VESELIA GENERALA

Ion CRISTOIU

REVOLUŢIA IN VINTILEASA

Aproape nimeni din Vintileasa nu urmări intrarea revoluţionarilor în celebrul Studiou 4 din dupăarniaza lui 22 decembrie 1989. Cei din sat erau ocupaţi pînă peste cap cu alte treburi, mult mai importante. Unii tăiau porcul. Alţii furau lemne. Cei mai mulţi se îmbătaseră încă de dimineaţă. Era vremea răvăcitului. Că voiai sau nu, tot trăgind vin dintr-un butoi într-altul, era imposibil să nu te faci criţă. Dar chiar treji fiind, vintileştenii tot n-ar fi ştiut că Ceauşescu fusese răsturnat. De cîţiva ani, nici un televizor din sat nu mai era pus pe Bucureşti. Toată lumea urmărea Moscova. Or, tocmai cînd Mircea Dinescu se făcea că lucrează, bine îndemnat în acest sens de Ion Caramitru, inima socialismului biruitor transmitea o masă rotundă despre importanţa istorică a perestroikăi. Difuzoarele, în schimb, funcţionau pe Radio Bucureşti. Toate erau însă afară, pe prispă, atîrnate într-uri cui. Cei din casă n-aveau cum să audă vestea cea mare. Cei de afară aveau treabă cu porcul. Pavel Tînjală, un bătrîn din Vintileasa Deal, tocmai vîrîse cuţitul în gîtlejul animalului. Printre zbieretele deznădăjduite, urechea lui prinse strigătele: Ura! Dictatorul a fost rasturnat ! Trăiască România Liberă!- Ia te uită! mormăi el, ştergîndu-şi cuţitul de sînge, iar dau ăştia o piesă cu 23 August ! În scurt timp însă, vestea umplu satul. Ceauşescu fugise! Mulţimea din piaţă intrase în Comitetul Central! Televizoarele fură puse rapid pe Bucureşti. La început nimeni nu crezu o iotă din ce arăta micul ecran. Văzînd grupurile cu drapele din Studioul 4 toţi crezură că-i vorba de emisiunea Cîntarea României. Europa Liberă, la care alergară cu toţii, confirmă că tot ce se difuza la televizor era adevărat. Din acel moment, Vintileasa nu se mai dezlipi de aparat. Ce se întâmpla pe micul ecran întrecea cu mult tot ceea ce văzuseră ei în filme, inclusiv în cele americane. Porcii fură lăsaţi în mijlocul ogrăzii. Vinul rămase nerăvăcit. Cei beţi se frecară la ochi, crezînd că s-au pilit atît de tare, încît au vedenii politice. Noroc cu cei treji, care îi liniştiră, spunîndu-le că şi ei văd la fel. Noaptea de 22 spre 23 decembrie trecu nedormită. Vintileştenii urmăriră cu sufletul la gură informaţiile despre prinderea lui Ceauşescu. Se făcură pariuri pe tema dacă va reuşi sau nu să fugă în străinătate. Spre dimineaţă, unii se luară la bătaie. Cei ce pretindeau c-au cîştigat aduceau drept argument ştirea dată la televizor că dictatorul fusese prins. Ceilalţi răspundeau că televiziunea minte. Ei susţineau că nu Ceauşescu fusese arestat, ci dublura lui. Ceauşescu fugise în Cuba, după ce, în prealabil, îşi pusese mustăţi false, să semene cu Ton Tiriac. Chestia cu teroriştii nu-i sperie deloc. Cu ani în urmă, pe izlazul din Vintileasa funcţionase un poligon de artilerie. Zi şi noapte proiectilele vîjîiseră peste sat. Pe la miezul nopţii, ieşiră si ei din case, trăgînd cu urechea. Nu auziră nimic deosebit. Doar pe Costache Boambeş, care-şi făcea nevasta curvă. Dar asta n-avea nici o legătură cu revoluţia. A doua zi pe la prînz, Vintileasa începu să se plictisească. Pierdeau timpul cu tot felul de prostii, în timp ce prin gospodărie erau atîtea de făcut. Trebuia rînit la vaci. Porcul aştepta să fie pus în borcane. Vinul băltea prin găleţi. Astfel că satul se întoarse la treburile Iui de fiecare zi. în faţa televizorului rămaseră doar cîţiva flăcăi. Aceştia, muncitori la Horeşti, se adunau de vreo săptămînă, după-amiază de după-amiază, la Mitiţă Banu, ai cărui părinţi erau plecaţi la băi. Jucau table pe rupte, palavrageau pînă îi dureau fălcile, fumau. Ar fi mers, desigur, la lucru, dat fiind ca în sat se plictiseau de moarte, dar nu aveau cu ce. Şoferul autobuzului care

1

trecea prin Vintileasa se îmbătase criţă, luînd drept ostatic autobuzul. Numeroşii delegaţi trimişi de IRTA se întorseseră la Floreşti cu buzele umflate. Nici Miliţia nu reuşi mare lucru. Şoferul, care locuia într-un sat din munţi, la capătul traseului, ameninţa că pune autobuzul pe foc. Cîteva seri la rînd, flăcăii văzură entuziasmaţi cum revoluţia cuprindea întreaga ţară. În zeci, sute de locuri, primăriile fuseseră luate cu asalt. Masele populare, ascultînd îndemnurile de pe micul ecran, ieşiseră în stradă sau, mă rog, în uliţă, după cum era localitatea, urbană sau rurală. Numai în Vintileasa nu se întîmpla nimic. Primarul, un fost ceauşist, bea pe gratis la bufet şi, după ce se făcea cui, dădea cu pumnul în masă, răcnind cît putea de tare: Jos Ccausescu! Mai adă o sticlă. Vintileasa nu era cea mai amărîtă comună de pe cuprinsul ţării. Şi cu toate acestea, iată, alte localităţi mult mai prăpădite, unele chiar fără lumină electrică, i-o luaseră înainte. După procesul lui Ceauşescu, despre care tot satul spunea că a fost trucat, grupul de flăcăi hotărî să treacă la acţiune. Programară pentru a doua zi o mare manifestaţie în faţa primăriei. Aşa îşi propuseseră ei: mare manifestaţie, în realitate însă, nu putea fi vorba de aşa ceva. Gospodarii pe Ia care trecuseră nici nu voiseră să audă. - Măi băieţi, le ziceau cîte unul, aţi înnebunit!? Mă vedeţi pe mine, om bătrîn şi cu copii însuraţi, umblînd pe şosea cu steaguri şi pancarte?! La 23 august, hai, mai treacă-meargă, m-am dus. Afacerea se întîmpla la Floreşti, nu aici, în Vintileasa.N-aveam cum să mă fac de rîs în faţa celor din sat. Apoi deplasarea se ponta cu două zilemuncă la colectiv. Sînteţi voi în stare de aşa ceva? Sigur că nu erau. Ceruseră sprijinul preşedintelui C.A.P., dar acesta îi refuzase politicos, spunînd că, în această privinţă, nu se primise încă nici o indicaţie de la Comitetul Judeţean de Partid. Flăcăii se văzură obligaţi să se mulţumească şi cu o mică manifestaţie. Mai ales că si asta fusese cît pe-aci să nu mai aibă loc. Nimeni nu voia să aducă de acasă un cearşaf pe care să se scrie cu vopsea roşie: Jos primarul! Culai Parvana = Ceausescu!Toţi dădeau din colţ în colţ. Unii motivau că nu le dau voie părinţii. Alţii că cearşafurile lor nu erau într-o stare demnă de a exprima voinţa maselor populare din Vintileasa. Tot Mitiţă Banu se sacrifică pînă la urmă. Ai lui erau plecaţi la băi, aşa că n-a fost prea greu să ia un cearşaf din ladă, să-l rupă în două şi să prindă bucăţile de araci. Pe una din pancarte trecură lozincile împotriva primarului. Pe cealaltă, dorinţa de veacuri a vintileştenilor: Vrem alegeri libere! Făcură rost şi de drapelul de stat al R.S.R. îl scuturară de praf, îi decupară stema şi-l dădură lui Cornel Bărboi, care trebuia să-l vînture încolo şi încoace, cum văzuseră la televizor că fac cei din balconul Comitetului Central. Lui Cornel Bărboi nu-i veni prea greu să transpună în practică sarcina încredinţată. Avea o mare experienţă la acest capitol, dat fiind că ducea prapurii la înmormîntări. încercaseră să facă rost şi de o portavoce, dar nu reuşiră. Vasile Calistru, singurul care avea aşa ceva (îi rămăsese de la o echipă de filmare şi o folosea la îndrumatul cirezii, pentru că era văcarul satului), îi refuză categoric, pe motiv că i se consumă bateriile.Cu chiu cu vai izbutiră să se strîngă vreo 15 inşi. În dimineaţa zilei de 27 decembrie o porniră spre Consiliul Popular, aflat în celălalt capăt al satului. Gospodarii întîlniţi în cale se opreau şi-i priveau îndelung. Cîte unul se interesa curios: - Da', unde mergeţi, măi flăcăi? - La revoluţie, nene, răspundeau băieţii, mişcînd drapelul într-o parte şi în alta. Pe marginea şoselei se aţineau cîţiva băieţaşi rebegiţi de ger, care se luaseră după ei, smiorcăindu-se că vor să meargă la revoluţie. Pretenţia asta născu discuţii între demonstranţi. Unii susţineau că trebuie primiţi, ba mai mult, puşi în faţă, cum se întîmplase la Timişoara. Să vadă, au curaj tancurile să treacă peste trupurile lor nevinovate?! Alţii erau net împotrivă, zicînd că prezenţa mucoşilor ar putea compromite mişcarea. Ajunseră în cele din urmă la un aranjament mulţumitor pentru

2

toată lumea, îi lăsară pe băieţaşi să-i însoţească pe marginea drumului. În faţa Consiliului Popular nu găsiră nici TAB-uri, nici trupe USLA, ca în Piaţa Palatului. Uşa era închisă cu lacătul. Primarul era la bufet. Demonstranţii nu disperară. Ocupară maidanul din faţa primăriei şi ridicînd sus pancartele şi agitînd energic drapelul, prinseră să strige lozinci. Din cînd în cînd cădeau în genunchi şi rosteau Tatăl nostru în cor, după exemplul, văzut la televizor, al tinerilor revoluţionari din Piaţa Romană. Vecinii se iviră pe prispe. Unii, furioşi că derbedeii ăia zbierau fără rost la uşa Consiliului, deşi se vedea limpede că acesta n-avea program. Alţii îi îndemnau în glumă să meargă la biserică, pentru că acolo era mai nimerit să spună Tatăl nostru în genunchi. Flăcăii nu le dădură nici o atenţie, învăţaseră asta de la tinerii bucureşteni, care, la provocările securiştilor şi ale altor slugi ale dictatorului, strîngeau rîndurile şi strigau: Fără violenţă! Şi voi sînteţî români! Pe prispa Miliţiei îşi făcu apariţia Vasile Andronache, şeful postului. Era boţit de somn, fără centură, cu cămaşa scoasă din pantaloni. Băuse zdravăn azi-noapte la o cercetare de furt din avutul obştesc, în comuna vecină. Strigătele flăcăilor îl treziseră din somn. Soarta revoluţiilor depinde uneori de o simplă întîmplare. Poate dacă plutonierul major Vasile Andronache n-ar fi fost atît de mahmur în acea dimineaţă, Vintileasa s-ar fi înscris la loc de glorie în marele concert al Revoluţiei române. Şeful postului, urmînd exemplul trupelor USLA din Piaţa Palatului, ar fi trecut de partea demonstranţilor. Le-ar fi deschis larg uşa primăriei, lăsîndu-i să intre în sediu şi să-l ocupe. Numai că Vasile Andronache era mahmur, îl dureau tîmplele atît de tare că-i venea să se dea cu capul de toţi pereţii. Arsuri înfricoşătoare i se căţărau pe gîtlej. - Tu-lemuma-n cur! - mormăi el, vinul n-a fost curat. Cine ştie ce prostii au pus în el! Şi pe acest fond de indignare împotriva celor ce stricau bunătate de vin cu tot felul de chimicale, îşi puse mîinile în şold şi răcni: - Bă puţoilor! Plecaţi acasă că vă ia mama dracului! Ia te uită, aţi stricat bunătate de cearşaf! Ei lasă că vă spun eu! La aceste vorbe, lui Mitiţă Banu i se făcu brusc frică. - Băieţi! şopti el pierit. Eu o şterg acasă, dacă află bătrînu' c-am luat cearceaful din ladă mă stinge în bătăi. Şi fără să le mai aştepte răspunsul, strînse cele două pancarte, le puse la subsuoară şi plecă. Rămaşi fără materialul revoluţionar, dar şi speriaţi că ai lor nu ştiau ce făcuseră, ceilalţi plecară capetele tăcuţi şi o luară încet după el.Peste Vintileasa se arcuia un cer cenuşiu. Fumurile se înălţau drept, ca nişte stîlpi subţiri şi singuratici, deasupra acoperişurilor de şindrilă. Se prevestea o ninsoare straşnică. Din toate părţile se auzeau strigăte şi chiuituri vesele. Deşi mai erau trei zile pînă la sfîrşitul anului, Vintileasa se-apucase să facă revelionul. Nu de altceva, dar dacă-l interziceau noile autorităţi?!

3

MESAGERII

Petre Licărete, casierul haltei Vintileasa Vale, venise în sat, din nordul ţării, cu familie cu tot, în cadrul marilor transferuri anuale, prin care Căile Ferate Române îi mutau pe cei de la Suceava la Drobeta Turnu-Severin, pe cei de la Turnu-Severin la Chişineu Criş, şi pe cei de la Chişineu Criş la Mila 200, unde nu e cale ferată. Asta pentru că la un moment dat, în faimoasa întreprindere de nivel republican, începuse să se fure într-un ritm atît de furibund, încît marea problemă a conducerii era acum, nu să nu se mai fure, ci să nu se fure dintr-un loc chiar totul. Anul trecut, de exemplu, în cîteva staţii CFR, se furase totul, cu o energie rece, devastatoare: de la temelia de beton a clădirii pînă la petele de ulei de pe linia 4 Garare, ba chiar într-o gară se fură pînă şi acceleratul în trecere fără oprire prin staţia respectivă. Şi dacă un control rapid, de o mare duritate, al ministerului, n-ar fi intervenit la timp - se spusese cu amărăciune în şedinţa de colegiu consacrată anchetei - mai mult ca sigur s-ar fi ajuns să se fure însăşi ideea de mers cu trenul. Decizia de transfer îl găsi pe Petre Licărete la Sighetu Marmaţiei. De cînd intrase în serviciu, se mutase de cîteva zeci de ori. Cutreierase, cu familie cu tot, întreaga ţară. De atîta mutat, mobila ajunsese într-un hal fără de hal. La fiecare deplasare, Mesageriile, la care punea mobila, făceau să se rătăcească pentru totdeauna cîte o piesă mai importantă. Grav era însă altceva. Grav era că mobila îmbătrînise rău de tot. Un prieten tîmplar îi spusese că nu se poate face nimic. Era o boală care atingea toate lucrurile mutate dintr-un loc într-altul. Ca şi oamenii, acestea sfîrşesc prin a se adapta la locul în care se află. Şi e normal ca, trecînd prin zeci de locuri, unul mai diferit decît altul, lucrurile să obosească îngrozitor. Aşa şi mobila lui Petre Licărete. Pe dinafară părea să nu i se fi întîmplat nimic. Pe dinăuntru însă, ea se uzase rău de tot. Petre Licărete, care abia se stabilise la Sighetu Marmaţiei, sări imediat în sus, hotărît să anuleze decizia, în acest scop, el o luă metodic de jos în sus, de la un nivel la altul, pînă la ministru. Nimeni nu voia să-l asculte. Dar Petre Licărete nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. - înaintaşii noştri au luptat eroic la Griviţa! - declară el familiei şi, însufleţit de exemplul luptătorilor ceferişti, trecu la atac. Compuse şi expedie o lungă scrisoare de protest postului de radio Europa Liberă, Vocii Americii, ONU, UNESCO şi Amnisty International. Urmare a acestui demers, un potop de necazuri căzu pe capul Guvernului român. Europa Liberă citi scrisoarea seară de seară, timp de o lună, însoţind-o de reflecţii ironice pe seama regimului de la Bucureşti. UNESCO şi Amnisty International trimiseră la Bucureşti comisii de anchetă. Mai grav însă, secretarul general al ONU puse mîna pe telefon şi-l sună pe primul ministru. Acesta rămase trăznit. Habar n-avea de problema cu care se confrunta Petre Licărete din Sighetu Marmaţiei. - Sigur, domnule secretar general, bîigui el, vom cerceta şi vom face dreptate. - Vă mulţumesc mult, mult de tot, încheie scurt secretarul general al ONU. Aşa ceva nu se mai întîmplase pînă acum în întreaga istorie a ţării. Primul ministru era lămurit: acel Petre Licărete avea pile la secretarul general al ONU. Cine ştie ce neam o mai fi şi cu ăsta! gîndi el şi dădu dispoziţie ca problema să fie rezolvată rapid, în consecinţă, ministrul transporturilor şi telecomunicaţiilor se deplasă personal la Sighetu Marmaţiei pentru a-i promite lui Petre Licărete că aceasta era ultima mutare. Odată ajuns în Vintileasa, continuă ministrul, se poate stabili acolo definitiv. Şi cum halta din acea localitate urmează să se dezvolte vertiginos, există şi perspectiva ca el, Petre Licărete, să fie numit şef de gară. Însufleţit de aceste făgăduieli, Petre Licărete refuză să locuiască la haltă, cum era obiceiul. Interesîndu-se în dreapta si în stînga, el află că în sat e de închiriat casa lui Virgil Randură, un gospodar mort anul trecut. Cum proprietarul nu avea urmaşi, casa intrase în circuitul

4

gospodăriei de partid. Primarul comunei, dîndu-şi seama cine era Petre Licărete, interveni pentru ca acesta să se mute aici. Virgil Flandură murise în împrejurări ciudate. Şi anume, el fusese găsit sfîşiat de un porc mistreţ, cu arma în mină. Era de vină - se stabili după Revoluţie, cînd Vintileasa se trezi că stă prost la capitolul victime ale comunismului şi, în consecinţă, primăria luă la mînă toate morţile ciudate din ultimele decenii - legislaţia totalitaristă privind vînătoarea.Să fii vînător în acel timp nu era un lucru prea uşor. Obţineai permisul de port-armă la capătul unor verificări care puteau dura ani în şir. Trebuia să fii membru de partid, să nu fii divorţat, să te împaci cu nevasta, să ai o comportare bună la serviciu şi să aduci de la responsabilul bufetului din sat o adeverinţă că bei numai în zilele de sărbătoare legală. Odată obţinut permisul, începeau necazurile cu arma. Erai obligat s-o ţii într-un dulap de fier închis cu o cheie ce trebuia să atîrne la brîu cît mai vizibil cu putinţă, pentru ca ceilalţi membri ai familiei să nu fie tentaţi s-o caute. Şeful postului de miliţie avea dreptul să-ţi intre în casă la orice oră din zi şi din noapte, să-ţi cotrobăiască prin dulapuri şi să-ţi verifice numărul cartuşelordeclarate în scris, sub semnătură, la Miliţia judeţeană, în discuţiile de acasă, ori de la serviciu n-aveai voie să foloseşti cuvîntul armă. Ca de exemplu, am o armă secretă pentru a o cuceri pe X. Se dădea totuşi derogare pentru expresia: Pacea - armă de luptă împotriva imperialismului anglo-american!, dar numai în cadrul orelor de învăţămînt politico-ideologic. Grea era şi vînătoarea propriu-zisă. Dintre toate păsările şi animalele vii pe care le puteai ochi fără a risca hazul sau închisoarea, doar un sfert puteau fi împuşcate. De restul n-aveai voie să te atingi decît în legitimă apărare. Cu unele, urşii, de exemplu, mai mergea, nu era prea greu să motivezi că te-au atacat, dar ce te făceai cu raţele? Ele nu s-ar fi năpustit asupra ta nici moarte. Chiar şi acest sfert permis de lege nu putea fi vînat cînd şi unde aveai chef. Pentru fiecare animal erau precizate, prin hotărîri ale Consiliului de Miniştri, anumite perioade ale anului, extrem de scurte, unele chiar de o jumătate de oră, că nici n-apucai să iei arma că se şi încheia sezonul. Tot prin decizii ale Consiliului de Miniştri erau stabilite locurile speciale în care puteai trage cu puşca, aflate, de obicei, la capătul unor călătorii de cîteva zile: cu trenul, cu tractorul, cu căruţa, şi pe jos. Apoi chiar şi-n aceste perioade şi în aceste locuri nu puteai vîna oricum. Se cereau, de fiecare dată, autorizaţii eliberate la diferite niveluri, de la postul de Miliţie din sat pînă la Ministerul Silviculturii. Din ce împuşcai, numai anumite animale îţi reveneau ţie ca vînător, celelalte trebuiau predate statului pe bază de proces verbal. Dintr-un animal, de exemplu, statului îi revenea partea cea mai substanţială. Mistreţul, de exemplu, îţi aparţinea doar la nivelul urechilor şi al cozii, restul urmînd să-l cari cu mijloace proprii pînă la cea mai apropiată întreprindere de prelucrare a cărnii.Virgil Flandură ţinu neapărat să fie vînător. Altfel spus, să moară prosteşte. Faţă în faţă cu mistreţul, el prinse să şovăie. Cu arma ridicată, cu degetul pe trăgaci, îi treceau prin cap toate greutăţile străbătute pentru a ajunge pînă în acest moment. Şi - socotea el, în timp ce mistreţul se încorda înaintea saltului decisiv – adevăratele probleme de-abia acum începeau. Imediat ce-l va răsturna cu cracii în sus, trebuia să pornească în căutarea unui pădurar. Presupunînd că-l găsea, urma să-i dea ceva pentru a veni să constate că mistreţul fusese împuşcat la vînătoare. Dacă pădurarul catadicsea să meargă cu el, era nevoie de o nouă atenţie ca să menţioneze în procesul verbal că vînătorul fusese constrîns să împuşte mistreţul în inimă (lovirea animalului în acest loc era intersiză prin lege). Odată încheiată faza cu pădurarul, începea chinul cu transportul. Trebuia să facă rost de o căruţă cu care să ducă trofeul la cel mai apropiat centru de prelucrare a cărnii. Aici trebuia să împingă ceva contabilului şef, care putea să refuze vînatul pe motiv că i s-au terminat formularele. Din fericire pentru Virgil

5

Randură, mistreţul nu-l lăsă să-şi continue dilemele: se năpusti asupra lui şi-l doborî dintr-o lovitură.Petre Licărete sosi în Vintileasa într-o zi de toamnă tîrzie, din apropierea iernii, împreună cu familia: nevasta, profesoară de lucru manual, şi cei doi copii, unul într-a cincea, membru al cercului tehnico-aplicativ "Să facem un microscop electronic, cu mijloace locale", si celălalt, într-a opta, care lua meditaţii pentru admiterea la Teologie. De cîteva săptămîni ploua întruna, fără contenire. De atîta apă, hotarele satului se turtiseră atît de tare, că abia le mai recunoşteai pe harta ţării. Ciuperci uriaşe, trufaşe şi triumfătoare, prinseră a înflori din duşumele. La mijlocul unei conferinţe ţinute la căminul cultural de o brigadă pentru răspîndirea ştiinţei şi culturii, o astfel de ciupercă, palidă ca un crin, ţîşni prin explozie din masa prezidiului. Prin văzduhul îmbibat de apă programele postului de radio Bucureşti ajungeau în sat primejdios schimbate, sîrbele se muiau şi se lăţeau în tangouri, o masă rotundă consacrată revoluţiei socialiste se încheie cu o concluzie pesimistă, iar crainicul buletinului de ştiri izbucni la un moment dat în hohote de plîns. Timp de cîteva luni apoi, Petre Licărete merse zi de zi cu trenul de patru dimineaţa, la Orbească, unde funcţiona Serviciul de Mesagerii, pentru a-şi recupera mobila pusă la Sighetu Marmaţiei. Căci, deşi dată toată la un loc, ea avea să sosească în Orbească pe rînd. Veni mai întii patul, apoi o găleată cu smalţul sărit pe alocuri, peste o săptămînă, doua scaune din cele şase trecute pe chitanţă, si o lampă de petrol cu sticla afumată, după care căzu o pauză lungă de cîteva săptămîni, în care nu mai sosi nimic, nici măcar pentru alţii, doar o gîscă pe jumătate moartă de sete, cu biletul de expediţie legat de picior. Era o greşeală. Gîsca trebuia să ajungă la Rădăşeni, în nordul ţării. Cei de la Orbească o expediară rapid la Horeşti şi se apucară din nou de table. Jucau aşa întruna de vreo zece ani, scorul atinsese proporţii astronomice, şi, ori de cîte ori, încercau să-l cuprindă şi să-l rostească, îi apuca ameţeala. De atîta aruncat, zarurile se subţiaseră şi căpătaseră o suavă eleganţă, iar piesele se scorojiseră atît de tare că, în timpul partidei, numai prin intuiţie jucătorii le puteau stabili culoarea. Petre Licărete sta ce sta, apoi se întorcea acasă cu trenuleţul mixt Horeşti-Vidra, şi din nou a doua zi se prezenta la Orbeasca. Făcu asta timp de cîteva luni, cu o consecvenţă strălucitoare, pînă reuşi să recupereze toată mobila pusă la Sighetu Marmaţiei, cu excepţia unui sertar de la masa din sufragerie. Cei de la Orbească ziceau să nu-l mai caute: o fi căzut la descărcare în gara Horeşti, cînd se arunca pe peron, în cîteva minute, un vagon întreg, de nu mai rămînea din obiectele predate decît foaia de expediţie. Petre Licărete nu renunţă însă la sertar. Pe baza chitanţei primite la Sighetu Marmaţiei, făcu reclamaţii peste reclamaţii, memorii peste memorii, merse chiar şi într-o audienţă la ministru, puse deci în mişcare complicata maşinărie de recuperare a obiectelor rătăcite prin CFR, pentru ca, pînă la urmă, să triumfe zdrobitor. La vreun an după aceea, cu puţin înainte de a pleca la Drobeta Tumu-Severin, în cadrul unui nou transfer, sertarul fu descoperit la Rădăuţi. Sta acolo în fişetul şefului de gară, pentru că Rădăuţii n-aveau Birou pentru obiecte pierdute. Şi cînd Bucureştiul îi soma precis, dar irevocabil, să predea sertarul (uriaşele calculatoare de la centru demonstrînd că sertarul mesei din sufragerie, pus de numitul Petre Licărete din Vintileasa Centru la Mesageriile din Sighetu Marmaţiei în ziua de 14 septembrie, cu chitanţa numărul 2 042 R, se găsea pe raftul de sus al fişetului, răsturnat cu gura în jos şi cu un cui gata să iasă) şeful gării se felicită încă o dată că avusese tăria să nu-l pună pe foc.Printr-o lege adoptată de Parlament în procedură de urgenţă, cei ce suferiseră sub regimul comunist erau scutiţi de impozit. De fapt, nu toţi beneficiau de acest lucru, ci numai cei ce fuseseră omorîţi în beciurile Securităţii. Ceilalţi aveau dreptul la insigna Victimă a terorii comuniste, pe care dacă şi-o puneau în piept puteau călători pe gratis

6

cu tramvaiul. La început se iviră unele probleme. Mulţi controlori declarau sus şi tare că n-aveau cunoştinţă de o asemenea lege. Zadarnic martirii le arătau insigna. Ei răspundeau, zîmbind răutăcios, că asta nu dovedeşte nimic. Orice cetăţean al României îşi putea procura aşa ceva de la primul talcioc întîlnit în cale! Cu timpul însă lucrurile se aranjară. Purtătorii de insignă găsiră o soluţie adecvată. Luau cu ei, în tramvai, Legea trasă la xerox. Cînd venea controlorul, o scoteau şi i-o dădeau s-o citească. Iar acela, speriat că trebuie să parcurgă ditamai poliloghia, trecea mai departe, fără să mai întrebe de bilet. Imediat după votarea legii, primăria din Vintileasa se trezi asaltată de mii de cetăţeni veniţi să obţină dovada care să-i scutească de impozit sau măcar de a cumpăra bilet la urcarea în tramvai. Cu cei din sat fusese destul de simplu. Şeful postului de poliţie era în Vintileasa de vreo treizeci de ani. Cum, de regulă, cererile se refereau la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului de către Miliţia din Vintileasa, şeful postului trecu pe la fiecare, zicîndu-le: - Nea cutare, uită-te în ochii mei şi spune-mi deschis: cînd ţi-am încălcat eu drepturile fundamentale? Omul se uita în ochii adînci, pustiitori ai plutonierului major şi renunţa la cerere. Cu străinii treburile se dovediră un pic mai complicate. Aceştia nu-l ştiau pe şeful de post. Şi chiar dacă l-ar fi ştiut, tot nu le-ar fi păsat. Mulţi dintre ei veneau de la Bucureşti. Ori din cîte se ştia în sat, bucureştenii îi înfruntaseră pe generalii lui Ceauşescu. Cum să se teamă ei de un pîrlit de plutonier major din Vintileasa, comună ai cărei locuitori în eroicele zile ale revoluţiei, le fuseseră frică pînă şi să se uite la televizor? Nici primarul, nici secretarul primăriei nu dădeau din buzunar. Astfel că străinii obţinură dovada destul de repede. Cu o singură excepţie. Cea a lui Petre Licărete, pensionar CFR din Baia Mare. Timp de o săptămînă aproape, primarul şi secretarul întoarseră pe o parte şi pe alta cazul lui pentru a vedea în ce măsură se înscria în prevederile Legii. În cererea sa, Petre Licărete susţinea nici mai mult, nici mai puţin, că pentru cele suferite cu transportul mobilei dintr-o parte în alta a ţării avea dreptul la scutire de impozit. Cei din Vintileasa i-ar fi dat-o bucuroşi. Numai că fostul şef de haltă venise prea tîrziu. Primăria apucase să promită puţinele adeverinţe rămase unor inşi care intenţionau să organizeze în Horeşti un talcioc de largă deschidere internaţională. Petre Licărete voia să deschidă un bar. Ca atare, era hotărît să meargă pînă-n pînzele albe pentru a obţine adeverinţa de martir. În semn de protest faţă de abuzurile primăriei din Vintileasa, el începu o grevă a foamei în faţa Guvernului. Era o vreme în care astfel de gesturi stîrneau mari emoţii. Ziariştii năvăliră asupra noii victime. Petre Licărete dădu numeroase interviuri în care aduse critici viguroase guvernului criptocomunist care nu recunoaşte drepturile celor ce suferiseră sub dictatură. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici ameninţă cu o viguroasă demonstraţie de protest în centrul capitalei. O delegaţie a Consiliului Europei prezentă în ţară pentru a verifica respectarea libertăţilor individuale, se interesă de caz. Scandalul risca să ia proporţii. În aceste condiţii, guvernul îi dădu lui Petre Licărete o adeverinţă, din stocul de rezerve pe care-l avea la dispoziţie. Graţie acesteia, Petre Licărete deschise în zona gării din Baia Mare barul La Revoluţia din decembrie.Localul cîştigă rapid o faimă răsunătoare. Veneau să bea aici un păhărel nu numai lucrătorii gării, dar şi intelectualii din centru. Pentru că barul îşi merita din plin firma. Mesele erau aslfel aşezate încît să amintească izbitor de celebrul Studiou 4 al Televiziunii. Pereţii imitauzidurile clădirilor căzute pradă teroriştilor. În acest sens, Petre Licărete îi spărsese în cîteva locuri cu dalta şi îi afumase cît se poate de tare. Barul propriu-zis avea forma celebrului balcon al CC-ului. Aici se grămădeau, sub formă de sticle cu băuturi care de care mai sofisticate, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi alţii. Pentru asta, Petre Licărete făcuse comandă specială la Fabrica de sticlă Turda. Cu Ion

7

Iliescu şi Petre Roman lucrurile merseseră destul de uşor. Mai greu fusese cu Gelu Voican Voiculescu. Barba acestuia avea nevoie de o sticlă specială, din import Cum aşa ceva se găsea destul de greu şi numai pe valută, Petre Licărete acceptă propunerea întreprinderii ca renumitul revoluţionar să apară sub forma unei sticle uşor depărtate de modelul original. Astfel se face că sticla pe care scria Gelu Voican Voiculescu - Vişinată extra avea înfăţişarea unui ins pipernicit, pe cap cu o şapcă de ilegalist începător şi cu cîţiva ţepi rari în loc de barbă.

8

SUPER-PUMA INVIZIBILE

De cîteva nopţi, Unitatea 01294 stă într-o pîndă necruţătoare. Prin toate birourile, de la cel al comandantului pînă la cel al furierilor, bîntuie teama unui atac terorist iminent. Departe, în centru, bubuie tunurile. Din cînd în cînd izbucnesc vîlvătăi. Ieşiţi pe la ferestre, ofîţerii îşi fac cruce. Vine prăpădul! Unitatea are tot ce-i trebuie în materie de comunicaţii: telefoane operative, telefoane simple, staţii de radio proprii. Nimeni nu crede însă o iotă din ce vine prin astfel de maşinării. S-a răspîndit vestea că teroriştii au infectat nu numai apa, ci si comunicaţiile militare. Astfel că toată lumea ia în considerare numai zvonurile care circulă de la un birou la altul. Ofiţerii unităţii sînt în marea lor majoritate ingineri militari. Ei au în grijă companii de TAB-uri. Au în grijă e un fel de a spune. Ofiţerii nu prea se omoară cu serviciul. De dimineaţă pînă seara, joacă table prin birourile friguroase. Uneori vine să chibiţeze sau chiar să joace însuşi comandantul. Se înţelege că şeful bate de fiecare dată. Pentru asta ofiţerii folosesc nisşte zaruri măsluite. E un fel de a spune şi companie de TAB-uri, dat fiind că părţile componente ale companiei, adică TAB-urile, nu sînt altceva decît nişte hîrburi, cu direcţiile strîmbe şi, cele mai multe, fără roţile din spate. Aceasta pentru că, nu ştiu de ce, roata din spate e piesa care incită cel mai mult la furat. De vreo lună, din zilele Congresului al 14-lea, unitatea e în alarmă. Toţi ofiţerii abia aşteaptă să se termine odată evenimentele şi să meargă acasă. În 22 decembrie, această parte indisolubilă a armatei române a fost scoasă si ea pentru a salva cuceririle socialismului. O coloană de cinci TAB-uri scîrţîind din încheieturi mai rău ca nişte harabale cu pepeni, s-a îndreptat, conform ordinelor primite, spre Piaţa Republicii. N-a reuşit să facă nici măcar un kilometru. La vreo sută de metri de unitate, s-a defectat un TAB. Fără el coloana nu putea merge mai departe. A-l lăsa acolo era extrem de riscant. Revoluţionarii, curgînd în valuri spre centru, îl puteau repara şi, evident, îl puteau folosi împotriva marilor cuceriri ale socialismului. Aşa că ofiţerii săriră din TAB-uri şi se apucară de meşterit la maşina cu pricina. Se chinuiră aşa, alături de şoferi, preţ de vreo oră. Pînă la urmă îi găsiră buba: i se înţepenise acceleratorul. Conductorul sări în cabină, trase de manetă cît putu de tare şi, într-o vijelie de fum înecăcios, maşina ţîşni înainte. Coloana se puse în mişcare. Între timp, Ceauşescu căzuse. Mulţimea venea din centru cîntînd si agitînd drapele cu gaură în burtă. Cei trimişi în misiune făcură cale întoarsă la unitate. Aici toată lumea striga cît putea de tare: Jos dictatorul! Pe ferestrele larg deschise erau aruncate, în chip revoluţionar, portretele fostului comandant suprem. Mai tîrziu, de fapt la nici un an după aceea, toţi cei ce făcuseră asta aveau să regrete rău de tot. Contabilul şef îi puse să plătească tablourile, pentru că erau trecute în gestiune. Spre ciuda tuturor ofiţerilor, după victoria libertăţii şi a democraţiei, nu li se dădu voie să meargă acasă, să bea şi ei un păhărel. Alarma rămînea în vigoare. Sau, cum suna ordinul noului ministru al apărării, un pensionar adus de acasă numai în chiloţi pentru a prelua conducerea Armatei, se trecuse fără pauză dintr-o alarmă într-alta: de la alarma dictaturii la alarma democraţiei. Astfel că au rămas cu toţii în unitate, pradă zvonurilor năucitoare. Ţeasta lor vuieşte de zeci, de sute de zvonuri. S-au depus toate, în capul lor, ca o ceată pe fundul văii. Se auzise, la un moment dat, că patru coloane de blindate se îndreaptă spre capitală, în plină viteză, spre a zdrobi revoluţia. La vreo oră după aceea, veni un zvon opus: nu era vorba de blindate, ci de camioane. Şi nu veneau să înăbuşe revoluţia, ci s-o salveze. Umblă apoi zvonul că apa a fost otrăvită. Se repeziră cu toţii la telefoane. Răspunsurile de acasă nu erau menite să-i liniştească. Apa nu curgea! Era ziua întreruperii prin decret prezidenţial. Aşa că nimeni nu-şi putea da seama dacă apa e otrăvită sau nu. Apăru apoi versiunea că Nicolae Ceauşescu s-a întors la putere.

9

Zvonul îi făcu pe mulţi să regrete gestul cu tablourile. Aceştia începură să dea din colt în colţ, să motiveze că nu voiseră să le arunce, că pur şi simplu le scăpaseră din mîini, pe fereastră, de emoţie că tovarăşului comandant suprem i s-ar putea întîmpla ceva rău. Cel mai puternic era zvonul cu teroriştii, cel care ţinea întreg Bucureştiul în transă. Nimeni nu văzuse în viaţa lui vreun terorist în came şi oase. Nici la Academia Militară nu li se suflase un cuvînt despre asta. Singurul duşman cu care ofiţerii învăţaseră să se bată pe tablă erau trupele NATO. O făcuseră cu mare plăcere, dat fiind că toţi abia aşteptau să li se vorbească despre Occident Şi totuşi fiecare pretindea că ştie totul despre terorişti. Unii chiar se jurau că-i întîlniseră si dăduseră mîna cu ei! Versiunile erau de o diversitate uluitoare. Potrivit unora, teroriştii aparţineau CIA şi fuseseră trimişi asupra Bucureştiului cu farfurii zburătoare. Fiind echipaţi cu un costum de protecţie antimetal, nu puteau fi loviţi decît cu laserul. Laserul, mare consumator de energie nu putea fi însă folosit decît cu aprobarea expresă a lui Ceauşescu. Or, acestuia, dată fiind situaţia în care se afla, numai de aprobarea asta nu-i mai ardea. Alţii susţineau căteroriştii aparţineau unei armate speciale, pe care Ceauşescu o ţinea în subteranele Comitetului Central, de vreo cîţiva ani, de cînd îşi dăduse seama că va fi răsturnat. Acum aceşti soldaţi ieşiseră la suprafaţă si erau fără milă, pentru că în ultimele zile, ocupat cu evenimentele de la Timişoara, dictatorul uitase să le dea de mîncare.Într-un răgaz al canonadei din centru, un zvon înfricoşător se răspîndi în tot sediul: unitatea urma să fie atacată de patruzeci de elicoptere Super-Puma invizibile. De ce elicoptere? De ce invizibile si mai ales de ce super? Iată nişte întrebări la care nici cei mai mari strategi ai armatei române n-ar fi putut răspunde. De altfel, nimeni nu si le punea. Important era că stolul de elicoptere se îndrepta vertiginos spre Unitatea 01249. Cu alte cuvinte, direct spre ei. Nici un ofiţer al unităţii si, între noi fie vorba, nici un ofiţer al armatei române, nu văzuse în viaţa lui un elicopter Super-Puma. Şi era normal să fie aşa, o dată ce aparatele se caracterizau tocmai prin faptul că erau invizibile. Astfel că întreaga unitate sări în picioare. Din om în om, se află că elicopterele vor folosi bombe brizante. Asta făcea mortală o încăpere închisă. Ferestrele tuturor birourilor fură date de perete. Prin golurile ivite gîlgîi frigul. Bravilor ofiţeri prinseră a le clănţăni dinţii. După vreun sfert de ceas, sosi vestea că elicopterele vor da cu gaz de luptă. Toţi se puseră pe căutat măştile. Prin întuneric se izbeau unii de alţii, se loveau de colţurile birourilor. Cîţiva dintre cei care le găsiră fură obligaţi să le arunce cît colo: nu le mergea muştiucul. Fie ce o fi! spuseră ei, ca si ceilalţi, care nu reuşiseră să găsească, într-un asemenea balamuc, nici măcar dulapul, d-apoi masca de gaze, n-o să murim din asta!Peste unitate, peste acea parte a Bucureştiului coborî o tăcere încordată. Puteai auzi, în întunericul greu, răsuflarea fiecăruia. Elicopterele buclucaşe, anunţate de radarul de la Pantelimon (de fapt nici nu exista o asemenea instituţie, dar în acele clipe erau atît de buimăciţi că nu mai ştiau nici dacă fac parte din armata română), intraseră în spaţiul aerian al unităţii. Nu ştiu cum se ajunsese la acest zvon. Sigur e că tuturor li se părură că aud în văzduh un zumzăit uşor. Era, spunea unul cu înfrigurare, zgomotul elicopterelor. Citise el undeva că zumzăitul ăsta era partea vulnerabilă a acestui aparat extraordinar, vîrf al tehnicii de luptă modeme. Americanii, cei care-l proiectaseră şi-l fabricaseră, nu reuşiseră să-l înlăture. De aceea, folosirea lui era contraindicată în zonele cu triburi sălbatice. Auzul acestora ar fi putut depista elicopterele mult mai iute decît cel mai sofisticat radar. Şi-n acel moment, toate categoriile de armament din unitate se puseră pe tras în sus: tunuri antiaeriene, tunuri antitanc, aruncătoare de flăcări, pistoale obişnuite. Văzduhul se înroşi de canonada năprasnică. Bucureştiul intră în panică. De la ferestre, lumea privea îngrozită spre acea parte a oraşului unde,

10

potrivit televiziunii, se duceau lupte groaznice între bravii noştri militari şi criminalii de terorişti. Bătălia dură cam vreo oră. Spre uimirea tuturor, nici un super Puma nu fu lovit. Nu căzu în curte sau pe acoperiş nici măcar o ţandăra din acest aparat. Asta o susţineau, fireşte, proştii. Pentru că deştepţii găsiră imediat explicaţia: cum să se vadă pe jos vreo bucată de elicopter o dată ce acesta era invizibil!? Unitatea avu însă victime. Cîţiva inşi cărora le căzuseră în cap schije de la obuzele trase în sus. Au fost înmormîntaţi în Cimitirul Eroilor.

11

MARTIRA

În Cimitirul Eroilor, cum intri, pe stingă, se află un mormmt ca toate celelalte: o lespede de marmoră, munţi de flori proaspete. Şi totuşi ceva îl diferenţiază: pe piatra funerară nu scrie nimic. O asemenea ciudăţenie nu putea trece neobservată. Sesizată, presa a pornit o campanie dură în chestiunea indiferenţei noastre fată de acei tineri care, într-un sfînt sfîrşit de decembrie, şi-au dat viaţa pentru ca noi să fim liberi. Un parlamentar extrem de activ procedă la o interpelare în Cameră, în timpul discursului său, o parte din deputaţi, cei care terminaseră de citit ziarele primite pe gratis, izbucniseră în plîns. Drept urmare, Parlamentul vota constituirea unei comisii de anchetă. Componenţa acesteia luă mult timp. Numărul unor asemenea comisii era atît de mare, încît, practic, se dovedea imposibil să găseşti un deputat care să nu facă parte din vreo cîteva. Noua comisie lucră peste o jumătate de an. Audieri, cercetarea presei, deplasări la faţa locului, telefoane anonime. Mă rog, tot tacîmul unei comisii parlamentare! Aleşii poporului nu-şi precupeţesc forţele cînd e vorba de descoperirea adevărului. Numai că, în cazul de faţă adevărul n-a fost descoperit niciodată. Problema mormîntului anonim a căzut în uitare. Alte lucruri, mult mai importante, au reţinut atenţia opiniei publice. Ca de obicei, Bucureştiul s-a umplut de zvonuri. Care de care mai absurde. Se spunea, de exemplu, că sub piatra funerară şedea, de fapt, nu un revoluţionar, ci un terorist îngropat de viu pentru a putea fi salvat de furia poporului. Acest zvon mizer, nu ştiu cum pornit prin Bucureşti, a fost cît pe-aci să provoace o nenorocire. Un grup numeros de revoluţionari, agitînd pancarte violente şi drapele cu gaură în burtă, au organizat, într-una din zile, o manifestaţie de protest la mormîntul cu probleme. S-a strigat Jos comunismul! şi Jos Iliescu! Totul a fost în regulă pînă în clipa cînd o tînără revoluţionară, de zeci de ori arestată pînă acum de Poliţie şi tot de atîtea ori eliberată, a strigat: Afară din mormînt cu teroriştii! Însufleţiţi de acest îndemn, tinerii revoluţionari s-au năpustit asupra locului de veci. Cu unghiile, pentru că alte scule nu aveau. Noroc că pămîntul era tare, altfel cine ştie ce blasfemie s-ar fi întimplat. După mai multe ore de scormonit, manifestanţii renunţară. Se hotărî să se vină a doua zi cu tîrnăcoape. A doua zi nu veni însă nimeni. Revoluţionarii erau ocupaţi cu alte treburi. Unii organizau o grevă de solidaritate cu casieriţele de la metrou, revoltate că aparatele de taxat ţăcăneau prea tare. Alţii participau la un marş de protest împotriva televiziunii care, cu o seară înainte, transmisese un meci pierdut la scor de ai noştri.Peste ani, cînd comunismul reveni în forţă, mult mai puternic decît în perioada anterioară, Cimitirul Eroilor se desfiinţa, în locul lui se amenaja, cu mare tam-tam propagandistic, un cimitir al foştilor activişti care, credincioşi idealurilor comuniste, îşi dăduseră viaţa în lupta împotriva pătrunderii capitalismului în ţara noastră. Cu această ocazie, noua Securitate, alcătuită în mare parte din foşti ofiţeri SRI, procedă la o amplă şi minuţioasă anchetare a celor ce fuseseră înmormîntaţi în Cimitirul Eroilor. Pe baza unor dosare scrupulos alcătuite, aceştia urmau să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte post-mortem, pentru trădare de neam. Noua Securitate se opri, fireşte, şi asupra mormîntului misterios. Cazul acestuia trebuia cercetat cu mare atenţie. Noii comunişti proclamaseră ferm că, spre deosebire de altă dată, puterea muncitorilor şi ţăranilor nu va încălca drepturile fundamentale ale omului. Se impunea să se stabilească exact ale cui erau rămăşiţele de sub lespedea anonimă. O greşeală ar fi putut condamna la moarte un om nevinovat. La capătul unor investigaţii de amploare, comisia de anchetă obţinu un rezultat triumfător. Cazul era rezolvat pînă în cele mai mici amănunte. O mărturiseau teancul de dosare, casetele video, înregistrările convorbirilor telefonice şi numeroasele procese verbale luate la noul corp al închisorii

12

Jilava. Vechiul corp, în care zăcuseră foştii conducători ai Partidului şi Securităţii, fusese declarat muzeu naţional. Noii pionieri îl vizitau cu evlavie, ascultînd lămuririle înflăcărate ale ghizilor despre procesele mîrşave prin care cei vînduţi imperialismului american îi aruncaseră în închisori pe neînfricaţii eroi. Era vorba - avea să arate Raportul comisiei - de o mistificare. Una din numeroasele mistificări ale celor care trădaseră interesele socialismului şi ale poporului român.

Cartierul Ghencea e sub stăpînirea teroriştilor. Inşi în combinezoane negre, purtînd asupra lor puşti cu infraroşu, ţîşnesc din păienjenişul de antene si trag rafale după rafale. Gloanţele lovesc asfaltul, saltă în sus şi cad în rigole. Apoi, cetăţenii misterioşi dispar ca şi cum i-ar fi înghiţit pămîntul. Că aşa arată respectivii terorişti, nimeni n-ar putea jura. De costumul negru şi de puştile cu infraroşu toată lumea a aflat de la televizor. Tot de acolo se ştie că teroriştii trag din orice poziţie. Chiar si cu capul în jos. Dinspre Cimitirul Ghencea vin bubuituri năprasnice. Elicoptere ale armatei dau cu rachete în mormintele luate la rînd. Se zvoneşte că peste o mie de terorişti, înarmaţi cu puşti laser, stau pitiţi sub lespezi, gata de a porni, la un semn anume, asupra oraşului. Din toate cazărmile din jur se trage furibund asupra pietrelor funerare. La impact, gloanţele scot scîntei. Văzîndu-le, soldaţii trag şi mai tare. La fiecare rafală, Petruţa Petraş, pensionară IOVR, bodogăneşte şi îşi face cruce. Pe micul ecran, un zdrahon în pulovăr cu brasardă cheamă Bucureştiul să apere televiziunea, în colţul dinspre răsărit arde sfioasă candela. Petruţa Petraş a aprins-o la îndemnul unui popă care a apărut pe micul ecran în sutană şi cu crucea în mînă, cerînd tuturor credincioşilor să se roage zi si noapte pentru victoria Revoluţiei. Tot el i-a afurisit pe teroriştii fără Dumnezeu, prezicînd că vor ajunge în iad cu toţii. Petruţa Petraş e revoltată. S-a făcut deja două şi ea n-a ieşit încă din casă. Mai precis, n-a putut ieşi, pentru că de încercat, încercase de vreo cîteva ori. De fiecare dată, o rafală de gloanţe a trimis-o înapoi, în bloc. Şi asta tocmai cînd trebuie să ajungă neapărat în centru, la alimentara unde şi-a lăsat rînd, aseară, la parizer. Răsturnarea dictaturii fusese însoţită de numeroase semne stranii. Se şoptea, de exemplu, că în noaptea de 21 spre 22 decembrie, lui Ceauşescu îi apăruse în vis Dumnezeu, care-i ceruse să-şi dea demisia. Ceauşescu însă - se spunea - nu ţinuse cont de Atotputernicul, ba mai mult, deşi a doua zi era vineri, zi de post, comandase la micul dejun, înainte de celebra şedinţă a CPEX, mîncare de carne. Se vorbea, de altfel, despre zeci, sute de asemenea semne, între ele, la loc de frunte se situa brusca apariţie a parizerului. Acest salam celebru nu mai fusese văzut de ani întregi. Şi în timp ce masele de demonstranţi umpleau Piaţa Palatului pentru a striga din răsputeri Jos comunismul!, mulţi bucuresteni năvăliseră în magazine, plîngînd de fericire că au apucat să trăiască o asemenea sfîntă zi în care galantarele gemeau de salam. Petruţa Petraş hotărî să ajungă în centru cu orice preţ. Gîndul că pierdea locul de la coadă o făcea să turbeze. Ieşind din bloc, află însă vestea care zguduia cartierul: la băcănia din colţ se băgaseră ouă. Ouăle erau un lucru la fel de rar şi la fel de îndrăgit ca şi parizerul. Oricum, Petruţa Petraş nu mai văzuse un asemenea produs al vieţii şi activităţii găinilor de la Congresul al XlV-lea al Partidului. Iată de ce ea lăsă totul baltă, inclusiv rîndul din centru, si alergă la băcănie.Ouăle se vindeau afară, la o măsuţă scoasă în stradă, potrivit indicaţiei responsabilului. Acesta, ca şi vînzătoarea, purtau brasardă tricoloră. Să fie limpede că respectiva coadă n-avea nici o legătură cu cele de pe vremea odioasei dictaturi. Ea aparţinea libertăţii plătite cu sîngele copiilor nevinovaţi. Cînd Petruţa Petraş ajunse la faţa locului, coada era deja gata. O coadă disciplinată, făurită după legi impuse de-a lungul a zeci de ani. Un pensionar cu fes, vîrît într-un trening spălăcit, se ocupa cu organizarea. În acest scop, el dădea din mîini, ţipa cît putea şi făcea naveta între capul

13

cozii si ultimul venit. Tot el îl alungase cu tărăboi pe un nomenclaturist care avusese obrăznicia să se aşeze la rînd. - Ouăle sunt de acum ale poporului! declară solemn revoluţionarul cu fes. Din cînd în cînd, pe acoperişul blocului vecin răsare silueta unui terorist. O ploaie de gloanţe se revarsă asupra străzii. Cei de la coadă o rup la fugă în dosul blocului. Aici, coada se reface imediat, gata să se întoarcă înapoi, într-o totală neînfricare faţă de teroriştii care înspăimîntă Europa. Cîţiva inşi rămîn nemişcaţi lingă tarabă. Sînt cei îngrijoraţi de soarta ouălor. Vînzătoarea, oricît de revoluţionară s-ar da, nu-i exclus să le dosească. Cînd împuşcăturile încetează, coada revine la loc. Petruţa Petraş se aşeză la rînd fără pic de teamă. N-avusese de-a face în viaţa ei cu odioasa nomenclatură. Nu fusese membră de partid. E drept, la un moment dat, făcuse parte din comitetul de bloc, dar după cîteva luni o dăduseră afară, pentru că nu lua parte activă la viaţa organismului de conducere colectivă. Apoi, în materie de cozi era expertă. Ştia să se aşeze în aşa fel, încît nici o busculadă din lume să n-o poată zvîrli afară din rînd. îşi dădea seama imediat dacă unul dintre noii veniţi avea de gînd să se vîre în faţă. La una dintre întoarcerile de după bloc, Petruţa Petraş sesiză ceva în neregulă. Nimeni de la coadă nu observă că se întîmplase ceva. Ea însă, atît de mult umblată pe la cozi, observă că în primele rînduri se strecurase un nou venit. Era vorba de un tinerel tuciuriu, stropit de sînge din cap pînă-n picioare. Pe braţul bandajat purta o brasardă tricoloră. Noul venit dovedea o lungă experienţă a băgatului în faţă. El se aşezase exact acolo unde trebuia. Adică înaintea unui bărbat elegant, uşor grizonat, care citea absorbit ziarul. Acest gen de bărbat poate fi întîlnit pe la toate cozile. E, de obicei, un soţ trimis de nevastă-sa care, avînd azi o treabă urgentă, nu poate face ea coadă. Bărbatului respectiv nu-i place să stea la rînd. Se simte penibil. De aceea e ca paralizat. Poţi să i te aşezi în faţă. Poţi să-l împingi cît colo. N-ar sufla un cuvînt. Înarmată cu această constatare, Petruţa Petraş se puse în mişcare, îi rugă pe cei din spate să-i tină locul si o luă încet, cu paşi de pisică, spre capul cozii. Ajunsă în dreptul intrusului, se opri şi începu să-l privească fix. În 99% din cazuri trebuia să se întîmple ceva. Sub privirile indignate, respectivul se înroşea tot şi, cuprins de remuşcări, pleca imediat de acolo. Era posibilitatea cea mai fericită. Dar şi cea mai rară. Pentru că în cele mai multe situaţii, individul, simţindu-se fixat, se enerva brusc: - Ce te holbezi la mine, cucoană? N-ai treabă? Petruţei Petraş atîta îi trebuia. Era scînteia de care avea nevoie explozia ei de indignare. Roşie toată, se năpustea asupra impertinentului. În cîteva clipe, derbedeul, împroşcat cu epitete dintre cele mai sarcastice, scuipat, ba chiar şi zgîriat, era zvîrlit afară din rînd. Spre surprinderea Petruţei, deşi trecuse deja un sfert de ceas de cînd era privit cu indignare, tînărul nu dădea nici un semn. Şedea mai departe cu privirile aţintite spre măsuţa plină de ouă ispititoare. Altădată, Petruţa Petraş s-ar fi apropiat de el şi l-ar fi prins de braţ. Acum lucrurile erau puţin schimbate. Tînărul avea braţul proaspăt bandajat. Era îmbrăcat în pulover. Purta brasardă tricoloră. Putea fi vorba de un tînăr revoluţionar care şezuse neînfricat, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, în Piaţa Universităţii, sub gloanţele dictatorului. Nu putea fi îmbrîncit cît colo. Exista riscul ca cei de la coadă să-i ia apărarea. N-ar fi fost exclus ca mulţimea să se repeadă la ea şi s-o facă nomenclaturistă sau, şi mai rău, securistă. Se mai văzuseră astfel de cazuri. Pînă să le arate cine e, se alegea cu o chelfăneală zdravănă. Dar putea fi vorba şi de un derbedeu din cartier care, pentru a lua ouă fără să stea la rînd, ca toţi ceilalţi, se deghizase în erou al revoluţiei. În timp ce Petruţa Petraş cumpănea aceste lucruri, pe acoperişul blocului se ivi din nou silueta misterioasă. Ca la un semn, coada o rupse la fugă. Împreună cu intrusul, fireşte. Petruţa Petraş rămase pe loc. Nu ştia ce să facă. Să-l porcăiască pe derbedeu sau să-şi vadă de treabă? Împărtăşea din plin ceea ce filosofii numesc drama alegerii. Glonţul o găsi ameţită de

14

această dilemă, în priviri cu deznădejdea cumplită că murea fără să fi găsit răspunsul. A fost înmormîntată în Cimitirul Eroilor, sub o lespede fără nici o dată.

