A efectuat: Radu TudorA controlat: Curbet

Alexandru

Inerţia

DEFINIŢIASAVANŢIVIDEOInformaţii

Cuprins

Inerţie este tendinţa de problema de a rezista schimbări în viteza sa. Inerţie este o proprietate a materiei. Este ca proprietati ale materiei, care se opune schimbări în viteză. Simplu spus, un obiect comun nu se va schimba viteza sa spontan. Asta este, dacă ceva se mişcă de-a lungul la o viteză constantă într-o linie dreaptă, acesta va continua să se mişte de-a lungul la aceeaşi viteză constantă în linie dreaptă aceeaşi. Acesta nu va, toate pe cont propriu, a accelera, a încetini, sau schimba directia. Altceva trebuie să insiste pe obiect pentru a accelera, încetini, sau schimbarea direcţiei sale. De asemenea, dacă ceva este încă în picioare, se va, dacă este lăsată să se, continua să stea în continuare. Altceva trebuie să insiste pe un obiect pentru al pune în mişcare. De fapt, un obiect încă în picioare este doar un caz special al unui obiect menţinerea viteza sa constantă. viteza sa este în mod constant 0 m / s.

Ce este inerţia?

DEFINIŢIASAVANŢIVIDEOInformaţii

Din nou, proprietati ale materiei, care este responsabil de această natură se numeşte inerţie. Galileo este în mod tradiţional creditat ca fiind primul om de ştiinţă de a formaliza acest concept. Oamenii înainte de el de multe ori le-a transformat în jurul. Mulţi au crezut că o împinge a fost necesară pentru a păstra ceva în mişcare. Se pare cu siguranţă că la fel primul gand. Dacă vă împinge un scaun intr-o camera, se pare că împinge dvs. este necesară pentru a susţine viteza de scaun. Dacă nu mai împingeţi, preşedintele se opreşte. Galileo, însă, crede că, atunci când apăsaţi pe scaunul este luat, preşedintele ar trebui să continue să se deplaseze de-a lungul fără nici o asistenţă. Şi, după cum se vede, se va, în cazul în care preşedintele este în întregime lăsat în pace. Dar nu este lăsat singur. Fricţiuni între scaun şi podea continuă să se aplice o împinge la scaun după ce luaţi mana departe de ea. Este acest frecare care împiedică scaunul de la ei continuă mişcare. Fără frecare, preşedintele ar păstra doar în mişcare.

Cine a formalizat conceptul inerţiei?

Galileo Galilei, în 1640, a formulat principiul inerţiei, care a fost preluat şi reformulat de Newton în cadrul primei legi a mişcării. Este interesant de notat că Galileo a observat că pe baza principiului inerţiei este imposibil de spus dacă un corp este în mişcare ori este în repaus atâta timp cât nu ne raportăm la ceva. Dacă, de exemplu, suntem aşezaţi pe o banchetă la geam într-un tren şi nu putem vedea în faţa noastră nimic altceva decât trenul de pe linia vecină care nu se mişcă deloc în comparaţie cu al nostru, atâta timp cât nu putem ne raporta la copacii, casele din jur etc, nu putem spune dacă suntem în mişcare ori în stare de repaus. Aceste noţiuni, mişcare şi repaus, în acest context, nu au sens decât raportate la ceva. Această idee va fi preluată ulterior de Einstein în elaborarea teoriei relativităţii speciale.

DEFINIŢIASAVANŢIVIDEOInformaţii

DEFINIŢIASAVANŢIVIDEOInformaţii

1 Istorie şi dezvoltare a conceptului de un. 2 Teoria un impuls. 3 inerţie clasică 4 Relativitatea două interpretări 2. 1 masa şi inerţia 3 cadre inerţiale 3 Sursa de inerţie 4 rotatie inerţie 5 A se vedea de asemenea, 6 Notes 7 Referinţe

Deşi experimentăm zilnic inerţia (de exemplu, atunci când ne lovim partenerii de călătorie într-un autobuz aglomerat, la o frână bruscă a şoferului), nu suntem obişnuiţi să vedem stări de mişcare neschimbate , pentru că în jurul nostru nu există liniştea de care corpurile au nevoie pentru a-şi păstra nealterată starea de mişcare. Dacă aruncăm o piatră spre geamul vecinului ce ne-a pricinuit neplăceri, trebuie să ne ajustăm lovitura astfel încât să luăm în calcul faptul că până să lovească geamul, traiectoria pietrei va suferi modificări sub influenţa, pe de o parte, a forţei de gravitaţie, care va atrage piatra către în jos, iar pe de altă parte a rezistenţei opuse de moleculele de aer pe care piatra în zbor le va lovi. Altfel, piatra s-ar duce în spațiul cosmic fără a-și încetini vreodată mișcarea.

Primele înţelegere de mişcare Înainte de Renaştere teorie mai general acceptate de mişcare în filosofia occidentală sa bazat pe Aristotel (în jur de 335 î.en la 322 î.Hr.), care a declarat că, în lipsa de o putere motrice extern, toate obiectele (pe pământ), ar veni să se odihnească şi că obiectele în mişcare continuă să se deplaseze numai atât timp cât există o putere de a le incita să să facă acest lucru. Aristotel a explicat mişcare continuă de proiectile, care sunt separate de proiector lor, prin acţiunea de mediul inconjurator, care continuă să se mişte proiectilul într-un fel.

Istoric şi evoluţie a conceptului

Aristotel a ajuns la concluzia că astfel de mişcare violente într-un gol a fost imposibil. În ciuda acceptării sale generale, conceptul lui Aristotel de mişcare a fost contestat în mai multe rânduri de către filosofi notabile peste aproape 2 milenii. De exemplu Lucretius (în urma, probabil, Epicur) a afirmat că "starea implicită" a materiei a fost mişcare nu stază. În secolul al saselea Ioan Philoponus criticat neconcordanţe între discuţia lui Aristotel de proiectile, în cazul în care mediul de proiectile păstrează merge, şi discuţia lui de vid, în cazul în care mediul ar împiedica mişcarea unui corp.

. Philoponus a propus ca mişcare nu a fost menţinută prin acţiunea de un mediu înconjurător, ci de o proprietate împărtăşit la obiect atunci când a fost pus în mişcare. Deşi acest lucru nu a fost conceptul modern de inerţie, pentru că era încă nevoie de o putere de a menţine un corp în mişcare, sa dovedit a fi un pas fundamental în această direcţie. Acest punct de vedere a fost puternic contestată de Averroes şi de către mulţi filosofi şcolare care au sprijinit Aristotel. Cu toate acestea acest punct de vedere nu a mers necontestate în lumea islamică, în cazul în care Philoponus au avut susţinători mai multe care au dezvoltat în continuare ideile sale.

Conatus În secolul al 14-lea, Jean Buridan a respins ideea că o proprietate generatoare de mişcare, pe care a numit un impuls, disipat spontan. Poziţia Buridan a fost că un obiect în mişcare ar fi arestat de rezistenţă a aerului şi greutatea corpului pe care se va opune impuls sale. [8] Buridan, de asemenea, a susţinut că impuls a crescut cu viteza, astfel, ideea lui iniţială de impuls a fost similară în multe moduri de a conceptului modern de impuls. În ciuda similitudini evidente pentru mai multe idei moderne de inerţie, Buridan văzut teoria lui ca doar o modificare a filozofia de bază a lui Aristotel, menţinerea multe alte puncte de vedere peripatetician, inclusiv credinţa că există încă o diferenţă fundamentală între un obiect în mişcare şi un obiect în repaus. Buridan, de asemenea, a susţinut că impuls ar putea fi nu doar liniar, ci circular, de asemenea, în natură, provocând obiecte (cum ar fi corpurilor cereşti), să se deplaseze într-un cerc. Buridan crezut că a fost urmată de elevul său Albert de Saxonia (1316-1390) şi Calculatoare Oxford, care au efectuat diverse experimente care au subminat în continuare punctul de vedere clasic, aristoteliană. Munca lor, la rândul său a fost elaborat de către Nicole Oresme care pionier practica pentru a demonstra legile de mişcare în formă de grafice. La scurt timp înainte de teoria lui Galileo de inerţie, Giambattista Benedetti a modificat teoria tot mai mare de un impuls de a implica mişcare liniară singur: "... [Orice] porţiune de materie corporale care se mută de la sine atunci când un impuls a fost impresionat pe ea de orice forţă motrice extern are o naturală tendinţa de a vă deplasa pe o rectiliniu, nu, o cale curbat,. "

Interpretare

[9] Benedetti citează mişcare de o stâncă într-un lanţ ca un exemplu de mişcare liniară inerentă de obiecte, forţat în mişcare circulară. [Edit] inerţie clasică a legii din statele inerţie care este tendinţa de a rezista unui obiect o schimbare în mişcare. Potrivit spuselor lui Newton, un obiect va sta în repaus sau de şedere în mişcare excepţia cazului în care a acţionat pe de o forţă externă netă, dacă rezultatele de la gravitate, frecare, contact, sau unele alte surse. Diviziunea aristotelice de mişcare în lumesc şi celestă a devenit tot mai problematică în faţa concluziile Nicolaus Copernic în secolul al 16-lea, care a susţinut că pământul (şi tot pe ea), a fost, de fapt, niciodată "în repaus", dar a fost de fapt în continuă mişcare în jurul Soarelui. [10] Galileo, în dezvoltarea sa ulterioară a modelului lui Copernic, a recunoscut aceste probleme cu natura, atunci acceptată de mişcare şi, cel puţin parţial, ca rezultat, a inclus o reafirmare a descrierii lui Aristotel de mişcare într-un gol ca un principiu fizic de bază : Un corp se deplasează pe o suprafaţă nivel va continua în aceeaşi direcţie, la o viteză constantă cu excepţia cazului în perturbată. De asemenea, este demn de remarcat faptul că Galileo mai târziu a continuat să concluzioneze că, pe această premisă iniţială de inerţie, este imposibil să-i spuneţi diferenţa dintre un obiect în mişcare, iar o staţionare fără unele de referinţă în afara de a le compara împotriva.

: [11] Această observaţie în cele din urmă a ajuns să fie baza pentru Einstein pentru a dezvolta teoria relativităţii speciale. Conceptul lui Galileo de inerţie va veni mai târziu să fie rafinat şi codificată de către Isaac Newton ca prima de legile miscarii (publicat pentru prima dată în munca lui Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în 1687): Cu excepţia cazului în acţionat de o forţă neechilibrată net, un obiect va menţine o viteză constantă. Notă de faptul că "viteza" în acest context, este definit ca un vector, astfel lui Newton "viteza constanta" implică atât viteză constantă şi direcţia constantă (şi include, de asemenea, în cazul de zero viteză, sau fără mişcare). De la publicarea iniţială, Legile lui Newton (şi, prin extensie, această lege primul) au venit pentru a forma baza pentru ramura aproape universal acceptate ale fizicii numit acum mecanica clasică. Termenul actual "inerţie" a fost introdus pentru prima oară de către Johannes Kepler în său este rezumatul Astronomiae Copernicanae (publicat în trei părţi 1618 la 1621), cu toate acestea, sensul de termen a lui Kepler (care a derivat din cuvântul latin pentru "lenea" sau "lenea ") nu a fost destul de aceeaşi ca interpretarea sa modernă. Kepler definite inerţie numai în termeni de o rezistenţă la circulaţie, din nou, bazat pe prezumţia că restul a fost o stare naturală, care nu a avut nevoie de o explicaţie. Nu a fost până la locul de muncă mai târziu de odihnă Galileo şi Newton a unificat şi mişcare într-un singur principiu, că termenul "inerţie" ar putea fi aplicat aceste concepte cum este astăzi.

Nu există o teorie unică acceptate care explică sursa de inerţie. Diverse eforturile de fizicieni notabile, cum ar fi Ernst Mach (a se vedea principiul lui Mach), Albert Einstein, Sciama D, şi Haisch Bernard au toate rula în critici semnificative din teoreticieni mai recente. [Edit] inerţie de rotatie O altă formă de inerţie este inerţie de rotaţie (→ moment de inerţie), care se referă la faptul că un organism de rotaţie rigid îşi menţine starea de mişcare de rotaţie uniformă. momentului său cinetic este neschimbat, cu excepţia cazului în cuplu extern este aplicat, aceasta este, de asemenea, numit de conservare a momentului cinetic. inerţie de rotatie depinde de obiectul rămase intacte structural ca un corp rigid, şi are, de asemenea, consecinţe practice; De exemplu, un giroscop utilizează proprietatea că rezistă la orice schimbare în axa de rotaţie.

Sursa de inerţie

http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/54-scintilatii-stiintifice-fizica/81-ce-este-inertia.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Inertiahttp://

zonalandeducation.com/mstm/physics/mechanics/forces/galileo/galileoInertia.html

http://www.ask.com/wiki/Inertia

Surse