@dancri77

Caisul

Caisul este o specie foarte apreciată pentru fructele savuroase şi parfumate, utilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem, dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri. Cultura caisului este dificilă, deoarece este o specie pretenţioasă la climă şi sol, în plus este efectuat de o boala incomplet cunoscută, pieirea prematură.

Reuşeşte destul de bine în zonele de câmpie sau coline joase până la 200-500 m altitudine, cu temperatura medie anuală cuprinsă între 10-11.5 °C, cu veri călduroase de 18-20 °C în perioada de vegetaţie, iar minima absolută să nu scadă sub -25 -26 °C, primăveri târzii lipsite de geruri de revenire.

 

Faţă de umiditate, caisul nu este deosebit de pretenţios mai ales atunci când este altoit pe zarzăr şi migdal, reuşind chiar şi la 500-550 mm precipitaţii anuale, uniform repartizate din care cel puţin 250-300 mm în perioada de vegetaţie. În condiţii de secetă dă producţii mici, fructele sunt slab suculente, sensibile la pieirea prematură. De aceea, reacţionează bine la irigare.

Este pretenţios la lumină. În condiţii de lumină slabă, lăstarii nu se maturează bine, degeră uşor iarna, iar fructele sunt slab aromate.

Cere soluri uşoare (25 – 30 % argilă), permeabile, calde, cu apa freatică la 2.5-3 m. Iată de ce trebuie să plantăm caişii în cel mai favorabil loc din grădină, feriţi de curenţi, vânturi reci, brume. Sudul ţării şi parţial partea de vest sunt zone favorabile pentru cais.

Cele mai bune soiuri sunt:  Mari de Cenad, Rozal, Mamaia, Selena, Venus, Litoral, Umberto.

Pregătirea terenului se face după tehnologia obişnuită. Plantarea pomilor se face toamna, eventual primăvara foarte devreme, căci prinderea la cais se realizează foarte greu. Distanţele de plantare sunt de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm pe rând. Dacă plantarea se face toamna se face un muşuroi mare de pământ peste rădăcini pentru a le feri de ger. Scurtarea verigii altoi se face numai primăvara la 60-70 cm, iar rana se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu.

Ca sisteme de coroană se recomandă: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta liberă. Formarea coroanei se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Întrucât la cais lăstarii ating frecvent lungimi de 60-100 cm, ei trebuie scurtaţi, atât viitoarele elemente de schelet, cât şi cele de garnisire, în caz contrar, coroanele rămân rare, degarnisite.

Tăierile la cais, oricare ar fi ele, se fac numai în verde şi primăvara în preajma umflării mugurilor, niciodată pe timp geros. Sub cais, solul se menţine afânat şi curat de buruieni.

Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales atunci când pomii sunt încărcaţi de fructe. Se va uda cu mare atenţie pentru a evita băltirea, care este foarte periculoasă la cais. Se recomandă minim trei udări: la întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă şi încă una sau două udări după recoltare.

Boli si dăunătoriPrincipalele boli ale caisului sunt: monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-poxul, cancerul uscat.

Dăunătorii sunt păduchele ţestos, păduchele din San Jose, păduchii de frunze, viermele prunelor, viespea cu ferestrău, păianjenii.

1

caisul

@dancri77

Bolile se combat prin 1-2 tratamente înainte de înflorit cu zeamă bordoleză 1.5-2.0 % iar după înflorit cu fungicide organice sau sistemice.

Pieirea prematură a pomilor este cea mai periculoasă boală. Ea poate fi bruscă sau lentă, se usucă pe rând câte o şarpantă sau părţi din pom.

Această boală nu poate fi combătută total ci numai ameliorată, adică să se usuce cât mai puţin pomi prin următoarele măsuri:

cultivarea caisului numai în zone favorabile protejarea pomilor de ger, îngheţ, evitarea

stagnării apei la rădăcină evitarea rănirii scoarţei, a tăierilor groase şi a

scurgerii de cleiuri văruirea trunchiului şi a bazei şarpantelor menţinerea solului parţial înţelenit.

Recoltarea fructelor se face cât mai apropiat de coacerea deplină în 2-3 reprize la fiecare soi.

 

Caisele Având aroma intensa si deosebit de plăcuta, caisele se număra printre cele mai apreciate fructe de masa, constituind totodată si o materie prima valoroasa pentru industria alimentara. Din ele se prepara gem, compot, marmelada, dulceaţa, suc, sirop. Caisele au numeroase utilizări si in cofetărie (îngheţate, sufleu, şerbet, prăjituri, creme). Dulceaţa poate fi pregătita atât din caise verzi cat si din caise ajunse la maturitate.

In tara noastră, caisele se coc in perioada 1 iulie-15 august. Ele sunt reprezentate prin numeroase soiuri, dintre care mai valoroase sunt : Timpurii de Arad, Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad, Cea mai buna de Ungaria, De Olanda, Trandafirii, Saturn, Venus.

 

Ce conţin caisele ?

Caisele conţin apa (84-88%), zaharuri, acizi, provitamina A, vitaminele C, P, minerale. Dintre glucide, in caise predomina zaharoza (circa 6%), levuloza si glucoza. Dintre acizi, predominant sunt acidul citric si acidul malic.

Sămânţa sâmburelui de caisa este dulce la unele soiuri si amara la altele. Seminţele amare nu trebuie consumate, deoarece conţin o substanta toxica, amigdalina. Seminţele dulci de caise conţin circa 55% grăsimi si 28% proteine. Se folosesc in cofetărie, ca si migdalele dulci sau servesc ca materie prima pentru extragerea unui ulei valoros, utilizat in cosmetica, in industria alimentara.

Seminţele deţin 23-25% din greutatea totala a sâmburilor de caise. Aceste seminţe conţin acid panganic care contribuie la eliminarea fenomenelor de insuficienta de oxigen la nivelul ţesuturilor, îndeosebi a ţesutului muscular cardiac.

De la cais in scopuri terapeutice se folosesc fructele, care sunt bogate in substanţe nutritive, foarte digestibile, cu efect

2

caise

seminţe de caise

@dancri77

remineralizant antianemic si diuretic. Caisele uscate (deshidratate) sunt laxative iar cele proaspete constipante. Valoarea caiselor proaspete este de circa 60 kcal la 100 g, iar a celor uscate de circa 306 kcal la 100 g.

Cura de caise

Se recomanda in toate carentele de vitamina A in cazuri de anemii (mai ales când sunt consecutive unor hemoragii), astenie fizica si intelectuala, stări depresive, insomnii, nevroza. Caisele sunt un tonic al sistemului nervos si sporesc reacţiile naturale de apărare ale organismului.

De asemenea cura de caise este recomandata copiilor rahitici sau cu întârziere in creşterea adolescenţilor, femeilor gravide si bătrânilor. Având acţiune alcalinizanta (ca si piersicile), caisele contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic din sângele si ţesuturile organismului diminuând aciditatea rezultata dintr-o alimentaţie prea bogata in produse făinoase si carne. Fiind foarte bogate in potasiu, caisele sunt ideale in dieta potasica a celor care nu trebuie sa consume săruri de sodiu.

Piersicul

Deşi relativ recentă, cultura piersicului a luat amploare mare în ţara noastră, datorită calităţii deosebite a fructelor, compoziţiei chimice foarte complexe şi producţiilor mari care se pot obţine fără eforturi deosebite. Piersicul este o specie puţin adaptată la condiţiile climatice, suferă iarna de pe urma gerului, dar poate asigura producţii constante şi mari vreme de 10-15 ani. Este foarte precoce, intră pe rod din anul 2-3 de

la plantare, are o fertilitate mare, diferenţiază foarte bine.

Prin sortimentul foarte variat, se pot produce şi consuma fructe proaspete o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul lunii iunie la sfârşitul lunii octombrie. Fructele sunt apreciate în stare proaspătă sau prelucrate, sub formă de compot, dulceaţă, gem, sucuri, nectaruri etc. În medicina naturistă piersicile sunt recomandate în alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, obezitate, ateroscleroză.

Particularităţi de creştere

Piersicul formează un sistem radicular bogat ramificat, cu rădăcinile de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa solului şi câteva din ele pătrunzând pe verticală, la adâncimi mari. Extinderea laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1.7 - 2 ori proiecţia coroanei, iar pe verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 80 cm. Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor vecini nu se întrepătrund.

Partea aeriană a piersicului creşte rapid în primii ani de viaţă şi emit 1-3 serii de anticipaţi care îndesesc mai mult coroana, şi ajungând la maturitate, la înălţimea de 4-6 m.

Intrarea pe rod a piersicului este precoce, pomul diferenţiază muguri floriferi încă din pepinieră şi fructifică destul de bine din anul 2-3 de la plantare.

Piersicul fructifică pe ramuri mixte cu lungime de 40-60 cm, ramuri care sunt purtătoare de mulţi muguri de rod aşezaţi în grupuri, de obicei câte trei, din care unul vegetativ, ceea ce implică rărirea fructelor după căderea fiziologică din iunie.

În funcţie de temperatura înflorirea la piersic durează 10- 14 zile, la temperaturi mai mici poate dura chiar mai mult.

3

piersicul

@dancri77

Factorii de mediu ideal pentru Piersic

CălduraTemperatura, ca factor limitativ în cultura piersicului, acţionează diferit în funcţie de valorile ei pozitive sau negative. Piersicul este pretenţios la căldură şi nu pe deplin adaptat condiţiilor climatice din România. În mare, se poate afirma că dă rezultate bune în zonele de cultură a viţei-de-vie. Rezistenţa la iernare a piersicului este relativ bună; pomii care au lemnul copt şi sunt bine pregătiţi pentru iarnă nu înregistrează pierderi semnificative până la temperatura de -22 -24 °C, cu mici diferenţe în funcţie de soi.

Dacă însă pe perioada iernii apar ferestre cu temperaturi peste pragul biologic şi se produce decalarea, rezistenţa la ger scade foarte mult pomii degerând la -7...-8 °C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -3.9 °C, florile deschise la -2.8 °C, iar fructele legate la -1.1 °C. Acţiunea nefastă a temperaturii poate fi şi mai mult amplificată de umiditatea ridicată a aerului, de vânt sau altitudine.

ApaPiersicul este o specie rezistentă la secetă, chiar prelungită, dar pentru producţii mari şi de calitate apa devine factor limitativ. Deoarece în zona de cultură cantitatea de apă nu depăşeşte 500-600 mm precipitaţii anual, cultura modernă a piersicului nu este posibilă fără irigare. În lipsa apei, fructele rămân mici, turtite lateral, cu pubescenţă grosieră, producţia fiind diminuată nu numai cantitativ dar şi calitativ.

LuminaCerinţele de lumină sunt foarte mari, piersicul fiind depăşit din acest punct de vedere doar de smochin. Astfel piersicul trebuie condus în forme de coroane care valorifică din plin atât lumina directă, cât şi pe cea difuză. Amplasarea piersicilor se face numai pe expoziţii sudice sau sud vestice, se va corela distanţa de plantare cu vigoarea pomilor, iar tăierea va fi făcută obligatoriu în fiecare an. Lipsa luminii va duce la fructe mici, de calitate inferioară.

SolulPiersicul reuşeşte pe solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase sau chiar pe nisipurile consolidate, soluri care trebui să fie adânci, fertile şi permeabile. Tolerează un pH cuprins între 5.7 şi 7.5.

Piersica

Delicioase si extrem de populare, piersicile sunt originare din China, de unde s-au răspândit in lume cu ajutorul negustorilor care foloseau Drumul Mătăsii. Fructele aparţin genului Prunus, familiei rosaeae, si poarta numele de Prunus persica.

 

Tehnic vorbind, piersica este o "drupa", având caracteristici similare fructelor din genul prunus care include prunele, nectarinele si migdalele.

Planta este descrisa ca fiind un pom fructifer ce creste pana la înălţimea de 7-9 metri, fiind cultivat intensiv in Europa, Statele Unite si China pentru fructele zemoase. Exista mai multe soiuri, fiecare având culoare, dimensiuni si caracteristici de creştere diferite, in funcţie de tara de origine.

4

flori de piersic

@dancri77

Pomul da roadă abundenta, cu fructe uniforme din punct de vedere al dimensiunilor, intre lunile mai si septembrie. Piersicile sunt de mărimea unui măr mai mic, având 7-10 cm in diametru si aprox 130 de grame. Coaja are textura mătăsii, cu mici adâncituri longitudinale.

La interior, pulpa este zemoasa si in funcţie de soi, are culoarea alb-cremos sau galben-cremos, având in centru o sămânţa necomestibila. Este dulce si moale la gust, cu aroma plăcuta.

 

Beneficii pentru sănătate

Delicioase, cărnoase si zemoase, piersicile au un conţinut scăzut de calorii si nu conţin grăsimi saturate, insa abunda in minerale, vitamine si alţi compuşi ce au un rol important in menţinerea unei stări de sănătate optime.

Conţin multa vitamina C cu efect antioxidant care ajuta corpul sa își dezvolte rezistenta la infecţii si sa lupte împotriva radicalilor liberi. De asemenea, este utila pentru sinteza conexiunilor ţesuturilor din organism.

Piersicile proaspete au un conţinut ridicat de vitamina A, care este cunoscuta ca având proprietăţi antioxidante si este foarte importanta pentru vedere. Este de asemenea utilizata pentru menţinerea sănătății pielii si a membranei mucoase. Este cunoscut faptul ca alimentele bogate in vitamina A ajuta corpul sa lupte împotriva cancerului apărut in cavități si plămâni.

Conţin multe minerale cum sunt potasiul, fluorul si fierul. Fierul este necesar in formarea celulelor roşii ale sângelui, in vreme ce fluorul este o componenta a dinţilor si oaselor, prevenind apariţia cariilor. Potasiul este o componenta importanta a celulelor si fluidelor corpului, care ajuta la controlul bătăilor inimii si a tensiunii.

Piersicile sunt bogate in flavonoizi poli-fenolici cum sunt luteina, zeaxanthin si cryptoxanthin care îmbunătățesc sănătatea. Acestea lupta împotriva radicalilor liberi derivaţi din oxigen si speciilor de oxigen reactiv, ce joaca un rol important in multe boli si in procesul de îmbătrânire.

 

Selectarea si depozitarea piersicilor 

Piersicile sunt disponibile pe parcursul întregului an insa sezonul lor este din luna mai pana in octombrie. In magazine, încercaţi sa le cumpăraţi pe cele care au o culoare frumoasa, a căror coaja păstrează încă urme de alb, ca dovada ca nu au trecut prin foarte multe mâini. Evitaţi fructele excesiv de moi, care prezintă tăieturi sau vânătăi. Cele coapte au o aroma plăcuta si atunci când sunt atinse își păstrează fermitatea.

Piersicile ce sunt încă ferme si mature pot fi ţinute la temperatura camerei pana se coc. Procesul de coacere poate fi accelerat prin folosirea etilenei, la fel ca si in cazul bananelor. Depozitarea intr-o punga de hârtie concentrează acest gaz si accelerează procesul

Fructele coapte in profunzime pot fi depozitate in frigider, insa pentru a va bucura de gustul si aromele specifice, este recomandat sa le aduceţi la temperatura camerei înainte de consum.

 

Utilizarea in bucătărie

Spălaţi-le bine in apa rece înainte de a le consuma. Este recomandat ca piersicile sa fie consumate întregi, împreuna cu coaja. Daca nu doriţi astfel, indepartati stratul protector cu un cuţit, iar sâmburul din mijloc după ce tăiaţi fructul in doua părţi egale.

5

Piersicul

@dancri77

Sugestii de servire

Sunt excelente adăugate in salatele de fructe. Sunt folosite sub forma proaspătă intr-o varietate de cocktailuri, împreuna cu struguri, ananas, cireşe si

prune. Sunt utilizate in prepararea plăcintelor, a deserturilor, gemurilor si jeleurilor. Pot fi utilizate si in alte reţete tradiţionale variate.

Cireşul

Cireşele, fiind printre primele fructe care apar primăvara, sunt foarte căutate pe piaţă, atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru prelucrare în diferite produse (compot, dulceaţă, gem, jeleu, suc, sirop). Cireşul este cultivat pe întreg teritoriul României, cu rezultate mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, în funcţie de condiţiile climatice locale.

Cerinţele cireşului faţă de factorii de mediu

CălduraCireşul are cerinţe destul de mari faţă de căldură, în special în perioada de primăvară, cerinţe care pot fi satisfăcute în zona dealurilor mici şi mijlocii. Este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, în funcţie de soi, ceea ce face ca cireşul să aibă un repaus profund mai mare şi să nu fie afectat decât rar de îngheţul de revenire, din cauza decalării în ferestrele de iarnă.

Pe perioada iernii, mugurii rezistă la temperaturi de -24 °C, în fază de buton la -5.5 °C iar la deschiderea florilor la -2.2 °C. Nu suportă temperatura ridicată şi arşiţa din timpul verii.

ApaFaţă de apă, cerinţele sunt moderate, plantarea reuşind în zonele cu 600-700 mm precipitaţii anual. Apa stagnată din sol este foarte greu suportată de cireş, dacă e de durată, provoacă asfixia rădăcinilor. Şi umiditatea relativă a aerului are efecte negative: în timpul înfloritului favorizează atacul moniliozei, iar la maturarea fructelor determină crăparea pieliţelor în zona punctului stilar, la fel ca şi ploile care cad în această perioadă.

Rezistenţa la apa în exces este dependentă de altoi. Altoit pe mahaleb (vişin turces), cireşul reuşeşte bine în zone cu precipitaţii mai puţine (500-550 mm), iar dacă este altoit pe vişin are nevoie de irigare.

LuminaFiind o specie iubitoare de lumină, cireşul trebuie plantat pe versanţii sudici, la o distanţă suficientă pentru evitarea umbririi reciproce a pomilor. În condiţii de umbrire, calitatea fructelor este slabă, iar uscarea rapidă a ramurilor de rod duce la degarnisirea coroanei în zona umbrită.

SolulCerinţele faţă de sol sunt destul de mari. Cireşul preferă solurile profunde, adânci, uşoare, luto-nisipoase, lutoase, bine drenate, şi cu pânza freatică nu mai sus de 1,5- 2m. Nu supotă solurile grele, umede, reci sau cu apă stagnantă, unde creşterile sunt slabe şi numărul pomilor uscaţi prematuri este mare.

Principalele soiuri de cireş Bigarreau Morreau

6

flori de cireş

@dancri77

Soi viguros, autosteril, are fructul mijlociu-mare, larg-corodiform, colorat în roşu-viu, lucios, cu pulpa pietroasă, bine colorată, de calitate bună. Se maturizează în a doua jumătate a lunii mai.

Negre de BistriţaSoi de vigoare mare, fructul mijlociu, roşu-vineţiu, cu o depresiune în vârf, cu pulpa semipietroasă, colorată, de calitate bună. Se maturizează la sfârşit de mai şi început de iunie.

 

CernaAre vigoare mijlocie, este autosteril, bun polenizator, are fructul mare, tronconic, cu pieliţa roşie-strălucitoare, pulpa roşie semipietroasă şi cu gust echilibrat. Se maturează pe la mijlocul lunii iunie.

StellaSoi de vigoare mijlocie, autofertil, are fructul mijlociu mare, ovoid alungit, roşu cu pulpa pietroasă, foarte bun pentru masă. Se maturizează în decada a treia a lunii iunie.

SilvaSoi autosteril, viguros, cu fructul mic-mijlociu, de culoare neagră şi cu gust amar. Se maturizează la sfârşit de iunie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilorProtecţia cireşului, deşi este mai simplă decât la alte specii, poate crea probleme din pricina înălţimii mari a pomilor şi a lipsei mijloacelor adecvate de stropire a vârfului coroanei. Principalele boli ale cireşului sunt: moniloza, antracnoza, pătarea roşie, ciuruirea frunzelor. Dintre dăunători amintim: păduchii de frunze, musca cireşelor, gărgăriţa fructelor. Musca cireşelor, care prin ouăle depuse în fructe şi formarea larvelor depreciază mult calitatea, afectează numai soiurile cu maturare mijlocie şi târzie.

Cireşele

Cireşul creştea în stare salbatica în Asia occidentala. A fost adus în Europa încă din antichitate, gratie romanului Lucullus.

Indicaţii Acest fruct cărnos pare sa fi fost oferit de Natura doar pentru plăcerea pulpei sale zemoase. Insa din analize rezulta ca cireaşa are o puternica acţiune detoxifianta si depurativa care o recomanda reumaticilor, persoanelor care suferă de guta sau constipaţie, artriticilor, celor cu litiaze renale si biliare.

Ţinând o cura de cireşe se obţin rezultate remarcabile. Exista doua moduri de a urma tratamentul: minicura si cura exclusiva. Minicura: dimineaţa, pe stomacul gol, se începe cu o doza minima de 100 g. Se creste progresiv doza pentru a ajunge la sfârşitul celei de-a treia săptămâni la 500 g. De la doza de 300 g, se împarte cantitatea în trei prize până la prânz, si nu se mai consuma nici un alt aliment.

în timpul curei nu este recomandat abuzul de grăsimi animale, zahar rafinat sau alcool. Prânzurile si cinele uşoare vor fi binevenite pentru ca aceasta terapie naturista sa aibă efectele pozitive scontate.

Cura exclusiva se face timp de trei sau patru zile, perioada în care se mănâncă doar cireşe; aceasta cura se poate relua în fiecare luna. Intre o priza si alta este recomandat sa se bea apa minerala. Cantitatea de cireşe este cuprinsa între doua si trei kilograme pe zi. Anumiţi autori recomanda până la cinci kilograme de cireşe pe zi. Dar capacitatea de

7

Soi Bigarreau Morreau

@dancri77

absorbţie este variabila de la o persoana la alta. Aceasta cantitate de fructe se consuma în mai multe prize în timpul zilei.

Oricare ar fi fructul ales, o cura exclusiva reclama întotdeauna, la începerea ei, o anumita prudenta, o creştere progresiva a cantităţii, pentru a nu risca anumite tulburări digestive. Motivul este uşor de înţeles: un organism obişnuit de multa vreme cu un dezechilibru alimentar poate reacţiona violent la un nou mod de alimentaţie.

Cura de cireşe se mai recomanda hepaticilor, cărora le reglează funcţionarea ficatului, persoanelor demineralizate, celor cu afecţiuni biliare, celor cu stări avansate de oboseala, anemicilor, copiilor cu deficiente de creştere, celor cu afecțiuni nervoase, pentru ca medicina moderna recunoaşte efectul sedativ al acestui fruct remarcabil.Cireşele stimulează organismul si au o acţiune favorabila asupra imunității naturale, având si o funcţie de reglare a aparatului digestiv, în special a fermentaţiei intestinale. Foarte bogat în potasiu, acest fruct este un excelent diuretic.

Cireşele au un conţinut bogat în provitamina A, care creste acuitatea vizuala si întreţine ţesuturile (tegumente, mucoase, epitelii). începând cu vârsta de 40 de ani, unii indivizi pot suferi de acidoza si de alcaloza, răspunzătoare de o îmbătrânire precoce; prin acţiunea sa reechilibrata asupra pH-ului sangvin, cireaşa atenuează aceste tulburări.

Zaharul predominant este levuloza, perfect asimilabila de către diabetici. Sucul de cireșe provoacă eliminarea resturilor alimentare si a toxinelor din organism. Reumaticii, gutoşii si artriticii trebuie sa îl consume. Sucul de cireșe îndeplineşte si o misiune de curățare a căilor urinare si a intestinelor. După cum se ştie, cozile de cireșe au proprietăți medicinale recomandate în bolile cailor urinare. In afara de calităţile lor antiinflamatorii, ele sunt renumite pentru favorizarea diurezei.

Ceai diuretic si antiinflamator: se lasă sa fiarbă 30 g de cozi de cireşe, timp de zece minute, într-un litru de apa. Se strecoară. Se beau trei ceşti pe zi.

Gripa: se lasa la macerat 50 g de cozi de cireșe într-un litru de apa, timp de 12 ore. Apoi se fierb zece minute si se lasa sa infuzeze înca zece minute. Se strecoara. Preparatul se bea în patru reprize pe zi.Colici nefritice: se fierb 50 g de cozi de cireșe într-un litru de apa. Se bea o ceasca înainte de fiecare masa.

Uz externCireaşa este prietena tenurilor uscate si obosite: o mâna de cireșe curățate de sâmburi se dau prin mixer; aplicaţi aceasta pasta pe fata si relaxaţi-va întins la orizontala. Masca are efect daca este lăsata sa acţioneze circa 20 de minute. Se clăteşte cu apa minerala (sau necalcaroasă).

Vişinul

Este un pom înrudit şi asemănător cu cireşul. Cele mai multe soiuri de vişin provin din vişinul comun (Cerasus Vulgaris Mill.) care se întâlneşte numai în stare cultivată. Sua şi Germania produc circa 50% din producţia mondială de vişine. În ţara noastra s-au constatat ca există 6.320.000 vişini.

Valoarea alimentară şi terapeutică a vişinelor

Vişinele conţin: 77.8-88,6 % apă, 6.3-13.8 % zaharuri, 1-4 % acizi, provitamina A, vitaminele B1, B2, C, PP, acid folic 0.04- 0.50 mg la 100 g, vitamina E. Ele au o valoarea energetică de circa 63 kcal la 100 g. Din vişine se prepară sucuri, dulceaţă, compot, gem, vişinată, sirop, precum şi numeroase produse: îngheţată, şerbet, spump, sufleu.  Pe Culinar.ro am găsit o reţetă gustoasă de prăjitura cu vişine.

Pentru dulceaţă, compot şi vişinată, se preferă soiurile de vişine cu pulpă cărnoasă şi cu suc intens colorat (Timpurie engleză, Crişana, Mocăneşti). Există un soi de vişin denumit Marasca ale căror fructe au pulpa şi sucul colorate în roşu-intens, negricios, gustul pronunţat acid şi amărui, care se transmite şi lichiorului fabricat din ele (maraschin).

8

@dancri77

Cura de vişine (cu fructe proaspete sau suc) este destinată diabeticilor datorită vitaminei E şi levulozei. Având proprietăţi diuretice, vişinile se folosesc în tratamentul unor boli ale aparatului urinar, ca adjuvant. Pentru pletorici (persoane care au prea mult sânge), cardiaci şi obezi, sunt indicate 1-2 zile pe săptămână, în care să consume numai vişine şi cireşe (0.5-1 Kg pe zi), fără alte alimente. Ceaiul din cozi de vişine se pregăteşte la fel ca cel din cozi de cireşe şi are aceleaşi proprietăţi terapeutice; se foloseşte în boli de rinichi.

Particularităţi de creştere ale vişinuluiVişinul are vigoare mai slabă decât cireşul, unele soiuri fiind pitice; în pepinieră, şi în primii ani de la plantare în livadă, formează numeroşi lăstari anticipaţi, care îndesesc coroana; prin aceasta, se deosebeşte de cireş, la care lăstarii anticipaţi lipsesc. În general, vişinul are capacitatea de ramificare mai mare decât cireşul.

Fenomenul etajării naturale a ramurilor de schelet se întâlneşte şi la vişin, dar etajele sunt mai apropiate şi mai puţin evidenţiate decât la cireş. Unele soiuri de vişin (Engleză timpurie, Mocăneşti) rodesc aproape exclusiv pe buchetele de mai, ca cireşul, iar altele, pe ramuri plete (Crişana, Ostheim). Există şi soiuri la care buchetele şi pletele sunt aproape la fel de bine reprezentate. Ramurile roditoare ale vişinului trăiesc 5-6 ani, faţă de 10-12 ani la cireş. Vişinul înfloreşte după cireş. Numai la unele soiuri de cireş cu înflorit târziu (Germersdorf, Pietroase), perioada înfloritului se suprapune parţial cu a soiurilor de vişin care înfloresc timpuriu (Engleză timpuriu).

După perioada înfloritului, soiurile de vişin se clasifică astfel:

cu înflorit timpuriu (Engleză timpurie, Fortuna) cu înflorit mijlociu (Mari timpurii, Nana) cu înflorit târziu (Meteor, Oblacinska)

Unele soiuri de vişin sunt autofertile (Oblacinska, Nana, Mocăneşti, Meteor, Dropia, Northstar), parţial autofertile ( Engleză timpurie, Mari timpurii) şi autosterile (Grossa Gamba, Ţarina)

Soiurile autofertile de vişin sunt, de regulă, mai productive. Vişinii începe să rodească la 3-4 ani de la plantare, dar producţia devine economică la vârsta de 5-6 ani. Un vişin produce 15-25 kg fructe. Durata economică a unei plantaţii este de 25-30 de ani.

În perioada înfloritului, vişinul are nevoie de timp favorabil (care să permită zborul albinelor) şi de temperaturi medii zilnice de 12-17 °C. Polenizarea trebuie să aibă loc în primele 2-3 zile de la deschiderea florilor, deoarece stigmatul îmbătrâneşte repede şi devine nereceptiv pentru polen. Pe vreme ploioasă sau rece, florile leagă slab. În restul perioadei de vegetaţie, vişinul necesită mai puţină căldură decât cireşul. În cursul iernii, el rezistă până la -30°C, fiind deci mai rezistent la ger decât cireşul.

 Având înrădăcinare superficială, vişinul valorifică, şi solurile mai subţiri, parţial erodate, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de prun. Plantaţiile intensive de vişin trebuie amplasate însă, pe soluri cu fertilitate naturală mijlocie sau bună, pe terenuri plane sau cu pante de până la 12-13 %. Vişinul se numără între speciile pomicole care valorifică cu rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei (în regim irigat) şi din nord-vestul Transilvaniei. Cultura comercială se poate practică până la altitudinea de 500-650 m, ca şi în cazul mărului.

Altoirea pe mahaleb este indicată în zone mai secetoase şi pe soluri mai bogate în calciu.

Vişinii pe rod necesită tăieri de fructificare la intervale de 4-5 ani. Aceste tăieri sunt necesare nu atât pentru a norma producţia pomilor, ci pentru a menţine tinere ramuri de semischelet. Dacă nu se aplică cu regularitate aceste tăieri, semischeletul şi ramurile de rod se epuizează şi se usucă natural.

Vişinele

9

@dancri77

Vişinele sunt printre cele mai întâlnite fructe din tara noastră. Sunt folosite in bucătărie la prepararea a tot soiul de bunătăți, si sunt recomandate pentru cardiaci, obezi si pletorici.

In tara noastră se cultiva doua grupe de soiuri de vişine: vişine propriu-zise si soiuri hibride.

Visinele propriu zise provin din vişinul comun (cerasus vulgaris Mill.) sunt acide si astringente (soiurile Spaniole, Crisaiia, Mocanesti, Oblacinska, Schattenmorelle). In proporţie de 90% sunt folosite in consum.

Soiurile hibride intre cireş si au fructe dulci si armonios acidulate, fiind mai gustoase decât cireşele. Principalele soiuri hibride sunt: Mari timpurii, Timpurii engleze, Timpurii de Cluj, Spanca.

Sezonul de coacere si de recoltare a vişinelor începe in prima săptămână din iunie cu soiurile Fortuna si Timpurii engleze, si se încheie in ultimele doua saptamani din iulie, cu soiurile Meteor si Schattenmorelle.

Vişinele conţin: apa (80-90%), zaharuri (6-14%), acizi (2-4%), pectine, substanţe tanoide, proteine, celuloza, săruri minerale, provitamina A, complexul de vitamine B, acid folic, vitamina E. Valoarea energetica a vişinelor este de circa 63 kcal la 100 g.

La ce se folosesc vişinele?Din vişine se prepara sucuri, dulceaţa, compot, gem, vişinata, sirop, precum si numeroase produse de cofetărie : spuma, gelatina, îngheţata, şerbet, creme, sufleu, plăcinta, tarta, tort, ştrudel, budinca.

Pentru dulceaţa, compot si vişinata se prefera soiurile de vişine cu pulpa cărnoasa si cu sucul intens colorat in roşu. In scopuri terapeutice, de la vişin se folosesc fructele si cozile fructelor.

Cura de vişine care se face fie din fructe proaspete fie sucul lor este indicata îndeosebi diabeticilor, datorita vitaminei E. Vişinele au proprietăți diuretice (favorizează eliminarea urinei), aşa ca se folosesc in tratarea unor boli ale aparatului urinar.

Pentru pletorici, cardiaci si obezi sunt indicate 1-2 zile pe săptămână, in care sa se consume numai vişine si cireșe (0,5-1 kg pe zi), fără alte alimente. Ceaiul din cozi de vişine se pregăteşte la fel ca si se foloseşte in boli de rinichi (litiaza urica).

Părul

Părul este un pom fructifer ce creşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona de câmpie şi până în zona dealurilor înalte, bineînţeles dacă se aleg soiurile potrivite. Cultura părului este rentabilă datorită duratei lungi de viaţă, a calităţii fructelor şi a producţiei relativ mari. Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în compot, dulceaţă, gem etc.

Pretenţii faţă de condiţiile de mediu Lumina

1

@dancri77

Părul este mai pretenţios faţă de lumină decât mărul, necesită expoziţii favorabile şi distanţe de plantare în funcţie de soi şi de ramificare. Absenţa luminii are efecte negative asupra părului: calitatea fructelor precum şi aroma sunt slabe, lemnul lăstarilor nu se coace bine.

CălduraFaţă de măr, părul necesită mai multă căldură în perioada de vegetaţia. Temperatura optimă în care cultura părului este un succes este între 9 şi 11°C. Părul are o rezistenţă scăzută la frig: la -2.2 °C florile abia deschise degeră.

Apă Părul are nevoie de 550 - 800 mm de apă anual, poziţionându-se astfel pe locul al treilea după măr şi prun la cerinţe faţă de apă. Seceta duce la formarea unor fructe mici, deformate, reducerea numărului de muguri. Pe de altă parte excesul de apă influenţează şi el nefavorabil părul: fructele vor fi fade, fără aromă.

Solul Părul preferă solurile argiloase, nisipoase, calde şi fertile. Preferă un sol cu ph neutru.

Principalele soiuri de păr cultivate în România

Soiuri de vară:

Aromată de BistriţaEste un soi viguros, cu ramificare slabă. Fructul este mijlociu, verde gălbui, acoperit integral de roşu aprins. Pulpa este aromată.

TriumfAre vigoare mijlocie, şi capacitate bună de ramificare. Fructul este mic, verde gălbui. Pulpa este albă, de calitate bună.

Soiuri de toamnă:

Untoasă Bosc (Kaiser Alexander)Are vigoare mijlocie, înfloreşte târziu, este tolerant la rapăn. Fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt verde gălbui, de o calitate foarte bună.

Untoasă HardyEste un soi viguros, intră pe rod târziu şi fructifică nu prea constant. Fructul este scurt, mare, verde gălbui, de o calitate ridicată.

Soiuri de iarnă:

Curre (pară popească)Este un soi des întâlnit, de la mare la munte. Pomul este viguros, cu o capacitate bună de ramificare. Este sensibil la rapăn. Fructul este mare, asimetric, verde-gălbui, cu pulpa dulce şi fără aromă.

Contesa de ParisAre o capacitate bună de ramificare, este sensibil la condiţiile de mediu, este precoce dar nu foarte productiv. Fructul este mare, galben - verzui, cu pulpa dulce, aromată.

Boli şi dăunători: Dintre bolile cel mai des întâlnite menţionăm: rapănul, rugina părului, cancerul rădăcinilor. Dăunătorii cei mai des întâlniţi sunt: puricele păruliu, viermele perelor, păduchii de frunze.

Perele

1

Păr înflorit

@dancri77

Perele sunt printre cele mai importante fructe deoarece alături de mere ele pot fi păstrate si consumate pe parcursul întregii ierni si la începutul primăverii, când ii asigura organismului vitaminele necesare si alte substanţe. De regula, perele nu sunt mai bogate in zaharuri decât merele, dar au gustul mai dulce, datorita acidităţii scăzute. Pereţii lojilor seminale la pere sunt cartilaginoşi, fragezi, încât se pot consuma împreuna cu pulpa din jurul lor.  

După epoca de coacere, la pere se disting ca si la mere de altfel trei grupe de soiuri: 

de pere de vara. (Aromata de , Bistrita, Napoca, Favorita lui Clapp, Williams) de toamna (Untdasa Bosé, Úntoasa Hardv) de iarna (Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres, Republica s.a.).

  

Perele conţin: apa( 79-87%), zaharuri (8-15%), acizi organici (0,12-0,59%), substanţe tanoide (0,06-0,27%), substanţe pectice {0,14-0,71%), proteine brute (0,24-0,65%), provitamina A, vitamine (A, B15 B2, PP, P6 P, C, acid pantotenic), săruri minerale, celuloza. Sunt de cea doua ori mai bogate in săruri minerale decât merele, dar mai sărace in vitamine.

Dupa Bordeianu T. si George Scul,  zaharurile din pere sunt reprezentate prin fructoza (7,91%), glucoza (2,40%) si zaharoza (1,28%). Perele au o valoare energetica de 51-83 kcal la 100 g. Perele se consuma proaspete uscate (deshidratate) sau prelucrate (suc, compot, marmelada, cidru). Cidrul de pere, denumit perry, este consumat destul de mult in tarile vest-europene. Sucul de pere poate fi folosit in amestec cu toate soiurile de fructe.

 

In scopuri terapeutice, de la parul cultivat (Pyrus sativa Lam.) se folosesc fructele si frunzele.

Având efect energetic, diuretic, depurativ, sedativ, antiputrid si urolitic, perele sunt indicate in dieta alimentara a celor suferinzi de astenie, surmenaj, reumatism, guta, artritism, tuberculoza, litiaza urinara uri ca (perele favorizează eliminarea lor), colica biliara, dischinezie biliara.

Efectul diuretic accentuat al perelor se datorează suculentei lor pronunţate si conţinutului in vitamina B6, care este un diuretic natural. Acţiunea depurativa (detoxifianta) a perelor se datorează flavonoidelor si enzimelor. Datorita levulozei pe care o conţin, aceste fructe sunt admise diabeticilor. Perele astringente sunt constipante, iar celelalte laxative.

 

Cum se prepara decoctul si infuzia de pere?  

Decoctul: se prepara din pere uscate. Se fierb 40-50 g la 1 litru apa. Decoctul se lasă la fiert 1 ora. Este o băutura energetica, diuretica

Infuzie: se prepara din frunze de pere. Se fierb 25 g frunze uscate in 1 litru apa. Are proprietăți diuretice, dezinfectante, antiinflamatoare, uşor sedative. Aceasta infuzie se foloseşte ca adjuvant in cistite, in litiaza renala (urinara) urica si, in general in afecțiunile renale, vezicale si ale prostatei. Prin creşterea diurezei, urina devine clara, iar urinările, frecvente in prostatite, se diminuează.

1

@dancri77

Mărul

Mărul (Malus Domestica) este principala specie pomicolă care se poate cultiva în toate zonele din ţară de la câmpie până în zona deluroasa. Fructele proaspete pot fi găsite pe piaţă practic tot anul , vara şi toamna direct din livadă iar iarna primăvara din depozite, prin păstrarea soiurilor de iarnă.

Factorii de mediu Lumina

Speciile pomicole sunt exigente faţă de lumină, dar cerinţele mărului sunt mai mici decât ale părului, nucului, cireşului etc.

În condiţii de lumină insuficientă, pomii vegetează şi rodesc slab iar fructele nu se colorează suficient şi gustul rămâne deficitar.

În condiţii de lumină prea puternică pulpa fructelor devine sticloasă la unele soiuri (Frumuseţea Romei, Parmen auriu)

CăldurăMărul creşte şi rodeşte bine în zonele unde temperatura medie anuală este de 8 - 11 ° C. Pragul biologic de la care muguri florali pornesc este e 8 ° C, iar pentru deschiderea primelor flori este de 11 ° C.

Mărul este specia cea mai rezistentă la ger, dintre cele cultivate în ţara noastră. Pot suporta scăderea temperaturii până la -34 ° C. Florile mărului degeră la -1.6 ° C până la - 2.2 ° C, iar fructele abia formate la -1.1° C.

ApaMărul are pretenţii ridicate faţă de apă, având nevoie de 650-700 mm precipitaţii anual . Conţinutul optim de apă în sol este de 70-75 % din capacitatea de câmp. O umiditate atmosferică mai mare de 70 % favorizează atacul rapănului, boala cea mai păgubitoare a mărului.

 

Principalele soiuri cultivate în RomâniaSoiuri de vară: Merele au o perioadă de păstrare de circa 2 săptămâni, au pulpa afânată şi de obicei se folosesc pentru masă

Stark Earliest - se maturizează la începutul lunii iulie, are fructe mici, colorate roz-roşiatic. Pomul este mijlociu ca şi înălţime, productiv şi foarte sensibil la rapăn.

Red Melba - are fructele mari, colorate roşu-violaceu, fructele se coc în prima jumătate a lunii august. Pomul este mare cu coroane rare şi este foarte productiv.

 

Soiuri de toamnă: Au o perioadă de păstrare de circa 1 3 luni în funcţie de soi. Se utilizează pentru consum, obţinerea sucurilor a cidrului. Se maturizează pe parcursul lunii septembrie.

 

Pioner : are fructe mijlocii sau mari, bine colorate. Soiul are o rezistenţă mare la rapăn , se maturizează în a doua jumătate a lunii septembrie. Pomul este submijlociu precoce şi foarte productiv. Fructele au o perioadă de păstrare de circa 2 3 luni.

Ardelean : Fructele sunt mijlocii , mari , uşor asimetrice, cu rugină sub formă de plasă. Perioada de maturizare este la sfârşitul lunii septembrie. Pomul este mijlociu, precoce şi foarte productiv.

1

red melba

@dancri77

Soiuri de iarnă: Ocupă cea mai mare pondere din sortiment. Se recoltează de la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii octombrie, şi se maturizează pe perioada păstrării.

Jonathan: Are fructul mijlociu, bine colorat, o pulpă fină, un gust echilibrat şi aromă specifică. Pomul este mediu, foarte sensibil la făinare, autofertil şi bun polenizator.

Merele

Merele sunt pe primul loc intre fructele speciilor pomicole cultivate in zonele de clima temperata. Ele sunt reprezentate prin soiuri de vara, cu coacerea in iulie-august (Aromat de vara, Red Melba, James Grieve) soiuri de toamna care se consuma in septembrie-noiembrie (Frumos de Voinesti, Parmen auriu) soiuri de iarna care se recoltează in septembrie-octombrie si se pot păstra pana in aprilie-mai, iar unele chiar

pana in iunie (Jonathan, Delicios auriu, Starkimson, Wagener). Practic, in condiţiile țării noastre, merele se pot consuma in stare proaspăta in tot cursul anului.

Merele proaspete conţin apa (78% - 89%), zaharuri (8-17%), acizi (0.15-1.20%), substanţe tanoide, substanţe pectice, proteine, săruri minerale, provitamina A,  vitamina C, vitamine din grupa B, si alte substanţe. Merele conţin intre 46-84 calorii la 100 g. Merele păstrate la o temperatura +2°C si o umiditate de peste 85% își pierd in 4-6 luni aproximativ 20% din vitamina C, iar după 8-10 luni 40 %.

Din mere se prepara marmelada, compot, peltea, suc, cidru, oţet si rachiu. Merele au si utilizări culinare foarte variate: prajitura, plăcinta, tarte, sufleu, tort, budinca, omleta, sos de mere, supa-crema de mere, mere in aluat etc. Merele proaspete, date prin razatoare, se pot folosi in combinaţie cu nuci, cu alte fructe, cu miere, branza de vaci, telina, maioneza. Din mere uscate (sub forma de felii) se prepara chisel.

 

 La ce se folosesc merele?

In scopuri terapeutice se folosesc merele proaspete, sucul de mere, oţetul de mere si infuzia din flori de mar.

 

Cura de mere

Se recomanda in cazuri de surmenaj fizic si psihic, de anemie, obezitate (cura de slăbire se face cu 1 kg mere zilnic, fără alte alimente), infecţii intestinale, stări febrile, migrene, convalescenta, sarcina, reumatism, ulcer gastric, gastrite, boli de ficat, caliculi biliari, demineralizare, diabet. Preventiv si curativ, merele au acţiune favorabila in hipertensiunea arteriala. Pectinele din mere micșorează concentraţia colesterolului din sânge si contribuie la eliminarea acidului uric. Este suficient sa se mănânce zilnic doua mere pentru ca fiecare om sa se asigure, intr-o buna măsura, contra aterosclerozei si a infarctului . Merele sunt un depurativ sanguin si un antiseptic intestinal. Curățate de coaja si roase mărunt, merele alături de morcov  constituie un tratament eficace in diareele acute si cronice, la copii (un copil poate consuma 0,5-kg mere pe zi, in 5 mese), in enterocolite, dizenterie, rectocolita, ulcer gastric etc. Consumate seara, înainte de culcare, merele au acţiune calmanta asupra sistemului nervos, previn insomniile, uşurează somnul. Ca depurativ, se recomanda a se consuma un mar in fiecare dimineaţa, iar ca laxativ, un mar in fiecare seara. Nutritionistii bulgari considera merele si iaurtul ca alimente de baza, care asigura longevitatea („un mar pe zi te scuteşte de medic", spune si un cunoscut dicton englez). Merele, îndeosebi cele acide, sunt indicate in diabetul zaharat.

1

@dancri77

Deoarece coaja merelor conţine de circa doua ori mai mult acid pantotenic si vitamina C decât pulpa, se recomanda ca merele sa fie mâncate necurățate. In cazul persoanelor cu digestie mai dificila, curăţirea cojii devine necesara, insa se va îndepărta un strat de coaja cat mai subţire. Cojirea merelor se face foarte uşor daca se introduc o clipa in apa clocotita, iar apoi se trec repede in apa rece. In acest caz, nu se înregistrează pierderi, ca la descojirea cu cuţitul si nu se schimba nici gustul fructelor. Merele uscate sunt contraindicate in diabet, deoarece, conţin multe zaharuri.

 Decoctul de mere

Se prepara astfel: 2-3 mere necurățate de coaja, tăiate in felii, se fierb 15 minute intr-un litru de apa. Se beau 3-4 căni pe zi.

Oţetul de mere

Mod de preparare:

După ce se spală, merele se strivesc sau se rad împreună cu coaja. Terciul rezultat se toarnă intr-un vas de sticla, de lemn sau de ceramica smăltuită, se adaugă apa călduţă care a fost fiarta in prealabil (0,5 litri apa la 0,4 kg terci de mere). Pentru fiecare litru de apa se adaugă 100 g miere de albine sau zahar, 10 g drojdie de bere si 20 g pâine neagra uscata. Totul se acoperă si se lasă sa fermenteze la întuneric si la temperatura de 20°C, timp de 10 zile, amestecând conţinutul lui de 1-2 ori pe zi. După fermentare se strecoară si se presează printr-o pânză rară, apoi se adăugă la fiecare litru de filtrat încă 50-100 g de miere sau zahar, după care se lasă sa-si continue fermentarea la temperatura de 20 - 30 grade C. După 40 - 60 de zile lichidul se limpezeşte si se poate trage in sticle, care se astupa cu dop de pluta, se ceruiesc si se păstrează in camere reci. Oţetul de mere conţine toate mineralele, pe care le-au conţinut fructele.

Proprietăţile medicinale ale mărului sunt deseori uitate, in ciuda zicalei vechi care susţine ca “un mar pe zi, tine doctorul departe” (an apple a day keeps the doctor away- n.t.), fiind  unul dintre fructele cele mai comune si făcând parte din dieta umană încă din antichitate.  

Denumirea ştiinţifică a mărului este “M. communis” acesta fiind cultivat încă de pe vremea romanilor, avându-și probabil originea undeva in Munţii Caucazieni. In lumea antica, merele coapte erau deseori folosite ca laxative, in timp ce merele crude erau folosite pentru a contracara diareea si dereglările digestive înrudite, iar sucurile bazate pe mere si infuziile de fructe erau deseori prescrise pentru tratamentul febrei si infecţiilor oculare.

Remediile preparate din mere erau folosite cu mulţi ani in urma pentru a uşura dereglările metabolice cum ar fi guta, bolile bilei, erupţiile pielii si pentru a ajuta insuficienta nervoasa, iar merele amestecate cu şofran au fost deseori folosite de țăranii din Westphalia pentru a vindeca cazurile de gălbinare. Asta in vreme ce locuitorii din Devonshire, Anglia cred ca un mar frecat pe un neg îl poate face pe acesta sa dispară. Țăranii pruși dintr-o provincie particulara obişnuiau sa consume un mar in dimineaţa de Paşti pentru a preveni febra.

Terapia cu mere se foloseşte si in zilele noastre; mulţi medici prescriu remedii bazate pe mere pentru a trata cazurile de diaree la pacienţii de toate vârstele – inclusiv bebeluşi si copii mici. Este un fruct ideal pentru mulţi copii si persoane invalide datorita conţinutului bogat de vitamine, minerale esenţiale si fructoza.

Dieteticienii clasează merele ca un aliment alcalin, bazat pe conţinutul chimic al acestora. Merele se cred ca ar fi un aliment eliminativ si ca poseda cantități mari de pigment de plante numit pectina; acest component are abilitatea de a absorbi apa in exces prezenta in intestine. Pectina la rândul ei formează grămezi moi in stomac care acţionează ca un stimulent uşor si ne-iritant al sistemului digestiv.

1

mere jonathan

@dancri77

Efectul stimulator al pectinei ajuta mişcarea peristaltica a canalului alimentar si mişcarea naturala in intestine. Merele au un conţinut scăzut de fier, fiind insa bogate in calciu.

Cantitatea de vitamina A conţinută de mere este cu 50% mai mare decât cea întâlnită la portocale si alte fructe citrice, aceasta fiind folositoare in prevenirea răcelii si a altor tipuri de infecţii si in menţinerea sănătății ochilor, prevenind orbirea nocturna.

Vitamina C, un alt element mineral conţinut de mere este necesara pentru menţinerea oaselor si a dinţilor in stare buna, iar complexele de vitamina B ajuta la păstrarea sănătății nervilor. Vitaminele si mineralele esenţiale conţinute de mere sunt de asemenea eficiente in tratarea tensiunii arteriale scăzute si in reducerea rigidizării venelor si arterelor, datorita unor nutrienți puternici ce purifica sângele.

Toata lumea  poate beneficia de pe urma sucului de mere, ce poate fi folosit pentru curățarea corpului, in ciuda faptului ca acesta va duce la producerea unei cantități mari de gaze, iar când este utilizat drept clisma si amestecat cu apa, vindeca iritaţia intestinelor.

Sucul de mere se face din mere crude si trebuie consumat imediat după preparare pentru a obţine beneficii maxime. Coaja merelor poate fi păstrată pentru a prepara ceai de mere, considerat excelent pentru rinichi; este uşor de preparat, singura cerinţa fiind aceia de a opări cojile de mere in apa fierbinte.

Merele sunt contraindicate in diabet deoarece conţin mult zahăr.

Ce conţine mărul? Mărul conţine zahar, acizi, pectine, vitamina A, B1, C si minerale.

Cum se foloseşte mărul?

Mar proaspăt – merele coapte pot fi consumate pentru a uşura simptomele de constipaţie, când acestea se datorează unui stomac supra-încălzit, iar ele care pot juca rolul de diuretic natural in cazul cistitelor sau infecţiilor urinare de toate tipurile. Merele crude si coapte conţin cantități mari de minerale vitale si vitamine esenţiale, care ajuta in tratarea anemiei si debilităţii la indivizii afectaţi.

Infuzie de mere – pentru a face fata durerilor reumatice si colicilor intestinale, o infuzie preparata din mere proaspete crude poate fi consumata ca si băutura calda, aceeaşi infuzie acţionează ca si un remediu de calmare in tratarea răcelilor acompaniate de febra.

Suc de mere – pentru a trata diferitele tăieturi si abraziuni ale corpului se poate folosi sucul nediluat de mere sau sucul de mere amestecat cu ulei de măsline; acest remediu poate servi ca si un tratament casnic pentru rănile uşoare.

Golden delicios: are un fruct mijlociu , verde gălbui la recoltare , gust dulce şi aromă specifică. Este foarte sensibil la rapăn. Este precoce, productiv.

 

1

golden delicios