Sesizată de Securitate, conducerea partidului hotărî să dea cazului o amploare deosebită. Sicriul cu trupul neînsufleţit al Petruţei Petraş, deşi rămase pe loc, dat fiind că cimitirul nu făcuse decît să-şi schimbe destinaţia, beneficie de o ceremonie ieşită din comun. Deasupra lui, Uniunea Artiştilor Plastici, trecută în totalitate de parte noii orînduiri, înălţă un monument reprezentînd un porumbel cu aripile rupte. Acestea voiau să semnifice, în viziunea celor ce primiseră substanţiala comandă, moartea omului simplu, cinstit în perioada tentativei contrarevoluţionare de instaurare a capitalismului pe pămîntul patriei. Pe marmura neagră se putea citi, scris cu litere aurite: Petruţa Petraş, victimă a trădătorilor de ţară şi neam.

15

LIVADA

Pe drumul dintre Vintileasa şi Tirchileşti, la cîteva sute de metri de pod, cei ce merg la Bădila de Deal, pe jos sau cu maşina, pot vedea, pe dreapta, un maidan uriaş, plin de seminţe si resturi de ziare, de coji de mere şi de cîrpe arse. Aici se ţine, duminică de duminică, indiferent de vreme şi anotimp, marele talcioc de la Vintileasa, care poate fi văzut şi din satelit. De dimineaţă pînă seara, pe acest maidan, domneşte o aiureală de nedescris. S-a dus vestea în toată ţara, ba chiar şi peste hotare, că aici poţi găsi de vînzare ce vrei şi ce nu vrei: tablouri în ulei, măsline, bocanci de alpinist în Himalaia, căruţe, camioane, tractoare cu remorci şi fără, biciclete, broşuri de propagandă comunistă, puşti cu ţeava retezată, pixuri şi malaxoare. Cu mult înainte de intrarea în talcioc, îţi reţin atenţia grupurile bişniţarilor ruşi. Aparent, ei sînt nişte paşnici turişti. La cîţiva metri mai încolo, stau autobuzele Inturist, nişte drăcovenii cîrpite cu sîrmă, mirosind de la o poştă a decenii de socialism. Foştii noştri tovarăşi de lagăr n-au curaj să intre în talcioc. Rămîn pe lingă autobuze, în grupuri compacte, ca nişte comandouri abia paraşutate. Spaima lor cea mai mare: ţiganii! Acestora li s-a dus vestea pînă la Vladivostok, dacă nu şi mai departe, în Ţara Soarelui-Răsare. Sînt faimoşii mîncători de lebede. Sînt celebrii cerşetori care se tîrăsc pe străzile Parisului cu deja celebra plăcuţă atîrnată de gît: Martir al Revoluţiei române. Francezii, extrem de sensibili la tot ce înseamnă revoluţie, răspund cu emoţie cererii mute a acestora de a le pune în palmă un franc francez. De unde să ştie ei, bieţii, că martirul zdrenţăros din faţa lor şi-a pierdut piciorul nu la asaltul Comitetului Central, ci într-o încăierare în Ferentari?Speriaţi de ţigani, ruşii îşi vînd lucrurile cu precauţie, scoţîndu-le doar pe jumătate din sacoşe. Găseşti la ei fel de fel de lucruri: pastă de dinţi fabricată în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, ceasuri antiglonţ, cafea de dincolo de Cercul Polar, chiloţi tetra şi trepiede de mitralieră, dar, mai ales, reşouri siberiene, nişte maşinării în stare să încălzească, dacă găseşti o asemenea priză, întreg spaţiul aerian al României. Aflînd de acest talcioc, un renumit specialist american în psihologia vînzare-cumpărare, venit în România pentru a studia dezvoltarea conştiinţei de piaţă în Europa de Est, se deplasă într-o duminică la Vintileasa. Cele întîlnite aici avură darul să-l descumpănească profund. Aşa cum avea să declare el ziariştilor la întoarcerea în Statele Unite, talciocul din Vintileasa contrazicea violent tot ce se ştia în materie de psihologie a pieţei. O lege a oricărui tîrg, menţiona el, stabileşte cu precizie că, din cele mai vechi timpuri, fiinţa umană aduce spre vînzare numai lucruri pe care speră să le vîndă. Or, la talciocul din Vintileasa puteai întîlni zeci, sute de lucruri imposibil de cumpărat: pantofi fără talpă, ceasuri deşteptătoare ruginite, pantaloni rupţi în fund, ace de cusut fără ureche, borcane de bulion expirate, cuie strîmbe. Un şoc puternic asupra americanului l-a produs cazul unui cetăţean care vindea o uşă. O uşă masivă, din stejar înflorit, cu toc, cu clanţă, ba chiar si cu cheie. La talcioc lucrurile se cumpără pe probate. Ca să vadă cum le vin blugii, tinerele fete se dezbracă pînă la chiloţi. Puţin le pasă de lume. Singura lor grijă e fermoarul. Dacă nu se închide? Uşa e şi ea încercată. Posibilii cumpărători o închid si-o deschid, mişcă energic clanţa în sus şi-n jos, îi trec pragul, nu înainte de a se şterge pe picioare. Proprietarul aşteaptă posomorit Vrea pe ea nici mai mult nici mai puţin decît 800 de dolari. Cine să-i dea o asemenea sumă?! Oamenii se îndepărtează dînd din mînă a lehamite. La încheierea talciocului, proprietarul îşi ia uşa în spate şi pleacă. Duminica următoare e din nou aici.Cam la două săptămîni o dată, poliţia face cîte o descindere. Forţele mobilizate sînt copleşitoare. Oameni, cîini poliţişti, dubite cu gratii, sirene. E invitată, fireşte, şi presa Cu vremea, astfel de acţiuni au intrat în rutină. Poliţiştii nici nu mai catadicsesc să

16

intre în talcioc. Se opresc undeva, mai încolo, şi joacă table. La un moment dat însă, energia lor s-a pus din nou în mişcare. Cu vreo cîteva zile în urmă, dispăruse de la locul lui reactorul Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele. Informaţiile deţinute de Poliţie spuneau clar că acesta fusese furat, piesă cu piesă, si adus spre vînzare în talciocul din Vintileasa. Făptaşii avuseseră drept consultant ştiinţific pe un mare savant atomist sovietic, adus cu bani grei de la Moscova. Ordinul de descindere fusese dat de ministrul de interne în persoană. La cincizeci de metri de talcioc, toată lumea coborî din maşini. Poliţiştii se desfăcură în lanţuri de trăgători, îi urmau îndeaproape, cu carnetele în mîini, ziariştii. Se înainta pe tăcute. Douăzeci de metri, zece metri... Şi deodată, clopotul bisericii din Vintileasa porni să bată în dungă. La auzul lui, talciocul se transformă ca prin farmec. Tot ce fusese pînă atunci ilegal, dispăru cît ai clipi din ochi. Rămaseră lîngă tarabe, demni şi abia stăpînindu-şi rîsul, doar cei cu acte în regulă.Puţină lume ştie însă, că în anii comunismului, mai precis pe la începuturile acestuia, pe locul talciocului de azi se ridica o livadă bătrină de peri si pruni.De fapt, între noi fiind vorba, livadă e prea mult spus pentru cei cîţiva copaci bătrîni, roşi de carii, din marginea drumului către Tirchileşti. Nu-i exclus ca în alegerea acestei denumiri exagerate, mai degrabă metaforă decît concept ştiinţific, naratorul să fi fost influenţat de faptul că bătrînii si sărăntocii arbori figurau în Registrul agricol al Sfatului Popular Vintileasa la capitolul Livezi de întindere mijlocie.În toamna lui '52, cînd se petrece povestirea de faţă, o comisie a Academiei R.P.R., constituită pentru a identifica documentele de istorie literară risipite pe întreg teritoriul ţării, va declara unul dintre perii livezii monument istoric. Sub acest copac, stabiliră membrii comisiei, se strînsese în sufletul poetului popular tumultul din care aveau să se nască mai tîrziu, la focurile de la stînă, nemuritoarele versuri: "Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede". Fusese o victorie zdrobitoare a preşedintelui comisiei, reputat specialist în lirica de revoltă şi haiducie, care, după ani de adîncire a versurilor, ajunsese la concluzia că sursa lor de inspiraţie trebuie căutată pe raza comunei Vintileasa, raionul Horeşti. Specialiştii, însoţiţi de secretarul Sfatului Popular ajunseră la livadă abia spre seară. Străbătuseră drumul pînă aici cu mare grijă. Privirile lor încordate străpungeau arborii, casele de chirpici şi cărămidă, florile de prin grădiniţe, cumpenele în mişcare ale fîntînilor şi aerul după-amiezii. Uneori, se îndreptau spre un copac din marginea şoselei şi-l scuturau cu putere. Din coroana îngălbenită se desprindeau, plutind cîteva clipe, într-o uşoară ezitare, rînduri întregi de frunze. Abia cînd straturile căzute la pămînt se linişteau cu totul, membrii comisiei, opriţi la cîte o casă mai veche, desprindeau din perete, cu aprobarea proprietarului, desigur, o cărămidă pe care şi-o treceau unul altuia, întorcînd-o pe toate feţele. Se aplecau asupra fîntînilor, scrutînd adîncurile lor limpezi. Dacă întâlneau vreo femeie venind de la cişmea, o opreau şi-i cereau să vadă toarta găleţii. Aceste gesturi ciudate pentru un observator din afară îşi aveau o explicaţie simplă. Conducătorul grupului era convins că nu numai livada de lîngă pod, dar şi alte locuri din Vintileasa reprezentau semnificative documente de istorie literară. Nu-i exclus, spunea el, dînd ocol unei case recent ridicate, ca această construcţie banală să fie învelişul sub care stă pitită, aşteptind de cîteva decenii, faimoasa căsuţă cu acoperiş de paie şi pridvor de lemn, în care a tras peste noapte, în drumul spre Bucureştiul afirmării sale, marele nostru poet Alexandru Vlahuţă. Ar fi de ajuns să dăm la o parte casa pentru ca importantul document să iasă la iveală. Unii membri nu împărtăşeau acest entuziasm. Dar nu pentru că înlăturarea noii construcţii s-ar fi dovedit o chestiune prea complicată. O simplă adresă din partea Prezidiului Academiei ar fi fost suficientă nu numai pentru dărîmarea casei, dar si pentru mutarea ei, cu sosea cu tot, în celălalt

17

capăt al ţării. Erau sceptici, pentru că îi lăsau indiferenţi toate aceste lucruri. Pînă la recenta reorganizare a Academiei lucraseră în cadrul Institutului de cercetare a civilizaţiilor arctice. Un document privind cultura eschimosă i-ar fi interesat, desigur. Dar, oricît de mari ar fi fost misterele arheologiei, era greu de-crezut că pe aceste locuri ar fi putut trece, fie si din întîmplare, vreun locuitor al ţinuturilor de dincolo de Cercul Polar.Era a nu ştiu cîta comisie sosită în Vintileasa pentru a depista monumentele naturale, istorice şi culturale existente pe teritoriul comunei. Din 1950, de cînd vizitele de acest fel se înteţiseră, satul fusese împînzit de tăbliţe care marcau monumentele protejate de lege. În cîtiva ani numai, viaţa se complică mult de tot. Lucrurile pînă mai ieri obişnuite se revelau acum extrem de importante. Ciutura fîntînii nu mai putea fi cufundată în adîncuri fără teama că ai putea face să se piardă pentru totdeauna un document de o deosebită valoare culturală. Uriaşul spaţiu al libertăţii care era pentru cei din Vintileasa uliţele, ogrăzile, grădinile de zarzavat, rîpile şi potecile, se micşorase de tot înainte vreme îţi puteai permite tot felul de familiarităţi. Acum deveniseră lucruri de prestigiu. Atitudinea faţă de ele era reglementată prin lege. Cei din Vintileasa se prăpădiseră de rîs astă-primăvară, cînd o comisie bătu în nucul din ograda lui Calistrat Cojocaru o tăbliţă care-l declara monument al naturii. Gospodarului, care se bucură că străinii intraţi pe poartă nu erau miliţia economică în civil, i se atrase atenţia, că din acel moment copacul se află sub incidenţa legii. Nimeni, aşadar, n-avea voie să se urce în el, să-l bată cu aracul, să-l scrijelească sau, Doamne fereşte, să-i rupă vreo creangă. Culesul putea fi făcut doar în prezenţa unui specialist de la muzeul Grigore Antipa, trimis anume pentru ca acţiunea să se desfăşoare conform procedurii legale. Ca gospodar în a cărui ogradă s-a nimerit nucul, Calistrat Cojocaru răspundea de transpunerea în practică a acestor prevederi, în caz contrar, urma să suporte rigorile legii. Satul primi situaţia cu subtilă ironie. - Auzi domnule, zicea cîte unul, mîine-poimîine o să mi se declare poarta monument al istoriei naţionale. N-o s-o mai pot închide decît prin Hotărîre a Consiliului de Miniştri. Rîsul se mai potoli, ba chiar se curmă, la vreo săptămînă după aceea, cînd un inspector de la Bucureşti, sosit în sat prin surprindere, îi arse lui Calistrat Cojocaru o amendă zdravănă pentru o julitură descoperită în scoarţa copacului. Zadarnic se apărase omul că n-avea nici o vină, că boala de bou, scăpînd din lanţ, se scărpinase de nuc. - Dumneata! i-o reteză inspectorul, răspunzi personal de educaţia boului. Dacă ar fi fost o veveriţă, te-as fi amendat doar cu jumătate din sumă, dat fiind că educaţia veveriţelor cade în sarcina altcuiva. Comisiei de Ştiinţe naturale îi urmă cea de Arheologie. Copacilor li se adăugară acum uliţele, şanţurile şi potecile, precum şi o bună parte din rîpa lui Vasile Ranga. Drumeagul la stînă, care urca şi cobora, fără s-o ştie, malurile Torentului, se dovedi în cele din urmă un document de o excepţională valoare ştiinţifică. Era, susţinea comisia, drumeagul pe care fugise în Ardeal, după ajutoare împotriva turcilor, marele domnitor Petru Rareş. Din nenorocire documentul ajunsese într-un hal fără de hal. De-a lungul secolelor, cei din Vintileasa îl folosiseră fără pic de responsabilitate. Drumeagul istoric se tocise şi se subţiase atît de tare, că nu mai rămăsese din el decît o peliculă subtire, întreruptă ici-colo de mari spărturi, prin care se vedea deja drumeagul banal dinaintea domniei lui Petru Rareş. Dacă nu se luau măsuri urgente, importanta mărturie risca să dispară în cîţiva ani, mai ales că, urmare a dezvoltării tot mai puternice a stînii, prin înscrierea proprietarului în G. A.C., numărul celor care apucau pe acest drum era în continuă creştere. Se trecu, aşadar, la limitarea drastică a accesului pe respectiva arteră. Aveau voie s-o folosească doar cei cu treburi urgente, cărora timpul nu le permitea să apeleze la o altă rută, mai ocolită. Jocul copiilor, plimbările, precum si alte utilizări fără un scop precis, erau

18

strict interzise. Era strict interzisă şi folosirea drumului pe timp de ploaie. Universul celor din Vintileasa se schimbă astfel în chip radical. Pînă nu demult se simţiseră de capul lor sub cerul senin şi între casele satului. Puteau alerga, cînta, juca, puteau bate cuie si tăia lemne fără nici o grijă. Acum sute de tăbliţe limitau mersul, prăşitul, culesul şi statul de vorbă. Cu ani în urmă, îţi permiteai să tropăi cît voiai pe puntea de lemn de peste gîrlă. Acum trebuie să păşeşti atent, în vîrful picioarelor, pentru a nu deteriora ceea ce era , potrivit inscripţiei din capăt, o mărturie elocventă a geniului românesc în lemn de stejar. Mai grav era faptul că locuitorii comunei se obişnuiseră treptat-treptat cu noua dimensiune a lucrurilor. Salcîmul din marginea izlazului nu li se păru deloc schimbat după ce pe trunchiul lui apăru tăbliţa care-l declara monument. Era acelaşi copac, pe jumătate uscat, înfipt în pămîntul tare, cu trunchiul găurit de scorburi. Te urcai în el cînd avei chef. Puteai rupe crengi întregi de frunze ca să dai la capre. Cu timpul însă copacul se transformă din vîrf pînă în rădăcină. Anii de respectare a tăbliţei îl făcură mult mai falnic, dar mai ales mult mai depărtat de ei, oameni simpli din comuna Vintileasa. Ba chiar, după spusele unora, dacă-l priveai atent de jos în sus şi chiar cu mîna streaşină la ochi, distingeai în jurul lui, la anumite ore ale zilei, o aureolă ciudată. Chiar şi fără tăbliţă, tot n-ai fi îndrăznit să te rezemi de trunchiul lui, d-apoi să te mai caţeri pînă în vîrf. Umblînd printre astfel de lucruri impunătoare, cei din Vintileasa se învăţară cu mişcările mici, mărunte. Mergeau, dormeau, cîntau şi vorbeau doar pe jumătate. Fiecare gest, pornea şi se desfăşura cu răceală, ca şi cum cel care-l făcea s-ar fi temut ca, mergînd mai departe, să nu spargă sau să dărîme ceva.Cînd comisia ajunse la livadă, soarele căzuse dincolo de Măgură. Acea parte a cerului ardea în flăcări uriaşe. Puţin mai încolo, într-un petec albastru, tivit de zdrenţele norilor, se ivise, parcă mirată c-a răsărit prea devreme, secera lunii. Peste păduri pluteau fumuri albăstrii, înserarea înainta încetul cu încetul către malul înalt al Tirchileştilor. Satul era tăiat în două. O parte se afla în umbra Măgurii. Cealaltă, în care se găsea şi livada, se mai scălda în soarele vesel al zilei. Era în aer un răsfăţ de care numai toamna e în stare. Căldura pătrundea prin stofa hainelor. O atingere blîndă, care te îndemna să caşti şi să te întinzi ca o pisică. Preşedintele comisiei nu simţea nimic din toate acestea. Se mişca încolo şi-ncoace. Deschise şi închise de cîteva ori, punînd cîrligul, poarta de sîrmă ghimpată. Pipăi scoarţa cîtorva copaci, dîndu-le ocol, ca şi cum ar fi vrut să-i taie. Ceilalţi membri rămăseseră în drum. Unii, strînşi în jurul secretarului, ascultau o întîmplare cu un ins din Vintileasa pe care-l buzunăriseră, într-o noapte, nişte stafii. Alţii, profitînd de bunăvoinţa zilei, se lungiseră în iarba de pe margine. O tînără femeie o luase de una singură pe pod şi acum şedea aplecată peste parapet De aici, din dreptul livezii, nu era clar dacă privea scurgerea apei sau avea de gînd să se sinucidă. Un băieţaş, într-un trening ieşit la spălat trecu pe lîngă ei dîndu-le bună ziua în şoaptă. Din grădina lui Culai Velea, despărţită de livadă printr-o ridicătură de mărăcini, îi urmărea curioasă ţaţa Ilinca, nevasta gospodarului. Intrase în grădină după nişte fasole, dar văzîndu-i pe străinii din drum, uitase pentru ce venise, înlemnise cu gura uşor deschisă, cu vrejul în mînă. După ce umblă un timp printre copaci, măsurînd cu pasul distanţa dintre trunchiuri, rupînd ici o frunză, aplecînd dincolo o crenguţă, preşedintele se opri la părul de lîhgă poartă. Stătu în faţa lui un timp.Apoi se întoarce şi o porni către cei din drum. O lumină ciudată i se citea în priviri. Gesturile trădau o aţîţare uriaşă. Venea spre ei grăbit, aproape împleticindu-se. Secretarul se sperie. Nu mai văzuse în viata lui un om aşa de tulburat E drept, uneori, cînd rămînea de serviciu duminică după-amiază, i se mai întîmpla să dea buzna în sediu cîte un ins răvăşit de tot, cu părul vîlvoi şi cămaşa scoasă din pantaloni. Era

19

vorba însă de un gospodar al cărui viţel îşi rupsese şira spinării. O ţinuse tot o goană pînă aici de teamă ca animalul să nu moară înainte de a scoate autorizaţia de tăiere. Cu marele savant, din cîte ştia el, nu se petrecuse aşa ceva. Adunîndu-i pe toţi în jurul lui, preşedintele comisiei le declară solemn că a descoperit copacul sub care şezuse creatorul anonim. Era părul acela scund, de lingă poartă. Ceilalţi se întoarseră într-acolo. Fetele lor se lungiră neîncrezătoare. Era un copac ca toţi copacii, mai bătrîn, poate, decît ceilalţi, dar în nici un caz unul care să merite un loc în istoria literaturii. Crezînd că nu-l descoperiseră, preşedintele dădu să-l arate. Dar braţul ajuns în aer încremeni imediat. Pentru ca în acea clipă soarele se prăbuşi în prăpastia din spatele Măgurii. Razele lui brusc aruncate în sus, loviră în bolta arcuită peste sat. în acel loc cerul se desfăcu, şi-n adîncimea astfel creată se văzu departe de tot, ca la capătul unei fîntîni, Dumnezeu înconjurat de sfinţi. Doi îngeri bucălati, atîrnaţi în aer de-o parte şi de alta a tronului, suflau cu putere în trompete. Nu se auzea pînă aici, în drum, ce cîntau, dar mai mult ca sigur, era o melodie tulburătoare. Dumnezeu ridicase mîna. Dar nu a mustrare, că erau atei, cum crezură înfricoşaţi membrii comisiei, ci pentru a arăta părul din marginea livezii. Aproape fără să-şi dea seama, toţi priviră într-a-colo. Şi în acel moment se convinseră deplin şi definitiv de adevărul preşedintelui lor. Sub coroana copacului tînăr, grea de atîta verde, şedea rezemat de trunchi poetul anonim. Avea pletele proaspăt pieptănate şi date cu unt O dulamă miţoasă îi apăsa umerii. El însă nu-i simţea greutatea. Cu privirile pierdute, cu mîna uitată pe fluierul din care cîntase mai înainte, urmărea Măgura cotropită de fascinantul asfinţit. În sufletul lui se adunau, desigur, deşi încă tulburi, sentimentele din care aveau să ţîşnească mult mai tîrziu, cînd nici nu se aştepta, faimoasele versuri: "Sub poale de codru verde / Mititel foc mi se vede".

20

ACŢIUNI PIONIEREŞTI

Culai Brăiloiu se uită neputincios în curtea şcolii. Iar l-au trezit din somn blestemaţii ăia de pionieri! S-a culcat azi-noapte tîrziu, pentru că a dat cu bidineaua nişte cai de furat Se gîndise că a doua zi, fiind duminică, va dormi şi el pînă mai tîrziu. Şi tocmai cînd visa că-n Vintileasa rămăsese mai departe regimul burghezo-mosieresc, din curtea scolii izbucnise corul "Sîntem a tării primăvară"! Sărise ca ars. Prin pînza somnului înţelesese ceva cu colectivizarea. Dăduse buzna pe prispă crezînd c-au venit lămuritorii. Îl întîmpinaseră de îndată zeci de priviri voioase. Nu era vorba de lămuritori. Era ceva mai rău. Erau pionierii. Culai Brăiloiu se uită prosteşte. N-avu curaj să facă nimic. Nici măcar să înjure. O făcuse o dată, pe la începutul verii trecute, şi avusese numai necazuri. Pionierii îl puseră imediat personaj negativ într-o scenetă. Auzind de asta, Culai Brăiloiu scuipă şi zise că puţin îi pasă. Era cu mai mulţi la un pahar de vin. Cei din jur rîseră şi ei. Nu văzuseră în viaţa lor o piesă de teatru şi habar n-aveau ce înseamnă personaj negativ. Oricum, nu era vorba de o înjurătură. Socrul lui Culai Brăiloiu îi atrase însă atenţia că nu era chiar aşa de simplu. El, de exemplu, fusese la spectacolul pionierilor. N-avusese încotro, trebuise să se ducă, dat fiind că-i crăpa buza după o autorizaţie de fabricat îngheţată. La Căminul Cultural, unde se dăduse piesa, fusese multă lume. Şi popa, şi miliţianul, şi preşedintele Sfatului Popular. Toţi de-ai satului, care-l ştiau pe Culai Brăiloiu. Fusese însă şi noul instructor raional, un tînăr uscăţiv, tuns cu maşina pe tîmple. Cînd apăruse pe scenă pionierul care-l interpreta pe Culai Brăiloiu, instructorul se aplecase spre preşedinte şi-l întrebase ceva. Putea fi ceva în legătură cu Culai Brăiloiu. Se bău şi se glumi în continuare. Culai Brăiloiu se ţinu de tot felul de şotii. Muşcă o bucată de pahar şi o mîncă plescăind de plăcere. Dădu pe gît, dintr-o singură gîlgîitură, toată damigeana. Vru să bea o ulcică de vin stînd în cap, dar nu-i reuşi. Prin toate aceste prostiii îl urmăreau însă cele spuse de socru-său. Era atît de îngrijorat, că nici nu se putea îmbăta. După plecarea celorlalţi, descoperi că era perfect treaz. Şi chiar de a doua zi simţi că ceva nu era în regulă. Ducînd la Floreşti un transport de vin clandestin, îl prinse miliţia, care îi confiscă totuL I-ar fi luat şi calul, dacă miliţienilor nu le-ar fi fost lehamite să care la acea oră din noapte ditamai animalul. Colac peste pupăză, i se măriră şi cotele! Iată de ce Culai Brăiloiu le zîmbeşte larg pionierilor care ies cîntind din curtea şcolii. - Salut voios de pionier! le răspunde Culai Brăiloiu, numai în izmene, luînd poziţie de drepţi, cu mîna la tîmplă.Mulţi ani după căderea comunismului, cei cîţiva bătrîni ai satului se mai certară pe tema tragediei străbătute de ţările Europei de Est. Vintileasa se transformase din temelii. Pe locul fostului Cămin Cultural se înălţa acum o Fabrică de Computere, filiala Vintileasa a IBM. Preşedintele Consiliului de administraţie era Vasile Barbana, băiatul cel mic al lui Culai Barbana fugit în America pe vremea lui Ceauşescu. El se întorsese în sat într-o maşină lungă şi lată, legănîndu-se ca o cadînă. Proprietarul o lăsă în Piaţă si urcă pe jos pînă în Vintileasa Deal. Nu pentru că se dădea în vînt după mersul prin praful satului natal, cum afirmau cîteva fetişcane proaste din Vintileasa, ci pentru că uliţa era strîmtă în cîteva locuri. La puţin timp după înfiinţarea filialei IBM, îşi făcură apariţia în sat nişte japonezi mici şi iuti. Aceştia ajunseră în Vintileasa dimineaţa, şi pînă seara, mişcîndu-se cu o agerime năucitoare, transformară biata uliţă într-o mîndră şosea naţională. Acolo unde strîmtimea fusese mai grozavă, respectivii amenaja rapid o acoladă avînd în centru un mic bar. Comuna se racorda deplin şi iremediabil la circuitul european. Numai ei, cei cîţiva bătrîni, foşti liberali, foşti ţărănişti, ba chiar şi foşti comunişti, se mai adunau, seară de seară, pe prispa lui Vasile Norocea (care-şi păstrase căsuţa ca pe vremuri, la intervenţii pe lîngă Guvernul

21

român, ale nepoţilor săi, membri în Parlamentul european) şi îşi aminteau de trecut. Anii '50 erau anii tinereţii lor. De aceea, seară de seară, se întorceau cu toţii la acel timp nostalgic pe care-l luau şi-l disecau în amănunţime, doar-doar vor descoperi în el secretul straniu, inefabil al vieţii pentru totdeauna pierdute. Se certau pe o mie şi una de fleacuri. Dar mai ales în problema ce-a fost mai rău si mai rău în comunism. Unii ziceau că închisorile. Alţii că deportarea. Şi-n toiul acestei ciorovăieli, Culai Brăiloiu îşi amintea brusc: da’ pionierii?! Toată lumea se lumina. Da, într-adevăr ce mai trăseseră şi cu pionierii?! Nu fuseseră ca lămuritorii veniţi să-i vîre în colectiv cu forţa. Nu fuseseră ca inundaţiile sau cutremurul. Fusese totuşi un coşmar. Un coşmar vesel, la a cărui amintire feţele lor zbîrcite se îmblînzeau. Şi mai ciudat decît toate, era un lucru: că nici unul din ei n-ar fi putut spune, oricît s-ar fi străduit, cum şi de unde veneau aceste valuri ale iniţiativelor pioniereşti. Pentru că nu încăpea nici o îndoială: era vorba de nişte valuri ucigătoare, care se repetau la o distanţă de cîţiva ani, şi care se stingeau la fel de repede cum se născuseră.Într-o primăvară, de exemplu, peste pionieri dădu iniţiativa confecţionării de căsuţe tip, pentru păsărele. Scînteia pionierului din acea vreme publicase un amplu articol, însoţit de fotografii, despre rolul acestor căsuţe în lupta pentru pace. Se dădea drept model pionierul Ciun-Ciang dintr-un sat din Coreea de Nord, care făcuse, în timpul său liber şi fără ajutorul nimănui, 500 de căsuţe pentru păsărele. Graţie faptei lui eroice, satul fusese salvat de la bombardamentul imperialiştilor americani. Întreaga unitate ascultă articolul, citit cu glas tare de Steluţa Munteanu, preşedinta detaşamentului nr. 1. Şi, într-un entuziasm desăvîrsit, hotărîră cu toţii să nu mai lase fără adăpost nici o pasăre din perimetrul satului sau din cele în trecere prin spaţiul său aerian. Mai ales că, din cîte le spuse instructoarea, nu era exclus ca o astfel de pasăre să fie purtătoarea, peste mări si ţări, a unui mesaj trimis de un copil negru sărac din New York spre măreaţa Uniune Sovietică, mai precis spre Kremlin, unde locuia tatăl tuturor copiilor din lume, losif Visarionovici Stalin. Fusese, din cîte îşi aminteau cei de pe prispă, o după-amiază tulbure. Plouase toată noaptea şi drumurile se desfundaseră. Pe la două ieşise soarele. Rece şi străin, ca dosul unei monede. O pîclă uşoară sta în văzduh. Şi în această lume strîmtă, cu hotarele brusc micşorate, satul simţi că se sufocă. - S-a dat cu bomba atomică! - ţipară unii. - Ba nu, cu gaze de luptă! - îi contraziseră cei ce făcuseră războiul. Abia cînd ieşiră pe prispă, sau pe la porţi, îşi dădură seama ce era: copacii gemeau de pionieri. Pînă şi în salcia de la moară, de care nimeni nu se atinsese pînă atunci, pentru că se apleca primejdios deasupra gîrlei, se afla unul: băiatul cel mic al lui Culai Tăcu. Se străduia să agaţe acolo, fără teama c-ar putea pica în scoc, o căsuţă cu ferestre şi cerdac pentru graurii călători, după modelul decupat din Pionierskaia Pravda. Văzduhul suna de piţigăitul ciocanelor mici, realizate la atelierul şcolii, de ronţăitul ferăstraielor, de strigătele vesele ale pionierilor. Se lucra într-o organizare perfectă. Unii le confecţionau. Altii le atîrnau. Fruntaşii la învăţătură, rămaşi jos, pe pămînt, dădeau indicaţii.Observaţiile lor erau imediat transpuse în practică. În marele stejar din centru, lîngă staţia de supraveghere a undelor pe care veneau Europa Liberă şi Vocea Americii, detaşamentul clasei a şaptea urmărea atent ca nu cumva duşmanul de clasă să apară pe raza comunei.Valului căsuţelor pentru păsărele îi urmă, într-o toamnă posomorîtă, cel al micului meteorolog amator. Totul pornise, ca de obicei, de la blestemata aia de Scînteie a pionierului! Revista, pentru care orice pionier din sat ar fi fost în stare să se bată cu părinţii, publicase serialul "Şi eu voi fi meteorolog, ca bunicul!" Schiţe viu colorate ilustrau articolele care prezentau principiile fundamentale ale luptei de clasă de-a lungul meteorologiei, situaţia dezastruoasă a timpului probabil în ţările capitaliste,

22

rolul ţărănimii sărace în prognoza vremii. Serialul se încheia cu un grupaj de îndrumări privind confecţionarea unei staţii meteorologice de uz şcolar. Drept urmare, satul căzu într-un nou coşmar. Peste tot, pe garduri, pe pereţii caselor, prin copaci atîrnau barometre. Un instrument uriaş, cu acul de mărimea unei furci, era spînzurat sub streaşina Sfatului Popular. Cadranul lui arăta mereu furtună. Un fîşîit persistent, ca şi cum stoluri de păsări ar fi trecut prin văzduh, umplea înserarea. Erau sutele de giruete cocoţate pe acoperişuri. De dimineaţă pînă seara, puteai întîlni prin toate locurile, de la poieniţele din vii pînă la lăstărişul din marginea pădurii, pionieri atenţi la cele mai mici mutaţii din atmosferă. Umblau gravi, cu carnetele în mîini, notîndu-şi totul. ...Şi au mai apărut, de-a lungul timpului şi alte coşmaruri. Astfel, unii s-au năpustit asupra bătrînilor satului, epuizîndu-i în lungi interviuri. Într-un an, pionierii legară, prin intermediul unui telefon realizat în atelierul şcoală, sediul G.A.C, de cea mai depărtată brigadă. Evident, aparatul nu funcţiona. Pionierii nu găsiră la magazinul din sat, cum îi sfătuia revista lor de specialitate, cutiile de cremă de ghete care, prin încălzire la flacăra unei spirtiere, puteau fi folosite drept receptoare. Cu toate acestea, ei instalară firul. Şi cînd cei de la sediu vrură să-l rupă, tărăboiul ajunse pînă la raion.Nu trecu mult de la iniţiativa asta, şi satul ajunse din nou în preajma unei mari încercări. Detaşamentul clasei a cincea se apucă să sape şoseaua Horeşti - Vidra pentru a sădi straturi de flori în formă de stea, potrivit unui străvechi obicei din Azerbaidjan. Numai prezenţa de spirit a preşedintelui reuşi să evite catastrofa. Cu chiu cu vai, îi lămuriră că aveau nevoie pentru ca totul să iasă bine, de sprijinul pionierilor sovietici.Toţi bătrînii cădeau însă de acord că nici una din aceste nenorociri n-o întrecea pe cea din iarna lui '52. Încă din toamnă, pionierii hotărîră, în cadrul unor adunări generale extraordinare, să meargă prin sat cu Plugusorul. Învăţaseră repede versurile: Sculaţi voi români plugari/ Muncitori si cărturari/ Că pe cer de Răsărit/ Stea măreaţă s-a ivit/ Tot poporul o zări/ Şi la luptă se porni/ Şi-a scăpat în miez de vară/ De stăpîni si de ocară. O lună întreagă satul şi împrejurimile sale vuiră de strigăte, de clopote, de buhaiuri şi de plesnituri de bici. O lună întreagă, adică exact cît durară repetiţiile. Satul primi aceste manifestări cu profundă ostilitate, Întîi şi-ntîi, pentru că, aşa cum spuneau babele, era păcat să zici Plugusorul într-o altă zi decît Ajunul Anului Nou. Apoi, mulţi inşi, auzind clopotele şi buhaiul, se întrerupeau din lucru si exclamau: ei drăcie, a venit Anul Nou! Cînd îşi dădeau seama că mîine nu-i revelionul, că pînă la faimoasa petrecere mai era atîta timp de griji şi roboteală, îi apuca o ciudă năprasnică pe derbedeii ăia din curtea şcolii. N-aveau ce le face, cum n-aveau ce le face nici fiilor lor, şi ei pionieri. Odată ajunşi cu cravata la gît, cu insigna prinsă în piept, căpătau cu toţii o încăpăţînare greu de închipuit. Mustrărilor, ei le opuneau conştiinţa lor curată de pionieri ai ţării, înjurăturilor, ei le răspundeau fără să clipească, privindu-si fix părinţii în ochi, cu citate elocvente din clasicii marxism-leninismului. Şi, vorba lui Vasile Lăluci din Vintileasa Deal, cum dracu' să scoţi cureaua şi să-i arzi cîteva la cur unuia care-ţi dă citate din Lenin. Astfel că, în Ajunul Anului Nou, satul rămase definitiv în stăpînirea pionierilor plugari. Toate eforturile de a-i opri se dovediră zadarnice. Gospodarii traseră zăvoarele şi se ascunseră prin beciuri. Dar pionierii scoaseră porţile din tiţîni, dădură buzna sub ferestre si nu plecară de acolo pînă cînd proprietarii biruiţi de foame şi sete, nu apărură în prag cu darurile prevăzute de tradiţiile noastre populare. Unii gospodari le ieşiră înainte cu topoare, cu securi, cu furci, înjurînd cît îi ţineau gura, dar pionierii nu se lăsară intimidaţi. Exemplul lui Pavlik Morozov, marele pionier sovietic, le dădea curaj să înfrunte tot ce li se ridica în cale.

23

ADUNAREA GENERALĂ

Brigadierul Dumitru Prişetean e în picioare de cîteva minute. - Tovarăşi! răcneşte el, furios că nimeni nu-l ascultă, al dracului să fiu dacă nu voi fi scurt!- Scurt pe dracu', bombăne Grigore Neculaua, plesnind cartea de scîndura băncii. Gata, te-am băgat în fasole! Dumitru Chetroiu stă o clipă pe gînduri. Ce faci? strigă vesel Grigore Neculaua, dă-i mai departe, doar n-o să-l asculţi pe timpitul ăsta! Cărţile de joc sînt ferfeniţă, mîzgălite cu creionul chimic. Abia dacă li se mai disting figurile. Cu o săptămînă în urmă, la un tabinet în fata porţii, la care asistase cîteva clipe şi Vasile Tăcu, preşedintele C.A.P.-ului, în trecere pe acolo cu şareta, Grigore Neculaua pariase că le poate mînca fără să le mototolească. Au sărit cu toţii şi i le-au smuls din gură, speriaţi că nu vor mai avea cu ce să joace. Sînt singurele cărţi din sat. Altele nu mai au cum să procure. Cel de la care se aprovizionează tot judeţul a fost interzis anul trecut, în urma unei plîngeri a bisericii ortodoxe. Folosea pentru popii de pe cărti o matriţă şterpelită de la tipografia Patriarhiei. Grigore Neculaua joacă tabinet mîncînd seminţe. Le crănţăne şi le scuipă într-un ritm care-i uluieşte pe toţi cei din jur. Cu mult în urmă, prin anii '50, Grigore Neculaua s-a bucurat de o faimă extraordinară. Membru fondator al cercului Prietenii pomilor fructiferi, el obţinuse, pe un copac absolut obişnuit, un măr de cinci sute de kilograme. Întreaga presă democrat-populară se ocupase îndelung de această victorie a agriculturii noastre noi. Grigore Neculaua se explicase pe larg la Centrul de radioficare Jaristea, în cadrul emisiunii Un portret, o melodie. Portretul îl mai înghitiră cei din Vintileasa. Mai ales că, la fel ca şi în alte cazuri, n-avea nici o legătură cu subiectul. Consăteanul lor era înfăţişat ca un om voinic, bine clădit, cu privirile de un albastru intens. În realitate, Grigore Neculaua era un ins pirpiriu, cu priviri blege şi un început de chelie. Melodia însă îi făcu să turbeze. Pentru că omul lor, ajuns în faţa microfonului, se tîmpi atît de tare, încît în loc de Valurile Dunării sau Du-m-acasă măi tramvai!, ceru Internaţionala. Mărul gigant fusese obţinut printr-un procedeu destul de simplu: treptata reducere a numărului florilor dintr-un copac obişnuit. La început, cînd se mai îndoia de ideea sa, Grigore Neculaua se mulţumi cu un singur crac. Rupse de pe el florile, lăsînd doar una. Seva venea din pămînt, prin rădăcini, prin tulpină, pentru toate florile de pe creangă. Şi, în loc să se risipească si să se subţieze, se năpustea gîlgîitoare spre singura floare rămasă. Se înţelege că mărul provenit din ea atinsese nici mai mult, nici mai puţin decît cinci sute de kilograme. În anul următor, puternic îmbărbătat de succes, Grigore Neculaua deveni mai radical: lăsă o singură floare, nu pe o creangă, ci pe întreg copacul. Drept urmare, floarea crescu pînă la proporţiile unei tufe. Parfumul răspîndit în jur era atît de puternic, încît timp de cîteva zile cei din sat umblară ameţiţi, cu dureri violente în tîmple. Autorităţile luară imediat măsurile corespunzătoare. Se interzisese focul în cîmp deschis. Pompierii de la Horeşti precizau că la o asemenea concentraţie, parfumul de măr întrece puterea explozivă a heliului. Din floare ieşi celebrul fruct de cinci sute de kilograme. Ca de obicei, toate trecură cu bine, inclusiv marea problemă a susţinerii acestui măr de mărimea unei clopotniţe. Ajutat şi de raion, Grigore Neculaua îl ţinu pe creangă, pînă la coacere, cu ajutorul unei crăci din beton armat. Mărul erou beneficie de un transport pe măsură: un tractor cu două remorci, amîndouă împodobite cu drapele, îi deschidea drumul, cum era şi de aşteptat, portretul marelui Stalin, prins în cuie speciale, aduse din URSS (ca să nu se desprindă pe parcurs din cauza hopurilor), chiar pe botul tractorului. Probleme mari se iviră acolo unde nimeni nu se aştepta: la Centrul de achiziţionare a fructelor şi legumelor. După ce-l cîntăriră cu bascula, responsabilul centrului îşi dădu seama că n-are formular pentru achiziţionarea fructului respectiv. E drept Centrul dispunea de ceva

24

asemănător: un formular pe care, în dreptul produsului scria: mere. Or, în cazul de faţă, era vorba nu de mere, ci de un Măr. Cum să scrie el, la rubrica respectivă, greutatea 500 kilograme?! S-ar fi putut înţelege că e vorba de 500 de kilograme de mere, pe cînd Grigore Neculaua adusese la Centru 500 de kilograme de măr. Lucrurile se rezolvară pînă la urmă. La cererea Centrului, Bucureştiul emise un formular special pentru acest caz. E drept că, birocraţia continuînd să acţioneze, fusese nevoie pentru acest lucru de intervenţia Comitetului Central. Cînd se îmbată, Grigore Neculaua se făleşte cu hîrtia respectivă, pusă pe perete în rama dată cu bronz. N-are însă curaj să spună că de mărul respectiv nu s-a ales nimic. La nici o zi de la achiziţionare, fructul s-a prăbuşit pe dinăuntru, de n-a mai rămas din el decît coaja. Şi aceea rea, zbîrcită ca un maţ.După revoluţie, urmînd exemplul multora din sat, Grigore Neculaua se apucă de afaceri. Şi cum toate căile de a face bani iute şi fără prea mare osteneală - de la revistele porno pînă la consignaţiile cu mărfuri aduse din Turcia - se epuizaseră între timp, el intră, în celedin urmă, într-o combinaţie cu calendare pirat. În acel an, Patriarhia obţinuse de la guvern monopolul tipăririi şi răspîndirii calendarelor bisericeşti. Nu fusese un lucru prea uşor. Afacerea cu calendarele era extrem de rentabilă. În consecinţă, monopolul tipăririi şi răspîndirii lor si-l revendicară numeroase instituţii: Ministerul Culturii, Armata, Sindicatele, cîteva asociaţii de locatari, ba chiar şi Federaţia română de fotbal. Guvernul, asaltat din toate părţile, ezita. Cîtva timp, Patriarhia rămase în expectativă. Apoi, la presiunile venite de jos, dinspre biserici si mănăstiri, se puse în mişcare. Ameninţă cu greva generală! Şi pentru a fi mai convingătoare, declanşă, într-o duminică dimineaţa, în toate bisericile din ţară, o grevă de avertisment. La vreo oră de la începutul slujbei, preoţii se întrerupseră din cîntat şi se aşezară în faţa altarului cu braţele încrucişate. Clopotele bătură în dungă. Pe uşa fiecărei biserici scria cu cretă: "Grevă. Jos guvernul!" Mişcarea revendicativă avu succes. Patriarhia obţinu mult rîvnitul monopol. Şi era absolut normal să se întîmple aşa. Nu avea ea drept domeniu sfinţii si mucenicii? Nu organiza ea, în fiecare an, sesiuni ştiinţifice dedicate unor probleme controversate, cum ar fi, de pildă, data zilei de naştere a Sfîntului Vasile? Sau anul în care murise Sfînta Paraschiva? Ediţia din 1990 avea o importanţă specială. Ca întreaga societate românească, biserica se racorda şi ea la vremurile revoluţionare. Noul calendar nu mai făcea nici o referire la sărbătorile impuse de regimul comunist: 23 August, 1 Mai, 30 Decembrie. Citatele despre pace şi prietenie între popoare, corespunzătoare politicii lui Ceauşescu, fură înlocuite cu maxime despre libertate şi democraţie. Unii membri ai Sinodului, mai zeloşi, propuseră chiar scoaterea din calendar a sfinţilor Nicolae şi Elena, pe motiv că soţii Ceauşescu reuşiseră să-i compromită.Mirosind afacerea, numeroşi speculanţi se apucară să scoată ediţii pirat. Unul dintre aceştia era Grigore Neculaua. Împreună cu alţi cîţiva inşi din Floreşti, el înfiinţa o editură pentru copii care, în realitate, se ocupa cu tipărirea calendarelor şi vînzarea lor pe sub mînă. Exemplarele conţineau greşeli peste greşeli. Unii sfinţi erau trecuţi aiurea. Sărbătorile nu corespundeau cu cele stabilite prin hotărîrea Sfîntului Sinod, în tipografie domnea o adevărată brambureală. Şi cum în acelaşi loc se tipăreau şi nişte reviste porno, de multe ori în locul unui sfînt apărea o femeie goală. Noroc că fotografiile ieşeau atît de proaste, încît nu-ti dădeai seama despre ce-i vorba. Patriarhia trecu imediat la atac. Un comunicat dat spre difuzare Agenţiei Naţionale de Ştiri Rompres îi avertiza pe toţi credincioşii să nu cumpere şi să nu folosească decît calendarele apărute sub egida Patriarhiei. Autorii calendarelor pirat erau afurisiţi la nivel naţional. Pedepse înfricoşătoare urma să-i aştepte pe lumea cealaltă şi pe cei ce

25

le foloseau. Grigore Neculaua abandonă în cele din urmă afacerea cu calendarele. Nu de teama iadului, desigur, ci pentru că găsise o afacere mult mai rentabilă: fabricarea de whisky cu înlocuitori.

- Are ochi albaştri, seamănă cu taică-său, bodogăneşte Ion Purdel, un bătrînel uscăţiv, tuns soldăţeşte. E alb de praf din cap pînă în picioare. A nimerit sub gaura din tavan prin care ar trebui să se strecoare gîtul sobei pe care Căminul Cultural se chinuia s-o instaleze de cîţiva ani. Ori de cîte ori trece vreun camion, întreaga clădire tremură uşor. Şi de fiecare dată, în capul bătrînului se scurge cam la vreo găleată de praf amestecat cu ciment. Ion Purdel a ajuns în C.A.P. din greşeală. Fusese vorba de băiatul lui cel mare, Ion Purdel, care semnase cererea sperînd că va scăpa de o delapidare de cîteva zeci de mii. Celor din Consiliu le-a fost lehamite să mai îndrepte greşeala. Ar fi fost şi destul de complicat. Trebuia să dea zeci de note explicative, să-şi facă autocritica, dar mai ales să-l convingă pe bătrîn să se înscrie şi el. Moşul nu-i supărat. Vine la toate adunările generale, adus de fîică-sa, care nu-l lasă singur de teamă ca nu cumva, stîrnit de aplauze, bătrînul să strige lozinci ţărăniste. Ion Purdel e renumit în sat pentru firea-i arţăgoasă. Despre divorţul lui se discută şi acum în Vintileasa. Nu mai şedea împreună cu nevasta, Anastasia, de vreo 40 de ani, de cînd aceasta fugise de acasă îngrozită de bătăile pe care le încasa. La un moment dat, pe moşneag îl apucă să se recăsătorească. De la Consiliul Popular i se spuse că nu-i posibil pînă nu divorţează de prima nevastă. Trecuse atîta timp de cînd se despărţise de aceasta, că bătrînul nu-şi mai amintea dacă erau sau nu însurat. În ziua procesului, Ion Purdel ajunse la Horeşti cu maşina unui nepot de soră, şofer la ITA, care-şi ţinea acasă camionul sîmbăta şi duminica. Nepotul îi promisese că va merge cu el şi la tribunal. Cît timp acesta umblă după o învoire în oraş, bătrînul rămase pe banca de la intrarea în Autobază, urmărind cu ochi uscaţi forfota dimineţii din jur. Intrau şi ieşeau camioane hodorogite, toate claxonînd nerăbdătoare, de parcă ar fi transportat nu ciment şi ţiglă, ci apă grea pentru fabricarea bombei atomice. De flecare dată portarul ieşea din gheretă şi dădea la o parte lanţul care ţinea loc de poartă, întreaga lui înfăţişare, de la păşit pînă la privire, spunea limpede că nu numai mersul întreprinderii, dar şi al lumii, depindeau numai şi numai de el. Stînd pe bancă, în soarele dimineţii, bătrînul aţipi. Prin huruitul basculantelor, prin mugetul claxoanelor o visă pe Anastasia, care plecase de la el în satul vecin, de unde era, cu 40 de ani în urmă. Era tînără, frumoasă, si în timp ce portarul se precipita să dea drumul unei maşini negre, Ion Purdel se întreba, prin pînza subţire a aţipelii, unde o mai văzuse el pe femeia asta. Într-un tîrziu, simti o atingere pe umăr. Era nepotul, care-i explica, turuind întruna, de ce-a-ntîrziat atita. Avea un timpit de şef de coloană care-i făcea şicane. Ion Purdel păşi alături de el pînă la tribunal, ascultîndu-l fără să-l audă, pentru că-l lăsau rece şi şeful de coloană, şi întreprinderea la care lucra nepotul, şi, în general, întreaga planetă. Era atît de obosit ,că distingea totul ca prin ceaţă. La începutul şedinţei privi în cealaltă parte a sălii, unde trebuia să fie nevastă-sa, dar oricît se strădui nu reuşi să-şi dea seama care era dintre cele trei femei aşezate pe bancă. După ce bătrînul răspunse la întrebări, judecătorul se întoarse spre cele trei femei, dintre care două erau martorele, şi dădu cuvîntul pîrîtei. Spre uimirea lui Ion Purdel, se ridică o bătrînică smochinită, strîns legată la cap cu un batic negru. Bătrînica vorbi mult timp. Despre cum se luaseră, despre cum îşi făcuseră cu greu de chirpici, despre cum bărbatul începuse s-o bată atît de tare şi atît de fără motiv, că ea fugise de acasă si trăise nelegitim cu un tractorist care murise acum 20 de ani de răceală la plămîni. Vorbea repede, călcînd cuvintele, ca şi cum s-ar fi temut ca ele să nu se termine înainte de a fi apucat să spună ce avea de spus. Ion Purdel o ascultă

26

atent. Şedinţa îl trezise din amorţeală, îşi recăpătase acea agerime a minţii care, de altfel, îl şi făcea atît de ascuţit la limbă. Dar oricît se chinui, el nu reuşi să descopere în găgăiala asta necurmată, glasul moale şi profund, care-l tulburase cîndva, al nevesti-si. Speriat, îl întrebă pe judecător dacă nu s-a comis o greşeală: nu cumva citaţia de divorţ nimerise la o altă persoană?! Pentru că, declară el categoric, asta nu era fosta lui nevastă. Judecătorul, om înţelegător, izbucni în rîs şi-l asigură că nu e nici o greşeală. Persoana respectivă era chiar nevastă-sa. - Pîrîta, cum se spune, moşule, adăugă el, rîzînd. Dacă vrei, putem dovedi cu buletinul. Sala rîse amuzată, zîmbiră şi cei doi avocaţi, rînji şi aprodul rezemat de tocul uşii. Procesul merse înainte. Ion Purdel răspunse la întrebările judecătorului. Dar în tot ce făcea si spunea, stăruia o neîncredere ascunsă, ce-l depărta şi-l înstrăina de întreaga şedinţă. Nu, mai mult ca sigur, femeia aceea cu batic negru şi nas ascuţit nu era nevastă-sa! Divorţul se pronunţă imediat, deşi inutil. Bătrînul nu se mai recăsători, cum voise la început, rămînînd mai departe singur. Dar şi acum, la un an de la întîmplare, el e convins că acolo, la tribunal, s-a făcut o greşeală. Că, de fapt, el n-a divorţat de nevastă-sa, ci de altcineva, o femeie străină adusă la proces dintr-o zăpăceală a poştei.

- Unde şi-o fi pierdut boala asta zgarda? se întrebă Dumitru Carabă, venit la şedinţă cu Petrache Lupu, dulăul stînii. Ciobanul C.A.P.-ului s-a aşezat chiar în primul rînd. Stă rezemat în bîtă, cu căciula trasă pe ochi, cu aerul unuia venit să dea cu ciomagul. Dulăul s-a culcat la picioarele lui. E un animal uriaş, cu fălci zdravene, ars la ceafă de cînd băiatul lui Dumitru Carabă, întors din armată cu gîndul să facă din el un cîine pompier, a dat foc şurii de paie şi l-a pus să treacă prin flăcări contra cronometru. Pitindu-se după bănci, nişte derbedei de-ai lui Cîmpureanu se apropie pe furiş de dulău şi-l trag de coadă. Clinele sare în sus, hămăind spre prezidiu. Derbedeii se prăpădesc de rîs.- Aici n-ai dreptate, trebuie să ti-o spun, îl contrazice pe vorbitor un ins de lîngă uşă, care se chinuie să prindă cu patentul o blestemată de piuliţă. E Pavel Dumbravă, electricianul satului, care repară difuzorul camerei de oaspeţi a Consiliului. Auzind alături, în sala de şedinţe, mare gălăgie, a intrat şi el o clipă, sperînd c-o să dea peste Costache Bleangă, care îi e dator o mie de lei. De altfel, reuşind să scoată piuliţa, va pleca de acolo, nu înainte de a-i arde o gulie unui băieţaş desculţ, care se interesează dacă în sear-asta e film american.Spre deosebire de alte dăţi, Dumitru Prişetean i-a ascultat atent pe toţi cei dinainte. Şi în timp ce aceştia se întrerupeau prosteşte, în timp ce Măria Lovin chicotea gîdilată, în timp ce lordache Lăluci, om la locul lui, de altfel, grohăia ca porcul, în mintea lui s-a născut o întrebare. Acum, înainte de a o face publică, el îşi şterge ceafa cu batista, o împătureşte şi o vîră în buzunar. - De fapt, tovarăşi, de ce merge aşa de prost C.A.P.-ul? Nu întrebarea îi şochează pe cei din sală, cît mai ales tonul. Pare că-n clipa următoare, vorbitorul se va năpusti asupra lor şi-i va lua la palme dacă nu vor răspunde imediat. Surprinşi, cei din primele rînduri dau din colţ în colţ. Pe Vasile Glambă, asupra căruia nimereşte degetul ameninţător al lui Dumitru Prişetean, îl trec toate sudorile. Gheorghe Matache îşi dă pălăria pe ceafă. Aceasta se rostogoleşte în poalele profesoarei Adina Ghiniţă. - Dumnezeule! am rămas gravidă, îşi spune ea, galbenă la faţă, simţind o zvîcnitură în burtă.- Nu mai ţine mult, îşi linişteşte fratele Nicolae Panait, cel ce a aranjat închirierea sălii pentru nunta surorii lor mai mari. Stanică Panait are tot dreptul să fie furios. I s-a spus că adunarea generală va lua sfîrşit pe la patru. Şi uite, e cinci deja, şi ei stau în fata Căminului, cu mese, cu scaune, cu farfurii şi pahare. Au coborît din camion şi cazanul cu sarmale. Un cîine flenduros îi dă tîrcoale. E gata de atac si orchestra lui Fane

27

Cristea, avînd ca invitată de onoare pe solista Florica Populara din Ţifesti.- Nu l-ati văzut pe-al meu? îi întreabă pe cei din prezidiu Fiţa Hălălău, care s-a întors de la Horeşti cu maşina de cinci şi a intrat să-şi ia bărbatul acasă, pentru că acesta obişnuieşte să rămînă la bufet după adunările generale. A ieşit, cred că-i pe afară, îi răspunde preşedintele Vasile Tăcu, privind spre locul unde, cîteva minute mai înainte, Ghiţă Hălălău îl lega de scaun, cu o sfoară, pe lordache Cîmpureanu, adormit pe la jumătatea şedinţei. Într-adevăr, Ghiţă Hălălău e afară, în piaţa din faţa Căminului, unde îşi dă cu părerea la vînzarea unui cal.- Nu bă, nu pălărie! îi zice Ilie Geamaru lui Tache Banu, care a înţeles pălărie în loc de gospodărie. De la începutul adunării, de cînd a fost ales în prezidiu, Ilie Geamaru dialoghează prin semne cu prietenul lui, Tache Banu, care a rămas în fundul sălii. Ca să fie mai convingător, Ilie Geamaru îi arată celuilalt că s-a tîmpit, înşurubîn-du-si arătătorul în tîmplă. De cînd a luat loc în prezidiu, între preşedinte şi inginerul şef al C.A.P.-ului, Ilie Geamaru moare de rîs, pentru că, stînd acolo, la un metru deasupra celorlalţi, vede ceea ce întregii săli îi scapă: şi anume că Guriţă Purdel e descheiat la prohab.Trece pe şosea un tractor tîrînd după el o remorcă plină ochi. E corul comunei, care merge la faza judeţeană a festivalului Cîntarea României. Artiştii din remorcă au răguşit de atîta cîntat şi chiuit. Singurul căruia i-a rămas vocea e dirijorul, dar acesta, din păcate, e beat mort. Cînd remorca ajunse în dreptul Căminului, Mitiţă Banu îl vede în prezidiu, prin fereastra larg deschisă, pe prietenul lui cel mai bun, Nicu Mihalcea. Acesta sade ţeapăn, fără să zîmbească, mîzgălind coala dată fiecărui membru al prezidiului, contra semnătură, de contabilul şef al C.A.P.-ului. N-are ce să scrie, dar aşa a văzut el la televizor că procedează cei aleşi în prezidiu cu unanimitate de voturi. Bucuros că şi-a descoperit prietenul, Mitiţă Banu îi strigă prin fereastră, prăpădindu-se de rîs: nasometru! Nasometru!Intră în sală, cu biciul la subsuoară, Dumitru Ghimpu, căruţaşul C.A.P.-ului. În timp ce spăla caii la cişmea, un derbedeu îi strigase: nene, vezi că ţi s-a dezumflat roata! După care dispăruse în cămin. Dumitru Ghimpu şi-a lăsat caii şi s-a luat după el, să-l prindă şi să-l urechească. Intrînd însă, îl vede în prezidiu pe Vasile Tăcu, vărul său.- Sst! intervine supărat Fănică Slota, un ins înalt şi gălbejit, plutind parcă deasupra celorlalţi. Vocea lui gravă biruie hărmălaia sălii.- De dracu, vorbeşte un om, nu un cur! Ca să-l întărîte, cei din jur nechează. Fănică Slota se înfurie de-a binelea. Venind în patru labe pînă în spatele lui, cineva îi trage scaunul de sub el. - Ce dracu faceţi? se răsteşte Dumitru Prişeteanu. Sala întreagă hohoteşte de rîs la scălâmbăielile lui Fănică Slota, care nu vrea să se ridice de jos, zicînd că el nu se scoală de acolo pînă nu vine cineva din Comitetul Central să-i dea o mînă de ajutor. - Propun, înaltă el mîna din praful podelelor, Vot de blam cu avertisment pentru cel care mi-a tras scaunul de sub cur. Propunerea e adoptată în unanimitate.- Vă invit respectuos să nu mai fiţi porci! se enervează Dumitru Prişetean, hotărît să nu se aşeze pînă nu va termina tot ce are de spus. Adunîndu-şi mîinile la piept, se ia la harţă cu întreaga sală. Unuia care mihohoteste ca un armăsar îi arată pumnul. Pe un altul îl înjură de mamă, deşi acesta, un lungan cu barbă de ţap, nu i-a făcut nimic. De la începutul adunării a ţinut la ureche un tranzistor cu baterii legate pe din afară, ca nişte gîlci.- Dacă nu se face linişte, nebunul ăsta e în stare să se ia la bătaie cu toată sala, gîndeşte îngrijorat Vasile Tăcu, lovind creionul în carafa de apă. Brusc se face linişte. Toţi privesc spre prezidiu. - Ei drăcie, ce i-o fi apucat? se nelinişteşte preşedintele. N-apucă însă să-şi răspundă. Două palme asudate i se lipesc de ochi. - Cucu! ghici cine-

28

i? aude el vocea lui Dumitru Grrimpu, care s-a furişat pe la spate si i-a pus mîinile la ochi. În acel moment întreaga adunare generală se prăbuşeşte într-un rîs colosal.- Valeu, nu mai pot! striga o femeie, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, criminalilor, lepăd copilul! De atîta rîs, doi inşi de lingă ea nu mai reuşesc decît să horcăie. Un tînăr în galoşi legaţi cu sfoară bate cu pumnul în perete, strigînd întruna, e bună, e foarte bună! fără să-şi dea seama că tabloul de deasupra, înfăţişînd-o pe Ana Ipătescu cu pistolul, stă să cadă dintr-o clipă într-alta. Puţin mai tîrziu, cînd tabloul îi va pica pe grumaz asemenea unei ghilotine, insul respectiv e deja pe podele, cu spume la gură de atîta rîs. Cocoţaţi pe bancă, nişte zdrahoni şi-au ridicat poalele hainelor, ca şi cum ar vrea să treacă un pîrîu, şi, răsucindu-se într-o parte şi în alta, cotcodăcesc voioşi. Un bărbat cocîrjat, cu mînecile ferfeniţă, umblă pe sub bănci în patru labe, muşcînd femeile de picioare. - Au, au! fac acestea. Unele îl înjură vesele, altele îl lovesc peste nas ca pe un căţel. O fetişcană bondoacă nu mai poate: dă mereu din picioare, mai tare sau mai încet, după cum ar trebui să rîdă. În cuhnea entuziasmului, unul îşi scoate pantoful şi-l azvîrle cu putere în tavan, ca să-l prindă apoi cu gura. Cocoţat pe bancă, dulăul lui Dumitru Carabă latră duşmănos la întreaga sală. Numai bătrînul Mihalache Taşcău umblă din om în om, strălucind de fericire şi întrebînd pe fiecare: ce-a zis? ce-a zis?

29

RECOLTATUL

Pentru ca treierişul să iasă bine şi în Vintileasa, regiunea luă măsuri extraordinare. O şedinţă specială a Biroului, cu participarea întregului activ, aprobă în unanimitate un program excepţional, bazat pe experienţa regiunii Kasnork de dincolo de Cercul Polar, cu care regiunea era înfrăţită. Conform acestuia, cincizeci de instructori ai Comitetului regional de partid fură detaşaţi în Vintileasa pe toată perioada recoltatului, cu indicaţia clară de a nu părăsi localitatea decît numai cu aprobarea Secretariatului. Lor li se adaugă activul din Vintileasa: cadrele didactice, funcţionarii Sfatului Popular, paznicul de noapte al haltei, gestionarii magazinului sătesc si bibliotecara. Aceasta din urmă încercase să scape motivînd că suferă de hernie. Şeful grupului de activişti, unul dintre cei mai răi secretari ai Comitetului regional, i-o tăie scurt: hernia nu se numără printre bolile stabilite de Comitetul Central c-ar putea scuti un activist de îndeplinirea sarcinilor încredinţate! Colectivul de îndrumare şi control sosi în Vintileasa cu un camion special amenajat de Secţia Organizatorică pentru astfel de acţiuni. Era un Tatra masiv, îngropat în steaguri şi lozinci mobilizatoare, cu cauciucurile schimbate printr-o Hotărîre a Comitetului regional de partid. De oblonul din spate era agăţată o scăriţă de oţel inoxidabil, model împrumutat de la tovarăşii sovietici. Pe acolo se dădeau jos activiştii. De astă dată ei n-o mai folosiră. Momentul reclama ceva ieşit din comun. Astfel că activiştii încălecară obloanele şi săriră pe pămîntul din faţa Căminului Cultural. Pionierii satului, strînşi acolo din zori, izbucniră în aplauze. Bătură din palme cît putură de tare şi activiştii locali, care dormiseră peste noapte în beciul bibliotecii. Şedinţa începu printr-o amplă informare privind stadiul pregătirilor pentru recoltat prezentată de preşedintele Sfatului Popular al comunei Vintileasa. Secretarul Comitetului regional, un ins înalt, cu o faţă prelungă, de cal, ascultă în tăcere, uşor aplecat înainte şi bătînd darabana în masa prezidiului. Se înserase deja, o căldură umedă, ca de cauciuc se revărsa pe ferestrele larg deschise. Toţi cei din sală erau leoarcă de sudoare. Gulerele, mototolite de umezeală, îi rodeau ca nişte frînghii. Ar fi vrut să se şteargă, să scoată batistele de prin buzunare, nu ştiau însă dacă aşa ceva era permis într-o acţiune de însemnătatea celei la care participau. Mai ales că secretarul nu dădea nici un semn c-ar suferi şi el.Informarea preşedintelui se apropia de final. - Gata, lucrurile au fost puse la punct! îşi spuseră cei din sală şi începură să se pregătească de plecare. Tuturor, măsurile luate de Sfatul Popular li se părură perfecte. Batoza fusese verificată şi răsverificată din punct de vedere tehnic. O echipă de muncitori fruntaşi de la Combinatul Siderurgic din Horeşti lucrase la ea timp de o lună. Bunul de treierat îl dădură profesorii de la Catedra de maşini-unelte a Politehncii bucureştene, veniţi pe aceste meleaguri în cadrul muncii patriotice.Camioanele aşteptau cu rezervoarele pline, cu şuruburile strînse şi anvelopele cîrpite. Gazeta ariei se pregătea să publice primele articole dedicate campaniei. Erau gata lista conform căreia cei din sat urmau să-şi ducă griul la batoză, precum şi tabelul care stabilea ordinea în care trebuiau s-ajungă carele la Centrul de colectare Floreşti. Şeful însă nu dădea semnalul de plecare. Şedea ca şi înainte uşor aplecat în faţă, dar fără să mai bată darabana. Părea că între timp gîndurile îi fugiseră aiurea. Crezînd asta, cîţiva din sală se pregătiră să tuşească semnificativ. Nu numai că se pregătiră, dar chiar o şi făcură. Adică nu toţi, pentru că nu şi-ar fi putut permite, ci numai unul dintre ei, un activist tînăr, pe care şeful îl simpatiza. Spre uimirea lor, secretarul tresări, învăluindu-i într-o privire veselă şi deschisă, atit de veselă şi deschisă că toti cei din sală zîmbiră fără să vrea. Cîteva clipe mai tîrziu îşi dădură seama că veselia asta fusese întimplătoare. În tăcerea-i adîncă, şeful urmărise atent informarea. Şi cu acea

30

rapiditate exactă, care îl deosebea de ceilalţi activişti, el descoperi imediat, acolo unde întreaga sală vedea numai lucruri bune, slăbiciunile esenţiale, punctele în care planul putea fi atacat definitiv. - Dar gazeta ariei aţi pregătit-o? se interesă el. - Da, am pregătit-o, se precipită preşedintele, bucuros că putea răspunde, dacă vreţi vă arătăm primele articole. - Nu, mulţumesc, făcu şeful, însotindu-şi vorbele cu o mişcare a mîinilor sale lungi şi osoase, gest în care cunoscătorii ghiciră o anume iritare. - A dat greş, nu l-a prins pe preşedinte. De aia s-a şi enervat. Ei nu ştiau însă că secretarul pusese dinadins o întrebare uşoară, pentru a amorţi pînda celuilalt - Dar la tovarăşul care urmează a fi coşar v-ati gîndit? continuă el imperturbabil. E un om bine pregătit politic? L-aţi verificat? Lovitura era năprasnică. Nu numai preşedintele, dar şi toţi cei din sală, activişti cu mare experienţă în îndrumarea treierişului, trebuiră să fie de acord că aşa ceva nu le trecuse prin cap. - Nu, la asta nu m-am gîndit, recunoscu preşedintele. Şi erau în glasul lui atîta sinceritate şi atîta părere de rău, că şeful n-avu încotro: zîmbi îmbufnat Iar săpuneala care urmă (nu se putea fără asta!), deşi făcută pe un ton ridicat, păru mai degrabă îndeplinirea unei simple formalităţi. Afară căzuse noaptea de vară. Prin ferestre venea în valuri aţîţătorul miros de lanuri coapte. Undeva, în depărtare, lătra întărîtat un cîine. Celor din sală li se făcură deodată somn. Un somn greu, năucitor, în care se cufundau din cînd în cînd pentru a reveni la suprafaţă şi a da din cap aprobator, exact în clipa cînd privirile şefului cădeau asupra lor. La sfîrsitul şedinţei, plecară pe la casele unde fuseseră repartizaţi. Lucru curios, cînd se lungiră în pat, somnul le pieri imediat, şi mult timp se răsuciră în cearşafurile umede de transpiraţie, cătînd la lumina fascinantă a lunii. Risipiţi prin sat, împreună cu activul nesalariat, cei de la regiune controlară totul pînă în cele mai mici amănunte. La semnalul primit de la Comitetul Central, Gata, griul s-a copt, începe recoltatul! maşinăria campaniei trebuia să intre rapid în mişcare. Membrii echipei luară casă cu casă, controlînd mai întîi secerile, să vadă dacă sînt bine ascuţite. O făcură, aşa cum învăţaseră la Şcoala de partid de şase luni cu scoatere din producţie, pipăind zimţii cu buricele degetelor. Trecură apoi la cai, căutîndu-i la copite, să vadă dacă sînt bine potcoviţi, ca nu cumva unul dintre ei să şchioapele şi să pună astfel în primejdie întreaga campanie. De asemenea, activiştii îi obligară pe gospodari să înhame caii la căruţe şi să facă vreo cîteva ture prin curte, timp în care ei examinară, cu un ochi critic, învîrtirea roţilor în timpul prevăzut de manuale. Se interesară pe lingă neveste ce mîncare aveau să pregătească pentru zilele fierbinţi ale recoltatului. Şi, deşi marea lor majoritate erau bărbaţi, făcură şi în acest domeniu observaţii pertinente. Nu se putea spune că fusese uşor. Dar cine se aşteptase să fie aşa? Nu învăţaseră ei la Şcoala de partid că problemele satului erau extrem de complexe? Nu li se demonstraseră din plin, cu scheme desenate pe tablă, pentru a le intra în cap iremediabil, că munca politică în mediul rural cerea o deosebită dăruire revoluţionară? În unele gospodării secerile nu fuseseră bine ascuţite, sau şi mai rău, nici nu fuseseră date la ascuţit, într-altele,sacii în care urma să fie pusă recolta aveau găuri prin care risca să se piardă inestimabila bogăţie a ogoarelor. Activiştii luară măsuri prompte şi eficiente. Un atelier volant, special pregătit pentru aşa ceva, veni de urgentă, chemat telefonic, de la Floreşti. Grupul de meşteri care-l alcătuiau ascutiră toate secerile, fără să ţină cont că fuseseră sau nu ascuţite mai înainte. Cusutul sacilor reveni unei echipe de muncitoare de la Confecţii, care aduseseră cu ele peticele obţinute în urma unei ample campanii de economisire a pînzei poporului. Activiştii se enervară, se certară, se înfuriară şi se îmblînziră, apelară la vorba blîndă sau la ameninţarea cu trimiterea în judecată, se făcură criţă împreună cu gospodarul (acolo unde n-avură încotro), mă rog, într-un cuvînt, cheltuiră o incredibilă energie nervoasă. Seara însă, cînd se adunau la sfat

31

pentru a raporta situaţia pregătirilor în sectorul de care răspundeau, satisfacţia muncii împlinite îi făcea să nu simtă pic de oboseală. Fiecare dintre ei se putea mîndri cu cîte ceva. Dar cel mai mult îşi permitea asta Dinu Ştefan, responsabilul cu agitaţia şi propaganda. Strădania celorlalţi putea fi evaluată abia după recoltat. În schimb, cea a lui Dinu Ştefan îşi arăta deja rezultatele. Urmare a muncii sale înverşunate în fruntea unui colectiv alcătuit din intelectualii satului, Vintileasa exprima din plin febrilitatea specifică marilor campanii. O lozincă uriaşă, acoperind întreg căminul cultural, îl înfăţişa pe losif Visarionovici Stalin cu mîna întinsă spre Răsărit, spunînd celor ce treceau pe şosea: "Culesul este o treabă de sezon şi lui nu-i place să aştepte. Ai cules la timpt ai cîstigat!" Alte lozinci marcau din loc în loc şoseaua Vidra-Fioreşti, care urma să fie străbătută de carele încărcate: "Să facem din noua recoltă o nouă lovitură de moarte dată planurilor agresive ale imperialismului anglo-american!, "Solidaritate cu lupta dreaptă a poporului coreean!, "O mîrşavă uneltire a capitalului străin: gîndacul de Colorado!". Evident, chiaburii, mai precis, planurile lor nelegiuite, nu fură neglijate. Chiar la intrarea în arie te întimpina, dominînd tabloul din carton presat, un ţăran de vreo cîţiva metri, agitînd o furcă de mărimea unui stilp de telegraf, în depărtare se desluşea, fugind spre Vest, un chiabur de proporţiile unui pitic. Se înţelege că respectivul fusese surpins de ţăranul vigilent în timp ce voia să saboteze treierişul şi, acum demascat, o tulise către stăpînii săi mîrşavi: imperialiştii anglo-americani. Gratie unei reţele de sîrme, cabluri şi şuruburi, sute de difuzoare, atîmate în stîlpi vîrîţi în pămînt prin muncă voluntară, răspîndeau pe uliţele satului emisiunile postului de radioficare Jiliştea. Chiar acum, în timp ce-şi notau de zor în carneţele, activiştii luat cunoştinţă de un amplu editorial consacrat de Scînteia continuei ascuţiri a luptei de clasă în perioada campaniei de recoltat. Şeful îi convocase în această dimineaţă pentru a le transmite ultimele indicaţii primite de la Bucureşti. Aseară tîrziu se încheiase plenara Comitetului Central al Partidului consacrată treierişului. Timp de cîteva zile, membrii Comitetului Central, plini si supleanţi, dezbătuseră pe larg documentul intitulat: "Campania de vară - sarcină prioritară a organelor şi organizaţiilor de partid". Se adoptase în unanimitate o hotărîre care urma să fie dată publicităţii, în acelaşi timp, către colectivele de activişti răspîndite în întreaga ţară fuseseră trimise prin poşta secretă indicaţii de natură specială. După ce le citi, şeful ţinu, la rîndu-i, să facă unele precizări. Unu: să fie adus de urgenţă un nou lot de seceri de rezervă; doi: echipa antisabotaj să-şi sporească antrenamentele pentru a putea lichida, înainte chiar de a fi gîndită, orice tentativă a chiaburilor de a da foc ariei, de a strica batoza sau de a dezumfla cauciucurile. Emoţia celor din sală sporea clipă cu clipă. Aşteptau cu toţii, într-o tensiune care-i răvăşea, faimoasele cuvinte: de mîine dimineaţă începe recoltatul! Atît de mare era încordarea, că şeful o simţi imediat. - Sînt sigur că vă întrebaţi cînd ne-apucăm de treabă. Nu ştiu, nu vă pot răspunde, am sunat regiunea şi mi s-a spus că nici ei nu ştiu, aşteaptă semnalul de la Bucureşti, într-adevăr, recoltatul nu putea pomi, indiferent de starea lanurilor, decît în clipa cînd Bucureştiul decidea declanşarea campaniei de vară pe întreg teritoriul ţării.Primăvara din acel an se lungise şi se lăfăise în chip inexplicabil. Ba ploua, ba ieşea soarele, ba bătea vîntul şi iar picura, într-un cuvînt, o primăvară neserioasă, cum nu se mai văzuse pe aceste meleaguri. Şi multora din sat le păru bine cînd acestei primăveri, care-si bătea joc de timpul pe care-l avea la dispoziţie, în loc să-l folosească din plin pentru încolţirea ierbii, pentru apariţia şi dezvoltarea mugurilor, pentru primirea şi cazarea păsărilor migratoare, îi puse capăt o vară fermă, care ştia ce vrea de la viaţă, în consecinţă, griul era deja copt în mai, copt de-a binelea, cum recunoşteau activiştii sosiţi de la regiune. Confruntat cu noua situaţie, şeful sună regiunea, regiunea la rîndu-i, ceru Bucurestiul, informînd despre situaţia ivită şi reclamînd o derogare de la

32

Hotărîrea Comitetului Central. Răspunsul nu lăsă loc nici unui echivoc: aşteptaţi declanşarea campaniei pe ţară! Aşa că activiştii, ca şi întreg satul, se puseră pe aşteptat Erau nopţi grele de căldură înnăbuşitoare, o lună imensă sta deasupra satului şi nu dădea semne c-ar vrea să plece de-acolo. Căldura, lumina lunii, uşorul foşnet al copacilor sporeau insomnia. Prin ferestrele larg deschise ale Sfatului Popular, năvălea năprasnic mirosul griului copt, putred de copt, gata să cadă la cea mai uşoară clătinare.Mai tîrziu, după Revoluţie, mulţi foşti activişti participară, cu elanul combativ deja intrat în sînge, la campania de denunţare a comunismului. Se căutau îndeosebi fapte elocvente pentru ceea ce presa numea caracterul absurd al sistemului, în aceste condiţii o revistă de mare tiraj publică în mai multe numere amintirile unuia din activiştii prezenţi în povestirea de faţă. Articolul său, mult stilizat de redacţie» stîmi vîlvă. Pentru că nu se preciza localitatea, mulţi foşti activişti expediară pe adresa revistei scrisori în care protestau împotriva grosolanei denaturări a adevărului istoric. De fapt, aşa cum arătă o anchetă a redacţiei, respectivii îl invidiau pe autor, pentru că, se zvonea, luase pe articol o găleată de bani.Aşa cum avea să povestească activistul, pîndiseră zile şi nopti întregi telefonul de la Bucureşti. Pe la miezul nopţii, în acel moment subţire, abia perceptibil, al trecerii dintr-o zi într-alta, cînd cei ce sînt treji încep să umble, fără să-şi dea seama, cu mare atenţie, ca si cum le-ar fi frică să nu cadă înapoi în ziua care a trecut deja, mirosul de grîu copt era atît de puternic, că o durere dulce le apăsa coşul pieptului, iar în urechi le ajungeau tiuituri depărtate, semnale stranii, ba chiar şi convorbiri aiurea. Vasile Necsulea, de la Cadre, avea să recunoască mai tîrziu că auzise la un moment dat o discuţie între doi inşi din California: unul voia să cumpere un mînz si celălalt îl sfătuia să nu facă prostia asta. De ce? întrebase primul, dar el nu reuşi să afle răspunsul, dat fiind că tocmai atunci intră în încăpere secretarul Comitetului regional. De atîta aşteptare, slăbiseră cu toţii şi se sfrijiseră. Dar nu ăsta era lucrul cel mai rău, ci altul. Şi anume, că luciditatea lor se ascuţise atît de tare încît unii începuseră deja să-şi pună probleme nechibzuite. Vasile Vasilache, secretarul B.O.B. din sat, stînd lungit pe canapeaua activistului de gardă, lîngă tablele zuruind statornic şi sub bîzîitul monoton al petromaxului, descoperi înspăimîntat că începe să se întrebe cum de nu-şi dau seama cei de sus că grîul copt trebuie recoltat. O sudoare rece îi cuprinse încheieturile. Mulţi inşi din jurul lui dispăruseră acasă peste noapte şi nu se mai întorseseră, doar pentru că la un moment dat, neavînd ce face, îşi puseseră astfel de întrebări. În acea clipă telefonul zbîrnîi puternic. Tresăriră cu toţii, ştiind parcă, după zbîmîit, ce va urma. - Bucureştiul a decis că grîul s-a copt Porniţi campania!O agitaţie nebună puse stăpînire pe sat. Nu se dormi toată noaptea: îndrumătorii luară casă cu casă, bătînd în porţi şi anunţînd prin portavoce: mîine, în zori, toată lumea pe ogoare! La cei bănuiţi a fi leneşi sau îndărătnici fură trimişi activişti cu misiunea de a rămîne peste noapte la gospodar şi de a-l scoate a doua zi dimineaţă la seceriş cu orice preţ. Vasile Cazacu din Vintileasa Deal se procopsi cu îndrumătorul Gheorghe Cristea, un tip sfrijit, purtînd o şapcă menită a-i sublinia şi mai puternic, în ciuda căldurii, consecvenţa revoluţionară. Alături de alţi inşi din sat, Vasile Cazacu era suspectat că n-ar vrea să-şi recolteze grîul. Chiaburii - precizase şeful la una din numeroasele şedinţe pregătitoare - chiaburii, aşa cum ne învaţă marxism-leninismul, se dau de ceasul morţii ca să saboteze campania şi prin aceasta să pună o nouă piedică în calea înaintării noastre spre comunism. Ei vor căuta să întîrzie, prin mijloace perfide, recoltarea propriului ogor, pentru a face din încheierea secerişului şi treierişului un eşec al regimului de democraţie populară. Gheorghe Cristea avea clare

33

în cap toate indicaţiile. Chiaburul trebuia urmărit clipă de clipă. Tot ce făcea el sta sub semnul suspectului, În acelaşi timp, chiaburul nu trebuia să-şi dea seama că e supravegheat. Abia în clipa cînd pornea să comită fapta mîrşavă trebuia oprit, prins de guler şi demascat. Vasile Cazacu se pregăti de seceriş în tăcere. Puse în căruţă butoiul cu apă, unse roţile, pipăi ascuţişul secerilor şi arse una boului care-l enerva de la un timp încoace. Pe la două noaptea se lungi pe prispă şi adormi. Lui Gheorghe Cristea toate aceste lucruri i se părură dubioase. Nu mai încăpea nici o îndoială că duşmanul de clasă voia să-i însele vigilenţa. Dinadins se pregătise atît de minuţios pentru ca el, Gheorghe Cristea, să răsufle uşurat şi să se culce. De aceea, aşezat pe grămada de lemne din ogradă, sub cerul străin al nopţii, el se întreba ce va face dacă gospodarul nu se va trezi în zori pentru a merge la cîmp. Tremurînd de frig şi emoţie, încercă să-şi amintească tot ce învăţase la Şcoala de partid că trebuie făcut în asemenea situaţii. Mai rău decît toate îl chinuia gîndul dacă nu cumva dăduse dovadă de slabă vigilentă revoluţionară, lăsîhdu-l pe Vasile Cazacu să se culce. Oftînd din greu, se ridică şi ieşi în uliţă. Dincolo de gard, în ograda vecină, lucea cămaşa colegului său de secţie, Ghiţă Lungu. Nici acesta nu dormea. Şedea-pe o balercă şi veghea. De pe prispă se auzea sforăitul lui Comei Bărboi, gospodarul de care răspundea Ghiţă Lungu. Gheorghe Cristea se mai linişti. Şi alţii îşi lăsaseră chiaburul să meargă la culcare! Se întoarse la locul lui şi începu să aştepte dimineaţa. În acest scop, privea mereu la ceas. Pe la patru, cînd adîncurile nopţii lăsau să se ghicească o uşoară oboseală, şi o lumină difuză izvora din lucruri, Gheorghe Cristea deveni brusc neliniştit. Lumea se trezea. O poartă scîrţîi somnoroasă. Se auzi departe mugetul prostesc şi inutil al unei vaci. Un tractor îşi învîrtea roţile în gol. Curînd întreg satul avea să pornească spre cîmp. Dar, gospodarul de care răspundea el, nu da nici un semn de viaţă. Gheoghe Cristea nu ştia ce să facă. Şedea prosteşte, încercînd zadarnic să-şi amintească cele însuşite la Şcoala de partid, între timp foiala din jur crescu. Şi din punct de vedere meteorologic lucrurile erau clare: veniseră zorile! El însă era atît de aiurit de tot ce i se întîmpla, că nu-şi mai amintea nici măcar dacă făcuse sau nu faimoasa şcoală. În cele din urmă, se ridică de pe stiva de lemne. Amorţise de atît stat îi era limpede acum ce trebuia întreprins. Avea să meargă la chiabur şi, luîhdu-l de guler, să-i strige cît se poate de tare: năpîrcă veninoasă, te-ai demascat! N-apucă să facă nici măcar un pas. Gospodarul sări în picioare, îşi trase pe el pantalonii şi flanela, şi în cîteva clipe, se găsea în mijlocul ogrăzii. În timp ce înhăma caii, nevastă-sa şi copiii alergau de colo pînă colo. Nu se făcuse cinci, ora stabilită la Bucureşti pentru plecarea spre ogoare, cînd Vasile Cazacu deschidea deja poarta. Ghiţă Cristea se afla din nou în încurcătură. Omul lui era chiabur. Conform celor învăţate la Şcoala de partid, el nu putea fi printre primii pe drumul spre lan. Totuşi, nu ştia cum să-l oprească. La şcoală nu li se spusese nimic despre o astfel de situaţie. Cursul scurt, tata tuturor manualelor, nici măcar n-o prevedea. Apoi chiar dacă ar fi ştiut ce-i de făcut, cum să transpună în practică? Să se arunce în fata căruţei? Să se repeadă la cai şi să-i tragă de ham? Imposibil. Era strungar de meserie, se născuse şi trăise la oraş, habar n-avea nici care e hamul, d-apoi cum să mai apuce de el. Nu-i rămînea decît o soluţie: să-i spună lui Vasile Cazacu despre ce-i vorba şi să-i ceară sfatul. Dar asta nu însemna nimic altceva decît pactizarea cu duşmanul de clasă. Din paginile cursului de Socialism ştiinţific îl avertizau, subliniate cu roşu, cuvintele care dădeau fiori oricărui activist: împăciuitorism mic burghez! Cît timp durară aceste frămîntări Vasile Cazacu ieşi din ogradă şi o porni spre ogor. Gheorghe Cristea rămase prostit în mijlocul bătăturii.Că Vasile Cazacu ajunse primul la cîmp, deşi era chiabur, se muşamaliză în cele din urmă. În raportul către regiune şi în articolele din ziare figura pe acest loc Vasile Ştefan, un ţăran sărac din Vintileasa Vale, căruia îi venise rîndul să fie fruntaş în

34

campania de recoltat. Gheorghe Cristea însă se trezi trimis fără nici o explicaţie la strungul de unde plecase. Şi totuşi, el nu-i purta pică lui Vasile Cazacu. Peste ani, cînd comunismul se prăbuşi, Gheorghe Cristea era proprietarul unei consignaţii din Horeşti. Votase la primele alegeri libere cu Frontul. Într-o seară, la restaurantul unde bea de obicei, îl întîlni pe Vasile Cazacu, victimă a terorii comuniste, preşedintele organizaţiei P.N.Ţ. din Vintileasa. Luară un vin şi făcură mare haz de întîmplarea petrecută cu ani în urmă. La sfîrşit, cînd amîndoi erau deja ameţiţi, Vasile Cazacu îi propuse să se înscrie la ţărănişti. Deşi beat, Gheorghe Cristea refuză. Celălalt nu se supără. Partidul Naţional Ţărănist Creştin şi Democrat respecta convingerile altora. Continuară să bea pînă la închidere. După ce se certară cu proprietarul, numindu-l bişniţar ordinar, plecară pe două cărări, ţinîndu-se de gît şi răcnind cît îi ţinea gura imnul muncitorilor de pretutindeni: Internaţionala.

CONCURENTUL AMERICAN

O dată cu declanşarea întrecerii socialiste, lordache Cîmpureanu nu-şi mai găsi astîmpărul. Seară de seară, după ce se spăla pe picioare şi se urca într-unul din cele o sută de paturi suprapuse din dormitorul zilierilor, lua Scînteia, care li se dădea gratuit fruntaşilor în producţie, şi începea să urmărească rezultatele întrecerii pe ramuri şi colective de oameni ai muncii. Întreaga ţară părea că dăduse în clocot. Se întrecea oraş cu oraş, uzină cu uzină, depozit de carburanţi cu depozit de carburanţi, tractor cu tractor. Se întreceau nu numai cei aflaţi unul lîngă altul, dar şi cei despărţiţi prin sute de kilometri. Strungarul Vasile Popeangă chema la întrecere pe tinichigiul Nicolae Coleaşă din Cobadin. Colegul lui Nicolae Coleaşă, motostivuitorul Grigore Popa, provoca pe colegul lui Vasile Popeangă, macaragiul Viorel Tarba. Cei ce se luau la întrecere prin presă şi radio nu se cunoşteau dinainte. După o lună de concurs ajungeau să se ştie pe de rost. Chemata la întrecere afla vestea, de obicei, de la direcţiune. - Tovarăşă Măria, îi zicea directorul respectivei, adusă din secţie, în fuga mare, de femeia de serviciu, toată numai o apă, cum era ori de cîte ori primea o sarcină nemijlocită, ai aflat vestea cea mare? Măria n-o aflase, fireşte. Şedea buimăcită în faţa directorului, cu basmaua strîmbă de alergat, cu halatul plin de scame, aşa cum fusese luată de femeia de serviciu. O clipă se gîndea că miliţia a dat, în sfîrsit, de bărbatu-său, care fugise în lume cu o tipa de la cooperativa Igiena. Făcuse totul ca să-l aducă înapoi. Se plînsese organizaţiei de partid, plătise o vrăjitoare, dăduse acatiste la biserică. Totul fusese zadarnic. Din cînd în cînd primea de la el cîte o lungă scrisoare, în care-i spunea cum să-i dea apă unui maidanez pe care-l cumpărase ca să facă din el un cîine poliţist. Acum, iată, Dumnezeu se îndurase, în sfîrşit, de necazurile sale!- Tovarăşă Măria, începea directorul, ridicat solemn în picioare, după ce schimbase o privire semnificativă cu secretarul de partid (nu ţi-am spus eu, nu ştie!), ai fost chemată la întrecere de Măria Bucşă din Satul Mare. Uite, aşa scrie Scînteia, adaugă mîndru acela, de parcă el ar fi fost redactorul şef al cotidianului, şi-i făcea semn să se apropie. Abia atunci vedea Măria, pe cristalul lucios al biroului, ziarul larg desfăcut. Dar nu îndrăznea să se apropie. Li se vorbise, desigur, la învăţămmtul de partid, despre importanta întrecerii socialiste, dar nu li se precizase ce trebuie să facă dacă vreunul din ei ar fi fost chemat la întrecere. E drept, chiar dacă li s-ar fi arătat, ea tot n-ar fi reţinut nimic, pentru că în acele clipe gîndurile îi erau în altă parte: la bărbatul care nu se întorcea acasă, la faptul că venea iarna şi băieţilor le trebuiau ghete, la curva aia de deasupra, care chefuia toată noaptea. Cum directorul insista, făcea totuşi cîţiva paşi, ţinînd mîna la gură, ca şi cum s-ar fi stăpînit cu greu să nu ţipe. Şi puţin

35

lipsea să n-o facă. Chiar pe prima pagină se lăfăia numele ei. Nu şi-l mai văzuse niciodată într-un ziar, nici măcar în cel raional, şi de spaimă i se muiau genunchii.În timp ce lordache Cîmpureanu citea ziarul, toţi ceilalţi se ţineau de prostii. Unii jucau table, alţii îşi cîrpeau ciorapii sau îşi spălau izmenele. Cîţiva inşi, goi pînă la brîu, falsificau nişte cărti de joc. Cei mai mulţi şedeau însă lungiţi în pat, cu mîinile sub cap, fără să se gîndească la nimic deosebit. Atîta lipsă de pregătire politică îl revolta pe lordache Cîmpureanu. De cîteva ori încercase să le atragă atenţia asupra unui articol extrem de interesant. Uite, chiar zilele trecute, găsise unul care cerea ferm ca în noua orînduire, a poporului muncitor, ţăranii săraci să poată aduna vreascuri din pădurile care, din cîte se ştie, nu mai aparţin cîtorva puţini şi îmbuibaţi, ci întregului popor. De fiecare dată însă, după ce reuşea destul de greu să facă linişte, cei din dormitor îi întorceau spatele chiar de la primele rînduri. La început, lordache Cîmpureanu se înfuriase rău de tot Voise chiar să se bată cu vreo cîţiva, dintre cei care dădeau tonul nesimţirii. Şi s-ar fi bătut, pentru că slaba lor pregătire politică îl scotea din sărite, dacă raionul nu l-ar fi avertizat să nu facă o asemenea prostie, încăierarea nu făcea parte dintre mijloacele indicate în procesul transformării celor din jur. Cel puţin Marele învăţător al popoarelor, losif Visarionovici Stalin, n-o menţiona nicăieri în opera sa. Pentru a maturiza revoluţionar dormitorul, el trebuia să apeleze la formele muncii politice de masă. lordache Cîmpureanu se supusese fără crîcnire. În sinea lui era însă convins că raionul se înşela. Vor fi valabile mijloacele muncii politice de masă în cazul altora. Dar în cazul tovarăşilor săi de dormitor singurul mijloc rămînea parul. Iată de ce, de fiecare dată, el citea ziarul cu fălcile încleştate. Era în acest gest enervarea la tot ce se întîmpla în jurul lui. Dar era, într-un fel, şi protestul mut faţă de raion, care-i atrăsese atenţia, în urma unor plîngeri venite pe linie de sindicat, să se potolească, pentru că altfel risca o gravă sancţiune pe linie de partid. În ultimul timp, această supărare căpătase un motiv în plus. A doua zi după declanşarea întrecerii, se prezentase la direcţiune cu propunerea de a chema imediat la întrecere pe un strungar din celălalt capăt al ţării.Directorul îl primi extrem de amabil. După ce-l invită să ia loc în fotoliul din faţa biroului, îi mărturisi că i-a citit ultimul articol de la gazeta de perete. Avea perfectă dreptate: multe cadre de conducere au căzut în mrejele unui tehnicism îngust. Chiar el le-o declarase, mai zilele trecute, unor tovarăşi de la minister. În ce priveşte întrecerea, zise directorul, întristîndu-se deodată, nu se poate face nimic. Imediat după apariţia editorialului din Scînteia se gîndiseră şi ei să lanseze o chemare la întrecere. Din nefericire - şi aici directorul ridică neputincios braţele - realizară că n-au cui s-o trimită. Întreprinderea lor, Fabrica de nituri, era singura cu acest profil din ţară. lordache Cîmpureanu îi dădu dreptate. Credinţa celuilalt nu putea fi pusă la îndoială. Avea o bună pregătire politico-ideologică şi, deşi era inginer, nu căzuse în mrejele tehnicismului îngust. În adîncul sufletului, simţea însă o uşoară nemulţumire. Directorul se resemnase prea repede. Se pare că-l pîndea şi pe el, ca şi pe alţii, intelectualismul şovăielnic. Deşi lectura ziarului îl entuziasma de fiecare dată, el nu putea uita că întreprinderea lor rămînea în afara iureşului general. Şi iată, că în cele din urmă, soluţia mult aşteptată veni aproape de la sine. Un reportaj de pe ultima pagină a Scînteii deplîngea, printre altele, situaţia grea a muncitorului John Stuart din Detroit care, deşi bătuse recordul SUA la nituri, făcînd 100 pe schimb, era ameninţat cu concedierea. lordache Cîmpureanu fu cît pe-aci să răcnească de bucurie. N-o făcu însă, pentru că reacţionarii din dormitor nu meritau o asemenea favoare. Clipei de entuziasm îi urmă cea de îndoială. Mai citi o dată cifra. 100 de nituri pe schimb! Era, poate, o greşeală de tipar. Imposibil! Într-o scrisoare publicată pe pagina întii a ziarului, cu vreo săptămînă în urmă, de ziua Scînteii, secţia Corectura îşi luase

36

angajamentul să reducă la maximum, în acest trimestru, numărul greşelilor de tipar. În actualele condiţii interne şi internaţionale, spunea scrisoarea, o greşeală de corectură capătă grave semnificaţii politice. Deci, John Stuart făcea o sută de nituri pe schimb. Iar el, lordache Cîmpureanu, abia dacă atingea cincizeci. Această situaţie, în loc să-l descurajeze, îl mobiliză exemplar. Avea să-l ajungă din urmă şi să-l întreacă pe John Stuart. A doua zi se înfăţişă la direcţiune dis-de-dimineaţă. Era palid, cu pleoapele înroşite de nesomn. Dormise rău. Visase toată noaptea un nit uriaş care intra pe fereastră şi-i făcea cu ochiul. El da să-i ardă una cu ciocanul, să-l turtească la nivelul normelor în vigoare, dar de flecare dată cînd ridica mîna se deştepta brusc. Se trezise astfel de vreo cîteva zeci de ori. În jur stăruia întunericul greu al dormitorului. Toţi ceilalţi sforăiau pe rupte. Cineva se contrazicea prin somn cu un controlor de bilete.Conducerea întreprinderii primi cu entuziasm propunerea lui lordache Cîmpureanu. Ba mai mult, hotărî să dea întregii acţiuni un caracter excepţional. Prin adunări scurte, de cîteva minute, ţinute la locurile de muncă, li se explicară salariaţilor semnificaţia întrecerii, precum şi sarcinile care reveneau fiecăruia. Cea mai importantă rămînea, fireşte, să muncească mai mult şi mai bine. Funcţionarii, dat fiind nivelul lor politic scăzut, fură obligaţi să urmeze un curs de marxism-leninism intensiv. Steagurile ţării şi ale partidului, scoase de la magazie pe bon, fură abordate în toate locurile înalte din fabrică şi din jurul ei. O lozincă de cîteva sute de kilograme, bătută deasupra porţii, anunţa cu litere arzătoare că muncitorul lordache Cîmpureanu de la întreprinderea de nituri Ciocanul muncitoresc, se află în întrecere paşnică cu muncitorul John Stuart din Detroit. Fabrica respiră atmosfera marilor sărbători muncitoreşti, revoluţionare. Birourile fură zugrăvite intens, scaunele, mesele, reparate pînă la ultimul cui. Maşinile străluceau ca noi, lustruite de utemiştii întreprinderii. Lîngă strungul lui lordache Cîmpureanu se înălţa un panou care-l înfăţişa pe John Stuart. Era vorba, fireşte, de un John Stuart aşa cum si-l închipuise Lelia Banu, funcţionară la Contabilitate şi artist plastic amator în timpul liber, care primise dispoziţie pe linie de sindicat să realizeze un tablou în mărime naturală al concurentului american. Aşa se explica, poate, şi de ce strungarul din Detroit arăta atît de jalnic. Lucrătoarele mai miloase îşi ştergeau pe furiş o lacrimă ori de cîte ori, mergînd la magazie sau la toaletă, treceau prin faţa lui. De fapt, artista de la Contabilitate n-avea nici o vină. Iniţial, muncitorul american fusese mult mai arătos. Gras, plesnind de sănătate, cu o pălărie de paie trasă şmechereşte pe sprinceană. Dar conducerea întreprinderii îl respinsese categoric: un muncitor american, oricît de muncitor ar fi el, nu poate arăta mai bine decît unul de-al nostru!În dimineaţa zilei următoare, lordache Cîmpureanu se aşeză în faţa maşinii de făcut nituri înainte ca sirena să sune începerea lucrului. Uriaşul ceasornic al halei arăta sase fără un sfert. Totul era gata pentru marea acţiune. Venit de pe la cinci, îşi aranjase regulamentar locul de muncă şi îşi scoase deja materia primă de la magazie. Dată fiind importanţa acţiunii, conducerea întreprinderii îi aprobase în mod excepţional să-şi pună o salopetă din fondul de protocol. Stînd în faţa maşinii, lordache Cîmpureanu aştepta momentul de declanşare a întrecerii, care nu era altul decît cel al începerii schimbului de dimineaţă. Era emoţionat, desigur, dar nu îngrijorat. Aşa cum se scria în ziare, întrecerea socialistă se deosebea radical de concursurile care aveau loc în lumea capitalistă. Spre deosebire de acelea, întrecerile paşnice dintre muncitorii din diferite ţări avea un singur cîştigător: unitatea de nezdruncinat a clasei muncitoare în lupta împotriva exploatării burghezo-moşiereşti. Nu se punea, aşadar, problema ca unul dintre ei să-l biruie pe celălalt. Important era ca întrecerea să aibă loc. Spre ciuda bancherilor de pe Wall Street, care nu vedeau cu ochi buni astfel de acţiuni ale proletariatului. Iar John Stuart, muncitor ca şi el, chiar dacă din America, nu putea să

37

n-o ştie. Totul în jur respira optimismul noilor vremuri. Difuzoarele revărsau peste hală torente de cîntece muncitoreşti şi revoluţionare. Pe ferestrele cît un perete de înalte privea înăuntru, curioasă, tînăra dimineaţă de vară. Era şi ea, incontestabil, uşor emoţionată. Cînd după un salt scurt, dar eficient, limbile ceasului se opriră în dreptul cifrei şase, lordache Cîmpureanu trase de manetă cu putere. Şi-n acea clipă, întorcînd capul, zări în privirile americanului o anume îndîrjire. Asta îl descumpăni puţin. Era sigur că John Stuart, luptător ca şi el împotriva exploatării burghezo-moşieresti, nu vedea în această întrecere o bătălie sălbatică, fără scrupule, cum se întîmplă la concursurile puse la cale de cei robiţi banului. Era imposibil, aşadar, ca tovarăşul său din America să se înverşuneze împotriva lui. M-am înşelat, îşi spuse, şi se cufundă cu totul în munca lui. Lucră fără întrerupere pîhă cînd sirena anunţă sfîrşitul schimbului. Răvăşit de emoţie, se năpusti la grămada de nituri făcute. Erau doar 50! întreaga hală, strînsă în jurul lui, încercă să-l consoleze. Lasă, nea lordache, aşa-i în prima zi, mîine mai mult ca sigur sari peste o sută. lordache Cîmpureanu îi ascultase fără să-i audă. Ceilalţi crezură că eşecul l-a dat gata. Dar el nu de asta arăta aşa de aiurit, ci de faptul că, după ce-şi numărase niturile, aruncînd o privire spre tablou, descoperise că americanul rîdea batjocoritor. Nu-i veni să-şi creadă ochilor, într-adevăr, John Stuart era mai bun decît el. Deocamdată. Dar John Stuart era muncitor. American, desigur, dar muncitor ca şi el, nu bancher de pe Wall Street. Nu, nu se aştepta să-i dea o mină de ajutor ca să-l ajungă şi chiar să-l întreacă, aşa cum s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost vorba de un muncitor dintr-o ţară de democraţie populară. Peste ocean, unde puterea mai era încă în mîinile marelui capital, astfel de gesturi tipice întrecerii socialiste nu deveniseră încă un fenomen de masă. Dar nu-şi imaginase o clipă că un om al muncii, un tovarăş de clasă, ar putea privi un alt muncitor, fie el şi concurent, cu atîta dispreţ numai pentru că făcea mai puţine nituri ca el.Mobilizîndu-se exemplar, lordache Cîmpureanu reuşi să atingă, în ultima zi a întrecerii, cifra de o sută unu nituri pe schimb. Cîştigase întrecerea paşnică la care-l provocase pe John Stuart. Vestea făcu imediat ocolul oraşului. Tovarăşii de la centru, sosiţi la cîteva minute după anunţarea victoriei, hotărîră organizarea unei festivităţi speciale. O echipă de filmare îşi făcu apariţia la faţa locului. Cu o iuţeală ameţitoare, operatorii desfăşurară cîtiva kilometri de cabluri, înălţară mai multe schele, cocoţînd pe ele zeci de reflectoare. La un semn al regizorului o lumină puternică ţîşni din toate părţile. Aparatele prinseră să bîzîie semnificativ. Muncitorii acordau presei centrale interviuri adecvate. Imense buchete de flori, aduse de pionieri cu camioneta, îngropau pur şi simplu maşina la care fuseseră făcute niturile victoriei zdrobitoare. lordache Cîmpureanu se afla în centrul atenţiei. Scăldat în lumina reflectoarelor, felicitat de toată lumea, simţea cotropindu-l ameţitorul orgoliu al triumfului. Acest sentiment nou, necunoscut lui, pentru că exprima un alarmant început de individualism mic-burghez, era ros de remuşcarea că nu găsise timp, imediat după victorie, să meargă la celălalt şi să-i mulţumească pentru participarea la întrecere, asigurîndu-l, totodată, că adevăratul cîştigător al confruntării era solidaritatea muncitorească internaţională. Colac peste pupăză, cu puţin înainte de începerea festivităţii, cîţiva inşi de la auxiliar luaseră tabloul si-l mutaseră undeva în fundul halei. lordache Cîmpureanu nu observase grava greşeală, explicabilă prin slaba pregătire politico-ideologică a celor din acest sector. Cînd îşi dăduse seama, festivitatea începuse deja. De aceea, în tot timpul sărbătoririi, el se gîndise neîncetat la ce-o să spună despre el tovarăşul din Detroit Era clar că-l judeca aspru. Că-l considera lipsit de principialitate muncitorească.După festivitate, directorul îl invită, împreună cu tovarăşii de la centru, la un pahar de şampanie. Pe la jumătatea sindrofiei, pretextînd că uitase ceva, lordache Cîmpureanu

38

o şterse de la petrecere şi se întoarse la locul de muncă. Soarele asfinţise. Lumina scăzuse. După strălucirea anterioară totul în jur îi apăru misterios. Tăcerea halei îl emoţiona şi mai tare. Cu inima bătînd puternic, se îndreptă spre locul unde fusese dus tabloul. De departe ghici pe faţa celuilalt o duşmănie furibundă. E normal, îşi spuse lordache Cîmpureanu, în locul lui nici eu n-aş simţi altceva. N-am nici o vină, dădu el să spună, ajungînd în dreptul tabloului. N-apucă însă decît să ridice braţele. Celălalt îl acuza nici mai mult, nici mai puţin, decît că trişase. În hală căzuse întunericul. Ca să afle ce i se reproşa, lordache Gîmpureanu se apropie şi mai mult. Pe faţa lui John Stuart se citea dispreţul. Ultimul nit, cel de-al o sută unu-lea, fusese terminat doar pe jumătate. E o confuzie, şopti lordache Cîmpureanu uluit, şi, dînd o fugă pînă la bancul de lucru, se întoarse cu nitul controversat. Uite, zise el vîrînd piesa sub nasul celuilalt, ăsta e nitul! E ăsta un nit făcut doar pe jumătate? Celălalt nu răspunse. Minţi, spunea tăcerea lui îndîrjită, m-ai învins printr-o excrocherie! În cîteva clipe, bunăvoinţa lui lordache Cîmpureanu se transformă în indignare. Simţea că se sufocă pur şi simplu. L-ar fi apucat pe celălalt de guler şi-ar fi dat cu el de pămînt, dar abia acum observă că proasta aia de Lelia Banu uitase să i-l deseneze. lordache Cîmpureanu ieşi trîntind uşa. Ajunse la dormitor abia pe la miezul nopţii. Umblase ore în şir pe străzile oraşului încercînd să se liniştească. Mergea, mergea, şi prin cap i se derulau zeci de scene posibile. După vreo trei ore de trudă, după ce urcă şi coborî de cîteva ori dealul din marginea oraşului, rămaseră în gîndurile lui înfierbîntate doar două, care alternau cu o iuţeală năucitoare. Se vedea plîngîndu-se tovarăşilor de muncă ai lui John Stuart pentru acuzaţia nedreaptă. Nu e de mirare din partea lui, răspundeau aceia, John Stuart are în ultimul timp o purtare tare ciudată. Sînt tot mai multe semne că-i pe cale să devină coadă de topor a burgheziei. După această scenă se liniştea. De duioşie îi dădeau lacrimile. Pasul i se făcea mai relaxat. Noaptea de vară reuşea să răzbată pînă la sufletul lui turmentat. Brusc însă, gîndurile lui neliniştite năşteau o altă scenă. Da, ziceau colegii de muncă ai lui John Stuart, luînd piesa şi întorcînd-o pe toate părţile, aveţi dreptate, e un nit finisat -Totuşi noi avem încredere în John Stuart. Gîndiţi-vă mai bine, ceva trebuie să se fi întîmplat ca să vă acuze el, care e în general un om foarte corect. Indignarea izbucnea din nou în lordache Cîmpureanu. Pasul i se îndîrjea şi mai tare. Mergea întruna bodogănind. Sînt nişte bandiţi cu toţii, zicea el.A doua zi se organiză în întreprindere, la ora prînzului, un miting de protest împotriva reprimării brutale a demonstraţiilor pentru pace din Los Angeles. Cei înscrişi la cuvînt înfierară sălbăticia poliţiei şi a armatei care folosise împotriva manifestanţilor gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. Se sublinie adevărul descoperit de clasicii marxism-leninismului că în societatea burgheză armata şi poliţia sînt în slujba guvernanţilor. Se propuse chiar trimiterea unei telegrame de protest preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Primit cu emoţie, la încheierea mitingului, luă cuvîntul lordache Cîmpureanu, cîstigătorul întrecerii paşnice dintre muncitorii români şi cei americani. - Tovarăşi! izbuni el în microfoanele instalate la tribună, bine le-au făcut forţele de ordine. Eu ştiu ce le poate pielea muncitorilor americani. Sînt cu toţii nişte derbedei. Foarte rău cu guvernul american, garantul democraţiei şi al libertăţii ameninţate de comunism, n-a intrat în ei cu tancurile. Eu aşa aş fi făcut! încheie lordache Cîmpureanu ştergîndu-şi lacrimile care-i şiroiau pe obraji.

39

SI BEMOL

Tineretul din unitate primi dispoziţie să înfiinţeze o brigadă artistică de agitaţie. Şi nu numai s-o înfiinţeze, dar să şi cîştige locul întîi la faza pe ţară a secţiunii Blindate din cadrul Festivalului Muncii şi Creaţiei artistice Cîntarea României. Chiar aşa suna ordinul de zi:1. Începînd cu data de 22 iunie 1988 se organizează în unitatea noastră o brigadă artistică de agitaţie.2. Brigada artistică de agitaţie va cîştiga locul întîi la faza finală a Festivalului Cîntarea României.Unitatea avea multe pe cap la acea oră. Nu-si făcuse planul la culesul cartofilor. Cîteva tancuri zăceau pe butuci, pentru că nu se găseau bucşe, iar o aplicaţie militară la tablă (pe teren nu se mai făcea de mult, dată fiind criza de motorină) ieşise dezastruos. Marele Stat Major al Armatei, venit special la exerciţiu, se luase cu mîinile de păr.Pe tabla instalată în sala de festivităţi, tancurile noastre, puternic sprijinite de artileria Tratatului de la Varşovia, ajunseră, în cîteva ore de marş susţinut, tocmai în Africa de Sud. Era clar tuturor, pînă şi furierului venit să-l cheme pe comandant la telefon, că Africa de Sud nu făcea parte din NATO. Cel puţin deocamdată. Analiza care urmă ajunse la concluzia că blindatele noastre merseseră mult mai repede decît era prevăzut în programul iniţial.Şi cu toate astea, nici brigada artistică de agitaţie nu putea fi neglijată. Prin decembrie, cînd se făcea bilanţul, rezultatele obţinute în Cîntarea României trăgeau greu la cîntar. Anul trecut, de exemplu, unitatea vecină le-o luase înainte numai si numai pentru că echipa de teatru a acesteia se clasase pe locul întîi la faza zonală. Zadarnic obţinuseră ei calificative maxime la trageri pe timp de noapte, la reparaţii capitale cu minimum de consum de materiale, la perfecţionarea vitezei de urcare a unui deal. Cele zece puncte, cîte se dădeau pentru locul întîi la faza zonală, le fuseseră fatale. Ofiţerii unităţii vecine, cu care se aflau în permanentă rîcă, găsiseră un nou prilej să le rîdă în nas.Ordinul de zi nu stîrni nici o obiecţie. Dimpotrivă, mulţi tineri ofiţeri se bucurară. O brigadă artistică de agitaţie presupunea si femei. Or, imensa lor majoritate aveau pe acasă neveste care se plîngeau că n-au ce face toată ziua. Ca să nu mai spunem că unii sperau să fie invitate si actriţe. Aşadar, fiecare se puse pe treabă. Unii făcură rost de texte. Alţii, de tobe, chitare si microfoane. De la Teatrul Naţional, unde cineva avea o cunoştinţă, împrumutară nişte tancuri din carton. Erau foarte bune, mult mai bune decît se aşteptau, pentru că în timpul refrenelor explodau, ca si cum ar fi fost reale. Marea problemă veni însă de acolo de unde nimeni nu se aştepta: de la acordeon. Vasilică Popa, solistul brigăzii, de mai multe ori laureat la faza pe ţară, se încăpăţîna să nu cînte decît acompaniat de acordeonul propriu, un instrument moştenit de la taică-su. Zadarnic încercară ceilalţi să-l convingă că-i pot face rost, pe valută, de un acordeon din ţările puternic dezvoltate. El nu şi nu, că numai cu ăsta cîntă. - Vreţi să cîştigaţi? - Vrem! răspundeau ceilalţi. - Ei bine, atunci ascultaţi-mă: Cu acordeonul ăsta vă garantez locul întîi nu numai la Cîntarea României, dar şi la cea a Europei. De voie, de nevoie, membrii brigăzii se împăcară cu acordeonul. - Bine, să-l vedem, oftară ei neputincioşi. Cu nebunul ăsta nu te puteai pune. Cînd îl apucau aiurelile culturale era în stare de orice. Inclusiv să nu mai intre în scenă în plin concurs. Vasilică Popa se înfăţişă a doua zi cu acordeonul faimos. Era un instrument ca toate instrumentele de acest fel. E drept, avea clapele îngălbenite de vreme, dar asta

40

nu era un motiv pentru atita tărăboi. Îl pipăiră pe toate părţile, îl umflară si-l dezumflară, îl puseră pe Vasilică Popa să-i ardă o sîrbă, dar nu descoperiră nimic prin care instrumentul putea garanta de pe acum locul întîi la faza finală. Tînărul coleg îi lămuri imediat. Spre deosebire de tot ce era în ţară la acea oră, acordeonul respectiv avea o deschidere a burdufului care-i permitea să prindă note pe care numai urechea specialiştilor le putea sesiza. În felul ăsta, susţinea Vasilică Popa, juriul va beneficia de un concert numai al lui. E drept, o parte din concert care va scăpa publicului profan, dar o parte atît de subtilă, atît de interesantă, încît locul fruntaş era de pe acum cîştigat.Cu acest acordeon, tatăl lui Vasilică Popa reuşise la Conservatorul din Iaşi, deşi habar n-avea să scrie şi să citească. Era prin anii '50, mai precis pe vremea campaniei de descoperire a talentelor din popor. Pe Culai Popa, tatăl lui Vasilică Popa îl remarcase o echipă complexă de interpreţi şi compozitori venită în sat pentru a găsi talentele ascunse de regimul burghezo-moşieresc. Culai Popa nu era, între noi fie vorba, un talent ascuns, dat fiind că pe o rază de cîţiva kilometri nu se afla nuntă la care acordeonul lui să nu-şi închidă şi să-si deschidă burduful. Astfel că echipa n-avu nici o problemă să-l descopere. Îl chemară la Sfatul Popular, sub pretext că trebuie să dea nişte lămuriri în legătură cu cotele, îl puseră să cînte şi, la sfîrşit, îi înmînară o hîrtie cu care trebuia să se prezinte la Conservatorul ieşean. - Vei ajunge student, îi spuse, bătîndu-l pe umăr, preşedintele comisiei, un compozitor celebru, dirijorul orchestrei simfonice a Radiodifuziunii. Şi era în vocea lui atîta invidie, că tatăl lui Vasilică Popa, care venise hotărît să nu plece nicăieri, îşi imagină studenţia ca un lung şir de petreceri pe gratis, în timpul cărora el n-avea altceva de făcut decît să umfle şi să dezumfle acordeonul. Pînă la Iaşi era destul drum. Cei de la raion voiră să-l trimită cu trenul, însă Culai Popa, care în viaţa lui nu călătorise cu alt mijloc de transport decît căruţa, refuză politicos, spunînd că-l va duce la Iaşi un văr de-al doilea, care mergea acolo să cumpere o cadă de var. În noaptea care urmă discuţiei, vărul fu arestat şi condamnat la zece ani închisoare în urma unei anonime care-l denunţa că tuşise semnificativ la o conferinţă pe tema marilor realizări ale miciurinismului. Astfel că, punîndu-şi acordeonul în spinare, Culai Popa o luă spre Iaşi pe jos. La marginea satului se descălţă, îşi şterse grijuliu bocancii, marca Muncitoresc, îi puse în traistă si o pomi de-a curmezişul peste cîmp.Ajunse în oraşul afirmării sale după o zi şi o noapte de mers întins. De fiecare dată cînd întreba pe cineva dacă mai e mult pînă la Iaşi, i se răspundea, cu o blîndeţe neliniştitoare: - Nu mai e mult, doar o zvîrlitură de băţ, treci dealul ăla, mai faci aşa, cam vreo doi-trei kilometri si ai ajuns! Culai Popa urca dealul în fugă, convins că, odată atins vîrful, va zări departe casele albe, strălucitoare ale Iaşului. Numai că în locul clădirilor din marmură, (aşa le visa de cînd i se spusese că va deveni student şi apoi artist, un mare artist, mai mare chiar decît Marcel Budală) apărea un alt deal, la fel de pieptiş, şi după ce-l urca şi pe ăla, urma un altul, şi aşa mai departe. Student la Conservator, fusese singurul din anul lui care înţelesese caracterul reacţionar al teoriei lui Blaga privind alternanţa deal - vale, despre care profesorul de estetică susţinea că a fost creată pentru a trage pe sfoară ţărănimea muncitoare.Examenul se dădea la Conservatorul de Stat, o clădire masivă, sprijinită în două coloane de marmură, de care se agăţau, disperaţi să nu cadă, cîţiva îngeri cu înfăţişare de grăsuni. Culai Popa se prezentă pe la opt dimineaţa. Ajunsese la Iaşi mult mai devreme, pe la trei noaptea, dar om cu bun simt, socoti că-i nepotrivit să bată la poarta Conservatorului la acea oră. E drept, avea în buzunar adresa comisiei de descoperire a talentelor din popor, căra în spate un acordeon cu care nimeni nu se putea făli în România şi, mai mult ca sigur, avea să fie mai mare ca Marcel Budală. Toate astea

41

însă nu-l tîmpiseră atît de tare ca să bată pe la porţi în toiul nopţii. Aşa că îşi căută un loc mai ferit, să nu dea peste el vreo vacă sau vreun tractor şi, punîndu-şi instrumentul sub cap, pe post de pernă, trase un pui de somn. Dimineaţa însă realiză că fusese un prost. Piaţa din faţa Conservatorului gemea de candidaţi. Erau acolo inşi veniţi din toată ţara. Fiecare cu hîrtia de la comisie, dar mai ales cu instrumentul preferat. Şi ce nu vedeai! Culai Popa avea un acordeon. Nu era singurul, încă vreo sută se mîndreau cu aşa ceva. Unii veniseră cu fluierele, alţii cu cimpoaiele sau tulnicele. Era unul din Maramureş, care ducea în cîrcă, legată cu sfoară, o besche lată de două palme, cu doi dinţi lipsă. Toată lumea îl întreba ce face cu ea. Drept răspuns, respectivul le arăta dinţii lipsă, datorită cărora beschea, pînă nu de mult folosită la tăiatul buştenilor, ajunsese un instrument de renume. Era printre puţinele care luau perfect un La extrem de dificil de pe la mijlocul Imnului de Stat, performanţă atinsă doar de cîteva orchestre simfonice din ţară. Culai Popa trecu examenul cu brio. De fapt nici nu prea era examen. Comisia verifica adresa, se interesa cu ce se ocupă candidatul şi cam ce melodii poate să interpreteze. Unora le cerea să cînte ceva. Altora le făcea semn să treacă mai departe. La afişarea listelor, toţi candidaţii se văzură admişi. Cu o singură excepţie: un cizmar din Cisnădie, care devenise, în timpul examenului, din exploatat exploatator. Comisia primise o telegramă în acest sens cu cîteva clipe înainte de a-l declara admis. Ajuns student, Culai Popa constată că nu-i nici o scofală. Astfel că după primul an de studiu lăsă totul baltă şi o şterse acasă.Convinşi de superioritatea instrumentului, cei din brigadă se apucară de treabă. Chiar de la prima repetiţie, se ivi o complicaţie. Cu Si bemolul nu-i ceva în regulă, declară Vasilică Popa. Cum nu-i ceva în regulă?! săriră ceilalţi, care nu găseau nimic deosebit în melodia cîntată pînă acum. Vasilică Popa le răspundea printr-un zîmbet misterios. Urechea lui era specializată în acest acordeon. Şi, dacă ea spunea că Si bemolul e stricat, ştia ea ce ştia. Comandantul unităţii, care se interesa îndeaproape de mersul brigăzii, chemă la el pe căpitanul Costache Purdel, locţiitorul tehnic, şi-i dădu dispoziţie să rezolve de urgenţă problema. Căpitanul ascultă în poziţie de drepţi. La sfîrşit îşi permise să menţioneze că era nevoie de o justificare financiar-contabilă. Şi-asa aveau în unitate o anchetă! Observaţia era corectă. Totul trebuia trecut în acte. Or, banca interzicea categoric investiţii în alte domenii decît cele productive. Comandantul hotărî convocarea Consiliului de conducere al unităţii. Nimeni nu obiectă. Anul trecut, din cauza brigăzii, pierduseră sporul de vechime. Erau în stare să facă orice numai să obţină o dată si o dată blestematul ăla de loc întîi la Festivalul naţional Cîntarea României. Problema era cum să procedeze. Altfel spus, cum să tragă banca pe sfoară. Soluţia veni de la secretarul consiliului, recent adus aici de la o judeţeană de partid. El le povesti, rîzînd, cum reuşiseră ei, în biroul judeţean, să obţină bani pentru sala de şedinţe a Combinatului Siderurgic. Investiţiile pentru perdele fuseseră cerute sub denumirea Obturatoare de lumină P.D.X.20 cm. În dreptul scaunelor trecuseră Dispozitive ergonomice tip B.XA. - Mergeţi la Combinatul siderurgic, încheie secretarul. O să vedeţi o sală de şedinţe la care ar rîvni şi Consiliul de Securitate. După îndelungi deliberări, organul colectiv de conducere al unităţii găsi soluţia. Punerea la punct a Si bemolului urma să fie trecută în acte sub numele de Reducerea zgomotului produs de Dispozitivul S.B.204 la traversarea unui teren accidentatCei de la tehnic se conformară de îndată. Tancul T-74, cu tragere laser pe timp de noapte, fu dat jos de pe linia de montaj şi, în locul lui, urcat acordeonul lui Vasilică. O săptămînă întreagă se chinui unitatea să-i pună la punct Si bemolul, îl trecură printr-un fascicul de microunde, ba chiar îl vîrîră şi în cuptorul atomic, unde, graţie unui intens bombardament cu neutroni, orice obiect revenea la forma iniţială. Tuturor li se părea

42

că Si bemolul e bun. Nu însă şi proprietarului. De fiecare dată, el se declara nemulţumit. Lua acordeonul, îl închidea şi-l deschidea, plimba degetele pe clape, ţinînd capul plecat, cum fac lăutarii, si apoi îl lăsa jos. - N-are specificitate, conchidea el. Ceilalţi se holbau nedumeriţi. Cum adică n-are specificitate?! - Uite cum, se apuca să le explice Vasilică Popa, conştient, că nu vor înţelege nimic, dar, mă rog! el îşi făcea rolul, să ne imaginăm portativul ca nişte linii de cale ferată aşezate una lingă alta. Pe fiecare circulă un tren. Fiecare îşi are, aşadar, specificitatea sa. Şi dacă un tren n-o respectă, riscă să intre într-altul şi să producă o catastrofă. În cazul trenului e vorba de o catastrofă feroviară, în cel al muzicii, de una estetică. Mult mai groaznică decît prima. Cei de la tehnic nu înţelegeau nimic. Şi de ciudă că nu pricepeau, cum pleca locotenentul, începeau să dea cu ciocanele în blestematul ăla de Si bemol de răsuna toată hala. îi veni de hac, pînă la urmă, plutonierul major Gheorghiţă Istrate. Bătuseră toate ziua de ameţiseră. Cu sentimentul, mereu acelaşi, că se chinuiau degeaba. Aruncaseră ciocanele şi se pregăteau să plece acasă, înainte de a-l lăsa pe-al său, Gheorghiţă Istrate îi mai arse una acordeonului. O lovitură scurtă, fără un scop anume, aşa cum se întîmplă cînd ti-e lehamite de ceva. - Să te ia dracul cu bemolul tău cu tot! răbufni el, zvîrlind ciocanul cît colo. Şi-n acea clipă acordeonul scoase un sunet care-l făcu să înlemnească de uimire. Aşa ceva n-auziseră în viaţa lor. Chemat în grabă, Vasilică Popa îşi prinse curelele la piept şi-i deschise burduful. Pe măsură ce cînta, faţa i se lumina tot mai puternic. Si bemolul fusese reparat!Fireşte că cei de la tehnic ar fi fost tare curioşi să ştie ce se întîmplase. Pentru asta ar fi trebuit să-i spună locotenentului că dăduseră în acordeon cu ciocanele lor grosolane. N-avură curaj. Şi poate că a fost mai bine aşa. Pentru că Vasilică Popa le-ar fi ţinut o lungă teorie potrivit căreia lovitura plutonierului major explica totul. Era vorba, ar fi zis tînărul ofiţer, de un gest fără un scop precis, în timp ce ei, lucrînd la Si bemolul respectiv, se gîndiseră tot timpul la eficienţa meschină. Gestul lui Gheorghiţă Istrate pornise numai şi numai din suflet. Altfel spus, ei făcuseră arta cu tendinţă. Or, adevărata artă nu poate fi decît gratuită.

43

VETERANUL

La puţin timp după plecarea băieţilor săi, Die Noară, chiaburul declarat al satului, se mută şi el la Bucureşti. Casa din marginea Vintilesei rămase pustie. Nimeni n-avu curajul, nici măcar cei de la Sfat, din cauza cărora plecase gospodarul, să-i deschidă poarta. Ruptă de lume, cu ferestrele bătute în cuie şi un lacăt uriaş la uşa din fată, casa îmbătrîni rapid. Gardul, pătruns de umezeala vremii, se măcinase pe dinăuntru. Era de-ajuns să sufli un pic mai tare pentru ca lemnul lui să se spulbere în toate părţile. Ograda fusese năpădită de iarbă, iar nucii făceau fructe tot mai mici şi mai schimonosite. Într-o toamnă, venind să vadă ce mai e cu casa, Barbu Noară, băiatul cel mare al lui Die, găsi în cutia poştală de la poartă o frunză de palmier.După moartea lui Ilie Noară, prin 1955, băieţii vîndură casa. Noul proprietar, Grigore Zugravu, un pensionar CFR venit dintr-un sat de dincolo de Horeşti, nu schimbă aproape nimic. Om singur, el locuia doar una din camere. Toate celelalte rămaseră goale, cu ferestrele bătute în cuie. Neschimbată rămase şi ograda: stăpînită de iarba rea si încăpăţînată, care răsărea la loc după ce o rădeai cu sapa. Neschimbat rămase şi nucul, un copac bătrîn, cu o singură ramură plecînd din trunchiul ros de vreme. Era o ramură verde, tînără, ca şi cum copacul s-ar fi prostit acum, la bătrîneţe.Grigore Zugravu n-avea nimic ieşit din comun, îşi încasa lunar pensia şi îşi lucra harnic grădina, de pe care scotea o bună recoltă. Putea fi văzut, în fiecare duminică dimineaţa, ducînd la piaţă ardei, ceapă şi mărar de un verde intens. Căruciorul şi-l făcuse singur, din roţile unei biciclete stricate, întreg satul era plin de asemenea cărucioare: unele moderne, pe roti de cauciuc şi cu frînă de automobil Ford, altele tradiţionale, hodorogind pe asfaltul spart al şoselei cu şinele lor greoaie.De mult dispăruseră căruţele, falnicele, vijelioasele căruţe, răpăind zgomotos pe drumurile pietruite, în timp ce caii, stăpîniţi de hamuri, ţineau botul într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu de ei depindea că tropoteau numai şi nu galopau. De mult dispăruseră liniştitele, blajinele căruţe, scîrţîind bătrîneşte pe şoseaua Floreşti-Vidra, tîrîte de cîte o vacă slabă, cu acel aer de fiinţă împăcată cu sine, pe care numai vitele care trag din greu la jug îl au. Locul lor îl luaseră cărucioarele, pe care cei ce făceau naveta la Floreşti le meştereau, contracost, din materialele sustrase de pe şantierul Fabricii de scule aşchietoare.Singura ciudăţenie a lui Grigore Zugravu erau poveştile despre răscoala din 1907, la care susţinea că participase. Nimeni din Vintileasa nu credea astfel de bazaconii, cu oameni dînd năvală asupra conacului şi mai ales cu tunuri bombardînd satele. Cum adică, se mirau ei, să mergi asupra conacului cu furci şi topoare?! Păi, miliţia ce păzea? la încearcă acum să faci acelaşi lucru cu sediul GAC-ului, care tot un fel de conac e, chiar dacă boierul se numeşte preşedinte! Apoi, cum adică au dat foc conacului? Păi, vreau să văd şi eu, nea Grigore, spunea cîte unul, să presupunem că ai ciudă pe un om din sat, pe nea Balosin, de exemplu, pentru că, vorba vine, te-a exploatat sîngeros. Poţi să-i dai foc la casă! Nu-ti iese omul afară si-ţi dă cu paru-n cap? Ca să nu mai spunem, adăugau cei din Vintileasa, că trasul cu tunul asupra satelor e o adevărată prostie. Păi cine-şi permite să strice ghiulelele, atît de preţioase, pe nişte case prăpădite din chirpici?! Astfel că pe Grigore Zugravu îl ascultau doar pionierii, şi aceştia nu totdeauna, ci numai la aniversările răscoalei din 1907.Totul dură astfel pînă în 1957, cînd sărbătoririi i se dădu o amploare neobişnuită. In acel an, începînd încă din ianuarie, putinii, tot mai puţinii veterani ai răscoalei, fură hărţuiţi zi si noapte fără încetare. Presa, radioul, scriitorii, agitatorii şi pionierii se năpustiră asupra lor. Cererea era mare, oferta rnică. Cu toate eforturile organelor competente, inclusiv ale Securităţii, nu se mai descoperi nici un alt supravieţuitor. La

44

un moment dat, se crezu că s-a găsit unul, un bătrîn djn Sălaj. La o verificare mai atentă se văzu însă, că acesta vorbea nu de răscoala din 1907, ci de războiul din Coreea. Cu aceşti veterani atinşi de reumatisme, stînd toată ziua la căldură, doar-doar le-o ieşi din oase frigul adunat peste ani, fuseseră realizate mii de interviuri, de reportaje gazetăreşti şi de evocări literare, de scenete în versuri şi de emisiuni radiofonice. Se lucra chiar si la un roman document, a cărui finalizare întîrzia totuşi, dat fiind că autorul, un prozator cunoscut, nu reuşea să se trezească din beţie. Ca şi ceilalţi veterani, Grigore Zugravu nu făcu decît să repete, în sute, mii de variante, povestea ştiută şi răsştiută, cu devastarea conacelor şi represiunea căreia îi căzuseră victime 11 000 de ţărani. Spunînd zi de zi, fără pauză, istoria cu exploatarea sîngeroasă, cu conacul în flăcări şi cu marea greşeală a ţărănimii de a nu se fi înarmat cu învăţătura marxist-leninistă, Grigore Zugravu se prosti de tot. Hăituit de valurile pionierilor veseli, care intrau şi ieşeau pe fereastră, se urcau în nuc, zădărau cîinele şi se holbau la curcan, bătrînul obosi. Amintirile din timpul răscoalei prinseră să aibă mari goluri. Ca să le astupe, Grigore Zugravu se apucă să inventeze fel de fel de trăznăi. Începu să vorbească de nişte cai albi, care coborîseră din cer, pe trepte de azur, în ziua cînd conacul fusese devastat şi incendiat, de o cruce de jar ivită pe boltă, la asfinţit, în seara dinaintea represiunii. Reporterii se făceau că scriu, gîndindu-se îngroziţi cum vor reacţiona redactorii lor şefi cînd se vor întoarce la Bucureşti cu asemenea năzbîtii. Cei de la radio nici nu-l mai ascultau, ba mai mult, nici nu-l mai înregistrau, ca să facă economie de bandă. Instructorii grupurilor de pionieri tuşeau semnificativ, căutînd să-i dea semn c-a luat-o razna, punînd în primejdie educaţia tinerelor vlăstare, mai ales că pionierii, ca un făcut, reţineau din toată relatarea doar partea cu crucea ivită pe cer şi cu Dumnezeu mustrînd cu degetul tunurile aflate în poziţie de tragere. Singurii mulţumiţi erau scriitorii, care, dată fiind relativa autonomie a artei, aveau voie să publice asemenea chestii sub pretextul că literatura transfigurează, şi nu copiază mecanic realitatea. Cazul bătrînului atrase şi atenţia organelor de specialitate. Acestea nu s-ar fi îngrijorat prea tare, dacă, în acelaşi timp cu schimbarea lui Grigore Zugravu, nu s-ar fi ivit în zonă si un alt caz, mult mai grav: cel al filmelor infectate de ideologia burgheză.Cu vreo lună în urmă, caravana cinematografică adusese în Vintileasa marele film sovietic Omul cu arma. Filmele se dădeau, de două ori pe săptămînă, la Căminul Cultural. Era o sală mare (fostul grajd al boierului), cu pereţii groşi ca de cazemată, sparţi de trei ferestre romboidale. Podelele, date cu motorină, dar cenuşii de praf şi noroi, fuseseră puse de curînd, de cînd spectatorii unui film cu Chaplin se prăbuşiseră de atîta rîs, prin scîndurile putrede, în beciul clădirii, de unde fuseseră scoşi cu macaraua. Pelicula circula prin tot raionul, plecînd şi revenind în acelaşi loc de mai multe ori, cu aceeaşi eroi care dejucau planurile mîrşave ale spionilor anglo-americani, cu aceeaşi împuşcătură finală, rănind pe personajul pozitiv, care seprăbuşea la podele, fără să moară, în timp ce din încăperea alăturată apăreau, triumfători şi impecabili, vigilenţii apărători ai democraţiei noastre populare, miliţienii. Omul cu arma reveni în Vintileasa după ce călătorise prin tot raionul. Filmul era acelaşi. Acelaşi era afişul, înfătişînd un brav soldat al Armatei Roşii, cu baionetă la armă si stea pe fruntea căciulii, acelaşi anunţul, scris de operator cu creionul de tîmplărie: Film sovietic, ţinuta obligatorie. Cu toate acestea, cei care văzuseră filmul cu cîteva luni în urmă pretindeau nici mai mult, nici mai puţin, că acum eroii erau totalmente schimbaţi. O anonimă primită de Comitetul raional sesiza faptul că ei îşi pierduseră mult din fermitatea revoluţionară. Atitudinea lor politico-ideologică era şovăielnică, ba chiar, împăciuitorist burgheză. Se schiţa clar, de exemplu, că miliţienii care-l arestaseră pe bandit aveau să-i dea drumul după

45

terminarea filmului, profitînd de faptul că nu-i mai vede nimeni. Eroina principală, infiltrată în raidurile cotropitorilor germani pentru a-i informa pe partizani, suferise şi ea o transformare revoltătoare. La prima vizionare, filmul avea o scenă zguduitoare. Tînăra femeie se vede obligată, la un chef cu nemţii, să danseze pe jumătate goală, urcată pe masă. Toţi spectatorii îşi dădeau seama că - ea făcea toate acestea numai şi numai în interesul patriei sale, măreaţa Uniune Sovietică. După cîteva luni, cînd pelicula reveni în Vintileasa, spectatorii constatară uluiţi că eroinei îi plăcea să danseze pe jumătate goală, în timp ce privirile ei, altădată vigilente, exprimau acum buimăceala unei femei bete cu adevărat. Astfel de scrisori ajunseră şi la regiune, drept care biroul Comitetului regional, întrunit în şedinţă extraordinară, dispuse scoaterea din circuit a tuturor filmelor, în vederea unei atente revizuiri de către o comisie de specialitate. Alarmate, organele de resort trecură la anchetarea cazului. După lungi şi minuţioase cercetări, la care participă si un Artist al poporului, adus de la Bucureşti, se ajunse la concluzia că filmele prezentau astfel de modificări reacţionare după ce treceau prin localităţile de munte ale raionului. Studiindu-se şi notele unor informatori infiltraţi printre spectatorii din aceste sate, lucrurile deveniră limpezi: filmele respective erau influenţate de privirile celor ce le vizionau, în marea lor majoritate aparţinînd duşmanului de clasă, chiaburii.Organelor de anchetă le era limpede că între cele două cazuri era o strînsă legătură. Ceea ce unii, dintre cei a căror vigilenţă de clasă slăbise, considerau a fi simple semne ale senilităţii apăreau într-o altă lumină. Mai mult ca sigur, printre vizitatorii cinstiţi ai bătrînului se strecuraseră şi înrăiţi duşmani ai regimului de democraţie populară. Prefăcîndu-se că-l ascultă cu gura căscată, ba chiar că-şi iau notiţe, aceştia îl priviseră fix pe bătrîn minute în şir. Ura faţă de ce spunea -o eroică pagină din lupta ţărănimii muncitoare împotriva exploatării -era atît de mare, încît reuşise să-i tulbure amintirile. În acest sens, organele de specialitate citau exemplul unui revoluţionar din Shanghai, care străpuns de privirile unui agent CIA, travestit într-o fetişcană ispititoare, bună de agăţat, i se perforase atît de rău memoria, că începuse nici mai mult, nici mai puţin, să comită acte contrarevoluţionare. Astfel că organele de specialitate îl luară pe bătrîn la anchetat. Dacă n-a remarcat vreo persoană dubioasă printre miile de vizitatori? Dacă unii nu cumva se prefăceau că-l ascultă doar, în realitate privindu-l fix? Strădaniile lor se dovediră zadarnice. Grigore Zugravu nu oferea nici un amănunt cît de cît semnificativ. Tulburarea din relatările lui n-avea nici o legătură cu sabotajul contrarevoluţionar. Era vorba, aşa cum preciza răspunsul Secţiei de psihologie a Academiei R.P.R., de un sindrom specific profesiei de povestitor. Din cauza exploatării iraţionale a amintirilor, acestea începeau să se subţie şi să se destrame. Singura soluţie în astfel de cazuri era oprirea relatărilor şi administrarea unor medicamente menite a întări memoria. Din nefericire acest lucru era imposibil. Acţiunile dedicate răscoalei ar fi avut mult de suferit. Grigore Zugravu continuă să primească, în ograda năpădită de buruieni, sutele de grupuri de pionieri, reporteri de presă şi radio, operatori de film. Spre sfîrşitul aniversării, el căzu într-un misticism deplin. Tot mai rarilor vizitatori, şi aceia discret avertizaţi de raion, le vorbea acum despre muntele sfînt de la Flămînzi, despre Apostolul Pavel, al cărui duh intrase în marele părinte al popoarelor, losif Visarionovici Stalin, şi despre sfîrşitul lumii, în care toate neamurile îşi vor înfrăţi ogoarele într-un G.A.C. la nivelul planetei.Muri peste cîteva săptămîni, în drum spre o mînăstire de maici, unde, spunea el, urma să devină călugăr. Raionul ezită un timp la propunerea de a i se scrie pe cruce Participant la marea răscoală de la 1907. Birui în cele din urmă interesul de a avea în raion un asemenea mormînt: cu banii obţinuţi de la Bucureşti pentru amintirea fostului luptător, raionul intenţiona să amenajeze un loc de adăpat model pentru vitele G.A.C.-

46

urilor de pe raza lui.

47

CORUL

Vestea sosirii corului bucureştean stârni vâlvă în tot şantierul. Cât timp dură nesiguranţa, până, deci, în clipa când un autobuz hodorogit aduse, năvălind pe poartă într-un vârtej de praf, corul Filarmonicii de Stat George Enescu, o înfrigurare ascuţită îi stăpâni pe toţi. Aşteptau sosirea cu atâta încordare încât, spre îngrijorarea conducerii, planul ajunse să fie nu numai îndeplinit, dar şi depăşit. Ba chiar câteva brigăzi se prezentară la direcţiune cerând furioase ore de lucru suplimentare. Numai tactul recunoscut al directorului reuşi să evite o catastrofă. Pentru că d ar fi fost în stare să muncească zi şi noapte, fără întrerupere şi fără materiale, chiar şi fără să fie nevoie, numai să facă ceva, să nu stea aşa, măcinaţi de aşteptare. Mulţi însă priveau vestea cu scepticism. Se opreau în faţa afişelor lipite peste tot, pe pereţii barăcilor, pe obloanele camioanelor, pe cârligele grele ale automacaralelor, le citeau cu atenţie, de la titlu până la precizarea Imprimat la întreprinderea poligrafică 13 Decembrie 1918, Comanda nr. 3079, şi plecau scuipând: - Pe dracu! n-o să vină nici un cor! Era a nu ştiu câta oară când zeci de afişe anunţau un spectacol care, din numeroase motive, n-avea să se ţină sau mai rău, avea să fie înlocuit în ultimul moment. Nu mai departe de luna trecută, dăduseră buluc la un concert cu Ion Dolănescu, ţinând în pumni poza de buletin a cântăreţului. Prezentatorul, un tip profund antipatic, pentru că purta lavalieră, anunţă însă, ieşind din spatele păturii ce ţinea loc de cortină, că-n locul cântăreţului, reţinut la o şedinţă foarte importantă, va evolua cvartetul de coarde "Primăvara". O clipă se bucuraseră, dat fiind că acel coarde lăsa să se înţeleagă un anume gen de femei. Când însă pe scenă apărură patru sfrijiţi cu barbă, care se-apucară să scârţâie la un fel de viori ţinute între picioare, dezamăgirea lor nu mai avu margini. Şi cu toate acestea comisia culturală a fiecărui nou comitet sindical punea în programul de activităţi, la loc de frunte, invitarea unei formaţii artistice de prestigiu din tară şi din străinătate. Fireşte, din chiar clipa când treceau în plan acest punct, ei ştiau că nu va fi îndeplinit. Nimeni, cu excepţia teatrului popular din orăşelul apropiat, nu se aventura până-n pustietatea asta. Dar, ce altceva să pună şi ei?! O comisie anterioară trecuse în program constituirea unui cor de cântece revoluţionare, muncitoreşti. Prin nu ştiu ce minune, corul luă fiinţă şi chiar se afirmă. După numai câteva săptămâni, conducerea sindicatului îl ura de moarte. Ori de câte ori se organiza un chef pentru cei sosiţi de la judeţ, aceştia sfârşeau prin a chema corul şi a-l pune să interpreteze cântece de pahar. Cum însă formaţia era alcătuită numai din bărbaţi, prezenta sa artistică stâmea mari nemulţumiri în rândurile oaspeţilor, care, odată întorşi la centru, criticau energic sindicatul, pentru că activitatea culturală nu se ridica la înălţimea marilor exigenţe ale oamenilor muncii de pe şantier. Erau însă şi dintre aceia care susţineau că spectacolul va avea loc, dar că îi va dezamăgi profund. Anul trecut, de exemplu, venise de la Bucureşti, cu chiu cu vai, trupa de turneu pe şantiere a Teatrului Naţional, alcătuită, în acest scop, numai din dubluri. Piesa se petrecea într-o vilă din Los Angeles. Dat fiind locul acţiunii, toţi eroii de la bunic până la sugarul din scutece, beau pe rupte whisky. Chiar de la primul pahar, şantierul, venit cu mic cu mare, pe locul de parcare al autobasculantelor, deveni extrem de atent. De obicei spectacolele teatrale nu erau urmărite în linişte. După primele cinci minute, adică după ce se convingeau că piesa e psihologică, nimeni nu mai era atent la cele de pe scenă. Unii se apucau să bea din canistrele aduse până aici cu motostivuitoarele. Altii începeau să calculeze cu glas tare cam cât lemn intrase în masa lungă, de şedinţe, în care muncitorul din piesă, un ins tras la faţă şi nebărbierit, dădea cu pumnul. Erau şi dintre aceia care, lipiţi de scena alcătuită din platforma din spate a unui camion de

48

mare tonaj, urmăreau piesa cu sfinţenie. Aceştia erau o adevărată calamitate pentru desfăşurarea spectacolului. Căci, în timp ce toţi ceilalţi îşi vedeau de treburile lor în tăcere, respectând munca altora, ei se întorceau din când în când strigând, cât puteau de tare: - Linişte, aici e teatru nu tractir! Atenţia încordată de acum avea o explicaţie foarte simplă. Toată lumea se întreba dacă whisky-ul era sau nu adevărat. Şi cum spectacolul nu putea fi întrerupt pentru a afla răspunsul, cei de pe şantier se dădeau de ceasul morţii ca să-şi dea seama, din culoarea lichidului, din felul în care îl dădea pe gât interpretul principal, din trăirile celorlalte personaje, dacă era sau nu faimoasa băutură americană. Ca la sfârşitul spectacolului, când Mitică lancu, sudor categoria întâia, sări pe scenă şi ceru să bea şi el măcar o picătură, să constate revoltaţi că era sirop de coacăze. Mitică lancu îl scuipă imediat, cutremurat de scârbă. Avu nevoie de o damigeana de «vin ca să-şi spele gâtul.Şi unii şi alţii cădeau de acord asupra unui lucru de valoare a unei axiome: corul trebuia să aibă femei. Nu se poate să nu aibă aşa ceva, se zicea prin toate barăcile, ori de câte ori venea vorba de spectacolul respectiv. Orice cor are şi femei. Uite, când la radio sânt cântecerevoluţionare, nu trebuie să ai Conservatorul ca să-ti dai seama că sânt şi voci feminine. De fapt, multora nu le venea să creadă că vor veni şi femei. şi susţinând cu atâta îndârjire că vor fi, căutau să se însele pe ei înşişi. Când toată lumea din baracă accepta că vor fi şi femei, şi, în consecinţă, mai desfăceau o ladă de bere, se găsea câte un deştept care să le spună că există şi coruri bărbăteşti. - Cum, adică, numai din bărbaţi?! se bâlbâiau cei din jur. - Da, continua acela, vârât în vorbă numai de-al dracului, să-i amărască şi mai tare. Uite, Filarmonica din Stutgart are un cor de 500 de bărbaţi. Să dai cu tunul şi n-o să găseşti picior de femeie. Până şi femeia de serviciu, tot bărbat e. Susţinătorul acestui punct de vedere era un dulgher pe care-l lăsase nevasta, venit pe şantier să se răzbune. Mare temei nu se putea pune pe vorbele lui, mai ales că, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu băuse nimic. Totuşi, sămânţa neîncrederii încolţi primejdios în sufletele lor. Întreg şantierul, neliniştit de vorbele dulgherului ranchiunos, merse la Vasile Pesteanu, un actor dat afară pentru beţie şi calificat în producţie ca sudor autogen, deşi, când se îmbăta, susţinea că el poate să se recalifice şi ca Sfântul Petru, vocaţia sa tot de actor rămânea. - De obicei, începu acela, după ce puse deoparte sticla adusă drept atenţie, orice formaţie artistică are şi femei. Ei vezi, săriră cei ce susţineau că vor fi şi femei, nu v-am spus noi?! Asta nu înseamnă, adăuga el imediat, că nu pot fi şi colective artistice alcătuite numai din bărbaţi. Mai întâi precizarea asta îi descumpăni cu totul pe cei adunaţi în jurul lui Vasile Pesteanu care, desfăcând tacticos sticla, îşi turna într-un pahar făcut dintr-o ţeava de scurgere. Apoi îi enervă. Mai ales că mirosul ascuţit al coniacului, iute răspândit în baracă, avu darul să-i irite şi mai tare. Nu de îndoieli cu voce tare aveau ei nevoie, ci de un răspuns precis: vor fi sau nu vor fi femei! Simţind scandalul, Vasile Pesteanu bătu în retragere, îşi mai turnă un pahar de coniac, îl bău cu tot protocolul, adică gustând şi plescăind încântat, apoi, ridicând privirile, întrebă despre ce cor e vorba. Cei din jur caţără nedumeriţi unii la alţii. Acum se vedea cât de proşti erau fată de Vasile Pesteanu.Ei, spre deosebire de acesta, săriseră, citind afişul, peste numele corului, zicându-şi că şi aşa nu-şi pot da seama din titlul lui dacă are sau nu femei. - A, da, îmi amintesc, se auzi deodată glasul lui Grigoriţă Puşcaşu, un tânăr care picase la Conservator şi se pregătea din nou de admitere, muncind pe şantier ca fierar betonist, e vorba de corul Filarmonicii de Stat George Enescu. Vasile Peşteanu ghici imediat că-n faţa lui se afla un profesionist A lungi discuţia devenea extrem de primejdios. Tânărul, prinzând curaj, îl putea da de gol că habar n-avea din ce-i alcătuit un cor. - Dacă nu mă înşel,

49

dumneata ai cântat în corul Filarmonicii. Era o minciună sfruntată, spusă pentru a-i câştiga simpatia, dar tânărul, emoţionat că toată lumea din baracă s-a întors spre el şi-l urmăreşte atentă, se trezi dând din cap afirmativ. O mai ţii minte pe solista aia? clipi ştrengăreşte Vasile Peşteanu. Ce picioare avea! Stacojiu de tulburare, Grigoriţă Puşcaşu o lua către prăpastia fără fund a tuturor născocitorilor. Ajunse la un moment dat să susţină că trăia pe ascuns cu celebra soprană X, demult stabilită în străinătate. Din fericite, nu-l mai asculta nimeni. Toată lumea se pusese pe băut Aflaseră ceea ce doreau. Corul avea femei!Nu întotdeauna fericirea e completă. Uneori, ea e doar pe jumătate. Aşa cum, de exemplu, se întâmplă şi cu sosirea corului. Avea, întradevăr femei, dar nu o sută, cum crezuseră ei, ci doar patruzeci. Aveau, într-adevăr, picioare, dar acoperite până la glezne de fuste lungi şi negre. Cu o oră înaintea spectacolului, întreg şantierul se afla pe locul de parcare a autobasculantelor, nivelat cu buldozerul, dis-de-dimineaţă, în vederea manifestării culturale de după-amiază. Fiecare se rostuise după puterile sale. Unii şedeau pe jos, după ce, în prealabil, măturaseră locul şi aşternuseră o batistă. Alţii îşi aduseseră din dormitoare păturile sau pernele. Cineva, cărase până aici, din sala de şedinţe, masa prezidiului, pe care şedea acum turceşte. Conştiinţa civică îi diferenţia şi ea destul de clar. Unii se urcaseră pe paturi cu picioarele, alţii, cu mai mult bun simt, le foloseau ca pe nişte bănci. Întârziaţii se treziră în faţa unei realităţi inexorabile. Oricât de înalţi ar fi fost sau oricât de mult s-ar fi ridicat pe vârfuri, n-ar fi putut vedea, din tot corul, decât partea de la gât în sus. Adică exact partea intelectuală, care-i lăsa indiferenţi. Mai isteţi, unii găsiră rapid soluţia. Dând fuga la parcări, se întoarseră imediat cu utilajele pe care lucrau: camioane, screpere, buldozere, automacarale. Se iviră, fireşte şi nemulţumiri. Câţiva din cei cu electrocare se pomeniră în spatele celor cu automacarale. Zadarnic îi rugară să treacă în spate. Respectivii se făceau că plouă. Lucrurile s-ar fi încurcat rău de tot, pentru că cei de pe utilajele mici, furioşi de nesimţirea celor de pe utilajele mari, zbierau că vor porni maşinile şi vor da peste ei. Noroc că şeful coloanei, venit la spectacol cu familia, interveni ameninţându-i că-i va sancţiona aspru pentru utilizarea maşinilor în scop personal. Când toată lumea, în sfârsit potolită, fixa cortina, s-o rupă nu alta, îşi făcu apariţia Vasile Tască, de pe macaraua turn. Era agitat, roşu la faţă de emoţie. Abia acum îi venise rândul la frizeria şantierului, care lucrase toată noaptea, apelând şi la recuperări, pentru a face faţă numărului uriaş de solicitări provocate de spectacol. Fireşte, încercă să-si găsească un loc. Întrebă în dreapta, întrebă în stingă, se rugă de mai mulţi. Nimeni nu voia să se strângă un pic. Ba mai mult, unii îl luară peste picior. Nesimţirea asta îl scoase din sărite. Aseară, când se stârnise scandal, pentru că nimeni nu voia să fie programat printre ultimii la tuns, el, ca un domn ce era, acceptase să se sacrifice. Şi-a-cum ăştia, aşezaţi bine mersi pe locuri, unii chiar cu coifuri de ziare în cap, se făceau că nu-l cunosc. Bine! mormăi el şi plecă furios. Nimeni nu-i dădu atenţie, toţi urmăreau cum încearcă să se aşeze pe marginea cortinei o rândunică de mare rătăcită nu ştiu cum acolo. Câteva clipe mai târziu toţi aveau să regrete clipa asta de neatenţie. Pentru că, nu peste mult timp, văzură venind spre locul de spectacol macaraua turn a şantierului, utilaj din import, care putea fi deplasat de la locul lui doar printr-un ordin al ministrului. Din câteva manevre scurte, dar precise, macaraua ajunse lângă scenă. A fost nevoie de intervenţia directorului pentru ca Vasile Taşcă să şi-o ia de acolo. Şi poate n-ar fi acceptat nici în ruptul capului, indiferent cine l-ar fi rugat, să fi fost acesta şi preşedintele în exerciţiu al Consiliului de Securitate, dacă directorul nu l-ar fi convins, urcându-se personal în cabina macaralei, că ducându-se în spate va putea vedea ce se întâmplă în culise. Chiar lângă scenă, aştepta Neculai Roşea, tânărul desemnat azi-noapte, prin tragere la sorţi, să dea flori solistei. Era un

50

ins prăpădit, plin de coşuri, cu părul vâlvoi. Privindu-l cum tremură de emoţie, ceilalţi se gândeau că toate eforturile lor fuseseră zadarnice. Mai mult ca sigur, Neculai Roşea avea să-i facă de râs. Degeaba procuraseră ei, răscolind tot şantierul, cea mai bună haină şi cea mai elegantă cravată. Haina, o minunăţie din import, aparţinând unui sudor care lucrase la ARCOM, şedea pe el ca într-un cuier. Cravata, luată de proprietar de la Fondul plastic, părea că vrea să-l spânzure mai degrabă, decât să-l facă elegant. Dar nu atât înfăţişarea îi îngrijora, cât faptul că, bleg cum era, acesta n-avea să se descurce. E drept, făcuseră cu el exerciţii adecvate. Vasile Spătărel, un tip care lucrase mai înainte la un teatru ca spectator care striga Bravo şi dădea flori, la sfârşitul piesei interpreţilor principali, îl învăţase cum să ţină buchetul, cum să-l dea solistei, dar mai ales să nu uite să-i sărute mâna. - Bă! îi zise el, şi toţi ceilalţi, care priveau repetiţia, fură de acord imediat, poţi face orice greşeală. Te poţi împiedica de cablul microfonului, poţi să-i dai solistei florile cu cotorul înainte, poţi să cazi şi în nas, dacă vrei, numai să nu uiţi pupatul mâinii.Ascultară corul într-o tăcere respectuoasă. Era cald, foarte cald. Soarele se proţăpise pe boltă, ca un musafir tâmpit, care nu mai are de gând să se care odată acasă. Câţiva nouraşi infantili se învârtiră un timp în jurul lui, dar până la urmă o şterseră cine ştie unde. Departe spre mare, un nor uriaş, din cele mature şi serioase, se mai întreba dacă să urce sau nu pe boltă. Spectacolul se dovedise mult mai interesant decât se aşteptaseră. Coristele, aduse în faţă, cum se cuvenea unor femei, ridicau şi coborau căpuşoarele, urmărind supuse mişcările ferme ale dirijorului. Bărbaţii, aşezaţi în spatele lor, pe nişte lăzi de şuruburi, îşi respectau cu brio condiţia de bărbaţi. Se ţineau tare mândri şi din când în când, la un semn numai de ei ştiut, dădeau drumul unor zbierete grave. Cel mai simpatic rămânea însă tot dirijorul, un bătrânel scund şi uscăţiv, cu fata roşie încadrată de părul alb. El se foia încolo şi încoace, se apleca, se ridica, dădea din mâini sau încremenea. Uneori, melodia avea tendinţa să se lase la pământ, copleşită de căldură, ba chiar, dacă se gândeau bine, să tragă un pui de somn. Atunci dirijorul se apleca, o prindea cu mâna şi o ridica la loc. Întreg şantierul urmărea cu respiraţia tăiată bătălia dintre bătrânel şi melodia care, pusă pe şotii, fireşte, încerca să-i scape printre degete. Şi când, la sfârşit, bătrânelul, enervat probabil de atâta copilăreală, făcu un gest scurt, dar energic, pentru a pune capăt afacerii, întreg şantierul izbucni în aplauze. Unii, care mai fuseseră la spectacole grozave, strigară chiar, Bis! încântaţi că-şi aud vocea. Aplauzele şi uralele se înteţiră în clipa când dirijorul, răsucindu-se pe călcâie, se întoarse spre ei. Tuturora li se păru că bătrânelul ăla nostim le făcuse cu ochiul. În clipa următoare îl văzură pe Neculai Roşea urcând scara alcătuită din câteva roţi de rezervă, legate cu sârmă şi bătute în piloni de baraj. Spre uluirea tuturor, nu se împiedică şi nu pierdu florile pe drum. Ba mai mult, acolo pe scenă, li se înfăţişa mult mai înalt şi mai frumos. Ajungând în dreptul solistei, Neculai Roşea îi dădu florile şi, aplecându-se puţin, îi luă mâna şi i-o sărută. Până aici procedase exact aşa cum a învăţaseră. Nu era nimic nou în tot ce făcea, dar dacă lor li se părea altfel, era pentru că aveau de-a face, întâia oară în viaţa lor, cu diferenţa dintre o repetiţie şi un spectacol. Neculai Roşea nu se mulţumi cu atât. El prinse în palme capul solistei şi o sărută apăsat pe amândoi obrajii. Întreg şantierul încremeni în aşteptarea perechii de palme răsunătoare. Solista însă se înroşi toată din cap până în picioare. Unii, ce se credeau fini psihologi, prelinseră apoi c-o văzuseră chiar tremurând puţin, alţii, dintre cei invidioşi pe Neculai Roşea, îi contraziceau, zicând că femeia se stăpânise. Nu degeaba era ea de la Bucureşti! N-avea însă importanţă de partea cui era dreptatea. Important era că solista, femeia aceea splendidă, cu mijlocul sugrumat de o curea lată, se emoţionase, pentru că o sărutase unul de-al lor, de pe şantier. Şi cu acest sentiment de înăbuşitor triumf, se năpustiră cu

51

toţii la bufet, unde îi aşteptau, puse din zori la gheaţă, câteva camioane de bere Bucegi.

52

LOZUL CEL MARE

Nimeni nu crezu vestea, de care vuia satul, că lui Toader Ciubotaru, casier la Ocolul Silvic Oslobenii de Sus, i s-a descoperit o lipsă de o sută de mii de lei. Sesizată de controlul financiar (reprezentat de inspectorul Mihai Gavrilescu, faimos în judeţ şi în tară, pentru că cei verificaţi de el luau de îndată drumul puşcăriei, unii apucându-se de delapidat numai văzându-l), Miliţia Economică făcu o descindere acasă la Toader Ciubotaru. Nimic nu arăta că respectivul şi-ar fi însuşit, în scopuri personale, o asemenea sumă. Casa, mobila, acareturile nu erau nici mai bune, nici mai rele decât ale altor salariaţi. Ba chiar, dacă se gândeau bine, omul trăia destul de modest faţă de cât câştigase de când era casier. E drept, brigada avu o mică tresărire, dând, în marginea grădinii, de un tractor vârât în pământ până la motor. Toader Ciubotaru aduse însă dovezi extrem de convingătoare că tractorul fusese cumpărat, pe sub mână, cu mult înaintea angajării la ocol, de la nişte constructori care amenajaseră în Pădurea Statului o prăpastie care urma să fie înscrisă în circuitul ONT. Severul control nu dădu nici un rezultat Şi, în această privinţă, nu se putea spune că membrilor brigăzii le lipsea pregătirea corespunzătoare. Cu un an în urmă, dând curs unei comenzi din partea Miliţiei Economice, un grup de cercetători de la Institutul de Psihologie al Academiei realizase un amplu studiu privind locurile de dosire a surselor însuşite din avutul obştesc. Graţie cercetărilor de teren, dar şi cunoaşterii unor lucrări de referinţă de peste hotare, fuseseră stabilite cu precizie ascunzătorile preferate de delapidatori. Studiul desemna astfel, drept cel mai răspândit loc, groapa de sub faianţa din baie. De ce aici şi nu în altă parte? Iată o chestiune rămasă fără dezlegare. Pe cei de la Miliţia Economică nu-i interesa (aprofundarea psihologică, precizau ei, mai rău îi încurca în ieşirile pe teren), iar cercetătorii, cu toate că şi-o puseră, nu se apucară s-o rezolve pentru simplul motiv că depăşea cadrul temei. Ajunsă la casa lui Toader Ciubotaru, brigada se îndreptă spre groapa de sub faianţă. Aici însă, cu toată sârguinţa lor exemplară, nu găsiră nimic. Nu de altceva, dar gospodarul nu avea baie. Deşi salariat, el prefera mai departe, ca şi strămoşii săi, fântâna din curte, căreia îi adusese, totuşi, modificările menite de mersul vremii, înlocuise cumpăna de lemn cu una dintr-un material folosit la construirea avioanelor. Motorul unei nave de mare tonaj cufunda şi ridica, la simpla apăsare pe un buton, ciutura căptuşită cu şamotă de furnal Siemens.-Martin. Miliţia Economică rămase încredinţată că banii se aflau sub faianţă. Faptul că acuzatul n-avea baie nu era decât un şiretlic pentru a încurca ancheta, şi aşa destul de complicată. Delapidarea, dar mai ales vestea că banii nu se găseau nicăieri, stârniră în sat fel de el de presupuneri. Se spunea, de exemplu, că Toader Ciubotaru ar fi avut o amantă, o văduvă de cioban, mâncat de lup cu turmă cu tot. Furioasă că bărbatul ezita să divorţeze şi s-o ia de nevastă, respectiva îl împinsese încetul cu încetul, uzând şi de farmecele personale, către prăpastia delapidării. Femeile mai ales susţineau asta. Când li se argumenta că-i absurd, dat fiind că Toader Ciubotaru era un om serios, la locul lui, ele răspundeau că tocmai seriozitatea asta demonstra limpede că are o amantă. Potrivit altui zvon, casierul Ocolului ar fi reuşit să treacă banii peste graniţă şi să-i depună la o bancă din Elveţia. O ipoteză care se dovedi falsă în cele din urmă. Şi nu numai pentru că, aşa cum explicau cei din brigadă, băncile elveţiene, deşi deosebit de amabile cu clienţii, nu primesc sume în lei, dar şi pentru că graniţa se afla la sute de kilometri depărtare. Misterul îşi găsi lămurirea după vreo lună de la descoperirea delapidării, când cercetările, urmându-şi cursul, ajunseră, în sfârşit, şi la biroul lui Toader Ciubotaru. Într-unul din sertare, fură găsite, după ce ancheta reuşi să dărâme clădirea, spărgând pereţii, desfundând duşumelele şi aruncând jos acoperişul, patruzeci de mii de lozuri legate cu sfoară. Erau toate, fără excepţie, necâştigătoare.

53

Casierul prăpădise banii jucând la Loz în plic. Sau, mai precis, cum aminteau membrii brigăzii, familiarizaţi cu astfel de cazuri, intrând în ceea ce studiile de psihologie a delapidării numeau mecanismul infernal al tragerii la Loz în plic, varianta socialistă a patimii jocurilor de noroc.Casier la Ocolul silvic era un serviciu mai mult formal. Prea mare lucru nu se cerea. O dată pe lună trebuia dat salariul pădurarilor risipiţi prin munţii din jur. Pentru asta se cereau completate nişte dispoziţii de plată, scoşi banii din bancă şi pregătite instrumentele de semnat. Lui Toader Ciubotaru îi plăcea ca toate să meargă strună. Dezordinea, tândăleala, observate la mulţi din jur îl revoltau. De aceea, în ziua premergătoare lefii rămânea la birou, unde lucra până seara târziu. Îşi împărţea suma pe bancnote de diferite mărimi, controla din nou statele, umplea călimara cu cerneală şi verifica peniţa. Apoi se lungea pe câteva scaune puse unul lângă altul, având sub cap, drept pernă, un borderou expirat de Intrări-iesiri. În celelalte zile ale lunii, Toader Ciubotaru se scula dis-de-dimineaţă, se spăla cu apă rece, gol pe jumătate, la fântâna din curte, frecându-se cu prosopul, pentru a pune sângele în mişcare, servea pe prispă, la aer, micul dejun şi se urca pe bicicletă. Era o sculă veche, dar solidă, marcă străină, luată cu ani în urmă de la o echipă de filmare venită în Vintileasa pentru o trilogie consacrată unui spion care acţiona pe bicicletă. Toader Ciubotaru o transformase din temelii, îi schimbase ghidonul, portbagajul şi ochiul de pisică, înlocuise soneria cu una de tramvai, cumpărată de la un băiat al lui Stan Velea, plecat la Bucureşti de mai mulţi ani şi ajuns acum vatman pe lima lui 2. Farul însă îi jucase festa, în locul acestuia, spart anul trecut, într-o noapte, când se izbise de măgarul unei turme care se întorcea de la controlul epidemiologic, montase provizoriu o lanternă. Nu o lanternă obişnuită, ci una de paznic la un depozit de muniţii. Cum faruri nu se găseau în comerţ, Toader Ciubotaru se vedea nevoit să umble cu această improvizaţie care-l compromitea. Ajungea la Ocol într-o jumătate de oră. Străbătea, pedalând harnic, satul aproape pustiu, trecea calea ferată, saluta din mers, pe şeful haltei Oşlobenii de Sus, care dădea cu ranga într-un macaz, ca să-l dreagă şi, la şapte fără zece, era în fata casieriei. Avea timp să descuie lacătul, să dea la o parte drugul de fier şi să întoarcă programul de pe partea ÎNCHIS. NU BATEŢI INUTIL. NERVII COSTĂ, pe partea DESCHIS, 7-l5. SUFLAŢI-VĂ NASUL ŞI ŞTERGEŢI-VĂ PE PICIOARE ÎNAINTE DE A INTRA. FUMATUL STRICT INTERZIS! Ora şapte îl găsea la birou, cu borderoul în faţă, cu sugativa şi călimara în dreapta. În mână ţinea tocul gata de lucru. Nu lucra nimic, pentru că, de fapt, nici n-avea ce. Şedea acolo până la sfârşitul programului. La 3 fix se ridica, ştergea peniţa, vâra în fişet borderoul şi celelalte instrumente, răsturnând cartonul cu partea ÎNCHIS în afară şi se urca pe bicicletă. Făcea drumul spre casă cam tot într-o jumătate de ceas, dând din picioare la fel de calm şi sârguincios.De la biroul lui Toader Ciubotaru se vedeau, prin uşa larg deschisă, văile şi colinele rostogolindu-se una după alta, până în depărtările înghiţite de pâclă. Timp de opt ore, cât dura programul, el avea în faţă o privelişte de o rară frumuseţe. Munţilor pleşuvi, cu smocuri de arbuşti presăraţi ici-colo, le urmau dealurile acoperite de vii şi, dincolo de dealuri, în umbra lor ocrotitoare, satele cu acoperişuri de ţiglă roşie, cu turlele bisericilor iţindu-se subţiri din aglomeraţiile de verdeaţă. Peisajul se alinta zadarnic pe sub privirile lui Toader Ciubotaru. Acesta nu-i dădea nici o atenţie. Fusese pus acolo ca să muncească, nu ca să admire frumuseţile naturii. Avea destul timp s-o facă în concediu, pe care şi-l petrecuse an de an, la munte.În acea după-amiază de toamnă, Toader Ciubotaru se întorcea acasă de la Ocolul silvic. Era o vreme bolnăvicioasă. Nu mai plouase din iunie, şi iarba, viile, copacii se uscaseră de tot Căldura pârjolise împrejurimile. Plutea în aer, de dimineaţa până seara,

54

mirosul de ars. De la el, de la crengile deja goale sau poate de la cerul mereu alburiu, venea o iritare ciudată. Toader Ciubotaru pedala însă liniştit pe şoseaua Vintileasa-Oşlobenii de Sus, salutând, printr-o scurtă ridicare a pălăriei, pe cei întâlniţi în cale. Apropiindu-se de centru, ochiul lui vigilent sesiză imediat ceva nou. În faţa Căminului Cultural se ivise o tarabă de Loz în plic. Nu era una normală, adică o măsuţă camping la care stă bărbatul tăcut şi cu flanelul tocit în coate, ci una tare fistichie. Din mijlocul mesei se înălţa o umbrelă pe a cărei pânză se lăfăia, într-o poziţie nu tocmai ortodoxă, o jună ispititoare. Zâmbeţul ei larg, pulpele demonstrative ieşind din fusta prea strâmtă şi prea scurtă, sânii provocatori n-aveau alt scop decât să arate celor în trecere pe acolo că ea joacă la Loz în plic. Ca să fie mai convingătoare şi, mai ales, ca să elimine posibilele echivocuri, persoana respectivă ţinea în mână, la nivelul frunţii, un loz de proporţii considerabile. Pe Toader Ciubotaru cetăţeanca de pe umbrelă îl lăsa complet rece. Era obişnuit cu astfel de tinere fără ocupaţie, care-ti ieşeau în cale peste tot, pe garduri, pe zidurile gărilor şi autogărilor, îndemnându-te să joci la Loz în plic sau să închei o asigurare ADAS în caz de accidente. Pe el altceva îl intriga. Şi anume nişte sute nou-nouţe agăţate de marginile umbrelei în cârlige de prins rufe. Aşa ceva nu mai întâlnise în viaţa lui. Astfel de hârtii se ţineau prin dulapuri, prin sertare şi fişete, ascunse de lume. Când trebuiau date, le scoteai şi le întindeai rapid celuilalt, care, la rându-i, le lua la fel de grăbit şi le ascundea imediat. Or, acestea se lăfăiau în văzul tuturor fără pic de pudoare. Hotărât să afle ce se întâmplă acolo si, eventual, să facă ordine, Toader Ciubotaru coborî de pe bicicletă. Cum îl zări, vânzătorul, un bătrânel blajin, îi zâmbi prietenos si-l îndemnă să tragă un loz. Toader Ciubotaru se pomeni întinzând mâna spre măsuţă. Când îşi dădu seama era prea târziu. Rupsese deja lozul şi a desfăcuse. UNA SUTĂ LEI - scria pe bucata de hârtie. O dădu bătrânului şi acesta, după ce o netezi grijuliu şi o puse pe măsuţă, sub un bolovan, scoase din sertar o bancnotă strălucitoare. Toader Ciubotaru o luă şi o vârî în buzunar. Era uşor descumpănit. Nu-i venea să creadă că totul se petrecuse atât de simplu. Se aşteptase ca bătrânelul să bombăne supărat sau să şovăie înainte să i-o întindă. Chiar dacă nu era a lui, ci a statului, o dăduse totuşi prea uşor. Încă nedumerit, se urcă pe bicicletă. Pusese suta între alte câteva, cu care voia să cumpere o putină cu ciuperci marinate. Şi totuşi, el o simţea acolo, în buzunarul de la spate, depărtată de celelalte, complet deosebită de ele. Poate pentru că era nou-nouţă. Sau poate pentru că o câştigase pe gratis. Oricum, indiferent de motiv, el se învioră. O bucurie pătrunzătoare îl stăpâni deodată. Intră pe poartă fără să coboare de pe bicicletă. Ba chiar, spre uimirea celor de acasă care-l vedeau întâia oară astfel, desenă prin curte câteva opturi primejdioase, după care se îndreptă în viteză spre cârdul de găini, făcându-le să sară în toate părţile. Seara, la masă, glumi cu nevastă-sa, zicându-i c-o s-o lase pentru una mai tânără, şi-i puse piedică nepotului de şase ani, care căzu în nas. La nici o oră de la întâmplare, satul află că Toader Ciubotaru a câştigat o sută de lei la loz în plic. Tarabei din faţa căminului cultural nu i se dăduse până atunci nici o atenţie. Satul avea, din alte experienţe anterioare, o suspiciune totală faţă de Lozul în plic. Acum, însă, se luase o sută de lei, şi încă de prima dată. O mulţime uriaşă se înghesuia a doua zi, dis-de-dimineaţă în jurul măsuţei caraghioase. Se zvonise, printre altele, că toate lozurile erau câştigătoare. Fiecare se dădea de ceasul morţii să prindă măcar unul. O oră mai târziu, feţele tuturor exprimau o dezamăgire furibundă. În drumul lui spre serviciu, Toader Ciubotaru ajunse prin dreptul tarabei când aglomeraţia se mai micşorase. Aproape toţi îşi pierduseră banii. Unii se dădeau deoparte, urmărind pe cei ce continuau şi bucurându-se de fiecare dată când un nou ghinionist, rămas lefter, le îngroşa rândurile. Alţii plecaseră scuipând furioşi. Toader Ciubotaru n-avea de gând să joace. Voia doar să urmărească, preţ de câteva clipe, cum pierdeau ceilalţi şi apoi

55

să plece. Văzându-l, lumea se dădu la o parte, în privirile tuturor se citea o curiozitate admirativă. Omul câştigase dintr-o singură lovitură. Cum de reuşise? Toader Ciubotaru ghici imediat ce se aştepta de la el. Dacă ei pierduseră, să vadă măcar cum triumfa altul. Era aici, îşi dădea seama, şi un fel de răzbunare împotriva Lozului în plic. Oftând, pentru că n-avea încotro, se apropie de măsuţă. Avea să tragă biletul câştigător, să-l arate celorlalţi şi să dispară. Întinse mâna la întâmplare. Pe faţa lui nu se citea pic de emoţie. Suspine de admiraţie se auziră în jur. Vădit impresionat, vânzătorul se ridicase în picioare. NECÎŞTIGĂTOR - scria pe bilet. Era un cuvânt prin nimic deosebit de celelalte, un cuvânt banal, pe lângă care altă dată ar fi trecut fără să-l ia în seamă. Acum i se părea de-a dreptul revoltător, îi făcea parcă în ciudă. Reuşi totuşi să se stăpânească. Scoase o altă monedă. Noul loz era tot necâştigător. Toader Ciubotaru simţi că-l ia cu frig. Nu mai înţelegea nimic. Găsi însă puterea unui zâmbet nepăsător. Aşa se întâmplă de obicei, le explică el celorlalţi, după o mare lovitură, urmează o serie de ghinioane. Cei din jur fură întru totul de acord. Ştia el ce ştia! Câştigase o sută de lei de cum se apropiase de măsuţă, în timp ce ei, deşi se chinuiau de azi-dimineaţă, nu luaseră nimic.Întâia oară în cei patru ani de serviciu, lui Toader Ciubotaru orele i se părură exasperante. Numai marea lui seriozitate îl opri să nu lase totul baltă şi s-o zbughească înapoi la taraba cu Loz în plic. La 3, sări de pe scaun, trânti uşa şi o porni vijelios spre Vintileasa. Când ajunse în centru, răsuflă uşurat. Locul din jurul tarabei era pustiu. Recunoscându-l imediat, vânzătorul arătă spre grămada de pe măsuţă. Toader Ciubotaru nu mai întinse mâna la întâmplare. Azi-dimineaţă fusese vorba de noroc. Acum trebuie să se bazeze pe pricepere. Va studia atent şi va descoperi prin ce se cunoşteau lozurile câştigătoare. Odată ştiut principiul, totul va fi foarte simplu. Sub privirile uluite ale celorlalţi, îl va trage, se va urca pe bicicletă şi va pleca fără să scoată un cuvânt. Acum, când ştia că trebuie să fie o regulă, grămada din faţă îl intimida puţin. Mai ales că toate biletele erau la fel. Privind însă mai atent, ajunse la concluzia că lozurile câştigătoare erau dintre cele aflate la margine. Trase, aşadar, un loz mai răsfăţat DOUĂZECI ŞI CINCI DE LEI - anunţa dreptunghiul de hârtie.În drum spre casă, Toader Ciubotaru se strădui din răsputeri ca toţi cei întâlniţi în cale să afle cum a câştigat el din nou la Loz în plic. Ce mai faci? se interesa câte unul. Era o întrebare politicoasă, ceva în genul unui salut. Toader Ciubotaru se grăbea să răspundă: - Sânt tare bucuros, adineauri am câştigat la Loz în plic. De astă dată nu se mai miră nimeni. Era de la sine înţeles că, spre deosebire de toţi ceilalţi, el se pricepea la un asemenea joc. A doua zi locul din fata căminului se umplu din nou de lume. Toţi cei de acolo erau convinşi că Toader Ciubotaru va juca iar. Unii veniseră din pură curiozitate. Alţii, nu fără gândul ascuns de a descoperi secretul loviturii. Într-o oră numai, Toader Ciubotaru pierduse deja cinci sute de lei. Toate lozurile trase, deşi depărtate de grămadă, se dovediră necâştigătoare. Pe măsură ce juca îşi dădea seama că ceva nu-i în regulă. Ar fi trebuit să se întrerupă, până nu era prea târziu. Nu putea face asta fără a stârni întrebări. Juca mai departe, sperând că dintr-o clipă într-alta îi va veni unul mare, destul de mare pentru a-şi redobândi, dintr-o lovitură, prestigiul care-i scădea văzând cu ochii. Pe măsură ce pierdea, admiraţiei din jur îi lua locul dezamăgirea. Când, în sfârşit, câştigă şase lei, dezastrul avusese loc. Arătă tuturor biletul. Făcu asta mai mult din inerţie, dându-şi seama că nu se mai putea îndrepta nimic. Şi, într-adevăr, aşa era. Ceilalţi luară bucata de hârtie, o citiră trecându-şi-o în tăcere, şi tot în tăcere i-o înapoiară. Neîncrederea din gesturile lor era clară.Din acea clipă, Toader Ciubotaru căzu în vârtejul din care avea să-l scoată doar arestarea. Merse la Ocol, dar nu reuşi să stea decât o jumătate de oră. Se-ntoarse la tarabă şi juca până seara târziu, când vânzătorul îi spuse că trebuie să închidă, altfel

56

pierde cursa de Orbească, În plus, nici nu se mai vedea bine. Li se terminaseră şi chibriturile, la flacăra cărora citiseră până atunci lozurile. Toader Ciubotaru nu-l auzi. Desfăcea bilet după bilet cu înfrigurare, convins că acesta era lozul cel mare, lovitură al cărei răsunet avea să facă ocolul satului. Aflând de el, toată lumea va fi de acord că, orice s-ar spune, Toader Ciubotaru rămâne totuşi un maestru al jocului. Pentru asta merita să piardă oricât. Apoi, îşi spunea el, cum îl va avea în mână se va lăsa definitiv. Când bătrânelul îi repetă că-i târziu, Toader Ciubotaru îl privi rătăcit. Nu pricepea nimic. Emoţiile îl năuciseră cu totul. Dându-şi seama despre ce-i vorba, se însufleţi brusc şi stărui ca vânzătorul să mai rămână puţin. Nu putea spune de ce-o făcea, întunericul căzuse deplin. Nu se mai vedea la un pas. Tăcerea nopţii se adâncise peste sat. Vânzătorul începu să-şi strângă lucrurile. Abia atunci observa Toader Ciubotaru că pentru a doua zi rămăseseră puţine bilete, în zece minute le-ar fi dat gata. Speriat, îl rugă pe bătrânel să mai facă rost de altele. Acesta îi promise, nu fără a ezita puţin, că mâine dimineaţă, înainte de-a veni aici, va trece pe la centru şi va mai lua un sac.Toader Ciubotaru juca astfel câteva săptămâni în şir. Când nu mai avu bani, îşi vându lucrurile din casă. Când termină de vândut, intră în salariile pădurarilor. Gândul că nu era deloc bine îl încerca din când în când. De fiecare dată i se făcea negru înaintea ochilor. Imaginea Controlului Financiar Intern i se profila cu o claritate care-l îngheţa.Aceste luminări de luciditate durau destul de puţin. Biruia imediat siguranţa că de astă dată va trage, în sfârşit, lozul cel mare. Nu se mai gândea la nimic altceva, îl vedea acolo, printre celelalte, îl înşfăca lacom, dar când îl rupea, sigur fiind că ăsta era, dădea peste un Necâştigător. La un moment dat se gândi că lozurile norocoase se aflau la fundul grămezii. Vânzătorul le ascundea sub celelalte. Bănuiala asta îi încolţi în ziua când bătrânelul aşeză pe măsuţă, la loc vizibil, steagul de fruntaş, oferit anual de Administraţia Loto-Pronosport vânzătorilor cu mari încasări. Toader Ciubotaru încercă să-l mituiască pentru a afla unde sânt puse de obicei biletele cu câştiguri. Acesta îi răspunse râzând că, de-ar şti, le-ar lua el. Toader Ciubotaru nu-l crezu. Era sigur că bătrânelul cunoştea locul, dar nu i-l spunea, pentru a-şi păstra steagulVremea se strică, vânzătorul nu mai putea sta în faţa Căminului Cultural. Toader Ciubotaru îl luă acasă. Când era vreme rea, bătrânelul rămânea la el peste noapte, îi lăsa un număr de bilete şi mergea să se culce. Şi, în timp ce vânzătorul dormea dus, Toader Ciubotaru desfăcea loz după loz. Era palid de nesomn, mâinile îi tremurau. Emoţiile îl transformaseră cu totul. Slăbi rău, abia se mai ţinea pe picioare. Ameţelile sporeau zi de zi. Ai lui, care bănuiau un cancer, se pregăteau să-l ducă la o vrăjitoare.După pronunţarea sentinţei, Toader Ciubotaru ceru cuvântul. Când se ridică în picioare, cei din sat, veniţi la proces ca martori ai acuzării, descoperiră uimiţi că arăta mult mai bine. Se îngrăşase, roşeaţa de om sănătos îi revenise în obraji. Nu mai avea acea nelinişte ciudată în priviri. - Aş vrea să ştiu, zise el profund emoţionat, dacă la închisoare e permis să se joace la Loz în plic.

57

HATURILE

Haturile dispărură în noaptea de 29 spre 30 aprilie 1950. Pe locul peticelor viu colorate, ici-colo străpunse de câte-o movilă, se întindea până departe, spre pod, o suprafaţă de un verde plăpând, peste care, după cum spunea aducătorul veştii, Ghiţă Strătulă din Vintileasa Centru, simţeai nevoia să-ti plimbi degetele desfăcute. Întâmplării, răspândite cu iuţeală în tot satul, i se găsiră de îndată explicaţiile de rigoare. Unii hotărâră pe loc, fără să ezite, că aici era mâna Gealăilor, doi fraţi holtei din Vintileasa Deal. Nemulţumiţi de reforma agrară, aceştia umblaseră ani în şir să modifice haturile existente, prezentând peste tot un dosar flenduros de atâta citit, din care rezulta limpede că haturile lor trebuiau mutate cu câţiva kilometri mai încolo, chiar dacă astfel se lua şi o bucată bună din oraşul Horeşti. Interesându-se în dreapta şi în stingă, cei doi ajunseră în cele din urmă, prin septembrie trecut, la Comisia de stat pentru haturi, care nu numai că le admise dosarul, dar, mai mult, după îndelungi cercetări, în cadrul cărora fuseseră consultaţi la închisoare, desigur, şi autorii Marelui atlas geografic român, le dădu câstig de cauză. Gealăii reveniră în sat plesnind de îngâmfare. Mai era nevoie, spuneau ei, doar de semnătura preşedintelui comisiei, plecat din Bucureşti, pentru câteva zile, la o complicată mutare de hat în Ardeal, complicată, pentru că hatul era chiar râul Mureş. În aşteptarea semnăturii, cei doi fraţi bătuseră satul în lung şi-n lat, arătând hârtia şi formulând, fireşte, aprecieri pozitive la adresa regimului de democraţie populară. Succesul îi făcuse de nerecunoscut. Refuzau să-şi dea cotele la timp, pe preşedintele sfatului îl priveau batjocoritor, şi, culmea! începură să agate fetişcane pe străzile Floreştiului. Alarmat de miile de mutări din ultimul timp, Bucureştiul anunţă desfiinţarea Comisiei şi îngheţarea tuturor lucrărilor până la emiterea unei hotărâri menite a reglementa problema pe plan naţional. Aşa că - se spunea în sat - furioşi de moarte, Gealăii alergară la câmp, luară haturile, le încărcară în căruţe şi le aruncară în râu.Bătrânii satului erau de altă părere. Fusese în acel an o iarnă grea, cu zăpezi uriaşe, urmate de un timp ambiguu, în care îngheţuri năpraznice alternaseră cu dezgheţuri .spectaculoase. De atâta îngheţ şi dezgheţ lucrurile tari se înmuiară mai rău decât coca. Câţiva nuci din Vintileasa Deal, loviţi puternic în structura lor moleculară, se transformaseră peste noapte într-o pastă atât de moale, că proprietarii se văzură obligaţi să-i ia acasă cu găleata. Aşadar, susţineau bătrânii, de-a lungul iernii haturile se topiseră într-un mâl verde, plin de rădăcinile ierburilor rezistente la temperaturi joase, care fusese absorbit apoi de pământul reavăn al primăverii. Cu mulţi ani în urmă - îşi aminteau aceşti înţelepţi locali - după o iama asemănătoare, viile ajunseseră în primăvară cu haturile vraişte. Fuseseră atunci mari neînţelegeri, terminate cu încăierări sângeroase. Chemat în sat de urgenţă, un detaşament de jandarmi reuşi cu greu să stăpânească incidentele, apelând în acest sens chiar şi la săbii. Presa opoziţiei făcu mare vâlvă, avu loc o interpelare parlamentară, iar în marile centre muncitoreşti se desfăşurară puternice demonstraţii de solidaritate cu ţăranii din Vintileasa. Evenimentul intră în istorie. Manualul de-a VII-a vorbea astfel de tulburările de la Vintileasa, preludiu al marii răscoale de la 1907.Chiaburii aveau, desigur, un alt punct de vedere. Ei susţineau sus şi tare, fără teamă, că întreaga afacere nu era altceva decât o diversiune comunistă. Vintileasa dăduse multe bătăi de cap raionului. Cu o iarnă în urmă, satul ieşise prost, prost de tot, la campania Să folosim din plin zăpada cum ieşise prost la toate marile acţiuni ale momentului: şi la stricta respectare a agrominimului, şi la semănatul în cuiburi aşezate în pătrat, ca să nu mai vorbim de lupta împotriva sfinţilor apăruţi pe geamuri. Într-un an, satului îi venise rândul, conform planului stabilit la nivel raional, de a da din

58

rândurile sale pe purtătorul chitanţei nr.1 la colectare. Numai că el nu reuşise să se ridice la înălţimea marii încrederi acordate de partid. Sfătui Popular, desemnase pentru această responsabilitate pe Toader Măcărău din Vintileasa Deal, un tânăr care răspunsese prezent la toate solicitările obşteşti, dat fiindcă voia să pună mâna pe postul de paznic al cooperativei de consum. Mare trudă nu era. Respectivul trebuia să se scoale dis-de-dimineată, să pună sacii în căruţă şi să ajungă la centrul de colectare Floreşti înaintea celor din alte sate. E drept, şi aceştia alergau cât puteau, omorând caii, nu alta, riscând să rupă atelajele în două, dar, conform planului stabilit, ei se străduiau din răsputeri să nu-l depăşescă pe cel căruia îi venise rândul la chitanţa nr.1. Din nefericire, Toader Măcărău, care fusese noaptea la o cumetrie, se trezi a doua zi abia pe la prânz. Telefoanele disperate ale raionului nu dădură nici un rezultat. - îl mai aşteptăm, i se spunea lui Vasile Mangu, preşedintele sfatului, numai să vină odată! Preşedintele îl trimisese de vreo câteva ori pe omul de serviciu la Toader Măcărău acasă. La un moment dat, lăsându-si treburile baltă, se deplasă el însuşi până în Vintileasa Deal, unde şedea fruntaşul încă mahmur. Mama lui Toader ridică din umeri deznădăjduită. Fiu-său nu putea fi trezit nicicum. - Nici dacă-l zgâlţâi? întrebă mirat preşedintele. - Nici, pentru că sforăie de se clatină acoperişul. Iar din cauza sforăitului visează că e pe front, sub bombardamentul artileriei inamice...Ce mai încolo şi-ncoace! Când auzea de Vintileasa, raionul vedea negru în faţa ochilor, în consecinţă, şopteau cei din sat, comuniştii intraseră într-o noapte cu tractoarele în pământurile lor şi desfundaseră haturile pentru ca satul să-şi iasă din sărite şi, pe acest fond nervos, să facă mari greşeli politice.Astfel de prostii se spuneau prin sat. în realitate, Gealăii nu se ridicau împotriva unei hotărâri. Ba, mai mult, o uitară mai repede decât s-ar fi crezut, îşi vândură pământul buclucaş şi se apucară de cărăuşie. La vreun an după aceea, un inspector al Circului de Stat Bucureşti, venit în zonă după şerpi veninoşi, îi angaja ca reprezentanţi locali ai prestigioasei instituţii. N-aveau altceva de făcut decât să semnaleze, circului ori de câte ori descopereau în drumurile lor prin munţi, vreun animal faimos, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun. Cu banii câştigaţi pe circ şi cărăuşie cei doi îşi ridicară cea mai frumoasă gospodărie din sat O casă cu etaj, un grajd prevăzut cu rânire automată şi o fântână care-şi urca şi-şi cobora cumpăna prin acţiune electrică: O adresă din partea circului îi feri de trecerea în rândul chiaburilor. La un, moment dat însă, cei doi se despărţiră. Cum erau oameni închişi, ducându-şi viaţa dincolo de porţile înalte, din stejar greu, nimeni din sat n-ar fi putut spune cu adevărat ce li se întâmplase. Se spuse la un moment dat că totul începuse de la o fată pe care o iubeau amândoi. Era un zvon pornit de la un film indian văzut recent la căminul cultural, care stârnise râuri de lacrimi în Vintileasa. Nu putea fi însă adevărat, pentru că Gealăii erau faimoşi în sat prin antipatia lor faţă de femei. Decât să întreţii o nevastă, declarau ei solemn, mai bine creşti un porc. Mai ales că, spre deosebire de nevastă, pe porc poţi să-l tai când vrei, fără să te bage nimeni la închisoare. Oricum, sigur este că Ion, fratele cel mare, plecă la Bucureşti, lăsându-i celui mic toată gospodăria. Mult timp, Vintileasa nu ştiu nimic despre el. Apoi, la un moment dat, se zvoni că Ion devenise unul dintre cei mai bogaţi inşi din Bucureşti. Şi era normal să fie aşa, o dată ce el ajunsese, urcând treaptă cu treaptă, responsabilul unui mare restaurant din Capitala scumpei noastre patrii. Acestui zvon îi urmă altul, uşor de crezut în astfel de cazuri. Ion Gealău fusese arestat şi condamnat la 15 ani închisoare. Când şi cum se petrecuse totul, nimeni din sat n-ar fi putut arăta. Ca de obicei, circulau tot felul de aiureli. Se vorbea, de exemplu, că arestarea avusese loc noaptea târziu, la închiderea localului, când în sală năvălise o brigadă a Inspectoratului General al Miliţiei, dotată cu pistoale mitraliere şi grenade lacrimogene. Dând uşa de perete, şeful brigăzii strigă prin

59

portavoce: - Nici o mişcare, toată lumea rămâne pe loc! în acel moment - se vorbea în Vintileasa - întreg restaurantul încremeni. Rămaseră împietriţi şi clienţii: unii cu furculiţa în mână, neîndrăznind s-o ducă la gură, alţii dând halba de bere pe gât, astfel că, dacă brigada n-ar fi spus imediat, gata, vă puteţi mişca! mulţi ar fi murit prin înecare. Un ospătar înlemnise în timp ce-şi vâra banii în buzunar, iar un altul, în timp ce striga pe ferestruica bucătăriei: - O friptură de porc cu garnitură de cartofi, te rog! Primul se puse în mişcare de îndată ce se dădu liber. Cu al doilea lucrurile se dovediră mai complicate. Chiar şi după aceea el continuă să strige comanda, şi numai o injecţie cu cloroform, rapid administrată de o soră venită cu Salvarea, reuşi să-l oprească. Din câte se afirma în Vintileasa, brigada se desfăşură în formaţie de trăgători, ocoli mesele, şi se îndreptă spre ospătarii din mijlocul cărora era Ion Gealău. Cum aceştia nici nu clipeau de frică, miliţienii îi scotociră prin buzunare, îi puseră să dea pe loc declaraţii privind surplusul de monetar şi-i arestară în grup. Afară, în stradă, îi aştepta un autobuz ONT, închiriat de Miliţie pentru această acţiune. Restaurantul rămase fără personal. Nedumeriţi, clienţii statură pe loc, fără să se mişte, mult timp după aceea, chiar şi după ora închiderii. Văzând însă că aşteaptă zadarnic (nu venea nimeni să le facă nota de plată!), spre dimineaţă se ridicară, lăsară pe masă costul consumaţiei, plus bacşişul şi plecară.În realitate, arestarea lui Ion Gealău se petrecuse altfel. O povesti în sat un băiat de-al lui Ştefan Dumbravă, redactor la un ziar din Bucureşti. Ca şi în prima variantă, arestarea avusese loc seara, la închiderea localului. Brigada Miliţiei Economice procedase însă total diferit de cum se spunea prin Vintileasa. Ea intrase în restaurant travestită în muncitori forestieri care tocmai luaseră salariul. O întreagă după-amiază, membrii brigăzii, între care se aflau şi actori de frunte ai ţării, mâncaseră şi băuseră pe rupte, comandând băuturi scumpe, pe care le consumaseră cu stângăcie, ca nişte oameni neobişnuiţi cu aşa ceva, spărgând sticle şi pahare, cântând şi chiuind, ba chiar încercând să încropească o sârbă. Frecându-şi mâinile de bucurie, ospătarii înşelau pe rupte, la gramaj, la nota de plată, la compoziţia băuturilor. Ce nu ştiau ei, dar mai ales Ion Gealău, era că direct proporţional cu numărul comenzilor creştea şi numărul anilor de puşcărie. N-apuca ospătarul să dispară în bucătărie, după ce, încântat, adusese o nouă comandă de whisky îndoit cu apă, că amărâtul de client, în care nici cei mai mari psihologi ai lumii n-ar fi ghicit un locotenent major în civil, se şi apleca sub masă, la plasa ponosită, burduşită cu pâine proaspăt cumpărată, şi, scoţând de acolo un aparat, verifica rapid concentraţia băuturii. Cu câteva minute înaintea închiderii, clienţii suferiră o metamorfoză atât de neaşteptată, că tot personalul, de la portar până la responsabil, rămase paralizat de uimire. Insul beat mort, care dărâma masa ori de câte ori se ridica să meargă la toaletă, ba chiar la un moment dat căzuse pe brânci şi începuse să latre, sări în sus cu o iuţeală extraordinară şi dintr-un salt ajunse lângă Ion Gealău. - Mâinile sus! strigă cetăţeanul, nimeni nu mai mişcă! Şi în timp ce toţi se executau conştiincioşi, fostul chefliu vârî mâna în buzunarul de la piept al responsabilului şi scoase de acolo, cu gesturi experte, chitanţierul de intrare-ieşire a mărfii. La rându-le, muncitorii grosolani, care înfulecaseră până atunci bucăţi de pâine muiate în whisky, răcnind că fac două lucruri deodată ca 'Napoleon, mănâncă şi beau, luară poziţie de drepţi, strigând: "Am înţeles, tovarăşe colonel!" Şi, printr-o 'mişcare perfectă, îndelung exersată, puseră întregului personal cătuşele. Băgându-i pe toţi în dubita din stradă care se dovedi a nu aparţine întreprinderii forestiere, ci Inspectoratului General al Miliţiei, o porniră din loc în trombă, în drum, brigada se opri şi pe la bufetul gării unde, sub înfăţişarea unor tineri sfioşi, atunci coborâţi din personalul de Suceava, comandară o cafea. Câteva clipe mai târziu, toţi lucrătorii bufetului, cu şeful în frunte, erau invitaţi la dubită. Mergând spre maşină, brigada

60

arestă din mers şi pe vânzătoarea de la Loz în plic, care nu-i dăduse restul locotenentului travestit în cioban din Săliştea Sibiului, venit la Bucureşti pentru un proces de încălcare de hotar.Câteva zile la rând, Toader Stănică, preşedintele Comitetului provizoriu, umblă beat de bucurie. În sfârşit, spunea el celorlalţi membri ai Comitetului, adunaţi seară de seară pentru a aproba articolele ce urmau să apară a doua zi la "Pentru o recoltă îmbelşugată", ediţie specială a gazetei de perete Vintileasa Centru cu ocazia campaniei de primăvară, raionul nu mai avea nici un motiv să-i critice pentru slăbirea vigilenţei de clasă. Se descoperise, în sfârşit, şi în satul lor, Vintileasa, o acţiune duşmănoasă: ca să creeze nemulţumiri împotriva regimului democrat-popular tocmai acum, în plină campanie de primăvară, când toate forţele trebuiau concentrate pe ogoare, chiaburii distruseseră haturile. Iată, continuă preşedintele exaltat, cu ochii strălucind (şi cei din Comitet îşi întrerupeau grava, migăloasa lor lectură, punând degetul pe cuvântul la care rămăseseră, să ştie de unde să reînceapă) cei de la raion nu mai puteau strâmba din nas, zicând, astea-s fleacuri, nu uneltiri duşmănoase, cum făcuseră ori de câte ori el luase telefonul şi, precipitându-se în receptor, vibrând de încordare, ca să nu hohotească (cum să fii bucuros amintind un act de sabotaj?) raportase o nouă acţiune chiaburească în Vintileasa. Căci aşa fuseseră primite toate telefoanele sale entuziaste. Şi cel în care anunţa că bogătaşii satului îşi araseră ogoarele fără a le însămânţa. Şi cel în care se spunea că, pentru a perturba lucrările cercului agrotehnic, chiaburii organizaseră alături, pe terenul viran din faţa Comitetului provizoriu, o horă cu lăutari. Şi cel în care Minai Butuflei din Vintileasa Centru era denunţat că strigase, urâto! în urma Ilincăi Alexandrescu, asesoare populară şi deputată comunală. Şi cel în care preciza că Vasile Lăluci ridicase, lângă gardul care-l despărţea de sediu, o bucătărie cu scurgerea acoperişului în curtea sfatului, pentru ca vara, pe ploi torenţiale, apa să-i inunde şi să le afecteze activitatea. De fiecare dată, însă, secretarul Comitetului de partid raional nu se arăta încântat - Măi tovarăşe Stanică, zicea el în finalul convorbirii telefonice, după o tăcere semnificativă, nu vă mai ţineţi de prostii, inventând tot felul de acte duşmănoase, în timp ce adevăratele uneltiri chiabureşti.au loc sub nasul vostru fără ca voi să le vedeţi! Aşa-i spusese şi în legătură cu dispariţia haturilor. Dar asta fusese la vreo două zile după ce el, punând mâna pe telefon şi învârtind scurt manivela, informase raionul de partid. Atunci însă, după ce transmise ofiţerului de serviciu vestea, o luă pe jos spre casă şi, străbătând uliţele pustii la acea oră înaintată, pentru a ajunge în Vintileasa Deal, unde şedea, se gândea cu aţâţare că în adâncurile acelei tăceri masive, întinse până departe, până la Observatorul din vârful Măgurii, se ascuţea întruna, fără a cunoaşte răgaz, nemiloasa luptă de clasă. De obicei, se întorcea acasă noaptea târziu. Şi trecând pe lângă casele tăcute, cu ferestrele oblonite, pe lângă porţile înalte şi solide, dincolo de care nu se simţea nici o mişcare, ştia cu dulce durere că tăcerea şi nemişcarea erau înşelătoare. Că ar fi fost de-ajuns un plus de atenţie pentru a descoperi în marginile de jos ale obloanelor, acolo unde lemnul nu ajungea, lumina adunărilor dinăuntru, la care inşi nebărbieriţi, în scurte de piele roasă, veniţi de la legionarii din munţi, spuneau rânjind că ei trebuie să fie gata, zilele comuniştilor sânt numărate, într-o săptămână, două, americanii pornesc războiul. Că ar fi fost de-ajuns un plus de încordare pentru ca urechea să prindă pârâiturile şi ţiuiturile aparatelor de radio pe scala cărora inşi zâmbind galben căutau Vocea Americii. Era însă întuneric beznă, greu ca un zid, şi drumul, plin de gropi şi bolovani. Obligat să fie atent pe unde pune piciorul, el mergea înainte, sufocându-se de disperare că nu poate face nimic împotriva uneltirilor din jurul său.Răvăşit de vestea primită, Calistrat Canache, primul secretar al Comitetului raional,

61

de partid, puse mâna pe telefon şi ceru regiunea. Câteva zile mai înainte, la un instructaj cu activul, primul secretar îi anunţase că în curând şi la noi vor dispărea haturile blestemate, ca în marea ţară vecină şi prietenă. Luase apoi cuvântul delegatul Comitetului Central al Partidului, un ins vânjos, tuns scurt, într-o cămaşă sever încheiată la gât, care dădu explicaţii suplimentare. Cu gesturi largi, elocvente, având în spate uriaşul tablou din sala de şedinţe a Comitetului judeţean, în care un grup de pionieri întindeau buchete de flori unui bărbat în veston militar, cu mustaţa căruntă, nu altul decât losif Visarionovici Stalin, el le prezentă pe larg imaginea ogoarelor înfrăţite, a grâului verde, palid după asprimea iernii, vălurindu-se uşor sub zglobia pornire a vântului de primăvară, pe nesfârşitele întinderi fără haturi. - Să fim pregătiţi, tovarăşi, pentru această zi istorică! încheie delegatul. Aplauzele izbucniră puternic, o pală de vânt umflă perdelele, undeva trosni o uşă, fitilul urcă în lămpile atârnate pe pereţi, şi-n lumina brusc sporită, întreaga sală văzu că-n tabloul de pe perete, în spatele celor care dădeau flori genialului învăţător al popoarelor, şedea pitit un ins cu o grenadă în mâna. Aşa că, răsucind manivela telefonului şi aşteptând ca vocea centralistei să se lămurească din vacarmul de pârâituri, primul secretar se gândea, devastat de emoţie, că iată, marea zi sosise în sfârşit, şi în raionul Horeşti! Haturile dispăruseră peste noapte! Primul secretar al regiunii a ascultă fără să zică nimic. Calistrat Canache nu-l vedea pe cel de la capătul firului, dar, vorbind întruna, turuind necontenit, îşi spunea că, totuşi, tăcerea asta nu e în regulă, începu să se bâlbâie, să se poticnească, până-şi dădu seama că nu mai poate gândi. Atunci se întrerupse brusc. Receptorul rămase în continuare mut. O clipă Calistrat Canache crezu că la capătul firului nu mai era nimeni: primul secretar pusese telefonul pe masă şi ieşise din încăpere. Mai speriat ca înainte, asemenea unui copil lăsat singur în casă, şopti abia auzit Alo, alo! Trecură câteva clipe lungi, chinuitoare. Şi tocmai când se pregătea să aşeze telefonul în furcă, buimăcit cu totul, nemaiînţelegând nimic, continuă, te ascult! se auzi în receptor, atât de limpede, atât de aproape, că puţin lipsi să nu-l scape din mână. Nu mai găsi putere să continue, nu mai avea tăria entuziasmului dintâi, şi, după câteva bflbâieli, amuţi brusc. - Bine, măi tovarăşe, începu primul secretar, făcând-o pe supăratul, v-aţi gândit cine a făcut să dispară haturile dintre hotarele ţăranilor individuali? Calistrat Canache nu sesiză bucuria care răzbătea din vorbele celuilalt. - Dracul, tovarăşe prim! strigă el, înnebunit de frică.

BUFET SĂTESC

La vreo câtva timp după aceea, C.A.P.-ul din Vintileasa sărăci de tot. Datoria către Bancă sporise an de an, atingând, la un moment dat, incredibila cifră de 100 de milioane. Ca s-o dea înapoi, era nevoie de un secol şi ceva de trudă zilnică a întregului sat, ajutat din când în când şi de localităţile din jur. Primavara.de primăvară, noul preşedinte (cel vechi era schimbat în fiecare toamnă, ca incompetent) bătea săptămâni întregi pe la uşile Băncii judeţene pentru a obţine, în numele recoltei din acel an, un avans cât de mic. Cu banii luaţi, abia dacă reuşeau să-l plătească pe nea Vasile, paznicul C.A.P.-ului, fără de care sediul de mult ar fi dispărut de pe faţa pământului, furat cărămidă cu cărămidă, într-un an, li se tăie lumina. Din nenorocire, Guriţă Ghimpu, achizitor de pene la Floreşti, cel care-i mai împrumuta din când în când, n-avea pe moment disponibil lichid. A fost nevoie de intervenţia judeţului pe lângă întreprinderea de distribuire a energiei electrice pentru ca sediul să nu revină la vremea când Lenin nu lansase încă faimoasa învăţătură: socialism = puterea sovietelor + electricitate. Încetul cu încetul, C.A.P.-ul "Drum nou" dispăru definitiv, înghiţit de

62

cele din jur, mai bogate şi mai puternice. La început, judeţul îl uni cu C.A.P.-ul din Jiliştea. Drept urmare, sediul se mută în comuna vecină. Aici, în Vintileasa, rămânea doar ferma numărul doi. Superba clădire din cărămidă roşie, cu acoperişul din tablă zincată, căzu în paragină. Din cele douăsprezece încăperi, răsunând altădată de ţăcănitul maşinilor de scris, de trilurile telefonului cu manivelă, doar una era acum locuită. Celelalte fură golite de mobilă şi închise cu lacătul. Conducerea din Jiliştea se temea să nu li se fure pereţii, încăperea avea un telefon cu manivelă, o masă şi un dulap de fier, care nu se deschidea decât cu ranga. Cum nimeni nu-şi propunea acest lucru, uşa masivă, cu mâner de alamă, şedea mereu închisă. Cândva toţi se ştergeau pe picioare înainte de a păşi în sediu. Acum n-o făcea nimeni. Pe podele se întindea un strat de noroi uscat, gros de o palmă. Curtea largă, altădată plină de tractoare, căruţe şi camioane cu remorcă, rămăsese acum doar cu o şaretă fără roţi, căzută într-o rână. Falnicii plopi de la intrare fuseseră scurtaţi cu securea, îi pusese pe foc astă-iarnă nea Vasile, paznicul C.A.P.-ului, pentru că ferma n-avea bani de lemne. Apoi, la rându-i, C.A.P.-ul din Jiliştea se pierdu în imensitatea Asociaţiei inter-cooperatiste, "Viitorul azi" din Horeşti. Fostul sediu al C.A.P.-ului Vintileasa şi actualul sediu al fermei deveni biroul brigăzii nr. 142. Dispărură, ca intrate în pământ, şi telefonul, şi dulapul de fier, şi firma. Camera şedea pustie de luni întregi. Brigadierul Vasile Cloambă îşi ţinea acasă registrul cu evidenţa zilelor muncă. Totul dură până la venirea noului primar.Cum se trezi în fruntea satului, acesta, o persoană plină de iniţiativă şi mai ales de energie schimbă comuna din temelii. Drept urmare, Consiliul Popular se mută în clădirea, mult mai arătoasă, a cofetăriei comunale. Pe locul consiliului se amenaja un teren de horă. Astfel, fostul sediu al C.A.P.-ului deveni bufet. "Bufet sătesc", după cum preciza noua firmă, bătută peste cealaltă, dar fără s-o acopere cu totul. Lume multă, multă de tot, se aduna aici când era bere. Cum de se afla în sat c-a adus bere la bufet, era o altă problemă, o problemă grea, insolubilă aproape, pentru gestionarul Ghiţă Cristea, care, când vedea camionul trăgând la marginea şoselei, se albea la faţă. Berea asta era pentru el un adevărat coşmar. Îi amorţea mâna şi i se băşica podul palmei de câte capace trebuia să desfacă. După cum spunea el, tot camionul era de vină, cu platforma plină ochi, suficientă sieşi, trecând de-a lungul şoselei, prin faţa porţilor, zdrăngănind din sticlele fumurii şi bondoace. Şi poate nu atât camionul, cât mai ales şoferul, acel tip zburdalnic, cu cămaşa cadrilată, pe a cărui faţă se putea citi clar că e vorba de un om care aduce bere. Se aduna deci lume multă seara, curtea fostului C.A.P., cu fostele sale panouri de beton armat, pe care oţelarii de la Reşiţa îşi vedeau de treabă, vânturând linguroaiele lor pline ochi cu oţel peste plan, se umplea de lume. Şi cei din Vintileasa, bând bere şi privindu-i îndelung, se întrebau de ce sânt atât de veseli oamenii din fotografii. Şi după unii, mai proşti, e drept, din cei ce ziceau RADIU în loc de RADIO, ăia erau aşa de veseli, pentru că terminaseră prăşitul. Ce le păsa lor, puseseră sapele în cramă, dându-le cu gaz, să nu ruginească, şi se-apucaseră să se distreze cu linguroaiele acelea uriaşe! Ce altceva să facă de acum încolo până la toamnă, când venea recoltatul? După alţii însă, dintre cei veşnic cârtitori, C.A.P.-ul ălora mergea bine, nu ca al nostru, unde se câştigă doi lei la zi-muncă, şi la sfârşitul anului, în loc să iei, trebuie să dai, îşi făcuseră cu toţii garduri din fier forjat, vopsit cu bronz, să strălucească noaptea ca o pistă de aterizare, plantaseră în grădiniţa de la drum, printre flori, globuri viu colorate, băgaseră apă în casă, aveau şi televizoare şi frigidere. Şi de aia priveau atât de satisfăcuţi la ei, nenorociţii din Vintileasa, care n-aveau în localitate nici măcar o sifonărie cu program nonstop. Erau însă, cum se-ntâmplă de obicei, printre cei ce beau vârtos berea gălbuie, şi inşi mai luminaţi, cu băieţi pe la şcoli, care citeau ziarele sosite la magazinul sătesc cu două săptămâni

63

întârziere şi ascultau emisiunile postului de radioficare Jiliştea. Şi ei spuneau celor ce voiau să-i asculte sau, mai degrabă, celor ce puteau să-i asculte, deoarece pe căldură berea se urcă iute la cap, că bravii din panouri, deşi îngălbeniţi de vreme, străvezii aproape, că se vedea prin ei rugina tablei, întrezăreau acolo, în depărtare, ceea ce ei, cei din Vintileasa, atât de slabi cu politicul, nu puteau vedea. Adică, viitorul de aur al zilei de azi, mândre şi strălucitoare combinate argintind în soarele unei eterne după-amiezi, oraşe cu clădiri albe, pitite în păduri de verdeaţă.Aşadar, curtea fostului C.A.P. gemea de lume care bea bere, în picioare, la mesele din tablă ruginită, ca ciupite de vărsat, fără feţe de masă, pentru că gestionarul le ţinea în dulap, să nu se fure, şi pălăvrăgea în subţirimea întunericului de vară. Peste sat se revărsa în valuri parfumul de regina-noptii. Era un parfum greu, care te lovea şi te ameţea. Sub puterea lui, o femeie de-a lui Grigore Bratoşin, care se culcase cu ferestrele deschise, murise visând că lângă sat a deraiat un mărfar cu apă de colonie. Fusese, e drept, nu o noapte oarecare, ci una dinaintea ploii, când totul în aer stă nemişcat şi aşteaptă, o noapte când - şi asta o spuneau mai ales şoferii din Vintileasa - parfumul acela îmbăta. Din cauza lui se produseseră în zona satului şi câteva accidente grave de circulaţie. Un camion de lemne, de exemplu, venind din munţi, intrase în curba din centru într-o maşină plină cu artificii pentru pomul de iarnă, si, în răsturnare, artificiile luară foc prin explozie, de crezură cei din sat c-a venit revelionul. Pe o distanţă de un kilometru înaintea intrării în curbă, se plantaseră zeci de semne de circulaţie, toate semnele de circulaţie trecute în nomenclatorul Inspectoratului General al Miliţiei, de la DRUM ALUNECOS până la CAD STÎNCI. O ploaie de vară ştersese literele de pe câteva panouri. Astfel că, în loc de CURBĂ PERICULOASĂ, şoferii puteau citi, în plină viteză, CURBĂ PERIC. Ce analfabeţi! râdeau ei, văzând greşeala şi, râzând în hohote, intrând direct în maşina din sens contrar. Alarmată, miliţia declanşă în zonă câteva acţiuni-filtru, total spectaculoase, cu participarea presei şi a unor reprezentanţi ai oamenilor muncii din Vintileasa. Două maşini gălbui, cu număr obişnuit, barară şoseaua la ieşirea din sat. Toţi şoferii care veneau dinspre munţi erau puşi să sufle respectuoşi în băşica examinatoare. Nici unul n-o înverzi. Ciudat! ziceau miliţienii, cei testaţi dădeau semne evidente de intoxicaţie alcoolică, mergeau împleticindu-se, clătinau din cap prosteşte si, mai ales, erau extrem de fericiţi. Nedumeririle durară mult timp. Se făcură fel de fel de presupuneri. Cei de la Securitate, de exemplu, nu excludeau posibilitatea unei mâini străine. Se avansa ideea unei substanţe toxice date de agenţi americani paraşutaţi pe ascuns pentru a amorţi vigilenţa oamenilor muncii din zona subcarpatică. Asta până când cineva ghici că parfumul de regina-noptii era de vină. Şi atunci se propuse, pe căi competente, fireşte, adică de jos în sus, şi de sus tot mai sus, cu notele explicative de rigoare, să se introducă în toată ţara, alături de testul alcoolometric, şi testul parfumometric.La vreo câţiva ani, bufetul se mută într-o altă clădire, mai departe de şosea, la capătul unui drum desfundat de ploi, pe care câţiva clienţi statornici făcuseră, din bolovanii aruncaţi pe sosea de basculantele vitejeşti, o potecă îngustă. Venind din munţi, dintr-o excursie duminicală cu familia, primul secretar al judeţenei de partid trecuse prin Vintileasa. Hărmălaia de la bufetul aşezat pe o sosea de interes republican, pe care circulau intens şi oameni din alte judeţe, şi nu numai atât, dar şi din alte ţări, deoarece munţii intraseră în circuitul turistic internaţional, îl indignă nespus. Şi-n prima plenară de comitet judeţean, în cuvântul final, referindu-se la concursul "Fiecare localitate, cu fiecare zi mai curată, cu fiecare zi mai frumoasă", primul secretar relată pe îndelete, punând cuvintele în aer unul lângă altul, lăsându-le să-şi găsească locul şi să se liniştească la distanţe egale unul de altul, cu siguranţa omului care ştie că are în jurul

64

lui un spaţiu imens, în care poate da din mâini fără să se lovească de nimic, scena de la bufetul sătesc Vintileasa. - Parcă eram la împărţirea biletelor de sindicat, zise primul secretar, glumind, şi cei din sală, care aşteptaseră gluma, cunoscută gluma din cuvântul final al primului secretar, urcând până atunci pe firul amplei cuvântări, furisându-se prin conjuncţii, tropăind grăbiţi prin propoziţiile secundare, ca să ajungă, transpiraţi de fericire, în drumul larg, rnajestuos, al propoziţiei principale, se prăbuşiră deodată în hohote de râs. Şi când larma luă sfârşit, când ultima foiala dispăru sub privirile aspre ale tuturor, cei din Vintileasa, primarul şi secretarul consiliului, erau deja în picioare. Toată lumea se răsuci spre ei amuzată, păstrând încă amintirea zbenguielii dinainte, încă neântoarsă cu totul la gravitatea şi seriozitatea unei plenare, aşteptând ceea ce avea să urmeze, stând pe marginea acestui ceva, pe linia lui incredibil de subţire, ca spectatorii la o cursă aşteptată de după cotul şoselei. Şi ceea ce urmă întrecu toate aşteptările. - Voi ştiaţi că cei de la cooperaţie au pus gălăgia aia cu mici şi bere chiar în şoseaua naţională? întrebă primul secretar. Cei din Vintileasa, pieriţi cu totul, rotiră în jur o privire nedumerită, de oameni care nu numai că nu ştiau asta, dar în viaţa lor nu auziseră de comuna Vintileasa. Şi atunci, desfăcând braţul, primul secretar zise patetic: - Iată, nişte plutitori! Şi atât de exactă era observaţia asta, atât de mult se râse în sală de ea, atâtea priviri îi aţinteau amuzate, încât cei din Vintileasa, primarul şi secretarul, o luară spre sat pe jos, cale de 25 de kilometri, călcând furioşi peste pietre, trecând peste ape, urcând dealuri şi coborând în văi, într-o tăcere înverşunată, şi cum ajunseră în sat, se îndreptară glonţ spre bufet şi îl închiseră. ÎI ţinură aşa câtva timp, închis cu un lacăt ostentativ, revoltător în belciugul său încăpăţânat şi prostesc, apoi o mutară mai încolo, la capătul unei uliţe desfundate de ploi, dincolo de calea ferată Horesti-Vidra, şi în locul lui aduseră cabinetul politico-ideologic al comunei, care făcu din fostul sediu al C.A.P. şi din fostul bufet sătesc o clădire calmă, cu o firmă discretă în locul deşănţatei firme de mai înainte, cu acoperiş strălucitor din tablă zincată, cu trepte noi, severe, din piatră de râu. Perdelele albe, gingaşe, căzând uşor, ca în somn, la ferestre, îi dădeau un aer tăcut, răcoros, de studiu intens, de înaltă cugetare între pereţii acoperiţi cu carpete, deşi înăuntru nu se studia nimic şi nici n-avea să se studieze vreodată.

65

MECIUL

Meciul, declară secretarul cu propaganda, trebuie să se constituie într-o clară expresie a solidarităţii de clasă a ţăranilor muncitori din Vintileasa cu toate popoarele lumii. Şi meciul dintre "Avîntul-Vintileasa şi "Drum Nou"-Ţifeşti, decisiv pentru promovarea în campionatul raional, a fost ceea ce trebuie să fie: o indiscutabilă manifestare politică. Aceasta pentru că, două săptămâni înaintea lui, o uriaşă muncă de lămurire se năpusti, necruţătoare, asupra întregului sat. Cataclismul se declanşa în clipa cînd raionul conştientiza că, deşi întrecerea se apropia inexorabil, cei din Vintileasa şedeau cu mâinile în sîn. În consecinţă, o brigadă specială, condusă de secretarul cu propaganda, sosi în comună şi-i băgă în viteză pe cei din conducere. - Vintileşteanul, declară secretarul cu propaganda activului din Vintileasa, în şedinţa extraordinară convocată în chiar seara sosirii sale, la căminul cultural, sub lumina îngrijorată a unor lămpi cu fitilul scăzut, vintileşteanul are tendinţa de a ocoli afişele. Şi dacă el are această tendinţă, rod al unor prejudecăţi înrădăcinate de veacuri în conştiinţa lui, noi trebuie să-i ieşim în cale, să i le punem în faţă si să-l obligăm să le citească. Astfel, toate locurile pe unde ar fi putut trece în vreun fel cineva din sat, identificate cu ajutorul unei hărţi militare, fură împânzite cu afişe. Peste tot, pe zidurile căminului cultural şi ale magazinului sătesc, pe peretele bufetului, deasupra poliţelor cu sticle prăfuite de rachiu şi cutii de macaroane vechi, tari ca nişte tuburi de beton armat, pe vagoanele trenuleţului mixt Horeşti-Vidra şi pe obloanele tuturor camioanelor care treceau prin Vintileasa, puteau fi întilnite aceste elemente de bază ale propagandei şi agitaţiei. Un uriaş afiş fusese bătut în şipci prin dreptul lutăriei lui Toader Banu, pe unde trecea poteca pe care se furişau, noaptea, cei care mergeau să fure porumb de pe ogoarele înfrăţite ale colectivei. Intitulat Prin sport spre întărirea unităţii oamenilor muncii în lupta împotriva duşmanului de clasă! el înfăţişa doi fotbalişti de la două echipe săteşti adverse, cu tricourile improvizate dintr-o cămaşă de zefir căreia i se tăiaseră mînecile şi gulerul, cu chiloţi tetra vopsiţi într-un negru intens, tenebros, care, în loc să se dribleze, se ajutau unul pe altul, extrem de politicoşi, să conducă mingea spre poartă şi să bage gol. Conform planului întocmit de raion, afişele fură imediat sprijinite de agitatorii satului. Aceştia intrată în acţiune în noaptea de 30 spre 31 august prin lămurirea paznicului de noapte, Ştefan Tarba, pe eare-l scoaseră din şuba în care dormea pe prispa magazinului sătesc Vintileasa Vale, si - pînă în ziua marii întreceri - ceea ce nu reuşiseră să exprime afişele o spuseră autorii, în trecut, fotbalul era unul din instrumentele prin care clasele exploatatoare îşi menţineau stăpânirea asupra poporului. Proclamând ca unic scop al unei echipe înscrierea a cât mai multe goluri, burghezia încuraja spiritul de concurenţă sălbatică între oameni, - Homo homini lupus, încheiau agitatorii în cazul intelectualilor. - Adică să mori tu ca să trăiesc eu, adăugau ei în cazul ţăranilor muncitori. Se cunoaşte, de exemplu, că în perioada 1929-1933, meciurile se încheiau cu scoruri foarte mari. Lucru nu lipsit de semnificaţie dacă ne gândim că în această perioadă societatea burgheză a fost zguduită de una dintre cele mai puternice crize din istoria sa. Pentru a-şi asigura dominaţia, clasele exploatatoare nu se dau înapoi de la nici o ticăloşie. Astăzi, de exemplu, în ţările marşalizate, jucătorii n-au alt scop decât învingerea adversarului. Publicul, în mare parte alcătuit din bancheri şi moşieri, dar şi din unii oameni cinstiţi, înşelaţi de propaganda mincinoasă, îi sprijină aplaudându-i când înscriu. În socialism lucrurile s-au schimbat radical. Scopul unui meci nu este de a băga goluri, ci de a contribui la unitatea dintre cele două echipe care, alcătuite din muncitori şi ţărani săraci, nu pot lupta una împotriva alteia. De aceea, în timpul unui meci nu trebuie să

66

se vâre goluri. Seară de seară, agitatorii, îmbrăcaţi în aşa fel încât să nu se deosebească de ceilalţi oameni ai satului, se făceau că se plimbă pe şoseaua Horeşti-Vidra cu mîinile la spate, trăgând în piept aerul pur al Vintilesei. Seara, cei din sat se adunau de obicei pe la porţi şi şedeau de vorbă. Stăruia în văzduh molcoma împăcare a toamnei. Soarele şedea să cadă dincolo de Măgură. Pe cerul albastru, pe care, câţiva ani mai târziu, avea să lase o dâră de neuitat primul satelit artificial al Pământului, clipeau stelele. Unele, dându-şi seama că e încă devreme, se stingeau imediat, să nu consume energie. Umbrele înserării, neavând altceva mai bun de făcut, se aşterneau pe pământ. Cîte un pionier harnic, trimis la cooperativă după fitil de lampă sau săpun de rufe, dădea Bună ziua, cu glas voios, cum învăţase la cercul Să fim politicoşi cu părinţii noştri şi cu ceilalţi oameni din sat. Fără ca cei ce tăifăsuiau să-şi dea seama, agitatorii, la un semn numai de ei ştiut, se apropiau de un grup din direcţii diferite şi intrau în vorbă. Conform celor 93 de feluri ale intratului în vorbă în munca de la om la om, un rol important, decisiv chiar, îl avea faptul de a interveni exact în acel moment când discuţia, în trecerea de la un subiect la altul, a ajuns în impas. Câteva secunde se face o tăcere stânjenitoare, un gol în care cei de faţă caută disperaţi primul cuvânt al noului subiect, dar tocmai ăsta nu e de găsit, şi toţi tuşesc stingheriţi, îşi dreg glasul, dau să spună ceva şi nu reuşesc. În acel moment, cu exactitatea cu care unii se aruncă de la trambulină, trebuie să intervină agitatorii şi să aducă vorba despre meci. Erau doar câteva secunde dintr-un stat de vorbă de câteva ore si nimerirea lor precisă deosebea un agitator talentat de unul genial.Conform planului dinainte stabilit, totul ieşi până la urmă foarte bine. Evident, meciul luă sfârşit cu 0-0, cornerele şi loviturile indirecte fură împărţite egal între "Avîntul”-Vintileasa şi "Drum Nou"-Ţifeşti, atacurile se desfăşurară rând pe rând, când la o poartă, când la alta, ajutorul prietenesc între echipe funcţiona din plin. Deposedai adversarul şi, după câţiva metri de înaintare cu mingea, te întorceai si i-o ofereai politicos. Unul dintre fundaşii Vintilesei, Gavrilă Borcea, băiatul lui Tache Borcea, ajută pe un atacant din Ţifeşti să dribleze vreo câţiva adversari şi chiar să înscrie, dar din nefericire golul nu fu validat. O mică problemă se ivi când se acordă un 11 metri celor din Vintileasa, dar ea se rezolvă imediat: ajungând cu mingea în careul advers, Toader Lăluci, băiatul lui Ionel Lăluci, o luă în braţe şi şezu cu ea aşa, fără să-i dea drumul, până când arbitrul, neavând încotro, dădu 11 metri şi pentru cei din Ţifeşti. Urale şi aplauze prelungite întâmpinară intrarea pe teren a celor două echipe. Din nucul aflat de cealaltă parte a terenului, înspre calea ferată, un băiat de-al lui Aurel Carabă strigă: Prin sport spre întărirea unităţii oamenilor muncii în lupta împotriva duşmanului de clasă! Prompt, întregul stadion prelua lozinca si o strigă cu energie, într-o tăcere solemnă, căpitanii celor două echipe citiră o chemare la luptă adresată sportivilor din toate satele lumii. - Unitate! Unitate! scanda imediat tot stadionul şi o ţinu aşa, lozincă după lozincă, trecând dintr-una într-alta, cu o asemenea viteză încât seninele de exclamare care le despărţeau nu se mai văzură. Tot meciul se constitui, de la un capăt la altul, într-o singură frază, arborescentă şi, la un moment dat, când unul dintre jucătorii din Vintileasa faultă şi, în semn de solidaritate cu cel faultat, se autoelimină de pe teren, fără să mai aştepte decizia arbitrului, spectatorii nici nu sesizară asta, ocupaţi cum erau cu descrierea situaţiei jalnice a negrilor de pe plantaţiile de cauciuc.Tocmai când întregul stadion urmărea un nou balon cu heliu înălţat de pionieri, Vasile Şotrolea, căpitanul echipei "Avîntul”- Vintileasa şi cel mai bun jucător de pe teren, se trezi cu mingea la picior, în acel moment el se gândea în altă parte, avea de cosit a doua zi, şi trebuia să se scoale de dimineaţă, şi simţindu-şi glezna atinsă de acea rotunjime de piele, prima lui pornire fu să sară în sus, de parcă mingea ar fi vrut să-l

67

muşte, În următorul moment însă, îşi dădu seama că totul e pierdut. Până atunci, asemenea tuturor jucătorilor de pe teren, se ferise de balon pe cît putea. E drept, îl primise deja de două ori: o dată trimis de un adversar, şi a doua oară, pasat din greşeală de un coechipier. Dar de fiecare dată, într-o străfulgerare, îl respinsese puternic, trimiţîndu-l cît mai departe. Ultima oară, de exemplu, şutase atît de tare, dar mai ales atît de înspăimântat că s-ar putea să nu mai scape de el, că balonul zburase peste calea ferată, peste casa lui Tache Scocîlcă şi peste sârmele de telegraf, oprindu-se într-un camion care se întorcea de la Horeşti, unde transportase clandestin nişte uluce. Ştia din experienţă că importantă, decisivă chiar, era acea fracţiune de secundă în care respingeai mingea automat, fără să te gândeşti, fără a-ţi da timp să realizezi că eşti în posesia ei. Pentru că, imediat ce realizai asta, nu te mai puteai opri până ce nu driblai pe toţi adversarii şi băgai gol. Cum fusese cu gândul aiurea, acest moment trecuse şi, dându-şi seama, deodată, că e în posesia mingii, îşi scăpă cu totul de sub control. Brusc invadat de o bucurie uriaşă, strălucitoare, se trezi împins înainte, către poarta adversă. La un moment dat, sesizând catastrofa, încercă să arunce mingea cât mai departe, dar nu reuşi, mingea se depărta de el câtiva centimetri si se întoarse înapoi, sfioasă. Şi atît de puternică era pornirea de a dribla şi de a se năpusti spre poarta adversă că, de încordare, îi crescu brusc temperatura, pielea i se subţie şi i se usca, prinzând să foşnească misterios, ca mătasea, se crea în jurul lui un puternic cîmp magnetic, şi câteva cosoare zburară spre teren din buzunarele celor din primele rânduri. Văzîndu-l năpustindu-se către poartă, întregul stadion îngheţă de spaimă. O tăcere imensă se lasă peste deal, peste viile care urcau, ruginite, până sub poalele pădurii, peste întregul sat, o tăcere atât de mare, încât uriaşul seismograf de la Vidra începu să dea semne neliniştitoare, structura de beton a podului de peste Putna trosni uşor, şi-o raţă sălbatică, plutind peste stadion către Mediterana, uită să mai dea din aripi şi bufni de pământ, stârnind un nor de praf, la câţiva metri de tribuna oficială. În această linişte se auzeau doar foşnetul steagurilor în bătaia uşoară a vântului şi scrisul harnic al corespondenţilor voluntari, care relatau de zor, pe carnetul corespondentului sătesc, cu creioane Pionier, desfăşurarea reprizei a doua. Azvârlit înainte ca un bolid, Vasile Şotrolea se lăsa cu totul în seama acelei porniri năpraznice. Voinţa nu-l mai asculta, şi întreg trupul îi era scăldat de acea fericire a omului care nu mai trebuie să răspundă de el însuşi. Mai apucă să vadă gestul schiţat al unui coechipier de a-i ieşi înainte şi a-l deposeda de balon şi faţa schimonosită de uimire a antrenorului, profesorul de geografie, Tudorel Laduncă. Din fericire, la câţiva metri de poartă, cu un ultim efort, găsi puterea de a coti. Şi-n timp ce stadionul răsufla uşurat, si chiar în unele locuri se auziră, e drept, timide, unele lozinci, Vasile Şotrolea depăşi poarta şi, driblând întruna, trecu pe lingă tribună, prin via lui Ghiţă Cocoş, prin Pădurea Satului, oprindu-se istovit, prăbuşindu-se la pământ, după ce lăsase în urmă Milişauţii de Sus, Moskova şi Murmansk, tocmai în Alaska.

68

UŞA

Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor de vreo oră. Cocoţaţi pe scuipătoarele de metal, ca pe nişte scaune de bar (toate băncile sînt ocupate, până şi pe lada de gunoi se află cineva: o fată tristă de la Matriţe), şi bălăngănind din picioare, facem mare haz de tot ce se întâmplă în jur. Fumători înrăiţi, stacojii de încordare, umblă din om în om cerşind o ţigară. Câte unul se face că vrea să le dea: se caută prin buzunare, trage afară o legătură de chei, o pioneză, un bilet de tramvai perforat, o batistă în dungi şi le pune alături, tacticos, ca la o expoziţie a bunurilor de larg consum, se pipăie preocupat, se scormoneşte, se strofoacă, se saltă de pe bancă, de parcă o clipă i-ar fi trecut prin gând că s-a aşezat pe pachetul de ţigări, şi, dacă poate rămâne serios până la sfârşit şi nu pufneşte în râs, înnecându-se, cu ochii cît cepele sau dacă celălalt, prinzându-se că-i luat la mişto, nu pleacă înjurând, mai găseşte putere pentru o mutră deznădăjduită: vai, ce tâmpit sînt cum de nu mi-am dat seama, azi e una din zilele când îmi uit ţigările acasă! Pe băncile arhipline, instalate pe coridor după îndelungi discuţii în şedinţe (mană cerească şi băncile astea, altfel ce dracu' am mai discuta), cei de la Forjă, numai în maiouri, cu braţele înflorite de tatuaje (la ei lucrează Florin Stănoaie, primul pe întreprindere în materie de tatuaje, chiar şi unui subinginer i-a făcut unul: o grăsană veselă, răsfăţându-i-se pe tot pieptul), se joacă de-a-mpinsul jos. Clipind ştrengăreşte, unul dintre ei se năpusteşte cu fundul în tot rândul. Rândul se clatină primejdios. Rezultatul e previzibil. Insul din celălalt capăt, care visează cai verzi pe pereţi, scobindu-se în nas, se trezeşte aruncat pe podea. Toţi se prăpădesc de râs. Trântitul nu se supără. Făcând mare haz, sare în sus şi, fără să se scuture de praf, dă şi el cu fundul în cei rămaşi pe bancă. Aceştia însă se ţin bine. Aşa că de multe ori dacă ajunge să cadă ceva apoi asta e mai degrabă banca decât cei care stau pe ea.Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor. Tragem din ţigările puturoase, aşteptând, sceptici, să vedem cum o s-o scoată la capăt Stratulat. Căci, am uitat să spun, cum ne-am văzut pe coridor, Stratulat s-a şi apucat de un lucru la care se chinuie de mai mult timp: să-şi înveţe ucenicul, noul lui ucenic - un chiulangiu adormit, cu urechile murdare, de prin Moldova - să dea fum pe nas. Băiatul e în secţie de numai câteva săptămâni, pentru o calificare la locul de muncă, dar ştie deja să înjure mai ceva ca unul care e în producţie de la începuturile regimului de democraţie populară. - Bă, ăsta are stofă de meseriaş în el! strigă mândru Stratulat în dimineaţa când ucenicul se apucă să înjure atât de complet si amănunţit strungul care nu pornea, că toată lumea din jur se oprise să-l asculte încântată. - Să vedem! am zis noi, cum se descurcă şi la alte lucruri mai grele, înjuratul strungului e o floare la ureche pentru un începător cu o anume dexteritate. Şi, într-adevăr, scosul fumului pe nas nu prea merge. Şi asta pentru că Stratulat se încăpăţânează să susţină că prima etapă e oprirea respiraţiei. Că el aşa a învăţat când era ucenic. O fi învăţat, treaba lui, dar erau alte vremuri, puterea maselor populare nu se consolidase, şi viata în satele si oraşele patriei nu cunoscuse încă înflorirea din strălucita perioadă pe care o traversam, perioada care va intra în istorie, pentru totdeauna, sub numele de epoca Ceauşescu. Acu, iată! metoda lui nu dă roade: elevul scoate fum pe orice vreţi, numai pe nas nu. În tot acest timp, Ilie Stamate ne cerşeşte cotizaţia. Nici n-am apucat să ne aşezăm bine pe scuipătoarele înalte, ca pe nişte scaune de bar, că, hop si el! cu cotizaţia lui nenorocită. Acum treaba lui cum îşi petrece timpul din afara producţiei, eu nu mă amestec, dar de un lucru ar putea şi el

69

să-şi dea sama, că-şi bate gura de pomană. - N-am măi, face Nichifor, fără prea mare convingere, înduioşat de milogeala nesfârşită a celuilalt, crezi că dacă aş avea nu ti-as da, Doamne fereşte! Şi ca să nu existe vreun dubiu, Nichifor îşi întoarce buzunarele pe dos, bună ocazie de a le mai curăţa, că de mult avea de gând s-o facă, dar tot amânase. Ilie Stamate nu se lasă. Cotizaţia si iar cotizaţia! repetă el ca un apucat. Din când în când se opreşte şi-i mai arde câte un Dumnezeii mă-si la adresa funcţiei sale. Am impresia că nu-l prea încântă. Adică ce mai încolo şi încoace, nu-l încântă deloc. Pentru că, să stăm şi să judecăm puţin. Cui i-ar conveni ca tocmai când îi e omului lumea mai dragă, să se înfiinţeze şi să-i ceară cotizaţia. Dar lasă că aşa-i trebuie. Şi dacă nu-şi vede de treabă, îl vom alege şi delegat la conferinţa municipală, să stea acolo cu fundul pe scaun, fără să pună strop de băutură în gură, o zi întreagă, de dimineaţa până seara. Căci, am uitat s-o spun, Stamate e om de treabă, dar are un obicei tâmpit. Uite, de pildă, să zicem că eşti la un bal pe întreprindere. A trecut cu bine partea întâi (moment poetic organizat de Cenaclul secţiei Lăcătuşerie, nişte versuri pe care nu-i bine să le reciti pe lângă vreun câine: cît de blând o fi el, se repede să te rupă!), cei din orchestră îşi zdrăngăne instrumentele, ca să se dea şi ei mari, lumea se pregăteşte de dans şi, dacă nu le trăzneşte prin cap organizatorilor să mai pună la cale ceva înfiorător, jocuri distractive, de exemplu, ai toate motivele să fii fericit. Căci fata pe care ai agăţat-o în timpul primei părţi, atent să nu te vadă cei din prezidiu, cu încântătorii ei ciorapi trei sferturi, parfumată şi tapată ca şi cum s-ar fi dat cu glaspapir, chicoteşte la glumele tale, ducându-şi, ruşinoasă, batista la gură. Muncitoare la Fabrica de Confecţii, ea e dintre cele aduse la bal cu autobuzul, în cadrul schimburilor culturale dintre întreprinderile noastre. La un moment dat, spre îngrijorarea tuturor, acestea s-au întrerupt. Motivul? După câteva manifestări cultural-educative de acest gen, două dintre invitate au rămas însărcinate. Cei de la Confecţii le-au zis a lor noştri: Bă, păi noi vă dăm fete să le dansaţi nu să le lăsaţi gravide! Până la urmă treburile s-au aranjat: chemaţi la direcţiune şi luaţi din scurt, vinovaţii s-au angajat imediat să le ia de neveste. Şi deodată, cum stai şi-i dai înainte cu expunerea teoriei tale despre victoria proletariatului în întreaga lume, furişînd mîna, ca din neatenţie, spre mijlocul fetei, spunându-ţi, tot numai o apă, acu-i acu, dacă nu mă pălmuieşte, mă jur că în viaţa mea n-o să mai fac aşa ceva! îl vezi îndreptându-se spre voi, ferindu-se politicos din calea dansatorilor, pe Ilie Stamate. Cu acel aer fix care-ţi spune că nu mai e scăpare: roind în jurul tău ca un avion de vânătoare, el nu se va lăsa până nu-i vei face cunoştinţă cu fata. Dacă nu-i faci, poţi să-ţi iei adio de la seara pentru care te-ai pregătit o săptămână întreagă: Stamate se va lansa în tot felul de aluzii subtile, că vai ce serioşi ne-am făcut, că, vai, când suntem cu domnişoare drăguţe ne prefacem că nu mai cunoaştem oamenii! Va afişa tone de zâmbete misterioase, se va bălăngăni prosteşte într-o parte şi-n alta, că, la un moment dat, facându-ţi-se lehamite, vei ceda: îi prezinţi fata. Dar abia acum începe Stamate să arate de ce poate fi în stare, întâi şi-ntâi că nu se lasă până nu-i pupă mâna. Neînvăţată cu aşa ceva, fata se dă înapoi, ca un cal speriat. Stamate, cu gura după ea. Fata îşi trage mâna în jos, ferind-o, parcă Stamate ar vrea să i-o muşte. Stamate i-o înşfacă şi i-o ridică în sus. Fata chiţăie, moartă de ruşine. - Vai, nu mă privaţi de o asemenea plăcere! Se izmeneşte Stamate. După ce, în sfârşit, îi pupăfetei mâna, înălţându-i-o până în dreptul creştetului, Stamate trece la partea a doua a programului său. Că la ce fabrică îşi depune domnişoara activitatea cotidiană? - La Confecţii, intervii tu brutal, dându-i să înţeleagă c-ar fi cazul să ia cît mai repede distanţă. Stamate se face că n-a auzit.El continuă să fie nespus de fericit că întreţine o discuţie extrem de interesantă cu domnişoara care-şi depune activitatea cotidiană la Fabrica de Confecţii. - Mai ştii,

70

poate că Stamate e cu momentele vesele, zice Nichifor, poate că a primit de la organizatori sarcina revoluţionară de a o face pe prostul. - A... la Fabrica de Confecţii! exclamă el, uimit. Interesant, foarte interesant! Cunosc şi eu pe cineva acolo, unul Tase, mic şi roşcat, nu se poate să nu-l ştiţi, Tase de la Croit. Şi dăi înainte, s-o convingă pe fată că-i imposibil să nu-l ştie pe Tase, Tase de la Croit, care pe lângă faptul că e scund şi roşcat, l-a mai pus dracu’ să fie şi o cunoştinţă de-a lui Stamate, tovarăşul nostru de echipă. Aşa că atunci când s-a pus problema - la ideea mea şi a lui Nichifor - de a-l alege pe Stamate responsabil cu cotizaţia, întreaga adunare a votat entuziasmată. - în sfârşit, şi-au zis cu toţii, Stamate o să dea de dracu'.Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe scuipăturile înalte ca nişte scaune de bar. Nu departe de noi, pe coridorul cît o şosea naţională, găzduind amiezele de fotbal dintre secţii, se repară o porţiune de asfalt. Doi inşi cu pantalonii suflecaţi, goi până la brâu, pe cap cu coifuri din ziar, lipăie prin apa murdară, târând după ei, în scârbă, nişte roabe hodorogite. Lângă cazanul cu smoală, sub care duduie un foc năpraznic, alţi câţiva inşi plimbă alene, dintr-o parte într-alta, o lopată de pietriş. În dreptul Strungăriei, lume, ca la bâlci! Se râde pe rupte. Din când în când, câte un ins se desprinde din înghesuială şi începe să dea cu pumnii în peretele de placaj: e fenomenal! răcneşte el printre hohote, e fenomenal! Eu, Nichifor şi ceilalţi ne dăm jos de pe scuipătoarele de metal, înalte ca nişte scaune de bar, şi o luăm alene într-acolo. De la Matriţe iese un muncitor mai în vîrstă, un pensionar reangajat, trăgând după el, din greu, dar cu hărnicie, un cărucior cu plăci de plumb. Din spate împinge, veselă nevoie mare, arătîndu-şi pulpele sănătoase, Tanţa, o fetişcană renumită în întreprindere că se gâdilă uşor. Chicotind uşor, Tanţa sare pe platformă, pitindu-se după dealul de plăci. Căruciorul devine brusc mult mai greu. Omul se întoarce intrigat. Descoperită, Tanţa moare de râs. - Du-te dracului! îi zice ea lui Nichifor care, în trecere pe acolo, nu scapă ocazia s-o ciupească de fund. Fără prea mare interes însă, mai mult din rutină.- Te-ai cam îngrăşat, remarcă Nichifor, cercetând-o competent.- Crezi? cade pe gînduri Tanţa şi, lăsînd baltă căruciorul, dă fuga să se privească în oglinda de la spălător. - Gata, i-am vârât mortu-n casă, conchide Nichifor, în timp ce ne vârâm mai în faţă, lovind cu coatele în dreapta şi-n stânga, fără a uita să spunem, extrem de politicoşi, pardon! pardon! în mijlocul aglomeraţiei, Marinică de la Forme, pe care toată lumea îl strigă, prăpădindu-se de râs, Piţigoiul, se joacă cu Mona, o căţea pripăşită prin întreprindere. Marinică îi vâră căţelei sub nas, pe neaşteptate, o bucată de pâine. Speriată, aceasta se trage înapoi schelălăind. - Dacă eşti proastă, n-ai decât să mori de foame, o s-o mănânc eu, că-s mai deştept, zice Marinică. Şi ca să-i facă în ciudă căţelei, muşcă ostentativ din bucata de pâine. Cei din jur participă din plin cu păreri şi rânjete. Desigur, Nichifor ar avea si el ceva de spus în această chestiune. N-apucă s-o facă: fluierând vesel, cu basca pe o ureche, vine dinspre Hale, în mare viteză, Costinaş, cu faimosul lui electrocar. Sărim în lături, înjurând furioşi. Femeile ţipă fericite, nebuniile, nebuniile, nu vezi că dai peste oameni?! Cu un gest scurt, bărbaţii îi tuflesc basca pe urechi. Fluierând mai departe, cu ţigara în colţul gurii, Costinaş se îndreaptă spre capătul coridorului, descriind pe ciment opturi complicate. La chestia asta - trebuie s-o recunoaştem - e maestru. Nimeni n-are curaj să se ia cu el. Cum vine în întreprindere unul nou, Costinaş îl caută imediat şi-l provoacă la întrecere: hai să vedem, zice el, care dintre noi descrie mai multe opturi cu electrocarul, fără să intre în perete, ai cinci opturi avans!Răsucind volanul în dreapta şi în stânga, ca un as ce e, Costinaş atinge uşor, abia simţit, vasul cu plante ornamentale de lângă panoul de onoare. Huruind adânc, vasul se prăbuşeşte în ţăndări. Costinaş se preface încurcat: scărpinându-se după ceafă, sare jos din electrocar, fluieră admirativ la proporţiile dezastrului, apoi dispare în secţie,

71

lovind uşa cu piciorul, să bubuie de perete şi să se sperie lumea. În urma lui, nea Popoacă de la Matriţe sare pe electrocar şi, făcându-ne cu ochiul, îi strică acceleratorul. Toată lumea moare de rîs gândin-du-se ce mutră o să aibă Costinaş cînd va vedea că nu mai poate pomi electrocarul.Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor şi ne plictisim de moarte. E doar 12, până la sfârşitul programului mai sînt trei ore, trei ore mari şi late. - Pun pariu, zice deodată Stamate, că dacă cineva nu închide uşa aia, o să ne cadă-n cap toată şandramaua. Uşa aia e uşa dinspre stradă, masivă, din fier forjat, toată numai sticlă. O folosesc doar oaspeţii de seamă: primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi ştabii de la Bucureşti. Unii spun că a intrat pe ea şi Ceauşescu. De aceea, uşa asta stă tot timpul închisă cu cheia. Acum câteva minute am văzut-o pe femeia de serviciu măturând treptele. Probabil că ea a uitat-o deschisă. Sau poate n-a închis-o bine. Mă rog, n-are importanţă! Important e că, în curentul care s-a stârnit, uşa se loveşte întruna de perete. Bang, bang! face sticlăria. Şi la fiecare izbitură, întreaga clădire tremură din toate încheieturile. Pe coridor, vântul îţi taie răsuflarea. Toată lumea se ţine cu mâinile de măsele. Ghemotoace de hârtie, mucuri de ţigări alunecă în viteză pe podele. Flutură zgomotos afişele desprinse din pioneze. Câte un muncitor mai în vârstă, înjunghiat de curent, se întrerupe din taifas şi răcneşte cît îl ţin puterile: - închide bă, uşa aia, că intrăm cu toţii în spital! Umflate de vânt, fustele femeilor se ridică până la gât, ca nişte paraşute. Au, au! ţipă ele încântate, trăgându-le în jos. Noi, să murim de râs nu alta! Ca să le speriem şi mai tare, ne facem că ne uităm atenţi, şi că, apoi, le comentăm, în capul scărilor s-a ivit Lenuţa, secretara directorului, fosta noastră ucenică. A trimis-o şeful să vadă ce se întâmplă. Zadarnic strigă ea la noi. Nimeni nu-i dă atenţie. O pală de vânt îi umflă rochia. Ţipând veselă, Lenuţa o rupe la fugi. Dracu' ştie ce i-o mai spune directorului! O şuviţă de ciment, desprinsă din tavan din cauza zguduirilor, cade pe ceafa lui Stamate. Acesta înjură de mama focului. - Să ştii că de-o mai ţine mult aşa, coşmelia asta cade pe noi, zice el. - Nu cred c-o să cadă, îşi dă cu părerea Nichifor, dar se vede clar că nici el nu prea crede ce spune. - Ba o să se dărâme, se bagă în vorbă Nicolae. - Bine, bine, încheie Nichifor, care n-are de gând să facă din asta un cap de ţară. Ceilalţi însă au şi început să se contrazică. Disputa devine rapid palpitantă. Imaginaţi-vă o uşă masivă, cu marginile din fier forjat, lovind puternic în perete. De fiecare dată întreaga clădire se clatină din temelii. Pe pereţi, tablourile joacă într-o parte şi-n alta mai ceva ca la cutremur. Din tavan plouă cu var şi nisip. Un nor de praf înecăcios pluteşte în aer. Clădirea rezistă însă. Rezistă, pare-se, şi uşa. Deşi sticla zdrăngăne asurzitor, iar prin unele locuri chitul a început să cadă. Toată întreprinderea moare să vadă cine va ceda mai întâi: uşa sau clădirea. Deja s-au format două tabere: adepţii clădirii şi adepţii uşii. Unii zic, înroşindu-se de furie, că mai mult ca sigur uşa va ceda. Că, deşi pare atât de fragilă, clădirea va rezista, a rezistat ea si la cutremur, d-apoi la o nenorocită de uşă. Ceilalţi îi contrazic la fel de îndârjiţi. Dimpotrivă, clădirea va ceda, fiecare izbitură îi slăbeşte structura de rezistenţă. Că uşa, fireşte, e din sticlă, dar o ţine fierul forjat şi, în consecinţă, poate să se lovească de perete până la sfârşitul vieţii, dacă uşile au viaţă, şi tot n-o să păţească nimic. Ne contrazicem înverşunaţi, ne certăm, dar toţi aşteptăm cu sufletul la gură clipa când se va prăbuşi peste noi coşmelia! Doamne, ce catastrofă o să fie! Ne vom strica de râs, nu alta!

72

FATA BABEI ŞI FATA MOŞNEAGULUI

Potrivit unei Hotărâri a Comitetului Central al Partidului, cursurile de alfabetizare se încheiau în fiecare an cu lectura în cor a unui text din tezaurul marii noastre culturi. Festivităţile cuprindeau, desigur, şi alte momente semnificative. Baza rămânea însă respectiva lectură. Era şi ca un fel de premiu, susţineau adepţii acestui moment, membrii Catedrei de alfabetizare prin procedură de urgenţă de la Universitatea bucureşteană. Elevii vor împărtăşi astfel satisfacţii estetice de neuitat. Alegerea textului nu era însă un lucru atât de simplu cum părea la prima vedere. Bucata trebuia să întrunească atât exigenţe de conţinut, cât şi de valoare literară, în plus, ea urma să răspundă şi unor sarcini politico-educative ale perioadei. Pentru anul şcolar 1950, Comisia centrală de alfabetizare, alcătuită din reprezentanţi ai Ministerului Agriculturii, ai Ministerului învăţământului, ai Cooperaţiei de Consum şi ai Direcţiei Securităţii Statului, se opri asupra lucrării Fata babei şi fata moşneagului, de marele nostru povestitor Ion Creangă. În luarea deciziei cântări greu faptul că în satele ţării se declanşase o amplă campanie de bună gospodărire a mijloacelor fixe ale G.A.C.-urilor. Cum printre cei mai neglijenţi cu averea colectivei se numărau ţăranii fără prea multă carte, comisia găsi de cuviinţă că hărnicia fetei moşneagului va fi un bun exemplu pentru toţi analfabeţii, indiferent de sex şi vârstă. Odată luată hotărârea, urmară măsurile necesare. Textul nu putea fi prezentat oricum. El îşi găsi locul într-o broşură trasă într-o sută de mii de exemplare. Pe lângă capodopera lui Creangă, broşura cuprindea şi învăţăturile care se desprindeau din text, o dramatizare pentru formaţiile de amatori din localităţile de deal, precum şi numeroase desene care ilustrau nemuritoarea poveste. Desenele o prezentau pe fata babei sub înfăţişarea unei chiaburoaice grase, cu o guşă dezgustătoare şi sâni de mărimea unor saci de porumb. În priviri i se putea citi fără echivoc ura de clasă. Fata moşneagului avea în schimb silueta mândră şi subţire a unei tinere ţărănci ridicate la lumină de viaţa nouă din satele patriei. Purta un batic menit a-i sublinia profilul moral şi ciorapi de bumbac semnificativi pentru deosebitul avânt luat de industria noastră uşoară sub conducerea înţeleaptă a partidului. Iniţial se hotărâse ca broşura să fie culeasă cu caractere cât mai mari şi mai groase, pentru ca ţăranii săraci, direct beneficiari ai acţiunii, să nu-şi strice ochii. Pe parcursul procesului tipografic se renunţă la această formulă. Muncitorii de la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii considerară un asemenea profund gest jignitor pentru ţărănimea muncitoare, cu care ei erau înfrăţiţi în luptă împotriva duşmanului de clasă. Astfel că povestea se bucură de cele mai frumoase litere pe care le deţinea tipografia, literele cu care se culegea, de obicei, învăţătura marxist-leninistă.Spre deosebire de alte sate ale ţării, Vintileasa avea deja o bogată experienţă în domeniul luminării definitive a ţăranilor ţinuţi până acum în beznă. În timp ce multe localităţi se chinuiau să pună la punct primele lecţii, Vintileasa se afla deja la al treilea an de alfabetizare. Cursurile se ţineau la şcoală, în sala clasei a şaptea, o încăpere cât un hangar, cu pereţii coşcoviţi de la apa scursă prin acoperişul spart, cu bănci bătrâne şi butucănoase, înflorite de bricegele multor generaţii. Sâmbăta seara, când aveau loc lecţiile, cei ce treceau prin dreptul şcolii puteau auzi, prin ferestrele larg deschise, voci neângrijite, răcnind cât puteau de tare, cum cerea programa, primele pagini ale Abecedarului: Ba-ba, Du-du. În lumina petromaxului se vedea, umplând pereţii, umbra voinică a învăţătorului, care se plimba încolo şi încoace, izbindu-şi palma cu tăişul liniei, ca şi cum ar fi bătut ritmul acelei învăţături greoaie şi pline de sudoare.

73

Prea multe lucruri deosebite nu se petrecuseră în cei trei ani de alfabetizare. Satul, gata să bârfească tot ce se întâmpla în cer şi pe pământ, avu puţine lucruri de ronţăit. În primul an se discuta mult despre Dumitru Suditu, un gospodar din Vintileasa Vale, care se înscrisese la cursuri cu întreaga familie. Entuziasmul lui dădu unora de bănuit - Te pomeneşti că i s-a promis un post de portar la Sfatul Popular, comentau cei ce primiseră cu mari îndoieli alfabetizarea, în care nu vedeau altceva decât o pregătire treptată pentru luarea pământului la colectiv. Oricum, Dumitru Suditu ajunse în scurt timp cel mai tare la geografie. Inspectorilor de la raion profesorul îl dădea drept exemplu de talent din popor care n-ar fi înflorit niciodată dacă la sate şi oraşe n-ar fi izbândit revoluţia socialistă. Domeniul lui cel mai tare, în care era pus să se afirme ori de câte ori venea vreun control, rămânea Mersul trenurilor. Consacrarea la acest capitol era, desigur, şi rezultatul muncii lui Vasile Gologanu, tânărul profesor de geografie. Acesta avea o încredere oarbă în rolul pe care-l putea juca în învăţământul de tip nou metoda deplasării cu trenul pe harta ţării. - Aici se văd - argumenta el directorului, un bătrânel care terminase facultatea înainte de război şi tremura de teamă că într-o zi se va afla că habar n-avea de noua faţă a patriei - nu numai cunoştinţele de geografie ale elevului, ci şi cultura lui generală, nivelul lui de inteligentă, chiar şi conştiinţa sa revoluţionară, pentru că mersul cu trenul într-un compartiment plin implică satisfacţia de a trăi şi munci în comun. O călătorie pe calea ferată e o experienţă ieşită din comun - continua profesorul teoria lui încâlcită, din care se înţelegea un singur lucru: că nu va trece mult şi vor putea călători cu trenul doar doctorii docenţi, academicienii şi deţinătorii Premiului Nobel. Şi aceştia doar pe liniile secundare. Speriat, directorul se repezi până la Floreşti, de unde se întoarse cu un Mers al trenurilor nou-nouţ, înfăţişând pe copertă o locomotivă care se îndrepta în viteză spre burta cititorului. Seara târziu, când se stinse şi larma tinerilor întorşi de la film, directorul îşi puse ochelarii şi deschise cartea. Mersul trenurilor - scria pe prima pagină, ca şi pe copertă. Speriat, dădu repede foaia, şi privirile îi căzură pe Indicaţii asupra modului de utilizare a volumului. Le citi cu atenţie, cum citi şi costul biletelor, şi lista haltelor de importanţă secundară, şi excepţionalele condiţii oferite de garniturile internaţionale. Spre dimineaţă, când ajunse la preţul cărţii, descoperi că parcursese Mersul ca pe un roman. Neliniştit, se întoarse la Indicaţiile de călătorie şi le citi atent, obsedat să nu-i scape vreo idee, rămânând după fiecare pagină, să mediteze dacă ele se potriveau cu cele observate în călătoriile sale cu trenuleţul mixt Floresti-Vidra. Unele lucruri corespundeau, altele nu. Cele mai multe însă îi erau complet străine. Şi directorul şcolii, tremurând de oboseală, cu ochii înroşiţi de fumul lămpii cu gaz, avu revelaţia condiţiei sale de om care nu va călători niciodată cu acele trenuri ireale, de vis, după cum le spunea şi numele: Accelerat de noapte, Balt-Orient-Expres, tren internaţional. În schimb, Dumitru Suditu nu împărtăşea nici pe departe astfel de complexe. Călătoriile lui pe Mersul trenurilor erau o adevărată încântare. Clasa întreagă îl asculta vrăjită, în timp de tânărul profesor zâmbea triumfător. Elevul găsea imediat cele mai bune legături, cobora la timp în gara de unde urma să ia un alt tren şi, după ce citea până ştia pe de rost Tabelul de pe peron, se prezenta la ghişeul Informaţii. Aici o supunea pe funcţionară unui interogatoriu dur şi amănunţit din care biata femeie înţelegea că tânărul de dincolo de ghişeu purta în buzunarul de la piept o legitimaţie care i-ar fi făcut multe necazuri dacă ar fi cutezat să nu-i răspundă la vreo întrebare.Dumitru Suditu nu se intimida niciodată. Dacă un lucru nu era clar, năvălea asupra conductorului, pe care-l sâcâia atât de mult cu întrebările că, în cele mai multe cazuri, reprezentantul Căilor Ferate se refugia la toaletă şi se închidea pe dinăuntru. De aceea, în tren el ştia totul şi dădea oricui, chiar şi celor care nu doreau altceva decât să tragă

74

un pui de somn, informaţii de o exactitate copleşitoare. Şi ce legături există în gara Subcetate. Şi de ce stă trenul atâta la Ploieşti Vest Şi de ce merge rapidul încet pe porţiunea dintre Vărarul de Deal şi Vărarul de Câmpie. O inspecţie de la Bucureşti rămase atât de încântată de el că, la întoarcerea în capitală, îl propuse director adjunct în Departamentul Căilor Ferate.Cursul nu înregistra numai succese. El trecu şi prin momente dificile. Cel mai grav avu loc cu un an în urmă, când nu numai conducerea şcolii, dar şi cea a comunei o băgară pe mânecă. Cursul dura un singur an. Promoţia anterioară îl absolvise cu brio. Dumitru Suditu le aduse organizatorilor şi o diplomă de merit. Elevii de anul acesta nu erau nici mai buni, nici mai răi decât cei dinainte. Primele litere ale alfabetului merseră perfect. Şi deodată, când nimeni nu se aştepta, cursanţii se împotmoliră la litera D. D mare de tipar şi d mic de mână, cum spunea Programa. Nimeni nu putea explica poticneala la o literă de o asemenea banalitate sau, cum susţinea învăţătorul, lipsită de orice personalitate. Se putea ea compara cu P, litera partidului şi a păcii? Sau cu S, litera lui Stalin, marele învăţător al popoarelor? Şi totuşi, elevii nu puteau trece de ea nici în ruptul capului. Nu numai că nu reuşeau s-o scrie, liniile caietului de caligrafie fiind incapabile să cuprindă fondul mare, chiaburesc, al literei respective sau gâtul subţire şi înalt, care trecea mereu peste linia de sus, ba chiar peste marginea caietului, dar nu izbuteau nici măcar s-o pronunţe. Cuvintele din abecedar, da-da, di-di, du-de, în care intra litera buclucaşă, se opreau în gâtul elevilor, sărind afară numai după sforţări penibile. Şi atunci însă, ca nişte cârpe, dat fiind ca le lipsea coloana vertebrală, D-ul, litera care ţinea cuvântul în picioare. O inspecţie de la raion rămase complet buimăcită când învăţătorul, tot numai o apă, raportă că au ajuns doar la litera D. Doar la D ? Nu se poate! făcură membrii brigăzii. Alte comune au terminat deja alfabetul, pe raion se stă foarte bine, s-a ajuns în medie la R, iar pe regiune, la M Am fost chiar şi felicitaţi. În consecinţă, raionul prelua direct desfăşurarea cursului, învăţătorului din sat îi luă locul o echipă alcătuită din profesori universitari de elită, specialişti în psihologia ţăranului sărac, special constituită spre a fi trimisă în locurile unde alfabetizarea se poticnea. Cu toate eforturile echipei, elevii nu reuşiră să treacă de litera D ba mai mult, speriaţi de chinul la care erau obligaţi, unii începuseră să lipsească, ascunzându-se când erau căutaţi pe acasă. Abia spre toamnă, când anul de alfabetizare se apropia vertiginos de sfârşit, regiunea, sesizată de întâmplare, aprobă să se sară peste litera D şi să se facă rapid, printr-o concentrare a tuturor forţelor, restul alfabetului.Lectura în cor a poveştii lui Creangă stârni o reacţie unanimă. Cei din bănci începură să înjure furioşi pe curva pe babă care-l toca la cap pe moşneag. Cât despre acesta, toţi erau de părere că un asemenea mălai-mare greu mai poţi întâlni pe pământ. - Păi eu, în locul lui, i-aş fi ars o bătaie soră cu moartea, declară Vasile Calistru, un flăcău bătrânior, pe care nimeni nu izbutise să-l însoare. Despre fata babei şi fata moşneagului se discuta mai puţin. Căzură de acord că fete ca ale moşneagului se găseau tot mai puţine în ultimul timp. Cât despre fete ca ale babei n-avea nici un rost să se mai vorbească. Gemea pământul de ele! Atât baba cât şi moşneagul îl lăsară rece pe Costache Câmpureanu. Citi prima parte a poveştii fără nici un interes. Cazuri în genul celor relatate în text se întâlneau cu zecile în sat şi în împrejurimi. Babe care-şi cicăleau moşnegii. Moşnegi proşti sau poate înţelepţi, care le lăsau în plata lor. Fete leneşe şi fete harnice. Se şi întreba, urlând povestea în cor, alături de ceilalţi, de ce scrisese asta Ion Creangă şi mai ales de ce-i ziceau, doar pentru atâta lucru, marele nostru povestitor. Păi el putea să relateze vreo cincizeci de asemenea cazuri fără a pretinde să rămână în istoria literaturii. Ar face-o şi pe gratis! Îl lăsa indiferent şi hărnicia cu care fata moşneagului curăţase cuptorul, îngrijise părul şi spălase căţeaua.

75

- Ia te uită, tâmpita, cu ce şi-a putut pierde vremea, îşi spuse el morocănos, privind pe fereastră şi gândindu-se că dacă mai ţine timpul frumos s-au dus dracului lemnele pe care aranjase să le fure din Pădurea Statului. Când însă, la întoarcerea spre casă, fata moşneagului găsi părul încărcat de roade şi cuptorul plin de plăcinte, Costache Câmpureanu ciuli urechile. Povestirea devenea interesantă. Şi în timp ce se îndreptau rapid spre final, el se întrebă deja dacă prin sat sau prin împrejurimi nu se găsea cumva ceva asemănător părului şi cuptorului din poveste. Da, ştia el ceva în acest gen. Era vorba de un cuptor din marginea izlazului, rămas acolo de la o casă care arsese. Cât despre peri neângrijţi, ăştia erau în sat cu duiumul! Dar, mă rog, nici părul, nici cuptorul nu meritau osteneală. Pere se găseau în sat peste tot, iar plăcinte îi făcea nevastă-sa de o sută de ori mai bune nu numai decât cuptorul din poveste, dar şi decât Cuptorul de Aur din Bucureşti. Când însă căţeaua îi dădu fetei salba, Costache Câmpureanu simţi că-l trec toate sudorile. Un asemenea exemplar era şi în satul lor. Un animal costeliv, pripăşit pe la marginea pădurii, de care toată lumea se întreba cum de n-a murit până acum. Cei ce treceau pe drum se distrau zvârlind în ea cu crengi şi bolovani. Unii o ademenea cu bucăţi de mămăligă, şi când animalul se apropia, îi ardeau una în burtă. Căţeaua fugea schelălăind. Nu prea departe însă, pentru că după numai câţiva metri, se oprea si, punându-si botul pe labe, îi privea fix. Asta îi umplea pe toţi de o veselie nebună, îl amuza şi pe el, pe Costache Câmpureanu, pentru că era comportarea unui animal tâmpit. Acum însă, citind povestea, îşi dădea seama că tocmai ciudăţenia asta spunea că era vorba de un animal neobişnuit. Odată ajuns la o asemenea concluzie, Costache Câmpureanu privi în jur neliniştit Era imposibil ca şi altora să nu le fi trecut prin cap isprăvile căţelei din marginea pădurii. Cei din sală răcneau mai departe povestea. Pe faţa niciunuia nu se putea citi, că în acel moment, mintea îl ducea la năstruşnicul animal. Costache Câmpureanu se mai linişti. La sfârşitul lecturii, se vârî şi el în discuţie, înjura de mama focului, da din mâini, îi contrazicea. Se gândea că astfel va abate atenţia celorlalţi de la partea a doua a povestii. Şedea ca pe ghimpi. Ar fi plecat de îndată, dacă nu s-ar fi temut că va da bănuit. Ori de câte ori cineva ieşea afară i se făcea rău. Dar insul respectiv se întorcea după câteva clipe. Fusese doar până la WC! La un moment dat, scandalul atinse punctul maxim. Doi inşi şedeau să se încaiere pe chestiunea dacă Sfânta Vineri era sau nu o femeie bine. Profitând de hărmălaie, Costache Câmpureanu o şterse din clasă. Merse direct acasă, aproape alergând, înşfacă o găleată de apă, o bucată de săpun, un prosop şi porni spre pădure. Inima sta să-i plesnească. Dacă i-o luase cineva înainte? Dacă animalul, plictisit să tot aştepte, se mutase în marginea altui sat? Căţeaua era la locul ei. Costache Câmpureanu se opri şi o cercetă atent. La o primă vedere, părea un câine obişnuit. Dar dacă te uitai mai bine, n-aveai cum să nu observi nişte ciudăţenii. Luminiţa din priviri, de exemplu. Sau colţii strălucitori de albi. Văzându-l, căţeaua dădu s-o rupă la fugă. Costache Câmpureanu era pregătit pentru asta. Scoase din buzunar o bucată de mămăligă. Animalul veni gudurându-se. Şi se gudură, scâncind dulce, şi cât timp celălalt o spăla şi o şterse cu prosopul. Când termină, Costache Câmpuneanu îi dădu drumul şi se întoarse acasă. De emoţie nu închise un ochi toată noaptea. Cum se lumină de ziuă o luă spre marginea satului. Căţeaua îi ieşi în cale lătrând bucuroasă. Şi tot lătrând intră în pădure. Costache Câmpureanu o urmă. Merseră aşa mult timp. La un moment dat căţeaua se opri în dreptul unui copac şi începu să hămăie răsunător, în scorbura lui, Costache Câmpureanu zări salba de aur.Noaptea, Costache Câmpureanu fu arestat sub acuzaţia că tine legătura între chiaburii satului şi bandele de legionari din munţi. Anchetatorii făcură mare haz când el le povesti, cu lux de amănunte, cum spălase căţeaua şi cum aceasta, drept răsplată, îl

76

dusese la salba de aur. Mult mai târziu, după revoluţie, Costache Câmpureanu, erou al luptei anticomuniste, ceru să-si vadă dosarul de la Securitate. Parcurgându-l, descoperi un lucru care-l lăsă cu gura căscată: anchetatorii nu-l citiseră pe Creangă!

77

ALEGERI LA PARTID

Şedinţa începu destul de târziu. Cu puţin înaintea orei stabilite se constatase că n-aveau urnă. - Daţi-o dracului! strigară vreo câţiva din fundul sălii, neliniştiţi că şedinţa se lungea. Ne-aţi promis că într-o oră suntem înapoi! Da, aşa era, trebui să recunoască secretarul organizaţiei de partid pe Uniunea Artiştilor Plastici, se angajase că alegerile n-or să ţină prea mult: "Cât ai ieşi până în fundul curţii, să borăşti după chintalele date pe gât". Îi minţise, e drept, dar n-avusese încotro: numai aşa reuşise să-i scoată din bufetul Uniunii, situat la subsolul clădirii, lângă depozitul de artă pusă în slujba poporului. N-o să dureze mai mult de un sfert de ceas, v-o jur! puteţi chiar lăsa paharele pe masă, nu s-atinge nimeni de ele. - Şi dacă între timp cei ce nu s-au trecut în partid ne beau vodca?! obiectară cei din bufet, convinşi, o dată în plus, de tragicul adevăr că un membru de partid are mai multe belele decât avantaje. Secretarul se angaja ferm că pe durata alegerilor bufetul va fi închis.- Poate renunţăm totuşi la urnă, se aplecă secretarul spre delegatul Comitetului Central, un ins scund şi sfrijit, amintind în mare parte de Lunacearski. Delegatul nici nu voi s-audă. Urna reprezenta cheia democraţiei interne de partid. - Gata, s-au dus vremurile când alegerile se făceau prin ridicarea mâinii. A venit ora respectării până în cele mai mici amănunte a democraţiei de partid. Şi democraţia de partid, repet, se întemeiază pe urnă. După vreo jumătate de oră de căutări, găsiră, în sfârşit, cheia democraţiei interne de partid: o cutie de pantofi împrumutată de la magazinul de încălţăminte de peste drum. Delegatul Comitetului Central ezită un pic. Cutia era de pantofi de damă.- Puteaţi găsi şi voi una de pantofi bărbăteşti, le reproşa el celor ce-o aduseră, doi membri ai biroului, laureaţi ai Premiului de Stat. Să fim mulţumiţi că ne-au dat-o şi pe asta! răspunseră ăia, ziceau că e cerere mare de astfel de cutii în ultimul timp, de când au început adunările de dare de seamă şi alegeri. Argumentul îl convinse pe delegat. Era o abatere de la statut, desigur, dar ei, reprezentanţii Comitetului Central, aveau dezlegare pentru aşa ceva. Important era ca secretul votului să fie asigurat. Or din acest punct de vedere cutia corespundea perfect: încăpătoare, pentru că, din greşeală, întreprinderea producătoare făcea ambalaje mult mai mari decât media pe ţară, ea înfăţişa, de o parte şi de alta, un pantof din care se ridica, mândru şi sfidător, un picior de damă. După ce urna îşi găsi locul pe masa prezidiului, se dovedi, o dată în plus, talentul politic al organizatorilor. Preţ de vreun sfert de ceas, adică exact timpul în care, de regulă, cei din sală, încă nevenindu-le să creadă că se află aici şi nu la bufet, se foiesc încolo şi încoace, încercând zadarnic s-o şteargă, pentru că uşa e închisă. Preţ de vreun sfert de ceas deci, sala şezu într-o tăcere exemplari Era ceva atât de straniu în această linişte că secretarul, brusc intrat în panică, se gândi o clipă dacă nu cumva adunarea punea ceva la cale, ceva extrem de grav din punct de vedere politic. Trecuse, cu ani în urmă, printr-o situaţie asemănătoare. Şedinţa începuse într-o tăcere de moarte. Cei din prezidiu, în frunte cu delegatul Comitetului Central, încercau emoţii cumplite. Urma punctul cel mai greu al alegerilor: votarea comisiei de propuneri. Aici se făcea totul. Aici se aranjau candidaţii stabiliţi de centru cu vreo lună în urmă, după verificări şi răsverificări. Şi tocmai când secretarul, întrebând dacă mai are cineva vreo propunere, se pregătea să anunţe sistarea listei, de undeva din fundul sălii ţâşni o mână. La vederea ei cei din prezidiu simţiră că-i ia cu frig. Când, urmându-i, se ridică în două picioare şi deţinătorul ei, Viorel Păunescu, simţiră că-i ia cu cald. Viorel Păunescu era încruntat şi, mai grav, perfect treaz. - Tovarăşi, începu el pe un ton solemn şi, într-un fel, neobişnuit, pentru că de obicei se adresa tuturor, fără excepţie, cu, puiuţilor dragi, tovarăşi, vreau să ridic aici o problemă de o extremă

78

gravitate, o problemă care ne priveşte pe noi toţi. Cei din sală se răsuciră spre vorbitor. Erau înăcriţi la culme, gata să voteze orice, inclusiv excluderea din partid a întregului partid, pentru că n-apucaseră să bea nimic de dimineaţă, îmi fac datoria de membru de partid, de comunist, din a aduce la cunoştinţa întregii adunării, a întregii organizaţii, că tovarăşul secretar, dând dovadă de o atitudine subiectivist-voluntaristă, a luat de unul singur o hotărâre care încalcă grav statutul, normele vieţii interne de partid. Pe cei din prezidiu îi treceau toate sudorile. Catastrofa era inimentă. şi cea mai bună dovadă era faptul că Viorel Păunescu folosea un limbaj politic incredibil de corect. Vorbea mai ceva ca un secretar cu organizatoricul! Tovarăşi, continuă el, tovarăşul secretar a decis cu de la sine putere, fără consultarea organizaţiei, ca pe timpul şedinţei bufetul să fie închis. Supun adunării două propuneri. Prima: deschiderea neântârziată a bufetului. A doua: sancţionarea celui vinovat cu vot de blam cu avertisment. Spre norocul secretarului, a doua propunere nu fu votată. După aprobarea primei (în unanimitate!), întreaga adunare generală se năpusti, pe scară în jos, spre bufetul de la subsol. În sală nu mai rămaseră decât el şi delegatul Comitetului Central. La întoarcerea de la bufet, comuniştii organizaţiei erau atât de beţi că nimeni nu-şi mai amintea ce se întâmplase în prima parte. Cu chiu cu vai, prezidiul îi convinse să nu se mai ia totul de la capăt, cum susţineau cu toţii, invocând, prin răcnete disperate prevederile statutare, dar mai ales indicaţiile secretarului general al partidului. Uită de propunere şi Viorel Păunescu, atât de beat la întoarcerea în sală că, până la sfârşitul adunării şi chiar mult timp după aceea, nu realiză că se află la o adunare de dare de seamă şi alegeri. Astfel se explică şi de ce, spre surprinderea tuturor, până la sfârşitul şedinţei nu scoase un cuvânt: era convins că, beat fiind, nimerise la o întrunire a cultului adventist, interzis prin lege.Liniştea de acum avea însă un alt motiv. Toată lumea privea fascinată piciorul care urca, zvelt şi aţâţător, din pantoful de pe cutie. Era un picior de damă cum nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci. Şi era normal să fie aşa, o dată ce el nu corespundea realităţii. Fusese realizat de designerii întreprinderii, ca să nu plătească drepturi de autor, prin combinarea unui picior dintr-o revistă porno cu unul dintr-o publicaţie de luptă împotriva varicelor. Unii se întrebau, invidioşi, cum reuşise să redea pictorul respectiv acel zbor inefabil al unui picior de femeie din strânsoarea delicată a pantofului. Alţii se gândeau dacă nu cumva aveau în faţă esenţa conceptului de picior de damă. Erau însă şi dintre aceia care, mergând pe firul piciorului în sus, ajungeau cu imaginaţia în teritorii complet incompatibile cu o adunare de dare de seamă şi alegeri. Evident, lipsea Nicolae Paşcanu. Din câte se şuşotea prin sală, acesta era la bufet. - A zis că bea o vodcă pe timpul dării de seamă, dar la alegeri vine fără discuţie, deşi nu s-a hotărât încă dacă să-şi dea sau nu votul fostului secretar -explică un ins cu părul lung şi slinos atunci intrat în sală, care susţinea, în acelaşi timp, că el l-ar fi întrebat: - Da’ de ce nea Paşcanu, ce ţi-a făcut? Nu mi-a făcut nimic, zicea ăla c-ar fi zis Paşcanu, dar n-a dat în viaţa lui o ţuică. A' dracului Paşcanu! râseră vreo câţiva de prin fundul sălii, trăgând rapid, cu inteligenţa caracteristică breslei, o concluzie de o inestimabilă valoare: bufetul era totuşi deschis! Graţie acestui raţionament simplu, la îndemâna oricui, în câteva clipe sala se goli pe jumătate. Darea de seamă îl critica pe Nicolae Paşcanu, alături de alţi douăzeci şi şase de inşi, pentru că nu-şi plătea la timp cotizaţia de partid. N-apucă secretarul să termine de citit lista, că vreo câţiva inşi se şi ridicară şi ieşiră pe furiş afară. Odată ieşiţi nu se mai opriră până la bufet, unde-i spuseră lui Nicolae Paşcanu c-a fost criticat. Câteva clipe mai târziu, tocmai când darea de seamă, salvată din hăţişul vieţii interne de partid, se îndrepta cu toată viteza către raportul Artei la Marele Congres, în sală îşi făcu apariţia Nicolae Paşcanu, cu faimoasa lui bască ţuguiată, cu bluza alburie de atâta purtat, dar

79

mai ales de atâta dormit, pentru că, beat fiind, confunda mereu trezitul cu culcatul, şi seara, în loc să-şi scoată bluza, o punea pe el. Şchiopăta uşor, pentru că nu demult, cu vreo lună în urmă, îşi scrântise piciorul. El însă credea că merge aşa pentru că e beat. În puţinele sale clipe de luciditate, realiza că-şi scrântise piciorul şi hotăra ca a doua zi să meargă la policlinică. Ca să nu se îmbete, îi spunea neveste-si să-l scoale în zori. Din nefericire, oricât de dimineaţă l-ar fi trezit nevastă-sa, el tot reuşea să se facă pulbere înainte de a-şi aminti că-şi scrântise piciorul. Aşa cum arăta, buhăit din cap până în picioare, cu pletele căzându-i pe umeri în şuviţe slinoase, se îndrepta categoric spre masa prezidiului. Comentând întâmplarea, unii aveau să fie de părere că Nicolae Paşcanu mergea într-acolo fără să-şi pună problema ce va face în clipa când, izbindu-se de masă, va constata că nu mai poate merge mai departe. Alţii, care pretindeau a-l cunoaşte mai bine, susţineau că acesta venise de jos, de la bufet, ca să-l ia la-ntrebări pe secretar, pentru că-l criticase în darea de seamă. Cei mai mulţi - şi aceştia aveau dreptate - erau de părere că Nicolae Paşcanu nici nu-şi dădea seama unde se află. Că, de fapt, el o pornise către bar să mai ceară o vodcă, dar în loc s-o ia înainte, cum ar fi trebuit, o pornise înapoi, spre sala de şedinţe. - Bine, bine, răspundeau ceilalţi, să admitem că-n materie de direcţie s-a putut înşela, pentru un ins în starea lui nu-i nici o deosebire între nord şi sud, tot poli se cheamă că sânt, dar ce te faci cu scara pe care trebuia s-o urce înainte de a ajunge în sală. - Nici o problemă, replicară primii, nu uitaţi că şi barul are câteva trepte, e drept, de lemn, şi mult mai puţine şi mai mici decât cele care duceau spre sala de şedinţe, dar Nicolae Paşcanu, în starea care-l stăpânea ar fi fost gata s-ajungă şi pe Everest, fără să-şi dea seama că demult a ieşit din bar.- Alo, tovarăsu' ce-i cu dumneata? făcu delegatul CC-ului, mai mult intrigat decât indignat. Nicolae Paşcanu se opri, îşi potrivi băscuţa, şi, mijindu-şi ochii, întrebă cu blândeţe: - da* mătălică cine eşti? - Cum cine? sări secretarul, tovarăşul e de la partid. - De la partid? Adică de la sector? - Nu, nu de la sector, răspunse secretarul, jumătate supărat, jumătate amuzat de nepriceperea celuilalt, tovarăşul e de la Comitetul Central, e adjunct de şef de secţie. - Adică adjunctul tovarăşului Dedea? încercă să se lămurească Nicolae Paşcanu. Dedea, casierul Uniunii, era omul cu banii. Nicolae Paşcanu se gândea să se potolească şi să se întoarcă înapoi la bufet. Adjunctul tovarăşului Dedea îi impunea un deosebit respect. - Nu, omule! continuă secretarul, deja uşor agasat, mai ales că sala chicotea pe rupte, dânsul e adjunctul tovarăşului Radu. - Aaa! făcu, brusc luminat, Nicolae Paşcanu, pe tovarăşul Radu îl cunosc, dar pe tovarăşul ăsta nu.. - Scuză-mă, se răsuci el spre delegatul Centrului, dar nu te cunosc. Uite, te rog să mă ierţi, dacă vrei cad şi în genunchi.- Nu-i nevoie, tovarăşe Paşcanu, zise reprezentantul Comitetului Central, vădit impresionat. Între timp însă, Nicolae Paşcanu îi întorsese spatele şi o luase spre uşă. Deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, se răsuci brusc, şi, apropiindu-se de prezidiu, îi suflă delegatului în faţă: - De unde eşti matale? - Din Tumu Severin, răspunse prompt, aproape fără să-şi dea seama, reprezentantul Comitetului Central. - Din Turnu Severin?! se miră Nicolae Paşcanu. Fain oraş! Am avut acolo o expoziţie. Mamă-mamă, ce beţie i-am mai tras cu ocazia vernisajului! Un pluton de miliţieni a fost mobilizat să nu ne aruncăm în Dunăre îmbrăcaţi. Atât de piliţi eram. Da pe matale nu te cunosc, nu te cunosc şi pace! chicoti Nicolae Paşcanu, luând-o către uşă bodogănind: - Uite, mă duc acum la secretarul de partid, să-mi spună el cine eşti mata.Cu toate eforturile prezidiului, adunarea generală îl alese în unanimitate pe Nicolae Paşcanu secretar cu organizatoricul în noul birou, precum şi delegat la Conferinţa pe Capitală.

80

81

MARMURA

Câţiva ani mai târziu, geologii descoperiră în Vintileasa Deal un imens zăcământ de marmură. Descoperiră, e un fel de a spune, pentru că zăcământul se vedea cu ochiul liber. Ca să-l descoperi nu-ţi trebuiau nici instrumente, nici facultatea de specialitate, nici măcar cinci clase elementare, îţi trebuia pur şi simplu să nu fii chior. Şi cum cei din Vintileasa (cu câteva mici excepţii, fireşte) nu sufereau de aşa ceva, se putea zice, fără a greşi că zăcământul era un lucru ştiut până şi de cei din burta mamei. De fapt, el nu era altceva decât un gorgan aflat la câteva sute de metri de Pădurea Statului. Un strat subţire de pământ ascundea cu greu albul strălucitor al marmurei. Astfel că nu numai cei din Vintileasa, dar şi cei din satele vecine puteau deosebi, în zilele cu soare, şuviţele despletindu-se din vârf până la poale. Dacă ar fi fost poeţi, le-ar fi comparat cu nişte fâşii de zăpadă proaspătă, neatinsă de paşii tulburători ai iubitei. Cei din Vintileasa nu scriseseră în viaţa lor versuri şi nici n-aveau de gând s-o facă, astfel că, ori de câte ori marmura îi orbea cu albul său strălucitor, ei nu făceau nici o metaforă. Duceau mâna la ochi şi înjurau. Erau şi unii care susţineau că, trecând pe lângă ridicătura respectivă, simţeau în oase un fel de răcoare. Medicul şef al dispensarului comunal îi avertiză însă, că era vorba de un început de spondilită anchilopoetică.La început, geologii nu dăduseră nici o atenţie gorganului. Ei se aflau în zonă, de vreo lună de zile, pentru a descoperi un zăcământ de fier, semnalat de toate hărţile României, de la cele didactice până la cele militare. N-aveau de unde să ştie însă că acesta pur şi simplu nu exista. Hărţile care-l menţionau fuseseră falsificate în scopuri propagandistice. Nemulţumit de activitatea din acest domeniu, Tovarăşul îşi amintise că, pe vremea tinereţii sale revoluţionare, când lucrase ca activist în această regiune, toată lumea vorbea de un zăcământ de fier care traversa munţii dintr-o parte într-alta. - Hărţile au fost întocmite superficial, încheiase el. Geografii pricepură imediat nuanţa. Astfel că, în câteva zile doar, toate hărţile României consemnau deja, cu linii cât mai groase, ca să se vadă, existenţa uriaşului depozit de sub Carpaţi. Pentru a-l descoperi, geologii apelară la metoda devierii magnetice. O luară pe jos de la Horeşti spre Vidra, străbătând cu busola în mână vii, livezi, haturi, râpe şi pâraie. Păşeau fără să se uite unde pun piciorul, atenţi doar la tresărirea acului. Acea mică, aproape imperceptibilă zvâcnire era pentru ei importantă, şi nu locul pe unde călcau. Nu descoperiră nimic, deşi indicaţiilor Tovarăşului le veni în sprijin folclorul din zonă. Chiar de la început geologii se confruntară cu prezenţa a numeroase basme, poveşti şi legende în care se vorbea despre un anume împărat de fier. Institutul de Etnografie şi Folclor confirmă printr-o adresă că acest element ar putea exprima, în planul conştiinţei populare, ceva în legătură cu fierul. Documentul nu era însă atât de clar cum s-ar fi aşteptat geologii. El semnala în basmele şi legendele din regiune şi o frecvenţă neobişnuită a simbolului Pădurea de Aramă.Geologii şezură în zonă mult mai mult decât trebuia. Dacă zăcământul de fier era o realitate discutabilă, vinul era una axiomatică, în aşteptarea tresăririi ştiinţifice, geologii îşi concentrară întreaga activitate pe teritoriul comunei Vintileasa. Şi, pentru că la un moment dat, Bucureştiul începu să dea semne de nerăbdare, ei semnalară zăcământul de marmură. Fără prea mare entuziasm, fireşte, doar aşa, ca să nu se spună că n-au făcut nimic. Erau siguri că nimeni nu-i va lua în seamă.Spre surprinderea lor, Bucureştiul primi descoperirea cu un interes ieşit din comun. Cu puţin timp înainte, avusese loc Conferinţa Naţională a Uniunii Artiştilor Plastici, în cadrul ei, conducerea Uniunii se angaja la un proiect de o măreţie absolută: realizarea în marmură a uneHstorii a Mişcării comuniste şi muncitoreşti interne şi internaţionale, întreaga presă salută iniţiativa, însuşi Tovarăşul, în Cuvântul final, îşi

82

exprimă speranţa că realizările creatorilor plastici vor fi pe măsura măreţelor împliniri ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Numai că entuziasmul artistic se lovi de îndată, cum era şi firesc, de meschina realitate. Realizarea angajamentului cerea o uriaşă cantitate de marmură. Comitetul de Stat al Planificării dovedi imediat că n-avea de unde s-o scoată. Fireşte, s-ar fi putut apela la Fondul Naţional de Urgenţă. Acesta era un depozit păstrat pentru cazurile de urgenţă, cum ar fi, de exemplu, moartea neprevăzută a vreunui lider al Mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Din nefericire, în acel moment, nu se putea umbla la Fond nici în ruptul capului, în ultimul timp, în cadrul Mişcării muncitoreşti şi comuniste internaţionale crescuse îngrijorător numărul deceselor subite. Se exprimau chiar temeri cu privire la o posibilă epuizare a depozitului de urgenţă. Descoperirea din Vintileasa căzu, aşadar, ca o bombă. Toată lumea răsuflă uşurată. Se trecu imediat la acţiune. Comitetul de Stat al Planificării decise deschiderea exploatării. Trustul Minelor detaşă în Vintileasa pe cei mai buni mineri ai ţării. Şi astfel, într-o dimineaţă, satul se trezi în huruitul picamerelor şi în clinchetul optimist al automacaralelor. Zburdalnice basculante intrau şi ieşeau din incinta şantierului. Braţele macaralelor turn se mişcau alene, dar hotărât, peste gorganul în continuă descreştere. Şi când din el nu mai rămase decât un teren gol, brăzdat de şanţuri, îşi făcură apariţia artiştii. De fapt, nimeni din Vintileasa nu-i văzuse coborând din trenuleţul mixt Horeşti-Vidra. Nimeni n-ar fi putut jura că i-a zărit urcând dealul către tabăra ridicată pe locul răposatului gorgan. Ce se spunea despre venirea lor putea fi pus oricând pe seama blestematelor de zvonuri, fără de care Vintileasa nici nu şi-ar fi meritat numele. Se afirma, de exemplu, că majoritatea lor erau bărbaţi. Nişte zdrahoni pletoşi, cu priviri albastre, ţinând în colţul gurii pipe totdeauna stinse. Era o imagine de care vorbea tot satul. Dar nu-i exclus ca ea să fi stat sub influenţa unui film, dat recent la căminul cultural, despre viaţa grea a artiştilor din Occident. Printre bărbaţi se spunea c-ar fi fost zărite şi nişte femei. Vârâte în blugi strimţi şi peticiţi, şi purtând pe cap pălării de paie. În ce priveşte înfăţişarea, vorbele care circulau prin sat puteau fi oricând suspectate, însă referitor la ce-au făcut artiştii după coborârea din tren, nu mai încăpea nici o îndoială. Acest capitol se bucura de o clară dovadă materială: rafturile pustii ale bufetului. Pentru că, aşa cum se spunea în sat, cum puseră piciorul pe celebrul pământ al Vintilesei, artiştii se îndreptară spre bufet. E drept, nu fără unele complicaţii, în căutarea lor disperată, ei luară la rând halta, pivniţa căminului cultural, biblioteca comunală, ba chiar şi ghereta cişmelei din fata şcolii. De fiecare dată, plecând mai departe profund dezamăgiţi. Se înţelege că din ghereta cişmelei ieşiră scuipând. Simpla vedere a apei le stârnea greaţa. Ajunşi, în sfârşit, la bufet, ei dădură gata tot ce le căzu în mână. Ultima sticlă nimeri în mâinile lui Culai Haranga, sculptor celebru, laureat al Premiului de Stat pentru o statuie a lui Lenin de mărimea unui bloc de câteva etaje. Artistul fusese premiat nu pentru proporţiile lucrării, ci pentru că rezolvase cu brio una dintre cele mai complicate probleme ale operei: realizarea unei mâini leniniste de câteva tone, care, întinsă către Răsărit, cum cerea conducerea de partid, să nu se desprindă din umăr la un moment dat. Ar fi fost o catastrofă, desigur, nu atât pentru posibilele victime omeneşti, cât mai ales pentru gravele semnificaţii politice pe care le-ar fi căpătat ivirea unui Lenin ciung. După ce-şi turnase pe gât vreo zece sticle de secărică, rămase în bufet de pe vremea colectivizării, Culai Haranga se pornise să răscolească tot localul. Era în stare, susţinea el, să bea şi mercur, numai lichid să fie. Şi astfel descoperise, căzută în spatele bufetului, visinata de acum câtiva ani.Despre ce se petrecea dincolo de împrejmuirea de panouri, nimeni din sat n-ar fi putut afirma ceva precis. Drumul către pădure trecea chiar pe lângă şantier. Cei din Vintileasa vedeau un gard alcătuit din scânduri colorate. Era şi o poartă, la fel de

83

fistichie, deasupra căreia scria cu Utere arzătoare Tabăra Naţională de Sculptură. La amândouă capetele doi inşi vânjoşi loveau cu barosul un bloc de marmură. Din marmură săreau scântei. Fără a reprezenta un pericol pentru cei în trecere pe acolo, dat fiind că atât ele, cât şi bărbaţii, erau din vopsea. Curioşii aveau posibilitatea să-şi satisfacă plăcerea. Prin crăpăturile gardului puteau zări mai mulţi cetăţeni goi până la brâu tăind şi spărgând blocurile de marmură. Din nefericire, interesul ăsta nu ţinu prea mult. După câteva zile, cei din sat se plictisiră şi nu mai dădură nici o atenţie şantierului. Spun, din nefericire, pentru că mai târziu aveau să regrete indiferenta asta. La vreo lună de la deschiderea taberei, terenul fostului gorgan se umplu de o mulţime de bărbaţi şi de femei din marmură. Unii şedeau la nişte măsuţe scunde, cu picioare sfrijite, scriind de zor. Alţii se plimbau de colo până colo prin celule strimte, cu gratii de marmură, prin care se ghiceau, în depărtare, copaci de marmură. Printre cei ce scriau, absolvenţii şcolilor de partid, ar fi recunoscut imediat pe marii dascăli ai marxism-leninismului. Mulţi dinte oamenii din marmură mureau împuşcaţi sau spânzuraţi, strigând ceva din răsputeri. Rezemate de gard, puteau fi văzute uriaşe panouri cu fel de fel de scene, în unele, se vorbea de la tribună unor mulţimi de capete, în altele, se trăgea din plin în aceste mulţimi. Şi, deşi, tabloul prezenta extrem de limpede flăcările din capătul ţevilor, nimeni nu murea. Hărmălaia de pe şantier dură vreo lună şi jumătate. Vintileasa se obişnuise cu ea. Cum se obişnuise şi cu emisiunea prin care, seară de seară, Centrul de radioficare Jariştea le explica semnificaţiile politice ale taberei. Cum se obişnuise deja şi cu faptul că, de la debutul şantierului, nu mai găseai strop de băutură pe o rază de zeci de kilometri. Şi tocmai când praful, huruitul, foiala le deveniră ceva normal, ca şi plecatul cirezii la izlaz, ca şi şuieratul trenuleţului mixt Horeşti-Vidra sau dangătul clopotului în fiecare duminică, se treziră într-o dimineaţă izbiţi de o tăcere adâncă. Dinspre pădure nu mai venea nici un sunet S-or fi îmbătat azi-noapte ca porcii şi nu s-au deşteptat încă, îşi explicară cei rămaşi pe-acasă. Cei în drum spre pădure nu se putură stăpâni să nu se apropie de gard şi să nu se chiorască înăuntru. Pe şantier nu mai era nimeni. Ba mai mult, poarta era larg deschisă. Păşiră înăuntru cu sfială. Artiştii parcă intraseră în pământ. Rămăseseră în schimb sutele de bărbaţi şi femei din marmură, grămezile de panouri cu scenele lor complicate. Cum era şi de aşteptat, zvonurile prinseră să zumzăie prin tot satul. Care de care mai absurde. După unele, artiştii fuseseră arestaţi peste noapte şi trimişi în Deltă, la stuf. După alţii, urmare a unei sesizări anonime, un control inopinat descoperise o delapidare de câteva milioane. Se ajunsese până acolo, că unii susţineau nici mai mult, nici mai puţin, că artiştii o şterseseră peste noapte, preveniţi de iminenţa unui cutremur. Adevărul era însă altul. Şi destul de simplu. Cu puţin înainte de încheierea lucrărilor, la Bucureşti se desfăşurase Consfătuirea naţională a activului din domeniul propagandei şi culturii. La sfârşitul acesteia, Tovarăşul ţinu o amplă cuvântare consacrată Istoriei mişcării comuniste şi muncitoreşti interne şi internaţionale. Spre uluirea participanţilor, expunerea dădea peste cap tot ce se indicase până atunci în acest domeniu. Nimic nu mai era valabil. Cei din sală simţiră că leşină. Mulţi dintre ei publicaseră zeci de cărţi întemeiate pe concepţia Tovarăşului privind Istoria mişcării comuniste şi muncitoreşti. Acum întreaga lor operă se spulberase ca şi cum n-ar fi fost. Activul de propagandă era şi el îngrijorat. Trebuiau schimbate de urgenţă toate panourile, toate lozincile, toate broşurile de învăţământ politico-ideologic. Ca să nu mai spunem că se impunea o luare la mină a tuturor monumentelor, busturilor, denumirilor de străzi şi plăcuţelor comemorative. Dintre toţi, cei ce îşi dăduseră deja doctoratul păreau mai liniştiţi. Dar nici ei întru totul, dat fiind că, în pauză, cineva lansase zvonul unei ample revizuiri a tezelor de doctorat. Se înţelege că, alarmată, conducerea Uniunii dispuse imediat

84

închiderea şantierului. Artiştii fură chemaţi la Bucureşti. O clipă se vehiculă ideea unei noi tabere, fundamentate pe noua concepţie. Dar Secţia de cultură a Comitetului Central îi sfătui să mai aştepte. Se lucra deja la un amplu program de transpunere în practică a tezelor din magistrala cuvântare. Uniunea Artiştilor Plastici avea să-şi găsească şi ea locul.Toate acestea le ştiură cei din Vintileasa mult mai târziu, abia după revoluţie. Şi nici măcar toţi, ci numai cei ce se apucară de politică. Aceştia înfiinţară în sat organizaţii ale partidelor istorice. Abia acum află Vintileasa că unii dintre cei pe care-i întâlneai la moară, la cosit, la fierărie şi la cumpăratul unei putini de brânză, nu erau oameni obişnuiţi, ca toţi ceilalţi, ci ţărănişti, liberali, social-democraţi. Viaţa acestora decurgea foarte simplu, îşi reluară disputele politice de acolo de unde le lăsaseră în 1948, când fuseseră interzise partidele. Cei tineri, atraşi de mirajul opoziţiei, plecară după câteva şedinţe. Bătrânii ăia şedeau să se încaiere pentru lucruri de care ei n-auziseră ui viata lor. Celorlalţi din sat întâmplările de pe şantier aveau să le rămână ascunse în mister toată viaţa. Unora, pentru că nu-i interesa, de fapt ce se petrecuse. Altora pentru că se luaseră cu treburi mult mai importante. Şi anume cu economia de piaţă. Câţiva inşi descoperiră mirajul Turciei. Îi urmă, nu peste mult timp, întregul sat. Duceau la Istanbul rulmenţi, ferăstraie, rindele, nituri pentru cazane cu aburi, şi se întorceau cu lăzi de whisky, cartuşe de Kent, sucuri artificiale şi şalvari modernizaţi, pe a căror dungă scria I Iove you! Consignaţiile înfloriră mai rău decât ciupercile. Dădeai de ele unde nu te aşteptai: în centru, la cişmea, pe locul fostei halte, şi în încăperea de la drum a cabinetului politico-ideologic al satului. Costache Câmpureanu deschise una la marginea drumului spre pădure. Se numea: Co-Cî SRL. Vindea: ţigări străine, rujuri de buze, alune americane, bikini şi apă potabilă îmbuteliată în Franţa. Vara, când turiştii dădeau năvală spre munţii Vrancei, şoseaua Floreşti-Vidra oferea imaginea unei crâşme de câţiva kilometri. Din sută-n sută de metri se întimpina un chioşc din scânduri ţipător vopsite, care vindea vin direct de la sursă. Sursa, adică butoiul, stătea la intrare. La apariţia clientului, gospodarul lua furtunul şi trăgea o cană de vin. În tot acest timp, butoiul era mângâiat cu diminutive gen: Goguţă, Nichipercea, Barbă Roşie, ba chiar şi Saddam Hussein. Plata: numai în valută!După câteva zile de ezitări, cei din sat descoperiră în şantier o adevărată mină de aur. Începutul îl făcu Vasile Lambru din Vintileasa Deal. De mai mult timp, acesta se chinuia să-şi facă rost de o poartă. Cum aşa ceva nu se mai găsea de mult în comerţ, el avu ideea de a lua de pe şantier un panou de marmură, de a-i prinde nişte balamale şi a-l pune la drum. Era o splendoare. Panoul înfăţişa Greva de la Lupeni. Întreg satul se perindă prin faţa casei lui Vasile Lambru, admirându-i poarta. Aşa ceva nu era nici la Bucureşti. Imediat, lumea năvăli pe şantier. Într-o singură după-amiază, nu mai rămase nici urmă de bust sau statuie. Ultimul lucru luat fusese faimoasa şapcă a lui Lenin, pentru care doi inşi din Vintileasa. Calistrat Loghin şi Virgil Vărzariu, fură cât pe-aci să se omoare. Birui Calistrat Loghin. Virgil Vărzariu se mulţumi cu un cărţoi de marmură despre care secretarul de partid al comunei, absolvent de Ştefan Gheorghiu, susţinea, fără să-l creadă nimeni, că e vorba de Capitalul lui Marx. Dar gospodarul nu de asta îl luase, ci pentru că avea nevoie de un bolovan pe care să-l aşeze, drept greutate, pe varza pusă la murat.La numai două zile de la închiderea şantierului, Vintileasa deveni de nerecunoscut. Dacă n-ai fi ştiut unde te afli, te-ai fi crezut în incinta Muzeului de Istorie a Partidului. Drept stâlpi de poartă, unii bătuseră în pământ statuile lui Marx, Engels şi Lenin. Drept podeţe peste şanţ, fuseseră puse fresce semnificative din lupta comuniştilor în ilegalitate. Unii înlocuiseră pereţii de la drum cu imagini din timpul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie.

85

Cei mai mulţi se fălesc şi în prezent cu operele luate de pe şantier. E vorba mai ales de cei care au avut norocul să pună mâna pe scene din munca paşnică a poporului român sub conducerea partidului. Gardurile lor înfăţişează oameni normali, care-si văd de treabă: ară, prăşesc, bat cu barosul, stau pe lângă strunguri. Unii n-au făcut nici o brânză. Sunt cei care au nimerit imagini din răscoala de la 1907. Cu toate strădaniile lor disperate, boii nu vor nici în ruptul capului să intre pe poartă. Cum îl văd pe celebrul ţăran cu părul vâlvoi, care ameninţa boierii cu furca, o rup la fugă. Şi nu se mai opresc până în marginea satului, în dreptul casei lui Cristian Bont, pe a cărui poartă unduieşte lucerna unui C.A.P. fruntaş.

86

CONVINGEREA

În dimineaţa zilei de 15 octombrie, douăzeci şi cinci de inşi din Vintileasa fură urcaţi într-un camion şi duşi să viziteze G.A.C.-ul din Ţifesti, o comună de peste deal. Era unul dintre puţinele mijloace care mai rămăseseră la îndemâna raionului în efortul disperat de a-i lămuri pe cei din sat să se înscrie în colectiv. În cei doi ani care trecuseră de la declanşarea campaniei de colectivizare, Vintileasa reuşise să dea gata aproape toate metodele de convingere a ţăranilor individuali asupra avantajelor muncii în comun. Mai aveau la dispoziţie, e drept, vreo câteva, ca, de exemplu, plastografierea semnăturilor, şi deci trecerea celor din sat în G.A.C. fără ca aceştia s-o ştie sau mutarea bornelor peste noapte, astfel ca a doua zi, Vintileasa să cadă în raionul vecin. Erau însă mijloace speciale, la care se apela foarte rar, în cazuri extreme, şi atunci numai cu aprobarea expresă a Comitetului Central.Din fiecare campanie, satul ieşea mult mai proaspăt, mult mai încăpăţânat în hotărârea sa de a nu se convinge. El străbătuse aproape neatins tulburele an 1952, când, timp de 365 de zile, formaţii artistice din raion şi din regiune susţinuseră de dimineaţă până seara programe revoluţionare adecvate, fără întrerupere şi pretutindeni în Vintileasa: pe scena Căminului cultural, la moară, pe carosabilul şoselei Floreşti-Vidra, în magazinul mixt Vintileasa-Centru, la raionul cel mai frecventat, Metalo-Chimice, la poarta unor gospodari cunoscuţi ai satului şi, în cazul celor de care depinde succesul colectivizării, chiar în bucătărie, în timp ce omul mânca. Artiştii apelaseră, în munca lor, şi la trenuleţul mixt Vidra-Floreşti, urcând la Vintileasa şi coborând la Jariştea, pentru a lua de acolo garnitura în sens invers, cu sprijinul controlorului, care avea indicaţia să stea în faţa fiecărui călător şi să-l întrebe de bilet cât timp dura spectacolul. O asemenea echipă, alcătuită din salariaţi ai Regionalei CFR, se luă după Vasile Tăcu din Vintileasa-Vale şi-l urmări pas cu pas, de la Vintileasa la Horeşti, şi aici, de la gară la Obor, unde omul mergea să cumpere un cal, interpretând întruna, terminând şi luând-o de la capăt, piesa într-un act "Măriuca se convinge".La fel trecu Vintileasa şi prin valul echipelor complexe de lămuritori, alcătuite din cei mai buni propagandişti orali şi în scris ai României noi, oameni care aveau în spate lungi şi grele experienţe în materie de convingere a ţărănimii sărace şi mijlocaşe. În aceste clipe puteau fi întâlniţi cei care trecuseră în G.A.C. comuna Milişăuţii de Sus, faimoasă în regiune şi în ţară prin credincioşii săi înrăiţi, aducând în sat şi distribuind din casă în casă biblii falsificate, în care cele zece porunci ale lui Moise fuseseră înlocuite cu principalele prevederi ale statului model al G.A.C., noaptea lui Cristos din grădina Ghetsimani, cu noaptea mijlocaşului înainte de a semna cererea fatală, iar învierea, cu ziua constituirii în Milişăuţii de Sus a Gospodăriei Agricole Colective "Drumul lui Lenin". Alături de ei sosiră şi acţionară în Vintileasa, luând gospodărie cu gospodărie, om cu om, apărând de obicei după masa de seară, când oboseala zilei şi frumuseţea înnoptării slăbesc luciditatea, făcând pe gospodar să încline către poezie, propagandiştii care convinseseră satul Iveşti, unul dintre cele mai bogate sate din ţară. Coborând din munţi sub formă de flăcăi săraci, membrii echipei reuşiseră să devină în scurt timp gineri ai celor mai de seamă gospodari ai satului şi, timp de un an, rânind la vaci, arând în câmp şi furând lemne cot la cot cu omul, sfârşiseră prin a implanta în fiecare casă concepţia marxist-leninistă privind cooperativizarea agriculturii. Un cuvânt azi, la masa luată în câmp cu tata-socru, un cuvânt peste o săptămână, în timp ce omul îşi rădea călcâiele cu cărămida, pregătindu-se să meargă la un botez în satul vecin, şi astfel, peste câteva luni, fără ca respectivul s-o ştie, se

87

închega în capul lui o propoziţie. Şi iar un cuvânt azi, altul peste câteva zile, până când corpul principal de teze şi concepte era expus. Şi într-o dimineaţă, trezindu-se cu noaptea în cap să dea la vite, gospodarul realiza că nu se mai poate face nimic: era marxist convins. Condus de băiatul lui Toader Moise, camionul - un Zii greoi, fluturând din steaguri - făcu la stângă prin dreptul şcolii elementare de patru ani Vintileasa Vale şi o luă spre Ţifesti. Era o zi de toamna jilavă, ploua necontenit de câteva săptămâni, o târîială rea, sâcîitoare. De atâta apă sâmburii merelor de toamnă se umflaseră şi, sub puterea lor, frunctele ajunseseră cât bostanii, atirnând primejdios de ramuri. Drept urmare, livezile fură declarate zone interzise circulaţiei pietonale, iar postul de radioficare Jiliştea se lansa într-o campanie furibundă de prevenire a accidentelor cauzate de cădearea surprinzătoare a fructelor. Chemată telefonic, o echipă de cercetători de la Secţia de ştiinţe agricole a Academiei R.P.R. ajunse rapid la concluzia că e vorba de nişte fructe obţinute prin aplicarea inconştientă a celebrei teorii miciuriniste. În consecinţă, echipa recomandă înfiinţarea în sat, la căminul cultural, a unei filiale pentru amatori a Academiei R.P.R. Sub ploaia măruntă, boii uriaşi, mânjiţi de noroi până la coame, rumegau prin ogrăzi, în grădina lui Costache Câmpureanu nişte zilieri săpau îndârjiţi o groapă. Sticleau departe, în fundul grădinilor, verze cât poloboacele, care urmau să fie culese cu macaraua. Cei din Vintileasa se ţineau, ca să nu cadă, de scândura rece a obloanelor. Purtau cizme de cauciuc butucănoase, cârpite cu sârmă. Unii îşi trăseseră pe cap saci de plastic. Peste Vintileasa, peste râu se lăţise ceaţa, ca un abur dens, greu. Se semnalaseră deja câteva cazuri de intoxicaţie cu ceaţă, cel atins începea să se sufoce prin somn, sângele i se decolora treptat-treptat, până se făcea ca apa, pielea i se subţia şi devenea translucidă. Alarmată, regiunea declanşa imediat o vastă campanie de vaccinare a populaţiei din Vintileasa şi din împrejurimi împotriva negurilor de toamnă.La Ţifeşti, pregătirile pentru vizită, desfăşurate sub îndrumarea instructorului raional Nicolae Coldun, luaseră sfârşit aseară. Erau, desigur, preparative de rutină. De câţiva ani, de când se colectivizase deplin, Ţifeştiul primea lunar peste cincizeci de grupuri de ţărani individuali din întreaga ţară. Se căpătase astfel destulă experienţă, încât fiecare să ştie ce are de făcut. Totuşi, instructorul verificase personal principalele puncte ale traseului. Potrivit programului aprobat pentru toate grupurile din regiune şi din ţară, vizita celor din Vintileasa trebuia să înceapă la sediul G.A.C. Aici, socotitorul Gheorghe Bobonete, care urma să fie surprins de oaspeţi calculând venitul anual al unui colectivist, trebuia să se ridice sprinten de la masă, să deschidă dulapul din colţ şi să scoată de acolo, surâzînd amabil, îndrumarul model de calculare a zilelor muncă în G.A.C. Ca la un semn, vizitatorii aveau să se grămădească în jurul lui şi să-i urmărească atenţi explicaţiile, mirându-se din când în când, fără excese, desigur. Prin fereastra larg deschisă a biroului era prevăzut să se audă duduitul tractoarelor desţelenind grădina de zarzavat de peste gârlă. în fundul curţii, spre magazii, urma să se vadă un ins scoţând un cal la plimbarea de dimineaţă, conform metodei Zinoviev de îngrijire socialistă a cailor de atelaj, în acest moment al vizitei, Culai Căliţă din Vintileasa Deal trebuia să-şi dea căciula pe ceafă şi să întrebe dacă un colectivist poate realiza mai multe zile muncă într-o singură zi. - Eu am auzit, era prevăzut să adauge el imediat, că în G.A.C. toată lumea câştigă la fel, indiferent de cât munceşte. - Astea sânt şoapte chiabureşti veninoase, urma să răspundă categoric, nu fără o anume îndârjire în glas, socotitorul Gheorghe Bobonete care, deschizând caietul de evidenţă, trebuia să explice pe larg, plimbând unghia pe fiecare rând, cum Vasile Tarbă, care făcuse mai multe zile muncă decât Vasile Răuţă, avea să ia cu două tone de porumb mai mult decât acesta. Aici, instructorul raional observă că încăperea s-a dovedit strâmtă pentru numărul de vizitatori din care e alcătuit de regulă un grup şi se

88

întrebă dacă n-ar trebui luată în studiu mutarea biroului într-o încăpere mai spaţioasă sau chiar construirea unei camere speciale, dotată cu un dulap de fier impunător şi având o fereastră mult mai mare, prin care să se vadă şi alte lucruri din viaţa şi munca colectiviştilor, decât simpla plimbare a unui cal. Preşedintele Nicolae Piţ, care-şi nota indicaţiile se angaja imediat ca biroul să fie mutat în sala de şedinţe a Consiliului, mult mai încăpătoare, urmând ca în câteva zile să demareze lucrările de construcţie la noul birou al socotitorului. De aici, instructorul străbătu pe jos întreb traseul vizitei, verificând totul până în cele mai mici amănunte. El trecu astfel şi pe la sala de şah a G.A.C.-ului, unde Ilie Lăduncă, surprins de oaspeţi în timp ce-i Jădea mat lui Petrică Văţui, urma să-l invite la o partidă pe loan Nemeş din Vintileasa Centru, şi pe la grajdul construit de colectivişti cu cărămizi aduse de acasă, şi pe la frizeria G.A.C.-ului. Interesându-se dacă fruntaşul căruia îi venea rândul să stea la tuns fusese anunţat că mâine la 12, când grupul din Vintileasa urma să ajungă aici, trebuia să fie deja pe scaun şi să spună firesc, privindu-se în oglindă, Cicero, te rog! şi pe la livada de peste gârlă, unde verifică dacă era gata mărul pe care Dumitru Nanu din Vintileasa Centru avea să-l rupă de pe creanga de protocol, zicând în timp ce-l vâra în buzunar iau mărul ăsta cu mine, să se convingă toată Vintileasa de ce recolte bogate se pot obţine în colectiv. La ultimul punct al vizitei de a doua zi - cel din fata casei lui Hie Vaman -instructorul stătu mai mult. Aici, grupul, care tocmai ieşise din casa colectivistului (după ce se urcase în pod să numere lăzile cu fasole şi făină) urma s-o vadă pe Gherghina Istrate, care venea de la cişmea cu căldarea plină ochi, dând uşor peste margine şi udându-i pantoful. Toader Parvana din Vintileasa Deal trebuia să-i iasă în cale şi s-o întrebe: Mata eşti înscrisă în colectiv? - Nu, era prevăzut să răspundă femeia, lăsând găleata jos şi îndreptându-şi şalele ostenite, în acel moment, întregul grup trebuia să se strângă în jurul ei. În tăcerea lăsată de răgazul femeii pentru a-si trage răsuflarea, soarele avea să-şi trimită ultimele raze dincolo de deal. În uşorul vânt al înserării o frunză moartă urma să se desprindă din mărul de lângă gard şi, plutind uşor, să cadă în pulberea drumului, nu departe de ei. Fără ca ceilalţi s-o vadă, învăţătoarea Ilinca Stratulă, care însoţea grupul ca reprezentantă a intelectualilor din Vintileasa, trebuia să se întoarcă şi s-o însoţească melancolic cu privirea. - Nu, avea să spună Gherghina Istrate, nu sânt în G.A.C., dar mă voi înscrie negreşit, pentru că munca în comun e mai cu spor şi pentru că mi-am dat seama cât de veninoase sunt zvonurile chiabureşti. Aici, după ce asistă la repetiţia întregii scene, instructorul observă că data trecută, la vizita celor din Sighetu Marmaţiei, Gherghina Istrate întârziase puţin, şi grupul, deja ieşit din casă, fusese nevoit să aştepte. El se întrebă, fireşte, dacă nu se impunea ca Gherghina să fie înlocuită cu altcineva. - Cel puţin pentru câteva vizite, adăugase el îngăduitor, sesizând paloarea de pe faţa femeii. Atât Gherghina Istrate, cât şi preşedintele Nicolae Piţ îl asigurară imediat că nu era nevoie. Data trecută fusese vorba de un simplu accident: pe drumul de la cişmea încoace, Gherghinei îi intrase o pietricică în pantof şi trebuise să meargă cu multă băgare de seamă, să nu şchiopăteze cumva şi vizitatorii să creadă că aşa se întâmplă cu toţi cei ce doreau din răsputeri să se înscrie în G.A.C.La puţin timp după revoluţie, G.A.C.-ul din Vintileasa se destrămă. Cei din sat îl furară bucată cu bucată. Luară tot: căruţele, tractorul, care şedea ruginit de un deceniu, şareta preşedintelui, clanţele de la uşi şi bucata de ţeava în care se înfigea, de sărbătorile legale, drapelul de stat al Republicii Socialiste România. Tăiară cei câţiva copaci din curte şi-i aruncară în căruţe. La început, se încăierară pentru fiecare lucru. Apoi, dându-şi seama că aşa nu se rezolvă nimic, mulţi dintre ei alegându-se doar cu spitalul, trecură să le împartă paşnic. Fiecare lucru era desfăcut mai întâi în bucăţi. Apoi fiecare bucată era trasă la sorti. Astfel, multe lucruri se răspândiră pe o suprafaţă

89

de câţiva kilometri. Tractorul, de exemplu, acoperi întreaga comună. Claxonul era într-un capăt al satului, la bicicleta lui Costache Carabă, iar roţile în celălalt, la căruţa lui Pandele Corozanu. Conducerea C.A.P.-ului o luă încotro văzu cu ochii. Inginerul şef se întoarse acasă, la Turnu Severin, unde deschise în scurt timp un cimitir privat, primul de acest fel din ţară. Gestul lui stârni vâlvă. - Aceasta - răspunse el unui reporter al televiziunii - e singura soluţie pentru a scoate domeniul înmormântărilor din criza profundă în care l-a lăsat Ceauşescu. Sânt sigur că oamenii vor fi mulţumiţi de mormintele încredinţate nouă. Aşa se şi întâmplă. În scurt timp, faima cimitirului din Turnu Severin umplu întreaga ţară. Veneau aici morţi de la sute de kilometri depărtare. Familiile lor plecau cum nu se poate mai încântate. Groparii, angajaţi prin concurs, purtau o ţinută impresionantă: salopetă neagră, tip ULSA, şi şepcuţă de vânzător de Coca-Cola. Toţi, fără excepţie, aveau studii superioare. Unii erau chiar doctori în ştiinţe. Şeful lor era un arhitect celebru, care şoma, pentru că nu se mai construia nimic. El răspundea direct de cavouri. Pentru amenajarea acestora, fostul inginer şef din Vintileasa angajase un scenograf din Capitală. Câteva actriţe bucureştene, deghizate în ţigănci nemăritate, vindeau flori la poarta cimitirului. Contabilul şef, în schimb, rămase în zonă. Mituind zdravăn filiala Horeşti a Mişcării Ecologiste, el puse mâna pe cascada Putnei. Contractul cu statul român stipula obligaţia lui de a îngriji cascada, în schimb, el percepea turiştilor o taxă. Aceasta creştea în cazul când turistul voia să se fotografieze cu iubita de gât în mijlocul şuvoiului. Pe acest fond de transformări radicale, poposi în sat un grup de ziarişti bucureşteni porniţi să caute prin ţară satele care opuseseră o rezistentă îndârjită colectivizării. Faima Vintilesei ajunsese până la Bucureşti. Ziariştii umblară prin tot satul şi-i adunară la barul de zi din centru pe cei câţiva rămaşi în viaţă din grupul trimis să se convingă în satul de peste deal.Cum aveau să spună aceştia, nu înainte de a da pe gât, fără nici un complex, whisky-ul cu care îi cinstiseră ziariştii, totul începuse în clipa când camionul ajunsese în vârful dealului, înainte de a cobori spre Ţifeşti. Căci în acel moment văzură în vale, întinzându-se până departe, spre râu, o uriaşă grădină de lămâi şi portocali, cu mici palate de iarna năpădite de glicină. În mijlocul covorului de verdeaţă dormea apa unui bazin cu maluri artificiale, din mijlocul căruia se ridica o fântână arteziană alcătuită dintr-un grup de copii de marmură care se jucau stropindu-se cu apă. De la bazin plecau alei de beton străjuite de chiparoşi către boschete cu chioşcuri de ceai şi pavilioane de vânătoare. O salcie de marmură îşi despletea ramurile deasupra unui râu din safire. În văzduhul limpede, sub cerul albastru, pe care fuseseră puşi din loc în loc, pentru a crea impresia de inefabil, câţiva nouraşi albi, pluteau păsări leneşe. Treziţi ca dintr-o vrajă - aveau să explice ei ziariştilor veniţi de la Bucureşti, care se făceau că notează, ştiind că nimeni nu le va publica aşa ceva - cei din Vintileasa se priviră uimiţi. Purtau veşminte albe, uşoare, care abia le atingeau trupurile bronzate, şi pantofi din pânză imitând pulberea drumului. - Pantofi de pelerin, îşi spuseră ziariştii. Camionul însuşi se transformase cu totul. Zilul greoi devenise o furgonetă uşoară, cu obloanele din şipci proaspete, subţiri, şi cauciucuri din lemn de abanos. Şi în timp ce ei se priveau uimiţi, întorcându-se din când în când spre raiul din vale, camionul începu să urce lin spre cerul albastru. Urca, urca, depărtându-se tot mai mult de pământ. Şi chiar după ce nu se mai văzu deloc, se mai puteau auzi de acolo de sus, de pe platforma din spate, strigătele lor îmbătate de bucurie: ne-am convins, ne-am convins!

90

SOLDATUL

Mult timp după stingere, dormitorul nu discută decât despre filmul de la televizor. Difuzat peste program, în locul unei mese rotunde despre tranziţia la economia de piaţă, el avea drept erou un fermier înşelat de iubită, o chelneriţă pe care o adunase de prin baruri şi o prezentase părinţilor săi, oameni respectabili, drept viitoarea lor noră. Trădarea femeii îi revoltase pe toţi. Mai ales că, în final, curva îl lăsa pe erou ruinat. - Eu, să fi fost în locul lui, o strângeam de gât, zise din întunericul cald, plin de mirosuri, Vasile Boştinaru, un soldat de vreo sută de kile. - Nu-i nimic, aşa-s toate femeile, oftă filozofic Iulian Ţugulea, poetul companiei, care compunea contra cost scrisori în versuri. Florea Horicel nu spunea nimic. Şedea cu mâinile sub cap, cu privirile aţintite în tavan, aşa cum făcea de câteva săptămâni, de când îl încolţise bănuiala că iubita îl înşeală.O întâlnise, cum, de fapt, se întâmplase şi cu alţi zeci, sute de îndrăgostiţi, la una din marile demonstraţii bucureştene de la începutul lui `90. Stela, pentru că aşa se numea, lucra la APACA. Venise la demonstraţie să-l apere pe domnul Ion Iliescu. Ca şi alte mii de tinere, era îndrăgostită în secret de preşedintele CPUN-ului. Ţinea fotografia lui, decupată din ziar, prinsă în pioneze pe perete. După orele de serviciu, Steluţa împletea flanele. Avea talent la aşa ceva. Deşi multe colege o sfătuiseră să deschidă o mică întreprindere, ea refuzase, argumentând că pentru ea împletitul e o pasiune. Deseori, maică-sa, intrând în cameră, o găsea privind tristă la fotografia de pe perete. Mâinile îi lucrau harnice. Steluţa putea împleti fără să se uite unde bagă andreaua. Era îndrăgostită până peste cap de preşedinte. Nu-i scăpa nici o emisiune în care acesta apărea, îi trimisese zeci de scrisori. Nu primise nici un răspuns. Maică-sa, femeie înţeleaptă, căuta s-o consoleze: - E bătrân, maică. Şi apoi e însurat, are, poate, şi copii. - N-are, răspundea Steluţa, care ştia totul despre idolul ei. Iar nevastă-sa nu-l iubeşte. Nu vezi că e tot timpul singur? Se înţelege că Steluţa fusese la toate demonstraţiile Frontului, îi ura de moarte pe cei din opoziţie, mai ales pe ţărănişti, care voiau să-l dea jos pe omul iubit. De vreo câteva ori fusese cât p-aci să se ia la bătaie cu nişte bărboşi sfrijiţi care, văzând-o minijupistă, toată numai pistrui, o întrebaseră ironici dacă ştie ce-i aia pluralism politic. Steluţa le-ar fi ars una cu poşeta în cap, să-i înveţe minte pentru totdeauna pe nenorociţii ăştia care, judecind după cum arătau, nu puseseră mâna pe ac în viaţa lor. De fiecare dată însă, se stăpânise cu brio. Idolul ei le ceruse să manifesteze paşnic, fără violenţă. La această nouă demonstraţie venise într-un suflet. Tocmai lucra la cracul unei izmene, când Vasilica, şefa de secţie, dădu buzna în hală: - Fetelor, hai în piaţă. Ai lui Coposu vor să dea jos Frontul! Fetele îşi lăsară imediat lucrul şi se urcară în camioanele care aşteptau în curte. Cum ajunseră în piaţă, săriră din maşini şi începură să ţipe cât le ţinea gura: Frontul! Frontul! în zăpăceala de aici, Steluţa se rătăci de colegele sale. Departe de ele, nu mai avea curaj să strige. De jur-împrejur erau numai bărboşi şi ochelarişti scârboşi. Ici-colo se vedea şi câte o studentă uscată, cu picioroangele vârâte în blugi. Toţi strigau: Jos Iliescu! Steluţa simţea că înnebuneşte. Le-ar fi zis ea vreo câteva, dar era prea departe de colegele sale. În plus, cei din jur, observând că nu strigă nimic, începură s-o privească pieziş. Lucrurile s-ar fi complicat rău de tot dacă, la un moment dat, n-ar fi apărut Horea Floricel. Acesta, la rându-i, fusese şi el la toate demonstraţiile de până acum. Nu! Nu pentru că murea după domnul Iliescu. Nici pentru că-i plăcea politica. Motivul era mult mai simplu: îl enervau de moarte ţărăniştii şi liberalii, care veniseră de la Paris să-şi bage nasul în treburile ţării. Ce făcuseră ei ca să aibă acest drept? Umblaseră zi şi noapte cu basculanta pe drumurile pline de hârtoape, neliniştiţi că li se termină cota de

91

motorină? Fuseseră ei înjuraţi de şefii de coloană? Îi opriseră pe ei tot felul de miliţieni cretini ca să-i amendeze? Făcuseră ei revoluţia? Fireşte că nu! El, de exemplu, o făcuse, în după-amiaza lui 22 decembrie, după fuga tiranului, luase basculanta şi o pornise cu ea prin Bucureşti. Şeful garajului încercase să-l oprească pe motiv că n-are foaie de parcurs. Florea Floricel nu-i spusese nimic. Se mulţumise doar să se uite la el. Şi şeful, citindu-i în priviri dârzenia revoluţionară, îl lăsă în plata Domnului. Florea Floricel alergă prin Bucureşti până i se termină motorina. N-apucase să iasă bine din şantier că un alai de entuziaşti, purtând steaguri cu gaură în burtă, îi făcură semn să-i ia până în centru. Florea Floricel frână cu schepsis, adică atât de brusc, încât rotile prinseră să fumege, şi, strigând Jos Ceausescu!, îi invită să urce. Cu basculanta ciorchine de oameni cântând şi zbierând bătuse Bucureştiul în lung şi-n lat. Florea Floricel avea boală pe ăia de la Circulaţie. De aceea, ori de câte ori zărea un agent, ambala brusc motorul şi trecea pe roşu. Bietul miliţian făcea semnul victoriei şi striga cât îl ţinea gura: Jos dictatorul! Miliţia e cu noi! - răcneau veseli cei de pe platformă. Astfel că revolta lui Florea Floricel împotriva opoziţiei era de la sine înţeleasă. Mânat de acest sentiment, venise la toate demonstraţiile cu basculanta. Când nu se mai putea înainta cu maşina, îşi lua ranga, cobora şi se amesteca în mulţime. Spre deosebire de alţii, îi plăcea să se vâre între cei ce strigau Jos Iliescu! Ranga pe care o târa după el, înfăţişarea, dar mai ales privirea lui cruntă stârneau imediat îngrijorare. - Un provocator. Nu vă lăsaţi antrenaţi! îşi şopteau unul altuia cei din jur. Florea Floricel vedea cum toţi se depărtează rapid. - Aha! Le e frică de mine! îşi zicea el satisfăcut şi o lua spre alte grupuri. Astfel o salvase pe Steluţa. Văzându-l apărând, demonstranţii, care începuseră să-l recunoască deja, plecară iute din jurul tinerei suspecte. Din miting în miting, din demonstraţie în demonstraţie, între cei doi se născu mult aşteptata iubire. La plecarea în armată, Steluţa îi jurase credinţă veşnică. De un timp însă, fata îi scria tot mai rar, tot mai plictisită. - Şi-o fi găsit pe altul, îşi spunea Florea Floricel fără să creadă prea tare. Filmul din seara asta îl convinsese că Steluţa îl înşela, într-adevăr, femeile erau în stare de cele mai mari porcării. Trebuia să facă ceva, altfel simţea că plesneşte.Când dormitorul se prăbuşise deja în somn, el se sculă, se îmbrăcă pe nesimţite, şi o luă spre parcul auto. îşi găsi tancul pe întuneric, aşa cum învăţase la aplicaţii, se urcă în el şi o porni spre Bucureşti, să se răzbune pe televiziunea care dădea filme cu un asemenea final. Întreaga armată intră în alertă. Comandamentul special, alcătuit la o oră de la plecarea lui Florea Floricel, era convins că-i semnalul a ceva mult mai grav. Între timp, tancul o luase hotărât pe autostrada Piteşti-Bucureşti. Noaptea era calmă. Ici-colo licăreau stele. Secera lunii se ivise într-un colţ al cerului, fără nici o legătură cu evenimentele din această parte a Europei. Din aer, de pe sol, ba chiar şi de pe fundul mării, îl urmăreau pas cu pas forţele speciale ale armatei şi Ministerului de Interne, convocate doar la alarme de gradul zero. Florea Floricel nici nu bănuia tărăboiul pe care-l stârnise. El conducea tancul vesel nevoie mare, fluierând un cântec ostăşesc. Scosese capul prin turelă, ca să se răcorească. Simţea în el, umflându-i pieptul şi încordându-i muşchii, o forţă greu de stăvilit. Avea de gând să treacă mai întâi pe-acasă. Maică-sa îi scrisese că primarul nu voia să-i dea pământul înapoi. Florea Floricel avea de gând doar să-l sperie. Ar fi fost o tâmpenie să-şi pună mintea cu el. Ajuns în dreptul casei acestuia, avea să-l strige din şosea. Şi când acela avea să apară în uşă, el urma să-l ţintească şi să facă Bau!, după care avea s-o şteargă imediat, lăsându-l pe primar cu gura căscată. În televiziune însă era hotărât să tragă. Nu ca s-o dărâme, nici gând de aşa ceva, ci ca s-o facă să nu mai dea filme care-i enervează pe oamenii muncii.Şi totuşi, televiziunea a fost salvată. Nu de comandamentul special. Nu de colaborarea

92

armatei române cu comandamentul NATO de la Bruxelles. Nici măcar de comandoul care-l pândea pe Florea Floricel din preajmă. Televiziunea a fost salvată de Grigore Beşleagă, maistru cu care soldatul făcuse primele zile de instrucţie. Nea Griguţă ieşise între timp din cadrele armatei şi se întorsese acasă hotărât să cumpere moara din sat. Acum, la această oră pândită de întreaga ţară, el dormea visând că piatra morii scoate limba la el. – Las’ că dai tu de dracu'! Te licitez eu! îi răspunse nea Griguţă, întorcându-se pe partea cealaltă şi continuând să sforăie amarnic. De unde să ştie el că în acel moment salva onoarea oştirii române? Nici dacă ar fi fost trezit din somn şi i s-ar fi spus, tot nu şi-ar fi dat seama. Nu-şi mai amintea că anul trecut, când plutonului din care făcea parte Florea Floricel îi venise rândul să înveţe tancul, uitase să le spună că maşinăria avea un rezervor suplimentar. Când se termina principalul, apăsai pe o clapă din bord şi intra în funcţiune al doilea. De ce uitase? Iată o enigmă asupra căreia vor stărui mult timp de acum încolo istoricii militari. Sigur e doar, că mica lui greşeală scăpă televiziunea. Pe la kilometrul 30, tancul se opri brusc. Bordul arăta zero. Cum nu ştia de al doilea rezervor, Florea Floricel coborî şi începu să dea cu bocancii în şenile. Semn limpede că era amărât Pe acest fond de criză, comandoul care-l urmărise pas cu pas de pe marginile autostrăzii făcu un salt şi-l imobiliza. Arestarea lui Florea Floricel stârni mare vâlvă. Toată lumea era de acord cu el. Ba unii considerau chiar că soldatul fusese prea de treabă, în locul lui, ei ar fi ras televiziunea de pe faţa pământului. Să nu mai rămână piatră pe piatră! Asta pentru că în ultimul timp televiziunea dădea numai filme cu sfârşit trist. Eroul principal murea asasinat de Mafia. Sau şi mai rău, îl părăsea iubita. Iar guvernul, în loc să-l cheme pe Florea Floricel şi să-l felicite, îl aresta. Era limpede: guvernul ţinea cu televiziunea! La nici o oră de la anunţarea ştirii, clădirea guvernului era înconjurată de zeci de mii de manifestanţi. Jos guvernul complice! strigau unele pancarte. Libertate pentru Florea Floricel! cereau altele. Stela se afla în primele rânduri. Înarmată cu un megafon, ea chema la asaltul clădirii. Mulţimea o privea cu respect. Pentru că Stela era o mare luptătoare împotriva guvernului. Ea nu-l înşela pe Florea Floricel. Pur şi simplu, îşi schimbase între timp simpatiile politice. Ţinea acum cu opoziţia. Şi pentru că-l ştia pe Forea Horicel de partea Frontului, hotărâse s-o rupă definitiv cu e. Chiar dacă-l mai iubea încă. Acum însă se aflau de aceeaşi parte a baricadei. Aşadar, puteau fi din nou împreună. Pe fondul acestei concluzii, Stela se năpusti spre cordonul de scutieri. Jos comunismul! striga ea, înăbuşindu-se de fericire la gândul că poate fi din nou alături de omul iubit.

93

REVIZIA

Lui Sile Popeangă mai mult ca sigur i se stricase ceva la cutia de viteze. Altfel cum să-şi explice că, ori de câte ori trecea într-a patra, maşina tuşea şi se zgâlţâia, ca un cal ajuns în marginea unui şanţ cu apă, după care se oprea brusc. Ca s-o ia din loc, trebuia să-i ardă câteva cu ciocanul. Nu ăsta era lucrul cel mai rău. Ciocan avea (cel cu care nevastă-sa spărgea ciolanele înainte de a le pune în ciorbă), iar cutia de viteze suporta loviturile fără să crâcnească. Rău era că, oriunde s-a fi aflat, cum deschidea capota, se şi înfiinţau la fata locului câţiva cetăţeni care se considerau extrem de competenţi în motoare cu ardere internă. Toţi mureau de nerăbdare să demonstreze că-s mai pricepuţi unul decât altul, dar mai ales decât el, proprietarul maşinii, căruia trebuia să i se dea, că voia sau nu, o mână de ajutor. Şi toţi sfârşeau prin a se enerva pe Sile Popeangă, pentru că umbla ca o ţoapă cu un lucru atât de subtil şi gingaş cum este automobilul Dacia 1300. Şi-n timp ce grupul, mereu în creştere, îl împingea tot mai departe de propria-i maşină, controversele se ascuţeau gata să dea în păruială. După unii, de vină era motorul, care, iată! dacă-l ascultai atent, îţi dădeai seama că bate cu sughiţuri. După alţii, hiba era la aprindere. Prost făcută din fabrică, menţionau ei dispreţuitori. Mulţi erau de părere că maşina e total compromisă şi, în consecinţă, se ofereau s-o cumpere pe loc. De fiecare dată, Sile Popeangă ieşea atât de năuc din toate sfaturile, părerile şi contrazicerile, că uita şi cum se tine volanul.Toţi cei întrebaţi îşi exprimară opinia că maşina trebuie dusă neîntârziat la Service. Chiar şi Culai Hodorogea, un coleg care abia aştepta să se strice automobilul cuiva pentru a se manifesta ca specialist, îl îndemnă la acest gest fatal. Sfatul era cu atât mai convingător cu cât el veni după ce Culai Hodorogea, vârât sub Dacie, reuşise s-o demonteze pe trei sferturi şi, judecând după entuziasmul cu care înainta, mai mult ca sigur ar fi dat-o gata, dacă, ajuns la Ruptor-Distribuitor, n-ar fi început să se întrebe ce-i cu el acolo. Scena se petrecu în curtea interioară a Institutului de proiectări pentru ţevi, al cărui salariat era Sile Popeangă. Primăvara se afla abia la începutul carierei sale. Iarba peluzei nu încolţise încă. Din falca tocită a leului care se chinuia să întruchipeze o fântână arteziană nu curgea fir de apă. Totuşi, soarele, oricât de sărac se prezenta, reuşise să scoată pe la ferestre, de prin laboratoarele întunecoase, de sub neoanele mereu aprinse, zeci de salariaţi care se străduiau să-şi piardă cât mai activ timpul rămas până la sfârşitul programului. Femeile priveau melancolice în depărtare. Unele se pieptănau alene în oglinzile geamurilor. Altele stabileau, de la o clădire la alta, peste hăul curţii interioare, dialoguri pe teme din enciclopedia căminului. Bărbaţii se strânseseră în jurul maşinii lui Sile Popeangă. La discuţie participa de la locul lui, adică de sub maşină, şi Culai Hodorogea. O urmărea timid, fără a-şi putea permite să intervină, delegatul unei întreprinderi din Satu Mare, venit să ia schema unei ţevi, la care lucrau, bucuroase că au primit, în fine, o comandă, mai multe secţii ale institutului. Schema nu era gata. Institutul rămăsese fără cerneală. Această situaţie dramatică reflecta o criză la nivel naţional. De câteva luni, nu se mai găsea pe piaţă nici pic de cerneală. Categorii întregi de oameni ai muncii fuseseră grav lovite. La loc de frunte se situa grupul Râuri din cadrul colectivului care lucra la Marele Atlas Geografic al României. Puternic afectaţi fuseseră şi scriitorii. Protestele revistelor nu mai conteneau. Mulţi poeţi incriminară prin pamflete nepăsarea guvernului faţă de cultură. Prozatorii puseră la cale schiţe satirice al căror erou comun era primul-ministru. Se pregătea, printre altele, o amplă demonstraţie în Piaţa Victoriei, la care îşi anunţaseră participarea în semn de solidaritate, şi sindicatele din industria metalurgică. În urma unei întâlniri între primul-ministru şi o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, guvernul repartiză Uniunii, prin procedură de urgenţă, o tonă de cerneală

94

albastră din import, la preţ subvenţionat. Strâmtorat, Ministerul Turismului şi Comerţului reuşi să facă rost doar de câteva călimări, aduse cu mare greutate tocmai din Hong Kong. Distribuită printr-o hotărâre a Plenarei Uniunii doar autorilor consacraţi, cerneala stârni mari nemulţumiri. Când virai tocul în ea, devenea violetă. Pe hârtie dictando se făcea maro, în timp ce pe scrisori lua o culoare galbenă, de un pesimism incontestabil. Câtorva romancieri, care se plânseseră că violetul le alungă inspiraţia, li se propusese să înlocuiască tocul cu pixuri chinezeşti, rămase, în mari stocuri, de pe vremea lui Ceauşescu. Directorul adjunct, în trecere pe acolo, se opri o clipă şi-şi expuse poziţia potrivit căreia trebuie neapărat verificat circuitul uleiului. Pentru a fi mai convingător, el îşi suflecă mânecile, ceru o cheie de paişpe şi se vârî sub maşină. Spre disperarea lui Culai Hodorogea, care nu-şi putea permite să-l contrazică. Secretara, ivită la fereastră, îşi chemă şeful la telefon. Acesta plecă cu cheia în mână, promiţând că se va întoarce. Din fericire pentru Culai Hodorogea, directorul nu mai reveni. La telefon era ministrul, care, pe parcursul discuţiei, îl destitui din funcţie.Convins şi de vecinii adunaţi în fata blocului seară de seară, Sile Popeangă hotărî să meargă la Service. Se sculă dis-de-dirnineaţă, vârî în buzunar tot salariul şi, făcându-şi cruce, o luă spre marginea oraşului. Bancnotele străluceau. Toată lumea îl avertizase să aibă la el bani noi, întrucât cei de la Service au atât de mulţi bani, că-şi permit să primească numai hârtii abia ieşite de sub tipar. Clădirea Service-ului se ridica în mijlocul unui teren înconjurat de un gard de cărămidă proaspăt cârpit pe alocuri. Străbăteai un drum desfundat, pornind din şoseaua naţională, treceai pe lângă ghereta goală a portarului şi ajungeai în faţa boltii pe sub care pătrundeau înăuntru, cu forţe proprii sau împinse de proprietari, maşinile împricinate. Sile Popeangă se afla pentru prima dată în viaţa lui la un Service. Habar n-avea cum şi de unde să înceapă. Ca să facă totuşi ceva, să nu stea ca prostu', mai ales că mulţi din cei în trecere pe acolo îi aruncau priviri întrebătoare, se apucă de citit, pe rând, cele două panouri politice adversare, unul al FSN şi celălalt al PNT, aşezate de o parte şi de alta a bolţii. La sfârşitul lor, îşi dădu seama că nu mai are ce face. Dinspre ateliere se ivi un ucenic lăbărţat, tot numai urechi, care târa după el o sârmă lungă de cincizeci de metri. Sile Popeangă îşi luă inima în dinţi şi-i expuse problema. Ucenicul se dovedi extrem de amabil. Mutându-se de pe un picior pe altul, el îi spuse că trebuie să treacă mai întâi pe la Constatări faptice, într-adevăr, pe o firmă ţîfnos atârnată deasupra bolţii, scria cu litere pântecoase Constatări faptice. Dezlegarea problemei se afla la câţiva paşi. Un tânăr săritor, într-un pulover cu două păsărici pe piept, îi dădu să completeze un vraf de hârtii. Maşina făcu obiectul unei inspecţii severe. Tânărul îi pipăi rotile, îi deschise capota şi-i zgârîi motorul cu unghia. Concluzia era de-a dreptul înfricoşătoare. Date fiind cele două sute douăzeci de defecţiuni existente, maşina ar fi trebuit de mult să se izbească de un stâlp.Potrivit indicaţiilor date de tânăr, Sile Popeangă trebuia să-şi îndrepte uşa din faţă. Uriaşa hală, cu acoperişul spart în câteva locuri, vuia de atâta muncă. Ciocanele se năpusteau lacome asupra bucăţilor de tablă boţită. Până nu le îndreptau, pisându-le mărunt-mărunt, nu le lăsau. Pocneau uscat, ca nişte pistoale de operetă, flăcările de acetilenă. Câţiva ucenici purtau pe un căruţ hodorogit o Dacie fără portbagaj. Un ins scund, lat în umeri, ca un gladiator, dădea cu barosul în caroseria unui Mercedes. Pe margini se înşirau maşini în diferite culori: griul tablei proaspăt chituite, roşul murdar al celor abia ieşite din cuptor, albul sclipitor al celor deja terminate. Maistrul la care-l trimisese tânărul cu păsărici pe piept era un bărbat falnic, argintat pe la tâmple. Călca şi vorbea mai ceva ca un şef de catedră. Din buzunarul de la piept al salopetei se ivea capătul unui pix Parker. - Viorel, ia vino încoace! strigă el unui ucenic care tocmai

95

trecea pe acolo cu un volan în mână. Trebuie să-i îndrepţi dânsului uşa din fată. S-a înţeles? Ucenicul nu dădea vreun semn din care să rezulte c-a înţeles, îl privea pe maistru cu ochi lăcrimoşi. De sub şapca de jokeu îi ţâşneau urechile clăpăuge. Sile Popeangă îl urmă. -Trageţi maşina aici, spuse ucenicul, dispărând imediat. Sile Popeangă plecă după maşină. Când ajunse cu ea la locul respectiv, ucenicul nu se întoarse încă. Apăru abia după vreo jumătate de oră. Se dusese după un ciocan de lemn din import. Ajuns în faţa maşinii, începu să se scarpine după ceafă plin de osârdie. Şi se scarpină aşa, făcând o mutră deznădăjduită, până găsi ceea ce căuta de atâta timp fără să-şi dea seama: o găleată pe care să se aşeze. O trase de sub o maşină fără portiere şi o răsturnă cu gura în jos. Peste câteva clipe se ridică nemulţumit. Găleata avea fundul spart. Dispăru, aşadar, din nou şi se întoarse cu un ciocan de lipit, pe care-l trăgea după el ca pe o parâmă. După ce repară îndelung şi minuţios fundul găleţii, se aşeză oftând şi trase spre el portiera defectă. N-apucă să dea mai mult de două-trei lovituri. Se ridică şi o porni iar prin secţie. De astă-dată în căutarea unei ţigări. La întoarcere, nu stătu nici câteva secunde, îşi dădu seama că n-are foc. Acum lucrurile fură mult mai simple, îşi aprinse ţigara la o flacără de acetilenă. Pufăind de zor, prinse a da cu ciocanul în portieră. Moşmondi acolo, tuşind şi icnind, preţ de vreo oră. Sile Popeangă îl urmărea cu sufletul la gură. Dintr-o clipă într-alta se aştepta să-l vadă dispărând din nou. Spre uimirea lui, ucenicul rămase pe loc. La un moment dat, se ridică, se îndreptă de şale, aruncă ciocanul şi, ştergându-se pe mâini cu poalele halatului, plecă fără să scoată o vorbă. După gesturile lui plictisite, Sile Popeangă socoti că treaba fusese terminată. E drept, pe locul loviturilor se lăţea o pată întunecată, ca şi cum tabla ar fi căpătat o rană, dar, mă rog! important era că portiera fusese îndreptată. Putea merge la secţia Mecanică, unde avea să afle, în sfârşit, defecţiunea de la cutia de viteze.- Nu vă putem primi maşina, n-aveţi revizia tehnică, zise mecanicul la care-l repartizaseră Constatările faptice, un tânăr pletos, în blugi prespălaţi şi adidaşi cu şireturile înnodate într-o parte. Pe bluză era formulat un adevăr inexorabil: I Iove to you. Tocmai măsura aerul dintr-o roată compromisă. Privirea lui exprima atâta concentrare, că lui Sile Popeangă i se păru o crimă să-l întrerupă. Când tânărul termină, Sile Popeangă îl fixă fără echivoc. Celălalt se prefăcu că n-a înţeles. - Iar ca să vă putem face revizia trebuie să fiţi amendat în prealabil pentru expirarea termenului legal. Urmând sfaturile primite, Sile Popeangă îşi însoţi privirea languroasă cu o mişcare subtilă, dar elocventă, spre buzunar. - Asta nu-i treaba noastră! i-o reteză celălalt, mergeţi dumneavoastră la Poliţie. Sile Popeangă se urcă în maşină şi pomi în căutarea unui poliţist. Era foarte simplu. La prezentarea actelor, poliţistul va constata că nu-şi făcuse revizia şi, în consecinţă, îl va amenda. În realitate, lucrurile se dovediră ceva mai complicate. Pe străzile oraşului nu era nici ţipenie de poliţist. Toţi agenţii de circulaţie se aflau, de azi-dimineaţă, la simpozionul Prioritatea de dreapta în democraţiile avansate. Sile Popeangă străbătu zadarnic toate intersecţiile, străzile principale, ba chiar şi unele fundături, unde ştia că poliţiştii stau, de obicei, la pândă. Trecu şi pe la postul de control din marginea oraşului. Ghereta era pustie. Un carton anunţa că postul e în curs de dezafectare. După vreo oră de umblat, o luă spre gară. Îşi amintise că ori de câte ori mersese cu trenul, văzuse pe peron, lingă Mişcare, o uşă deasupra căreia scria Miliţia. Era imposibil ca aici să nu fie cineva. Oricâte simpozioane s-ar desfăşura în judeţ şi în ţară, trenurile trebuie să funcţioneze. Şi dacă trenurile funcţionează, trebuie să funcţioneze şi Miliţia, devenită azi ditamai Politie. Poliţistul, un plutonier bătrân, cu gradele tocite de trecerea vremii, şedea la birou şi scria de zor. Pe peretele din spatele lui un orologiu fumuriu îşi plimba într-o parte şi-n alta, fără rost, limba de alamă. Secundarul tresărea nervos, ca şi cum l-ar fi

96

pişcat cineva. Întreaga înfăţişare a orologiului lăsa să se înţeleagă, fără echivoc, că în adâncurile lui se mişcă nişte roţi complicate. Într-un afiş lipit lângă fereastră un tânăr vesel, cu o mustăcioară lipsită de griji, se îndrepta cu electrocarul spre gura unui canal desfundat. Nu mai încăpea nici o îndoială că peste câteva clipe maşinăria avea să se facă ţăndări, iar tânărul, după o scurtă plutire prin văzduhul secţiei, avea să cadă lat, izbindu-se de un strung pe care scria: Umblaţi atenţi cu mine! Consum într-o oră 8 kilowaţi. Pricina catastrofei era o jună mortală, într-o fustă inadmisibil de scurtă, care, se îndrepta, ţăcănind pe tocuri, spre Expediţie, în loc să-şi vadă de treburi. Tânărul rămăsese cu gura căscată la picioarele mai mult decât goale ale cetăţencei. Deasupra întâmplării se putea citi îndemnul: Fii atent la toate, dar mai ales fii atent la îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Sile Popeangă tuşi cu înţeles. Plutonierul mai scrise un rând, trânti un punct cât toate zilele şi înălţă privirea. - Am venit să mă amendaţi, îndrăzni Sile Popeangă. - Cât? întrebă poliţistul, luând de pe birou chitanţierul. - O sută de lei, răspunse Sile Popeangă. Plutonierul se opri din răsfoit Suma era prea mică. El opera cu amenzi începând de la cinci mii în sus. - N-am făcut revizia tehnică, preciza Sile Popeangă. - Ne pare rău! exclamă dezolat poliţistul, dar noi dăm amenzi numai în legătură cu trenul. Dacă ar fi fost vorba de o locomotivă, găseam noi o soluţie. Spuneam, de exemplu, c-aţi mers cu ea fără să vă daţi seama, până i s-au tocit osiile.Sile Popeangă o luă din nou pe străzile oraşului. Spera ca între timp simpozionul să fi luat sfârşit O bătrână care se întorcea de la piaţă ţinând de urechi un peşte viu îl sfătui să meargă la intersecţia din centru. Venind încoace, văzuse acolo un poliţist agitându-se de zor. Acesta era exact ce-i trebuia lui Sile Popeangă. Un ins slab şi posomorât, îmbrăcat impecabil. Manşetele îi străluceau de atâta albeaţă. Cozorocul era aşezat ca-n figurile explicative din Regulamentul de serviciu. Sile Popeangă ambala motorul la maximum, aprinse farurile şi se năpusti în trombă pe contrasens. O maşină venind din partea opusă clipi nedumerită din faruri. Şoferul îi făcu senin că-i nebun. Sile Popeangă trecu astfel de câteva ori prin faţa poliţistului, fără ca acesta să-l oprească. A zecea oară, când Sile Popeangă, exasperat, apăsă pe claxon cât putu de tare, poliţistul îi făcu semn să tragă pe dreapta. Sile Popeangă se execută imediat Sări din maşină, scoase actele şi i le înmână. Poliţistul i le luă şi i le cercetă. Prinse cu două degete buletinul de identitate şi îl răsfoi îndelung. Confruntă fotografia din buletin cu figura zâmbăreaţă din faţa lui. Trecu apoi mai departe, la adresă. După ce o citi de câteva ori, îl întrebă pe Sile Popeangă unde locuieşte. Acesta îi repetă prompt cele scrise în buletin. - Sânteti sigur că locuiţi aici? îl întrebă poliţistul.- Sigur! se grăbi să răspundă Sile Popeangă. - Aha! făcu celălalt şi, lăsând buletinul, se apucă de carnetul de conducere, îl scoase din punga de plastic şi-l privi atent în zare. Apoi îl vârî la loc.- Mulţumesc, spuse el, înapoindu-i actele. Lui Sile Popeangă nu-i venea să creadă. - Cum, doar atit?! făcu eL Poliţistul îl privi ironic:- Doar n-ati vrea să vă cercetăm şi dosarul de cadre?! Sile Popeangă o luă amărât spre maşină. Pe la jumătatea drumului se răzgândi. - Nu vă supăraţi, strigă el, n-aţi putea să mă amendaţi, pentru că n-am revizia tehnică? Poliţistul se mulţumi să-i arunce o privire din care rezulta clar că nu mai are ce discuta. Tuşind scurt şi trăgându-şi manşetele, îşi continuă drumul spre gheretă.Sile Popeangă trebuia neapărat să-şi facă revizia tehnică. Altfel nu-şi putea repara cutia de viteze. Pentru asta trebuia să fie amendat Acest raţionament, explică, fie şi parţial, de ce echipajul de politie sosit la faţa locului găsi maşina lui Sile Popeangă făcută zob de un stâlp din marginea şoselei. - Aha! făcu locotentul major, răsfoind actele mortului, maşina n-are revizia tehnică pe anul ăsta şi scoţându-şi carnetul se

97

apucă să redacteze procesul verbal

98

SCANDALUL

Vasile Vasilache, frezor la o întreprindere bucureşteană, şi-a luat maşină străină. Maşină e un fel de a spune, pentru că obiectul alintat cu acest nume e o înjghebare din petece de tablă. Dacă n-ar păcăni îngrozitor, ea ar putea fi lesne confundată cu o sorcovă. În această după-amiază de duminică, Vasile Vasilache umflă roata din spate. Dat fiind că n-are baterie, a lăsat motorul să meargă. Păcăniturile drăcoveniei, care n-are tobă de eşapament, îi amuză nespus pe copiii care bat mingea între tuşele trase cu creta pe asfalt. Trimisă de câte unul mai şugubăţ, mingea bufneşte în tabla maşinii. Copiii o rup la fugă râzând. Se tem ca omul să nu-i cotonogească. Vasile Vasilache nu se sinchiseşte. Împingând de zor în sus şi-n jos, vâră aer în cauciuc, în schimb, păcăniturile scot din sărite tot cartierul. Câţiva inşi, iviţi la ferestre, au încercat să-l convingă, prin strigăte şi înjurături, să oprească motorul. Zadarnic însă. Dacă ar face-o, Vasile Vasilache riscă să nu mai poată pomi maşina mâine dimineaţă. Din blocul vecin coboară, în chiloţi şi papuci, un cetăţean pe cât de demn, pe atât de furios. În astfel de împrejurări, totul e să găseşti un motiv de bătaie. Cetăţeanul respectiv, beat mort, îl caută din răsputeri. Iată de ce el se învârte în jurul maşinii, înjurând zdravăn pe toţi cei care au bani să-şi ia automobile străine, în timp ce oamenii cinstiţi, deşi trudesc de dimineaţă până seara, n-au nici cu ce să-şi cumpere o bucată de pâine uscată. De ce neapărat uscată, eroul nostru nu ne explică. Nici n-ar avea cum. Chestia cu bucata de pâine e un simplu artificiu retoric. Doar n-aţi vrea să spună că oamenii cinstiţi trudesc de dimineaţă până seara pentru o sticlă cu whisky. Huo! Bişniţarilor! strigă cetăţeanul, făcându-şi mâinile căuş şi, nu ştiu de ce, întorcându-se către blocul de peste drum. De acolo, nu-i răspunde nimeni. Nici măcar Ion Cotropeală, care şi-a deschis un bar în apartament. A scos din bucătărie aragazul şi frigiderul, a pus rafturi de lemn, învelite în hârtie creponată, iar pe rafturi a trântit sticle de băutură. Interiorul l-a terminat rapid. Cu exteriorul a fost însă mai greu. Ion Cotropeală a ţinut să aibă o firmă ale cărei litere să alerge de la un capăt la altul al cuvântului. Cit s-a chinuit până a făcut rost de toate literele! Îl pusese dracu' să-i zică barului Lyly, după numele neveste-si. Or, ygreci erau foarte greu de găsit. Toţi cei ce deschideau baruri, restaurante, cafenele, discoteci se dădeau în vânt după ei. Mari probleme se iviră şi după atârnarea firmei. Noaptea, pulsaţia luminii verzi, cadaverice, se răspândea în tot cartierul. Mulţi inşi îi bătuseră la uşă rugând să schimbe culoarea luminii, dat fiind că din cauza ei aveau coşmaruri: visau că participau la rebeliunea legionară şi că, în consecinţă, vor fi judecaţi de istorie. Băutura se dă pe fereastră. Clienţii, locatarii blocurilor din jur, îşi iau paharul şi se aşază, pentru a pălăvrăgi, pe banca din faţa blocului. Ca să n-aibă probleme, Ion Cotropeală a scris pe uşa blocului cu vopsea: "Cântatul strict interzis!" Nici Vasile Vasilache nu se supără Calmul lui e perfect explicabil. Numai el ştie cât de greu a câştigat banii ăştia. Un an întreg a scos, noapte de noapte, printr-o spărtură din gardul întreprinderii, câte un sac de rulmenţi, pe care, graţie unui nepot de soră, i-a comercializat la Istanbul. Cum să fie el bişniţar?! Păi ce, e uşor să furi în fiecare noapte un sac de rulmenţi?! E nevoie de o mare rezistenţă morală. O dată a trebuit să stea până în zori, pentru că paznicul nu găsise altceva mai bun de făcut decât să se hârjonească cu iubita exact în dreptul spărturii. Voia s-o întindă jos, pe iarbă, dar fata nu se lăsa. Pitit după un butoi, Vasile Vasilache se dădea de ceasul morţii. Ar fi fost gata să-i sară celuilalt în ajutor, dacă acela ar fi încercat s-o violeze. Numai că paznicul o iubea pe fată şi, în plus, se temea de Codul Penal.Văzând că n-are succes, cetăţeanul în chiloţi şi papuci, o ia pe partitura păcănitului. Că aşa sânt comuniştii, îi chinuie pe ceilalţi, numai să le fie lor bine. Că au trăit boiereşte pe vremea lui Ceauşescu, şi trăiesc bine şi acum, pe vremea lui Iliescu. Jos

99

Iliescu! zbiară cetăţeanul. La ferestre răsar chipuri vesele. - Jos Iliescu! răspund ele, stricându-se de râs. Vasile Vasilache a terminat de umflat roata. Acum pune sculele în portbagaj. Dar nu pentru că e ocupat nu-i răspunde respectivului, ci pentru că el n-are nici o treabă cu politica. Partide, Parlament, Iliescu îl lasă rece. De la Revoluţie încoace a participat doar la o singură grevă. Cea în care a fost dat jos noul director. Ăsta se apucase să-i pună la muncă pe cei din întreprindere. Muncitorii s-au supărat rău de tot. - Auzi domnule! pufneau unii. Ăsta ne reproşează că nu ne facem planul! Păi aşa ceva ne spunea şi Ceauşescu! De asta am făcut noi revoluţia!? Să ni se spună iar că n-am făcut planul? în consecinţă, sindicatul hotărî o grevă generală cu demonstraţie de protest. Interesându-se în dreapta şi în stânga, pe la alte întreprinderi, liderii sindicatului aflară că în Bucureşti există o companie care se ocupa cu organizarea grevelor. Contra unui tarif fix, o echipă a companiei se deplasa la întreprinderea solicitantă, si, în doi timpi şi trei mişcări, punea la cale greva. Tariful diferea în funcţie de amploarea mişcării. Pentru o grevă pur şi simplu, se plătea un preţ. Pentru o grevă cu miting de protest, un preţ mai mare. Cea mai scumpă era greva dată la televizor. Aici plata se făcea în valută. Compania se bucura de o faimă deosebită. O grevă organizată de ea avea succes sută în sută. Cel puţin aşa susţineau cei de la alte întreprinderi. Sindicatul de la întreprinderea lui Vasile Vasilache alesese grevă cu televiziune. Venit în prospecţie, specialistul companiei le spuse că pentru asta e nevoie de un muncitor bine cotat, cunoscut ca cinstit, care să nu fi fost membru de partid. Acesta urma să acorde un scurt interviu despre revendicările salariaţilor. Vasile Vasilache era unul dintre aceştia. Nimeni nu ştia că el fura rulmenţi noapte de noapte, în consecinţă, trecea drept cinstit. La început, Vasile Vasilache nici nu vru să audă. Încetarea lucrului nu-i convenea deloc. Ca să fure, avea nevoie de rulmenţi. Ori rulmenţii nu se făceau dacă nu se lucra. Şeful sindicatului îi era prieten. Aşa că îşi permise să-l bată la cap. Vasile Vasilache acceptă în cele din urmă. Cu o condiţie: ca la demonstraţie să se ceară şi schimbarea paznicului de noapte.Astfel că în dimineaţa zilei respective, Vasile Vasilache se afla în curtea fabricii. Nu lipsea nici unul din salariaţii întreprinderii. Era prima dată când toţi se prezentau la program încă de la prima oră. Jos directorul dictator! scria pe pancartele ţinute de către ucenici. Aceştia habar n-aveau cine e directorul. Veniseră în întreprindere doar de câteva săptămâni şi abia dacă Îl ştiau pe nea’ Culai, portarul, care mai închidea ochii când ei o ştergeau din schimbul 3. Îi puseseră cei bătrâni să poarte lozincile cu Jos directorul comunist. - Mai duceţi-le şi voi, că noi ne-am săturat de atâtea pancarte cărate pe vremea lui Ceauşescu. Aşa cum i se spusese, Vasile Vasilache fusese printre cei mai harnici. Strigase, Jos directorul până răguşise. Mai ceva ca la căderea lui Ceauşescu! La câtva timp după începerea mitingului îşi făcu apariţia echipa televiziunii. După cum fusese înţelegerea, reporteriţa, o minijupistă văruită din cap până în picioare, se îndreptă glonţ spre el. - Iată, dragi telespectatori, începu ea, avem în faţa camerei de luat vederi pe domnul Vasile Vasilache, un om cinstit, foarte preţuit în întreprindere. În anii dictaturii a refuzat să se înscrie în partidul comunist. Pentru asta a avut mult de suferit Totul era o minciună sfruntată. Vasile Vasilache nu refuzase să se înscrie în partid. Când veniseră să-i spună că trebuie să facă cererea, el se interesase, mai direct, mai pe ocolite, ce avantaje are. - Nici unul, tovarăşe! replică sec delegata Comitetului pe sector, o femeie care traversa o dramă familială profundă şi care, din această cauză, era extrem de activă politic. Comuniştii n-au nici un avantaj. Ei au numai îndatoriri, măreţe îndatoriri faţă de poporul din care fac parte. Auzind acestea, Vasile Vasilache o sfecli. Asta îi mai trebuia! Nişte îndatoriri în plus. Parcă n-avea el destule! Să meargă zi de zi la serviciu, să plătească lunar pensia alimentară, să iasă duminică la săpatul grădiniţei din faţa blocului. Astfel că,

100

frângându-şi mâinile şi luându-şi un glas şovăitor, el mărturisi că se consideră încă nematurizat pentru a intra în rândurile gloriosului partid al clasei muncitoare. Atitudinea lui plăcu mult activistei, care îl puse pe lista viitorilor membri ai Comitetului Oamenilor Muncii din sector. Din fericire pentru Vasile Vasilache, secretarul cu cadrele respinse furios propunerea. Vasile Vasilache îi stricase toate socotelile. Căuta de vreo lună şi mai bine un muncitor pentru a-l face membru de partid. Şi tocmai când credea că îl găsise şi că poate raporta planul de primiri îndeplinit, pe respectivul îl apucaseră scrupulele. Acolo, lângă minijupista care răspândea în jur un parfum de ierburi coapte, amintindu-i de vremea când mergea cu vaca, Vasile Vasilache nici nu clipi. Spunând, "în faţa camerei de luat vederi", reporteriţa înfrumuseţase lucrurile. În realitate, Vasile Vasilache nu reuşea nici în ruptul capului să privească spre aparat. Minijupista se chinui mult timp să-l facă să se uite acolo, şi nu la picioarele ei. Vasile Vasilache o începu cu dictatorul, cu democraţia câştigată prin sângele eroilor martiri, cu viaţa liberă dusă acum de clasa muncitoare. Dând de clasa muncitoare, Vasile Vasilache se simţi brusc în largul său. Şi, asemenea unui cal nimerit pe o pajişte, începu să zburde. Vorbi de rolul conducător al clasei muncitoare, de alianţa dintre proletariat şi ţărănime, de dezvoltarea industriei grele cu pivotul ei, industria constructoare de tractoare. Turui aşa, fără să-şi dea seama, preţ de vreun sfert de ceas. Când se trezi, în jurul lui nu mai era nimeni. Reporteriţa o ştersese speriată. Plecaseră şi demonstranţii. Ieşit la fereastra biroului, directorul îşi citise demisia...Aşa că înjurăturile cetăţeanului nu-l atingeau pe Vasile Vasilache. Tocmai se pregătea să intre în blocul lui, când cetăţeanul în chiloţi, gata şi el să plece, îi aruncă dispreţuitor - Ce, asta-i maşină! Asta-i tractor! Vasile Vasilache îşi ieşi din sărite. Asta era prea de tot. Auzi, să-mi facă maşina tractor! mai striga el furios în timp ce-l virau în duba poliţiei, chemată de urgenţă de o femeie speriată că doi se bat cu răngile.

101

LA VÎNĂTOARE

Într-o sâmbătă după-amiază, profitând de faptul că paznicul plecase la un miting de protest, fraţii Zăvoianu, zilieri pe şantierul Fabricii de nituri pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă, luară din parc automacaraua de 2,5 tone şi plecară cu ea la vânătoare de iepuri. Locul se afla undeva în munţi, la vreo sută de kilometri de oraş. Felul cum ajunseră ei acolo constitui mare semn de întrebare. Şi-l puseră organele judecătoreşti. Şi-l puseră membrii comisiei parlamentare de anchetare a cazului, comisie alcătuită din deputaţi care aveau carnet de şofer. Prin audierea acuzaţilor, prin lectura documentelor puse la dispoziţie de către Politie şi S.R.I., prin consultarea hărţilor, se trase concluzia că cei doi nu puteau ajunge la locul respectiv decât pe autostrada Brebu-Bandraburu. Or, acest traseu, era pentru şoferi un adevărat coşmar. Toti, fără excepţie, văzându-se la Bandraburu la capătul autostrăzii, priveau în urmă şi-şi făceau cruce c-au scăpat cu viaţă. Drumul dinaintea lor, plin de gropi cât casa, ros pe jumătate de torenţi, li se părea o fericire faţă de ce fuseseră obligaţi să străbată. Pe hartă, lucrurile şedeau bine, excelent, s-ar fi putut spune. Cele două puncte corespunzătoare localităţilor respective erau unite printr-o linie asupra căreia nu mai încăpea nici o îndoială: exprima o autostradă la nivelul celor mai înalte exigenţe ale circulaţiei mondiale. În realitate, lucrurile erau complet diferite. Şi tocmai această diferenţă îi înnebunea pe şoferi. Pentru că, ştiind dinainte, de pe hartă, că urmează un drum nenorocit de ţară, şerpuind, ca beat, printre vii şi livezi, cu iarba păscută de vaci sârguincioase, te pregăteai sufleteşte pentru orice încercare. Şi nu de puţine ori, la capătul unui asemenea traseu, mai ales dacă o porţiune fusese mai acătării, viata nu ţi se mai părea aşa de imposibilă. Când însă harta indica autostradă, şi-n locul ei dădeai peste nenorocirea numită Brebu-Bandraburu, toate întâmplările de până atunci luau proporţii înfricoşătoare. Primii douăzeci de kilometri erau impecabili. Lumini de un roşu impresionant, reclame, pasaje subterane anunţate din vreme, gard viu între cele două benzi. Era porţiunea corespunzătoare primului an de la începerea lucrărilor. Entuziasmul constructorilor atingea desăvârşirea. Aveau înainte imaginea unei autostrăzi ca-n cărţi. Acest entuziasm era în raport direct cu substanţialele fonduri alocate. Guvernul, criticat că bate pasul pe loc, îşi propusese să facă un lucru măreţ. Anul următor însă, guvernul căzu. Succesorul anunţă că, în perioada anterioară, banii statului fuseseră cheltuiţi prosteşte, în consecinţă, fondurile dedicate autostrăzii cunoscură o reducere dramatică. Constructorii se zbătură, umblară în dreapta şi-n stingă, dar mare lucru nu făcură. Cu chiu cu vai, reuşiră să obţină o suplimentare de fonduri, atât de mică însă, că practic, nu însemna aproape nimic. Amărâţi, se văzură obligaţi să ia măsurile corespunzătoare. Renunţară la lumini. Renunţară la pasajele subterane. Oricum, localnicii şi aşa nu le foloseau, preferind, pentru a ajunge de la un lot la altul, să străbată în fugă partea carosabilă. Cele patru benzi pe sens rămaseră doar două. Realizară astfel vreo douăzeci de kilometri. Când deja se împăcaseră cu noua situaţie, pică o altă micşorare de fonduri. De astă dată de proporţii înfricoşătoare. Efectele acesteia se resimţiră imediat. Gardul viu dispăru. Autostrada deveni şosea naţională. Aceasta, la rându-i, se îngustă după doar cinci kilometri, ajungând o biată sosea judeţeană. La un moment dat, se terminară materialele. Constructorii nu abandonară proiectul. Autostrada îşi găsi continuarea sub forma unui drum de ţară. Ultimii kilometri reflectau din plin situaţia banilor pentru plata muncitorilor. Un timp, aceştia nu voiră să lucreze cu salariul micşorat. Asta corespundea pe teren unei lungi porţiuni de pământ arabil. Apoi, la insistenţele inginerilor, se apucară din nou de treabă. Drumul de ţară îşi făcu din nou apariţia. Cu câteva sute de metri înainte de Bandraburu entuziasmul dispăru definitiv. Autostrada deveni o simplă fâşie de

102

pământ desfundat, care se îngusta tot mai mult, după cum muncitorii abandonau lucrul pe rând. Ultimii metri erau, practic, o potecă. Fuseseră săpaţi de un muncitor care rămăsese pe şantier până la sfârşit, pentru că şi aşa n-avea unde să se ducă: îl lăsase nevasta!Aceeaşi comisie se deplasă la Vidraşcu, ultimul sat dinaintea intrării în munţi, pentru a afla amănunte despre trecerea automacaralei: la ce oră a fost văzută? Cum arătau roţile din spate? în ce stare se aflau cei doi? Părerile celor din Vidraşcu erau împărţite. Cei mai mulţi se învoiră bucuroşi să răspundă. Spre nedumerirea comisiei, datele oferite de aceştia erau de-a dreptul aiuritoare. Vorbeau, de exemplu, de o lumină mare care ar fi acoperit cerul înspre munţi la trecerea automacaralei. Alţii susţineau că şoferii n-aveau deloc aerul unor localnici, avansând ipoteza că fraţii Zăvoianu fuseseră schimbaţi pe parcurs cu nişte cetăţeni de provenienţă străină. Membrii comisiei îşi notau conştiincioşi ce li se spunea, mai ales că vorbitorii, cum îi vedeau că se întrerup, tăceau brusc şi, pe jumătate veseli, pe jumătate ameninţători, nu reîncepeau până când oaspeţii nu se aplecau din nou asupra foii de hârtie. Se dumiriră abia pe la jumătatea anchetei. Toţi cei întrebaţi erau beţi morţi. O femeie din marginea satului, facându-i-se milă de membrii comisiei, le explică, trăgându-i deoparte, că-n perioada respectivă tot satul se ocupa cu fabricarea de rachiu pe sub mână. Întâlniră, fireşte, şi pe unii care refuzară să răspundă. Era vorba de cei care aveau în munţi stupi cu albine venite ilegal din alte judeţe. Printre aceştia se răspândise zvonul că ancheta urmărea să descopere locul unde se aflau stupii. Trecerea automacaralei fusese semnalată şi de postul de Poliţie Tuluceşti, ultimul înaintea munţilor. Aşa cum avea să consemneze în raportul său, şeful de post, plutonierul major Vasile D. Vasile, se afla în acel moment în ghereta sa din marginea şoselei. Aşezat pe un scăunel, bătea în caiele tocul cizmei, care i se desprindea ori de câte ori lua poziţia de drepţi. Dădea cu ciocanul, încercând acea plăcere complexă, puţin analizată de marii prozatori ai sufletului omenesc, pe care ţi-o dă un cui care intră uşor. Şi dacă plutonierul major s-ar fi putut cerceta mai adânc, ar fi putut sesiza şi o anume înverşunare împotriva tocului care-i făcea atâtea probleme. Aceste două sentimente, cărora li se adăugau altele, la fel de greu de precizat, se uneau indisolubil într-o bună dispoziţie care avea drept semn distinctiv faptul că plutonierul major Vasile D. Vasile fluiera încetişor. Văzând ditamai utilajul trecând vijelios spre munţi, şeful postului dădu buzna în şosea, gata să folosească ţignalul atârnat la gât. Maşina dispăru însă într-un nor de praf, înainte ca el să fi putut schiţa vreun gest. Stătu în mijlocul drumului până când norul de praf se risipi, si-n golul limpede rămas se iviră munţii împăduriţi, cu piscurile albite de zăpadă. Pierderea maşinii în depărtare îl umpluse de o tristeţe fără leac. Îşi simţea sufletul apăsat. Ştergându-şi fruntea brusc asudată, se întoarse în gheretă, puse mâna pe manivela telefonului şi ceru Poliţia judeţeană. O boare uşoară îi îndulcea vocea. Cei din Horeşti avură o clipă impresia că omul de la capătul firului va izbucni în plâns. Ofiţerul de serviciu, un locotenent major venit de laArmată, dădu să-l ia la rost, şi chiar ar fi făcut-o, dacă nu şi-ar fi amintit, deodată, că, la ultima convocare, fuseseră avertizaţi asupra unei situaţii dificile ivite în comunicarea cu posturile de poliţie dinspre munţi. Şi anume, dat fiind că o mare parte din terenul peste care treceau firele de telegraf fusese inundat de revărsarea râului, era de aşteptat ca informaţiile primite din acea zonă să fie influenţate de o uşoară melancolie.La aflarea veştii, cei de la SRI intrară imediat în alertă. De mai mult timp, ei deţineau date potrivit cărora la Bucureşti urma să aibă loc un atentat terorist. Din nefericire, cu toate strădaniile, ei nu reuşiră să afle nici ziua atentatului, nici organizaţia care-l punea la cale, nici măcar cine era victima. De aceea, ei se nelinişteau la orice fapt ieşit

103

din comun. Pentru că, orice lucru care nu intra în cursul normal al vieţii putea fi punctul de plecare al atentatului. Mersul la vânătoare de iepuri cu o automacara de 2,5 tone, era unul dintre acestea. Astfel că trupele USLA, care ţineau acum de SRI, trecură de îndată la acţiune. Trebuia blocată orice tentativă a celor doi de a ieşi din munţi, spre Braşov, de unde se putea ajunge la Bucureşti destul de uşor. Un cordon de uslaşi închise munţii spre Braşov. Deşi se aflau în plină toamnă, arborii, tufişurile îşi păstraseră verdeaţa. Uslaşii erau îngrijoraţi. Nimeni nu le putuse spune ce culoare aveau hainele urmăriţilor. Trebuia, aşadar, să fie atenţi, gata să strige, stai! la orice culoare ivită pe neaştepate. Şi la roşcatul vulpii, şi la albul iepuraşului, şi la ruginiul ursului. În acelaşi timp, două grupuri antiteroriste porniră pe urmele automacaralei. Ajunseră mai întâi la Vidraşcu şi, după un scurt popas, o luară în sus, pe drumul îngust, suspendat deasupra apei, până la Tuluceşti. Pe stâncile de pe margini scria cu litere mari, albe: Şoferi! Luaţi cu voi pe poştaşii care vă fac cu mâna! După o oră de mers, lăsară în urmă un poştaş care mergea energic spre munţi. Plecase din Vidraşcu de două zile si, de atâta mers, se albise din cap până în picioare. Ducea în tolbă o singură scrisoare: o adresă prin care Circul de Stat Bucureşti solicita unui pădurar, vechi colaborator al instituţiei, să facă rost de un pui de şarpe. Se anunţase un control financiar extrem de sever, şi lor le lipsea din inventar, de mai mult timp, un pui de şarpe pierdut în timpul unei repetiţii generale. Contrar aşteptărilor, populaţia din zonă nu părea deloc tulburată. Marea majoritate a locuitorilor era amuzată de faptul că-i trecuse prin cap cuiva să urce până sus, în creierii munţilor, cu ditamai utilajul din import. Unii nu-şi ascundeau intenţia ca la întoarcere să-i roage pe cei doi să le mute, contracost, fireşte, un butoi de varză sau să le scoată din râpă o căruţă ruptă în două. Şeful postului din Tuluceşti nu împărtăşea această stare de spirit. El înclina să creadă într-o complicitate cu infractorii a întregului sat, drept pentru care se şi gândea la arestarea preventivă a câtorva flăcăi faimoşi în tot judeţul pentru scandalurile pe care le făcea la horă. Uslaşii nu împărtăşeau temerile şefului de post. Ei erau convinşi că-i vorba de o banală folosire în scopuri personale a fondurilor fixe ale întreprinderii. Această credinţă crescuse pe măsura apropierii de munţi. Mai târziu, când cazul făcu obiectul unei anchete a Consilului Suprem al Apărării, conducerea SRI explică această atitudine printr-un fenomen destul de des întâlnit la cadrele de bază. Străbătând văzduhul încărcat de tentaţii ilicite, de intenţii criminale, de gânduri nepermise, membrii USLA sfârşeau prin a se contamina primejdios şi, în consecinţă, a da semne vădite de slăbire a principialităţii.Cele două echipaje o luară pe drumeagul care urca muntele. Era un drumeag mâncat de ape, mărginit într-o parte, de un mal de pământ fărâmicios şi, în cealaltă, de prăpastia unui torent. Bolovani mari, desprinşi din mal, se vedeau ici-colo. Câte un trunchi culcat de-a latul drumului, aşa cum căzuse, cu frunze cu tot, bara calea. Chiar de la început, dădură drumul sirenelor. Nu pentru a li se face loc, pe un asemenea traseu nu se punea problema priorităţii, ci pentru a scăpa de singurătatea care-i apăsa. După vreo oră de urcuş, intrară în ceaţă. Era, din câte spunea şeful postului din Tuluceşti, luat cu ei, inelul care înconjura muntele în apropiere de vârf. Dincolo de el, se întindea o vreme normală, în interiorul lui însă, ceata, neobişnuită pentru această perioadă a anului, avea o densitate uriaşă. Potrivit şefului de post, fenomenul stârnise curiozitatea multor cercetători. Unii îşi dăduseră cu el chiar doctoratul. Alţii consacraseră cariere strălucite. Venise, la un moment dat, şi o comisie a organizaţiei Amnesty International, sesizată că în această zonă se încălcau grav drepturile omului. Ca şef al postului de Politie, se pusese la dispoziţia comisiei, potrivit indicaţiilor primite de la Bucureşti în legătură cu atitudinea cadrelor de Politie faţă de reprezentanţii organizaţiilor internaţionale. Oaspeţii intrară şi ieşiră din ceaţă, puseră

104

în funcţiune nişte ventilatoare speciale, care imitau vântul de dimineaţă, strigară cât îi ţinură gura, pentru a vedea puterea de propagare a sunetului, şi plecară, luând cu ei, în nişte cutii speciale, pentru o analiză mai detaliată, câteva mostre de ceaţă. Un echipaj se întoarse după explozibilul cu care să fie aruncată în aer ceaţa. Celălalt porni mai departe. Ceaţa creştea pe măsură ce pătrundeau în adâncurile ei. Maşina o străpungea tot mai greu. De atâta ceaţă, motorul se înfundă. Coborâră şi începură s-o împingă. Umezeala li se lipea de mâini. Nu se vedea la un metru. După vreo trei ore de chin, zidul prinse a se subţia. Prin smocurile tot mai rare se vedea valea scăldară în soarele toamnei. Pădurile se înşirau calme una după alta, până în zarea limpede, fără pic de nor. Din spate se auzi un claxon prelung. Celălalt echipaj se întorsese nu numai cu explozibilul, dar şi cu un specialist în aruncări în aer. Evident, nu mai aveau nevoie de el.După un timp de mers prin lăstărişuri pustii, dădură într-o poiană străjuită de copaci, peste automacaraua căzută într-o rână, cu cârligul prăbuşit în crengi. Neîndoielnic, era utilajul căutat. