INFLAŢIA

INFLAŢIA - NOŢIUNI GENERALE

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul al XVI-lea, (în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581): „Dezordinea dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile, încât, dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există temerea să fie nevoite, în scurt timp, pentru hrana unui om de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa”. Deci inflaţia este o „dezordine a dezordinilor” din economie pentru că ea atinge moneda care măsoară valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care descrie simptomele inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau consecinţele ei este dată de economiştii Laidler şi Parkin în 1975: „Inflaţia este fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a valorii banilor”. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman din 1963 este mai plastică: „Inflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care „prea mulţi bani aleargă după prea puţine bunuri”.

În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de inflaţie: deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată. Deflaţia este un proces monetar-material caracterizat prin scăderea durabilă, pe termen lung a nivelului preţurilor. Dezinflaţia este un proces monetar-real care se manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor. Ea există într-o ţară unde rata creşterii preţurilor este mai mică într-un an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie competitivă există atunci când o ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi o inflaţie mai redusă decât a ţărilor partenere. Stagflaţia presupune creşterea în paralel a inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau creşte foarte lent. Slumflaţia presupune o inflaţie accelerată pe fondul scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea importării acestuia din alte economii, mai ales atunci când moneda importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.

Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea preţurilor, deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii vieţii, creşterea armatei de şomeri, conflicte salariale, falimentul unităţilor neeficiente.

În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape: declanşare, derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile cererii agregate în

raport cu oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor, majorarea cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a veniturilor (deficitul bugetar), creşterea preţurilor ca urmare a costurilor în creştere şi a zvonurilor existente, intensificarea relaţiilor de creditare prin crearea banilor de cont, concurenţa şi diferenţa de productivitate la producător, calitatea şi strategia actului de guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea. După declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a evidenţiat existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii inflaţioniste prin accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în sectoarele importante ale economiei, este urmată de presiunea inflaţionistă, adică de creşterea autoîntreţinută, de ansamblu a preţurilor şi de al treilea moment care este şocul inflaţionist, urmare a primelor două faze sau a unor evenimente deosebite (şocuri petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de însăşi denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

EFECTE ALE INFLAŢIEI

În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a averii membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul inflaţionist cu ocazia recurgerii la credite pentru cumpărarea de locuinţe. Aici este vorba de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a devalorizării banilor, achitarea ratelor va fi mult mai uşoară. În schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza inflaţiei deoarece dispun de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui proces de depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc dintr-un venit fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar efectele negative ale inflaţiei se pot contracara. De pildă, în ţările cu economie de piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele, ajutoarele sociale etc., pe măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu ajutorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul de redistribuire a veniturilor are loc adaptarea continuă a ratei dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.

Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile apărute în raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de creşterea foarte diferită a preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe nedorite asupra raportului de schimb între producători şi consumatori,

asupra structurii producţiei, alocării resurselor şi eficienţei economice.

MĂSURAREA INFLAŢIEI

Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri. Cel mai important indice de preţuri este “Indicele Preţurilor de Consum” (IPC). Acest indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase despre nivelul de trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de nivelul cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. Acestea sunt cheltuielile care intră în structura “coşului de piaţă al consumatorului”.

Un alt indicator al preţurilor este “Indicele Preţurilor de Producţie” (IPP), un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se calculează urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de bunuri.

“Deflatorul PNB” este un indice al preţurilor pentru întregul PNB şi se calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.

Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:

, unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul

PNB.

TIPURI DE INFLAŢIE. CAUZELE INFLAŢIEI.

Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa principalele tipuri de inflaţie:

Criterii de clasificare Tipuri de inflaţie

Modul de funcţionare a mecanismului pieţei

Inflaţie deschisă şi reprimată

Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată, galopantă şi hiperinflaţie

Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi neanticipată

Corelaţia dintre ritmul creşterii preţurilor şi cel al salariilor

Inflaţie echilibrată şi dezechilibrată

Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere şi prin costuri

Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de muncă) conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă inflaţia e deschisă economia continuă să funcţioneze cu un mecanism în care preţurile sunt fixe. Inflaţia reprimată apare atunci când controlul guvernamental împiedică creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor. Înseamnă că excesul de cerere este doar reprimat nu şi redus. Când controlul guvernamental încetează trebuie să ne aşteptăm la creşteri de preţuri şi salarii.

Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de inflaţie moderată (la 2-3% inflaţia este „târâtoare”). Când aceasta are două, trei cifre avem de-a face cu inflaţie galopantă, iar când nivelul general al preţurilor creşte cu peste 50% lunar avem hiperinflaţie. Fenomenul hiperinflaţionist a apărut după primul război mondial în Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria iar după al doilea război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent fenomen hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din 1914-1918. În 1919 preţurile au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva luni, să crească de 40 de ori. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de unt – 433 gr. costa 3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de mărci la 29 octombrie şi 280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece mecanismele inflaţiei reproduc, în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se cuvine să desprindem caracteristicile acesteia.

1. În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume colosale (La începutul anului 1923 în Germania impozitele şi taxele adunate de la populaţie nu acopereau decât o treime din cheltuielile publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1% din acestea. Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99% din bugetul de stat. Urmarea imediată a fost pierderea încrederii în instituţiile naţionale cele mai respectabile, moneda şi statul).

2. Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile germane lucrau zi şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică grevă într-o imprimerie căpăta forma unei catastrofe naţionale).

3. Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu monedele străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de

INFLAŢIA PROVOCATĂ DE CERERE

mărci germane, rata de schimb modificându-se la fiecare minut). Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale

preţurilor de peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la fiecare lună amintim: Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.

Inflaţia neanticipată, numai, este cea care afectează producţia şi ocuparea forţei de muncă. În cazul inflaţiei aşteptate toate neajunsurile au fost prevăzute şi ca atare contracarate prin preţuri indexate.

Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de creştere a preţurilor vorbim de inflaţie echilibrată iar atunci când ritmul de creştere al preţurilor îl devansează cu mult pe cel al salariilor, fenomenul este resimţit acut şi inflaţia este dezechilibrată.

Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele cauze ale inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate. Factorii care determină creşterea cererii globale sunt tot atâţia factori care determină declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea înclinaţiei spre consum şi variaţia cheltuielilor individuale cu investiţiile în sectorul privat, creşterea cheltuielilor guvernamentale, sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre ultimele două, creşterea exporturilor într-o economie deschisă.

Teoria lui Keynes, monetariştii, teoreticienii şcolii aşteptărilor raţionale consideră că esenţa inflaţiei provocată de cerere constă în aceea că, cantitatea de

bani depăşeşte cantitatea de bunuri oferite, în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă. În figura de mai jos economia este în stare de ehilibru în punctul E. În urma lărgirii cererii agregate, curba CA se deplasează spre dreapta şi devine CA’. Noul punct de echilibru este E’. Nivelul

preţurilor cunoaşte o creştere, deci s-a produs inflaţia.Inflaţia provocată de costuri se deosebeşte de inflaţia

provocată de cerere prin faptul că preţurile şi salariile cunosc o creştere chiar înainte de a se ajunge la folosirea deplină a forţei de muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ’30 – ’40, fiind provocată, după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.

INFLAŢIA PROVOCATĂ DE COSTURI

În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al materiilor prime din anii ’73 – ’79, inflaţia provocată de costuri revine în actualitate. Principalele şocuri petroliere (creşterea spectaculoasă a preţului petrolului) s-au succedat cronologic astfel : 1951 (Iran), 1973 (războiul dintre Israel şi ţările arabe), 1980 (războiul dintre Iran şi Irak), 1991 (războiul din Golf pentru eliberarea Kuweitului), 2003 (războiul din Irak). Figura de mai jos prezintă grafic tipul de inflaţie provocată de costuri.

Tipurile de inflaţie prin costuri sunt de mai multe feluri: inflaţie exogenă prin costuri, inflaţie prin preţuri relative sau pretenţii legate de venituri şi inflaţie de inerţie.

1. Preţurile de import ridicate pentru bunurile intermediare (vezi şocul petrolului), adaosurile

mari practicate de firme şi aducătoare de profituri substanţiale, salariile nejustificat de mari, rezultat al negocierilor între patronat şi sindicate sunt tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2. Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau preţul factorilor de producţie) cu produsele (sau preţul factorilor) altor agenţi economici. Un caz particular îl constituie modelul comportamental în care un agent încearcă să menţină o relaţie fixă între preţul (sau salariul său) şi cel al unui grup de referinţă, menţinând în mod artificial un anume nivel al preţului pe care nu-l justifică cheltuielile de producţie. Preţurile mari vor conduce la inflaţie.

3. Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul real dorit ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la inflaţia viitoare aşteptată. În măsura în care creşterea nivelului preţurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului real al agenţilor sau grupurilor de agenţi, această inflaţie poate fi denumită „inflaţie de inerţie”.

INFLAŢIA INERŢIALĂ

Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la Ip la Ip’. Curba OA se deplasează în sus şi devine OA’ în condiţiile folosirii incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei. Deoarece nu se declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei inflaţia se desfăşoară, de regulă, în acelaşi ritm având de a face cu o inflaţie inerţială.

În aceste condiţii curbele OA şi CA, se deplasează în sus, punctul de echilibru mutându-se în E’, apoi în E”. Preţurile vor cunoaşte o creştere cu acelaşi procent în fiecare an (de exemplu 6%).

Când în cadrul economiei se observă existenţa inflaţiei inerţiale curbele OA şi CA se deplasează împreună.

În condiţiile inflaţiei inerţiale există posibilitatea apariţiei stagflaţiei, care înseamnă prezenţa unei inflaţii accentuate în perioade cu şomaj mare. Un asemenea caz este evidenţiat cu ajutorul figurii alăturate (noul punct de echilibru E’’’).

În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme, apasă asupra preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul economiei efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi al salariilor crescute asupra măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă. Condiţiile economice generale care activează bucla inflaţiei sunt:

- o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor măreşte costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi activează spirala inflaţionistă.

- o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte costurile, declanşează creşterea preţurilor şi porneşte spirala inflaţionistă.

- crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă posibilitatea creşterii preţurilor.

Statul, băncile, particularii sunt principalii vinovaţi de inflaţie în opinia lui Michel Didier. Statul anticipează în calculele sale creşterea preţurilor şi îşi încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile indexate în funcţie de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând

rata cotizaţiilor sociale el nu face altceva decât să relanseze în mod deliberat creşterea preţurilor. Rata dobânzii practicată de bănci pentru împrumuturile acordate urmează îndeaproape creşterea preţurilor. Ca atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei, din contră, profită de orice creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică pentru acei agenţi economici particulari care se pot îndatora dar îi dezavantajează pe cei ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii) şi pe cei bogaţi cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu sunt vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La ansamblul bilanţului unei întreprinderi valoarea activului (clădiri, maşini, stocuri) urmează creşterea preţurilor. În schimb, valoarea reală a datoriilor de rambursat se reduce în fiecare an, o dată cu creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce la un transfer financiar dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi. Pentru ca o firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi contribuţiile sociale să fie stabilizate.

CĂI DE COMBATERE A INFLAŢIEI

Antidotul împotriva inflaţiei se compune în opinia multor economişti din următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor, blocarea monedei, blocarea cheltuielilor publice, blocarea veniturilor şi costurilor.

Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai jos:

1. Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea creditului care va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta poate fi o cale simplistă deoarece o întreprindere căreia îi este refuzat creditul renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea şomajului înaintea reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor dezvoltate se poate trage concluzia că politicile de austeritate monetară sunt eficace numai dacă sunt aplicate pe o durată suficient de mare şi dacă se acceptă un şomaj ridicat.

2. Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează cu o comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va conduce la un şomaj mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai mare va reduce inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra costurilor prin pretenţiile de majorare a ajutoarelor de şomaj.

CURBA PHILLIPS INIŢIALĂ

3. Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate degenera în conflict social generalizat.

4. Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine numai prin creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea concurenţei. Creşterea productivităţii poate fi susţinută numai prin investiţii în tehnică nouă, cercetare, în general în progres tehnic.

LEGĂTURA ŞOMAJ – INFLAŢIE

În perioada anilor ’60 W. Phillips a început studiul cuantificării factorilor care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric legătura ce se stabileşte între şomaj, preţuri şi salarii, construind curba care îi poartă numele (figura de mai jos).

Scala verticală din dreapta indică creşterea salariilor fiind mai ridicată cu două procente faţă de scala din stânga. Cele două procente reprezintă creşterea productivităţii muncii. Creşterea salariilor ca urmare a creşterii productivităţii muncii nu generează inflaţie, deci nu se ia în calcul. Deplasarea spre stânga pe curba Phillips duce la creşterea preţurilor şi a salariilor, pe de o parte, şi la reducerea şomajului pe de altă parte. Deci, există o

constrângere în a alege între inflaţie şi şomaj, între ele existând o relaţie invers proporţională.

În 1982 a fost contestată curba Phillips elaborată în 1960. Noua curbă demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu există pe termen lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se facă distincţie între rata inerţială şi rata efectivă a inflaţiei. Inflaţia inerţială se întâlneşte la aceea rată care poate fi luată în calcul la un moment dat sau care poate fi prevăzută. Şocurile frecvente din

INFLAŢIA ŞI ŞOMAJUL ÎNCICLUL CONJUNCTURAL

economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să nu coincidă cu rata inerţială, aşteptată a inflaţiei. Noul model al curbei Phillips apare în figura 7.6.b.

Graficul ne permite analiza etapelor ciclului de afaceri.

1. În prima perioadă economia se găseşte la începutul curbei Phillips pe termen scurt în punctul A. Şomajul se află la nivelul său natural.2. În cea de-a doua perioadă datorită creşterii producţiei, proprie perioadei de avânt, scade rata şomajului. Economia se mişcă spre stânga pe curba Phillips pe termen

scurt. Inflaţia creşte prin trecerea din punctul A în punctul B.

3. Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei oamenii iau în calculele lor pentru viitorul apropiat această nouă rată ridicată. Deci, rata inflaţiei inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se deplasează în sus (CPS devine CPS’). Cu toate că în punctul C rata şomajului este aceeaşi cu cea din punctul B, inflaţia este mai ridicată, în ea regăsindu-se rata inerţială mai mare.

4. Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment dat apar factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea creşterii masei monetare dictată de oficialităţile financiare). În consecinţă, se manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a producţiei.

5. O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine la rata sa naturală (în punctul D al curbei CPS’). Se poate constata că rata şomajului la punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar rata inflaţiei este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei inerţiale prin trecerea ei din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia intră într-un “ciclu restrictiv”. În acest caz creşte şomajul, scade rata efectivă a inflaţiei, precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la rata naturală a şomajului.

Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în general, se schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului se găseşte sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va creşte an de an. Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul revine la rata sa naturală.

Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală, inflaţia va cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va găsi la nivelul ratei sale naturale. În astfel de condiţii inflaţia nu va creşte, dar nici nu va scădea. De aceea, pe termen lung singurul nivel al şomajului care se împacă cu o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar, curba Phillips pe termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se suprapune peste linia ratei naturale a şomajului.

Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru politica economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un nivel al şomajului pe care economia îl va suporta pe termen lung (rata naturală a şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata naturală a şomajului fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei crescătoare a inflaţiei. În al doilea rând, se poate stăpâni şi curba Phillips pe termen scurt. Acţionând astfel ca rata şomajului să scadă sub nivelul ratei sale naturale, temporar va exista un şomaj scăzut, dar va trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este valabil şi reversul problemei: cu un şomaj ridicat se poate reduce inflaţia.