, daca fapta este de natura să aducă atingere intereselor statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”

Potrivit art. 305 Noul Cod Penal “Neglijenţa care are drept urmare

distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat, precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane sa afle un asemenea secret, daca fapta este de natura să aducă atingere intereselor statului, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă”

Ca elemente de noutate aduse de art. 305 noul C. pen., reţinem ,,crearea unei noi variante şi reducerea maximului special al pedepsei’’.

4.5.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la buna

desfăşurare a activităţii de serviciu, care este incompatibila cu comportarea neglijenta a funcţionarilor publici, precum şi a celorlalţi funcţionari în păstrarea secretului de stat.

Obiectul material acesta este reprezentat de un document care constituie secret de stat. Noţiunea de secrete de stat este definita în art. 150 C. pen., când



423

neglijenţa a dat posibilitatea ca un terţ să afle o informaţie secret de stat, obiectul material lipseşte448.

Subiecţii infracţiunii: - subiectul activ nemijlocit a infracţiunii de neglijenţă în păstrarea

secretului de stat este calificat şi nu poate fi decât un funcţionar public sau funcţionar. Numai persoanele care au aceasta calitate au acces la respectivele documente cu caracter secret şi numai ele ar putea avea o comportare neglijenta. Calitatea de funcţionar sau de funcţionar public trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Participaţia nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune omisivă. În mod excepţional ar fi posibilă participaţia improprie(art.31 alin.1 C.pen.)

- subiectul pasiv al infracţiunii de neglijenţă în păstrarea secretului de stat poate fi oricare dintre unităţile prevăzute în art. 145 C. pen. Sau alte persoane juridice ale căror interese au fost lezate ca urmare a neglijenţei în păstrarea secretului de stat.

4.5.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în comportarea neglijentă a funcţionarului

public sau funcţionarului în păstrarea secretului de stat care a avut ca urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat sau care a dat prilejul unei alte persoane neîndreptăţite să afle conţinutul unui asemenea document.

Urmarea imediată constă în comportarea neglijentă a făptuitorului ce a condus la distrugerea, alterarea, pierderea, sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat ori să fi dat ocazia altei persoane de a afla un secret de stat.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este culpa, indiferent de modalităţile sale.

4.5.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile.

448 V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol IV, pp. 124-125.



424

Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul în care a fost realizat în întregime elementul material şi s-au produs urmările cerute de lege.

Modalităţi Fapta este mai gravă când a avut consecinţe deosebit de grave şi se

pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. Sancţiuni - închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă, în forma tip; - închisoare de la 2 la 10 ani, în forma agravată.

4.6. Luarea de mită

4.6.1. Conţinutul legal Potrivit art. 254 C. pen. şi art. 289 din Noul C. pen., infracţiunea de ,,Luare

de mită’’ constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.


interesele publice, a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate şi corectitudine a



425

atribuţiilor de serviciu a funcţionarilor publici, a funcţionarilor, a persoanelor care exercită o funcţie de interes public449.


Obiectul material. In legătură cu această chestiune s-au conturat trei opinii contradictorii.

Obiectul material al acestei incriminări, într-o primă opinie, îl constituie mita, adică banii sau alte foloase care nu i se cuvin agentului.

Intr-o altă părere450 s-a susţinut că la această infracţiune, de regulă, lipseşte obiectul material. Totuşi, atunci când autorul a efectuat actul pentru a cărui îndeplinire a primit mita, dacă acest act priveşte un obiect material acesta va fi în acelaşi timp şi obiect material al infracţiunii (de ex., un funcţionar poştal care acordă prioritate în remiterea coletelor celor care îi oferă mită).

Alţi autori susţin expres451 sau implicit (prin neabordarea acestei chestiuni) că luarea de mită nu are obiect material.

Profesorul Vasile Dobrinoiu susţine că sumele de bani ori foloasele respective, atunci când constau în bunuri corporale, nu constituie decât „lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii", în sensul art. 136 lit. d, C. pen. şi că prima opinie confundă obiectul material al infracţiunii de luare de mită cu obiectul mitei.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni, indiferent de

ipoteza de incriminare la care ne raportăm, este calificat şi nu poate fi decât un funcţionar public, un funcţionar, o persoană care exercită un serviciu de interes public.

In varianta tip a incriminării, autor al acesteia nu poate fi decât un funcţionar public. Prin funcţionar public, în sensul legii penale (art. 161 C. pen.), se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar o

449 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal. Partea specială, Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 p. 430. 450 A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau in legătură cu serviciu, Ed. Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 89. 451 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept Penal. Partea specială, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 348.



426

însărcinare de orice natură, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice de drept public.

Prin persoană care exercită un serviciu de interes public, în sensul art. 163 C. pen., se înţelege orice persoană particulară care exercită o profesie de interes public, pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora.

Are această calitate orice persoană particulară care exercită o profesie de interes public (de ex.: notar, avocat, medic, executor judecătoresc etc.) pentru care este nevoie de o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului acestora452.

Luarea de mită poate fi săvârşită de mai mulţi autori (având calitatea cerută de lege), care au contribuit nemijlocit în mod simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv la comiterea infracţiunii.

Participaţia penală este posibilă şi sub forma instigării şi a complicităţii. Mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci

este autor al unui delict de sine stătător. Subiectul pasiv special al luării de mită este autoritatea publică, instituţia

publică, persoana juridică de interes public, persoana juridică privată, în serviciul căreia agentul îşi exercită atribuţiile funcţionale.

In situaţia în care luarea de mită este comisă de o persoană care exercită un serviciu de interes public, subiect pasiv este statul ca titular al intereselor publice apărate prin această incriminare.

4.6.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă, în mod alternativ, într-o acţiune de pretindere

sau primire de bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase şi într-o inacţiune de nerespingere a unei astfel de promisiuni.

Inacţiunea incriminată se poate realiza prin nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase. Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi următoarele condiţii:

452 G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul Penal anterior. Studiu comparativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 51.



427

a. pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase de ordin patrimonial sau nepatrimonial. Micile “atenţii” sau cadouri cu ocazia zilei de naştere sau onomastice nu pot fi considereate drept mită. Dacă valoarea lor este foarte mare putem avea o mită deghizată;

b. ce cere ca banii sau foloasele să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii în care acesta îşi desfăşoară activitatea;

c. acţiunea de pretindere,acceptare, primire sau inacţiunea de nerespingere să aibă loc înainte sau în timpul îndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act ce intră în sferea atribuţiilor sale de serviciu;

d. se mai cere ca actul vizat de acţiunea de corupere să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. Dacă în momentul săvârşirii acţiunii specifice elementului material al infracţiunii de luare de mită, făptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea acelui act, dar lasă să se creadă acest lucru, atunci fapta va fi calificată ca înşelăciune.

Acceptarea de promisiuni şi nerespingerea acestora nu realizează elementul material al incriminării dacă funcţionarul public etc., denunţă de îndată celor în drept că i s-au făcut promisiuni de dare de mită.

A „pretinde“ înseamnă a cere ceva cuiva, a formula o anumită pretenţie, a solicita ceva. In această situaţie, iniţiativa săvârşirii luării de mită porneşte de la făptuitor.

Pentru existenţa elementului material al normei de incriminare nu este necesar ca pretinderea banilor sau foloaselor, ori înţelegerea în privinţa primirii acestora să fi fost urmată de executare. Simplul fapt al pretinderii este suficient pentru consumarea infracţiunii.

Săvârşeşte această infracţiune, funcţionarul care observă că solicitantul îi pune în cutia de pe birou o sumă de bani pentru a face un act la care era obligat după lege şi nu refuză folosul oferit.

Banii sau alte foloase pot fi pretinse sau primite de agent atât direct, cât şi indirect, adică prin persoană interpusă. Situaţia este identică şi în cazul acceptării sau nerespingerii promisiunii de foloase. Persoana interpusă, în funcţie de activitatea ilicită executată, va răspunde ca instigator sau complice.

A „accepta" promisiunea înseamnă a fi de acord cu aceasta. Prin nerespingerea promisiunii se înţelege acea atitudine a funcţionarului

public etc., care nu refuză acea promisiune, care nu-şi exprimă dezacordul cu aceasta.



428

Infracţiunea de luare de mită subzistă şi în situaţia în care actul nu constituie decât componenta unei activităţi finale, la care participă şi alţi funcţionari având atribuţii legate de aceasta.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, după caz, pentru bunul mers al activităţii unităţilor arătate la art. 159 C. pen., al persoanelor juridice de drept privat, al unor autorităţi publice ale statului străin, al unei instanţe internaţionale sau organizaţii internaţionale din care face parte subiectul activ al infracţiunii.

In ipoteza în care luarea de mită se săvârşeşte în scopul îndeplinirii unui act licit, prin constrângerea mituitorului prin orice mijloace, urmarea imediată constă şi în vătămarea patrimonială adusă mituitorului.

Raportul de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe şi rezultă ex re.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie care caracterizează această infracţiune este intenţia

directă calificată prin scop. Cerinţa esenţială a scopului constă în îndeplinirea, neîndeplinirea ori

întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale agentului sau în efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Scopul prevăzut în norma de incriminare are sensul de finalitate şi nu de rezultat. Prin urmare, pentru consumarea infracţiunii va fi suficient ca el să fi fost urmărit şi nu realizat.

4.6.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Luarea de mită, în opinia noastră, este o infracţiune comisivă numai în

primele trei modalităţi normative, iar în ipoteza nerespingerii promisiunii de foloase ea este o infracţiune omisivă.

Aceasta este o infracţiune instantanee, dar poate în concret să îmbrace o formă continuată de săvârşire când obiectul mitei este remis în rate succesive de către mituitor, nemijlocit sau prin persoane interpuse.

Fiind o infracţiune de pericol, consumarea infracţiunii intervine în momentul realizării acţiunii sau inacţiunii incriminate.

Restituirea folosului primit ori renunţarea la folosul acceptat, fiind posterioare consumării faptei, nu înlătură existenţa infracţiunii şi a răspunderii penale.



429

In ipoteza promisiunii de foloase este fără relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă aceasta a fost respectată sau nu.

Luarea de mită este şi o infracţiune cu consumare anticipată deoarece simplul act cu caracter preparator al „pretinderii" sau al „acceptării" ori „nerespingerii" de promisiuni consumă infracţiunea.

Tentativa nu este posibilă la această infracţiune cu execuţie promptă. Existenţa tentativei s-ar putea pune însă în discuţie la modalitatea normativă a primirii, dar legiuitorul a înţeles să nu o incrimineze şi implicit să o sancţioneze.

Modalităţi Infracţiunea de luare de mită prezintă mai multe modalităţi normative

descrise în conţinutul normei de incriminare cărora, în raport cu împrejurările în care este comisă fapta, le pot corespunde o multitudine de modalităţi faptice. Astfel, fapta este mai gravă dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

Sancţiuni Închisoare de la 3 la 12 ani, în forma tip şi interzicerea unor drepturi. Închisoare de la 3 la 15 ani, în forma agravată şi interzicerea unor

drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se

confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă infracţiunea de luare de mită este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru această faptă penală se majorează cu 5 ani453.

Dacă mita a fost obţinută prin constrângerea mituitorului sau dacă acesta a denunţat autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fie sesizat pentru infracţiunea de luare de mită, nu se va mai proceda la confiscare, iar bunurile care au format obiectul luării de mită vor fi restituite persoanei care i le-a dat.

In cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind bani puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie poliţiei, neputân- du-se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată.

453 Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie, publicată în M.Of. nr. 219 din 18.05.2000.



430

In cazul infracţiunii de luare de mită, dacă activitatea infracţională a fost săvârşită în participaţie, instanţa este datoare, dacă bunurile şi valorile date pentru comiterea infracţiunii nu se mai găsesc, să stabilească ce anume bunuri sau valori au revenit fiecărui participant şi să-1 oblige pe fiecare, separat, la plata echivalentului în bani al acelor bunuri şi valori de care a profitat.

4.7. Darea de mită

4.7.1. Conţinutul legal Potrivit art. 255 C. pen. infracţiunea de dare de mită constă în

promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Fapta prevăzută în alin. precedent nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.

Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Dispoziţiile art. 254 alin. 3 se aplică în mod corespunzător, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazurile arătate în alin. 2 şi 3.

În noul cod penal infracţiunea de dare de mită se încadrează la art.290 C.

pen. şi constă în Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Fapta prevăzută în alin. precedent nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

Mituitorul nu se pedepseşte daca denunţa autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Modificările aduse de noul Cod penal în materia infracţiunii de dare de mită sunt menite, pe de o parte, să aducă această infracţiune la acelaşi nivel de



431

gravitate ca şi cel al infracţiunii de luare de mită iar, pe de altă parte, să facă mai facilă aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la măsura confiscării speciale454.

4.7.2. Condiţii preexistente Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic special al acestei incriminări constă în acele relaţii sociale

a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea în activitatea unităţilor prevăzute în art. 159 C. pen., persoanelor juridice de drept privat, organizaţiilor publice internaţionale, unităţilor publice dintr-un stat străin, instanţelor internaţionale ori adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin, a unei permanente probităţi din partea angajaţilor acestora şi fără combaterea acţiunilor de corupere săvârşite de anumite persoane fizice rău intenţionate, acţiuni care pun astfel în pericol bunul mers al acestor entităţi455.

Obiectul material. Şi la această normă de incriminare, existenţa sau nonexistenţa acestuia reprezintă o situaţie cu privire la care s-au exprimat aceleaşi păreri contradictorii cu cele arătate cu ocazia examinării obiectului material al infracţiunii de luare de mită.

In plus însă, cu privire la această chestiune, s-a mai spus că deşi la delictul de dare de mită lipseşte în genere obiectul material, atunci când oferirea de mită a fost respinsă, banii sau foloasele care trebuiau să aibă rolul de mijloace de săvârşire a faptei devin obiecte materiale ale acesteia.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestui delict poate fi orice persoană

fizică ce îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal sau chiar o persoană juridică.

Participaţia penală este astfel posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

454 M.A. Hotca, op. cit., p. 288. 455 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal, Partea special. Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 443.



432

Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică, persoana juridică de interes public, persoana juridică privată unde îşi exercită atribuţiile de serviciu cel căruia i se dă mită.

În ipoteza in care darea de mită este comisă de o persoană care exercită un serviciu de interes public, subiect pasiv este statul ca titular al intereselor publice apărate prin această incriminare.

4.7.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acţiunea de corupere care se poate realiza

alternativ prin una din următoarele modalităţi: promisiunea, oferirea sau darea unui funcţionar public, funcţionar sau unei persoane care exercită un serviciu de interes public, ori unui funcţionar străin, de bani sau alte foloase în vreunul din scopurile arătate în acest text.

Promisiunea, oferirea sau darea se poate realiza în mod nemijlocit de către mituitor sau indirect, adică printr-o persoană interpusă. Intermediarul va fi sancţionat, după caz, ca instigator sau complice la dare de mită.

Delictul de dare de mită există şi în situaţia în care mituitorul este îndreptăţit să i se rezolve favorabil cererea pentru a cărei soluţionare a dat mită.

Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi următoarele condiţii:

1..Acţiunea incriminată să aibă ca obiect bani sau alte foloase ; 2..Banii sau celelalte foloase promise, oferite sau date trebuie să fie

necuvenite, să aibă un caracter de retribuţie, adică să fie plata sau răsplata în vederea efectuării unui act determinat care poate fi licit sau ilicit ;

3..Acţiunea incriminată trebuie să fie anterioară îndeplinirii, neîndeplinirii ori întârzierii în îndeplinirea unui act determinat, licit sau ilicit.

Lipsa oricăreia dintre cerinţele esenţiale arătate va duce la inexistenţa elementului material şi implicit a delictului de dare de mită.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale proteguite prin această normă de incriminare (buna desfăşurare a activităţii unităţii din care face parte cel faţă de care se exercită acţiunea de corupere şi probitatea de care acesta trebuie să dea dovadă în îndeplinirea atribuţiilor sale funcţionale).



433

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe şi rezultă din materialitatea activităţii executate de făptuitor (ex re).

Latura subiectivă Forma de vinovăţie (mens rea) specifică acestei incriminări este intenţia

directă calificată prin scop. Cerinţă esenţială. Scopul prevăzut în norma de incriminare are sensul de

finalitate către care se îndreaptă acţiunea făptuitorului şi nu de rezultat, astfel încât pentru consumarea delictului de dare de mită este suficient să fie urmărit şi nu realizat.

Scopul prevăzut în toate ipotezele de incriminare este de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui faţă de care se exercită acţiunea de corupere sau de a face un act contrar acestor îndatoriri.

Pentru existenţa laturii subiective a acestui delict este necesar ca oferta să se facă în mod serios şi cu intenţia de a corupe. Oferta făcută în stare de beţie totală şi în împrejurări care dovedesc că nu este rezultatul unui act deliberat nu este de natură a duce la concluzia existenţei acestui element constitutiv.

Cauză specială de excludere a existenţei delictului Darea de mită, în oricare din variantele sale de incriminare, nu constituie

infracţiune dacă mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita456.

Ca natură juridică această dispoziţie reprezintă o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptei. Această cauză care înlătură caracterul penal al faptei are un conţinut mai larg decât cel arătat în art. 27 şi 28 C. pen. şi va fi incidenţă ori de câte ori nu vor fi îndeplinite condiţiile instituite de lege pentru existenţa constrângerii fizice sau morale.

Această cauză funcţionează totodată şi ca o condiţie negativă de îndeplinirea căreia depinde existenţa delictului de dare de mită. Ea are caracter personal (exclude vinovăţia) şi nu se va extinde şi asupra celorlalţi participanţi la acţiunea de corupere.

456 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal, Partea specială, Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 p. 445.



434

Profesorul Ilie Pascu apreciază, în mod just, că despre o constrângere a mituitorului poate fi vorba numai când acesta solicită de la funcţionar un act licit, deoarece în celelalte ipoteze nu funcţionarul exercită o presiune asupra solicitantului, ci acesta presează asupra funcţionarului încercând să-l determine cu bani sau alte foloase să-şi încalce îndatoririle de serviciu.

4.7.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Delictul de dare de mită este o infracţiune de acţiune şi instantanee. Tentativa (promisiunea, oferirea) este asimilată faptului consumat şi la fel

ca luarea de mită şi darea de mită este o infracţiune cu consumare anticipată. Consumarea acesteia intervine în momentul realizării acţiunii descrise în

norma de incriminare. Ea este şi o infracţiune cu conţinuturi alternative, astfel încât pentru consumarea delictului va fi suficientă realizarea oricăreia dintre acţiunile incriminate alternativ. Realizarea mai multor acţiuni incriminate alternativ nu va afecta unitatea delictului, dar de această împrejurare se va ţine seamă la individualizarea judiciară a pedepsei.

Delictul de dare de mită poate fi săvârşit în mod continuat dacă foloasele care au făcut obiectul dării de mită sunt date în rate şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Modalităţi Norma de incriminare analizată prezintă trei modalităţi normative

(promisiune, oferire, dare), cărora în concret pot să le corespundă diferite modalităţi faptice în raport de împrejurările în care se comite fapta şi de care se va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.

Delictul de dare de mită are o variantă agravată specială, prevăzută în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, în ipoteza în care este comisă faţă de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sau faţă de un funcţionar cu atribuţii de control457.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

457 Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie, M.Of. nr. 219 din 18.05.2000.



435

Sancţiuni Închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacă pedeapsa efectiv aplicată este

mai mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă.

Cauză de nepedepsire: Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune. Acesta trebuie să se facă în faţa unei autorităţi, chiar şi în faţa unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în această materie.

4.8. Primirea de foloase necuvenite

4.8.1. Conţinutul legal Potrivit art. 256 C. pen. infracţiunea constă în primirea de către un

funcţionar direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia, să pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confisca, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.


interesele publice, a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără a asigura exercitarea cu cinste, probitate şi corectitudine a atribuţiilor de serviciu a funcţionarilor publici, a funcţionarilor, a persoanelor care exercită o funcţie de interes public.


Obiectul material Infracţiunea de primire de foloase necuvenite nu este susceptibilă de obiect

material. Banii sau alte foloase primite de funcţionar constituie bunuri dobândite



436

prin săvârşirea infracţiunii; aceste bunuri sunt supuse confiscării special potrivit art. 256 alin. 2 C. pen.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni este calificat şi nu poate fi

decât un funcţionar public, un funcţionar, o persoană care exercită un serviciu de interes public.

Subiecţi activi nemijlociţi ai acestei incriminări mai pot fi, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, persoanele care, potrivit legii, au atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor şi funcţionarii cu atribuţii de control.

Mai pot fi autori ai delictului de primire de foloase necuvenite, potrivit art. 8 din Legea nr. 78/2000, managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi la orice alţi agenţi economici.

Toate aceste calităţi cerute de norma de incriminare subiectului activ nemijlocit trebuie să existe la data săvârşirii faptei.

Fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (comisie, colectiv, echipă) sau succesiv la săvârşirea primirii de foloase necuvenite.

Dacă participantul la această infracţiune efectuează atât acte de instigare, cât şi acte de complicitate la aceeaşi infracţiune de luare de mită, acesta va fi ţinut să răspundă numai pentru instigare deoarece este o formă de participaţie principală care absoarbe în conţinutul său complicitatea ca formă de participaţie secundară.

Persoana care dă folosul necuvenit nu este participant la delictul de primire de foloase necuvenite şi nu se pedepseşte.

Participaţia este posibilă în oricare din formele sale. Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituţia publică, persoana

juridică de interes public, persoana juridică privată, în serviciul căreia agentul îşi exercită atribuţiile funcţionale.

In ipoteza în care luarea de mită este comisă de o persoană care exercită un serviciu de interes public, subiect pasiv este statul ca titular al intereselor publice apărate prin această incriminare.



437

4.8.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al incriminării constă în acţiunea de primire de către

subiectul activ nemijlocit a unei sume de bani sau a altor foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.

Banii pot fi efectivi sau sub formă de valori ori titluri de orice fel echivalând bani.

Cerinţe esenţiale. Banii sau celelalte foloase primite să fie necuvenite, să nu fie legal datorate, să aibă un caracter de retribuţie, adică de răsplată pentru un act determinat efectuat de autor, un act arătat în mod explicit.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol, după caz, pentru bunul mers al activităţii unităţilor arătate la art. 159 C. pen. sau persoanelor juridice de drept privat unde îşi desfăşoară activitatea agentul.

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe şi rezultă ex re.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie. Pentru existenţa delictului de primire de foloase

necuvenite este necesar ca acţiunea care constituie elementul material să fie săvârşită cu vinovăţie şi anume cu intenţie directă, adică este necesară voinţa făptuitorului de a primi bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acestei funcţii, şi ştiinţa că banii sau foloasele primite nu-i sunt legal cuvenite.

4.8.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Infracţiunea de primire de foloase necuvenite este o infracţiune de

acţiune şi este susceptibilă de desfăşurare în timp, având un iter criminis. Actele preparatorii şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate şi

deci nici pedepsite458. Fiind o infracţiune instantanee, aceasta se consumă în momentul primirii

banilor sau foloaselor. 458 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 p. 455.



438

Aceasta se poate comite şi continuat în ipoteza în care banii sau foloasele sunt remise în rate. In această ipoteza, delictul de primire de foloase necuvenite va avea şi un moment al epuizării care va interveni la data ultimei acţiuni de remitere a banilor sau foloaselor.

Varianta tip a incriminării are o singură modalitate normativă („primirea") şi astfel se confundă cu aceasta. Aceeaşi situaţie există şi în privinţa variantei atenuate, precum şi în varianta de specie a acesteia.

Sancţiuni. Potrivit art. 256 C. pen. primirea de foloase necuvenite se

pedepseşte cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani. În baza art. 65 C. pen instanţa poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi se apreciază în cazul dat ca necesară.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă primirea de foloase necuvenite este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru această faptă penală se majorează cu 5 ani459.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Bunurile sau valorile obţinute de inculpat, ca urmare a săvârşirii delictului de primire de foloase necuvenite, se confiscă chiar dacă au fost restituite persoanelor de la care făptuitorul le-a primit.

Dacă persoana care a dat foloasele necuvenite denunţă autorităţii fapta mai înainte ca fapta să fi fost descoperită, acestea se vor restitui persoanei care le-a dat.

4. 9. Traficul de influenţă

4.9.1. Conţinutul legal Potrivit art. 257 C. pen. infracţiunea constă în primirea ori pretinderea de

bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoana care are

459 Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie, publicată în M.Of. nr. 219 din 18.05.2000.



439

influenţa sau lasă să se creadă că are influenţa asupra unui funcţionar pentru a-l determina sa facă ori sa nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

În noul cod penal infracţiunea Traficul de influenţă conform art. 291 C. pen., constă în primirea, acceptarea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşita de către o persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţa asupra unui funcţionar pentru a-l determina sa facă ori să nu facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Cu excepţia regimului sancţionator, modificările aduse de noul Cod penal sunt nesemnificative, acesta fiind mai blând decât cel anterior.

4.9.2. Condiţii preexistente Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic special constă în acele relaţii sociale a căror normală

formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără a asigura bunul mers al activităţii unităţilor prevăzute în art. 159 C. pen., persoanelor juridice de drept privat, organizaţiilor publice internaţionale, unităţilor publice dintr-un stat străin, instanţelor internaţionale ori adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin prin combaterea celor care, speculând reala sau pretinsa lor influenţă pe lângă vreun funcţionar public sau funcţionar, provoacă în mod implicit o suspiciune atât asupra acestora, cât şi asupra desfăşurării corecte a activităţii entităţilor arătate.

Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material. Banii sau

foloasele pretinse sau primite constituie bunuri date pentru săvârşirea infracţiunii şi vor fi supuse confiscării.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică, care îndeplineşte

condiţiile generale pentru a răspunde penal, chiar şi un funcţionar public sau funcţionar.



440

Pentru a putea fi subiect activ se cere însă ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau funcţionar.

Subiect activ nemijlocit al traficului de influenţă activ este persoana care cumpără influenţă reală sau presupusă.

In variantele prevăzute în art. 7 alin. (3) şi în art. 8, din Legea nr. 78/2000, subiectul activ nemijlocit al delictului de trafic de influenţă (pasiv şi activ) este calificat şi poate fi numai una dintre următoarele persoane: cele care, potrivit legii, au atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor sau de funcţionarii cu atribuţii de control, managerii, directorii, administratorii, cenzorii sau alte persoane cu atribuţii de control la societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi la orice alţi agenţi economici.

La săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă pot contribui şi alţi subiecţi activi în afară de autor (instigatori, complici).

Subiectul pasiv special principal este, după caz, o unitate din cele

prevăzute în art. 159 C. pen., o persoană juridică de drept privat, o organizaţie publică internaţională, o unitate publică dintr-un stat străin, o instanţă internaţională ori adunare parlamentară sau administrativă ale unui stat străin în al cărui serviciu se găseşte funcţionarul public sau funcţionarul pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte sau pretinde foloase, ori acceptă daruri.

Subiect pasiv special secundar este şi funcţionarul public sau funcţionarul asupra căruia fapta lasă suspiciuni.

Prin funcţionar public, în sensul legii penale (art. 161 C. pen.), se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar o însărcinare de orice natură, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice sau alte persoane juridice de drept public.

4.9.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material (actus reus). Elementul material al traficului de

influenţă pasiv (vânzarea de influenţă) constă în acţiunea de traficare a influenţei



441

de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau funcţionar460.

Elementul material al traficului de influenţă se poate realiza prin trei acţiuni distincte : primirea, pretinderea sau acceptarea de promisiuni de daruri direct sau indirect în vederea determinării unui funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Iniţiativa comiterii traficului de influenţă poate porni de la subiectul activ sau de la cumpărătorul de influenţă. Dacă iniţiativa comiterii infracţiunii o are cumpărătorul de influenţă, pentru existenţa infracţiunii se care ca subiectul activ să fi primit efectiv banii sau bunurile sau să fi acceptat promisiunile făcute.

Pentru întregirea elementului material se cer îndeplinite şi următoarele condiţii :

a. ce cere ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă acest lucru. În această variantă infracţiunea se aseamănă cu înşelăciunea;

b. făptuitorul să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar public sau funcţionar;

c. acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care se intervine să fi îndeplinit actul care îl interesează pe cumpărătorul de influenţă, sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia.

Dacă traficantul de influenţă nu remite funcţionarului bani sau alte foloase, ci doar îl determină să facă acel act, atunci se va reţine un concurs de infracţiuni între trafic de influenţă şi instigare la abuz în serviciu săvârşita de funcţionar. Traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu înşelăciunea dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare.

Urmarea imediată, a ambelor delicte, constă în crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al activităţii unităţilor prevăzute în art. 159 C. pen., persoanelor juridice de drept privat, organizaţiilor publice internaţionale, unităţilor publice dintr-un stat străin, instanţelor internaţionale ori adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin în serviciul căreia se află funcţionarul public sau privat, după caz, vizat de făptuitor, starea de pericol decurgând din atingerea adusă prin expunerea reputaţiei acestora la neîncredere şi suspiciuni.

460 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 462.



442

Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe şi rezultă din însăşi materialitatea activităţii desfăşurate de făptuitor (ev re). în ambele ipoteze de incriminare.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie. Această infracţiune se săvârşeşte numai cu intenţie

directă calificată prin scop.

4.9.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Actele preparatorii şi tentativa, de regulă, nu se pedepsesc, numai atunci

când sunt asimilate infracţiunii consumate (pretinderea sau acceptarea) Tentativa este posibilă numai în cazul primirii de bani sau alte foloase, or în acest moment fapta este deja consumată în forma pretinderii sau acceptării de promisiuni de daruri.

Fapt consumat. Această infracţiune se consumă în momentul acceptării de promisiuni de daruri, în momentul primirii de bani sau alte foloase. Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă dacă intervenţia promisă a şi fost efectuată.

Modalităţi Primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase; acceptarea de

promisiuni sau daruri. Sancţiuni Închisoarea de la 2 la 10 ani, iar dacă pedeapsa efectiv aplicată este mai

mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă. Dacă acestea nu se găsesc, făptuitorul va face plata echivalentului lor în bani.



443

CAPITOLUL V INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI

5.1. Nedenunţarea unor infracţiuni

5.1.1. Conţinutul legal Potrivit art. 262 Cod Penal (art. 264 Noul Cod Penal) omisiunea de a

denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 211, 212, 2151, 217 alin.2-4, 218 alin.1şi art.276 alin.3 se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

Fapta prevăzută în alin. 1, săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, nu se pedepseşte.

Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.

5.1.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic specific îl reprezintă relaţiile sociale privind înfăptuirea cu

celeritate a justiţiei, lucru imposibil dacă nu s-ar impune denunţarea de îndată a anumitor infracţiuni grave, prevăzute detaliat în art. 262 C. pen.

Obiectul material, nu există. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea

uneia din infracţiunile prevăzute în art. 262 C. pen. Participaţia este posibilă doar în forma instigării şi complicităţii.



444

Soţul sau ruda apropiată făptuitorului nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni.

Subiectul pasiv este reprezentat de stat prin organele sale specializate.

5.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este reprezentat de omisiunea de a denunţa de îndată

săvârşirea unei infracţiuni din cele prevăzute în art. 262 C. pen. Urmarea imediată, reprezintă starea de pericol ce se creează pentru

înfăptuirea justiţiei prin atitudinea pasivă a făptuitorului. Urmarea imediată este implicită, rezultă întotdeauna din însăşi săvârşirea faptei, nemaifiind necesară dovedirea legăturii de cauzalitate.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie poate fi intenţia sau culpa. Dacă făptuitorul urmăreşte

să dea un ajutor autorului infracţiunii nedenunţate pentru a îngreuna urmărirea penală, se va reţine un concurs de infracţiuni între nedenunţare şi favorizarea infractorului. Nedenunţarea exclude o înţelegere prealabilă cu autorul infracţiunii nedenunţate deoarece în aceste caz avem o complicitate morală461.

5.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele de pregătire şi tentativa nu sunt posibile, întru-cât

elementul material al laturii obiective constă într-o inacţiune. Nu va exista infracţiune, dacă o persoană denunţă de îndată săvârşirea unei infracţiuni, dar nu o va face în forma prevăzută de Codul de procedură penală.

Modalităţi. Există o singură modalitate normativă prevăzută în art.262 alin.1 C. pen, dar infracţiunea poate îmbrăca diferite modalităţi faptice.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este închisoarea de la 3 luni la 3 ani. În art. 362 alin 2,3 C. pen sunt prevăzute şi unele cauze de nepedepsire.

461 Al. Boroi, op cit., pp. 401-402.



445

5.2. Favorizarea infractorului

5.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 264 C.pen ( art.269 Noul Cod penal) favorizarea infractorului

reprezintă ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

5.2.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic specific este reprezentat de relaţiile sociale care se referă

la înfăptuirea justiţiei penale sub aspectul tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiunea sau al executării pedepselor definitive pronunţate prin hotărâri judecătoreşti.

Obiectul material, de regulă, nu există. Totuşi, atunci când ajutorul dat

unui infractor priveşte în mod direct un bun, acel bun va fi obiect material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate orice persoană. Infracţiunea de favorizarea infractorului poate fi săvârşită şi în forma

participaţiei atât sub forma coautoratului, cât şi sub forma instigării sau a complicităţii.

Subiectul pasiv principal este statul ca administrator al justiţiei penale, iar

subiect pasiv secundar este orice altă persoană ale cărei interese au fost prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii de către subiectul activ.



446

5.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material. Favorizarea infractorului este o infracţiune comisivă,

care se realizează sub aspectul laturii obiective, prin ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, fie pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, fie pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii462.

Comite această infracţiune, directorul unei şcoli care a aflat că un profesor a luat mită şi nu sesizează de îndată organele judiciare.

Urmarea imediată reprezintă starea de pericol ce se creează pentru înfăptuirea justiţiei prin atitudinea pasivă a făptuitorului, iar în secundar constă în atingerea adusă desfăşurării în bune condiţii a activităţii de serviciu în cadrul unui organ sau al unei instituţii de stat al unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen.

Latura subiectivă Infracţiunea de favorizarea infractorului se săvârşeşte cu intenţie directă

sau indirectă. Favorizatorul îşi dă seama şi vrea să dea ajutor unui infractor, pentru a tergiversa sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Nu este important dacă favorizatorul a ştiut sau nu ce fel de infracţiune a săvârşit infractorul favorizat, după cum nu interesează nici împrejurarea dacă a cunoscut sau nu rolul pe care acesta l-a avut în raport cu acea infracţiune.

5.2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Tentativa nu se sancţionează. Infracţiunea se consumă în

momentul în care ajutorul este dat infractorului, moment în care se produce şi urmarea periculoasă a faptei, respectiv starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Modalităţi. O modalitate normativă simplă prevăzută în art. 263 alin.1şi

într-o modalitate agravată prevăzută în art. 263 alin. 2. dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau control.

462 V. Dongoroz ş.a., op.cit., 1971, p. 214.



447

În practica judiciară, uneori se face o interpretare greşită a dispoziţiilor art.264 alin.3 C. pen. Astfel, într-o speţă, instanţa a reţinut în fapt că inculpatul a ajutat pe fratele său şi pe o altă persoană care nu era rudă cu el, să transporte un porc, pe care cei doi coinculpaţi îl sustrăseseră de la o fermă aparţinând primăriei. Instanţa de judecată a condamnat pe favorizator pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.264 alin 1 C. pen. În cauză s-a declarat recurs extraordinar, cu motivarea că instanţele au omis aplicarea dispoziţiei de nepedepsire prevăzute de art.264 alin.3 C. pen, deşi din piesele dosarului rezultă că inculpatul era rudă cu unul dintre cei doi coinculpaţi463.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este închisoare

de la 3 luni la 5 ani – în forma tip şi închisoare de la 6 luni la 7 ani – în forma agravată.

5.3. Evadarea

5.3.1. Conţinutul legal Infracţiunea de evadare este incriminată în art. 269 Cod Penal (art. 285

Noul Cod penal), şi constă în evadarea din stare legală de reţinere sau deţinere.

5.3.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special. Infracţiunea de evadare are ca obiect juridic

special relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care reclamă rămânerea în stare de reţinere sau de deţinere a persoanei aflate în mod legal într-o astfel de stare.

Obiectul material în formă simplă nu există. Dar, uneori, acesta poate

consta în corpul unei persoane, dacă infracţiunea se săvârşeşte în varianta prevăzută în alin. 2, sau poate consta în anumite obiecte sau bunuri distruse, de către subiectul activ în acţiunea de evadare.

463 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1922/1922, Dreptul nr.5-6/1993, p.140.



448

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nu poate fi decât o persoană care se află într-o stare legală

de reţinere sau de deţinere. Infracţiunea de evadare este susceptibilă de participaţie în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv este în principal statul, deoarece aplicarea de către instanţă

a unei pedepse şi obligaţia executării acesteia, ori luarea unor măsuri preventive, privative de libertate sunt expresia dreptului statului ca prin organe specializate să tragă la răspundere pe cei vinovaţi.

Subiectul pasiv secundar poate fi şi unitatea de poliţie unde se află

subiectul activ când a evadat.

5.3.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este reprezentat de însuşi acţiunea de evadare. A evada

înseamnă a înlocui, în fapt, starea de lipsire de libertate în care se află persoana în mod legal, cu starea de libertate. Cel care evadează trebuie să se afle în stare legală de reţinere sau deţinere464.

Urmarea imediată. Crearea unei stări de pericol, de periclitare, şi chiar împiedicare a înfăptuirii justiţiei într-un caz dat. Starea de pericol se produce implicit, odată cu realizarea acţiunii incriminate, deoarece legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat determinat. Datorită acestui fapt, nu se pune problema raportului de cauzalitate. Acest raport există din moment ce s-a realizat părăsirea locului unde făptuitorul se afla în starea legală de reţinere sau deţinere.

Latura subiectivă Evadarea constituie infracţiune numai dacă fapta se săvârşeşte, din punct

de vedere subiectiv, cu intenţie. Intenţia poate fi directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează motivul sau scopul săvârşirii faptei465.

464 O. Loghin., T. Toader., Drept Penal Român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă Şansa-SRL, Bucureşti, 2001, p. 462. 465 O. Loghin., T. Toader., op.cit., p.394.



449

5.3.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Tentativa infracţiunii de evadare este pedepsită de lege. Există

tentativă atunci când făptuitorul, încercând să evadeze, este prins înainte de a trece de gardul penitenciarului sau când se afla pe gard, înainte de a se cobori. La această infracţiune există şi un moment al epuizării, evadarea fiind o infracţiune continuă.

Modalităţi. Infracţiunea de evadare este mai gravă, potrivit alin. 2, dacă fapta este săvârşită prin folosirea de violenţă, de arme sau de alte instrumente, ori de către două sau mai multe persoane împreună.

Sancţiuni. Infracţiunea de evadare în forma tipică se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani, iar în forma agravată, cu închisoarea de la 2 la 3 ani. Potrivit alin. 3 din art. 269 C. Pen., pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei închisorii. Când evadarea se săvârşeşte din starea de arest preventiv, pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se contopeşte cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a determinat luarea măsurii arestării preventive, faptele aflându-se în concurs466.

5.4. Tortura

5.4.1. Conţinutul legal Potrivit art.267 C. pen. (art. 282 Noul Cod penal) tortura este fapta prin

care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi în scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că la comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida ori de a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţă sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

466 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 835/1997, Dreptul nr.7/1998, p.144.



450

5.4.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale care privesc, în

principal, exercitarea autorităţii publice în conformitate cu legea, iar în secundar de relaţiile sociale care privesc drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei fizice.

Obiectul material poate fi corpul persoanei, dacă activitatea făptuitorului

priveşte direct corpul uman. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ al acestei infracţiuni este calificat. El nu poate fi decât un

organ al autorităţii publice sau o persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unei astfel de persoane.

Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul pasiv este persoana supusă nemijlocit unor suferinţe fizice sau

psihice deosebite. Din formularea dată de legea penală , subiect pasiv poate fi şi o terţă persoană, care prin torturarea victimei este intimidată, suportă o constrângere morală.

5.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunea de

tortură se realizează prin acţiunea de a provoca unei persoane o durere sau suferinţe puternice, fizice şi psihice, prin acte de violenţă.

Urmarea imediată constă în provocarea unei puternice suferinţe fizice sau psihice, care, raportată la prevederile legale, este ilicită, spre a determina victima să aibă o anumită conduită.



451

Legătura de cauzalitate. Între elementul material al acestei infracţiuni şi urmarea imediată trebuie să existe un raport de cauzalitate, suferinţele fizice şi psihice suportate de victimă fiind consecinţele acţiunilor incriminate467.


5.4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme Această infracţiune poate parcurge atât faza actelor pregătitoare, cât şi a

tentativei. În conformitate cu art. 267 alin.4 tentativa se pedepseşte. Modalităţi Tortura are mai multe modalităţi normative: tortura ca mijloc de obţinere a

unor informaţii sau mărturisiri, tortura ca mod de pedepsire, tortura ca modalitate de a insufla o temere. Există şi modalităţi agravate atunci când tortura are ca rezultat o vătămare corporală (îngrijiri > 20 zile) ; vătămare corporală gravă ( art.182 C.pen) sau tortura a avut ca rezultat moartea persoanei.

Sancţiuni În forma tipică, tortura se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Pentru

forma de la alin.2 pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar pentru agravanta de la alin.3 pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani.

467 Al. Boroi., Drept Penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 428-430.



452



453

CAPITOLUL VI INFRACŢIUNI DE FALS

6.1. Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori


Potrivit art.282 C. pen. (art. 310 Noul Cod penal) infracţiunea are în vedere falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.

6.1.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals. Obiectul juridic special este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale

care se formează şi se desfăşoară în legătură cu valoarea socială pe care o denumim în mod generic „încredere publică”(fides publica) şi care priveşte, în egală măsură, monedele, precum şi operaţiunile legale efectuate în cadrul circulaţiei monetare sau a instrumentelor de credit şi plată468.

Obiectul material este diferit după cum falsificarea se face prin

contrafacere ori prin alterare. Atunci când falsificarea a fost realizată prin contrafacere obiectul material va fi reprezentat de materialele din care au fost confecţionate monedele sau titlurile de valoare contrafăcute. Dacă falsul s-a înfăptuit în schimb prin alterare, moneda sau titlul de valoare veritabile care au

468 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., 2002, p. 496, apud V. Dongoroz ş.a., op. cit., 1972, p. 373.



454

fost supuse operaţiunii de falsificare vor constitui concomitent şi produs şi obiect material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este instituţia care a emis moneda sau titlul de valoare

supus falsificării, ale cărei interese, autoritate şi încredere publică sunt puternic afectate în urma săvârşirii respectivei activităţi infracţionale. Poate fi subiect al infracţiunii şi persoana fizică sau juridică indusă în eroare prin înmânarea monedei sau valorii falsificate şi care, în felul acesta este prejudiciată din punct de vedere material.

6.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă, în cadrul infracţiunii principale, într-o acţiune

de falsificare care presupune fie o operaţie de contrafacere, fie una de alterare. In cazul infracţiunilor derivate elementul material constă fie într-o acţiune de „punere în circulaţie”, fie în acţiunea de „deţinere a lor în vederea punerii în circulaţie”. In ceea ce priveşte cerinţele esenţiale, prima cerinţă este ca moneda sau valoarea falsificată să corespundă uneia dintre monedele sau titlurile de valoare enumerate de lege, iar a doua cerinţă pretinde ca aceste valori să se găsească, în momentul falsificării, în circuitul legal monetar sau financiar.

Urmarea imediată, pe lângă crearea unei stări de pericol, este aceea a obţinerii unei monede sau a unui titlu de valoare aparent asemănător cu moneda sau titlul a cărui falsificare s-a urmărit.

Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între acţiune şi rezultat. Latura subiectivă Infracţiunea se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. Mobilul şi

scopul pot contribui la individualizarea pedepsei, neavând însă relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei.



455

6.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi în unele cazuri se pedepsesc.

Tentativa este posibilă şi se pedepseşte. Consumarea intervine după executarea acţiunilor de falsificare, de punere în circulaţie sau de deţinere de valori falsificate în vederea punerii în circulaţie. Infracţiunea poate avea şi o formă continuă sau continuată, apărând şi un moment al epuizării.

Modalităţi. Există o modalitate simplă şi două agravate. Circumstanţele

agravate au în vedere capacitatea potenţială a actelor infracţionale, în forma simplă, de a cauza o pagubă importantă sistemului financiar sau o vătămare efectivă a sistemului financiar şi într-o măsură considerabilă.

Sancţiuni. Infracţiunea de falsificare de monede, timbre sau alte valori se

pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, în toate cele trei variante simple. Închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi se poate dispune în cazul primei variante agravate, iar în cazul când s-a cauzat efectiv o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 6 ani, conform dispoziţiilor articolului 21 C.pen.

6. 2. Falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport

6.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 283 C. pen. (art. 312 Noul Cod penal – “Falsificarea de timbre

sau efecte poştale”) infracţiunea incriminează falsificarea de timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional ori punerea în circulaţie a unor astfel de valori falsificate.

6.2.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este acelaşi cu al celorlalte infracţiuni de fals.



456

Obiectul juridic special este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale privitoare la încrederea publică acordată timbrelor, mărcilor şi biletelor de transport, precum şi operaţiunilor care se efectuează cu acestea, astfel încât ele să-şi îndeplinească misiunea lor specifică.

Obiectul material este şi aici diferit după cum falsificarea se face prin

contrafacere ori prin alterare. Atunci când falsificarea a fost realizată prin contrafacere obiectul material va fi reprezentat de materialele folosite (hârtie, coloranţi şi alte substanţe) la multiplicarea prin plăsmuire a timbrelor, mărcilor sau biletelor. Dacă falsul s-a înfăptuit prin alterare, obiectul material al infracţiunii va fi constituit din: timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional falsificate.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate

formele sale: coautorat, instigare şi complicitate. Subiectul pasiv este instituţia abilitată prin lege să emită şi să pună în

circulaţie timbrele, mărcile sau biletele de transport. Poate fi subiect al infracţiunii şi persoana fizică sau juridică care suferă un prejudiciu material prin achiziţionarea timbrelor, mărcilor sau biletelor de transport falsificate.

6.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material - constă în cadrul infracţiunii principale într-o acţiune

de falsificare de timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internaţional. In cazul infracţiunilor derivate elementul material constă în acţiunea de punere în circulaţie a timbrelor, mărcilor sau biletelor de transport falsificate.

Urmarea imediată este reprezentată de crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între acţiune şi rezultat.



457

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Fapta săvârşită din

culpă nu constituie infracţiune. Intenţia rezultă din însuşi faptul contrafacerii sau alterării valorilor falsificate. In cazul în care autorul infracţiunii derivate este o altă persoană decât cel care a afectat falsificarea trebuie să se dovedească că acesta a avut reprezentarea că pune în circulaţie valorile falsificate469.

6.2.4. Forme. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc doar în anumite

cazuri. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul când s-a realizat falsificarea valorilor enumerate de lege sau atunci când cu ştiinţă ele sunt puse în circulaţie.

Modalităţile sunt două - falsificarea ori punerea în circulaţie, existând o

varietate de modalităţi faptice de exercitare a activităţii incriminate. Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

6.3. Falsificarea de valori străine

6.3.1. Conţinutul legal Potrivit art. 284 C. pen. (art. 316 Noul Cod penal) infracţiunea

incriminează aceleaşi fapte, respectiv, falsificarea, punerea în circulaţie sau, după caz, deţinerea în vederea punerii în circulaţie, prevăzute în art. 282 şi 283 C. pen., în situaţia în care sunt comise în legătură cu monede ale altor state, cu titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, instrumente de plată electronică, alte titluri ori valori asemănătoare, timbre, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale şi bilete ori foi de călătorie sau transport emise în altă ţară.

469 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., 2002, p. 496, apud V. Dongoroz ş.a., op. cit., 1972, p. 393; apud T. Vasiliu şi colab., op. cit., p.226.



458

Textul articolului a fost introdus în Codul penal român având în vedere prevederile Convenţiei de la Geneva din 20 aprilie 1929, semnată şi de România, prin care falsificarea de monedă este considerată o infracţiune de natură să aducă atingere unor valori cu caracter universal. Incriminarea acestei fapte reprezintă un aspect al asistenţei judiciare pe care ţara noastră o acordă celorlalte state în lupta contra infracţiunilor470.

6.3.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals. Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunilor prevăzute în

art. 282 şi 283 C. pen. Obiectul material - este identic cu cel al infracţiunilor prevăzute în art. 282

şi 283 C. pen. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, cu

domiciliul în ţară sau în străinătate, iar fapta poate fi săvârşită în România sau în afara graniţelor acesteia. Participaţia este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiectul pasiv este identic cu cel al infracţiunilor prevăzute în art. 282 şi

283 C. pen. cu menţiunea că, în secundar , devine subiect pasiv şi statul.

6.3.3. Conţinutul constitutiv: Explicaţiile date la infracţiunile prevăzute în art. 282 şi 283 C. pen.

referitoare la latura obiectivă şi latura subiectivă, precum şi cât priveşte formele, modalităţile şi sancţiunile sunt valabile şi în cazul falsificării de valori străine.

470 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept Penal. Partea specială., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 729.



459

6.4. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori

6.4.1. Conţinutul legal Potrivit art. 285 C. pen. (art. 314 Noul Cod penal) infracţiunea constă în

posesia de instrumente materiale în scopul utilizării acestora la infracţiuni de falsificare de monedă sau alte valori.

6.4.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals. Obiectul juridic special este identic cu cel al infracţiunilor prevăzute în

art. 282 şi 283 C. pen. Obiectul material este reprezentat de instrumentele sau materialele care

sunt deţinute în scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-284 C. pen. (tiparniţele, copiatoarele, metalele, hârtia filigranată, cernelurile, substanţele chimice etc.).

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană fizică. Dacă făptuitorul este totodată

specialist şi angajat la unitatea în care se realizează valorile veritabile ce sunt supuse unei din acţiunile de falsificare incriminate în art. 282-284 C. pen. (tipograf, chimist, grafician), respectiva calitate va fi considerată ca o împrejurare agravată (art.75 alin. 2 C. pen.). Participaţia este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiectul pasiv principal este reprezentat de stat. Subiectul pasiv secundar este instituţia abilitată prin lege să emită sau să

efectueze operaţiuni cu valorile sau titlurile enumerate în art. 282-284 C. pen.



460

6.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă fie într-o acţiune de fabricare, fie într-o acţiune

de deţinere de instrumente sau materiale ce pot servi la falsificarea valorilor sau titlurilor care cad sub incidenţa Capitolului I din titlul VII al Părţii speciale a Codului penal.

Urmarea imediată. Şi aici este vorba despre crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între urmare şi faptele

incriminate. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia. Există şi o cerinţă esenţială471, şi anume

să se facă deosebirea între, pe de o parte, cazul când făptuitorul fabrică sau deţine instrumentele pentru uzul său personal, deci cu scopul de a se servi personal de acestea (vorbim aici de intenţie directă calificată prin scop) şi, pe de altă parte, ipoteza fabricării sau deţinerii la cererea şi pentru uzul altor persoane – ipoteză în care făptuitorul poate să prevadă ca instrumentele ar putea servi la falsificări de valori şi doar să accepte acest rezultat (intenţia indirectă).

6.4.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Chiar dacă această infracţiune constă în veritabile acte

preparatorii, totuşi acestea sunt posibile şi la această infracţiune. Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte. Consumarea are loc în momentul realizării acţiunii de deţinere a acestor instrumente în scopul prevăzut de lege.

Modalităţile sunt două - fabricarea şi deţinerea. Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi

confiscarea specială.

471 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept Penal. Partea specială., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 734.



461

6.5. Falsificarea instrumentelor oficiale


fapta celui care falsifică un sigiliu, o ştampilă ori un instrument de marcare de care se folosesc unităţile la care se referă art. 145 C. pen..

6.5.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals. Obiectul juridic special este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale a

căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea încrederii publice care se acordă instrumentelor de autentificare sau de marcare, dar mai ales amprentei pe care o lasă, sub aspectul valorii lor probante, pe înscrisurile sau obiectele oficiale.

Obiectul material este reprezentat de instrumentele de autentificare sau de

marcare care sunt supuse falsificării: sigilii, ştampile etc. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiectul pasiv principal este reprezentat de stat. Subiectul pasiv secundar este o organizaţie din cele prevăzute în art. 145

C. pen. al cărui sigiliu, ştampilă sau instrumente de marcat a fost falsificat.



462

6.5.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material presupune săvârşirea unei acţiuni de falsificare a unui

sigiliu, ştampile sau a unui instrument de marcare prin contrafacere sau alterare. Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între urmare şi faptele

incriminate. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia, directă sau indirectă. Mobilul şi scopul nu

au relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

6.5.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu se pedepsesc. Tentativa

este posibilă şi se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care a fost realizată urmarea imediată, creându-se starea de pericol.

Modalităţi. Este vorba de una singură şi anume falsificarea. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru

persoana fizică şi amenda de la 5000 la 600.000 lei pentru persoana juridică conform art. 71 indice 1 alin. (2) C. pen.

6.6. Folosirea instrumentelor oficiale false

6.6.1. Conţinutul legal Potrivit art. 287 C. pen. (art. 318 Noul Cod penal) folosirea unui

instrument fals este fapta persoanei care confecţionează o probă mincinoasă a unei pretinse realităţi, inexistentă ori diferită de cea existentă, prin



463

întrebuinţarea unui instrument de autentificare sau de marcare fals. Este altfel o suprapunere de fapte prin care se alterează adevărul472.


căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea încrederii publice care se acordă instrumentelor de autentificare sau de marcare, dar mai ales amprentei pe care o lasă, sub aspectul valorii lor probante, pe înscrisurile sau obiectele oficiale.

Obiectul material este reprezentat de ştampila, sigiliul sau instrumentul de marcat falsificate anterior şi care sunt folosite prin aplicarea lor pe anumite înscrisuri sau obiecte care, din momentul în care primesc respectiva amprentă, devin şi ele obiect material al acestei infracţiuni (hârtia, plastilina, ceara, plasticul, metalul etc.).

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate

formele sale: coautorat, instigare şi complicitate. Subiectul pasiv este o organizaţie din cele prevăzute în art. 145 C. pen. al

cărui sigiliu, ştampilă sau instrumente de marcat a fost falsificat şi ulterior folosit, organizaţie prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii. În modalitatea prevăzută de alin. 2 subiectul pasiv al infracţiunii este statul.

6.6.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material presupune săvârşirea unei acţiuni de folosire a unui

sigiliu, ştampile sau a unui instrument false.

472 Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., p. 743.



464

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între urmare şi faptele

incriminate. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia (directă sau indirectă).


este posibilă dar nu se pedepseşte, iar consumarea are loc odată cu săvârşirea acţiunii de folosire, moment în care se produce urmarea imediată.

Modalităţi. Două modalităţi normative distincte - folosirea unui instrument de autentificare sau marcare care a fost falsificat şi, respectiv, folosirea fără drept a unui sigiliu sau a unei ştampile cu stema ţării.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la 3 ani pentru folosirea instrumentelor oficiale false şi, respectiv, închisoarea de la 3 luni la 2 ani pentru folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ştampile cu stema ţarii de către persoana fizică şi amendă de la 5000 la 600.000 lei pentru persoana juridică conform art. 71 indice 1 alin. (2) C. pen.

6.7. Falsul material în înscrisuri oficiale

6.7.1. Conţinutul legal Potrivit art. 288 C. pen. (art. 320 Noul Cod penal) infracţiunea are în

vedere falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea sa, de natură să producă consecinţe juridice.

6.7.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals.



465

Obiectul juridic special este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale a căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea încrederii publice care se acordă înscrisurilor oficiale, autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor producătoare de consecinţe juridice.

Obiectul material este reprezentat de înscrisul oficial care este supus

acţiunii de falsificare. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană în varianta tip. In varianta agravată,

subiectul activ trebuie să aibă calitatea de „funcţionar” care săvârşeşte falsul „în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu”. Participaţia este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiectul pasiv este organul, instituţia publică, regia autonomă sau

societatea comercială cu capital de stat sau majoritar de stat sau orice altă persoană juridică căreia i se atribuie în mod mincinos înscrisul oficial falsificat.

6.7.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material presupune săvârşirea unei acţiuni de falsificare prin

contrafacere sau alterare. Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între urmare şi faptele

incriminate. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia (directă sau indirectă).


este posibilă şi se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care executarea acţiunii de falsificare a fost încheiată şi s-a produs urmarea imediată.



466

Modalităţi. Două modalităţi normative distincte - cea simplă diferă de forma agravată prin subiectul activ. Infracţiunea poate fi săvârşită în una din următoarele modalităţi normative: contrafacerea scrierii, contrafacerea subscrierii şi alterarea unui înscris oficial.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la 3 ani pentru

varianta simplă a infracţiunii şi închisoarea de la 6 luni la 5 ani în cazul variantei agravate.

6.8. Falsul intelectual


vedere falsificarea unui înscris oficial de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte ori împrejurări neadevărate ori prin omisiunea voită a unor astfel de informaţii.


căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea încrederii publice care se acordă înscrisurilor oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari pentru întocmirea acestora.

Obiectul material este reprezentat de înscrisul oficial în accepţiunea art.

150 alin. 2 C. pen. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este calificat, în sensul că acesta nu poate fi decât o

persoană care are calitatea de funcţionar. Participaţia este posibilă cu menţiunea că instigatorii sau complicii pot fi şi alte persoane decât cele care au calitatea ce



467

rută de art. 289 C pen., dar coautoratul este posibil este posibil doar atunci când întocmirea înscrisului este de competenţa mai multor persoane care au calitatea de funcţionar şi acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (intenţia) pentru falsificarea înscrisului oficial.

Subiectul pasiv principal este reprezentat de stat. Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei

interese au fost prejudiciate în urma executării falsului intelectual.

6.8.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi

realizată prin două modalităţi alternative: fie prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea, cu ştiinţă, de a insera unele date sau împrejurări.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească între acţiune (inacţiune) şi

rezultat. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia (directă sau indirectă).

6.8.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care este finalizată întocmirea înscrisului oficial.

Modalităţi. Două modalităţi normative distincte: modalitatea atestării unor

fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului şi omisiunii de a insera unele date sau împrejurări.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.



468

6.9. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată


vedere falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile prevăzute la articolul 288 C. pen., dacă făptuitorul foloseşte ori încredinţează înscrisul spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.


căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea încrederii publice care se acordă puterii probante a înscrisurilor sub semnătură privată.

Obiectul material este reprezentat de înscrisul sub semnătură privată. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Subiectul pasiv principal este reprezentat de stat. Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei

interese au fost prejudiciate în urma folosirii înscrisului sub semnătură privată care a fost falsificat.



469

6.9.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în falsificarea unui înscris oficial care poate fi

realizată prin două modalităţi alternative: în primul rând, falsificarea înscrisului sub semnătură privată, prin contrafacerea scrierii ori subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, urmată, în al doilea rând, de folosirea înscrisului falsificat ori încredinţarea sa spre folosire, altei persoane.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie să se stabilească deoarece conţinutul

infracţiunii presupune un rezultat distinct de acţiunile care sunt incriminate. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin scop (scopul

producerii unei consecinţe juridice).


Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul în care ambele acţiuni constitutive ale elementului material au fost realizate în întregime şi s-a produs urmarea imediată.

Modalităţi. Două modalităţi normative distincte: modalitatea contrafacerii

scrierii, modalitatea contrafacerii subscrierii şi modalitatea alterării, iar în completarea acestora, succesiv, modalitatea folosirii înscrisului fals de către făptuitor şi modalitatea înscrisului unei alte persoane pentru a-l folosi.




470

6.10. Uzul de fals


folosirea unui înscris fals în vederea producerii unor consecinţe juridice.

6.10.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic generic este identic cu al celorlalte infracţiuni de fals. Obiectul juridic special diferă de la caz la caz, după cum înscrisul

falsificat este oficial sau sub semnătură privată, obiectul ocrotirii penale fiind, în această situaţie identic cu cel al infracţiunii din care provine înscrisul: fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Obiectul material este reprezentat de înscrisul oficial, înscrisul sub

semnătură privată, în raport cu natura înscrisului falsificat care este folosit. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică care a fost prejudiciată sau

care ar fi putut fi lezată prin folosirea înscrisului falsificat.

6.10.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în folosirea unui înscris oficial ori sub

semnătură privată care este fals. Cerinţa esenţială este ca folosirea să fie executată în vederea producerii unei consecinţe juridice. Nu constituie folosire



471

în această situaţie, simpla arătare a înscrisului fals unei persoane pentru a-l examina sau a-şi spune părerea despre el.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate va decurge din însăşi săvârşirea faptei. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă (în vederea producerii unei

consecinţe juridice).


Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă atunci când executarea acţiunii de folosire, prezentare, depunere sau invocare a înscrisului falsificat a fost dusă până la capăt şi s-a produs urmarea imediată. De regulă aceasta este o infracţiune instantanee, dar poate îmbrăca şi o formă continuată.

Modalităţi. Două modalităţi normative distincte: folosirea unui înscris

oficial fals şi folosirea unui înscris sub semnătură privată fals. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la 3 ani, când

înscrisul este oficial şi de la 3 luni la 2 ani când înscrisul este sub semnătură privată.

6.11. Falsul în declaraţii


declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi prevăzute la art. 145 C. pen., în vederea producerii unor consecinţe juridice pentru sine ori pentru altul, dacă declaraţia în cauză ar fi aptă să producă o astfel de consecinţă.



472


căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de existenţa încrederii în declaraţiile susceptibile a produce consecinţe juridice.

Obiectul material. Nu are obiect material, acesta putând exista doar în

cazul declaraţiilor făcute în scris de făptuitor. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică care a fost prejudiciată în

drepturile sau interesele sale prin consecinţe juridice care au intervenit în urma declaraţiei false.

6.11.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acţiunea de a face o declaraţie

necorespunzătoare adevărului în faţa unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. care sunt competente, din punct de vedere legal, să i-a act de declaraţia respectivă. Cerinţa esenţială acţiunea de declarare necorespunzătoare a adevărului va constitui element material al laturii obiective a acestei infracţiuni, numai în măsura în care ea a fost făcută unui organ sau instituţii de stat, ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., competentă să primească o astfel de declaraţie, iar, în al doilea rând, numai declaraţia era aptă, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească pentru producerea consecinţei juridice preconizate de făptuitor.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol.



473

Legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acţiunea incriminată şi urmarea imediată rezultă din însăşi săvârşirea faptei

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă (în vederea producerii unei


6.11.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate, iar

tentativa este şi ea posibilă, dar nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care declaraţia neconformă adevărului, făcută în scris, este prezentată şi înregistrată la organul sau instituţia competentă să-i acorde eficienţă sau când declaraţia verbală este consemnată de funcţionarul îndrituit.

Modalităţi. Pe de o parte, modalitatea declarării necorespunzătoare

adevărului în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru altul, iar pe de altă parte modalitatea declaraţiei false făcută pentru producerea unei consecinţe juridice potrivit legii şi modalitatea declaraţiei false făcută pentru producerea unei consecinţe juridice în raport cu existenţa unor împrejurări.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau

amenda.

6.12. Falsul privind identitatea

6.12.1. Conţinutul legal Potrivit art. 293 C. pen. (art. 327 Noul Cod penal) infracţiunea constă

prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei identităţi false unei alte persoane, pentru a induce ori menţine în eroare o autoritate sau instituţie publică, în vederea producerii unor consecinţe juridice pentru el ori pentru altul.



474


căror naştere şi normală desfăşurare se întemeiază pe încrederea publică acordată constatărilor făcute de organele sau instituţiile de stat sau de alte unităţi la care se referă art. 145 C. pen., cu privire la identitatea persoanelor.

Obiectul material poate fi buletinul de identitate, paşaportul, carnetul de

student, legitimaţia de salariat, tichetul sau ecusonul de acces într-o instituţie sau orice mijloc de care s-a folosit făptuitorul pentru a se prezenta sub o identitate falsă. În cazul variantei asimilate, obiectul material al infracţiunii este reprezentat de un înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale

răspunderii penale. Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este organul sau instituţia de stat ori o altă unitatea la care

se referă art. 145 C. pen., care a fost indusă în eroare prin săvârşirea cestei infracţiuni. Va fi subiect pasiv şi persoana fizică a cărei identitate a fost uzurpată prin substituirea de persoane.

6.12.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material - în varianta tip, se poate prezenta, fie sub forma unei

acţiuni de prezentare sub o identitate falsă, fie sub forma unei acţiuni de atribuire a unei identităţi false altei persoane; în varianta asimilată, elementul material constă într-o acţiune de încredinţare a unui înscris care serveşte la dovedirea stării civile, ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit spre nedrept. Cerinţa esenţială în cazul variantei tip, acţiunea de prezentare sub o



475

identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi se realizează în faţa unui organ sau instituţii de sat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen., în faţa căreia se realizează falsul privind identitatea. Acest scop imediat este dublat de un scop subsecvent, şi anume: producerea unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul.

În varianta asimilată, scopul urmărit de făptuitor prin încredinţarea înscrisului care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare este acela de a fi folosit fără drept, adică de a servi la obţinerea unei identităţi false.

Urmarea imediată este crearea unei stări de pericol. Legătura de cauzalitate care trebuie să existe între acţiunea incriminată şi

urmarea imediată rezultă din însăşi săvârşirea faptei (ex rem). Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă (în vederea producerii unei


6.12.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate, iar

tentativa este şi ea posibilă, dar nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii se realizează în momentul producerii urmării imediate. Infracţiunea poate deveni continuă în măsura în care făptuitorul menţine în eroare o perioadă mai îndelungată, cu privire la identitatea sa falsă, un organ sau o instituţie de stat ori o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

Modalităţi. In varianta tip infracţiunea cunoaşte două modalităţi

normative, şi anume: modalitatea prezentării sub o identitate falsă şi modalitatea atribuirii unei identităţi false unei alte persoane. Varianta asimilată prezintă o singură modalitate normativă: încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare.




476



477

CAPITOLUL VII INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII

PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

7.1. Bigamia


încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită.

7.1.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale referitoare la

familie şi a căror existenţă şi dezvoltare implică respectarea caracterului monogam al căsătoriei.

Obiectul material nu există, valoarea căreia i se aduce atingere fiind

imaterială. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi numai persoana (bărbat sau femeie) care are

calitatea de persoană căsătorită. Infracţiunea se săvârşeşte în coautorat dacă ambii soţi sunt bigami, iar dacă numai unul dintre soţ este bigam, celălalt va fi complice nemijlocit la infracţiune. Instigator sau complice mijlocit poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este soţul persoanei care încheie o nouă căsătorie.



478

7.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de

către o persoană care este căsătorită. Urmarea imediată este dată de atingerea gravă adusă relaţiilor de

convieţuire socială. Legătura de cauzalitate. Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de

bigamie se cere ca între acţiunea de încheiere a unei noi căsătorii de o persoană căsătorită şi urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia care poate fi directă sau indirectă.

7.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul încheierii noii căsătorii.

Modalităţi. Infracţiunea nu are decât o singură modalitate normativă, însă

poate avea multiple modalităţi faptice. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la unu la 5 ani în

varianta prevăzută în alin.(1) şi închisoarea de la 6 luni la 3 ani, în varianta prevăzută în alin (2) – complicele nemijlocit.

7. 2. Abandonul de familie

7.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 305 C. pen. (art. 378 Noul Cod penal) infracţiunea presupune

săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel



479

îndreptăţit la întreţinere a uneia din următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.


familie şi a căror existenţă şi dezvoltare este condiţionată de respectarea obligaţiei de solidaritate şi de sprijin moral şi material.

Obiectul material. In legătură cu existenţa sau nonexistenţa obiectului material la această infracţiune, în literatura de specialitate au fost exprimate păreri contradictorii. Intr-o opinie s-a susţinut că abandonul de familie are un obiect material care constă în bunurile de care este lipsită persoana căreia i se datorează ajutor sau întreţinere, prin aceasta lipsire cauzându-i-se suferinţe fizice şi morale. Adepţii celeilalte opinii susţin că această infracţiune nu are obiect material. In susţinerea acestei păreri s-a spus ca bunurile respective reprezintă mijlocul de săvârşire şi nu obiectul material al infracţiunii. Chiar dacă obligaţia morală şi legală de întreţinere are o expresie corporală, aceste bunuri nu constituie obiectul material al abandonului de familie, pentru că inacţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva lor, ci a obligaţiei legale de întreţinere ce revine debitorului473.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este persoana care are obligaţia legală de întreţinere. Subiectul pasiv este persoana îndrituită la întreţinere (subiect pasiv

calificat).

7.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în diferite acţiuni sau inacţiuni alternative şi

anume: părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere; 473 Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., Tratat-2009, p. 906.



480

Urmarea imediată este dată de lipsirea de întreţinere la care are dreptul o persoană faţă de care există o obligaţia de întreţinere.

Legătura de cauzalitate. Intre acţiunea sau inacţiunea incriminată şi producerea stării de suferinţă materială sau morală ca urmare a lipsei de ajutor, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.


7.2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate. In ceea

ce priveşte tentativa, numai prima modalitate ar putea fi săvârşită sub forma tentativei, însă, datorită gradului redus de pericol social al acesteia, nu este incriminată. Infracţiunea se consumă când subiectul pasiv este părăsit, alungat sau lăsat fără ajutor.

Modalităţi. Fapta este considerată mai gravă când nu se plăteşte pensia de

întreţinere. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau

amendă - în varianta tip şi închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă – în forma agravată.

7.3. Rele tratamente aplicate minorului


punerea în primejdie gravă – prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.



481


familie, a căror existenţă şi dezvoltare este condiţionată de comportarea umană din partea părinţilor sau a educatorilor faţă de minor pentru a nu prejudicia dezvoltarea fizică şi intelectuală şi morală a acestuia.

Obiectul material este format din corpul minorului cu toate atributele sale

fizice, intelectuale sau morale. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este părintele minorului sau persoana căreia i-a fost

încredinţat minorul spre creştere şi educare (subiect activ calificat). Infracţiunea se poate săvârşi în oricare din formele de participaţie.

Subiectul pasiv este minorul supus relelor tratamente, persoana care nu a

împlinit 18 ani.

7.3.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acte comisive (lovituri, violenţe etc.) ori

omisive (neasigurarea hranei, îmbrăcămintei etc.). Urmarea imediată este dată de punerea în primejdie gravă a dezvoltării

fizice, intelectuale sau morale a minorului. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia care poate fi directă sau indirectă.



482


Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul când dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului este primejduită grav prin măsurile luate sau tratamentele aplicate acestuia.

Modalităţi. Infracţiunea nu are decât o singură modalitate normativă, însă

poate avea multiple modalităţi faptice. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 la 15 ani şi

interzicerea unor drepturi.

7.4. Contaminarea venerică şi transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit


Potrivit art. 309 C. pen. (art. 353, 354 Noul Cod penal) infracţiunea constă în transmiterea de către o persoană ce suferă de o boală venerică a acestei boli unei alte persoane prin raport sexual, relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau prin acte de perversiune sexuală.


sănătatea publică a căror dezvoltare este condiţionată şi de existenţa unor relaţii sexuale între persoane sănătoase şi de netransmiterea prin aceste relaţii a unor boli venerice sau SIDA.

Obiectul material este format din corpul persoanei care suferă contaminarea venerică.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi numai o persoană bolnavă de o boală venerică sau

de SIDA (subiect activ calificat).



483

Subiectul pasiv este orice persoană care suferă contaminarea cu o boală venerică sau SIDA.

7.4.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acţiunea de transmitere a unei boli venerice

care se poate face prin raport sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau prin acte de perversiune sexuală, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală. Dacă actul sexual prin care s-a transmis boala venerică sau SIDA constituie o infracţiune privitoare la viaţa sexuală se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni.

Urmarea imediată este îmbolnăvirea persoanei cu care făptuitorul a realizat actul sexual.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia care poate fi directă sau indirectă.


Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar consumarea are loc în momentul terminării actului sexual, indiferent dacă îmbolnăvirea victimei se constată ulterior.

Modalităţi. În varianta simplă infracţiunea are ca modalităţi normative

contaminarea prin raport sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex sau prin acte de perversiune sexuală. Fiecăreia din aceste modalităţi normative poate să-i corespundă o varietate de modalităţi faptice; varianta agravată constă în transmiterea SIDA.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 1 la 5 ani în varianta

simplă şi închisoarea de la 5 la 15 ani pentru forma agravată.



484

7.5. Sustragerea de la tratament medical

7.5.1. Conţinutul legal Potrivit art. 309¹ C. pen. (nu are corespondent în Noul Cod penal)

infracţiunea constă în sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, în cazul infracţiunii de contaminare venerică.

Profesorul G. Antoniu consideră această incriminare drept un exces al legiuitorului deoarece regula generală în această materie (când condamnatul se sustrage se la măsura de siguranţă a obligării la tratament medical) este dispunerea unei măsuri de siguranţă mai severe474, părere pe care o împărtăşim şi noi.


combaterea acţiunilor de contaminare venerică şi relaţiile sociale privind desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Obiectul material lipseşte la această infracţiune. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ este persoana împotriva căreia s-a luat măsura de siguranţă

a obligării la tratament medical ca urmare a comiterii infracţiunii de contaminare venerică şi care se sustrage de la executarea acestei măsuri. Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.

Subiectul pasiv este orice persoană care a suferit de pe urma infracţiunii.

7.5.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă în acţiunea de sustragere de la executarea

măsurii de siguranţă (părăsirea spitalului unde acesta era internat) sau într-o inacţiune (neprezentarea periodică la tratament medical). 474 Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., Tratat-2009, p. 942.



485

Urmarea imediată este starea de pericol privind îmbolnăvirea şi a altor persoane.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă.


Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar consumarea are loc în momentul în care sustragerea are loc în mod efectiv.

Modalităţi. Există o singură modalitate normativă căreia îi pot corespunde

o multitudine de modalităţi faptice. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 3 luni la un an sau

amenda.

7.6. Răspândirea bolilor la animale sau plante

7.6.1. Conţinutul legal Potrivit art. 310 C. pen. (art. 355 Noul Cod penal) infracţiunea este

reprezentată de fapta unei persoane de a nu respecta măsurile preventive şi de combatere a bolilor molipsitoare la animale sau plante ori a dăunătorilor şi care a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli sau dăunători ori alte urmări grave.


sănătatea publică şi a căror dezvoltare este condiţionată de prevenirea şi combaterea bolilor molipsitoare la animale şi plante precum şi a dăunătorilor.



486

Obiectul material este reprezentat de animalele sau plantele contaminate sau distruse prin răspândirea bolii sau dăunătorilor.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nu este determinat. Participaţia la fapta săvârşită printr-o

acţiune este posibilă în toate formele sale. Subiectul pasiv este orice persoană care a suferit vreo vătămare prin

săvârşirea infracţiunii.

7.6.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este reprezentat de o acţiune sau o inacţiune referitoare

la măsurile de prevenire a răspândirii unei boli molipsitoare la animale sau plante ori a răspândirii dăunătorilor.

Urmarea imediată este răspândirea bolii sau a dăunătorilor sau producerea altor urmări grave.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia care poate fi directă sau indirectă. In cazul

săvârşirii faptei prin inacţiune poate fi intenţie sau culpă.


Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă când s-a produs una din urmările prevăzute în textul de lege.

Modalităţi. Legea prevede mai multe modalităţi normative cărora le pot

corespunde variate modalităţi faptice. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la o lună la 1 an sau

amenda.



487

7. 7. Infectarea apei

7.7.1. Conţinutul legal Potrivit art. 311 C. pen. (art. 356 Noul Cod penal) infracţiunea este

reprezentată de fapta unei persoane de a altera conţinutul apei din sursele sau reţelele de apă, făcând-o dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor ori plantelor.


sănătatea publică şi a căror existenţă şi dezvoltare este condiţionată de ocrotirea surselor si reţelelor de apă.

Obiectul material este reprezentat de sursele sau reţelele de apă. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă în oricare

din formele acesteia Subiectul pasiv este orice persoană care a suferit vreo vătămare prin

săvârşirea infracţiunii.

7.7.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este reprezentat de acţiunea de infectare, alterare,

schimbare a compoziţiei apei, a surselor sau reţelelor de apă, indiferent de mijloacele prin care se săvârşeşte aceasta.

Urmarea imediată este crearea pericolului ca apa să devină dăunătoare. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită.



488



Tentativa este posibilă, dar nu se pedepseşte, iar infracţiunea se consumă în momentul când se realizează infectarea apei şi producerea urmării imediate.

Modalităţi. Infracţiunea are o singură modalitate normativă şi o serie de

modalităţi faptice. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 6 luni la 4 ani sau

amenda.



489

CAPITOLUL VIII INFRACŢIUNI ELECTORALE

8.1. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale

8.1.1. Conţinutul legal Potrivit art. 385 Noul C. Pen., constituie infracţiune împiedicarea, prin

orice mijloace, a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales. Infracţiunea este mai gravă dacă fapta a constat într-un atac asupra secţiei

de votare. După cum se ştie, dreptul de a alege şi de a fi ales este unul constituţional,

alegerile şi referendumul fiind reglementate prin legi speciale.

8.1.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic specific este reprezentat de relaţiile sociale care apără

drepturile oricărui cetăţean de a alege, de a fi ales. O astfel de infracţiune este deosebit de gravă deoarece loveşte într-un drept

constituţional, care trebuie garantat, mai ales într-un stat de drept, democratic, iar prin urmările pe care le produce pune în pericol cadrul democratic de desfăşurare al relaţiilor sociale.

Obiectul material de regulă, nu există. Însă, dacă activitatea de

împiedicare priveşte în mod direct, corpul persoanei care este împiedicată să voteze sau să se prezinte la referendum, acesta va deveni obiectul material al infracţiunii sau în cazul împiedicării, în mod fizic, obiectele sau bunurile persoanei împiedicate să voteze ori să se prezinte la referendum, sau ale altor persoane.475

475 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ediţia 3, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 333.



490

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care realizează în concret

activitatea incriminată. Nu se cere o condiţie specială pentru subiectul activ. Subiect pasiv este persoana care a fost împiedicată să voteze sau împotriva

căreia s-a exercitat activitatea violentă.

8.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material constă într-o acţiune de împiedicare a unor persoane să

participe la vot, să-şi exercite dreptul de a alege şi de a fi ales. În concret, o persoană poate fi împiedicată să voteze prin interzicerea accesului în sala de votare sau prin ascunderea documentelor necesare pentru votare.

Această infracţiune este una complexă, întrucât absoarbe infracţiunile de lovire şi alte violenţe şi vătămarea corporală.

În concret, infracţiunea se poate realiza prin orice mijloace, nu neapărat activităţi îndreptate împotriva integrităţii corporale, ci şi mijloace nonviolente pot fi folosite la săvârşirea acestei infracţiuni. Dacă la săvârşirea infracţiunii se folosesc acte false, se va reţine în concurs şi uzul de fals. De exemplu, se prezintă, de către autorul infracţiunii, un înscris care atestă o incompatibilitate a celui care participă la alegeri în calitate de candidat în scopul înlăturării persoanei vătămate de pe listele electorale.476

Urmarea imediată constă în imposibilitatea ca subiectul activ să-şi exercite unul din drepturile menţionate în textul de lege.

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită, demonstrându-se că urmare activităţii autorului, a avut loc împiedicarea subiectului pasiv de a-şi exercita unul din drepturile prevăzute în textul de lege.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Dacă fapta se săvârşeşte pe motiv de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se

va reţine infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanei.




491

8.1. 4. Forme. Modalităţi Forme. Actele de pregătire, deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul în care fiind realizată în întregime

activitatea infracţională şi subiectul activ este pus în imposibilitatea de a-şi exercita unul din drepturile prevăzute de lege.

Această infracţiune se poate comite şi în formă continuată. Modalităţi. În cazul acestei infracţiuni, există două modalităţi normative:

împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţiu a dreptului de a alege, de a fi ales.

Infracţiunea este mai gravă dacă a constat într-un atac asupra secţiei de votare.

8. 2. Coruperea alegătorilor

8.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 386 Noul C. Pen., constituie infracţiune oferirea sau darea de

bani, de bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi, ori un anumit candidat.

8.2.2. Condiţii preexistente Obiectul infracţiunii Obiectul juridic specific este format din acele relaţii sociale privind

corectitudinea desfăşurării alegerilor, sub aspectul neinfluenţării opţiunilor electorale a alegătorilor prin fapte de corupere săvârşite de către orice persoană.

De asemenea, sunt apărate şi relaţiile sociale privind cinstea şi corectitudinea alegătorilor, adică a acelora care participă la alegeri.

La această infracţiune nu există obiect material. Banii, bunurile sau foloasele primite, oferite, date sau promise nu reprezintă obiecte materiale ale infracţiunii, ci bunuri cu ajutorul cărora se comite infracţiunea.



492

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care încercă să corupă alegătorii,

dar şi alegătorul care primeşte bani, bunuri sau alte foloase pentru a vota anumite liste sau anumiţi candidaţi, sau observatorul intern, situaţii în care subiectul activ este calificat.

Subiect pasiv este statul şi autorităţile cu atribuţii în acest domeniu.

8.2.3. Conţinutul constitutiv Latura subiectivă Elementul material constă într-o acţiune, care constă în promisiunea,

oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase. Aceste activităţi trebuie să vizeze influenţarea deciziei electorale a alegătorului, cu alte cuvinte, să fie apte de a corupe Acţiunile incriminate trebuie să privească bani, bunuri sau valori care nu i se cuvin alegătorului.

Faptele descrise trebuie comise pentru a corupe pe alegători. De asemenea, elementul material constă şi în fapta de a primi bani sau alte foloase de către alegător477.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă, corupătorul, subiectul activ,

urmărind un scop special şi anume, de a determina alegătorul să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi sau un anumit candidat.

În vederea realizării aceluiaşi scop primeşte banii, bunurile sau alte foloase. Mobilul poate exista dar el nu este prevăzut în mod expres.

8.2.4. Forme. Modalităţi Forme. Actele de pregătire sunt posibile dar nu se pedepsesc fiind

pedepsită doar tentativa.




493

Modalităţi. Există patru modalităţi normative: promisiunea, oferirea, darea şi primirea. În alin. 2 sunt prevăzute două modalităţi asimilate. Va fi infracţiune fapta aceluia de a se prezenta la vot fu-ă a avea drept de vot. O persoană poate să nu aibă drept de vot dacă nu a împlinit 18 ani sau i s-a interzis dreptul de a alege, ca pedeapsă complementară ori accesorie.

De asemenea, va constitui infracţiune şi fapta aceluia care votează de mai multe ori în ziua alegerilor.



494



495

CAPITOLUL IX INFRACŢIUNI DE GENOCID ŞI CONTRA UMANITĂŢII

Succinte consideraţii privind sintagma ,,crime împotriva umanităţii“ Istoria a consemnat – şi continuă să consemneze – numeroase şi

abominabile acţiuni de exterminare fizică, biologică sau culturală, întreprinse împotriva unor colectivităţi umane, sub diferite motivaţii, pe aproape întreaga hartă a lumii.

Aceste crime sunt crime contra umanităţii. Ab initio, astfel de grave ameninţări la adresa comunităţii internaţionale au

fost incriminate prin norme ale dreptului internaţional penal, incriminările fiind ulterior preluate în legislaţia penală internă a multor state europene, între care şi România478.

Crimele împotriva umanităţii au fost, pentru prima oară definite prin art. 6 lit. c) din Carta de la Nurenberg, în baza căreia Tribunalul de la Nurenberg a urmărit şi condamnat penal criminalii de război nazişti, apropiaţi ai lui Hitler.

Deşi art. 6 lit. c) din Carta de la Nurenberg reprezintă prima codificare normativă a crimelor împotriva umanităţii, rădăcinile acestui concept pot fi identificate în învăţăturile lui Socrate, Platon, Aristotel şi în dreptul natural, pentru a fi configurat juridic mai târziu, cu o semnificaţie generală, prin Clauza Martens din Convenţia a II a de la Haga din anul 1907 şi Convenţia a IV-a de la Haga din anul 1907, unde se face referire la protecţia locuitorilor şi beligeranţilor asigurată de principiile drepturilor naţiunilor care rezultă din uzanţele stabilite între popoarele civilizate, din legile umanităţii şi din comandamentul conştiinţei publice. Ulterior sintagma „crime împotriva umanităţii" a fost folosită relativ la masacrul turcesc al armenilor din anul 1915, precum şi în declaraţiile subsecvente primului război mondial, cum ar fi Raportul Comisiei asupra Răspunderii Autorilor Războiului şi Implementarea Pedepselor, stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris pe data de 25 ianuarie 1919479.

478 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept Penal. Partea specială, vol. I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 15. 479 B. Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 57.



496

Definiţia normativă a crimelor împotriva umanităţii cuprinsă în art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului de la Nurenberg, apărută în legătură cu crimele de război şi din necesitatea de a pedepsi crimele Germaniei naziste împotriva propriilor cetăţeni, crime neacoperite de crimele de război, prevedea: „exterminarea, înrobirea, deportarea sau alte acte inumane comise împotriva oricărei populaţii civile înainte şi în timpul războiului sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase în executarea sau în legătură cu orice crimă care intră sub jurisdicţia tribunalului, cu violarea sau nu a dreptului naţional al statului unde au fost comise aceste acte".

Ulterior momentelor Nurenberg şi Tokyo, interzicerea crimelor împotriva umanităţii a fost confirmată de Adunarea Generală a ONU în anul 1946, care a adoptat rezoluţia intitulată „Afirmarea Principiilor de Drept Internaţional Recunoscute în Carta de la Nurenberg", principii care au fost ulterior codificate de CDI ONU. Au intervenit şi alte codificări la nivel internaţional care au confirmat caracterul cutumiar al normelor care reglementează crimele împotriva umanităţii, cum ar fi: Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid (1948), Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973).

Paralel, comunitatea internaţională a adoptat instrumente procedurale care să asigure pedepsirea celor care se fac vinovaţi de crime împotriva umanităţii.

În acest sens, au fost adoptate: Rezoluţia Adunării Generale a ONU asupra criminalilor de război din 15 decembrie 1971, Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3074/1973 cu privire la principiile cooperării internaţionale în deţinerea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea persoanelor vinovate de crime de război şi crime împotriva umanităţii, Convenţia Naţiunilor Unite asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii din anul 1969 şi care defineşte crima împotriva umanităţii preluând definiţia din art. 6 lit. c) din Carta de la Nurenberg, adăugând la actele care constituie crime împotriva umanităţii genocidul şi apartheidul, Convenţia Europeană asupra imprescrip-tibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii din anul 1974, care cuprinde prevederi asemănătoare Convenţiei Naţiunilor Unite480.

Mai târziu, crimele împotriva umanităţii au fost incluse în Statutul Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, care prevede sub acest titlu în art. 5, pedepsirea persoanelor responsabile pentru următoarele crime „atunci când sunt comise într-un conflict armat cu caracter internaţional sau naţional şi îndreptat împotriva populaţiei civile: a) crimă; b) exterminare; c) sclavie; d)

480 B. Onica-Jarka, op. cit., p. 58.



497

deportare; e) detenţie; f) tortura; g) violul; h) persecuţia pe baza unor motive politice, rasiale sau religioase; i) alte acte inumane”.481

Şi art. 3 din Statutul Tribunalului Internaţional pentru Rwanda enumeră aceleaşi fapte ca şi Statutul TIPFI, fapte care constituie elemente materiale ale crimelor împotriva umanităţii, înlăturând însă, inovativ, legătura dintre comportamentul incriminat şi comiterea lor într-un conflict armat. Condiţia pentru ca faptele enumerate să fie considerate crime împotriva umanităţii, conform Statutului TIPR este ca acestea să fie comise ca parte a unui atac sistematic sau răspândit împotriva populaţiei civile pe baza unor motive naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase.

Statutul de la Roma din anul 1998 cuprinde la art. 7 o definiţie a crimelor înpotriva umanităţii care reflectă elementele existente în definiţia prevăzută în Carta de la Nurenberg, aprofundând şi definind fiecare din aceste elemente prin prisma evoluţiei acestui concept din ultimii ani.

Pe lângă omucidere, exterminare, sclavaj, deportare, detenţie sau altă formă gravă de privare de libertate fizică cu încălcarea gravă a regulilor fundamentale ale dreptului internaţional, persecuţii îndreptate împotriva oricărui grup sau colectivităţi pe motive politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase, sex, sunt menţionate expres ca fiind crime împotriva umanităţii şi dispariţia forţată a persoanelor, apartheidul, violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de graviditate considerabilă, fiecare din termenii folosiţi fiind definiţi în paragraful 2 al aceluiaşi art. 7 din Statut.

Definiţia crimelor împotriva umanităţii, cuprinsă în Statutul de la Roma, este cea mai cuprinzătoare definiţie convenţională care a fost adoptată vreodată în ceea ce priveşte crimele împotriva umanităţii482.

Conţinutul infracţiunilor împotriva umanităţii Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic generic este alcătuit din relaţiile sociale care asigură

securitatea omenirii. Obiectul material îl constituie corpul persoanei împotriva căruia este

îndreptată acţiunea ilicită.

481 Idem, p. 59. 482 D. Robinson, Crimes against humanity, Essays on the Rome Statue of the International Criminal Court, Vol. I, editat de Flavia Lattanzi and Wiliam A Scabas, 2000, pp. 138-169.



498

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii nu este calificat de text,

deci poate fi oricare persoană. În opinia unor autori şi a noastră, astfel de acţiuni de anvergură, prin care

se tinde la distrugerea unei colectivităţi sau a unui grup – în cazul crimei de genocid – nu poate fi pus în operă de către o persoană insignifiantă ci numai de persoane aparţinând fie puterii etatice şi/sau politice dintr-un stat, fie unor organizaţii – adesea transfrontaliere – extrem de puternice financiar, logistic şi militar483.

Tot astfel, acţiunile prin care persoanele căzute sub puterea adversarului sunt supuse unor experienţe medicale ori ştiinţifice, sunt deportate, dislocate etc. – în cazul crimei de tratamente neomenoase – pot fi realizate doar de membrii unor forţe etatice ori a unor mega-organizaţii de tip terorist.

De asemenea, lansarea unui atac generalizat sau sistematic împotriva populaţiei civile – în cazul altor crime împotriva umanităţii – presupune indiscutabil existenţa unei structuri bine organizate şi puternice – financiar şi militar – interne ori externe484.

Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia. Subiecul pasiv, la crima de genocid, este un subiect multiplu –

colectivitatea sau grupul constituite pe anumite criterii. De asemenea, va mai fi subiect pasiv al acestei infracţiuni persoana vătămată ce aparţine colectivităţii sau grupului vizat.

La următoarele două crime subiectul pasiv nu este calificat, dar acesta face parte dintr-o categorie determinată de texte (răniţi, naufragiaţi, prizonieri de război etc. – la tratamente neomenoase –, respectiv persoane din rândul populaţiei civile deportată, torturată etc. – la alte crime împotriva umanităţii).

Subiectul pasiv este, de regulă, plural. Latura obiectivă Elementul material se exprimă printr-o gamă întinsă şi diversă de acţiuni

şi, într-o măsură redusă, prin inacţiuni, la unele variante normative ale crimei de tratamente neomenoase şi ale altor crime contra umanităţii.

483 Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., 2006, p. 15. 484 Idem, p. 16.



499

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru colectivităţile umane, dar şi în producerea unor rezultate materiale (uciderea, deportarea, torturarea unor persoane etc.)485.

Latura subiectivă Crimele contra umanităţii se comit cu intenţie, în ambele sale modalităţi –

directă sau indirectă. La crima de genocid intenţia este chiar calificată, întrucât însumează elementul scop.

Forme. Sancţiuni Forme. Tentativa este posibilă şi este sancţionată. Sancţiuni. Gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă

crimele contra umanităţii motivează sancţiunile aspre stabilite de legiuitor – detenţiunea pe viaţă, alternativ cu detenţiunea severă de la 15 la 25 de ani.

9.1. Genocidul

9.1.1. Conţinutul legal Potrivit art. 357 C. Pen. şi art. 438 Noul C. Pen., infracţiunea de Genocid

constă în săvârşirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte:

a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor

colectivităţii sau grupului; c) supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau

tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul

colectivităţii sau grupului; e) transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui

grup, în altă colectivitate sau în alt grup. se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu detenţiune severă de la 15 la

25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

485 Idem, p. 17.



500

(2) Dacă fapta este săvârşită în timp de război, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.

(3) Înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid se pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

9.1.2. Condiţii preexistente Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic special al crimei de genocid este complex, fiind constituit,

pe de o parte, din relaţiile sociale care sunt condiţionate de apărarea existenţei şi securităţii colectivităţilor şi a grupurilor determinate pe criterii de naţionalitate, etnice, rasiale sau religioase, iar, pe de altă parte relaţiile sociale privind viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică a membrilor aparţinând colectivităţilor circumstaţiate de text486.

Obiectul material este reprezentat de corpurile persoanelor din grupul

etnic, rasial, religios sau naţional care au fost supuse acţiunilor criminale şi asupra cărora se execută activitatea ilicită487.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat de text, deci poate fi orice

persoană. Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia – coautorat,

instigare, complicitate. Subiectul pasiv. La infracţiunile de genocid subiectul pasiv apare, într-un

prim şi principal plan, colectivitatea sau grupul constituite pe criterii de naţionalitate, etnie, rasă sau religie împotriva cărora sunt îndreptate acţiuni exterminatorii. Acesta este deci un subiect multiplu.

Într-un plan secund, subiectul pasiv este persoana aparţinând colectivităţii sau grupului vizate.

486 Idem, p. 17. 487 Al. Barbăneagră, Gh. Alecu, V. Berliba, V. Budeci, Tr. Carpov, V. Cuşnir, R. Cojocaru, Al. Mariţ, T. Popovici, Gh. Ulianovschi, X. Ulianovschi, N. Ursu, V. Volcinschi, Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Ed. Sarmis, Chişinău, 2009, p. 256.



501

Subiectul pasiv secundar este, în regulă generală, plural; nu se exclude însă nici ipoteza că subiectul pasiv secundar să fie o singură persoană, atunci când se dovedeşte că intenţia subiecţilor activi a fost de a distruge colectivitatea sau grupul din care a făcut parte acea unică victimă (ucisă, rănită, sterilizată etc.)488.

9.1.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material este format din acţiuni, limitativ enunţate în textul

incriminator, acţiuni prin care se tinde la distrugerea acelor colectivităţi ori grupuri proscrise.

Codul penal reglementează două modalităţi normative: acţiuni prin care se tinde la exterminarea unei colectivităţi ori unui grup – în alin. (1) – şi acţiuni de punere în acord a două sau mai multor persoane în vederea executării uneia dintre acţiunile prevăzute în alineatul precedent – în alin. (2).

Pentru ambele modalităţi normative este prevăzută o modalitate agravată, atunci când este săvârşită în timp de război.

Modalitatea reglementată în alin. (1). a) Uciderea membrilor. Este fapta prin care se suprimă viaţa unei

persoane ce poate fi efectuată prin acte comisive (administrarea unor otrăvuri, strangulare) ori prin acte omisive (abandonarea victimei într-un loc necirculat la o temperatură scăzută), prin acţiuni directe asupra subiectului pasiv (împuşcare, înjunghiere) ori indirecte (folosirea unui explozibil cu detonare controlată).

b) Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor. Aidoma omorului, şi această faptă poate fi săvârşită prin acte comisive sau omisive, prin acţiuni directe sau indirecte asupra persoanei şi are drept consecinţă producerea unor rezultate particularizate fie de durata îngrijirilor medicale, fie de natura deosebită a vătămărilor.

c) Supunerea colectivităţilor ori grupurilor la condiţii de existenţă sau tratamente de natură să ducă la distrugerea fizică. Astfel de acţiuni se înfăptuiesc prin metode şi căi aparent neviolente, respectiv prin „crearea” de condiţii total improprii vieţuirii ori prin obligarea colectivităţilor disidente la anumite tratamente care determină însă, într-un interval mai lung sau mai scurt, decesul ori pierderea sănătăţii persoanelor a căror pieire s-a voit. De exemplu: nesigurarea condiţiilor minime de încălzire, iluminare sau salubrizare a locuinţelor, cât şi a îmbrăcămintei corespunzătoare climei; neacordarea

488 C-tin Mitrache, C. Mitrache, op. cit., 2004, p. 224.



502

asistenţei medicale necesare ori folosirea ca material viu la efectuarea unor experienţe medicale.

d) Luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului. Prin astfel de măsuri, a căror finalitate este distrugerea treptată (pe termen lung) a unei colectivităţi umane, se vizează suprimarea natalităţii înlăuntru acelei activităţi – „genocidul biologic”. Dintre practicile de acest gen pot fi amintite: acţiuni sistematice de sterilizare a femeilor ori de forţare a acestora la avort, de castrare a bărbaţilor, de împiedicare a cuplurilor să convieţuiască ş.a.

e) Transferarea forţată a copiilor aparţinând unor colectivităţi în alte colectivităţi. Acţiunile incriminate în această variantă – „genocidul cultural” – se particularizează prin caracterul „forţat” al transferului – potrivnic voinţei copiilor, părinţilor şi entităţii umane de care aparţin – prin caracterul „obligatoriu” al destinaţiei – în altă entitate omenească decât aceea de care fac parte legitim copiii – şi prin caracterul „continuu” al stării nou create acestora – permanentizarea dislocării pe o perioadă de timp „necesară” ori definitivă a copiilor, precum şi prin scopul urmărit de subiecţii activi – declupare până la rupere a relaţiilor tinerei generaţii cu antecesorii ei naţionali, etnici, rasiali ori religioşi, pentru a distruge comunitatea şi continuitatea vieţii lor spirituale.

În modalitatea normativă prevăzută în alin. (2), elementul material constă într-o acţiune de aliniere a voinţei participanţilor, în vederea săvârşirii infracţiunii reglementate în alin. (1). Astfel de acţiuni au caracterul de acte premergătoare, dar, din cauza pericolului lor social major, au fost incriminate, prin voinţa legiuitorului, ca infracţiune autonomă.

Urmarea imediată constă, într-un plan general, în crearea unei stări de pericol social pentru existenţa comunităţilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase, iar într-un plan apropiat, în producerea vătămărilor sus descrise victimelor fiecăreia din acţiunile respective.

În diversele acţiuni din compunerea elementului material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă ex re, deoarece prin întreprinderea oricăreia dintre acţiunile incriminate se naşte o stare primejdioasă pentru comunităţile umane menţionate.

Latura subiectivă Infracţiunea de genocid se săvârşeşte, exclusiv, cu intenţie directă şi, nu

numai atât, cu intenţie calificată deoarece însumează şi elementul scop, care este



503

acela de a distruge, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios.

9.1.4. Forme. Sancţiuni Forme. Tentativa se pedepseşte. Infracţiunea de genocid se află în fază de

tentativă în situaţia în care planul de exterminare a unei colectivităţi sau a unui grup a fost înfăptuit, dar încercarea de punere a acestuia în aplicare a fost întreruptă ori a rămas fără rezultat din motive independente de voinţa făptuitorului.

Consumarea infracţiunii, în modalitatea normativă de la alin. (1), survine în momentul efectuării primului act de punere în executare a planului de distrugere a entităţilor umane circumstaţiate de text prin una dintre acţiunile limitativ enunţate în Codul penal, iar modalitatea prevăzută în alin. (2), în momentul survenirii acordului de voinţă între două sau mai multe persoane în vederea săvârşirii infracţiunii prevăzute în alin. (1).

Sancţiuni. Infracţiunea de genocid, în modalitatea normativă de la alin.

(1), se sancţionează cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a detenţiunii severe de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

9.2. Tratamente neomenoase

9.2.1. Conţinutul legal Potrivit art. 358 C. Pen. şi art. 439 Noul C. Pen., infracţiunea de

Tratamente neomenoase constă în supunerea la tratamente neomenoase a răniţilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia, a naufragiaţilor, a prizonierilor de război şi, în general, al oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează săvârşirea faţă de persoanele arătate în alin. (1) a vreuneia dintre următoarele fapte:

a) constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului; b) luarea de ostatici;



504

c) deportarea; d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal; e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către

o instanţă constituită în mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege.

(3) Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuţi la alin. (1) se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu detenţiune severă.

9.2.2. Condiţii preexistente Obiectul ocrotirii penale Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale care privesc viaţa,

sănătatea, integritatea corporală, libertatea persoanelor, precum şi din relaţiile referitoare la dreptul acestora la o judecată legală. Sunt însă implicate şi relaţiile sociale formate pe baza principiilor umaniste, cât şi a celor izvorâte din regulile de ducere a războiului489.

Obiectul material îl constituie, de regulă, corpul persoanei asupra căruia se

răsfrânge acţiunea ilicită. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat de text, deci poate fi orice

persoană. Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia: coautorat,

instigare, complicitate. Subiectul pasiv este determinat de lege şi anume, acesta face parte din

următoarele segmente delimitate de text; răniţi, bolnavi, membrii personalului sanitar civil ori al Crucii Roşii, sau al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţi, prizonieri de război, orice alte persoane căzute sub puterea adversarului.

Subiectul pasiv, ca regulă generală, este plural.

489 Gh. Diaconescu, C. Duvac, op. cit., 2006, p. 20.



505

9.2.3. Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material se exprimă prin acţiuni, în cele mai numeroase cazuri

normative, acţiuni îndreptate, de asemenea împotriva persoanelor căzute sub puterea adversarului.

În modalitatea normativă tip reglementată în alin. (1), elementul material se exprimă prin acţiuni de supunere la tratamente neomenoase, ori la experienţe medicale sau ştiinţifice a persoanelor aparţinând categoriilor enunţate în text.

Tratamentele neomenoase pot fi înfăptuite prin acte comisive (loviri, obligarea la munci extenuante în timp, crearea de condiţii precare de hrană, îmbrăcăminte, cazare etc), ori acte omisive (absenţa asistenţei medicale, a condiţiilor elementare de igienă), iar acestea sunt greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.

În a doua teză a primei modalităţi normative este incriminată acţiunea de supunere a subiecţilor pasivi la experienţe medicale sau ştiinţifice. Aşadar, fără a fără a fi justificată de un tratament medical în folosul victimelor, corpul acestora este folosit ca material viu la efectuarea unor experienţe, practică neîngăduită nici dacă s-ar demonstra utilitatea lor pentru dezvoltarea ştiinţei.

În modalitatea normativă descrisă în alin. (2) sunt reglementate mai multe tipuri (variante) de acţiuni490.

Constrângerea de a servi în forţele armate ale adversarului Obligarea unei persoane de a servi în forţele armate ale adversarului poate

fi realizată atât prin acţiuni de constrângere fizică, cât şi prin acţiuni de constrângere morală. „Forţele armate” cuprind - potrivit prevederilor art. 11 din Legea apărării naţionale a României - armata, mari unităţi şi unităţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte formaţiuni de apărare armată organizate potrivit legii. Nu prezintă relevanţă dacă serviciul este prestat în calitate de militar sau civil, dacă unitatea beneficiară a serviciului este combatantă sau necombatantă şi nici dacă serviciul este retribuit sau nu. Unica cerinţă este ca persoana să fie silită a presta serviciul în forţele armate adverse, adică în contra voinţei acesteia.

Luarea de ostatici constă în acţiunea de a lipsi de libertate fizică un număr nedeterminat de persoane, în scopul exercitării unor presiuni, al obţinerii unor garanţii sau al realizării unor alte interese. Sunt irelevante pentru realizarea infracţiunii condiţiile de deţinere - pot fi chiar confortabile -, durata recluziunii, 490 Idem, p. 22.



506

sau numărul celor oprimaţi - suficient şi un individ. De asemenea, este lipsit de importanţă dacă s-au exercitat sau nu presiuni pentru satisfacerea anumitor interese. Esenţial este ca acţiunea de luare de ostatici să fie purtată în scopurile sus menţionate.

Deportare. Dislocare. Lipsire de libertate fără temei legal Deportare. Acţiunea de deplasare forţată a persoanelor căzute sub puterea

adversarului de pe teritoriul unde se aflau pe un alt teritoriu controlat de inamic. Dislocare. Acţiunea de deplasare forţată a unor persoane din localităţile de

domiciliu în alte localităţi situate însă - în deosebire de deportare - pe teritoriul statului căruia îi aparţin.

Lipsire de libertate fără temei legal. Se înţelege acea diversitate de măsuri prin care este îngrădită libertatea de mişcare a persoanelor - internare în lagăre, interdicţia de a părăsi locuinţa sau localitatea ş.a. Textul pretinde însă ca dispoziţia să fie luată fără temei legal, adică în dispreţul legislaţiei în vigoare pe teritoriul unde se pun în executare astfel de măsuri.

Prin astfel de acţiuni represive se restrânge, până la anulare, dreptul fundamental la libertatea de mişcare al unor persoane din teritoriul ocupat. Aidoma variantei anterioare, nici în aceste ipostaze nu sunt relevante condiţiile de viaţă de care dispun persoanele deportate, dislocate ori lipsite de libertate, durata măsurilor sau numărul indivizilor asupriţi.

Ultima ipoteză de incriminare din modalitatea normativă reglementată în alin. (2) al textului constă în acţiunea de condamnare a unei persoane, ori de execuţie a acesteia fără o judecată efectuată de o instanţă constituită legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor fundamentale prevăzute de lege491.

Prin instanţă constituită legal se înţelege acea autoritate judecătorească prevăzută şi compusă potrivit legii în vigoare pe acel teritoriu. Garanţiile judiciare fundamentale sunt formate din complexul de reguli şi principii - de asemenea, prevăzute de legile în vigoare pe teritoriul ocupat - ce asigură o judecată dreaptă şi legală, dintre care, cu roluri şi funcţii preeminente, cităm: legalitatea şi oficialitatea procesului penal; aflarea adevărului; garantarea dreptului de apărare; garantarea libertăţii persoanei; respectarea demnităţii umane492.

Modalităţi normative agravate. În prima modalitate agravată - reglementată în alin. (3) -, elementul

material constă într-o acţiune de torturare, mutilare sau exterminare.

491 Ibidem. 492 Idem, p. 23.



507

A doua modalitate normativă - are ca element material oricare dintre acţiunile enunţate în Codul penal, în ipoteza că acestea se comit „în timp de război”.

Urmarea imediată a oricăreia dintre acţiunile prin care se exprimă elementul material constă - într-un prim plan - în crearea unei stări primejdioase pentru omenire. într-un al doilea plan, urmarea imediată rezidă într-o suferinţă provocată indivizilor - ucidere, vătămare corporală sau a sănătăţii, lipsire de libertate.

Între acţiunea/inacţiunea autorului şi urmarea imediată trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Latura subiectivă Infracţiunea de tratamente neomenoase se săvârşeşte exclusiv cu intenţie -

directă sau indirectă. Scopul şi mobilul nu prezintă importanţă pentru realizarea infracţiunii. Forme. Sancţiuni Forme Tentativa se pedepseşte. Fapta rămâne în fază de tentativă în cazul în care puterea statală ori puterea

teroristă a elaborat planul de oprimare a segmentelor umane enunţate în text, dar punerea acestuia în aplicare a fost întreruptă ori a rămas fără rezultat din motive independente de voinţa făptuitorului.

Infracţiunea se consumă în momentul efectuării primului act de punere în executare a planului de supunere la tratamente neomenoase a persoanelor căzute sub puterea adversarului.

Sancţiuni Infracţiunea, în forma consumată, se pedepseşte, în modalităţile

reglementate în alin. (1) şi (2), cu detenţiune severă de la 15 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi. Pentru modalitatea agravată prevăzută în alin. (3) pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau detenţiunea severă de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar pentru alin. (4), pedeapsa este detenţiunea pe viaţă.



508



509

PARTEA a III-a

INFRACŢIUNI INCRIMINATE

ÎN LEGI SPECIALE



510



511

I. INCRIMINAREA INFRACŢIUNILOR INFORMATICE Analiza Conţinutului infracţiunilor săvârşite prin intermediul

sistemelor informatice Legea nr. 21/1999, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor a

introdus pentru prima oară în legislaţia română noţiunea de “infracţiuni săvârşite prin intermediul calculatoarelor”.

Potrivit textului art. 23, lit. a, constituie infracţiunea de spălare a banilor […] schimbarea sau transferul de valori, cunoscând ca acestea provin din săvârşirea unor infracţiuni: […] infracţiunile săvârşite prin intermediul calculatoarelor, […] în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite acestora, precum şi în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activităţi sau presupuse că s-ar sustrage consecinţelor juridice ale faptelor lor.

În momentul de faţă, legea penală română reglementează un număr de 10 infracţiuni ce corespund definiţiei de mai sus. Ele sunt prevăzute în Titlul III (Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice) din Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei precum şi în Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Legea criminalităţii informatice reglementează trei categorii de infracţiuni:

1. Infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice:

Infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic; Infracţiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date

informatice; Infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice; Infracţiunea de perturbare a funcţionării sistemelor informatice; Infracţiunea de a realiza operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe

informatice. 2. Infracţiuni informatice

Infracţiunea de fals informatic; Infracţiunea de fraudă informatică.

3. Pornografie infantilă prin sisteme informatice



512

Infracţiunea de pornografie infantilă prin intermediul sistemelor informatice.

Legea dreptului de autor reglementează următoarele infracţiuni: Infracţiunea de permitere a accesului public la bazele de date pe

calculator, care conţin sau constituie opere protejate; Infracţiunea de punere la dispoziţia publicului de unor mijloace tehnice

de neutralizare a protecţiei programelor pentru calculator. 1. Accesul ilegal la un sistem informatic Infracţiunea de acces fără drept la un sistem informatic este prevăzută în

art. 42 din Legea criminalităţii informatice. Textul de lege prevede: (1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic constituie infracţiune şi se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Dacă fapta prevăzută în alin.(1) este săvârşită prin încălcarea

măsurilor de securitate, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani. Reglementarea legală urmăreşte să protejeze sistemele informatice şi

datele stocate pe acestea de accesul neautorizat la acestea. Sistemul informatic este definit de lege ca fiind orice dispozitiv sau

ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

Un program informatic este de asemenea definit de lege ca fiind un ansamblu de instrucţiuni care pot fi executate de un sistem informatic în vederea obţinerii unui rezultat determinat.

Prin măsuri de securitate, legea înţelege folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe informatice specializate cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori.

Obiectul material este constituit de componentele sistemului informatic asupra căruia s-a îndreptat activitatea infracţională (cum ar fi discurile de stocare a datelor) sau prin intermediul cărora s-a realizat accesul fără drept (de exemplu, componentele reţelelor informatice.)

Subiectul activ poate fi orice persoană iar subiectul pasiv este proprietarul sistemului informatic sau a datelor de pe acesta.

Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o activitatea de acces fără drept la un sistem informatic. Accesul fără drept la un sistem informatic înseamnă, în sensul legii, că persoana respectivă se află în una din următoarele situaţii:



513

a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; Persoanele care operează în bazele de date cu personalul unei instituţii o

fac în baza autorizării primite de la conducerea instituţiei, deoarece ele respectă legislaţia muncii şi pe cea privitoare la datele personale.

b) depăşeşte limitele autorizării; Depăşirea limitelor autorizării poate însemna accesul la resurse din

Intranetul companiei/instituţiei aflate la nivele de acces superioare cele permise utilizatorului.

c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.

Latura subiectivă este determinată de intenţie, directă sau indirectă. Consumarea se realizează în momentul obţinerii propriu-zise a accesului

la sistemul informatic atacat, indiferent de consecinţele accesului asupra sistemului informatic şi a datelor conţinute de acesta. Momentul accesului poate fi determinat prin mijloace tehnice specifice (fişiere jurnal, etc.).

Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47. Sancţiunea. Infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic este

sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 6 ani sau cu amendă. Varianta agravantă este

sancţionată cu închisoare de la 3 la 12 ani. 2. Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice Infracţiunea de interceptare, fără drept, a unei transmisii de date

informatice care nu este publică este prevăzută în art. 43 al Legii criminalităţii informatice. Textul de lege prevede:

(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este publică şi care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi interceptarea, fără drept, a unei emisii electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conţine date informatice care nu sunt publice.

Reglementarea legală protejează transmisiile de date informatice din cadrul sau între sisteme informatice, indiferent de modul cum se realizează acestea.



514

Datele informatice sunt definite ca fiind orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic, în aceeaşi categorie fiind inclus şi orice program informatic care poate determina realizarea unei funcţii de către un sistem informatic.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează confidenţialitatea comunicaţiilor. Secretul corespondenţei este un drept constituţional, art. 28 din Constituţia României republicată prevăzând că: Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

Reglementarea constituie până la un punct o paralelă a infracţiunii clasice de violare a secretului corespondenţei, prevăzut la art. 195 din Codul Penal. Comunicaţiile în formă electronică pot însă să se refere la mai mult decât simpla corespondenţă, protejată în virtutea dreptului la viaţă privată.

Titlul II, „Transparenţa în administrarea informaţiilor şi serviciilor publice prin mijloace electronice” a Legii 161/2003 creează Sistemul Electronic Naţional (SEN) şi urmăreşte „promovarea utilizării Internetului şi a tehnologiilor de vârf în cadrul instituţiilor publice”. Strategia Guvernului privind informatizarea administraţiei publice prevede de asemenea că „trebuie încurajate crearea arhivelor, garantarea calităţii datelor conţinute şi permiterea accesului larg şi complet la acestea prin intermediul portalurilor de informaţii, care uşurează accesul prin Internet şi explorarea bazei de date a administraţiei publice.”

Toate aceste comunicaţii conţin date ce trebuie protejate de interceptarea lor ilegală.

Obiectul material este constituit de suportul fizic prin intermediul căruia se realizează accesul, indiferent că transferul de informaţii se realizează prin intermediul unor reţele prin cabluri sau de tip WLAN (una dintre situaţiile reglementate de alin. 2 al art. 43).

O altă situaţie de interceptare, prevăzută de ipoteza alin. 2 al art. 43 este cunoscută sub numele de interceptarea cablurilor şi a semnalelor emise (Wiretapping, Eavesdropping on Emanations).

Subiectul activ poate fi orice persoană iar subiectul pasiv este proprietarul datelor interceptate fără drept.

Latura obiectivă. Elementul material este caracterizat prin acţiunea de interceptare, prin orice mijloc şi folosind orice tip de unelte, a unei comunicaţii de natură informatică.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie.



515

Consumarea se realizează în momentul realizării interceptării datelor. Infracţiunea este continuă, epuizarea ei intervenind în momentul în care interceptarea încetează, din orice motiv.

Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47. Sancţiunea. Infracţiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date

informatice se sancţionează cu închisoare de la 2 la 7 ani. 3. Alterarea integrităţii datelor informatice Infracţiunea este reglementată de art. 44 din Legea criminalităţii

informatice, textul de lege precizând: (1) Fapta de a modifica, şterge sau deteriora date informatice ori de a

restricţiona accesul la aceste date, fără drept, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.

(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin.(2) se sancţionează şi transferul neautorizat de date dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.

Reglementarea legală urmăreşte să protejeze datele informatice stocate în cadrul sistemelor informatice, urmărind să împiedice modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice, restricţionarea accesului la ele, transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor informatice.

Obiectul juridic special îl constituie pe de o parte relaţiile sociale ce protejează încrederea în corectitudinea datelor stocate în sistemele informatice şi pe de altă parte relaţiile sociale ce protejează confidenţialitatea datelor stocate în sistemele informatice sau pe alte mijloace de stocare.

Obiectul material este constituit de suportul material (hard disk sau alt sistem de stocare a datelor) pe care se află datele modificate, şterse, deteriorate, transferate sau la care a fost restricţionat accesul.

Subiectul activ poate fi orice persoană, iar subiectul pasiv este proprietarul datelor modificate, şterse, deteriorate, transferate sau la care a fost restricţionat accesul.

Latura obiectivă. Elementul material constă în acţiunile de: modificare, ştergere, deteriorare, transferare şi restricţionare a accesului la datele respective.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie. Consumarea se realizează în momentul în care se produce una din

acţiunile caracteristice elementului material. Infracţiunea este continuă, epuizarea ei intervenind în momentul în care încetează aceste acţiuni.



516

Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47. Sancţiunea. Infracţiunea de alterare a datelor informatice se pedepseşte

cu închisoare de la 2 la 7 ani pentru situaţiile prevăzute la alin. 1 şi cu închisoare de la 3 la 12 ani pentru cea prevăzută în alin. 2.

4. Perturbarea funcţionării sistemelor informatice Infracţiunea, prevăzută de art. 45 al Legii criminalităţii informatice, este

reglementată de următorul text de lege: Fapta de a perturba grav, fără drept, funcţionarea unui sistem informatic,

prin introducerea, transmiterea, modificarea, ştergerea sau deteriorarea datelor informatice sau prin restricţionarea accesului la aceste date constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani.

Reglementarea legală urmăreşte să protejeze datele informatice stocate în cadrul sistemelor informatice. Observăm că spre deosebire de infracţiunea reglementată în articolul 44, accentul este pus aici pe efectul pe care îl au pentru sistemele informatice afectate acţiunile asupra datelor informatice (introducere, transmitere, modificare, ştergere, deteriorare, restricţionarea accesului).

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează integritatea datelor informatice conţinute pe suporturile specifice sistemelor informatice. Aşa cum arătam mai sus, acţiunile asupra datelor conţinute de sistemele informatice este reglementată de art.44, iar efectele pe care aceste acţiuni le au asupra sistemelor informatice care le conţin i-a găsit reglementarea în prevederile art. 45.

Obiectul material este dat de sistemul informatic a cărui activitate este grav perturbată de făptuitor. Ţintele atacului sunt:

Componenta (componente) – una din părţile care formează un calculator sau o reţea;

Calculator (computer) – un dispozitiv care constă în una sau mai multe componente asociate, incluzând unităţi de procesare şi periferice şi care este controlat de programe stocate intern;

Reţea (network) – un grup interconectat de calculatoare, echipamente de comutare şi ramuri de interconectare;

Internet (internetwork) – o reţea de reţele. Perturbarea gravă poate avea ca obiect fie întregul sistem informatic fie

părţi ale acestuia sau servicii sau programe deservite sau rulate de acesta. Subiect activ poate fi orice persoană, subiectul pasiv fiind proprietarul

sistemului atacat.



517

Latura obiectivă. Elementul material îl constituie consecinţele pe care acţiunile de:

introducere de date; transmitere de date; modificare de date; ştergere de date; deteriorare a datelor informatice; restricţionarea accesului la date informatice îl au asupra sistemului

informatic care le conţine. Latura subiectivă este determinată de intenţie. Consumarea se realizează în momentul producerii de perturbări asupra

sistemului informatic, indiferent de momentul în care a avut loc acţiunea asupra datelor, acţiune ce face obiectul infracţiunii de la art. 44.

Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47. Sancţiunea. Infracţiunea de perturbare a funcţionării sistemelor

informatice se sancţionează cu închisoare de la 3 la 15 ani. 5. Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice Infracţiunea este prevăzută în art. 46 din Legea criminalităţii informatice.

Textul de lege prevede: (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 6

ani: a) fapta de a produce, vinde, importa, distribui sau pune la dispoziţie, sub

orice altă formă, fără drept, a unui dispozitiv sau program informatic conceput sau adaptat în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile prevăzute în art.42-45;

b) fapta de a produce, vinde, importa, distribui sau pune la dispoziţie, sub orice altă formă, fără drept, a unei parole, cod de acces sau alte asemenea date informatice care permit accesul total sau parţial la un sistem informatic în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile prevăzute în art.42-45.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi deţinerea, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces sau dată informatică dintre cele prevăzute în alin.(1) în scopul săvârşirii uneia din infracţiunile prevăzute în art.42-45.

Înscrierea acestei infracţiuni în lege urmăreşte să limiteze accesul la instrumente (dispozitive, programe informatice, parole, coduri de acces etc.) care permit săvârşirea infracţiunilor reglementate de legea criminalităţii informatice.



518

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează buna funcţionare a sistemelor informatice de către cei îndreptăţiţi să le utilizeze în scopul pentru care acestea au fost create.

Obiectul material este dat de dispozitivele sau programele informatice ce facilitează înfăptuirea infracţiunilor de la art. 42-45 (infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic; infracţiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice;

infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice şi infracţiunea de perturbare a funcţionării sistemelor informatice).

Obiectul material se concretizează în: dispozitive; programe informatice; parolă; cod de acces; de natură a permite accesul total sau parţial la un sistem informatic.

Subiectul activ îl constituie acele persoane care produce, vinde, importă, distribuie, pune la dispoziţie sau deţine mijloacele de înfăptuire a infracţiunilor contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice.

Latura obiectivă. Elementul material este concretizat de acţiunile de producere, vindere, importare, distribuire sau punere la dispoziţie sau, în ipoteza alin. 2 al art. 46, deţinerea de unelte de natură a permite săvârşirea infracţiunilor amintite.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie. Nu este necesar a se proba intenţia de a utiliza efectiv unealta pentru săvârşirea de infracţiuni.

Consumarea se realizează în momentul producerii, vinderii, importării, distribuţiei, punerii la dispoziţie sau deţinerii mijloacele de înfăptuire a infracţiunilor contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice. Deţinerea caracterizează o infracţiune continuă.

Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 47. Sancţiunea. Infracţiunea de săvârşire de operaţiuni ilegale cu dispozitive

sau programe informatice se sancţionează cu închisoare de la 1 la 3 ani. 6. Falsul informatic Infracţiunea este prevăzută în art. 48 din Legea criminalităţii informatice.

Textul de lege prevede: Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori

de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii



519

unei consecinţe juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Reglementarea urmăreşte protejarea securităţii juridice prin încriminarea tuturor acelor acţiuni care pot, prin modificarea unor date aflate pe suport informatic, să atragă după sine consecinţe juridice nedorite de sau pentru persoanele care au conceput, realizat, implementat sau asupra cărora îşi manifestă efectele informaţia modificată.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale circumscrise protejării securităţii circuitului juridic.

Obiectul material îl constituie suportul pe care se află stocate datele informatice alterate în scopul producerii de consecinţe juridice.

Subiectul activ poate fi orice persoană, subiect pasiv fiind fie proprietarul datelor informatice alterate în scopul producerii de consecinţe juridice fie cei afectaţi de modificările respective.

Latura obiectivă. Elementul material este dat de acţiunea de a introduce, modifica, şterge, restricţiona accesul la date informatice, în scopul producerii de efecte juridice.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie directă. Consumarea se realizează în momentul iniţierii procesului de alterare a

datelor. Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 50. Sancţiunea. Infracţiunea de fals informatic se pedepseşte cu închisoare de

la 2 la 7 ani. 7. Frauda informatică Infracţiunea este prevăzută în art. 49 din Legea criminalităţii informatice.

Textul de lege prevede: Fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin

introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce protejează patrimoniul unei persoane.

Obiectul material este dat de sistemele informatice care conţin datele informatice alterate sau care sunt împiedicate să funcţioneze ca urmare a activităţii făptuitorului.



520

Subiect activ poate fi orice persoană, iar subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică, afectată patrimonial prin acţiuni asupra sistemelor informatice pe care le deţine sau pe care le utilizează.

Latura obiectivă. Elementul material îl constituie acţiunea de a: introduce date informatice; modifica date informatice; şterge date informatice; restricţiona accesul la date informatice; împiedica funcţionarea unui sistem informatic.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie. Consumarea se realizează în momentul acţiunii ce are ca rezultat

cauzarea prejudiciului patrimonial. Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor art. 50. Sancţiunea. Infracţiunea de fraudă informatică se sancţionează cu

închisoare de la 3 la 12 ani. 8. Pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice Infracţiunea este prevăzută în art. 51 din Legea criminalităţii informatice.

Textul de lege prevede: (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani

şi interzicerea unor drepturi, producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul, de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice, ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice.

(2) Tentativa se pedepseşte. Această infracţiune se află la limita între infracţiunile săvârşite cu ajutorul

sistemelor informatice şi cele prin sistemele informatice. Infracţiunea de pornografie infantilă este reglementată de legislaţia penală română în vigoare. Introducerea prevederilor de faţă în legea criminalităţii informatice dă naştere unei noi infracţiuni, diferită de cea reglementată anterior. Acest lucru se înscrie pe linia protecţiei copiilor prin diferite instrumente legislative la nivelul Uniunii Europene.

Pornografia infantilă este reglementată de alte două legi, şi anume: a) Legea 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de

persoane, care, la art. 18, prevede:



521

(1) Fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori de a deţine în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea de astfel de obiecte unui agent de transport sau de distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor constituie infracţiunea de pornografie infantilă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Faptele prevăzute la alin. (1), săvârşite de o persoană care face parte dintr-un grup organizat, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.

b) Legea 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, care, la art. 12, prevede:

(1) Distribuirea materialelor cu caracter obscen, care prezintă imagini cu minori având un comportament explicit sexual, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se pedepseşte şi deţinerea de materiale prevăzute la alin. (1), în vederea răspândirii lor.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce urmăresc protejarea minorilor.

Obiectul material reprezintă suporturile de stocare a datelor din sistemele informatice ce conţin materialele pornografice cu minori. Prin materiale pornografice cu minori legea înţelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau o persoană majoră care este prezentată ca un minor având un comportament sexual explicit ori imagini care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un comportament sexual explicit.

Subiect activ poate fi orice persoană. Latura obiectivă. Elementul material este constituit din două modalităţi

alternative de executare şi anume: producerea în vederea răspândirii; oferirea; punerea la dispoziţie; răspândirea; transmiterea; procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu

minori prin sisteme informatice; deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem

informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice.



522

Observăm că legea nu determină ce înseamnă deţinere legitimă de materiale pornografice cu minori, nici categoriile de persoane îndreptăţite la deţinerea lor legitimă.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie. Consumarea se realizează în momentul declanşării acţiunii de producere,

oferire, punere la dispoziţie, răspândire, transmitere, procurare sau deţinere. Tentativa se pedepseşte, potrivit prevederilor alin. 2 al art. 51. Sancţiunea. Infracţiunea de pornografie infantilă prin intermediul

sistemelor informatice se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

9. Permiterea accesului public la bazele de date pe calculator ce

conţin sau constituie opere protejate Infracţiunea de permitere, fără drept, a accesului public la bazele de date

pe calculator care conţin sau constituie opere protejate este prevăzută în art. 140, lit. c din legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Textul de lege prevede:

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau amendă de la 200.000 lei la 3 milioane lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea autorizarea sau, după caz, consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege:

c) permite accesul public la bazele de date pe calculator, care conţin sau constituie opere protejate

Reglementarea legală urmăreşte să protejeze drepturile autorului unor baze de date pe calculator, baze de date ce constituie în sine opere protejate, sau conţin astfel de opera protejate. Prin autor, legea înţelege persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Prin operă protejată, legea înţelege opera originală de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia acesteia. Legea nu defineşte noţiunea de bază de date. Prin bază de date se înţelege o colecţie de date organizată conform unei structuri conceptuale care descrie caracteristicile acestor date şi relaţiile dintre entităţile lor corespondente, destinată unuia sau mai multor domenii de aplicaţie.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce asigură respectarea dreptului patrimonial distinct şi exclusiv al autorului de a autoriza accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date conţin sau constituie opere protejate.



523

Obiectul material îl formează opera sau operele protejate, fie că este vorba de baza de date în întregul său, fie de componente ale acesteia.

Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Subiectul pasiv al infracţiunii este autorul operei protejate.

Latura obiectivă a infracţiunii constă în fapta persoanei care permite, fără autorizarea sau consimţământul titularului dreptului de autor, accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date conţin sau constituie opere protejate, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Din definiţia legală a infracţiunii, rezultă următoarele condiţii care se cer a fi întrunite cumulativ:

săvârşirea unei fapte de permitere a accesului public la bazele de date pe calculator;

bazele de date pe calculator să conţină sau să constituie opere protejate; fapta să fie săvârşită fără autorizarea sau consimţământul titularului

dreptului de autor; fapta să nu constituie o infracţiune mai gravă.

Urmarea imediată constă în accesul public la bazele de date protejate în tot sau în parte de dreptul de autor, fapt ce conduce la apariţia unui prejudiciu material cauzat titularului dreptului de autor prin utilizarea neautorizată şi fără plata remuneraţiei cuvenite.

Latura subiectivă. Infracţiunea este săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, întrucât făptuitorul are conştiinţa rezultatului faptei de a permite accesul public la bazele de date, şi urmăreşte acest rezultat prin fapta sa, săvârşită fără autorizaţie sau consimţământ.

Consumarea acestei infracţiuni are loc în momentul în care făptuitorul permite accesul, chiar şi a unei persoane, la bazele de date protejate. Permiterea accesului în mod repetat, pentru mai multe persoane, constituie infracţiune continuată, a cărei epuizare are loc în momentul în care ultima persoană a avut acces la bazele de date respective.

Tentativa nu este prevăzută. Sancţiunea. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani,

sau cu amendă de la 200.000 la 3.000.000 lei. 10. Punerea la dispoziţia publicului a mijloacelor tehnice de

neutralizare a protecţiei programelor pentru calculator Infracţiunea de punere la dispoziţia publicului în orice mod şi cu orice

titlu a unor mijloace tehnice de ştergere neautorizată sau de neutralizare a dispozitivelor tehnice de protecţie a programelor pentru calculator este



524

reglementată de art. 143, lit. a din legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Textul legal prevede:

Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 500.000 lei la 5 milioane lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care:

a) pune la dispoziţia publicului prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit mijloace tehnice destinate ştergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice care protejează programul pentru calculator.

Înscrierea acestei infracţiuni în lege urmăreşte să apere dreptul titularului dreptului de autor asupra unui program pentru calculator de a proteja programul împotriva oricărui acces neautorizat la funcţiile acestuia, ori la datele obţinute sau oferite de calculator în urma utilizării lor. Acest drept nu este expressis verbis formulat în lege, el fiind dedus din interpretarea corelată a dispoziţiilor privitoare la drepturile autorului programului pentru calculator şi a celor referitoare la prevenirea prejudiciilor produse titularului dreptului de autor sau exploatării normale a programului pentru calculator.

Prin program pentru calculator se înţelege o secvenţă de declaraţii şi/sau instrucţiuni într-un limbaj de programare necesare soluţionării unei anume funcţiuni sau a unei probleme. Observăm o inconsistenţă terminologică a legiuitorului care denumeşte în Legea criminalităţii informatice aceeaşi noţiune prin sintagma program informatic.

Mijloacele tehnice de protecţie a programelor pentru calculator sunt acele modalităţi soft (componente ale programelor pentru calculator), caracteristice securităţii programelor pentru calculator, ce sunt introduse de autor în vederea prevenirii faptelor de copiere şi distribuire neautorizată a programelor.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se dezvoltă în domeniul protecţiei programelor pentru calculator.

Obiectul material este format de mijloacele tehnice destinate ştergerii neautorizate sau neutralizării mijloacelor de protecţie a programelor pentru calculator.

Subiectul. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană fizică, ce poate răspunde penal. Subiectul pasiv al infracţiunii este titularul drepturilor patrimoniale de autor asupra programului pentru calculator. În materia programelor pentru calculator, prin derogare de la dispoziţiile comune, titularul drepturilor patrimoniale de autor este, în lipsa unor convenţii contrare, angajatorul, în cazul în care programele pentru calculator sunt create de unul sau



525

mai mulţi angajaţi, în exercitarea funcţiunilor de serviciu sau după instrucţiunile angajatorului.

Latura obiectivă constă în fapta persoanei care pune la dispoziţia publicului, în orice mod, mijloace tehnice destinate ştergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice de protecţie a programelor pentru calculator, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Punerea la dispoziţia publicului poate fi realizată prin vânzare sau prin alte moduri de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Din definiţia legii, reies următoarele condiţii ce trebuie întrunite cumulativ:

săvârşirea unei fapte de punere la dispoziţia publicului a unor mijloace tehnice destinate spargerii protecţiei programelor pentru calculator;

mijloacele tehnice să realizeze ştergerea sau neutralizarea elementelor de protecţie a programului pentru calculator;

fapta să fie săvârşită prin vânzare sau prin orice alt mijloc de transmitere cu titlu oneros sau gratuit;

fapta să nu constituie o infracţiune mai gravă. Urmarea imediată constă în starea de pericol pentru integritatea

programului pentru calculator, fapt ce permite utilizarea acestuia fără permisiunea titularului dreptului de autor.

Latura subiectivă. Infracţiunea este săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care mijloacele tehnice respective sunt puse în orice mod (inclusiv prin distribuire prin mijloace de natură electronică) la dispoziţia publicului. Infracţiunea este continuă, epuizarea ei intervenind în momentul în care punerea la dispoziţia publicului încetează, din orice motiv.

Tentativa nu este incriminată. Sancţiunea acestei infracţiuni este închisoarea de la 2 luni la 3 ani, sau

amendă.



526



527

II. INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI NAVIGAŢIEI CIVILE

1. Cadrul legal. Aspecte generale şi comune Ţara noastră, ca şi majoritatea statelor care dispun de capacităţi de

transport maritim şi fluvial a incriminat pentru prima dată "faptele de natură penală care aduc atingere siguranţei navigaţiei, disciplinei şi ordinii la bordul navelor ş.a.", acum un secol, respectiv, 1 aprilie 1907 când a intrat în vigoare Legea pentru ,,organizarea marinei comerciale”. Infracţiunile prevăzute în această lege au fost preluate în Decretul nr. 40/1959 care a fost completat cu alte infracţiuni deja existente în legislaţia statelor europene cu tradiţie în transporturile maritime şi fluviale.

În prezent, relaţiile sociale a căror încălcare este de natură a aduce atingere siguranţei navigaţiei civile sunt reglementate printr-o lege specială, respectiv Legea nr. 191 din 13 mai 2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval493 care abrogă controversatul şi mult contestatul (de către teoreticieni din domeniul juridic şi practicieni din domeniul naval) Decret nr. 443/1972 privind navigaţia civilă.

Prin Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului naval, legiuitorul a reglementat relaţiile sociale referitoare la siguranţa navigaţiei civile, incriminând 19 fapte în Cap.2, relaţiile sociale privind ordinea şi disciplina la bordul navelor în Cap.3 (inserând 3 infracţiuni) şi Cap.4 cu alte 7 infracţiuni, dintre care exemplificăm: „folosirea sau încredinţarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate aparţinând altei persoane sau încredinţarea acestora altor persoane, spre a fi folosite fără drept”, „arborarea fără drept a pavilionului român sau unei alte ţări”, „părăsirea locului accidentului”, „folosirea navei sau încărcăturii navei fără drept de către comandant sau alt membru al echipajului”, precum şi „ultrajul săvârşit împotriva unui inspector de navigaţie civilă ori a personalului operativ al căpităniilor porturilor, aflat în exerciţiul funcţiunii”. Ultimul capitol (5) cuprinde dispoziţii speciale de procedură referitoare la competenţa de cercetare penală ce revine exclusiv căpităniilor porturilor (art. 27-30) şi procurorului pentru infracţiunile prevăzute la art. 32 unde urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către acesta. 493 publicată în M.Of. nr. 332 din 16.05.2003.



528

Ceea ce caracterizează, în principal, infracţiunile la regimul transportului naval este valoarea socială apărată şi anume: bunul mers al activităţii de transport naval. Se ştie că îmbunătăţirea sectorului transporturi - din care fac parte şi transporturile navale - concură într-o măsură considerabilă la accelerarea procesului de circulaţie a bunurilor materiale. Prin dictarea dispoziţiilor incriminatoare din Capitolul 2 al Legii nr. 191/2003 se urmăreşte asigurarea siguranţei şi eficienţei transporturilor navale.

Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile se caracterizează, în al doilea rând, prin aceea că în varianta lor simplă fac parte din categoria infracţiunilor la care urmarea (rezultatul) constă în crearea unei stări de pericol, în timp ce, în variantele lor agravate sunt infracţiuni la care urmarea (rezultatul) constă în producerea unei stări de pericol, faptele în cazul acestor variante având ca urmare un prejudiciu material care constă fie în producerea unei tulburări în activitatea de transport naval, fie în producerea unui incident sau accident maritim sau a unui sinistru maritim.

Obiectul ocrotirii penale reprezintă ceea ce în ştiinţa dreptului penal este definit ca fiind obiectul infracţiunii[1].

Obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunilor prevăzute în această nouă lege specială îl constituie relaţiile sociale care concură la realizarea corespunzătoare a activităţii de transport pe ape, incriminând faptele care aduc atingere navigaţiei civile.

Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârşirea acestor infracţiuni, respectiv relaţiile sociale privind siguranţa navigaţiei civile, a disciplinei şi ordinii la bordul navelor, relaţii ocrotite prin sancţionarea penală a faptelor care pun în pericol, direct sau indirect, aceste activităţi.

Se apreciază că prin „siguranţa navigaţiei pe apă trebuie să se înţeleagă respectarea regulilor specifice de navigaţie prin care se asigură desfăşurarea normală a traficului naval, efectuarea transporturilor pe apă, integritatea fizică a călătorilor şi a încărcăturilor, precum şi exercitarea supravegherii şi controlului navigaţiei”.

Analizând conţinutul juridic al infracţiunilor din această lege specială constatăm prezenţa unor elemente specifice ce privesc obiectul juridic specific, obiectul material, subiectul activ/pasiv şi latura subiectivă.

2. Analiza conţinutului juridic al infracţiunii de „conducere a unei

nave de către o persoană fără brevet sau fără certificat de capacitate corespunzător“



529

Textul incriminator îl regăsim în capitolul 2 „Infracţiuni contra siguranţei navigaţiei civile”, din Legea nr.191/2003, art.2 alin (1).

2.1. Obiectul ocrotirii penale

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care reglementează

siguranţa activităţii de navigaţie civilă, prin conducerea navei de către persoane calificate.

Obiectul material îl reprezintă nava, condusă de către o persoană necalificată, respectiv care nu posedă brevet sau certificat de capacitate valabil pentru tipul de navă sau având un astfel de permis se află sub influenţa unor afecţiuni psihice ori a unor produse stupefiante.

2.2. Subiecţii infracţiunii

Subiect activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice persoană fizică care răspunde penal.

Subiect pasiv principal este statul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică care a

fost lezată prin comiterea infracţiunii. Infracţiunea este susceptibilă de participaţie, sub orice formă, coautoratul

fiind posibil doar între persoanele care participă direct la conducerea navei.

2.3. Latura obiectivă

Elementul material (actus reus) constă în conducerea unei nave de către o persoană care nu are brevet sau certificat de capacitate corespunzător categoriei navei respective. Evident, aceste documente sunt „acte oficiale” eliberate de Autoritatea Navală Română în conformitate cu reglementările naţionale şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte. Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile, după cum este descris verbum regens, pot fi infracţiuni comisive sau omisive. O infracţiune este comisivă atunci când legea impune o prohibiţie (vetitum) aşa încât a face ceea ce legea opreşte înseamnă a săvârşi infracţiunea. Dimpotrivă, o infracţiune este omisivă atunci când legea



530

penală conţine o poruncă (jussum) şi, deci, a nu face ceea ce legea ordonă înseamnă a săvârşi infracţiunea[2]. Se impune a nu se confunda aceste modalităţi concrete de realizare a elementului obiectiv, cu fapta descrisă în conţinutul normei de incriminare.

Dispoziţiile legale (Art.3 alin.6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul 246/1998, Monitorul Oficial nr.293 bis din 10.08.1998, pag.2) statuează că brevetul sau certificatul de capacitate, pentru a fi corespunzătoare, adică pentru a da dreptul persoanei să concureze la conducerea navei, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: trebuie să fie confirmate şi reconfirmate, să nu fie suspendate sau anulate. Confirmarea se face pe o perioadă de maximum 5 ani de la data eliberării brevetului sau certificatului de capacitate de către Căpitănia portului.

Reconfirmarea înseamnă prelungirea valabilităţii brevetelor sau a certificatelor de capacitate, după expirarea perioadei de confirmare, pe o perioadă de maximum 5 ani, atunci când posesorul îndeplineşte condiţiile cerute de lege.

Confirmarea poate fi făcută numai dacă posesorul face dovada că în termen de 5 ani a promovat cursurile I.M.O.

Reconfirmarea brevetelor sau a certificatelor de capacitate se face din oficiu sau prin examen, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege privind dovada însuşirii cunoştinţelor profesionale, privind îndeplinirea condiţiilor medicale ş.a.

Brevetele şi certificatele de capacitate pot fi suspendate de către Autoritatea Navală Română, în cazul în care deţinătorul se află în curs de cercetare penală pentru săvârşirea infracţiunilor specifice sau săvârşirea unor abateri grave care vizează disciplina la bordul navelor.

În perioada de cercetare, până la emiterea deciziei de suspendare, persoana cercetată poate fi menţinută în anumite funcţii, însă cu condiţia ca acestea să nu privească siguranţa navigaţiei.

Pe perioada suspendării, persoana respectivă nu mai are voie să îndeplinească nici o funcţie la bordul navei. Suspendarea se menţionează de către Căpitănia de port în brevetul sau certificatul de capacitate, în carnetul de marinar şi în foaia matricolă a navigatorului. Brevetul şi certificatul vor fi reţinute la Căpitănia de port pe toată perioada suspendării, iar suspendarea se comunică tuturor Căpităniilor de port.

Anularea brevetelor şi a certificatelor de capacitate se face pentru fapte care au constituit infracţiuni specifice, sancţionate prin hotărâri judecătoreşti



531

definitive. Anularea are caracter definitiv şi se comunică posesorului, companiei armatoare şi tuturor căpităniilor.

În cazul anulării brevetului sau certificatului de capacitate, Căpitănia de port are obligaţia să retragă aceste acte, precum şi carnetul de marinar.

Persoana al cărei brevet sau certificat de capacitate a fost anulat nu mai poate desfăşura nici o activitate la bordul navei.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol ce ameninţă siguranţa navei şi a navigaţiei.

Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe şi rezultă ex re, în cazul pericolului creat, fiind necesar a se proba acest lucru.

2.4. Latura subiectivă

Forma de vinovăţie (mens rea) a infracţiunii există sub forma intenţiei, adică infractorul trebuie să-şi fi dat seama de natura şi urmările faptei sale şi să fi dorit aceste urmări (intenţie directă) sau să le fi acceptat (intenţie indirectă).

2.5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

Forme. Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile sunt – în majoritatea lor – comisive. Constituie forme de activitate infracţională imperfectă şi actele concepute şi efectuate ce îmbracă aspectul actelor pregătitoare şi tentativei.

La infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile consumarea faptei implică săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate prin care s-a adus atingere bunului mers al activităţii de transport naval.

Modalităţi. Infracţiunile contra siguranţei navigaţiei civile prezintă mai

multe modalităţi normative, după cum se înfăţişează fapta descrisă în conţinutul normei de incriminare, cărora pot să le corespundă, în concret, o multitudine de modalităţi faptice de care se va ţine seama la stabilirea gradului de pericol social concret şi, în ultimă instanţă, la individualizarea pedepsei.



532

Sancţiuni. Din punct de vedere al gravităţii acestei infracţiuni sunt sancţionate cu închisoare de la 2 la 25 ani şi chiar cu închisoarea pe viaţă (art. 19).

3. Analiza conţinutului juridic al infracţiunii de ,, exercitare a

atribuţiilor de serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice sau în stare de ebrietate ori a altor substanţe interzise de autoritatea de reglementare de către personalul navigant care asigură direct siguranţa navigaţiei’’

Infracţiunea este reglementată de dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr.

191/2003, fiecare într-o modalitate simplă şi una calificată.

3.1. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special este format din relaţiile sociale care privesc siguranţa navigaţiei.

3.2. Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracţiunii constă în exercitarea atribuţiilor de serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice sau în stare de ebrietate de către personalul navigant care asigură direct sau indirect siguranţa navigaţiei.

Întrucât legiuitorul foloseşte noţiunile de personal de bord şi personal de bord care asigură direct siguranţa navigaţiei pe apă a navei sunt necesare explicaţii cu privire la semnificaţia acestor noţiuni.

Personalul navigant este alcătuit din totalitatea marinarilor care îndeplinesc o funcţie la bordul navei şi sunt înscrişi în jurnalul navei. Pentru exercitarea fiecăruia din serviciile de la bord este necesară îndeplinirea condiţiilor de vârstă, studii, stagiu şi brevet sau certificat de capacitate, precum şi a unor condiţii psiho-fiziologice corespunzătoare fiecărei funcţii, condiţii impuse de către Ministerul Transporturilor (Art.28 din Ordonanţa 42/1997, Monitorul Oficial nr.221 din 29 august 1997, pag.4.).

Legea, în art. 4, alin. 3 defineşte persoana sub influenţa băuturilor alcoolice atunci când aceasta are o îmbibaţie alcoolică în sânge de până la 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat. În art. 5, alin. 3 se defineşte starea de ebrietate ca fiind persoana care are



533

o îmbibaţie alcoolică în sânge mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau chiar o îmbibaţie mai mică, dacă aceasta are drept consecinţă micşorări manifeste ale facultăţilor de echilibru ori de mişcare ale acelei persoane, incoerenţă ideatică, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de probă.

3.3. Urmarea imediată

Urmarea imediată a acestei fapte constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei şi a navei, infracţiunea fiind deci, de pericol.

3.4. Latura subiectivă

Latura subiectivă constă în vinovăţie sub forma exclusivă a intenţiei.

3.5. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ principal al infracţiunii este circumscris de legiuitor, el fiind numai persoana fizică îmbarcată pe navă care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- să fie navigator care prin atribuţiile de serviciu asigură direct siguranţa navigaţiei pe apă;

- să exercite atribuţiile de serviciu în legătură directă cu siguranţa navigaţiei navei pe apă.

La această infracţiune, coautoratul este exclus, însă este posibilă participaţia sub formă instigării sau complicităţii.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor.



534



535

III. INFRACŢIUNI PRIVIND TRAFICUL ŞI CONSUMUL ILICIT DE DROGURI. REGIMUL PRECURSORILOR

Caracterizarea politicii penale de luptă împotriva drogurilor Situaţia concretă a României494, care dintr-o ţară‚ ”eminamente” de tranzit

la începutul anilor ’90, a devenit o piaţă de desfacere traficul şi consumul ilicit de droguri intensificându-se spectaculos în ultimii ani, a impus cu stringenţă schimbarea legislaţiei în domeniu şi armonizarea acesteia cu legislaţia internaţională.

Astfel, printre principalele modele ale Legii nr. 143/2000 se numără Convenţia din 1971 privind substanţele psihotrope” şi în principal Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, la care România a aderat prin Legea nr. 118 din 8 decembrie 1992495.

De aceea, în legislaţia românească se impunea o incriminare corespunzătoare a activităţii infracţionale şi bineînţeles, sporirea pedepselor (remarcăm şi introducerea unor circumstanţe agravante speciale), ori scoaterea de sub incidenţa legii penale a anumitor categorii de fapte care în contextul actual se consideră că nu mai prezintă pericol social (ex.: prescrierea de către medic, fără a fi necesar, de droguri de risc)496.

Ce ne spune traficul ilicit de droguri497? Ne spune că există un antemergător în calea infracţiunii şi care nu este fixat într-o condiţie individuală. Ce ne spune consumul ilicit de droguri? Ne spune că antemergătorul (lumea contingenţei), adică traficantul se întâlneşte cu consumatorul (lumea necesităţii).

Dar ambele lumi reprezentate de traficant şi consumator stau sub judecata şi prejudecata societăţii. Şi traficantul şi consumatorul sunt singurele victime, care ştiu că greşesc, dar aspiră mai departe la hrana care-i ucide498. 494 Macovei L., Alecu Gh., Simpozion Ştiinţific Internaţional: Ştiinţa universitară la începutul mileniului III.-Analele ULIM, Chişinău, R. Moldova: 2002, p. 35. 495 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 341/1992. 496 Boroi Al., Norel N., Sultănescu V., Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.- Bucureşti: Ed. Rosetti, 2001, p. 95. 497 Zidaru P., Legi anticrimă.- Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică Regie Autonomă, 2003, p. 125. 498 Zidaru P., op. cit., p. 126.



536

Prin apariţia Legii nr. 143/2000499, putem afirma că, în prezent, cadrul legislativ al combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri în România, s-a modernizat, el situându-se la nivelul celui existent în ţările europene cu tradiţie în domeniu.

Tratamentul juridic al infracţiunilor privind combaterea traficului şi

consumului ilicit de droguri 1. Constituie infracţiune, conform art. 2 „cultivarea, producerea,

fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept”500. Constituie de asemenea infracţiune săvârşirea faptelor de mai sus, având ca obiect droguri de mare risc501.

Obiectul juridic generic este reprezentat de ocrotirea sănătăţii publice ca

valoare socială şi relaţiile sociale care se nasc şi evoluează în jurul şi în strânsă legătură cu această valoare.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie, în opinia celor mai mulţi specialişti502, la care aderă şi autorul, relaţiile sociale privitoare la sănătatea publică, relaţii a căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de respectarea normelor legale privitoare la producţia, fabricarea, vânzarea, cumpărarea, circulaţia, deţinerea, transportul, transformarea, oferirea, livrarea cu orice titlu, procurarea ori alte operaţiuni a substanţelor aflate sub control naţional.

În cazul agravantei prevăzute la art. 12 alin. 3, obiectul juridic special este complex, apărându-se, pe lângă valorile sociale mai sus menţionate, şi viaţa persoanei şi relaţiile sociale care se nasc şi se desfăşoară în jurul acestei valori503.

Obiectul material este format din substanţele aflate sub control naţional - drogurile de risc şi drogurile de mare risc enumerate în tabelele - anexă I-III504. 499 Monitorul Oficial al României, nr. 362 din 03.08.2000. 500 Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri//Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000, art. 2. 501 Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr.37/08.01.2003, nepublicată. 502 Abraham P., Derşidan E., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Bucureşti: Ed. Ştiinţe Naţionale, 2002, p. 607. 503 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 43. 504 Dima T., op. cit., p. 157; Loghin O., Toader T., op. cit., 1997, p. 554.



537

Subiectul activ al infracţiunii este diferit în raport cu modalitatea de săvârşire a acesteia. Astfel, în modalităţile producerii, fabricării, extragerii, preparării, transformării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu, trimiterii, transportului ori altor operaţiuni privind circulaţia drogurilor precum şi în modalităţile organizării, conducerii, finanţării activităţilor menţionate mai sus, acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege.

În ceea ce priveşte experimentarea, deşi legea nu prevede nici o calitate specială, considerăm totuşi că subiectul activ trebuie să posede cunoştinţe de specialitate privind substanţele folosite şi rezultate pe care le produc, în această categorie intrând medici, chimişti, farmacişti etc.

Subiectul pasiv este statul ca garant şi ocrotitor al sănătăţii publice. În secundar, subiect pasiv poate fi persoana a cărei sănătate a fost periclitată ca urmare a nerespectării circuitului legal al substanţelor aflate sub control naţional. Nu este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau timp pentru existenţa infracţiunii în forma simplă.

În privinţa modalităţilor agravate, acestea sunt prevăzute la art. 14 lit. „c”, unde se consideră că fapta are un pericol social sporit dacă drogurile au fost trimise şi livrate, distribuite sau oferite unui minor505, unui bolnav psihic, unei persoane aflate în cură de dezintoxicare sau sub supraveghere medicală ori s-au efectuat alte asemenea activităţi interzise de lege cu privire la una din aceste persoane ori dacă fapta a fost comisă într-o instituţie sau unitate medicală, de învăţământ, militară, loc de detenţie, centre de asistenţă socială, de reeducare sau instituţie medical educativă, locuri unde elevii, studenţii şi tinerii desfăşoară activităţi educative, sportive, sociale ori în apropierea acestora.

Pentru reţinerea acestei agravante, se are în vedere calitatea specială a subiectului pasiv sau locul unde s-a comis infracţiunea.

Astfel, legiuitorul a dorit ocrotirea în mod special a anumitor categorii de persoane şi a locurilor în care acestea îşi desfăşoară activitatea, prin sancţionarea mai gravă a faptelor comise împotriva acestora sau în respectivele locuri.

Se consideră a avea un pericol social sporit fapta comisă într-o instituţie sau unitate medicală, de învăţământ, militară etc.

Autorul consideră că participaţia penală este posibilă atât sub forma coautoratului cât şi sub forma instigării sau a complicităţii.

505 Curtea de Apel Constanţa - Decizia Penală nr.50 din 05.11.1993; Culegere de Jurisprudenţă.- Constanţa: Ed. Muntenia, 1994, p. 19.



538

Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acţiune care se poate înfăţişa sub forma cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, preparării, trans-formării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu ori altor operaţiuni privind circulaţia drogurilor.

Prin cultivare se înţelege acţiunea de a însămânţa, răsădi, îngriji plante care conţin substanţe stupefiante, a lucra pământul, precum şi recoltarea acestor plante. Din ele trebuie să se obţină substanţe ce fac parte din categoria drogurilor, pentru ca acţiunea să fie ilicită506.

Prin producere de droguri se înţelege realizarea printr-o activitate oarecare (amestecare, topire, fierbere etc.) a unuia din compuşii chimici care sunt cuprinşi în această categorie.

Fabricarea presupune producerea acestor substanţe în serie şi în cantităţi mari, prelucrând materiile prime şi obţinând astfel substanţe ilicite507.

Experimentarea constă în efectuarea de experienţe cu produse sau substanţe stupefiante, în afara cadrului legal, adică în afara laboratoarelor de analize şi cercetări ştiinţifice din instituţiile de învăţământ sau institutele de cercetări ştiinţifice.

Constituie infracţiune şi experimentarea substanţelor sau produselor stupefiante asupra propriului corp, legea nefă-când nici o distincţie în această privinţă, pericolul social fiind acelaşi ca şi atunci când s-ar experimenta asupra altei persoane.

Spre exemplu508, meritul de a fi descoperit morfina şi de a fi izolat-o din opiu revine farmacistului german Serturner. În anul 1803, el a izolat şi a descris primul morfina. Un lucru mai puţin cunoscut îl constituie faptul că acest farmacist şi-a compromis grav sănătatea făcând experienţe cu morfină asupra propriului său corp.

Prin extragere se înţelege scoaterea unei substanţe interzise dintr-un compus, separarea acesteia, folosind diverse procedee practice (topire, fierbere, ardere etc.)509.

Prepararea se referă la combinarea a două sau mai multe substanţe, în final obţinându-se una din substanţele prevăzute ca drog în tabelele - anexă I-III.

Transformarea constă în modificarea, schimbarea unor elemente caracteristice unei substanţe considerate drog, obţinându-se în final o altă substanţă, de aceeaşi natură, având însă efecte diferite.

506 Drăgan J., Dicţionar de Droguri, Bucureşti: Ed. Naţional, 2000, p. 89. 507 Ibidem. 508 Boroi A., Neagu N., Radu-Sultănescu V., op. cit., p. 57. 509 Boroi A., Neagu N., Sultănescu R.V., op. cit., pp. 57-58.



539

Prin oferire se înţelege acţiunea de a propune cuiva să primească sau de a pune la dispoziţia acestei persoane a vreuneia din substanţele stupefiante considerate droguri.

Distribuirea de droguri se realizează prin acţiunea de împărţire, repartizare a acestor substanţe în mai multe locuri şi la mai multe persoane, acestea urmând ca la rândul lor să le pună în vânzare şi să le vândă efectiv.

Livrarea cu orice titlu reprezintă acţiunea de a furniza, de a preda substanţe supuse controlului naţional.

Prin trimitere de produse sau substanţe stupefiante se înţelege acţiunea de a dispune ca o persoană să ducă, să transporte şi să predea la o anumită destinaţie aceste produse.

Nu este necesar, în cadrul acestei modalităţi, ca persoana care transportă şi predă la destinaţie substanţele stupefiante să aibă cunoştinţă despre conţinutul transportului510.

Transportul acestor droguri înseamnă acţiunea de a le deplasa, de a le căra dintr-un loc în altul.

Procurarea presupune acţiunea de a face rost, de a obţine substanţe aflate sub control naţional. Nu are relevanţă modalitatea faptică prin care se realizează procurarea de droguri pentru existenţa infracţiunii, cu condiţia ca procurarea să nu privească consumului propriu511.

Prin cumpărare se înţelege acţiunea de a intra în posesia unei substanţe stupefiante considerate ca făcând parte din categoria drogurilor, plătind contravaloarea acesteia cerută de vânzător.

Deţinerea constă în fapta persoanei fizice de a ţine, a păstra, la domiciliul său ori în orice alt loc ştiut de ea, substanţe stupefiante, indiferent dacă este sau nu consumatoare de droguri şi dacă acestea aparţin ei sau altei persoane512.

Prin alte operaţiuni se înţelege orice altă activitate care contravine circulaţiei legale a substanţelor aflate sub control naţional care fac parte din categoria drogurilor.

De asemenea, elementul material al acestei infracţiuni, aşa cum rezultă din art. 10 din lege, se mai realizează şi prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor enumerate mai sus.

510 Tribunalul Bucureşti, Secţia Penală, Sentinţa nr. 125 din 26.06.1996 (nepublicată). 511 Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. 8 din 07.01.2003 (nepublicată). 512 Dongoroz V., Kahae S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, vol. IV.- Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1972, p. 611.



540

Organizarea reprezintă demersurile pe care una sau mai multe persoane le fac pentru constituirea unei asociaţii sau grupări precum şi constituirea efectivă a acestei organizaţii, naşterea acesteia, având la bază acordul de voinţă al tuturor participanţilor.

Aici se are în vedere existenţa unei structuri determinate, cu sarcini precise, cu un plan bine pus la punct.

Prin conducerea unei asemenea activităţi se înţelege acţiunea uneia sau mai multor persoane situate la vârful ierarhiei organizaţiei care supraveghează, dirijează şi coordo-nează activităţile ilicite incriminate la art. 2.

Finanţarea acestor fapte constă în ajutorul, susţinerea materială concretă, de orice fel, acordate de una sau mai multe persoane subiectului activ al infracţiunii prevăzute de art. 2.

Din practica Curţii de Apel Constanţa am reţinut cauza în care C.I. a fost reţinut pentru încercarea de a comercializa 96,4 g cannabis, iar M.O. pentru activitatea de distribuire de droguri, fapta lor încadrându-se la acest articol (Decizia penală nr. 50/P din 25 februarie 2003).

Tot din practica aceleiaşi instanţe am reţinut şi faptele lui F.A şi ale lui P.A. care au încercat să comercializeze 172,46 g de cannabis (Decizia penală nr. 114/P din 2 aprilie 2003).

Fapta lui A.M., care a fost prins în flagrant deţinând cantitatea de 37,759 kg de rezină de cannabis întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii incriminate în prezentul articol. (Decizia penală nr. 84/P a Curţii de Apel Constanţa din 18 martie 2003)513.

Cerinţe esenţiale. În viziunea autorului, existenţa elementului material al infracţiunii presupune ca cerinţă esenţială ca activităţile mai sus arătate să fie comise „fără drept”, adică de persoane care nu sunt autorizate să le efectueze.

Nu este satisfăcută această cerinţă în cazul persoanelor juridice sau fizice autorizate să întreprindă astfel de acţiuni cum ar fi: cultivarea de către o persoană juridică publică sau privată a unor plante în scopul extragerii de stupefiante, cu autorizarea organelor competente, farmacistul care deţine legal în farmacie substanţe considerate droguri etc.

Urmarea imediată. În ceea ce priveşte urmarea imediată legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui anumit rezultat, distinct de acţiunea incriminată, prin simpla desfăşurare a acesteia creându-se o stare de pericol pentru sănătatea publică. În cazul agravantei, prevăzute la art. 12 alin.

513 Speţele au fost preluate de la arhiva Curţii de Apel Constanţa.



541

3.), fapta trebuie să aibă ca urmare moartea victimei, forma de vinovăţie fiind praeterintenţia514.

Legătura de cauzalitate. În raportul cu urmarea imediată analizată anterior, nu se pune problema legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat.

Latura subiectivă. Săvârşirea infracţiunii implică din partea subiectului activ, intenţia care poate fi directă sau indirectă. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca persoana care comite una din infracţiunile incriminate să cunoască faptul că substanţele care formează obiectul acţiunii fac parte din categoria drogurilor.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei.

Tentativa se pedepseşte (art. 13 alin. 1). Infracţiunea se consumă în momentul când executarea oricărei dintre acţiunile incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată, adică starea de pericol pentru sănătatea publică.

În anumite modalităţi de săvârşire (cultivare, producere, deţinere) traficul de stupefiante are caracterul unei infracţiuni continue, existând în consecinţă şi un moment al epuizării, respectiv acela al încetării activităţii delictuoase515.

Modalităţi. Infracţiunea se comite în mai multe modalităţi normative descrise de lege (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transfor-marea, oferirea etc.).

Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte la rândul său nenumărate modalităţi faptice de realizare determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele de săvârşire etc.516.

O primă modalitate agravată a acestei infracţiuni este prevăzută la alin. 2 al art. 2 (atunci când faptele prevăzute în alin. 1 au avut ca obiect droguri de mare risc517.

Astfel cum s-a reţinut şi în Decizia nr.8/07.01.2003, a Curţii Supreme de Justiţie Secţia Penală, la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în varianta agravantă, este necesar a se ţine cont de circumstanţele faptei şi ale făptuitorului.

În modalităţile organizării, conducerii sau finanţării faptelor incriminate în prezentul articol, pedeapsa este mai gravă.

514 Boroi A., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 43. 515 Ibidem. 516 Crişu S., Crisu E., Codul Penal Adnotat cu practică judiciară, Ed. Argessis Print, Curtea de Argeş, 2001, p. 473. 517 Infra pp. 94-95.



542

O altă modalitate agravată apare în cazul în care faptele sunt săvârşite de o persoană care face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori (art. 12 alin. 1), ori dacă fapta avut ca urmare moartea victimei518.

Sancţiuni. Pedeapsa pentru faptele incriminate în alin. 1 este închisoarea de la 3 la 15 ani, iar pentru faptele prevăzute la alin. 2 de la 10 la 20 ani. În cazul organizării, conducerii sau finanţării acestor fapte, maximul special al pedepselor sporeşte cu trei ani. În cazul agravantei de la art. 12 alin. 1 şi 3, pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.

În toate cazurile se aplică obligatoriu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 Cod penal.

Dispoziţiile referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale (art. 17), cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei (art. 15, 16) se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 15, nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor competente participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii infracţiunii, permiţând astfel identificarea şi tragerea la răspundere a celorlalţi participanţi.

Persoana care în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege (art. 16).

2. Potrivit art. 3 al Legii nr. 143/2000, în România, este incriminată

„introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept”519. De asemenea se incriminează faptele de la alin. 1 al acestui articol, care au avut ca obiect droguri de mare risc.

Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la

sănătatea publică520. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la sănătatea

publică, care sunt condiţionate de respectarea normelor legale privitoare la circulaţia acestora precum şi la respectarea activităţilor de comerţ ce au ca obiect drogurile.

518 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 43. 519 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000, art. 3. 520 Dongoroz V. Ş.a., op. cit., p. 609.



543

Obiectul material este reprezentat de substanţele aflate sub control naţional, care fac parte din categoria drogurilor de risc şi de mare risc521.

Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege în modalitatea introducerii sau scoaterii din ţară a drogurilor. În ceea ce priveşte modalitatea efectuării de acte de import sau export cu astfel de produse, subiectul activ este calificat, acesta trebuind să aibă calitatea de comerciant. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.

Subiectul pasiv al infracţiunii este în principal statul, iar în secundar poate fi orice persoană care ajunge în posesia şi consumă astfel de substanţe, sănătatea acesteia fiind pusă în pericol.

Elementul material se realizează într-o acţiune de introducere, de scoatere, de import sau export de droguri, precum şi prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor mai sus-arătate.

Prin introducere, în opinia autorului, se înţelege acţiunea de aducere în ţară din străinătate, prin orice mijloace de substanţe care fac parte din categoria drogurilor.

Scoaterea de astfel de substanţe din ţară constă în acţiunea de a le transporta în afara teritoriului ţării în scopuri ilicite.

Prin importul sau exportul de droguri se înţelege introducerea sau scoaterea din ţară a drogurilor în baza unor convenţii comerciale, derularea unor afaceri care au ca obiect aceste substanţe.

Pentru existenţa elementului material al infracţiunii se cere o condiţie esenţială522, respectiv ca săvârşirea uneia din acţiunile descrise să fie făcută fără drept. Nu există această infracţiune, în cazul persoanelor fizice sau juridice care importă sau exportă asemenea produse în baza unei autorizaţii legale.

Urmarea imediată produsă constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, adică în existenţa unei stări obiective de a se vătăma sănătatea uneia sau mai multor persoane care ar urma să le achiziţioneze pentru a le consuma.

Legătura de cauzalitate. Între acţiunea întreprinsă şi urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea este intenţia directă sau indirectă523, respectiv voinţa de a săvârşi fapta şi conştiinţa caracterului şi a urmărilor acesteia524. 521 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 61. 522 Boroi A., Neagu N., Radu-Sultănescu V., op. cit., p. 62. 523 Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a II-a penală, Decizia nr. 241/1993, în Rev. Dreptul, 1994, nr. 9, p. 90. 524 Antoniu G., op. cit., p. 92.



544

Pentru existenţa infracţiunii se cere ca persoana care scoate, introduce, importă sau exportă aceste produse să cunoască faptul că sunt droguri.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei. Tentativa se pedepseşte.

Infracţiunea se consumă în momentul când executarea oricăreia din acţiunile incriminate este dusă până la capăt, producându-se astfel o stare de pericol pentru sănătatea publică. Această infracţiune poate să apară ca o infracţiune simplă, când consumarea coincide cu epuizarea, dar poate să fie comisă şi în forma infracţiunii continue, mai cu seamă în modalităţile importului şi exportului.

Modalităţi. Textul de lege prevede mai multe modalităţi normative: introducerea sau scoaterea drogurilor din ţară, im-portul sau exportul acestora, precum şi organizarea, conducerea şi finanţarea unor astfel de activităţi. Faptic, aceste modalităţi normative se pot realiza în mai multe feluri, ţinându-se cont de modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite etc.525

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca oricare din modalităţile normative prevăzute de lege să fie făcute fără drept, adică fără licenţă emisă de autorităţile competente. Dacă pentru a da aparenţă de legalitate importului sau exportului se întocmesc acte false ne aflăm în prezenţa concursului de infracţiuni (fals, uz de fals şi această infracţiune prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000).

Ca şi în cazul infracţiunilor precedente şi această infracţiune cuprinde un conţinut simplu şi un conţinut agravant, dat de o condiţie circumstanţială526. Astfel, dacă faptele ce constituie elementul material al infracţiunii privesc „drogurile de risc” ele vor fi încadrate în art. 3 alin. 1 iar dacă privesc „drogurile de mare risc”, ele vor fi încadrate în art. 3 alin. 2. dacă faptele privesc ambele categorii de droguri, atunci încadrarea juridică va fi în forma agravantă a infracţiunii, respectiv art. 3 alin. 2.

În legătură cu faptele de introducere sau scoatere din ţară, fără drept, de droguri ori importul sau exportul de astfel de substanţe fără drept se impune observaţia că ele nu se pot comite decât cu ocazia trecerii frontierei de stat a României527, încălcându-se totodată şi regulamentul vamal al României.

525 Loghin O., Filipaş A., Drept penal român. Partea specială, Bucureşti: Ed. Şansa, 1992, p. 172. 526 Nistoreanu Gh ş. a., op. cit., pp. 290-291. 527 Dima T., op. cit., p. 161.



545

Într-adevăr, în art. 176 din Legea nr. 141/1997528 este prevăzută infracţiunea de contrabandă. Potrivit acestui articol: ”Trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a armelor, muniţiilor, materiilor explozive sau radioactive, produselor şi substanţelor stupefiante şi psihotrope, precursorilor şi substanţelor chimice esenţiale, a produselor şi substanţelor toxice, constituie infracţiunea de contrabandă calificată şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare”.

Din însăşi redactarea textului rezultă caracterul subsidiar al acesteia, faţă de existenţa vreunei alte infracţiuni care prevede o pedeapsă mai mare529. Ţinând seama că pedeapsa prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000 este închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, deci mult mai gravă decât cea stabilită de legiuitor pentru contrabanda calificată, calificarea juridică a faptei se va face raportat la art. 3 din Legea nr. 143/2000 şi nu la un concurs de infracţiuni între contrabanda calificată şi traficul de droguri.

Caracterul subsidiar al infracţiunii de contrabandă este valabil şi în cazul tentativei, în sensul că aceasta se sancţionează530 cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea mini-mului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000.

Subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 143/2000, poate fi orice persoană cu capacitatea penală care săvârşeşte una sau mai multe din modalităţile normative prevăzute de legiuitor în art. 3 din Legea nr. 143/2000.

Sancţiuni. În cazul alin. 1 pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, iar în cazul alin. 2 închisoarea de la 15 la 25 de ani. Pentru infracţiunile prevăzute în prezentul articol se prevede în mod obligatoriu aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Dispoziţiile referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale (art. 17), cauzele de nepedepsire sau atenuare a pedepsei (art. 15, 16) se aplică în mod corespunzător.

3. Conform art. 4 din Legea nr. 143/2000 constituie infracţiune

„cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea,

528 A se vedea Regimul vamal; Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 180 din 01.08.1997, art. 176. 529 Curtea de Apel Constanţa, Decizia penală nr. 105/01.07.1994, Culegere de Jurisprudenţă, Constanţa: Ed. Muntenia, p. 53. 530 A se vedea Codul penal al României: art. 21, alin. 2.



546

transformarea, cumpărarea sau deţi-nerea de droguri pentru consum propriu, fără drept”531.

Obiectul juridic generic este reprezentat de ocrotirea sănătăţii publice. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la

sănătatea publică, relaţii a căror existenţă este condiţionată de respectarea normelor legale privitoare la cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea etc. şi consumul de substanţe stupefiante.

Obiectul material este reprezentat de substanţele şi plantele care intră în categoria drogurilor. În ipoteza acestui articol, sunt incluse aici atât drogurile de risc cât şi drogurile de mare risc, enumerate în tabelele - anexă I-III.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în general, orice persoană, întrucât norma de incriminare nu prevede o calitate specială a acestuia.

Se impune însă o discuţie în cazul modalităţii experimentării, unde subiectul activ trebuie să posede cunoştinţe de specialitate (de exemplu, medic, farmacist, chimist etc.), activitatea realizându-se de regulă în cadrul unui laborator532.

Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracţiunii este statul ca garant şi ocrotitor al sănătăţii publice.

Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin mai multe acţiuni alternative şi anume: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri, organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor menţionate mai sus. Toate aceste acţiuni desfăşurându-se şi însemnând aceleaşi lucruri cu cele analizate anterior la art. 2.

Din practica judiciară a Curţii de Apel Braşov533 s-a reţinut fapta inculpatului P.M.P. de a deţine 2,8 g haşiş pentru consum propriu care a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 4 (Decizia penală nr. 96/Ap din 27 aprilie 2002- S.F.)534.

Cerinţe esenţiale. Existenţa elementului material al infracţiunii este condiţionată de existenţa cumulativă a două condiţii. Prima condiţie constă în 531 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000, art. 4. 532 Boroi Al., Neagu N., Radu-Sultănescu V., op. cit., p. 57. 533 Revista Română de Drept Penal, anul IX, nr. 4, Bucureşti: 2002, p. 28. 534 În acelaşi sens Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr.186 din 26.01.1999 (nepublicată).



547

comiterea uneia din acţiunile mai sus arătate, „fără drept”, adică persoane care nu au autorizarea să le efectueze.

A doua condiţie se referă la scopul săvârşirii uneia dintre acţiunile enumerate, respectiv orice substanţă sau plantă obţinută considerată drog trebuie să fie destinată consumului propriu.

Autorul consideră că dacă drogurile nu sunt destinate consumului propriu, nu vom fi în prezenţa acestei infracţiuni, ci a celei prevăzute la art. 2 alin. 1 sau 2, după caz535.

Urmarea imediată. Prin simpla realizare a uneia din acţiunile incriminate se creează o stare de pericol la adresa sănătăţii publice, nefiind necesară producerea unui anumit rezultat.

Întrucât infracţiunea se consumă prin simpla realizare a acţiunii care aduce atingere valorilor sociale apărate de lege, nu se pune problema legăturii de cauzalitate dintre faptă şi rezultat.

Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni este, în opinia unor autori, intenţia directă întrucât făptuitorul urmăreşte ca prin săvârşirea oricărei acţiuni să obţină droguri pentru consum propriu, în mod conştient, urmărind realizarea activităţii infracţionale, şi implicit, a creări stării de pericol.

În opinia altor autori536, forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă, cu excepţia cazului în care infracţiunea se realizează prin cultivarea unor plante care conţin substanţe stupefiante sau psihotrope, când datorită scopului special urmărit de făptuitor – prelucrarea respectivelor plante – intenţia nu poate fi decât directă.

În toate cazurile, intenţia presupune cunoaşterea de către făptuitor a naturii produselor sau substanţelor la care se referă acţiunea sa.

În situaţia în care făptuitorul invocă necunoaşterea tabelelor I – III anexă la Legea nr. 143/ 2000 ce conţin droguri nu se poate invoca „eroarea de fapt”, de natură a înlătura vinovăţia şi pe cele de consecinţă, caracterul penal al faptei537.

Dar recunoaşterea de către făptuitor a naturii produselor sau substanţelor poate rezulta şi din alte împrejurări decât din cunoaşterea tabelelor menţionate mai sus.

De aceea, pentru a se reţine eroarea de fapt, este necesar ca instanţa de judecată să-şi formeze convingerea pe baza tuturor probelor administrate în 535 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia Penală, Decizia nr. 559 din 20.04.2000 (nepublicată). 536 Toader T., op. cit., p. 555; Nistoreanu Gh., Boroi A., op. cit., p. 575.. 537 Decizia penală nr.1625/1970 a tribunalului Judeţean Constanţa nr.1625/1970 a Tribunalului Judeţean Constanţa, cu notă de Danaş Ş., Neculce F., Revista Română de Drept, 1972, nr. 3, p. 149.



548

cauză (constatări tehnico – ştiinţifice, expertize etc.), că făptuitorul nu a ştiut că produsele sau substanţele la care se referă acţiunea sa sunt produse sau substanţe stupefiante.

Dacă făptuitorul nu a ştiut că produsele sau substanţele sunt droguri, dar ar fi putut cunoaşte această natură a lor, fiind vorba numai de culpa acestuia, fapta nu constituie infracţiunea de trafic de stupefiante538.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei. Tentativa se pedepseşte539.

Consumarea infracţiunii are loc atunci când oricare dintre acţiunile incriminate este dusă până la capăt, fiind produsă urmarea imediată, starea de pericol la adresa sănătăţii publice.

În anumite modalităţi de comitere a faptei cum ar fi cultivarea şi deţinerea, considerăm că activitatea ilicită are caracterul unei infracţiuni continue, existând deci şi un moment al epuizării, la încetarea acţiunii delictuoase540.

Modalităţi. Legea prevede mai multe modalităţi normative de comitere a infracţiunii: cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, deţinere sau organizare, conducerea sau finanţarea unor astfel de acţiuni. La rândul lor, aceste modalităţi normative pot fi comise faptic printr-o gamă variată de acţiuni.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este închisoarea de la 2 la 5 ani. Dacă persoana care a săvârşit fapta face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Dispoziţiile art. 10 şi 12 alin. 3 se aplică în mod corespunzător, ca de altfel şi dispoziţiile referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale, cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei541.

4. Potrivit art. 5 din lege, constituie infracţiune ,, fapta persoanei care

pune la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu un local, o locuinţă sau orice alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri, ori tolerează consumul ilicit în asemenea locuri”.

538 Tribunalul Suprem, Decizia Penală nr. 2567/1979//Papadopol V., Popovici M., Repertoriu … pe anii 1976-1980, Culegere de Jurisprudenţă, p. 382. 539 A se vedea: Art. 13, alin. 1 din Legea nr. 143/2000. 540 Toader T., Loghin O., op. cit., 1997, p. 440. 541 A se vedea: art. 17, 15 şi 16. din Legea nr. 143/2000.



549

Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică.

Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică, relaţii a căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea normelor legale privitoare la consumul de droguri.

Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material. Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte

condiţiile cerute de lege, întrucât nu se prevede în norma de incriminare o calitate specială a acestuia.

Subiectul pasiv al infracţiunii este în principal statul ca ocrotitor al sănătăţii publice. În secundar, poate fi subiect pasiv al infracţiunii persoana care consumă droguri în incinta localului, locuinţei sau altui loc unde publicul are acces, puse la dispoziţie de subiectul activ, şi a cărei sănătate este periclitată prin suportarea consecinţelor consumului unor astfel de substanţe.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii se realizează printr-o acţiune de punere la dispoziţie sau tolerare a consumului ilicit de droguri.

Prin punere la dispoziţie se înţelege activitatea făptuitorului de a crea o ambianţă corespunzătoare pentru a atrage consumatorii de droguri, contactarea acestora pentru a-i anunţa în acest sens.

Nu are relevanţă dacă făptuitorul percepe vreo taxă sau nu pentru locul destinat consumului de droguri sau pretinde altceva din partea consumatorilor.

Tolerarea presupune îngăduirea de către făptuitor ca în locul pe care îl deţine sau îl are la dispoziţie (local, apartament, cameră, birou etc.) să se consume droguri de către terţi.

În viziunea altor autori îngăduirea consumului de droguri, în anumite locuri, presupune simpla permisiune de a consuma într-un loc aflat la dispoziţia făptuitorului, a unor asemenea produse sau substanţe.

Prin urmare, nu mai este vorba nici de iniţiativa făptuitorului şi nici de crearea de către acesta a condiţiilor prielnice consumului de droguri.

Legiuitorul a apreciat că simplul fapt de a permite folosirea unui loc pentru consumul de droguri este suficient de periculos şi trebuie să constituie din această cauză infracţiune.

Autorul aderă la a doua opinie întrucât făptuitorul pune la dispoziţie locul pe care îl deţine „cu ştiinţă”, având reprezentarea acţiunii sale.

Cerinţe esenţiale. Pentru existenţa infracţiunii legea condiţionează ca făptuitorul să pună la dispoziţie sau să tolereze consumul de droguri „cu ştiinţă”, adică acesta să aibă reprezentarea că punerea la dispoziţie sau tolerarea sunt făcute în scopul consumului de droguri.



550

Autorul consideră că nu există infracţiune, de exemplu, când o persoană închiriază o sală pentru organizarea unei petreceri, iar în timpul desfăşurării acesteia, fără ştiinţa sa, unul sau mai mulţi invitaţi consumă droguri.

De asemenea, nu există infracţiune, atunci când cel care are la dispoziţie unul din locurile enumerate, permite fumatul fără a avea la cunoştinţă că ţigările consumate conţin substanţe stupefiante542.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa sănătăţii publice, legea necondiţionând existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat. Între faptă şi urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este intenţia directă, în cazul punerii la dispoziţie, şi intenţia directă şi indirectă în situaţia tolerării consumului de droguri.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei. Tentativa se pedepseşte.

Infracţiunea se consumă în momentul când executarea oricărei activităţi incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată. În modalitatea tolerării infracţiunea poate fi continuă, existând un moment al epuizării la încetarea activităţii delictuoase.

Modalităţi. Legea prevede, în forma simplă, două modalităţi normative de săvârşire a infracţiunii, respectiv punerea la dispoziţie şi tolerarea, susceptibile de a fi săvârşite faptic într-o multitudine de variante.

În modalităţile agravate prevăzute la art. 10 infracţiunea se poate săvârşi prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor arătate mai sus.

Sancţiuni. Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoarea de la 3 la 10 ani543.

Există forma agravată dacă infracţiunea se săvârşeşte prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor prevăzute în forma simplă (art. 10) pedeapsa fiind în acest caz închisoarea de la 3 la 8 ani; de către o pluralitate constituită de infractori (art. 12 alin. 1) sau dacă fapta arătată la art. 12 alin. 1 a avut ca urmare moartea victimei (art. 12 alin. 3), pedeapsa în acest caz fiind detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.

În toate cazurile, se aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

542 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 67. 543 Art. 5 din Legea nr.143/2000 a fost modificat prin Legea nr. 169/2002, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 261 din 18.04.2002.



551

Dispoziţiile referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale, cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei (art. 15, 16, 17) se aplică în mod corespunzător.

5. În conformitate cu art. 6 din Lege, constituie infracţiune fapta de „a

prescrie droguri de mare risc cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical”.

De asemenea, constituie infracţiune conform alin. 2 al aceluiaşi articol „eliberarea sau obţinerea, cu intenţie, de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise în condiţiile prevăzute în alineatul precedent sau a unei reţete medicale falsificate”.


sănătatea publică. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la

sănătatea publică care sunt condiţionate de respectarea normelor legale privitoare la prescrierea de către medic, eliberarea de către farmacist sau obţinerea drogurilor de mare risc pe baza reţetelor medicale.

Obiectul material este format din produsele sau substanţele stupefiante care fac parte din categoria drogurilor de mare risc prescrise, eliberate sau obţinute în mod ilicit.

Subiectul activ este diferit în funcţie de modalitatea de săvârşire a faptei. Astfel, la modalităţile de prescriere şi eliberare, subiectul activ este calificat, acesta trebuind să aibă calitatea de medic, în cazul prescrierii unei reţete sau farmacist, în cazul eliberării de droguri în baza unei reţete.

În modalitatea obţinerii, subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a răspunde penal.

Infracţiunea poate fi săvârşită în oricare din formele de participaţie. Dacă autorul are o anumită calitate, coautorii vor trebui să aibă aceeaşi calitate.

Subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de stat, ca garant şi ocrotitor al sănătăţii publice.

Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune care se poate înfăţişa sub forma prescrierii, eliberării sau obţinerii de droguri de mare risc, precum şi prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţilor menţionate.

Prin prescrierea de droguri de mare risc se înţelege eliberarea unei reţete de către medic şi predarea ei persoanei solicitante. Autorul consideră că această activitate nu trebuie confundată cu o eroare medicală, fiind o modalitate prin



552

care medicul înlesneşte pe calea prescrierii medicale, procurarea unor produse sau substanţe stupefiante544.

Eliberarea reprezintă activitatea farmacistului de a preda, în baza unei reţete medicale, substanţe stupefiante prescrise.

Obţinerea de droguri de mare risc reprezintă procu-rarea acestora în baza unei reţete medicale.

Infracţiunea prevăzută în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, cuprinde din punct de vedere al elementului material al laturii obiective două teze545.

În conformitate cu prima teză constituie infracţiune eliberarea de droguri de mare risc în baza unei reţete medicale, care conţine o prescriere netemeinică de astfel de substanţe sau produse ori în baza unei reţete falsificate (în cadrul tezei a II-a).

Pe acţiunea care constituie obiectul material al infracţiunii, sunt grevate de către legiuitor, alternativ, două condiţii constitutive:

A.) Reţeta care se prezintă a fi onorată să cuprindă o prescriere de droguri care nu era necesară, deci netemeinică.

Cu alte cuvinte, este necesar ca persoana care eliberează drogurile să-şi dea seama că pentru diagnosticul prescris de medic nu este necesară prescrierea de droguri şi cu toate acestea le eliberează. Este necesar să subliniem că reţeta pe care se face prescripţia netemeinică de droguri nu este o reţetă obişnuită, ci un formular cu regim special, înseriată, prevăzută cu timbru sec şi tipărită cu tuş de culoare verde. La rândul său, medicul care a prescris netemeinic reţeta cu regim special, are un caiet special în care ţine evidenţa tuturor reţetelor prescrise, a numelui pacientului, adresa, diagnosticul şi cantitatea de drog prescrisă. Bolnavul sau persoana care ridică aceste substanţe trebuie să completeze pe verso datele de identificare complete.

Persoana care eliberează drogurile are obligaţia de a: - verifica îndeplinirea condiţiilor legale de către înscrisul pe baza căruia

eliberează drogul prescris; - verifică necesitatea prescrierii drogului raportat la diagnosticul pus de

medic, în caz de neclarităţi urmând a lua legătura cu emitentul şi eventual refuza eliberarea drogurilor;

544 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu R.A., op. cit., p. 69; Loghin O., Toader T., op. cit., p. 556; Nistoreanu Gh., ş.a., op. cit., p. 574; Vasiliu T. ş.a., Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 261. 545 Dima T., op. cit., p. 176.



553

- pune în vedere persoanei care ridică drogurile că, în caz de deces al bolnavului, are obligaţia ca în 10 zile să returneze la farmacie cantitatea de drog neutilizată.

Dacă persoana din farmacie eliberează drogurile fără a respecta primele două obligaţiuni enunţate anterior comite infracţiunea prevăzută de art. 6 alin. 2 teza I, cu condiţia ca drogurile eliberate să facă parte din categoria drogurilor de mare risc.

Deşi legea nu precizează vre-o calitate a subiectului care eliberează drogul de mare risc, se apreciază că acesta este calificat546 şi anume să fie un farmacist. Argumentul acestei susţineri a fost indicat ca fiind dispoziţiile art. 63,78, şi 80 din Instrucţiunile nr. 103/1970 ale Ministerului Sănătăţii547.

Astfel, în art. 63 din acest act, se vorbeşte despre „farmacistul care eliberează produsul stupefiant”, în art. 78 despre ”manipularea produselor şi substanţelor stupefiante în farmacii se face numai de către farmacişti” iar în art. 80 se prevede că „la primirea unei prescripţii medicale recomandând produse stupefiante, farmacistul este obligat să constate, dacă la întocmirea ei au fost respectate prezentele instrucţiuni”.

În aceste condiţii un asistent de farmacie, care eliberează droguri fără respectarea dispoziţiilor legale nu răspunde pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 6 alin. 2 din Lege, pe considerentul că nu avea calitatea de a fi subiect activ al infracţiunii.

Latura subiectivă este caracterizată de intenţie, care poate fi directă sau indirectă.

B.) Reţeta care se prezintă pentru a fi onorată şi în care sunt prescrise droguri de mare risc, este falsificată iar farmacistul, deşi îşi dă seama de acest lucru, le eliberează. În această modalitate farmacistul comite infracţiunea deoarece îşi dă seama că reţeta este falsificată şi în loc să sesizeze organele abilitate, eliberează astfel de substanţe de mare risc.

Subiectul activ este de asemenea calificat, farmacist, acesta acţionând cu intenţie directă sau indirectă548.

În conformitate cu cea de a doua teză, infracţiunea cunoaşte două modalităţi în care se poate săvârşii fapta şi anume:

A.) Obţinerea de la farmacie de droguri de mare risc de către persoane pe numele cărora s-a făcut prescripţia de către medic, acesta cunoscând că

546 Dima T., op. cit., p. 178. 547 A se vedea pentru aplicarea legii nr. 73/1969. 548 Nistoreanu Gh., Boroi Al., op. cit., p. 489.



554

afecţiunile de care acesta suferea nu necesita tratament cu droguri de mare risc prescrise. În această modalitate medicul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 alin. 1, în timp ce pacientul va fi încadrat în dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Lege.

B.) Obţinerea de la farmacie a unor droguri de mare risc în baza unei reţete falsificate. O asemenea prevedere era necesară deoarece în realitatea obiectivă s-au petrecut aseme-nea cazuri şi evident, ele se mai pot produce. Se ştie că toxicomanii sunt foarte inventivi în a-şi procura drogurile, existând cazuri când toxicomanii au furat din cabinetele unor medici mai puţin vigilenţi, reţetele cu timbru sec şi parafele, după care şi-au completat singuri reţetele, obţinând drogurile râvnite.

Subiectul infracţiunii în acest caz este chiar toxicomanul care a falsificat sau a obţinut drogurile pe baza unei reţete falsificate.

Dacă persoana care falsifică reţeta este prinsă până la momentul eliberării drogurilor de mare risc, acţiunea sa va fi calificată ca fiind tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 6 alin. 2 teza a II-a, care se pedepseşte conform art. 13 din Legea nr. 143/2000.

Latura subiectivă a infracţiunii în această modalitate este intenţia care poate fi directă sau indirectă. De altfel, în textul de lege se precizează că fapta trebuie să fie comisă cu intenţie.

Cerinţe esenţiale. Existenţa elementului material presupune, ca cerinţă esenţială, în cazul alin. 1, ca prescrierea de droguri de mare risc să se facă fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical.

În ipoteza celui de-al doilea alineat, se cere ca eliberarea şi obţinerea de droguri de mare risc să se facă având la cunoştinţă modul cum a fost efectuată prescrierea.

Astfel, nu va constitui infracţiune fapta farmacistului care eliberează un produs care face parte din categoria drogurilor de mare risc fără să ştie că reţeta a fost prescrisă de medic fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical.

De asemenea, obţinerea de droguri de mare risc se mai poate face şi în baza unei reţete medicale falsificate, situaţie în care se aplică dispoziţiile art. 33 şi 34 din Codul penal, referitoare la concursul de infracţiuni.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, existând o stare obiectivă prin care se vatămă sănătatea uneia sau mai multor persoane care consumă aceste substanţe.



555

Legătura de cauzalitate între acţiunea întreprinsă şi urmarea imediată produsă rezultă din însăşi materialitatea faptei549.

Forma de vinovăţie specifică acestei infracţiuni este intenţia directă, formă cerută expres de textul de lege. Aceasta rezultă în mod direct din interpretarea acestui articol, făptuitorul cunoscând că prescrierea drogurilor de mare risc se face prin întocmirea unei reţete, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, iar eliberarea şi obţinerea unor astfel de droguri se face cunoscând modul cum a fost prescrisă reţeta. În mod conştient se urmăreşte realizarea activităţii infracţionale, precum şi a creării stării de pericol.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile şi se pedepsesc fiind asimilate ca regim sancţionator tentativei. Tentativa se pedepseşte.

Consumarea infracţiunii are loc atunci când oricare din activităţile incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată, adică starea de pericol la adresa sănătăţii publice.

Modalităţi. În cazul acestui articol sunt prevăzute trei modalităţi normative prin care infracţiunea poate fi comisă: prescrierea, eliberarea şi obţinerea de droguri de mare risc.

Faptic, fiecare din aceste modalităţi este susceptibilă de a fi realizată printr-o gamă largă de acţiuni. Dispoziţiile articolului 10 şi 12 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este închisoarea de la 1 la 5 ani. Dispoziţiile referitoare la aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei se aplică în mod corespunzător.

6. Potrivit articolului 7 din Legea nr. 143/2000550, constituie

infracţiune „administrarea de droguri de mare risc unei persoane, în afara condiţiilor legale”.


sănătatea publică. Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale a căror

existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de respectarea normelor legale privind modul de administrare a drogurilor de mare risc.

549 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu R. M., op. cit., p. 70. 550 Modificat prin Legea nr.169/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18.04.2002.



556

Obiectul material este format din drogurile de mare risc care în mod ilegal sunt administrate unei persoane.

Subiectul activ al acestei infracţiuni poate să fie orice persoană. Drogurile de mare risc pot fi administrate, în afara condiţiilor legale, atât de personalul medical, cât şi de alte persoane fără o pregătire de specialitate. Participaţia penală este posibilă sub toate formele.

Subiectul pasiv al infracţiunii este în principal statul ca garant şi ocrotitor al sănătăţii publice, iar în secundar persoana a cărei sănătate este pusă în pericol prin administrarea de droguri de mare risc.

Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acţiune, respectiv prin administrarea unui drog de mare risc. Pentru existenţa infracţiunii este suficient ca această administrare să se facă o singură dată.

Nu are relevanţă modul cum s-a efectuat administrarea (de exemplu prin injectare, prin dizolvare de droguri de mare risc în băutura unei persoane etc.) şi nici dacă persoana căreia i se administrează drogul şi-a manifestat sau nu acordul551.

Cerinţe esenţiale. Pentru realizarea laturii obiective a acestei infracţiuni este obligatoriu ca administrarea drogurilor de mare risc unei persoane să se facă în afara condiţiilor legale. Astfel, nu va fi pedepsit medicul sau asistentul medical care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, administrează justificat unui bolnav o astfel de substanţă.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică precum şi în pericolul la adresa sănătăţii persoanei căreia i se administrează drogul de mare risc.

Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate, legătură ce rezultă „ex re”.

Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intenţia directă, întrucât făptuitorul cunoaşte că nu are dreptul să administreze droguri de mare risc decât în anumite situaţii bine determinate.

Forme. Actele pregătitoare sunt posibile fiind asimilate tentativei. Tentativa se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc atunci când făptuitorul a realizat efectiv administrarea drogului de mare risc, această substanţă ajungând în organismul persoanei.

Modalităţi. Textul de incriminare precizează numai o modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii (adminis-trarea), însă faptic această infracţiune poate fi comisă în mai multe moduri. În forma agravată prevăzută de

551 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu R. M., op. cit., pp. 71-72.



557

art. 10, această infracţiune mai poate fi comisă şi prin organizarea, conducerea şi finanţarea acţiunii tip.

Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este închisoarea de la 1 la 5 ani. Dispoziţiile art. 10 şi 12 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător, ca şi dispoziţiile art. 15, 16, 17 referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale, cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei.

7. În cadrul articolului 8552 este incriminată „furnizarea, în vederea

consumului, de inhalanţi chimici toxici unui minor’’. Obiectul juridic generic este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale a

căror normală formare şi dezvoltare sunt condiţionate de respectarea normelor de convieţuire socială referitoare la sănătatea publică.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică, relaţii a căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea normelor legale referitoare la furnizarea de inhalanţi chimici toxici.

Autorul consideră că prin această incriminare, legiuitorul a urmărit să ocrotească sănătatea mintală şi fizică a minorilor553, împotriva răului pe care-l reprezintă consumul abuziv de inhalanţi chimici toxici.

Raţiunea pentru care legiuitorul a introdus această infracţiune printre cele referitoare la traficul şi consumul ilicit de droguri a fost aceea că la fel ca drogurile, prin consumarea repetată a unor inhalanţi chimici există pericolul creării stării de dependenţă şi deci pericolul toxicomaniei554.

Obiectul material este format din substanţele care fac parte din categoria inhalanţilor chimici toxici şi care au fost stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătăţii.

Subiectul activ al acestei infracţiuni nu este calificat, putând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Participaţia este posibilă în oricare din formele sale.

552 Astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/10.04.2002. 553 Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N. Medicină şi Drept, Iaşi: Ed. Junimea, 1979, p. 95; Beliş V. Tratat de medicină legală.- Bucureşti: Ed. Medicală, 1995, v. II, p. 412. 554 Dima T., op. cit.., p. 186; Implicaţiile apariţiei Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului de droguri, asupra măsurilor de siguranţă de natură medicală din Codul penal, Revista Dreptul, nr. 1/2003, p. 121.



558

Subiectul pasiv este calificat. Aşa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, cel a cărui sănătate este periclitată prin consumul de inhalanţi chimici toxici trebuie să fie un minor.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii constă dintr-o acţiune de furnizare a inhalanţilor chimici toxici.

Prin furnizare de inhalanţi chimici toxici se înţelege livrarea555, remiterea efectivă a unei astfel de substanţe, predarea acesteia persoanei care urmează să o consume.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să cunoască că persoana căreia îi furnizează substanţele ilicite nu a împlinit 18 ani.

Elementul material se mai poate realiza, în modalitatea agravată prevăzută la art. 10, prin organizarea, conducerea sau finanţarea activităţii de furnizare a inhalanţilor chimici toxici unui minor.

Cerinţe esenţiale. Existenţa elementului material al infracţiunii presupune ca cerinţă esenţială ca activitatea infracţională de furnizare a inhalanţilor chimici toxici să se facă în vederea consumului.

Urmarea imediată produsă constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, aspect ce rezultă din vătămarea sănătăţii uneia sau mai multor persoane ce consumă inhalanţi chimici toxici.

Starea obiectivă de vătămare adusă sănătăţii este cu atât mai gravă în cadrul acestui articol, având în vedere minoritatea subiectului pasiv a cărui creştere şi educaţie normală sunt deviate de la cursul firesc556.

Legătura de cauzalitate. Întrucât legea nu prevede pentru consumarea infracţiunii producerea unui anumit rezultat, legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea acţiunii incriminate.

Forme. Furnizarea de inhalanţi chimici toxici fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată este susceptibilă de acte pregătitoare şi de tentativă, care însă, prin voinţa legiuitorului nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunii incriminate şi al producerii rezultatului.

Modalităţi. Articolul de incriminare precizează o singură modalitate – tip – furnizarea – alături de care, în forma agravată, întâlnim modalităţile organizării, conducerii sau finanţării acţiunii iniţiale. Practic aceste modalităţi se pot realiza într-o multitudine de variante.

Sancţiuni. Pedeapsa pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Pentru modalitatea agravată pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni la 5

555 Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Ed Academiei, 1958, p. 323. 556 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 74.



559

ani. Dispoziţiile referitoare la măsura de siguranţă a confiscării speciale (art. 17), cauzele de nepedepsire (art. 15) sau de atenuare a pedepsei (art. 16) se aplică în mod corespunzător.

8. Potrivit articolului 9 din Legea nr. 143/2000557, constituie

infracţiune „producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deţinerea de precursori, echipa-mente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc”.

Obiectul juridic generic al infracţiunii este reprezentat de sănătatea

publică. Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la

sănătatea publică, relaţii a căror existenţă şi normală dezvoltare presupune respectarea normelor legale ce se referă la producerea, fabricarea, importul, exportul etc. de precursori, echipamente ori materiale utilizate la obţinerea de droguri de mare risc.

Obiectul material este reprezentat în această situaţie de precursori, echipamente sau materiale folosite în scopul utilizării lor la obţinerea de droguri de mare risc.

Precursor este o substanţă chimică care în procesul de preparare clandestină a drogurilor, este încorporată în structura substanţei nou produse, care se află sub control naţional558.

Subiectul activ. În general, subiectul activ al acestei infracţiuni, poate fi orice persoană.

În situaţia importului sau exportului de asemenea produse, subiectul activ este calificat, trebuind să aibă calitatea de comerciant.

Sub aspectul participaţiei penale, infracţiunea poate fi săvârşită în oricare din formele sale.

Subiectul pasiv este în principal statul, ca ocrotitor şi garant al sănătăţii publice, iar în secundar subiect pasiv poate fi şi persoana a cărei sănătate a fost periclitată ca urmare nerespectării circuitului substanţelor socotite precursori, echipamentelor şi materialelor cu ajutorul cărora se obţin droguri de mare risc.

557 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000. 558 Drăgan J., Popescu C., Dicţionar enciclopedic de droguri, Bucureşti, Ed. Ministerului de Interne, 1991, pp. 182-183.



560

Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acţiune care se poate înfăţişa sub forma producerii, fabricării, importului, exportului, oferirii, vânzării, transpor-tului, vânzării cu orice titlu, trimiterii, cumpărării sau deţinerii de precursori, echipamente sau materiale.

Cerinţe esenţiale. Existenţa elementului material al infracţiunii presupune, ca cerinţă esenţială, ca acţiunile enumerate mai sus să fie săvârşite în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc. Astfel, nu va exista infracţiune în cazul unui comerciant care importă precursori, echipamente ori materiale pe care le furnizează unei fabrici de medicamente care în mod legal produce şi fabrică droguri de mare risc în scopuri medicale559.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări obiective de pericol la adresa sănătăţii publice. Întrucât existenţa infracţiunii nu este condiţionată de producerea unui rezultat anume, legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptei.

Forma de vinovăţie este intenţia directă, calificată prin scop560. Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile şi se pedepsesc.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul înfăptuirii uneia din acţiunile incriminate şi a producerii rezultatului socialmente periculos. Unele modalităţi de comitere a faptei sunt susceptibile de a fi săvârşite în forma continuă, existând şi un moment al epuizării, la încetarea activităţii delictuoase561.

Modalităţi. Textul de incriminare prezintă mai multe modalităţi normative de săvârşire a infracţiunii: producere, fabricare, import, export, oferire, vânzare etc. Organizarea, conducerea sau finanţarea acţiunilor enumerate în acest articol constituie modalităţi agravate de comitere a infracţiunii. Dacă făptuitorul face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori, ne aflăm în prezenţa unei alte agravante a acestei infracţiuni, prevăzută la art. 12 alin. 1 din Legea nr. 143/2000. Constituie agravantă fapta arătată mai sus, dacă are ca urmare moartea victimei - art. 12 alin. 3.

Sancţiuni. Sancţiunea pentru infracţiunea tip este pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Faptele cuprinse în acest articol reprezintă incriminarea actelor pregătitoare la infracţiunea prevăzută la art. 2 alin. 2 ca infracţiune de sine stătătoare. După cum este cunoscut, în vârful piramidei mafiei drogurilor stau persoane care sub masca unor afaceri legale,

559 Boroi Al., Neagu N., Sultănescu V., op. cit., p. 76. 560 Drăgan J., Alecu Gh., Ţipişcă M., op. cit., p. 125. 561 Idem, p. 126.



561

organizează, conduc sau finanţează traficul ilicit de droguri, activităţile propriu zise interzise de lege fiind executate de persoane de la baza piramidei, care nu-şi cunosc superiorii562. Dar urmare a unor activităţi sub acoperire sau a folosirii „livrării supra-vegheate”563, este posibil ca poliţia să ajungă şi la vârful piramidei şi să poată proba implicarea în traficul ilicit de droguri a unor persoane care au organizat, condus sau finanţat astfel de acţiuni.

Pentru ca persoanele implicate să răspundă în faţa justiţiei ca finanţatori, conducători sau organizatori legiuitorul a prevăzut în Legea nr. 143/2000 unele dispoziţii speciale.

Dacă pericolul social ridicat al acestor fapte, corelat cu împrejurarea că acestea sunt prevăzute ca infracţiuni de sine stătătoare în Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope justifică soluţia adoptată de legiuitor. Astfel, minimul special al acestei infracţiuni este de numai 3 ani, în condiţiile în care actele pregătitoare ale infracţiunii prevăzute la art. 2 alin. 2 sunt sancţionate cu închisoarea de la 5 la 10 ani. Dispoziţiile art. 10, 12 alin. 2 şi 3, 15, 16 şi 17 se aplică în mod corespunzător.

9. Conform art. 11 din Legea nr. 143/2000564, constituie infracţiune

„îndemnul la consumul ilicit de droguri, prin orice mijloace, dacă este urmat de executare”. Aceeaşi faptă constituie, de asemenea, infracţiune, conform alin. 2, dacă nu a fost urmată de executare.

Obiectul juridic generic este reprezentat de sănătatea publică. Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la

sănătatea publică a căror normală desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin respectarea normelor privitoare la consumul de droguri.

Infracţiunea nu are obiect material. Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale

pentru a răspunde penal. Participaţia este posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este statul, ca principal ocrotitor şi garant al sănătăţii

publice. Elementul material se realizează printr-o acţiune de a îndemna la consum

ilicit de droguri. Îndemnul se poate realiza atât prin determinarea unei persoane 562 Pivnicieru M. M., Răspunderea penală în dreptul internaţional, Iaşi: Ed. Polirom, 1999, p. 141. 563 Lascu L., Dispoziţii procedurale prevăzute în Legea nr. 143/2000. Livrările supravegheate, Revista Dreptul, nr. 11/2002, p. 195. 564 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000.



562

la consumul ilicit de droguri, cât şi prin întărirea rezoluţiei acesteia de a consuma astfel de substanţe.

Aşa cum rezultă din norma de incriminare, nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii modul cum a fost efectuat îndemnul, putând fi folosite orice mijloace.

Urmarea imediată constă, în cazul alin. 1, tocmai în consumul ilicit de droguri, iar în cazul alin. 2, în crearea unei stări de pericol ce rezultă din simpla realizare a acţiunii incriminate.

Legătura de cauzalitate. În cazul alin. 1 trebuie dove-dită legătura de cauzalitate între îndemn şi consumul ilicit de droguri, în schimb, pentru infracţiunea prevăzută în alin. 2 al acestui articol, legătura de cauzalitate rezultă „ex re”.

Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infracţiune este intenţia directă sau indirectă.

Forme. Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, însă potrivit voinţei legiuitorului nu se pedepsesc. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care îndemnul are ca urmare consumul ilicit de droguri (potrivit alin. 1, ori în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, în cazul alin. 2). Infracţiunea este susceptibilă de a îmbrăca forma continuă, existând în consecinţă şi un moment al epuizării (acela al încetării activităţii delictuoase), precum şi forma continuată.

Modalităţi. Articolul de lege prevede numai o singură modalitate normativă de săvârşire a infracţiunii, care însă în plan concret poate îmbrăca numeroase forme565.

Există două modalităţi agravate ale infracţiunii, prevăzute la art. 12 alin. 2 şi 3, atunci când fapta este săvârşită de o persoană care face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori, ori când urmarea imediată a acestei fapte este moartea victimei.

Pentru existenţa infracţiunii în această formă agravantă nu este nevoie să se stabilească că subiectul activ al uneia dintre cele 8 infracţiuni menţionate în textul art. 12, a urmărit anume să cauzeze moartea victimei.

Este suficient ca subiectul activ să fi putut prevede că din cauza faptei sale ar putea provoca moartea victimei. Până la proba contrarie, culpa de a nu fi prevăzut acest rezultat este prezumată.

Sancţiuni. În forma simplă sancţiunea pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, dacă îndemnul a fost urmat de executare, şi de

565 Drăgan J., Alecu Gh., Ţipişcă M., op. cit., p. 127.



563

la 6 luni la 2 ani, dacă îndemnul nu a determinat persoana să consume ilicit droguri.

Pentru prima formă agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani, iar dacă fapta prevăzută la art. 12 alin. 2 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa va fi detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani, în acest caz aplicându-se şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

În conformitate cu art. 13 din Legea nr. 143/2000, tentativa la infracţiunile prevăzute de art. 2-7, 9 şi 10 se pedepseşte. Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute la alin. 1.

Rezultă că pentru a o protejare mai eficientă a relaţiilor sociale privind sănătatea publică legiuitorul a încriminat şi sancţionat şi actele pregătitoare la un număr de 8 infracţiuni ce vizează traficul de droguri asimilându-le cu tentativa.

Prin dispoziţiile art. 13, legiuitorul a urmărit să dea o mai mare eficienţă Legii nr. 143/2000, în combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, sancţionând tentativa şi actele pregătitoare. Pedepsirea tentativei în cazul acestor infracţiuni se va face conform art. 21 din Codul penal al României.

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, a urmărit să ofere o şansă acelei persoane care făcând parte din o structură organizată având ca obiect traficul de droguri, să denunţe apartenenţa sa la acea structură, apărându-l de pedeapsă. Se apreciază că astfel, se realizează atât scopul preventiv şi educativ al legii cât şi funcţia de garant al relaţiilor sociale având ca obiect sănătatea publică566.

De asemenea, în acelaşi scop, în dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2003 legiuitorul a urmărit scăderea la jumătate a pedepselor acelor persoane care în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri.

Tratamentul juridic privind operaţiile ilicite cu precursori Regimul juridic al precursorilor este stabilit prin Legea nr. 300/2002, la

care se adăugă dispoziţiile cuprinse în Regulamentul pentru aplicarea dispoziţiilor Legii privind regimul juridic al precursorilor folosiţi în fabricarea ilicită a drogurilor.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 300/ 2002, din punct de vedere juridic, precursorii sunt „substanţele chimice folosite la fabricarea ilicită a drogurilor,

566 Lascu L., op. cit., p. 153.



564

prevăzute în anexa 1567, sărurile acestora, precum şi amestecurile ce conţin astfel de substanţe, cu excepţia preparatelor farmaceutice şi a altor preparate cu aceste substanţe, care nu pot fi recuperate sau utilizate în acest scop prin metode de laborator„. Persoanele fizice sau juridice care desfăşoară operaţii cu precursori se numesc „operatori”.

Condiţiile şi procedura pentru eliberarea avizului şi a autorizaţiei sunt prevăzute în Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 300/2002.

Incriminarea operaţiilor ilicite cu precursori Legea nr. 300/2002 prevede un număr de 14 fapte ce constituie

contravenţii la regimul precursorilor. În funcţie de gravitatea lor, legiuitorul a prevăzut amenzi de la 10 la 60 milioane lei.

Legea prevede şi o infracţiune la regimul precursorilor, intitulată Operaţii ilicite cu precursori.

Conţinutul legal al infracţiunii Potrivit art. 32 alin. 1 din Legea nr. 300/ 2002, conţinutul acestei

infracţiuni constă în „producerea, sinteza, extracţia, experimentarea, deţinerea, transportul, vânzarea, plasarea pe piaţă sau efectuarea altor operaţii cu precursori fără drept. De asemenea, constituie infracţiune, potrivit alin. 2 al art. 32, comercializarea de precursori către agenţi economici ori persoane fizice neautorizate pentru activitatea cu astfel de substanţe.

Potrivit alin. 3, dacă faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite în scopul fabricării ilicite a drogurilor, altele decât drogurile de mare risc, atunci pedeapsa ce se va aplica va fi mai grea”568.

Obiectul juridic principal al acestei infracţiuni este complex. Astfel, prin săvârşirea infracţiunii, în condiţiile prevăzute de art. 32 alin. 1 şi 2 se încalcă regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate prin Legea nr. 300/2002. Deci, obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la desfăşurarea în siguranţă a activităţilor economice cu precursori, astfel încât acestea să fie efectuate numai în strictă conformitate cu legea569.

567 Ibidem. 568 Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 362/2000. 569 Dima T., Neagu C., Precursorii şi traficul ilicit de droguri, Revista de drept penal, nr. 1, Bucureşti, 2003, p. 64.



565

În cazul alin. 3 al art. 32, obiectul juridic special este acelaşi cu obiectul ocrotirii juridice în cazul traficului ilicit de droguri. Deşi, obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privitoare la sănătatea publică a cărei menţinere şi asigurare depinde de respectarea strictă de către toţi destinatarii legii penale a dispoziţiilor legale prin care se interzice folosirea precursorilor la fabricarea ilicită a drogurilor.

Obiectul juridic secundar (adiacent). Pe lângă obiectul juridic special principal, această infracţiune, în configuraţia prevăzută în art. 32 alin. 3, are şi un obiect juridic secundar, şi anume relaţiile sociale ocrotite de legea penală cu privire la sănătatea persoanei fizice care ar putea cădea victimă toxicomaniei ca urmare a unui consum de droguri provenite din fabricarea ilicită a acestora prin folosirea de precursori.

Obiectul material al infracţiunii îl constituie precursorii. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate fără drept, ce constituie

elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni, trebuie efectuate numai în legătură cu precursorii supuşi controlului naţional, prevăzuţi în anexa I la Legea nr. 300/ 2002 şi tabelul IV anexă la Legea nr. 143/ 2000.

Datorită acestei cerinţe esenţiale cu privire la obiectul material al infracţiunii, într-o cauza ce vizează operaţii ilicite cu precursori, este întotdeauna necesară efectuarea unei constatări tehnico- ştiinţifice chimice, pentru a se stabili exact dacă substanţele cu care s-au efectuat operaţiuni ilicite sunt precursori supuşi controlului naţional. Constatarea tehnico-ştiinţifică se solicită de organul de urmărire penală în conformitate cu art. 112 şi 113 CPP.

În cazul acestei infracţiuni, subiectul activ nemijlocit (autorul), poate fi orice persoană fizică cu capacitate penală, care săvârşeşte una sau mai multe din modalităţile normative prevăzute de lege şi care constituie elementul material al laturii obiective. Cu alte cuvinte, subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni este necircumstanţiat, deoarece legiuitorul nu cere vreo calitate specială subiectului pentru ca fapta să constituie infracţiune.

Subiectul pasiv principal în cazul acestei infracţiuni este statul, ca reprezentant al societăţii.

În varianta prevăzută în art. 32 alin. 3, poate exista şi un subiect pasiv secundar (subsidiar), care este persoana care suferă consecinţele consumului ilicit de droguri, provenite din fabricarea clandestină a acestora, la care s-au folosit precursori.

Latura obiectivă a aceste infracţiuni este constituită din elementul material, urmarea imediată şi raportul de cauzalitate.



566

Elementul material îl constituie un complex de fapte ca modalităţi alternative prin care se poate încălca regimul precursorilor.

În varianta prevăzută în alin. 1 art. 32, elementul material constă în 9 activităţi desfăşurate cu privire la precursori şi anume: producerea, sinteza, extracţia, experimen-tarea, deţinerea, transportul, vânzarea, plasarea pe piaţă şi orice alte operaţii.

Pentru ca aceste activităţi să constituie infracţiune este necesară îndeplinirea concomitentă a două condiţii: toate activităţile să fie desfăşurate în legătură cu precursorii care sunt supuşi controlului naţional; toate activităţile să fie desfăşurate fără drept570.

Vor fi socotite ca fiind făcute fără drept toate acele operaţii care nu se înscriu în cerinţele Legii nr. 300/ 2002 şi a Regulamentului de aplicare a acestei legi.

În varianta prevăzută în alin. 2 art. 32, constituie infracţiune şi comercializarea de precursori către agenţi economici ori persoane fizice neautorizate pentru activitatea cu astfel de substanţe.

Elementul material al infracţiunii în varianta prevăzută în alin. 2 al art. 32 constă în acţiunea de comercializare a precursorilor, deci de vânzarea lor către persoane fizice sau juridice neautorizate să desfăşoare activităţi cu precursori.

Elementul material al infracţiunii în varianta prevăzută în alin. 3 al art. 32 este acelaşi ca al variantei prevăzute în alin. 1 şi 2: toate activităţile desfăşurându-se în scopul fabricării ilicite a drogurilor, altele decât cele de mare risc.

Infracţiunea în configuraţia prevăzută în art. 32 alin. 1 şi 2 are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin Legea 300/ 2002. În configuraţia prevăzută în alin. 3, urmarea imediată constă în starea de pericol ce se creează pentru sănătatea publică ca urmare a folosirii ilicite a precursorilor în fabricarea drogurilor.

Starea de pericol în cazul art. 32 alin. 3 înseamnă şi posibilitatea obiectivă de a vătăma sănătatea unei sau unor persoane care achiziţionează, pentru consum, droguri la fabricarea cărora s-au folosit precursori.

Raportul de cauzalitate în cazul acestei infracţiuni este dat de legătura ce trebuie să existe între acţiunea subiectului activ şi starea de pericol ce se creează pentru relaţiile sociale ocrotite de Legea nr. 300/ 2002.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, infracţiunea în variantele prevăzute în art. 32 alin. 1 şi 2 se săvârşeşte cu vinovăţie sub forma intenţiei directe sau

570 Drăgan J., op. cit., p. 127.



567

indirecte. În toate cazurile intenţia presupune cunoaşterea de către făptuitor a naturii substanţelor la care se referă acţiunea sa; deci, în planul laturii subiective făptuitorul ştie că săvârşeşte activităţile incriminate, fără drept, prevede rezultatul socialmente periculos al faptei şi urmăreşte producerea lui, sau dacă nu-l urmăreşte, acceptă producerea lui.

În aceste variante prevăzute în alin. 1 şi 2, dacă fapta a fost săvârşită din culpă, ea nu va constitui infracţiune, deoarece legiuitorul a incriminat-o numai atunci când a fost săvârşită cu intenţie.

În varianta art. 32 alin. 3, sub aspectul laturii subiective infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Această intenţie rezultă din scopul cerut de legiuitor, şi anume ca faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 să fie săvârşite în scopul producerii sau fabricării ilicite de droguri. În această variantă subiectul are, de la început, reprezentarea faptelor sale, urmărind să producă în mod ilicit droguri prin folosirea precursorilor.

Forme. Infracţiunea prevăzută în art. 32 din Legea nr. 300/ 2002 poate fi săvârşită numai prin fapte comisive.

Infracţiunea cuprinde o variantă simplă (art. 32 alin. 1) o variantă asimilată (art. 32 alin. 2) şi o variantă agravată (art. 32 alin. 3). Infracţiunea este agravată atunci când faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 sunt săvârşite în scopul producerii sau fabricării ilicite a drogurilor, altele decât drogurile de mare risc.

Infracţiunea prevăzută în art. 32 se consumă în momentul realizării activităţii incriminate şi producerea stării de pericol.

În cazul unor activităţi infracţionale cum ar fi: producerea, sinteza, extracţia, experimentarea, deţinerea, fapta îmbracă forma infracţiunii continue. În cazul altor activităţi infracţionale, cum ar fi: transportul, vânzarea, plasarea pe piaţă ori comercializarea de precursori, repetarea faptelor în executarea aceleiaşi rezoluţii, îmbracă forma infracţiunii continuate.

Infracţiunea prevăzută de art. 32 din Legea nr. 300/2002, este o infracţiune de pericol, întrucât pentru exis-tenţa sa nu se cere să se fi produs vreun rezultat.

Infracţiunea prevăzută în art. 32 din Legea nr. 300/2002 se poate săvârşi în mai multe modalităţi normative. Legiuitorul a prevăzut şi a nominalizat 10 asemenea modalităţi, în care infracţiunea se poate săvârşi fie în varianta simplă, fie în varianta agravată.

Fiecare modalitate normativă poate prezenta diferite modalităţi faptice, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta.

Sancţionarea acestei infracţiuni este diferenţiată, după cum a fost săvârşită într-o variantă simplă sau în varianta agravată.



568

Pentru săvârşirea infracţiunii în variantele prevăzute în art. 32 alin. 1 şi 2, legiuitorul a prevăzut pedeapsa cu închisoa-rea de la un an la 5 ani. Pentru săvârşirea infracţiunii în varianta prevăzută în art. 32 alin. 3 s-a prevăzut pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

În conformitate cu art. 34 alin. 1 din Legea nr. 300/ 2002, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 32 se dispune confiscarea precursorilor în condiţiile prevăzute în art. 118 CP În conformitate cu art. 34 alin. 2, în cazul în care precursorii care au făcut obiectul infracţiunilor prevăzute în art. 32 nu se găsesc, făptuitorul este obligat la plata echivalentului lor în bani.



569

IV. INCRIMINAREA INFRACŢIUNILOR DE CONTRABANDĂ

În ceea ce priveşte infracţiunile incriminate, Legea nr. 86/2006 preia

textele din actul normativ anterior dându-le articolelor altă numerotare şi înlocuind expresiile „trecere peste frontieră” cu „introducerea în sau scoaterea din ţară”, iar expresia „fără autorizaţie” cu „fără drept”.

Ca şi în reglementarea anterioară Codul Vamal al României prezintă patru infracţiuni distincte:

Art. 270 - Introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi;

Art. 271 - Introducerea în sau scoaterea din ţară, fără drept, de arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase, constituie infracţiunea de contrabandă calificată şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă legea penală nu prevede o pedeapsa mai mare;

Art. 272 - Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale care se refera la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantităţi de mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă constituie infracţiunea de folosire de acte nereale şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi;

Art. 273 - Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Potrivit art. 275, tentativa la toate aceste infracţiuni se pedepseşte. Dacă faptele prevăzute la art. 270 - 273 au fost săvârşite de una sau de mai

multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, se aplică o pedeapsă sporită (art. 274), ceea ce înseamnă că avem de-a face cu forme agravante ale infracţiunilor de contrabandă, contrabandă calificată, folosirea de acte nereale sau falsificate.

Forme agravante ale acestor infracţiuni sunt incriminate şi la art. 276 care dispune că atunci când faptele prevăzute la art. 270 - 273 sunt săvârşite de



570

angajaţi sau de reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca obiect de activitate operaţiuni de import – export, ori în folosul acestor persoane juridice, se poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, potrivit art. 64 din Codul penal.

Tot din codul anterior a fost preluată şi ideea de la art. 277 care prevede că atunci când mărfurile sau bunurile care au făcut obiectul infracţiunii nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Definiţia contrabandei avansată de Legea nr. 86/2006 iese cu totul din cadrul inaugurat de Legea de la 1874 şi continuat de celelalte acte normative, inclusiv de Legea nr. 6/1961 şi de Codul vamal de la 1978. Esenţa definiţiilor din legile anterioare avea în vedere introducerea sau scoaterea din ţară prin încălcarea normelor vamale, în scopul de a nu se plăti taxele datorate fiscului, de a eluda prohibiţiile, ori de a evita o formalitate, pur şi simplu în scopul sustragerii de la vămuire sau de la regimul vamal.

Aparent, nimic din toate acestea nu se regăseşte în definiţiile din actuala lege. Nu se pretinde vreun scop sau vreo consecinţă. În mod laconic se dispune sancţionarea unor acţiuni de introducerea în sau scoaterea din ţară a mărfurilor în anumite condiţii, respectiv prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal sau fără drept pentru unele dintre ele.

Cu toate acestea, o interpretare logică a textelor ne conduce la concluzia că prin acţiunile incriminate se urmăreşte tocmai scopul eludării regimului vamal şi încălcarea unor prohibiţii. Este greu de acceptat că introducerea în sau scoaterea din ţară mărfurilor prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal s-ar face în alte scopuri şi nu în acela de a nu se plăti taxele vamale. La fel se pune problema şi în privinţa celorlalte modalităţi. Nimeni nu-şi asumă riscul de a introduce în sau scoate din ţară, fără drept, arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase sau alte mărfuri, folosind documente nereale sau falsificate, dacă nu ar exista tentaţia unui câştig, iar acest câştig sau avantaj nu poate izvorî decât din neplata taxelor vamale, eludarea prohibiţiilor ori evitarea unor formalităţi.

De regulă prin comiterea unei fapte se urmăresc direct sau indirect scopuri periculoase, josnice, individualiste.571

Prin urmare, deşi legea nu intră în detalii, este evident că autorii acţiunilor incriminate au în vedere şi urmăresc scopurile şi urmările de mai sus.




571

Reglementarea vamală, premisă a infracţiunii de contrabandă Orice incriminare a unei acţiuni sau inacţiuni are în vedere protecţia unei

valori sociale. Caracteristica de bază a faptei incriminate ca infracţiune este periculozitatea ei socială. O faptă prezintă pericol social numai în raport cu ceva exterior, mai exact, în raport cu o relaţie socială, cu o anumită valoare socială care poate fi, printre altele, un drept al unei persoane fizice sau juridice. Pe scurt, o faptă este periculoasă în raport cu un obiect572.

De altfel, orice infracţiune constituie într-o formă sau alta un pericol, o ameninţare sau o atingere a unei relaţii sociale, care priveşte o valoare socială ocrotită prin norme de drept.

În cazul infracţiunii de contrabandă, valoarea socială apărată prin normele de incriminare este reprezentată de regimul juridic vamal.

Infracţiunea de contrabandă are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la existenţa regimului juridic vamal, ale căror naştere şi dezvoltare sunt condiţionate de ocrotirea specială a operaţiunilor de control vamal, de aplicare a tarifelor vamale, precum şi a celorlalte operaţiuni vamale.573

Până la Legea nr. 6/1961, deşi legile anterioare reglementau regimul juridic vamal, termenul nu era folosit în mod expres. Întâlnim în Legea din 13 aprilie 1933 expresia „regimul mărfurilor” şi abia în Legea nr. 6/1961, intitulată „privind reglementarea regimului vamal”, găsim consacrarea acestei noţiuni. Alin. 2 al art. 1 din lege dispunea că bunurile prevăzute în alineatul precedent574 erau supuse regimului vamal stabilit prin legea respectivă. De asemenea, capitolul II purta şi el titulatura „Regimul vamal al intrării şi ieşirii bunurilor din ţară”, după care urmau reglementările referitoare la problemele în cauză, fără a se da o definiţie a noţiunii.

În Codul Vamal de la 1978, la art. 3 se prevedea că regimul vamal cuprinde normele privind controlul vamal, vămuirea bunurilor, aplicarea tarifului vamal, precum şi celelalte operaţiuni vamale. Se preciza totodată, că în aplicarea regimului vamal se ţinea seama de convenţiile la care România era parte.

Statul nostru îşi asumă obligaţiile de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională pe baza convenţiilor

572 I. Oancea, Tratat de Drept Penal, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 165. 573 Gh. Alecu, Criminalistica, Ovidius University Press, Constanţa, 2004, p. 882. 574 Mărfurile, mijloacele de transport, precum şi alte obiecte.



572

internaţionale care dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale.575

Actualul Cod vamal al României - Legea nr. 86/2006, conţine la art. 4 un număr de 28 definiţii de bază printre care, însă, nu se regăseşte una a regimului vamal, însă art. 1, alin. 1 se referă la noţiunea „reglementări vamale” care cuprind prezentul cod, regulamentul de aplicare a acestuia, precum si alte acte normative care conţin prevederi referitoare la domeniul vamal. Întrucât un regim juridic reprezintă o totalitate sau un ansamblu de norme juridice referitoare la un anumit domeniu ori la o modalitate de a se proceda într-o anumită situaţie, o putem considera similară cu regimul juridic vamal.

Infracţiunea de contrabandă fiind o faptă ilicită care pune în pericol şi lezează grav regimul juridic vamal nu poate să apără şi să existe în lipsa acestuia. Este mai mult decât evident că numai preexistenta unor reglementări, a unor reguli, prohibiţii sau formalităţi poate presupune o încălcare a lor. Absenţa unui cadru normativ, cum este regimul vamal, echivalează cu imposibilitatea săvârşirii unei asemenea infracţiuni. Conform doctrinei "regimul juridic vamal constituie un dat pentru intervenţia dreptului penal" în domeniul raporturilor juridice vamale.

Importanţa definirii regimului juridic vamal rezidă prin urmare şi în aceea că el constituie obiectul infracţiunii de contrabandă. Asupra lui sunt îndreptate acţiunile ilicite concepute, iniţiate şi duse până la capăt de infractori cu ignorarea prescripţiilor şi dispoziţiilor pe care le înmănunchează.

Condiţiile preexistente a infracţiunii de contrabandă Obiectul infracţiunii de contrabandă Prin obiect a infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale

create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin faptă infracţională576. Orice infracţiune este îndreptată împotriva unui obiect direct şi nemijlocit care poate fi un bun sau o valoare. Cu privire la acel bun sau acea valoare există relaţii sociale pentru a căror stabilitate şi normală desfăşurare se instituie o protecţie prin intermediul normelor de drept penal. Aceste relaţii

575 Gh. Alecu, op. cit.., p. 106. 576 C. Mitrache, Drept penal român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presa "Şansa", Bucureşti, 2000, p. 85; I. Oancea, op. cit., p. 166.



573

sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare este legată de ocrotirea juridică a unor importante valori sociale577 formează obiectul juridic al infracţiunii.

Obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale care se formează şi se dezvoltă în activitatea de punere în aplicare în mod uniform şi nediscriminatoriu a regimului vamal al României, cu privire la toate bunurile introduse sau scoase din ţară de către o persoană fizică sau juridică578. Sistemul de valori sociale format în jurul respectării regimului vamal constituie un interes social major, o realitate care dă expresie în ultimă analiză, deşi pot exista şi alte opinii, suveranităţii naţionale, concept care este invocat ca regulă, atunci când statul, în baza unui interes îşi impune voinţa.

Trebuie observat că, totuşi, suveranitatea nu poate fi acceptată ca temei absolut şi direct pentru impunerea unui anumit regim vamal, un rol important revenind în acest domeniu sistemului de tratate internaţionale la care România a aderat. De asemenea, aderarea României la Uniunea Europeană, a impus reevaluarea interesele României în domeniu, cunoscut fiind că în comunitate există, deja, un Cod Vamal comunitar iar, pe lângă aceasta, în cadrul organismelor comunitare există concepţia potrivit cu care suveranitatea absolută a statelor membre este înlocuită de o aşa numită suveranitate limitată, concept politic care se materializează, în esenţă, prin aceea că decizia şi interesul comunitar sunt de natură să înlocuiască, în unele domenii declarate şi acceptate ca importante, voinţa unuia sau altuia dintre state.579

Într-o opinie580, subliniindu-se natura complexă a obiectului juridic comun al infracţiunilor prevăzute de Codul Vamal al României, se subliniază relaţiile sociale, de natură economică, care apar în procesul formării şi realizării, în formă bănească, a resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor sale.

În ipoteza modalităţii agravate în care se pot săvârşi infracţiunile vamale, se poate vorbi şi despre un obiect juridic secundar comun sau adiacent, care gravitează şi este de natură a-l completa pe cel principal, ce are în vedere relaţiile sociale de încredere şi siguranţă care caracterizează buna desfăşurare a activităţilor economice şi sociale într-un stat de drept, la adăpost de acţiunea conjugată a uneia sau mai multor persoane înarmate ori de doua sau mai multe 577 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, S. Petrovici, Infracţiuni contra avutului obştesc, Ed. Academiei, 1963, p. 70. 578 A. Ciopraga şi A. Ungureanu, Dispoziţii penale din legi speciale române, vol. VIII, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 667. 579 G.I. Olteanu, op. cit., pp. 57-58. 580 C. Mladen, op.cit., p. 249.



574

persoane împreună. Este normal ca această conduită ilicită să fie considerată mai gravă, atrăgând şi o pedeapsă mai mare, deoarece avem de-a face cu o desconsiderare importantă a ordinii sociale, infractorii organizându-se şi înarmându-se pentru a putea duce la bun sfârşit activitatea iniţiată de ei, iar la nevoie, chiar să riposteze în mod eficient forţelor care ar încerca să le zădărnicească acţiunile.581

Obiectul juridic al infracţiunii de contrabandă îl constituie, desigur, regimul vamal ca valoare socială majoră şi relaţiile sociale ce apar şi se desfăşoară în raport cu acesta. În orice stat şi în orice timp, regimul juridic vamal este o expresie a suveranităţii. În virtutea acestui atribut sunt emise reglementări, prescripţii referitoare la controlul vamal, vămuirea mărfurilor, aplicarea tarifului vamal şi se instituie prohibiţii. Prin urmare, protecţia acestei valori sociale prezintă o importanţă deosebită pentru economia de piaţă, pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor.

Infracţiunea de contrabandă lezează în principal relaţiile sociale referitoare la operaţiunile vamale, formalităţile specifice şi drepturile statului în legătură cu importul sau exportul de mărfuri.

Totodată prezintă şi un obiect juridic adiacent, şi anume acele relaţii sociale care sunt afectate de încălcarea regimului juridic al României, astfel cum acest regim juridic este instituit prin O.U.G. nr. 105/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 243/2002 privind frontiera de stat a României.582

Pe lângă obiectul juridic special principal, constituit din relaţiile sociale care se formează în respectul regimului vamal, infracţiunea de contrabandă calificată, prevăzută de art. 271 din Codul Vamal, prezintă şi un obiect juridic special adiacent format din relaţiile sociale caracteristice regimului juridic specific fiecărei categorii de bunuri avute în vedere de textul legal. Datorită periculozităţii deosebite pe care o reprezintă pentru viaţa socială deţinerea, folosirea, circulaţia etc., acestor bunuri speciale a fost necesar impunerea unui regim riguros reglementat.

Într-un alt plan ar fi situate relaţiile sociale referitoare la sănătatea publică periclitate prin deţinerea, circulaţia, traficarea produselor şi substanţelor stupefiante şi psihotrope, precum şi a celor toxice.

În fine într-un al treilea rând se situează relaţiile sociale care vizează ordinea publică, siguranţa socială, viaţa şi integritatea fizică a persoanelor, relaţii puse în pericol prin încălcarea normelor care alcătuiesc regimul armelor,

581 G.I. Olteanu, op. cit., p. 58. 582 Gh. Alecu, op. cit., p. 882.



575

muniţiilor, materialelor explozibile, drogurilor, precursorilor, materialelor nucleare, substanţelor radioactive, substanţelor toxice, deşeurilor, reziduurilor ori materialelor chimice periculoase.

Contrabanda şi contrabanda calificată în variantele prevăzute la art. 274 din Legea nr. 86/2006, respectiv săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe persoane împreună, au ca obiect juridic adiacent relaţii sociale privind regimul armelor precum şi relaţii sociale ce interesează ordinea publică, viaţa şi integritatea fizică a persoanei. Este evident pericolul social al contrabandei săvârşite de una sau mai multe persoane înarmate ori de mai multe persoane împreună. Şi în cazul acestor variante poate apărea un concurs de infracţiuni când persoanele înarmate nu au dreptul să poarte arme.

Datorită sferei întinse a acestor relaţii, s-au emis păreri potrivit cărora obiectul juridic al contrabandei ar fi unul complex. Complexitatea lui ar fi determinată într-un prim plan, de fascicolul relaţiilor sociale de natură economică ce apar în procesul formării şi realizării în formă bănească a resurselor necesare statului.

La infracţiunea de contrabandă se poate lua în discuţie şi existenţa obiectului direct nemijlocit, material sau fizic reprezentat de lucrurile care încorporează valorile sociale ocrotite de norma de incriminare. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia infracţiunea, faptă socialmente periculoasă, se îndreaptă împotriva valorilor sociale ocrotite penal şi nu împotriva aspectului material al obiectului infracţiunii. Totuşi s-a admis că fapta incriminată de legea penală se îndreaptă nemijlocit asupra unor lucruri, iar efectele se răsfrâng asupra relaţiilor sociale pe care le ocroteşte norma juridică penală.

Nu toate infracţiunile au un obiect material ci numai acelea la care valoarea socială are o expresie materială, ele numindu-se chiar infracţiuni materiale, de rezultat. Alte infracţiuni care nu au un obiect material sunt formale sau de pericol, de punere in primejdie.

Obiectul material există numai la infracţiunile la care valoarea socială ocrotită constă sau se exprimă într-o entitate materială.583

Din acest punct de vedere contrabanda poate fi considerată o infracţiune de rezultat dar şi de pericol. Este de rezultat atunci când produce pagube bugetului de stat şi de pericol când provoacă dezechilibre economice prin




576

excluderea concurenţei legale, esenţa economiei de piaţă, sau când sunt încălcate prohibiţii, ori când sunt periclitate ordinea şi siguranţa publică.

Din această perspectivă, obiect material al infracţiunii de contrabandă îl constituie bunul sustras controlului vamal şi taxării sale (mărfuri indiferent de felul şi natura acestora) ori bunul interzis trecerii frontierei fără drept (arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase).

În varianta incriminată de art. 270 din Legea nr. 86/2006, obiect material al infracţiunii de contrabandă poate fi, în principiu, orice marfă sau obiect supus controlului vamal, iar în forma calificată, prev. de art. 271, obiectul material este precis şi limitativ indicat în text „arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase”.

Asupra unor astfel de bunuri „cade sau se răsfrânge acţiunea sau omisiunea care formează elementul material al infracţiunii de contrabandă”584 comisă fie cu prilejul introducerii în sau scoaterii din ţară.

Practica judiciară a relevat faptul că infractorii sustrag de la vămuire orice marfă care într-o perioadă sau alta, într-un loc sau altul prezintă un interes comercial ridicat, ori este supusă unor regimuri prohibitive (contingentări, interdicţii, ş.a.m.d)

Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii constă în aceea că inexistenţa lui duce la inexistenţa infracţiunii. Obiectul este un factor preexistent, propriu oricărei infracţiuni. În cazul multor infracţiuni textele de incriminare nu fac referiri directe la obiectul lor, acesta rezultând din descrierea faptei sau din indicarea scopului urmărit de făptuitor. Cunoaşterea obiectului contrabandei ajută la caracterizarea temeinică şi corectă a faptei, stabilirea riguroasă a normei de incriminare aplicabilă într-o situaţie sau alta, la determinarea în concret a pericolului social şi la individualizat.

Subiecţii infracţiunii de contrabandă Doctrina penală desemnează ca subiecţi ai infracţiunii persoanele

implicate într-un mod sau altul în săvârşirea unei fapte penale. Prin implicare se înţelege atât săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, cât şi suportarea consecinţelor acesteia. Prin urmare există subiecţi activi, anume aceia care

584 Fl. Sandu. op. cit., p. 15.



577

desfăşoară activitatea infracţională, comit fapta interzisă de lege şi subiecţi pasivi care suportă sau suferă urmările ori efectele infracţiunii.

Atât subiecţii activi, cât şi cei pasivi, având o existenţă obiectivă anterior săvârşirii faptei constituie alături de obiectul juridic şi obiectul material condiţii preexistente comiterii infracţiunii.585

Contrabanda este o infracţiune ce reprezintă „opera” unor subiecţi activi şi produce consecinţe ce se răsfrâng asupra subiecţilor pasivi.

Subiectul activ Subiectul activ al infracţiunii este persoana care a comis o faptă ce

constituie infracţiune, atât în formă consumată, cât şi sub forma de tentativă pedepsibilă, indiferent de calitatea în care a participat la comiterea ei – autor, instigator sau complice586.

Orice persoană care comite o infracţiune, indiferent de forma acesteia, de săvârşire sau de calitatea în care participă la săvârşirea ei, este subiect activ al acestei infracţiuni. Noţiunea de subiect activ se identifică cu aceea de infractor.587

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale şi speciale. Condiţiile generale au în vedere vârsta, responsabilitatea, libertatea de voinţă şi acţiune. Cele speciale se referă la anumite circumstanţe personale prevăzute de lege pentru anumite infracţiuni, cum ar fi: cetăţean, străin, funcţionar public, gestionar, militar etc.

Subiectul activ nemijlocit al contrabandei este necircumstanţiat. Orice persoană poate fi subiect activ al infracţiunii de contrabandă în calitate de autor, complice sau instigator. Participarea este posibilă chiar şi în forma improprie prevăzută de art. 31 Cod penal.

Până la reglementarea din 1978 (Codul vamal al R. S. R. - Legea nr. 30/1978) legile vamale anterioare prevedeau tratamente diferenţiate pentru autorii contrabandelor, complici sau instigatori care aveau calitatea de funcţionari vamali, comisionari în vamă, expeditori, intermediari, personalul vaselor, al căilor ferate, căpitanii de vase, armatorii, căpitanii de porturi, alţi angajaţi cu atribuţii de control sau care înlesneau comiterea contrabandei.

585 Gh. Alecu, op. cit., p. 172. 586 C. Bulai, Drept Penal, partea generală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1987, p. 138. 587 Gh. Alecu, op.cit., p. 172.



578

Începând cu reglementarea din 1978, calitatea de funcţionar vamal, comisionar, expeditor etc. a încetat să mai atragă un tratament juridic diferenţiat pentru subiecţii activi ai infracţiunii de contrabandă. Dacă ipotetic, infracţiunea ar fi săvârşită de un funcţionar public (agent vamal) abilitat să efectueze controlul vamal sau cu alte atribuţii care i-ar înlesni comiterea faptei, o astfel de calitate a subiectului activ nemijlocit poate constitui o circumstanţă personală agravantă stabilită pe cale judiciară potrivit art. 75 alin. ultim Cod penal care va atrage efectele prevăzute la art. 78 Cod penal.

În aceeaşi ordine de idei se înscriu şi alte persoane care îşi desfăşoară activitatea în punctele de trecere a frontierei ori, în general, la frontieră sau în zona de frontieră588. Printre acestea se află: funcţionarii poliţiei de frontieră (ofiţeri, agenţi, personal contractual), ai căpităniei porturilor, funcţionari cu atribuţii de control sanitar - uman, sanitar - veterinar, fitosanitar, privind protecţia mediului ş.a.m.d.

Toate aceste persoane pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de contrabandă în calitate de autori, complici sau instigatori, funcţia lor din momentul săvârşirii faptei atrăgând doar stabilirea unor circumstanţe agravante judiciare cu consecinţele de rigoare.

Într-o situaţie asemănătoare se găsesc şi anumiţi salariaţi particulari care îşi desfăşoară activitatea şi au unele atribuţii în legătură cu îndeplinirea formalităţilor vamale, cum ar fi: comisionarii în vamă, agenţii caselor de expediţii, agenţii navelor, alţi intermediari. Potrivit art. 276 din Legea nr. 86/2006 când făptuitorii infracţiunii de contrabandă sunt angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca obiect de activitate operaţiuni de import - export se poate aplica şi interdicţia exercitării ocupaţiei, potrivit art. 64, lit. c - Cod penal.

Art. 274 din Legea nr. 86/2006 prevede forme agravate ale contrabandei, contrabandei calificate şi ale celorlalte infracţiuni vamale. Aceste forme constau în săvârşirea infracţiunilor respective de una sau mai multe persoane înarmate ori de doua sau mai multe persoane împreuna. Nici în acest caz nu se pune problema circumstanţierii subiectului activ, ci doar a condiţiei „înarmării” ori „asocierii”. Mai exact este vorba de orice persoană care săvârşeşte o infracţiune de contrabandă fiind înarmată, adică purtând o „armă” în înţelesul art. 151 Cod penal. Legea nu limitează noţiunea de armă la vreo anumită categorie de 588 A se vedea în acest sens O.U.G. nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 29 iunie 2001, aprobată prin Legea nr. 81 din 26 februarie 2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 4 martie 2002 şi O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României - citată anterior.



579

asemenea instrumente, ceea ce înseamnă că poate fi o armă de foc, armă albă, armă ascunsă, chimică, nucleară, bacteriologică, ofensivă ori defensivă, etc.

Formele agravate ale infracţiunilor de contrabandă şi contrabandă calificată prevăzute la art. 274 din Legea nr. 86/2006 presupun, aşadar, un subiect activ unic şi unul plural. Este vorba de situaţiile când autorul acţionează singur şi înarmat, precum şi de cele când acţionează mai multe persoane înarmate sau de două sau mai multe persoane împreună. Subiectul activ unic la aceste forme poate exista doar în cazul făptuitorului înarmat. Subiectul activ unic sau singular nu poate fi luat în discuţie pentru a doua ipoteză a textului, respectiv a mai multor persoane împreună.

În legătură cu subiectul plural din prima ipoteză a art. 274 din Legea nr. 86/2006 „două sau mai multe persoane înarmate” pot apărea mai multe situaţii de interes pentru tratamentul juridic ce urmează a fi aplicat.

Unele dintre aceste situaţii sunt următoarele: persoanele înarmate au acţionat împreună în calitate de (co)autori; dintre persoanele care au acţionat împreună în calitate de autori numai

una sau unele au fost înarmate; dintre persoanele înarmate, unele au avut calitatea de autori, altele de

complici sau instigatori; persoanele înarmate nu au folosit armele; persoanele înarmate au folosit armele.

Pentru a găsi soluţia acestor probleme trebuie pornit de la faptul că circumstanţa agravantă a persoanei sau persoanelor înarmate din teza I a art. 274 din Legea nr. 86/2006 este o circumstanţă reală deoarece legea o atribuie faptei. Ea însoţeşte activitatea ilicită de introducere în sau scoatere din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal. De asemenea, însoţeşte activitatea ilicită de introducere în sau scoatere din ţară, fără drept de arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase.

Potrivit art. 28 alin. 2 Cod penal circumstanţele privitoare la faptă (reale) se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut ori le-au prevăzut. Prin urmare, această circumstanţă agravantă se va răsfrânge asupra coautorilor, complicilor şi instigatorilor numai în măsura în care au cunoscut ori au prevăzut că unul sau unii dintre participanţii la infracţiunea de contrabandă au fost înarmaţi şi, eventual, au folosit armele. În situaţia folosirii armelor, participanţii la contrabandă devin, în raport de împrejurările concrete, subiecţi ai infracţiunii de omor său, după caz, omor calificat, omor deosebit de



580

grav, tentativă de omor, vătămare corporală gravă, ultraj etc., infracţiuni aflate în concurs real deoarece au fost săvârşite prin două acţiuni.

Pluralitatea subiectului activ al contrabandei prevăzută la teza a II-a a art. 274 din Legea nr. 86/2006 „două sau mai multe persoane împreună”, în anumite împrejurări, poate determina un concurs real cu infracţiunea de asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cod penal). Împrejurările concrete care ar putea determina concursul sunt: preexistenta asocierii şi a unor infracţiuni, altele decât contrabanda, în antecedentele asocierii.

Subiectul pasiv Subiect pasiv al infracţiunii este persoana vătămată, cea care suferă sau

asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. Această calitate juridică o poate avea atât persoana fizică, titulară a unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cât şi o persoană juridică păgubită, lezată prin săvârşirea unei infracţiuni.589

Subiectul pasiv al contrabandei este întotdeauna statul ale cărui interese sunt afectate prin săvârşirea infracţiunii. Interesele statului afectate de contrabandă pot fi de natură economică, altele se referă la sănătatea publică primejduită prin traficarea produselor şi substanţelor periculoase ori dăunătoare sănătăţii (toxice, stupefiante, psihotrope, radioactive etc.), iar o a treia categorie priveşte ordinea şi siguranţa publică, viaţa şi integritatea fizică a persoanelor.

Uneori statul, ca subiect pasiv al infracţiunii de contrabandă, înregistrează o dublă vătămare a intereselor sale. Este vorba de situaţiile când printr-o singură acţiune se periclitează atât regimul juridic vamal cât şi regimul juridic al frontierei de stat.

Dacă anterior săvârşirii contrabandei, concomitent cu aceasta sau ulterior se comit alte infracţiuni în legătură cu ea, acestea îşi vor avea proprii subiecţi pasivi. Spre ilustrare prezentăm situaţia ipotetică a unor bunuri de patrimoniu sustrase din colecţii particulare şi trecute ilegal frontiera eludându-se regimul vamal; pe timpul trecerii frontierei, spre a-şi asigura scăparea, făptuitorii surprinşi atacă agenţii vamali ori ai poliţiei de frontieră. Subiecţii pasivi într-o asemenea speţă vor fi proprietarii bunurilor de patrimoniu sustrase, statul ca titular al regimurilor juridice vamale şi al frontierei de stat, agenţii vamali sau ai poliţiei de frontieră atacaţi.




581

Apreciem că în cazul infracţiunilor vamale nu există subiect pasiv special, ele fiind infracţiuni de pericol590, nu au caracteristic obţinerea unui rezultat care să provoace un prejudiciu unei persoane fizice sau juridice. În acest context, neplata datoriei vamale este un element exterior infracţiunilor vamale nici una dintre ele neincriminând-o ca atare.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii de contrabanda Latura obiectivă Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege activitatea persoanei fizice

care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal.591

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conţinutului infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Elementele componente ale laturii obiective care trebuie examinate în vederea stabilirii acesteia sunt: elementul material, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată.

Elementul material al infracţiunii de contrabandă sau actul de conduită interzis prin norma de incriminare se exprimă exclusiv printr-o acţiune, respectiv - introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal.

Aşa cum se observă pentru existenţa laturii obiective, elementul material este circumstanţiat în ceea ce priveşte locul „alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal”.

Circumstanţierea impusă de legiuitor este normală, având în vedere că trecerea peste frontieră a bunurilor prin punctele de control vamal constituie conduita firească a subiecţilor de drept care vor să desfăşoare o activitate onestă în respectul regimului vamal.

Prin introducerea în sau scoaterea din ţară trebuie înţeles trecerea peste frontieră a mărfurilor sau altor bunuri. Şi într-o situaţie şi în cealaltă, se realizează o eludare a regulilor de control vamal, adică mărfurile sau bunurile trecute peste frontieră în modalitatea incriminată sunt sustrase regimului vamal.

590 Pentru identitate de opinie a se vedea Fl. Sandu, op. cit., p. 50-53; Pentru opinie contrară a se vedea A. Ciopraga şi A. Ungureanu, op. cit., p. 678. 591 Gh. Alecu, op. cit., p. 183.



582

Din această perspectivă s-a apreciat că elementul material al infracţiunii de contrabandă are un caracter complex deoarece „reuneşte” un act de introducere sau de scoatere din ţară a mărfurilor şi un act de sustragere de la aplicarea regimului vamal. În realitate avem de-a face cu un singur act, acela de trecere a mărfurilor peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal prin aceasta realizându-se sustragerea de la aplicarea regulilor vamale. Condiţia sau cerinţa esenţială a elementului material al contrabandei se referă la locul săvârşirii ei.

În conformitate cu art. 270 din Legea nr. 86/2006, cerinţa intrinsecă a laturii obiective este împrejurarea că infracţiunea de contrabandă se comite prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal.

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 86/2006, introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat. Reluând această problemă, prevederile din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/2002, dispun că trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri se face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internaţional. Trecerea frontierei se poate face şi prin alte locuri, în condiţiile stabilite de comun acord prin documente bilaterale încheiate de România cu statele vecine. Art. 9 din ordonanţă precizează că deschiderea de noi puncte de trecere sau închiderea temporară ori definitivă a celor existente se face prin hotărâre a Guvernului. Guvernul României dă publicităţii lista cuprinzând punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internaţional, punctele de mic trafic şi treceri simplificate.

Deschiderea ocazională a unor puncte de trecere în vederea desfăşurării unor activităţi cu caracter festiv sau religios şi orarul lor de funcţionare se efectuează cu aprobarea inspectorului general al poliţiei de frontieră.

Cât priveşte noţiunile de punct de trecere a frontierei, punct de mic trafic şi punct destinat trecerilor simplificate, acestea sunt definite la art. 1 lit. i. şi j. din O.U.G. nr. 105/2001. Potrivit acestora, punctul de trecere a frontierei este un loc organizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat, iar punctul de mic trafic şi punctul destinat trecerilor simplificate sunt locuri organizate de Guvern pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor din zona de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin convenţii şi acorduri încheiate cu statele vecine.

Aşadar, introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor sau bunurilor prin alte locuri decât cele prevăzute la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 86/2006, art. 8 şi 9



583

din O.U.G. nr. 105/2001, astfel cum sunt definite la art. 1 lit. i şi j din aceeaşi ordonanţă, constituie elementul material al contrabandei. De asemenea, constituie alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal şi locurile de trecere închise temporar sau definitiv prin hotărâre a Guvernului.

În punctele de trecere se organizează şi se efectuează controlul de frontieră al persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri atât la intrarea cât şi la ieşirea din ţară, precum şi controlul vamal. Controlul de frontieră are ca scop verificarea şi constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru intrarea şi ieşirea în/din ţară a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor bunuri (art. 11 din O.U.G. nr. 105/2001).

Deşi în lege nu se prevede expres, este limpede că trecerea mărfurilor sau bunurilor peste frontieră prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal duce la eludarea controlului, la sustragerea de la regimul vamal.

Existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni este condiţionată de faptul că prin comiterea acţiunii sau inacţiunii incriminate să se producă o urmare periculoasă.592

Urmarea imediată a infracţiunii de contrabandă constă în starea de pericol creată pentru acele interese ale statului care privesc regimul vamal şi, eventual, în producerea unei pagube materiale reprezentând sumele legal cuvenite pentru operaţiunile de trecere a bunurilor peste frontieră şi nepercepute.

Pornind de la faptul că legea nu a stabilit „expressis verbis” vreo condiţie privitoare la rezultatul infracţiunii de contrabandă, în literatura juridică s-a exprimat părerea potrivit căreia aceasta ar avea ca rezultat întotdeauna o stare de pericol şi niciodată o vătămare materială.

Cu privire la susţinerea potrivit cu care infracţiunea de contrabandă ar fi de rezultat, acesta fiind concretizat prin existenţa unor bunuri trecute peste frontieră fără a fi prezentate la biroul vamal593 şi, ca urmare, prin neplata datoriei vamale, legiuitorul nu a incriminat, în conţinutul infracţiunii de contrabandă, neplata datoriei vamale.

De asemenea, eventualele pagube materiale înregistrate de stat au fost considerate „consecinţe subsecvente consecutive”. Drept urmare, s-a concluzionat că infracţiunea de contrabandă „nu constituie, în principiu, o faptă penală de rezultat material sau o infracţiune de prejudiciu”.

Pentru existenţa infracţiunii este suficientă producerea unei stări de pericol, stare ce survine odată cu comiterea acţiunii sau inacţiunii, legiuitorul

592 Gh. Alecu, op. cit., p. 185. 593 A. Ciopraga, A. Ungureanu, op. cit., p. 678.



584

limitându-se la descrierea activităţii materiale, fără nici o referire în cuprinsul normei de incriminare la urmarea produsă. Aceste infracţiuni sunt cunoscute în doctrină drept infracţiuni formale, de pericol sau de atitudine.594

Realitatea obiectivă ne arată că anual, prin fapte de contrabandă se aduc prejudicii de miliarde de lei bugetului de stat şi că raţiunea pentru care a fost incriminată această faptă constă, în primul rând, în interesul statului de a înlătura pagubele ce i se produc. Din acest punct de vedere considerăm că urmarea imediată a contrabandei este complexă.

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată a contrabandei, oricare ar fi ea (starea de pericol sau prejudiciul cauzat statului) rezultă din materialitatea faptelor - ex re595.

Latura subiectivă Latura subiectivă ca element al conţinutului infracţiunii cuprinde

totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea ei ca infracţiune596. Elementul subiectiv principal în care se exprimă mai evident atitudinea conştiinţei şi voinţei faţă de faptă şi urmările ei este vinovăţia.

Contrabanda, în forma incriminată la art. 270 din Legea nr. 86/2006, se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Cu alte cuvinte, subiectul activ nemijlocit al contrabandei are reprezentarea rezultatului faptei şi urmăreşte producerea lui prin ducerea la bun sfârşit a acţiunii sale.

Din context rezultă, însă, fără îndoială că nimeni nu se încumetă la o asemenea faptă decât cu un scop şi anume acela al eludării regimului juridic vamal.

Scopul este reprezentarea pe plan mental a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de infractor.597

De altfel, în doctrina penală s-a admis că, de cele mai multe ori, prin fapta infracţională se urmăreşte un scop, „care devine un fir conducător al întregii atitudini a conştiinţei infractorului, al vinovăţiei lui”.

Scopul presupune în ultimă analiză o situaţie la care aspiră cel ce săvârşeşte fapta. Prin urmare, în faţa evidenţei, legiuitorul a considerat de prisos indicarea unui element care, oricum, rezultă din logica lucrurilor. 594 Gh. Alecu, op. cit.., p. 187. 595 Gh. Diaconescu, op. cit., p. 333. 596 C. Mitrache, op. cit., p. 96. 597 Gh. Alecu, op. cit., p. 197.



585

Componentă a laturii subiective, scopul infracţiunii de contrabandă se materializează în schimbarea obţinută în realitatea obiectivă ca urmare a realizării elementului material, în mod practic, făptuitorii urmăresc sustragerea de la regimul vamal cu consecinţe subsecvente precum neplata datoriei vamale, alimentarea economiei subterane, etc.

Subiectul activ al infracţiunii de contrabandă are reprezentarea că săvârşind acţiunea interzisă de lege produce o stare de pericol pentru buna şi normala desfăşurare a relaţiilor sociale din domeniul vamal. Totodată, este în afară de orice îndoială că făptuitorul urmăreşte sustragerea mărfurilor şi a bunurilor de la regimul vamal. În concluzie, el acţionează cu intenţie directă în sensul prevederilor art. 19 alin. 1, pct. 1, lit. a. Cod penal.

La nici o infracţiune intenţionată nu poate lipsi mobilul întrucât nu poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil.598

În privinţa mobilului sau motivului care determină săvârşirea contrabandei, legea nu prevede o „condiţie subiectivă necesară” pentru existenţa infracţiunii.

Totuşi, dacă din probele administrate rezultă că făptuitorul a acţionat din motive josnice (cum ar fi: lăcomia, dorinţa de înavuţire rapidă sau profitând de o calamitate) se pot reţine în sarcina sa circumstanţele agravante prevăzute la art. 75 alin. 1 lit. d. şi f. din Cod penal. În literatura de specialitate s-a considerat că trecerea peste frontieră în condiţii de eludare a regimului juridic vamal a unor bunuri din patrimoniul cultural naţional sau arhivistic trebuie să fie reţinută ca faptă comisă din motive josnice şi, în consecinţă, să se aplice prevederile referitoare la circumstanţa agravantă respectivă (art. 75 alin. 1 lit. d. Cod penal). Mobilul infracţiunilor, inclusiv al contrabandei, trebuie cunoscut pentru a se înţelege voinţa de săvârşire a faptei, complexitatea şi gradul de periculozitate socială599.

În fine, trebuie precizat că latura subiectivă a contrabandei, ca a oricărei infracţiuni, adică vinovăţia, mobilul şi scopul, toate fiind manifestări ale psihicului uman, vor rezulta din materialitatea faptelor şi a circumstanţelor în care acestea s-au comis. Mai exact, este vorba de substanţialitatea faptei săvârşite şi de circumstanţele materiale care au premers, au acompaniat şi au urmat comiterii faptei600.

598 Gh. Alecu, op. cit.., p. 197. 599 I. Oancea, op. cit.., p. 187. 600 Fl. Sandu, op. cit.., p. 66.



586

A. Contrabanda simplă Fapta incriminată în art. 270, Cod Vamal constă în „introducerea în sau

scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.”.

Latura obiectivă Latura obiectivă a infracţiunii de contrabandă este diferită, după cum

această faptă penală se comite într-una din variantele prevăzute în art. 270-274 Cod vamal.

Elementul material al laturii obiective a contrabandei prevăzute în art. 270, Cod Vamal constă într-o activitate de introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal. Deci o cerinţă esenţială pentru existenţa laturii obiective ale acestei fapte penale priveşte locul comiterii infracţiunii.

Pentru a determina conţinutul acestei cerinţe esenţiale, pentru existenţa laturii obiective, trebuie să ţinem seama mai întâi de împrejurarea că, în sistemul de drept român aflat în vigoare, frontiera vamală a României este identificată cu frontiera de stat. În temeiul art. 8 din O.UG. 105/2001 privind frontiera de stat a României. Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri se va face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internaţional.

Trecerea frontierei de stat a României se poate face şi prin alte locuri, dar în condiţiile stabilite de comun acord prin intermediul unor documente bilaterale încheiate de România cu statele vecine ei.

Trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor bunuri se va face cu respectarea legilor ce reglementează regimul vamal. În punctele de control îşi desfăşoară activitatea şi personalul vamal din cadrul echipelor de control, potrivit reglementărilor referitoare la controlul vamal. Controlul vamal al mărfurilor, bagajelor şi a altor bunuri aflate asupra persoanelor se vor desfăşura în conformitate cu prevederile art. 19 din cadrul O.U.G. 105/2001 ulterior efectuării controlului documentelor pentru trecerea frontierei de stat.

În consecinţă, din litera şi economia art. 2 alineatul 2 şi al art. 9 alineatul 3 din Codul Vamal rezultă următoarele: punctele de control pentru trecerea frontierei de stat a României sunt reglementate ca ”locuri stabilite pentru controlul vamal”.



587

Deci prin expresia „alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal” se înţeleg alte locuri decât punctele de control vamal care pot fi puncte de frontieră în conformitate cu art. 2 alineatul 2 sau alte locuri stabilite prin Regulamentul vamal în conformitate cu art. 9 alineatul 3 Cod Vamal.

Potrivit legii, activitatea ilicită care constituie elementul material al contrabandei prevăzute în art. 270 Cod Vamal constă într-un act de introducere în sau de scoatere din ţară a unor bunuri.

Existenta elementului material al infracţiunii de contrabandă este condiţionat de un act de introducere în sau de scoatere din ţară a unor mărfuri sau alte bunuri. Activitatea ilicită examinată mai sus este în ansamblul său o activitate comisivă ce se realizează întotdeauna printr-un act comisiv şi anume trecerea peste frontiera de stat a unor bunuri.

În alte cuvinte, existenta elementului material al contrabandei, prevăzută de art. 270 Cod Vamal este dependentă de o primă cerinţă esenţială, extrinsecă şi anume manifestarea externă a făptuitorului ce constă în introducerea sau scoaterea din tară a unor bunuri. Această activitate este necesar să se desfăşoare prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal adică prin orice alte locuri decât cele care sunt puncte de control pentru trecerea frontierei de stat deschise traficului internaţional.

Cerinţa esenţială în discuţie pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de contrabandă prevăzute în cadrul art. 270 Cod Vamal, este realizată şi în ipoteza în care un punct de control a fost închis temporar printr-o hotărâre a Guvernului României, sau cu atât mai mult punctul de control a fost închis definitiv printr-un astfel de act normativ. În ambele variante enumerate mai sus contrabanda este susceptibilă a fi comisă.

Urmarea imediată În sistemul dreptului penal român, de regulă, comiterea oricărei acţiuni

sau inacţiuni interzisă de lege, oricare ar fi modalitatea sau forma în care se realizează aceste acţiuni sau inacţiuni, vor produce întotdeauna un anumit rezultat.

Urmarea periculoasă este definită în doctrină ca fiind acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este



588

susceptibilă să o producă şi care-şi găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală.601

Prin urmarea imediată se desemnează rezultatul pe care îl va produce acţiunea sau inacţiunea prin intermediul căreia se realizează elementul material, o urmare care condiţionează existenţa laturii obiective şi deci implicit a infracţiunii.

În principiu, credem că orice faptă prevăzută de legea penală indiferent de sediul ei incriminator va produce în cazul săvârşirii ei un anume rezultat, fie că acest rezultat este conştientizat sau nu de către infractor. De asemenea, credem că realizarea elementului material al contrabandei are ca urmare imediată o atingere adusă regimului juridic vamal, ca valoare social apărată de legea penală.

O altă urmare imediată este sustragerea bunurilor de la regimul vamal, scop urmărit de către făptuitor pentru a-şi satisface dorinţa sa de câştig ilicit şi deci implicit setea de putere care este conferită de forţa economică.

Nu se poate susţine că infracţiunea de contrabandă ar avea ca urmare imediată o vătămare materială pentru considerentul că legea, în art. 270 Cod Vamal, nu condiţionează în mod explicit existenţa laturii obiective a infracţiunii de producere a unui rezultat material, la nici una din modalităţile sau dintre variantele normative.

Urmarea produsă sau care se putea produce se referă la consecinţele concret pricinuite prin comiterea faptei prevăzute de legea penală, precum şi la cele eventuale pe care, în concret, fapta săvârşită era susceptibilă să le producă, urmările socialmente periculoase constituind o cerinţă indispensabilă oricărei infracţiuni.602

Latura subiectivă Latura subiectivă a conţinutului fiecărei infracţiuni constă în totalitatea

condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului sub raportul conştiinţei şi voinţei sale faţă de materialitatea faptei săvârşite pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.603

Latura subiectivă a infracţiuni de contrabandă săvârşită în varianta normativă prevăzută în art. 270 Cod Vamal, are ca element subiectiv şi 601 T. Vasiliu şi colab., Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 115; Gh. Alecu, op. cit., p.185. 602 Gh. Alecu, op. cit., p. 148. 603 Gh. Alecu, op. cit., 2007, p. 194.



589

constitutiv intenţia directă ori indirectă întrucât nu se mai prevede un scop precis determinat.

Pentru existenţa elementului subiectiv al infracţiunii de contrabandă este îndestulător dacă scopul special şi anume neplata datoriei vamale, implicit sustragerea de la regimul juridic vamal, a fost săvârşit sau numai acceptat de către infractor, fiind fără relevanţă dacă un astfel de scop a fost şi realizat.

În ceea ce priveşte mobilul cu care acţionează făptuitorul contrabandei, ca impuls intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi pe cale de consecinţă punerea în executare a acesteia604, nu constituie o condiţie subiectivă necesară pentru existenţa infracţiunii de contrabandă, deci mobilul este cu alte cuvinte un element facultativ în cadrul conţinutului subiectiv al faptei de contrabandă.

Culpa nu poate constitui element subiectiv al conţinutului infracţiunii de contrabandă, deoarece fiind o faptă comisivă legea nu prevede expres existenţa contrabandei atunci când infracţiunea este săvârşită din culpă.

Intenţia directă sau indirectă care alcătuieşte elementul subiectiv din conţinutul infracţiunii de contrabandă va rezulta din constatarea materialităţii faptei comise şi a circumstanţelor reale ale comiterii infracţiunii, deci din substanţa intrinsecă a faptei săvârşite şi din circumstanţele obiective care au premers, au acompaniat şi au urmat comiterii acestei infracţiuni.

B. Contrabanda calificată Latura obiectivă Introducerea în sau scoaterea din ţară, fără drept, de arme, muniţii,

materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase constituie infracţiunea de contrabanda calificată în temeiul art. 271 din Legii nr. 86/2006.

După cum se observă este vorba de încălcarea unor prohibiţii instituite de lege şi anume introducerea sau scoaterea din ţară a anumitor mărfuri sau bunuri, fără drept, în conformitate cu prevederile art. 269, alin. 3 din Legea nr. 86/2006, atunci când importul sau exportul nu este permis decât cu prezentarea unei autorizaţii speciale sau a unei licenţe, mărfurile sunt prohibite, dacă nu sunt însoţite de un astfel de titlu sau dacă acesta nu este valabil. Legea vamală actuală şi regulamentul ei de aplicare nu cuprind dispoziţii exprese referitoare la

604 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Drept penal., Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 116.



590

interdicţia impusă persoanelor fizice de a introduce sau scoate din ţară arme, muniţii, materii explozive sau radioactive, produse şi substanţe stupefiante şi psihotrope, produse şi substanţe toxice aşa cum se găseau în legislaţia vamală anterioară (art. 55 lit. b. şi c. şi art. 56 lit. d. şi e. din L. nr. 30/1978).

Prin „drept” apreciem că trebuie înţeles un înscris emis de un organ competent – special abilitat de autoritatea română în acest sens – în care se arată că se îngăduie, unei persoane fizice sau juridice, introducerea, scoaterea sau tranzitarea teritoriul României cu bunurile ce constituie obiectul material al infracţiunii în discuţie. Nu poate fi vorba despre un drept general ci, pentru fiecare categorie de bunuri, dat fiind diversitatea acestora, autorizaţia urmează a fi eliberată de un anumit organ.

Singurele referiri la introducerea sau scoaterea din ţară de către persoanele fizice a acestor obiecte, produse ori substanţe le aflăm în art. 156 lit. a şi b din Regulamentul vamal care dispune că sunt supuse declarării scrise, în toate cazurile, la intrarea sau ieşirea din ţară armele şi muniţiile, materiale explozive, radioactive, nucleare, precum si produse strategice prevăzute în legi speciale, drogurile sau substanţe psihotrope şi precursorii acestora, materiale biologice cu potenţial de contaminare în masă, medicamente care conţin substanţe stupefiante sau psihotrope, substanţe chimice esenţiale, precum şi produse şi substanţe toxice;

Pentru existenţa contrabandei calificate nu are relevanţă cantitatea sau valoarea obiectelor, produselor sau substanţelor menţionate la art. 271 din Legea nr. 86/2006.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii analizate îl constituie introducerea în sau scoaterea din ţară, de arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase fără drept. Cerinţa esenţială pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii vizează absenţa unui înscris oficial prin care autorităţile publice competente săi confere un drept de introducerea în sau scoaterea din ţară ori tranzitul armelor, muniţiilor, materialelor explozibile, drogurilor, precursorilor, materialelor nucleare sau altor substanţe radioactive, substanţelor toxice, deşeurilor, reziduurilor ori materialelor chimice periculoase.

Elementul material al infracţiunii se realizează indiferent dacă trecerea frontierei se produce prin locuri stabilite pentru controlul vamal sau prin alte locuri. De asemenea, nu are relevanţă dacă făptuitorul este proprietarul bunurilor sau numai un posesor ori doar un reprezentant al vreunei societăţi comerciale.



591

Urmarea imediată Urmarea imediată a faptei o constituie starea de pericol care se creează

pentru siguranţa naţională şi ordinea publică (arme, muniţii), sănătatea populaţiei (stupefiante, substanţe psihotrope, toxice), în general pentru regimul juridic vamal.

Latura subiectivă Contrabanda calificată se comite cu intenţie directă, în sensul că

făptuitorul prevede „rezultatul” faptei sale şi urmăreşte producerea lui. Trecând peste frontieră bunuri din cele enumerate la art. 271 din Legea nr. 86/2006, fără drept, infractorul are în vedere şi urmăreşte eludarea unor prohibiţii, sustragerea de la regimul vamal. Această cerinţă subiectivă, esenţială va trebui să rezulte din datele şi din întreaga situaţie de fapt a cauzei.

Scopul cu care se săvârşeşte introducerea în sau scoaterea din ţară a bunurilor speciale, fără drept, este manifest, nesocotirea regimului vamal şi valorificarea ilicită a acestor bunuri în detrimentul unor interese sociale majore analizate în materia obiectului juridic.

Scopul reprezintă ceea ce urmăreşte făptuitorul prin săvârşirea faptei.605 Mobilul şi la contrabanda calificată, nu constituie un element necesar

pentru existenţa laturii subiective, stabilirea mobilului săvârşirii infracţiunii, în concret, fiind utilă pentru individualizarea pedepsei de către instanţa de judecată.

Forme, modalităţi şi sancţionarea contrabandei Prin formele infracţiunii se înţeleg acele feluri sau variante ale aceleiaşi

infracţiuni, care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit activitatea infracţională.606

Forma tipică a infracţiunii descrise în norma penală este reprezentată de infracţiunea consumată, legea incriminând faptele care au produs urmarea periculoasă, adică cele ajunse în faza consumării, actele pregătitoare şi tentativa constituind formele atipice, care devin infracţiuni numai prin incriminarea lor expresă în legea penală.

605 Gh. Alecu, op. cit., p. 197. 606 I. Oancea, op. cit., p. 194.



592

După fazele de desfăşurare, recunoscute de legislaţia şi doctrina dreptului penal, infracţiunea intenţionată se prezintă sub următoarele forme:

actele pregătitoare; tentativa; fapta consumată; fapta epuizată;

În literatura juridică, actele pregătitoare au fost definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii infracţiunii.607

În cazul infracţiunii de contrabandă, legiuitorul nu a incriminat actele pregătitoare, nesancţionându-le ca o formă de activitate infracţională. Totuşi, aceste acte pregătitoare capătă relevanţă penală în situaţia în care infracţiunea de contrabandă – în considerarea căreia au fost efectuate şi la comiterea căreia au contribuit – s-a consumat sau a rămas în forma de tentativă608. Trebuie observat că ele cad sub incidenţa legii penale nu ca acte pregătitoare, ci ca acte de participaţie609, în condiţiile în care au fost efectuate de o altă persoană decât cea a autorului.

Acţiunile desfăşurate de făptuitori departe de frontieră pentru realizarea rezoluţiei infracţionale, dar care nu pot avea ca rezultat trecerea bunurilor peste frontieră considerăm că, trebuie să rămână nepedepsite, tocmai pentru ca renunţarea să reprezinte efectiv o şansă pentru făptuitori, urmând ca în cadrul tentativei să intre doar acţiunile efectuate din momentul în care făptuitorii s-au angajat efectiv în trecerea bunurilor peste frontieră, activitatea fiind întreruptă, ca exemplu: datorită intervenţiei poliţiei de frontieră, stricării mijlocului cu care transportau bunurile în zona frontierei, apariţia unor fenomene meteo nefavorabile etc.

În mod logic se poate accepta că un individ sau un grup, în dorinţa de a trece peste frontiera României bunurile fără a respecta regimul vamal, începe şi desfăşoară un complex de activităţi la o distanţă în timp şi în spaţiu, de multe ori, apreciabilă faţă de momentul când a conceput să desfăşoare trecerea efectivă peste frontieră. Aşa cum am arătat actele pregătitoare nu cad sub incidenţa legii penale, urmând să analizăm, în continuare, din ce moment conduita făptuitorilor devine efectiv condamnabilă, din punct de vedere penal. 607 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 112; Gh. Alecu, op. cit.., p. 205. 608 Fl. Sandu, op. cit., p. 115. 609 Art. 26 din Codul Penal.



593

Tentativa în elongaţia activităţii infracţionale, constituie o etapă de realizare a activităţii materiale, situându-se între faza actelor pregătitoare şi faza consumării acţiunii.610

Tentativa la infracţiunea de contrabandă este prevăzută de textul art. 275 din Codul Vamal, într-o incriminare comună pentru toate infracţiunile vamale, fiind aplicabile toate prevederile Codului Penal cu privire la instituţia tentativei.

În această materie se poate vorbi despre tentativă proprie de contrabandă când făptuitorul pune în executare rezoluţia de trecere peste frontieră a unor bunuri cu nesocotirea regimului vamal, executare care este întreruptă şi care, în lipsa apariţiei cauzei de întrerupere, ar fi putut izbuti. Tentativa improprie poate exista atunci când executarea a fost de la început sortită eşecului din cauza întrebuinţării defectuoase sau insuficienţei mijloacelor destinate a fi folosite pentru săvârşirea infracţiunii.

Practica judiciară şi doctrina penală au admis că infracţiunea de contrabandă, ca infracţiune comisivă, comportă tentativa proprie şi improprie, cât şi desistarea şi împiedicarea rezultatului, aşa cum acestea sunt reglementate de art. 21 şi 22 C. pen. Cel mai adesea contrabanda rămâne în faza de tentativă când făptuitorii sunt prinşi înainte de a intra sau ieşi în şi din ţară, adică sunt descoperiţi la punctele de control de către organele competente611.

Se poate vorbi de acte ce întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 270 şi 271 din Codul Vamal în forma tentativei, doar în cazul acelora care reprezintă manifestări de voinţă neechivoce pentru introducerea în sau scoaterea din ţară a unor bunuri, acte care se desfăşoară în zona frontierei putând conduce, în mod efectiv, la trecerea acesteia – în acest sens existând soluţii în practica judiciară şi o bună motivare în doctrină612.

Foarte important, pentru încadrarea contrabandei în forma tentativei, este stabilirea limitelor ce condiţionează manifestările efectelor juridice caracteristice acesteia. Astfel apreciem că, ceea ce diferenţiază actele pregătitoare şi tentativa de infracţiunea consumată sunt condiţiile ce caracterizează sistemul de referinţă spaţiio-temporal în care se desfăşoară activitatea ilicită.

În literatura de specialitate s-au exprimat diverse opinii în legătură cu momentele iniţiale şi finale ale tentativei de contrabandă, precum şi asupra condiţiilor concrete în care fapta rămâne în faza de tentativă. Apreciem că aceste dezbateri trebuie raportate la noţiunea de frontieră şi la aceea de control de 610 Gh. Alecu, op. cit., p. 211. 611 G. Antoniu, op. cit., p. 107; Gh. Diaconescu, op. cit., p. 334; Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 6 din 16 decembrie 1972, Culegere de decizii pe anul 1972, p. 37. 612 Fl. Sandu, op. cit.., p. 122-124.



594

frontieră, cum sunt definite de O.U.G. nr. 105/2001. Astfel, dacă trecerea înseamnă depăşirea liniei reale sau imaginare care uneşte două semne de frontieră sau care marchează mijlocului şenalului navigabil etc., tentativa reprezintă întreruperea acţiunii efective înainte de trecerea acestor limite. De asemenea, dacă activitatea de control se efectuează într-un port sau aeroport deschis traficului internaţional, descoperirea contrabandei într-un asemenea loc determină rămânerea ei în faza tentativei.

În conformitate cu art. 275 din Legea nr. 86/2006, tentativa la contrabandă şi contrabandă calificată se pedepseşte, iar în temeiul art. 20 alin. 2 C. pen. pedeapsa este cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată. Mai exact, tentativa la contrabandă se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani şi 6 luni şi interzicerea unor drepturi, iar tentativa la contrabandă calificată se pedepseşte cu închisoare de la un 1 şi 6 luni la 6 ani şi interzicerea unor drepturi.

Infracţiunea de contrabandă, prevăzută de art. 270 din Codul Vamal, se consumă instantaneu, odată cu trecerea frontierei de stat a României prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, iar cea de contrabandă calificată prev. de art. 271 odată cu trecerea de arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase peste frontieră, indiferent de loc.

Pentru aplicarea pedepselor prevăzute de lege, instanţele de judecată trebuie să constate că infracţiunea s-a consumat. Atât doctrina penală cât şi practica judiciară din ultima perioadă au acceptat că infracţiunile de contrabandă şi contrabandă calificată se consideră consumate atunci când mărfurile sau bunurile au fost trecute ilegal frontieră.

Având în vedere definiţia frontierei de stat de la art. 1 din O.U.G. nr. 105/2001 vom considera consumată contrabanda sau contrabanda calificată în momentul în care mărfurile sau bunurile au fost trecute peste linia reală sau imaginară care uneşte un semn de frontieră cu altul, în cazul frontierei terestre. La frontiera fluvială sau a celorlalte ape curgătoare se vor avea în vedere convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, principiul general acceptat fiind acela că frontiera trece pe la mijlocul şenalului navigabil, iar la apele nenavigabile pe la mijlocul pânzei de apă. La Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României.

Dacă trecerea frontierei se efectuează cu mijloace de transport prin punctele de trecere a frontierei, infracţiunea se consumă după trecerea prin



595

aceste puncte. În cazul folosirii mijloacelor rutiere, trecerea se efectuează prin puncte de trecere rutiere. Când pentru trecere se folosesc mijloace feroviare (trenuri) controlul se efectuează în staţia de frontieră sau pe parcurs, între staţia de frontieră şi o staţie interioară, moment în care contrabanda se poate consuma.

În cazul folosirii navelor la săvârşirea contrabandei, consumarea acesteia se raportează tot la efectuarea controlului la frontieră.

În principiu controlul navelor care intră sau ies în şi din porturile româneşti se efectuează în punctele de trecere portuare. Controlul navelor care urmează să oprească în porturile situate pe Dunăre, în care nu funcţionează puncte de trecere, se efectuează în primul port, situat în amonte sau în aval, în care funcţionează un punct de trecere.

La ieşirea din ţară controlul se efectuează în portul de unde pleacă nava. În situaţia în care în acel port nu există un punct de trecere, navele sunt obligate să oprească pentru control în unul dintre porturile Galaţi, Sulina, Tulcea, Constanţa - Sud sau Moldova Veche. La navele sub pavilion străin care navighează în sectorul Dunării de Jos, între porturile Sulina şi Brăila, controlul pentru trecerea frontierei se efectuează la intrare în portul Sulina, iar la ieşire, în unul din porturile Brăila, Galaţi, Tulcea sau Sulina dacă din aceste porturi navele pleacă direct în curse externe.

Controlul navelor care navighează prin canalul Dunăre - Marea Neagră se efectuează la intrare în portul Constanţa - Sud, iar la ieşire în ultimul port românesc din care navele pleacă în cursă. În portul Cernavodă se controlează numai acele nave care sosesc sau pleacă în cursă din portul Basarabi, Poarta Albă, Medgidia sau Cernavodă.

În portul Sulina se efectuează controlul la frontieră asupra tuturor navelor care navighează prin acesta spre porturile Reni sau Ismail. În portul Sulina nu sunt supuse controlului navele româneşti şi străine care vin din aceste porturi şi nu se opresc într-un port românesc, precum şi navele de mărfuri şi pasageri sub pavilion românesc care navighează între porturile Constanţa, Sulina, Galaţi şi Brăila, la intrarea şi la ieşirea din sectorul Dunării de Jos.

Navele sub pavilion străin care navighează în aval pe Dunărea interioară şi urmează să o tranziteze cu oprire efectuează controlul la intrarea în ţară în portul Călăraşi, iar pentru ieşirea din ţară, în ultimul port din care pleacă, dacă este organizat punct de trecere a frontierei, sau în portul Galaţi. Pentru navigaţia în amonte pe acest sector al Dunării, controlul la intrarea în ţară se efectuează în portul Galaţi, iar pentru ieşirea din ţară, în ultimul port din care pleacă nava, dacă este organizat punct de trecere a frontierei, sau în portul Călăraşi.



596

Navele sub pavilion străin care navighează în tranzit fără oprire pe Dunărea interioară sau pe canalul Dunăre - Marea Neagră sunt supuse controlului în portul Călăraşi, respectiv în portul Galaţi (art. 25 - 27 din O.U.G. nr. 105/2001).

În situaţia folosirii aeronavelor, consumarea infracţiunii se apreciază tot în raport de trecerea frontierei şi de efectuarea controlului. Acesta are loc în aeroporturile deschise traficului internaţional la plecarea şi la sosirea aeronavelor în şi din curse internaţionale. Dacă aeronavele care efectuează curse internaţionale aterizează din cauze de forţă majoră pe aeroporturi care nu sunt destinate traficului internaţional, situate în afara zonei de frontieră, controlul pentru trecerea frontierei se asigură de către unitatea de poliţie şi autoritatea vamala cele mai apropiate (art. 36 din O.U.G. nr. 105/2001).

Aşadar, în raport de locul şi momentul efectuării controlului la frontieră se poate stabili pe cale judiciară consumarea infracţiunii de contrabandă sau contrabandă calificată.

Legea prevede pentru infracţiunea de contrabandă pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi, iar pentru contrabanda calificată închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, daca legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare (art. 270 şi 271 din Legea nr. 86/2006).

Expresia din finalul art. 271 „dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare” are în vedere textele din Codul penal şi din unele legi penale speciale care incriminează nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art. 279 C. pen.), nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art. 2791 C.pen.), nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022 C.pen.), traficul de substanţe toxice (art. 312 C. pen.), traficul de droguri (art. 3 din Legea nr. 143/2000) şi operaţiuni ilicite cu precursori (art. 33 din Legea nr. 300/2002). În consecinţă, acolo unde vreunul din textele enumerate prevede o pedeapsă mai mare decât închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi, se va aplica prevederea respectivă.

Pentru ilustrarea unei asemenea situaţii, extragem dintre exemplele prezentate anterior, art. 3 din Legea nr. 143/2000 potrivit căruia introducerea sau scoaterea din ţară precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă faptele incriminate privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. De asemenea, potrivit art. 12 alin, 1 din Legea nr. 143/2000, faptele prevăzute la art. 3 se pedepsesc cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, dacă persoana care le-a săvârşit face parte dintr-o organizaţie sau



597

asociaţie ori dintr-un grup de cel puţin 3 persoane cu structuri determinate şi care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte şi al obţinerii de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite.

Dacă infracţiunea de contrabandă sau contrabandă calificată a fost săvârşită de una sau mai multe persoane înarmate ori constituite în bandă, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Când contrabanda sau contrabanda calificată a fost comisă de angajaţi sau reprezentanţi ai unor persoane juridice care au ca obiect de activitate operaţiuni de import - export, în folosul acestor persoane juridice se poate aplica şi interdicţia exercitării ocupaţiei, potrivit art. 64 C. pen.

Activitatea infracţională poate face parte, aşa cum se întâmplă în multe cazuri, dintr-un plan vast care cuprinde mai multe treceri peste frontieră de bunuri, cu eludarea regimului vamal. Într-o asemenea ipoteză, va trebui analizat dacă este vorba de o infracţiune unică continuată613, a cărei epuizare are loc în momentul comiterii ultimului act infracţional consumat sau tentat care întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, sau de un concurs real de infracţiuni,614 în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei care vor releva existenţa uneia sau a mai multor rezoluţii infracţionale615.

Odată stabilită consumarea infracţiunii, instanţa de judecată, pe lângă aplicarea pedepselor principale, complimentare şi accesorii prevăzute de lege, mai are obligaţia de a se pronunţa asupra măsurilor de siguranţă şi reparatorii în conformitate cu prevederile art. 111, 112 şi 118 C. pen., art. 14 C. pr. pen., art. 998 C. civ. şi art. 183 din Legea nr. 86/2006.

Deşi legea vamală nu conţine prevederi exprese referitoare la luarea măsurilor de siguranţă, în temeiul art. 362 C. pen. dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, dacă acele legi nu dispun altfel. Prin urmare, mărfurile sau bunurile care au constituit obiectul material al contrabandei vor fi supuse confiscării speciale în temeiul art. 118, lit. a. C. pen. ca fiind obţinute, rezultate sau produse prin fapta prevăzută de legea penală. În literatura juridică s-a susţinut întemeiat că lucrurile introduse în ţară prin contrabandă, deşi au preexistat faptei penale, sunt asimilate lucrurilor produse prin infracţiune deoarece au căpătat o astfel de stare616. 613 Art. 41, alin. 2, din Codul Penal. 614 Art. 33, alin. 1, lit. a, din Codul Penal. 615 A. Ciopraga şi A. Ungureanu, op. cit., p. 679. 616 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 318; C. Mitrache, op. cit., p. 177.



598

În cazul contrabandei calificate, lucrurile care au constituit obiectul material al acesteia (arme, muniţii, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale nucleare sau alte substanţe radioactive, substanţe toxice, deşeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase) sunt supuse confiscării speciale în temeiul art. 118 lit. e. C. pen. Atât în situaţia lucrurilor care au făcut obiectul contrabandei, cât şi al contrabandei calificate nu prezintă relevanţă dacă acestea erau sau nu în proprietatea făptuitorului ori a participanţilor la comiterea faptelor.

Sunt de asemenea, supuse confiscării speciale lucrurile care au servit ori au fost destinate să servească la comiterea contrabandei sau contrabandei calificate, precum mijloacele de transport întrebuinţate ori destinate a fi întrebuinţate, mijloacele de comunicaţie folosite, armele albe, ş.a. Temeiul legal al acestei măsuri îl constituie prevederile art. 118 lit. b. C. pen., iar condiţia esenţială este aceea ca lucrurile să aparţină infractorilor.

Când mărfurile sau alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii nu se găsesc, infractorul este obligat la plata echivalentului lor în bani (art. 183 din Legea nr. 86/2006). Această dispoziţie specială se corelează cu prevederile art. 118 C. pen. conferindu-le un spor de eficienţă în domeniul vamal.

Astfel, potrivit art. 118 lit. d. C. pen., banii sau alte valori rezultate în urma valorificării mărfurilor de contrabandă sunt supuse confiscării. În practică apar frecvente situaţii când mărfurile, banii sau valorile obţinute nu se mai găsesc făcând inaplicabile prevederile generale din Codul penal. Din acest motiv legiuitorul a considerat utilă introducerea în legea vamală a unei dispoziţii care să oblige infractorii la plata unor sume de bani echivalente mărfurilor sau bunurilor care nu se găsesc.

În unele împrejurări, prin săvârşirea contrabandei este încălcat şi dreptul statului de a încasa taxele vamale sau alte impuneri de natură fiscală. Nu orice trecere de mărfuri sau bunuri peste frontieră atrage obligaţia titularilor operaţiunii de a plăti taxe vamale. Dacă, totuşi, prin fapta incriminată s-a eludat plata obligaţiilor fiscale, statul are dreptul la despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. şi art. 14 C. pr. pen. Desigur că acestea nu au caracterul unor sancţiuni penale şi nici al măsurilor de siguranţă.



599

V. TRATAMENTUL JURIDICO-PENAL AL UNOR DELICTE CONTRA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

1. Contrafacerea obiectului unei invenţii şi însuşirea, fără drept, a

calităţii de inventator Conţinutul legal 617 Constituie delictul prevăzut în art.425 alin.l C. pen. „contrafacerea sau

folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii, precum şi însuşirea, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator”

Din analiza textului rezultă că sunt încriminate două fapte distincte, şi anume:

- contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii; - însuşirea, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator.

617 Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, publicată în M Of. al României, partea 1, nr. 212 din 21 octombrie 1991, modificată şi completată prin Legea nr. 203/2002, publicată în M. Of. nr. 340 din 22 mai 2002; Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante, publicată în M. Of. nr. 525 din 31 decembrie 1998; Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, aprobat prin H.G. nr. 152/1992, publicat în M.Of. nr. 79 din 30 aprilie 1992; Norme nr. 211/1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie emise de O.S.I.M., publicate în M.Of. nr. 358 din 22 septembrie 1998; Norme nr. 242/1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, emise de O.S.I.M., publicate în M.Of. nr. 57 din 18 februarie 1999; Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (P.C.T.), adoptat la Washington la 19 iunie 1970, ratificat de România prin Decretul nr. 81/1979, publicat în B.Of. nr. 22 ™P 8 martie 1979; Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de nucroorganisme în scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie 1977 şi modificat la 26 septembrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.75/1999 publicată în M.Of. nr. 210 din 13 gi 1999; Aranjamentul de la Strabourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie »26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr.3/1998 •Wrcată în M.Of. nr.10 din 14 ianuarie 1998; Acord între Guvernul României şi Organizaţia "f^eană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, ratificat prin O.G. nr.32/1996 Wjhcaţâ în M.Of. nr. 195 din 31 august 1996, aprobată prin Legea nr.32/1997, publicată în M.Of. • 3 din 14 martie 1997; Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 2.11.1961, revizuită la Geneva la 10 noiembrie 1972, Ia 23 octombrie 1978 şi la 19 martie 1991, la care România a aderat prin Legea nr. 186/2000, publicată în M.Of. nr.547 din 6 noiembrie 2000.



600

Ar putea săvârşi acest delict persoana care nu şi-a adus în nici un fel contribuţia la realizarea unei invenţii dar îşi arogă (în presă, într-o emisiune televizată etc.) calitatea de inventator.

Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special în cazul acestui delict îl constituie relaţiile sociale

privitoare la protecţia invenţiilor şi împotriva contrafacerii sau folosirii, fără drept, a obiectului unei invenţii, precum şi relaţiile sociale privitoare la protecţia calităţii de inventator împotriva însuşirii, fără drept, în orice mod, a acesteia.

Obiectul material în cazul săvârşirii faptei prin contrafacere, obiectul contrafăcut al invenţiei constituie produsul şi nu obiectul material al infracţiunii618. Obiectul material ar putea fi materialele de care se serveşte autorul pentru a realiza contrafacerea oricărui produs identic sau similar cu obiectul invenţiei. Atunci când fapta s-a comis printr-o acţiune de folosire fără drept a obiectului unei invenţii, obiectul material al acesteia este însuşi obiectul invenţiei.

Fapta de însuşire, fără drept, a calităţii de inventator, nu are obiect material, întrucât acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii nu se îndreaptă asupra unui lucru (bun sau persoană) ci asupra unui drept personal nepatrimonial.

B. Subiecţii infracţiunii Subiectul activ. Cele două fapte pot fi comise de orice persoană fizică care

îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a răspunde penal. De asemenea, subiect activ al acestui delict poate fi şi o persoană juridică

(art.439 C. pen.). Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, instigare şi complicitate.

Considerăm, că fapta de însuşire, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator poate fi săvârşită şi sub forma coautoratului, deoarece sunt îndeplinite condiţiile acestei forme de participaţie şi anume: se săvârşeşte o faptă prevăzuta de legea penală; cooperarea a două persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a

618 Coca Cozma Măria, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 291.



601

faptei prevăzute de legea penală; voinţa comună de a coopera a coautorilor la săvârşirea aceleiaşi fapte. De exemplu, fapta prin care două sau mai multe persoane, au hotărât de comun acord şi şi-au arogat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale calitatea de inventatori scriind împreună cererea de brevet ştiind că în realitate invenţia nu le aparţine. Ulterior, se face dovada că există un autor real al invenţiei pentru care s-a eliberat titlu de protecţie (brevet de invenţie) de către O.S.I.M.

Subiectul pasiv al faptei de contrafacere sau folosire, fără drept, a

obiectului unei invenţii este titularul brevetului de invenţie (inventatorul, succesorii lui în drepturi, unitatea angajatoare), iar în cazul săvârşirii faptei de însuşire a calităţii de inventator este autorul (coautorii) invenţiei.

Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă Elementul material al faptei de contrafacere sau folosire, fără drept, a

obiectului unei invenţii se realizează prin două acţiuni alternative: fie prin acţiunea de contrafacere, fie prin acţiunea de folosire, fără drept, a obiectului unei invenţii, în cazul faptei de însuşire, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator, elementul material constă în acţiunea de însuşire a calităţii de inventator.

Prin „invenţie" se înţelege o soluţie nouă, care rezolvă o problemă tehnică619 . Legislaţia din România nu defineşte noţiunea de invenţie însă potrivit art.7 alin.l în Legea nr. 64/1991 modificată şi completată privind brevetele de invenţie, o invenţie este brevetabilă dacă întruneşte următoarele condiţii: este nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă şi este susceptibilă de aplicare industrială. De asemenea, este obligatoriu ca prin invenţie să nu se încalce ordinea publică şi bunele moravuri (art.12 lit.a), iar invenţia să nu se încadreze în vreuna din situaţiile de excludere stabilite prin art.13 din Legea nr.64/1991, potrivit căreia „nu sunt considerate invenţii, în sensul art.7, descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, creaţiile estetice, planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie

619 Gh. Bucşă, Tiberiu Popescu, Dicţionar ilustrat de proprietate intelectuală, Ed. O.S.I.M. Bucureşti, 2003, p. 160.



602

de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, programele de calculator, prezentările de informaţii”.

„Obiect al invenţiei brevetabile” poate fi un produs, un procedeu, o metodă.

De asemenea, poate fi obiect al invenţiei brevetabile şi un nou soi de plantă, cu condiţia ca aceasta să fie nou, distinct, omogen, stabil, şi să poarte o denumire în conformitate cu prevederile art.15 din Legea nr.255/1998, privind protecţia noilor soiuri de plante.

Fapta analizată poate fi săvârşită prin două modalităţi normative alternative: contrafacere sau folosire, fără drept, a obiectului unei invenţii.

În prima modalitate, termenul de contrafacere este utilizat în înţelesul restrâns de fabricare fără drept a obiectului unui invenţii, prin opoziţie cu folosirea şi punerea în circulaţie, ca fapte asimilate contrafacerii.620

Fabricarea produselor constă în realizarea materială a unui obiect identic sau similar cu cel ce formează obiectul - produs al invenţiei brevetate. Considerăm că este suficientă fabricarea produsului, chiar dacă acesta nu a fost utilizat sau pus în circulaţie.

A doua modalitate de săvârşire a acestei fapte constă în folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii. Acţiunea de "folosire" presupune utilizarea (întrebuinţarea) obiectului unei invenţii în vederea realizării unui profit material.

Din acest considerent, întrebuinţarea unui asemenea obiect pentru uzul personal nu constituie infracţiune.

Atunci când se pun în circulaţie produse contrafăcute, fapta constituie o infracţiune distinctă (art.426 C.pen.).

Trebuie dovedită însă reaua credinţă a făptuitorului, deoarece este posibil ca produsele folosite să fi fost puse în circulaţie cu acordul titularului de brevet.

Pentru existenţa acestui delict este necesar ca brevetul să fie valabil, întrucât, în caz contrar, făptuitorul ar putea invoca nulitatea acestuia.

Acţiunile de contrafacere şi de folosire fiind variante alternative, fapta poate fi comisă în oricare dintre modalităţile corespunzătoare variantelor normative. A doua faptă distinctă, prevăzută în art.425 C. pen., constă în însuşirea, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator.

Prin „însuşire" se înţelege a pune stăpânire pe ceva, a lua în stăpânire, a-şi apropia, a-şi aroga un drept. În context, prin „însuşirea calităţii de inventator" se înţelege a se aroga calitatea de inventator a unei invenţii brevetate. Prin

620 Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creaţii noi, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, p. 123.



603

„inventator" se înţelege persoana care a creat invenţia (art.2 lit. h din Legea nr. 64/1991).

Pentru ai fi recunoscute şi apărate pe teritoriul României drepturile asupra invenţiei, inventatorul trebuie să obţină titlul de protecţie care este eliberat de O.S.I.M., atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea 64/19991 privind brevetele de invenţie modificată şi completată prin Legea nr. 203/2002.

Deci, calitatea de inventator nu poate fi protejată în lipsa unui titlu de protecţie, eliberat de O.S.I.M., aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul autorului de opere literare, artistice sau ştiinţifice pentru care nu trebuie să se elibereze vreun titlu de protecţie de către O.R.D.A. în vederea recunoaşterii şi apărării calităţii de autor a unei opere originale de creaţie intelectuală.

Atunci când la realizarea invenţiei au participat mai mulţi inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, dreptul aparţinând acestora în comun.

De cele mai multe ori, calitatea de autor al invenţiei şi cea de titular al brevetului de invenţie se întâlnesc în aceeaşi persoană, dar există şi situaţii când între cele două calităţi există deosebiri, şi anume: atunci când titular al brevetului este unitatea unde inventatorul îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, a unui contract de cercetare sau a unui contract de comandă.

Există situaţii când două sau mai multe persoane, independente una de alta, au realizat aceeaşi invenţie. în aceste cazuri, brevetul de invenţie se va elibera pinului inventator care a depus o cerere de brevet la O.S.I.M.621.

Pentru existenţa faptei de însuşire, fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a. să existe calitatea de inventator, protejată printr-un titlul de protecţie (brevet de invenţie) în vigoare;

b. să se săvârşească fapta de însuşire, în orice mod, a calităţii de inventator;

c. însuşirea să se realizeze fără drept. Printre modalităţile de însuşire se pot reţine: publicarea în presă, în cărţi,

în cărţi, in reviste, în broşuri a invenţiei, de către o persoană care pretinde că are calitatea de inventator a acesteia, sau prezentarea invenţiei într-o emisiune de

621 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale, ediţia a II-a, Comentariu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.37.



604

televiziune, ori intr-o expoziţie, de către o persoană care şi-a arogat calitatea de inventator.

In cazul faptei de contrafacere a obiectului unei invenţii, urmarea imediată constă în crearea, fabricarea unui produs similar sau identic cu obiectul invenţiei şi, prin aceasta, instituirea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege. Prin săvârşirea faptei se pot produce şi diverse consecinţe de natură civilă prin prejudiciile materiale aduse autorului brevetului de invenţie sau titularului certificatului de inventator.

În cazul faptei de însuşire, fără drept, a calităţii de inventator, urmarea imediată constă în schimbarea paternităţii invenţiei şi, prin aceasta, crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege.

Legătura de cauzalitate. Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta rezultă de regulă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă Forma de vinovăţie, în cazul acestui delict, este intenţia directă sau

indirectă. Legiuitorul nu a prevăzut vreo cerinţă privitoare la mobil sau scop dar acestea vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni. A. Forme. Fapta de contrafacere a obiectului unei invenţii, deşi este

susceptibilă de a fi comisă în toate formele imperfecte, textul nu încriminează nici actele pregătitoare şi nici tentativa. Pentru fapta de însuşire, fără drept, a calităţii de inventator, actele pregătitoare şi tentativa nu sunt posibile deoarece aceasta este o infracţiune instantanee.

Consumarea primei fapte are loc în momentul în care acţiunea încriminată a fost dusă până la capăt, respectiv, în momentul când s-a realizat obiect contrafăcut al unei invenţii sau când se foloseşte fără drept obiectul unei invenţii. Consumarea celei de a doua fapte are loc instantaneu şi anume în momentul însuşirii calităţii de inventator.

B. Modalităţi. Delictul de contrafacere sau folosire, fără drept, a obiectului unei invenţii poate fi comis în două modalităţi corespunzătoare celor două acţiuni (contrafacere sau folosire), iar delictul de însuşire, fără drept, în orice mod, calităţii de inventator poate fi săvârşit într-o singură modalitate normativă. Aceste modalităţi normative pot să le corespundă variate modalităţi de fapt.



605

C. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută, în cazul în care delictul este săvârşit de 8 persoană fizică, este închisoare strictă de la un an la 3 ani sau zile-amendă. Pentru faptele prevăzute în art.425 C.pen. persoana juridică se sancţionează cu amendă cuprinsă între 10 milioane şi 5 miliarde lei.

2. Punerea in circulaţie a produselor contrafăcute Conţinutul legal Urmărind să asigure o cât mai deplină ocrotire a drepturilor care rezultă

din realizarea unei invenţii, legiuitorul a incriminat, în afară faptei de contrafacere, fapta de punere în circulaţie a produselor contrafăcute.

Fapta de punere în circulaţie a produselor contrafăcute este strâns legat de fapta de contrafacere a unei invenţii, ea presupunând exploatarea, după contrafacerea sau folosirea fără drept a obiectului unei invenţii, a produselor realizate ca urmare a unei astfel de contrafaceri sau folosiri.

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare sunt dependente de asigurarea folosirii invenţiilor de către cei îndreptăţiţi cu prilejul punerii în circulaţie a produselor rezultate.

Obiectul material este reprezentat de acţiunea incriminată în dispoziţiile

art. 426 C. Pen. ,, punerea în circulaţie, referindu-se nemijlocit la produse realizate ca urmare a contrafacerii sau folosirii, fără drept, a obiectului unei invenţii, infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute are un obiect material, constând în asemenea produse’’. Prin urmare, obiectul material al infracţiunii constă în bunurile care rezultă din săvârşirea faptei de contrafacerere a obiectului unei invenţii, adică în produsul infracţiunii prevăzute de art. 425 Cp.

Subiectul infracţiunii Infracţiunea de punere în circulaţie a produselor contrafăcute poate fi

săvârşita de orice persoană. Astfel, subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care a săvârşit fapta din care au rezultat acele produse cât şi persoana care şi-a procurat numai produsele pentru a le pune în circulaţie.

Dacă acela care a pus în circulaţie produsele este chiar persoana care le-a realizat prin contrafacerea sau folosirea, fără drept, a obiectului unei invenţii,



606

răspunderea penală se stabileşte atât pentru infracţiunea de contrafacere a obiectului unei invenţii cât şi pentru infracţiunea de punere in circulaţie a produselor contrafacute.

Participaţia penală este posibilă atât în forma coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.

Conţinutul constitutiv Latura obiectivă Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de punere in

circulaţie a produselor realizate ca urmare a contrafacerii sau folosirii, fără drept a obiectului unei invenţii. A pune in circulaţie produse înseamnă a introduce produsele in circuitul desfacerii bunurilor. Nu interesează dacă făptuitorul a săvârşit un singur act de punere in circulaţie a produselor contrafăcute sau mai multe asemenea acte.

Latura subiectivă Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. In ambele

cazuri, făptuitorul, cunoscând produsele pe care le pun in circulaţie sunt realizate ca urmare a contrafacerii sau folosirii, fără drept, a obiectului unei invenţii, vrea sa săvârşească fapta si prevede ca prin aceasta creează o stare de pericol pentru economia naţională, precum si prejudicii titularului brevetului de invenţie.

Eroarea făptuitorului cu privire la provenienţa produselor înlătură răspunderea penală a acestuia.

Forme. Sancţiuni Tentativa nu este pedepsită de lege. Infracţiunea se consumă in momentul in care se realizează un act de

punere in circulaţie a produsului obţinut ca urmare a contrafacerii sau folosirii, fără drept, a obiectului unei invenţii. Dacă în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, făptuitorul săvârşeşte acte repetate de punere în circulaţie a unor astfel de produse, infracţiunea prezintă forma continuată de săvârşire epuizându-se în momentul comiterii ultimului act de punere în circulaţie.

Punerea în circulaţie a produselor contrafăcute se pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la trei ani sau zile-amendă.



607

3. Nerespectarea măsurilor de protecţie a desenelor si modelelor industriale

Conţinutul legal Art. 427 C. pen. (1) prevede că "însuşirea, fără drept, în orice mod a

calităţii de autor al desenului sau modelului industrial se pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la trei ani sau cu zile amendă ".

Alineatul (2) precizează că: "reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului industrial în scopul fabricării de produse cu aspect identic, fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul, folosirea sau stocarea unor astfel de produse in vederea punerii in circulaţie ori folosirii fără acordul titularului certificatului de înregistrare al desenului industrial, in perioada de valabilitate a acestuia, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la alin. (1)".

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale care se

formează, desfăşoară şi dezvoltă cu privire la dreptul de proprietate intelectuala cu referire la desenul sau modelul industrial.

O dată cu acestea şi anumite variante de săvârşire a elementului material al laturii obiective (vânzarea sau preluarea) infracţiunea are şi un obiect juridic special adiacent constituit de relaţiile sociale referitoare la interesele legitime ale persoanei fizice sau juridice desprinse din dreptul acesteia de procurare, uzitare a unor bunuri realizate în conformitate cu desenul sau modelul industrial.

Obiectul material face parte din structura infracţiunii numai în anumite modalităţi normative si variante de săvârşire a elementului material al laturii obiective a acesteia.

Astfel, in modalitatea normativă prevăzută in alin (1) ca si in cele prevăzute de alin (2), in variantele săvârşirii elementului material prin reproducerea fără drept a desenului sau modelului industrial şi fabricării de produse cu aspect identic infracţiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit (autor): al infracţiunii poate fi orice persoană

care are capacitatea de a răspunde penal legea neimpunând vreo altă condiţionare.



608

Infracţiunea poate fi săvârşită de către o singura persoană, dar şi de către mai multe persoane, în participaţie ocazional sub forma coautorului, instigării şi complicităţii.

Subiectul pasiv principal in modalitatea normativă prevăzută in alin(1)

este persoana fizică autor al desenului sau modelului industrial. Tot persoana fizică autor al desenului sau modelului industrial este subiect

pasiv principal al infracţiunii si in modalitatea normativă prevăzută in alin (2) teza săvârşirii elementului material prin reproducerea fără drept a acestora, precum şi celelalte variante ale acestuia, interesele legitime ale acestuia fiind periclitate.

In modalitatea normativă prevăzută în alin. (2) infracţiunea are si un subiect pasiv secundar constituit de persoana - fizică sau juridică - care deţine dreptul de posesie a desenului sau modelului industrial sau care a cumpărat produsele realizate prin reproducerea fără drept a acestora.

Conţinutul juridic Latura obiectivă Însuşirea calităţii de autor a desenului sau modelului industrial defineşte

elementul material la laturii obiective a infracţiunii în modalitatea normativă prevăzută în alin (1).

"Autorul" este persoana care a creat desenul sau modelul industrial. Ceea ce însuşeşte făptuitorul şi, constituie deci elementul material al

laturii obiective a infracţiunii, este calitatea de autor-creator al desenului sau modelului industrial. Făptuitorul nu-si însuşeşte desenul sau modelul industrial creat ci numai calitatea de autor al acestora.

Existenta unui acord din partea titularului certificatului de înregistrare al desenului industrial legitimează acţiunile aşa încât ele nu constituie elementul material al infracţiunii.

Latura subiectivă Aceasta diferă după modalităţile normative ale infracţiunii. Reproducerea fără drept, a desenului sau modelului industrial trebuie sa

fie săvârşită în scopul fabricării de produse cu aspect identic, fiind deci intenţia calificată. Pentru existenta infracţiunii în aceasta modalitate normativă legea



609

cere ca făptuitorul să acţioneze în acest scop, neimpunând şi necesitatea realizării lui.

Forme. Modalităţi. Regim sancţionar. Aspecte procesuale Tentativa nu este pedepsita. Infracţiunea se consumă atunci când fiind săvârşit elementul material a

apărut urmarea imediată. Este posibil ca infracţiunea sa fie continuă sau continuată, situaţie în care exista şi un moment al epuizării care survine la încetarea ultimului act de executare.

Pentru ambele modalităţi normative pedeapsa este alternativa, închisoare strictă de la unu la trei ani sau zile-amendă. Persoana juridică se sancţionează cu amendă în limitele prevăzute de art. 80 alin (3) Cp.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

4. Divulgarea datelor cuprinse în cererea de înregistrare a desenelor

si modelelor industriale Conţinutul legal Potrivit art. 428 C. pen. “divulgarea de către personalul Oficiului de Stat

pentru Invenţii si Mărci, precum si de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile sau desenele si modelele industriale, a datelor cuprinse în cererea de brevet sau în cererea de înregistrare, până la publicarea lor, se pedepseşte cu închisoare de la unu la trei ani sau cu zile amendă”.

Există date si informaţii cu caracter economic care, deşi nu constituie secrete de stat, nu sunt destinate publicităţii. Aceste date şi informaţii trebuie păstrate cu stricteţe, deoarece, chiar dacă nu sunt de însemnătatea celor care constituie secrete de stat, totuşi de ele se leagă de interese importante ale economiei naţionale.

Divulgarea unor astfel de date sau informaţii, fie de cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, fie de către cel care a ajuns să le cunoască în orice mod, prezintă pericol social.

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special sunt relaţiile sociale care se formează cu privire la

proprietatea intelectuală asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale.



610

Obiectul material nu face parte din structura infracţiunii întru-cât acţiunea care defineşte elementul material - divulgarea - este îndreptata şi exercitata asupra datelor cuprinse în cererea de brevet sau de înregistrare care nu au o existenta corporala.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit(autor) al infracţiunii nu poate fi decât persoana

care face parte din Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci sau care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile sau desenele şi modelele industriale. Infracţiunea are un subiect activ calificat de calitatea de funcţionar public sau funcţionar.

Este posibilă săvârşirea infracţiunii în participaţie ocazională sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii. Coautor nu poate fi decât cel care are calitatea de funcţionar public sau funcţionar.

Subiectul pasiv este persoana fizică, autor al invenţiei, desenului sau

modelului industrial, care a formulat cererea de brevet sau înregistrare şi ale carei drepturi sau interese legitime sunt periclitate prin divulgarea datelor cuprinse în acestea, pana la publicarea lor.

Timpul infracţiunii Divulgarea datelor cuprinse în cererea de brevet sau de înregistrare trebuie

sa fie săvârşită din momentul primirii acesteia şi pana în acela al publicării lor. Intervalul scurs din momentul primirii cererii de brevet sau de înregistrare

pana în acela al publicării datelor cuprinse în aceasta este timpul infracţiunii pentru ca înăuntrul acestuia exista obligaţia respectării confidenţialităţii lor a cărei încălcare prin divulgare constituie elementul material al laturii obiective a acesteia.

Conţinutul juridic Latura obiectivă Elementul material al laturii obiective constă în fapta (acţiunea) de a

divulga datele cuprinse în cererea de brevet sau de înregistrare a invenţiei, desenului sau modelului industrial. Este vorba de acele date cuprinse în cererea de brevet sau de înregistrare care duc la identificarea autorului, la stabilirea invenţiei, desenului sau modelului industrial la care se referă.



611

Divulgarea acestor date constituie elementul material al infracţiunii numai dacă este săvârşită pana la publicarea lor. Publicarea poate fi făcută oral, în scris, prin arătarea cererii, executarea şi comunicarea de copii de pe această, copii xerox, fotografii, prin imagini şi orice alt mijloc de comunicare.

Latura subiectivă Din punctul de vedere al laturii subiective infracţiunea este caracterizată

exclusiv de intenţie care poate fi directă sau indirectă. Mobilul determinării şi scopul urmărit nu au influentă asupra laturii subiective a infracţiunii ele urmând a fi avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.

Forme. Regim sancţionar Comisivă şi intenţionată infracţiunea poate rămâne în forma imperfecta a

tentativei întrerupta, care nu se pedepseşte. Consumarea infracţiunii are loc atunci când fiind săvârşit elementul material a apărut urmarea imediată, starea de pericol referitoare la relaţiile sociale privind dreptul de proprietate intelectuala în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor.

Pedeapsa este alternativa, închisoarea strictă de la unu la trei ani sau cu zile-amendă.

5. Nerespectarea măsurilor de protecţie a topografiei circuitelor

integrate Conţinutul legal Art. 429 C. pen. “(1) exploatarea fără autorizaţia titularului, a unei

topografii înregistrate a circuitelor integrate se pedepseşte cu închisoare strictă de la unu la trei ani sau cu zile amendă.”

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este dat de fascicolul de relaţii sociale referitoare

la proprietatea intelectuala care sunt puse în pericol prin exploatarea acestora fără autorizaţia titularului.

Obiectul material al infracţiunii este constituit de circuitele integrate.



612

Subiectii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care are

capacitatea de a răspunde penal. El poate săvârşi infracţiunea singur sau în participaţiune ocazionala în toate formele acesteia.

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana fizică, titular al dreptului de

proprietate intelectuală. Conţinutul juridic Latura obiectivă Constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii numai

exploatarea (folosirea) topografiei înregistrate a circuitelor integrate săvârşită fără autorizarea titularului acestora.

Latura subiectivă Intenţia directă sau indirectă, defineşte infracţiunea din punctul de vedere

al componentei subiective a conţinutului constitutiv al acesteia. Mobilul determinat şi scopul urmărit nu determină componenta subiectivă a infracţiunii, ele urmând a fi avute în vedere la individualizarea judiciara a pedepsei.

Forme. Regim sancţionar. Aspecte procesuale Deşi este posibil ca infracţiunea să rămână în forma imperfecta a tentativei

aceasta nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă atunci când fiind săvârşit elementul material a apărut urmarea imediată, starea de pericol, pentru aceasta nefiind necesara producerea unei pagube sau realizarea unui profit de către făptuitor.

Atunci când este continuată - ca urmare a săvârşirii unor fapte repetate în baza aceleiaşi hotărâri, infracţiunea are şi un moment al epuizării care apare o data cu încetarea ultimului act de executare. Pedeapsa este alternativa, închisoare strictă de la unu la trei ani sau zile-amendă.

Persoana juridică se sancţionează cu amendă, în limitele prevăzute în art. 80 alin. (3) Cp.




613

6. Nerespectarea măsurilor de protecţie a mărcilor şi indicaţiilor geografice

Conţinutul legal Potrivit art. 430 C. pen.“(1) se pedepsesc cu închisoarea strictă de la unu

la trei ani sau cu zile-amendă următoarele fapte: (a) contrafacerea, imitarea sau folosirea, fără drept a unei mărci, în

scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca;

(b) punerea în circulaţie fără drept a unui produs purtând o marca identica sau similara cu o marca înregistrata pentru produse identice sau similare şi care îl prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate;

(c) punerea în circulaţie a produselor care poarta indicaţii geografice care indica sau sugerează ca produsul în cauza este originar dintr-o altă regiune geografica decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în eroare a publicului cu privire la originea geografica a produsului.”

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale privind la

dreptul de proprietate intelectuală referitor la mărcile de fabricaţie şi indicaţiile geografice ale produsului originar.

Obiectul material în modalitatea normativă prevăzută în alin. (1) ce constă în fapte de contrafacere sau imitare a unei mărci, infracţiunea nu are obiect material. Marca imitată sau contrafăcută este produsul şi nu obiectul material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care are capacitatea

de a răspunde penal. Subiectul pasiv este persoana - fizică sau juridică - titulară a mărcilor sau

indicaţiilor geografice ale căror drepturi şi interese legitime sunt periclitate prin săvârşirea faptelor care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.



614

Conţinutul juridic Latura obiectivă Elementul material al laturii obiective a infracţiunii în modalitatea

normativă prevăzută în alin. (1) poate sa constea, alternativ, în fapte (acţiuni) de contrafacere, imitare sau folosirea unei mărci.

“Contrafacerea” este fapta (acţiunea) de a reproduce o marca originala în scop fraudulos, prezentând-o drept autentică.

“Imitarea”, în accepţiunea generala constituie copierea, reproducerea cu fidelitate a ceva, a unui comportament, atitudini, obiect etc.

“Folosirea” este fapta de întrebuinţare a unei mărci, uzul acesteia. Contrafacerea, imitarea sau folosirea constituie elementul material al

laturii obiective a infracţiunii numai dacă sunt exercitate asupra unei mărci. Prin marcă se înţelege semnul distinctiv (un desen, o figura, o denumire)

aplicat pe un obiect sau pe ambalajul acestuia pentru a indica provenienţa. Contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci de fabrica,

comerţ sau serviciu, determină existenta infracţiunii constituind elementul material al laturii obiective a infracţiunii numai dacă sunt săvârşite în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca.

“Indicaţia geografică” este îndrumarea, lămurirea, recomandarea, indiciul, informaţia pe care trebuie sa o poarte bunul pus în circulaţie cu privire la regiunea de origine a acestuia.

Latura subiectivă În modalităţile normative prevăzute la lit. (a) şi (c) latura subiectivă a

infracţiunii este definită de intenţie directă calificată de scop care este diferit. Faptele trebuie săvârşite în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor puse în circulaţie sau originii geografice a acestora. Existenta infracţiunii impune numai săvârşirea faptelor în scopul prevăzut nu şi realizarea acestuia.

Intenţia - directă sau indirectă - caracterizează latura subiectivă a infracţiunii în modalitatea normativă prevăzută la lit. (b).

Forme. Modalităţi. Regim sancţionar. Aspecte procesuale Rămânerea infracţiunii în forma imperfectă a tentativei –întreruptă sau

care nu şi-a produs efectul este posibilă, dar nu este incriminată.



615

Consumarea infracţiunii are loc o dată cu săvârşirea faptei care constituie elementul material şi survenirea urmării imediate, apariţia, după caz, a stării de pericol sau prejudicierea titularului mărcii înregistrate.

Este posibil ca infracţiunea să fie săvârşită prin fapte repetate în baza aceleiaşi hotărâri sau care se prelungesc în timp, situaţii în care ea este continuată sau continuă, după caz şi are şi un moment al epuizării care survine atunci când încetează ultimul act de executare.

Regimul sancţionar este unul alternativ constând în închisoare strictă de la unu la trei ani sau cu zile-amendă.


7. Nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor patrimoniale

de autor şi conexe Conţinutul legal Potrivit art. 436 C. pen.:“(1) se pedepsesc cu închisoare strictă de la un an

la trei ani sau cu zile amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor de autor sau conexe:

(a)distribuirea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe; (b)importul pe piaţa interna a copiilor, operelor sau produselor

purtătoare de drepturi conexe, realizate cu consimţământul titularilor; (c)închirierea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe; (d)comunicarea publica a operelor, altele decât cele muzicale sau a

produselor purtătoare de drepturi conexe; (e)radiodifuzarea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe; (f)retransmiterea prin cablu a operelor sau produselor purtătoare de

opere conexe; (g)realizarea de opere derivate; (h)fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau execuţiilor artistice ori

programelor de radiodifuziune sau de televiziune; (2) prin produse purtătoare de drepturi conexe se înţelege interpretările

sau execuţiile artistice fixate, fonogramele, videogramele ori propriile emisiuni sau servicii de programe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune”.



616

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este dat de relaţiile sociale care se formează,

desfăşoară şi se dezvoltă cu privire la drepturile patrimoniale de autor şi conexe. Obiectul material este constituit de produsele purtătoare de drepturi

conexe pentru ca asupra lor sunt îndreptate şi exercitate faptele de distribuire, import, închiriere comunicare publică, radiodifuzare şi retransmitere, care alternativ constituie elementul material al laturii obiective.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde

penal. La săvârşirea infracţiunii participă ocazional mai multe persoane sub

forma coautoratului, instigării şi complicităţii. Subiectul pasiv este persoana titulară a produselor purtătoare a drepturilor

conexe. Conţinutul constitutiv: Latura obiectivă Toate faptele prevăzute la lit (a)-(h) constituie alternativ elementul

material al laturii obiective a infracţiunii numai dacă sunt săvârşite fără autorizarea sau consimţământul titularului dreptului de autor sau drepturilor conexe. Infracţiunea este subsidiară, ea existând numai dacă faptele pentru care determină elementul ei material nu constituie o infracţiune mai gravă.

Urmarea imediată constă în starea de pericol creată pentru relaţiile sociale ocrotite.

Latura subiectivă Intenţia directă sau indirectă reprezintă forma de vinovăţie. Numai în modalitatea normativă prevăzută de lit. (h) latura subiectivă este

definită de intenţie calificată făptuitorul trebuind să săvârşească fapta de fixare a interpretărilor sau a execuţiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziune în scop comercial adică scopul comercializării acestora. Pentru existenta laturii subiective a infracţiunii în aceasta modalitate normativă este necesară numai urmărirea acestui scop nu şi realizarea lui.



617

Forme. Modalităţi. Regim sancţionar. Aspecte procesuale Tentativa nu este pedepsită. Consumarea infracţiunii are loc atunci când fiind săvârşit elementul

material a apărut urmarea imediată, starea de pericol pentru relaţiile sociale aparate.

Pedeapsa este alternativa, închisoare strictă de la unu la trei ani sau zile-amendă.


8. Nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor

nepatrimoniale de autor Conţinutul legal Potrivit art. 437 C. pen. “(1) fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept,

calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publica o opera sub un alt nume decât acela decis de autor, se pedepseşte cu închisoare de la un an la cinci ani sau cu zile-amendă”.

Obiectul infracţiunii Obiectul juridic special este constituit de relaţiile sociale care se formează

în legătură cu dreptul de autor în segmentul drepturilor nepatrimoniale care derivă din aceasta.

Obiectul material nu face parte din structura infracţiunii pentru că ceea ce

însuşeşte sau aduce la cunoştinţa publicului făptuitorul nu este opera, lucrarea, creaţia literară, artistică, ştiinţifică etc., ci calitatea de autor al acesteia sau numele sub care este adusa la cunoştinţa publicului.

Subiecţii infracţiunii Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care are

capacitatea de a răspunde penal. Subiectul pasiv este persoana titulară a dreptului de proprietate

intelectuală.



618

Conţinutul juridic Latura obiectivă Elementul material este constituit de faptele de însuşire a dreptului de

autor sau de aducere la cunoştinţa publica a operei sub alt nume decât acela decis de autor.

“Însuşirea” este fapta de asumare, de atribuire a calităţii de autor a unei opere.

Latura subiectivă Intenţia directă sau indirectă. Forme. Regim sancţionar. Aspecte procesuale Tentativa nu este pedepsită. Consumarea infracţiunii are loc atunci când fiind săvârşit elementul

material a apărut urmarea imediată, starea de pericol pentru relaţiile sociale aparate.

Pedeapsa este alternativa, închisoare strictă de la unu la cinci ani sau zile-amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.



619

VI. TRATAMENTUL JURIDICO-PENAL AL INFRACŢIUNILOR DE TERORISM

Analiza juridico-penală a infracţiunilor de terorism Ţara noastră, în deplin consens cu năzuinţele şi obiectivele altor state

democratice, a ratificat, prin Legea nr. 19/1997, Convenţia Europeană privind suprimarea terorismului, iar 4 ani mai târziu a fost emisă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 171 din 25.10.2001 privind sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii publice.

Iniţiativa legislativă a culminat prin adoptarea unei legi speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 535 din 25.11.2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului622.

Obiectul juridic special al infracţiunii de terorism îl constituie relaţiile sociale referitoare la ordinea publică, siguranţa şi liniştea cetăţenilor, relaţii incompatibile cu actele săvârşite în scopul provocării terorii, intimidării ori creării unei stări de panică.

Obiectul material constă în corpul persoanelor, precum şi în bunurile celor prejudiciate sau al altora împotriva cărora se acţionează prin săvârşirea actelor incriminate623.

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care răspunde din punct de vedere penal. Actele de terorism pot fi săvârşite şi de o singură persoană, dar, de regulă, sunt comise de mai multe persoane, un grup de persoane, existând un subiect activ multiplu. Participarea poate să se realizeze sub forma instigării şi a complicităţii.

Infracţiunea poate fi săvârşită şi de o persoană juridică, care răspunde penal dacă fapta a fost săvârşită în numele sau în interesul persoanei juridice, de către organele sau reprezentanţii acesteia.

Calitatea de subiect activ o poate avea un cetăţean român, un apatrid sau un cetăţean străin.

Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite.

622 publicată în M. Of. nr. 1161 din 8 decembrie 2004; A se vedea şi Gh. Alecu, Incriminarea crimelor şi delictelor de terorism la nivel naţional şi internaţional, op. cit., p. 251. 623 Gh. Diaconescu, C. Duvac, Drept penal. Partea specială. Noul Cod Penal, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006, p. 411;



620

Subiectul pasiv secundar - este orice persoană fizică sau juridică asupra căreia se îndreaptă actul terorist. Subiectul pasiv poate fi şi o persoană determinată care are o anumită calitate, funcţie (şef de stat, ambasador, diplomat etc.).

Elementul material al infracţiunii de terorism este alcătuit din elementul material al infracţiunilor de omor, omor calificat, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lipsire de libertate, distrugere, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare şi a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materialelor explozive624.

Având în vedere periculozitatea foarte mare a acestei infracţiuni, legiuitorul a înţeles să incrimineze atât „înţelegerea în vederea săvârşirii de acte de terorism...”, cât şi ,, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism’’.

Acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei incriminate va avea ca urmare imediată rezultatul specific infracţiunilor care compun elementul material (omor, omor calificat, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lipsire de libertate, distrugere, nerespectarea regimului materialelor nucleare, nerespectarea regimului materialelor explozive şi a materiilor radioactive).

Raportul de cauzalitate se stabileşte în prezent cu fiecare modalitate alternativă a infracţiunii şi după cum este vorba de o modalitate care implică un rezultat material sau o stare de pericol.

Timpul şi locul actului de terorism nu influenţează încadrarea juridică a faptei, deşi teroristul alege un loc foarte populat, cum ar fi: gări, aeroporturi, şcoli, pasaje subterane de metrou etc., astfel ca ecoul faptei să fie cât mai amplu.

Tentativa este posibilă şi este sancţionată cu pedeapsa pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată.

Infracţiunea se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie directă; făptuitorul îşi dă seama de caracterul şi natura faptelor pe care intenţionează să le comită, ca şi de consecinţele acestora, şi urmăreşte producerea urmărilor faptei.

De regulă, prin ameninţarea cu acte de terorism sau prin săvârşirea acestora se urmăreşte a obliga autorităţile publice sau anumite persoane să ia anumite decizii care le sunt necesare teroriştilor. Scopul rezultă clar din cererile formulate de terorişti.

624 V. Dobrinoiu şi colectiv, Drept Penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 6.



621

Scopurile generale ale terorismului sunt de ordin politic, urmărind atragerea atenţiei opiniei publice interne sau internaţionale asupra scopurilor urmărite de terorişti sau asupra modului de soluţionare a problemelor conflictuale, crearea unei stări de încordare internă, de nesiguranţă într-un anumit stat, promovarea unor interese de grup, realizarea unor interese militare etc.

La baza terorismului pot sta şi fanatismul religios sau sectant, naţional ori social, răzbunarea.

Atentatele teroriste şi asasinatele soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti, atentatele împotriva unor şefi de state şi guverne, fenomenul luării de ostatici, deturnările de aeronave sau terorismul nuclear, necesită, de regulă, activităţi de pregătire, presupun o premeditare a acţiunilor infractorilor625.

De aceea credem că infracţiunile de terorism se săvârşesc doar cu intenţie directă, nu şi cu intenţie indirectă626.

A. Actele de terorism Constituie acte de terorism, următoarele infracţiuni, atunci când sunt

săvârşite în scopul tulburării grave a ordinii publice, prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică :

a) infracţiunile de omor şi omor calificat, vătămarea corporală şi vătămarea corporală gravă, precum şi lipsirea de libertate în mod ilegal;

b) infracţiunile prevăzute în art. 105-108 din Codul aerian; c) infracţiunile de distrugere prevăzute în C. pen.; d) infracţiunile de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor,

nerespectarea regimului materialelor nucleare şi a altor materii radioactive, precum şi nerespectarea regimului materiilor explozive;

e) introducerea sau răspândirea în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau animalelor ori mediul înconjurător;

f) ameninţarea cu bombe sau cu alte materii explozive. În cazul acestei infracţiuni obiectul juridic special este complex. Se

disting astfel, într-un prim plan, relaţiile sociale care asigură ordinea şi liniştea publică, mediul înconjurător. 625 I. Bodunescu, D.R. Bodunescu, Relaţii internaţionale, problematici şi priorităţi pentru mileniul III, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2000, p. 175; 626 M. I. Rusu, Infracţiunea de terorism. Noua reglementare, în Revista de Drept Penal nr. 4/2006, p. 67.



622

Într-un alt plan, se situează relaţiile sociale referitoare la viaţa, sănătatea şi integritatea fizică a persoanelor.

Obiectul material este reprezentat de persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea ilicită.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi oricare persoană - cetăţean român, cetăţean străin ori apatrid. Subiectul activ poate fi şi persoana juridică.

Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia - coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite. În secundar subiect pasiv poate fi orice persoană, fizică sau juridică, asupra căruia sunt îndreptate acţiunile incriminate627.

Latura obiectivă Elementul material al infracţiunii este alcătuit din acţiunile - în

majoritatea cazurilor - proprii şi specifice infracţiunilor de omor, omor calificat, vătămare corporală şi vătămare corporală gravă, lipsire de libertate în mod ilegal, distrugere, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare şi a altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive, precum şi a infracţiunilor prevăzute în art. 105-108 din Codul aerian628.

La modalitatea normativă reglementată la lit. c, elementul material constă în acţiuni de introducere sau de răspândire în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine. Realizarea infracţiunii în această modalitate este însă condiţionată de existenţa unei cerinţe esenţiale, şi anume, ca fapta să pună în pericol sănătatea oamenilor sau animalelor ori mediul înconjurător.

În cazul faptei incriminate la lit. f, elementul material constă în acţiuni de ameninţare cu bombe sau alte materii explozive.

Elementul material al modalităţii normative de la alin. 6, constă într-o înţelegere dintre două sau mai multe persoane intervenită în scopul comiterii de acte de terorism.

Urmarea imediată principală rezidă în intimidarea, în teroarea sau în panica provocate, ce au ca rezultat o tulburare gravă a ordinii publice. În secundar, urmarea imediată constă în consecinţele provocate persoanelor ori bunurilor prin acţiuni violente. 627 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 324; 628 Gh. Alecu, Incriminarea crimelor şi delictelor de terorism la nivel naţional şi internaţional, op. cit., p. 257.



623

Legătura de cauzalitate trebuie dovedită şi ea se stabileşte prin intermediul urmării imediate secundare, de aceasta fiind condiţionată urmarea imediată principală, care este tulburarea gravă a ordinii publice prin intimidare, teroare sau crearea unei stări de panică.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea este intenţia

directă şi calificată exprimată prin scopul acţiunilor: tulburarea gravă a ordinii publice. Mobilul nu prezintă relevanţă pentru realizarea infracţiunii.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Actele preparatorii şi tentativa se pedepsesc în conformitate cu

prevederile alin. 4 şi 5 ale textului incriminator. Ca o excepţie de la regula instituită prin art. 35, alin. 2 din Codul penal,

tentativa la acte de terorism se sancţionează cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată sau cu o pedeapsă în cadrul limitelor imediat inferioare pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material şi s-a produs urmarea imediată a infracţiunii. Pentru consumarea infracţiunii nu este necesar să fie tulburată grav ordinea publică, suficient fiind ca fapta să fie comisă în acest scop.

Modalităţi. Modalităţile normative corespund acţiunilor prin care se exprimă infracţiunile enunţate în alin.1, lit. a-f, cât şi acţiunii prevăzute în alin. 6 - înţelegerea în vederea săvârşirii de acte de terorism.

Sancţiuni. În cazul infracţiunilor prevăzute în alin. 1 lit. a-d se aplică maximul special al pedepsei prevăzute de lege, care poate fi mărit până la maximul ei general, iar dacă maximul general este neîndestulător, pedeapsa poate fi sporită până la maximul general al pedepsei imediat superioare.

B. Asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism Asocierea în vederea săvârşirii de acte de terorism se pedepseşte cu

detenţiunea severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc ordinea

publică, siguranţa şi liniştea cetăţenilor împotriva actelor de terorism629. Crima este lipsită de obiect material, acţiunea proprie acesteia nefiind

îndreptată împotriva unei entităţi materiale.

629 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 326;



624

Subiectul activ poate fi orice persoană. Natura specială a crimei implică însă o pluralitate de subiecţi activi, o pluralitate constituită. Subiectul activ poate fi şi persoana juridică.

Subiectul pasiv este statul. Latura obiectivă. Elementul material al crimei se exprimă printr-o

acţiune, şi anume una de asociere. Urmarea imediată constă în apariţia unei stări primejdioase pentru

securitatea unei comunităţi, cât şi pentru ordinea de drept. Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptelor - ex re. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă şi calificată, întrucât însumează

elementul scop, care este acela de a săvârşi acte de terorism. Mobilul nu prezintă relevanţă la realizarea infracţiunii.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Tentativa se pedepseşte. Consumarea infracţiunii survine în

momentul constituirii unei grupări al cărei plan de acţiune constă în comiterea de acte de terorism.

Modalităţi. Este prevăzută o unică modalitate normativă şi anume aceea a asocierii.

Sancţiuni. Crima de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni se pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, iar tentativa, potrivit prevederilor art. 35, alin. 2, se sancţionează cu o pedeapsă imediat inferioară categoriei de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.

C. Finanţarea actelor de terorism Constituie infracţiune, punerea la dispoziţie sau colectarea de fonduri,

direct sau indirect, ştiind că aceste fonduri sunt folosite, în totul sau în parte, pentru săvârşirea actelor de terorism, se sancţionează cu detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc ordinea

publică, siguranţa şi liniştea cetăţenilor împotriva actelor de terorism. Obiectul material este constituit din fondurile colectate, realizate ori puse

la dispoziţie pentru săvârşirea de acte de terorism. Subiectul activ al crimei poate fi oricare persoană fizică sau juridică, dacă

fapta a fost comisă în numele sau în interesul persoanei juridice, de către



625

organele sau reprezentanţii acesteia. Participaţia penală este posibilă în toate formele acesteia - coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite. Latura obiectivă Elementul material se exprimă exclusiv prin acţiuni de: „punere la

dispoziţie”, „colectare”, „realizare de fonduri”, în scopul finanţării actelor de terorism.

Prin punere la dispoziţie se înţelege a pune la îndemână, a dărui, a propune, a oferi fonduri. Colectarea este înţeleasă ca acţiunea de a aduna bani sau obiecte date prin contribuţie benevolă, în scopul ajutorării cuiva. Finanţarea este acţiunea de a întreţine sau susţine cu bani o persoană, o instituţie.

Urmarea imediată constă în apariţia unei stări primejdioase pentru securitatea unei comunităţi şi pentru ordinea de drept.

Raportul de cauzalitate decurge din însăşi materialitatea faptelor - ex re. Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Mobilul nu prezintă relevanţă la realizarea infracţiunii. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Tentativa se pedepseşte. Consumarea infracţiunii survine

instantaneu, în momentul punerii la dispoziţie, colectării sau realizării de fonduri, fără a fi necesar, aşa cum s-a antamat, ca resursele materiale sau financiare să fie folosite în scopuri teroriste.

Modalităţi. Fapta se comite prin două modalităţi normative: punerea la dispoziţie, respectiv colectarea de fonduri.

Sancţiuni. Detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

D. Ameninţarea în scop terorist ,,Ameninţarea unei persoane sau colectivităţi prin orice mijloace cu

răspândirea sau folosirea de produse, substanţe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediului înconjurător se pedepseşte cu închisoare.

Ameninţarea adresată unui stat, unei organizaţii internaţionale sau unei persoane fizice ori juridice cu folosirea materialelor nucleare, a altor materii radioactive sau a materiilor explozive, în scopul de a provoca vătămarea corporală sau moartea unei persoane ori pagube materiale, se pedepseşte’’.



626

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc ordinea publică, siguranţa şi liniştea cetăţenilor împotriva actelor de terorism.

Acest delict este lipsit de obiect material, întrucât acţiunea ilicită este îndreptată împotriva unei entităţi imateriale - libertatea psihică a persoanelor sau colectivităţilor alertate.

Subiectul activ al delictului nu este determinat de text. El poate fi şi persoana juridică. Participaţia este posibilă în toate formele acesteia - coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite prin legea penală. Subiectul pasiv secundar este multiplu, şi anume persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează ameninţarea în scop terorist.

Latura obiectivă Elementul material al delictului constă într-o acţiune de ameninţare a unei

persoane sau colectivităţi. Ameninţarea semnifică insuflarea temerii unei persoane că va fi supusă unui pericol ca urmare a unei acţiuni viitoare a făptuitorului630.

Urmarea imediată constă într-o stare de panică (nelinişte, alarmare) creată unei persoane fizice, juridice ori unei comunităţi.

Legătura de cauzalitate. Pentru realizarea delictului este necesar a se dovedi că acţiunea de ameninţare a fost de natură a provoca subiectului pasiv starea de nelinişte.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă. Mobilul nu prezintă relevanţă, pentru realizarea infracţiunii. Forme. Modalităţi. Sancţiuni Forme. Tentativa la delictul de ameninţare în scop terorist nu este

sancţionată de lege, iar consumarea acesteia survine în momentul în care subiectul pasiv a perceput ameninţarea şi s-a produs starea de nelinişte, de temere.

Modalităţi. Cele prevăzute de textul legal. Sancţiuni. Acestea au fost stabilite în mod diferenţiat şi gradual, în funcţie

de pericolul social pe care îl prezintă fiecare dintre ipostazele normative.

630 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 330;



627

E. Alarmarea în scop terorist ,,Alarmarea fără motiv întemeiat, în scopul creării unei stări de panică, a

unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menţinere a ordinii publice prin corespondenţă, telefon sau orice alte mijloace se pedepseşte’’.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care ocrotesc ordinea

publică, siguranţa şi liniştea cetăţenilor împotriva actelor de alarmare în scop terorist631.

Obiectul material lipseşte la acest delict, deoarece acţiunea ilicită este îndreptată împotriva unei entităţi imateriale - libertatea psihică a persoanelor sau colectivităţilor alertate.

Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat de text, el poate fi orice persoană, fizică sau juridică. Participaţia este posibilă în toate formele acesteia - coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Latura obiectivă Elementul material al delictului constă într-o acţiune de alarmare. Prin

alarmare se înţelege acţiunea de anunţare a unei primejdii sau calamităţi care ameninţă populaţia. Acţiunea de alarmare poate fi efectuată prin telefon, corespondenţă sau orice alt mijloc de comunicare la distanţă.

Urmarea imediată constă, pe de o parte, în apariţia unei stări de pericol pentru liniştea şi confortul psihic al persoanelor fizice iar pe de altă parte, într-un semnal adresat instituţiilor şi autorităţilor precizate în text, care vor intra în alertă şi acţiona spre a verifica realitatea alarmei şi a interveni pentru ocrotirea ori salvarea oamenilor şi animalelor, pentru protejarea bunurilor şi mediului ambiant.

Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi materialitatea faptelor - ex re. Latura subiectivă Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte delictul este intenţia directă şi

calificată prin scop, scop care este acela de a provoca o stare de temere, de panică.

În acest fel, în vreme ce la prima infracţiune, ameninţarea cu folosirea substanţelor ori materiilor de distrugere în masă - mai ales în cazul nesatisfacerii

631 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 331.



628

pretenţiilor formulate de terorişti - se poate transforma oricând în rezultatul cu care se ameninţă, la cea de-a doua infracţiune acţiunea de alarmare nu are alt scop decât acela de a crea panică atât la nivel individual, cât şi al autorităţilor publice.

Mobilul nu joacă un rol în realizarea delictului. Forme. Modalităţi Sancţiuni Forme. Tentativa nu este sancţionată de lege, iar consumarea delictului

survine instantaneu, în momentul în care, fără motiv întemeiat, a fost alarmată o persoană fizică sau juridică - un organ specializat pentru intervenţii în caz de pericol ori un organ de menţinere a ordinii publice, cu privire la folosirea produselor cu efecte catastrofale.

Modalităţi. Textul prevede doar modalitatea normativă a alarmării. Sancţiuni. Situat pe o treaptă inferioară de pericol social în raport cu

delictul anterior analizat, delictul de alarmare în scop terorist este pedepsit cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.



629

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Abraham P., Derşidan E., Codul penal al României, comentat şi adnotat, Ed. Naţional, Bucureşti, 2002.

2. Alecu Gh., Incriminarea traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed. Europolis, Constanţa, 2004.

3. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2005.

4. Alecu Gh., Reglementarea penală şi investigarea criminalistică a infracţiunilor din domeniul informatic, Ed.Pinguin Book, Bucureşti, 2006.

5. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală. Curs universitar, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Europolis, Constanţa, 2007.

6. Alecu Gh., Criminalistică. Curs universitar, Ovidius University Press, Constanţa, 2004.

7. Alecu Gh., Criminalistică. Noţiuni teoretice şi practice, ediţia a II-a, Ed. Europolis, Constanţa 2006.

8. Barbăneagră Al., Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Chişinău, Ed. Arc, 2003.

9. Barbăneagră Al., Alecu Gh., Berliba V., Budeci V., Carpov Tr., Cuşnir V., Cojocaru R., Mariţ Al., Popovici T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Volcinschi V., Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, Ed. Sarmis, Chişinău, 2009.

10. Antoniu G., Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995, 11. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Gh., Dicţionar juridic penal, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 12. Antoniu G., Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, 2003. 13. Antoniu G., Noul Cod penal. Codul Penal anterior. Studiu comparativ,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 14. Antoniu G., Mitrache C-tin, Filipaş A., Stănoiu R. M., Ionescu Iosif,

Molnar I., Iliescu Nicoleta, Paşca Viorel, Basarab Matei, Noul Cod penal. Comentat, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.



630

15. Bacigalupo S., De la responsabilité pénale de las personas juridicas, Ed. Bosch, Barcelona, 1998.

16. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol.I-II, ediţia a 3-a, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001.

17. Bică Gh., Griga I., Paraschiv G., Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.

18. Biro L., Basarab M., Curs de drept penal al R.P.R. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.

19. Boroi Al., Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996. 20. Boroi Al., Norel N., Sultănescu V., Infracţiuni prevăzute de Legea nr.

143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,Bucureşti, Ed. Rosetti, 2001.

21. Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, revizuită conform noului Cod penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

22. Boroi Al., Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, , Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

23. Boroi Al., Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

24. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997.

25. Bulai C., Curs de drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2006.

26. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C-tin., Instituţii de drept penal, ediţia a III-a, Ed. Trei, Bucureşti, 2006.

27. Butiuc C., Infracţiunea complexă, Ed.All Beck, Bucureşti 1999. 28. Caraccioli Ivo, Manuale Breve di Diritto Penale. Parte generale,

CEDAM - Italia, 2002. 29. Cioclei V., Drept Penal. Partea specială, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,

2009. 30. Clocotici D., Teoria generală a dreptului, Ed. Europolis, Constanţa 200. 31. Colectiv, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei

Române, Bucureşti 1995. 32. Colectiv, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Editată de Ministerul

Public. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie Bucureşti, 2000.

33. Crişu S., Crisu E., Codul Penal Adnotat cu practică judiciară, Ed. Argessis Print, Curtea de Argeş, 2001.



631

34. Daneş Şt., Papadopol V., Individualizarea juridică a pedepselor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.

35. Dărângă N.A., Drept procesual penal român, Ed. Europolis, Constanţa 2003.

36. Diaconescu Gh., Infracţiuni în legi speciale şi în legi extrapenale, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 2002.

37. Diaconescu, Gh., Drept penal. Partea specială, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 2004.

38. Diaconescu Gh., Duvac C-tin, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Vol. I-II, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007.

39. Diaconescu Gh., C. Duvac, Tratat de drept penal.Partea specială, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2009.

40. Diaconescu H., Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

41. Dincu A., Drept penal. Partea generală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1975.

42. Dinuică D., Drept penal special. Aspecte teoretice şi de practică judiciară I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

43. Dobrinoiu V., Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995.

44. Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi Al., Drept Penal. Partea generală, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996.

45. Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I., Nistoreanu Gh., Boroi Al., Lazăr V. - Drept penal, Partea generală. Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997.

46. Dobrinoiu V., Brânză W., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

47. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M., V.Roşca - Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed.I, Ed. Academiei Române, 1970.

48. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. a II-a, Ed. Academiei Române, 1973.

49. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M., Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, Vol. I, ed. a III-a, Ed.All Beck Bucureşti 2003.

50. Eminescu Y., Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creaţii noi, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.



632

51. Eminescu Y., Regimul juridic al creaţiei intelectuale, ediţia a II-a, Comentariu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

52. Georgescu I.B., Codul penal japonez, Arte grafice, Ramuri, Craiova , 1915.

53. Gheorghe I, Drept penal. Partea specială , Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009.

54. Gheorghiţă M., Criminalistica, Ed.Museum, Chişinău, 1995. 55. Giurgiu N., Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi 1994. 56. Grigoraş J., Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. 57. Hotca M. A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Editas,

Bucureşti, 2004. 58. Hotca M. A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Aspecte

diferenţiale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009. 59. Lefort C., Droit, Ed. Nathan, Paris, 2005. 60. Levasseur G., Droit Pénal Général, Ed. Dalloz, Paris, 1993. 61. Loghin O., Filipaş A., Drept Penal. Partea Specială, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983. 62. Loghin O., Toader T., Dreptul penal român. Partea specială, Casa de

editură şi presă „Şansa“ S.R.L., Bucureşti, 1996. 63. Loghin O., T. Toader, Drept penal român. Partea specială , ediţia a IV-

a, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 2001. 64. Mastacan O., Răspunderea penală a funcţionarului public , Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2010. 65. Merle R., Vitu A., Traite de droit criminel, Paris, Cujus, 1967. 66. Mirişan V., Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul

penal al faptei, Ed. Gil, Zalău 1996. 67. Mitrache C-tin, Drept penal român. Partea generală, Casa de presă şi

editură „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994. 68. Mitrache C-tin, Drept penal român. Partea generală, Ed. Şansa - S.R.L.,

Bucureşti, 2006. 69. Mitrache C-tin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală,

ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti. 2006. 70. Giurgiu N., Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994. 71. Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002. 72. Nistoreanu Gh., Al. Boroi, Drept penal. Curs selectiv pentru examenul

de licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.



633

73. Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal şi procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

74. Oancea I., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971,

75. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994.

76. Oancea I., Tratat de drept penal , Ed. All, Bucureşti, 2008. 77. Onica O.-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006. 78. Pascu I., Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

2001. 79. Pascu I., V. Dabu, Drept penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2004. 80. Pascu I., M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială., Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2008. 81. Păvăleanu V., Drept Penal special. Infracţíuni contra persoanei,

patrimoniului şi autorităţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009. 82. Pinatel J., Criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1970. 83. Pitulescu, Al treilea război mondial. Crima organizată, Ed. Naţional,

Bucureşti, 1996. 84. Pivnicieru M. M., Răspunderea penală în dreptul internaţional, Iaşi, Ed.

Polirom, 1999. 85. Pop T., Drept penal comparat, Parchetul Cluj, 1922. 86. Pop L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 1996. 87. Portejoie J. Gilles, La justice, Press de la Renaissance, Paris, 2006. 88. Rebollo Luis Martin, CODIGO de la Unión Europa, Editorial

ARANZADI, 2002. 89. Stănoiu R. M., I. Griga, T. Dianu, Drept penal. Partea generală, Ed.

Hyperion, Bucureşti, 1992. 90. Stefani G., Levasseur G., Droit Pénal Général et Procedure Penale,

Ed. Dalloz, Paris, 1964. 91. Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice,

Bucureşti, Ed. Rosetti, 2002. 92. Streteanu Fl., Drept penal. Partea generală, vol.I, Ed. Rosetti, Bucureşti,

2003. 93. Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, vol.I, Bucureşti,

1912.



634

94. Toader T., Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 95. Toader T., Drept penal român. Partea specială, ediţia a 3-a, revizuită şi

actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007. 96. Toader I., Drept penal. Partea specială , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009. 97. Zolyneak M., Drept penal. Partea generală, Universitatea A.I. Cuza Iaşi,

vol. II, 1993. 98. Zolyneak M., Drept penal. Partea generală, vol I, Ed. Fundaţiei

„Chemarea”, Iaşi 1994. 99. Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal. Partea generală, vol I, Ed.

Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi 1999.

III. DOCTRINĂ, ARTICOLE, REFERATE, STUDII DE

SPECIALITATE

1. Alecu Gh., „Instigarea, formă a participaţiei penale”, Revista Avocatul Poporului, nr.8/2005, pp. 3-6.

2. Alecu Gh., Culcea R.M., „Omorul calificat”, Revista Avocatul Poporului, nr.7/2005, pp.2-5.

3. Alecu Gh., Corelaţia dintre ordinea constituţională, politica penală şi legea penală, Revista de Drept Penal, nr. 3/ 2010, pp. 41-48.

4. Antoniu G., „Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată şi confiscarea specială”, Revista română de drept, nr. 11/1968, pp.98-103.

5. Antoniu G., „Eroare de drept penal” Revista de drept penal, nr. 1/1994, pp.13-33.

6. Antoniu G., „Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia” Revista de drept penal, nr. 2/1994, p.31.

7. Antoniu G., „Tipicitate şi antijuridicitate” Revista de drept penal, nr.4/1997 pp.15-29.

8. Antoniu G., „Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni”, Revista de drept penal, nr.4/1999, pp.9-26.

9. Antoniu G., „Partea generală a Codului Penal într-o viziune europeană”, Revista de drept penal, nr.1/2004, pp.37-45.

10. Antoniu G., Partea introductivă a dreptului penal. Concept. Istoric. Reflecţii (III), Revista de Drept Penal, nr. 3/ 2010, pp. 22- 31.



635

11. Barbăneagră A., „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Volum: „Aspecte juridice teoretice şi practice ale aderării României la uniunea europeană”, Ed. Europolis, Constanţa 2005, pp.93-99.

12. Bulai C., „Graţierea condiţionată şi libertatea condiţionată, Revista de drept penal, nr. 2/1994, pp. 135-141.

13. Clocotici D., „Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor privative de libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat” în Revista română de drept, nr. 6/1982, p. 62.

14. Cozma I., „Condiţii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele reabilitării” în Revista română de drept, nr. 2/1967, pp.58-64.

15. Dobrinoiu V., Brânză W., Infracţiunea de hărţuire sexuală, în Revista de drept penal nr. 4/2002, p. 26.

16. Ionescu V., „Graţiere condiţionată. Totalizare şi contopire”, Revista de drept penal nr. 2/1994, pp.141-149.

17. Manea T., „Tentativa improprie”, Revista Dreptul Penal nr.1/2002, pp.52-67.

18. Papadopol V., „Participarea improprie”, Revista română de drept, nr.3/1971, pp.37-39.

19. Stroie Gh., “Rezultatul ca element al laturii obiective a infracţiunii. Concept şi controverse teoretice”, Revista Dreptul Penal, nr. 4/1995, pp. 93-96.

20. Codul penal şi 10 legi uzuale, Actualizat 15 iulie 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.

21. Codigo penal, 11-a Edicion, Actualizada 2005, Ed. Tectnos, Madrid, Spania.

22. Code de procédure pénale, 47e edition DALLOZ, Edition 2006.

institutii de drept penal 635 pag

Documents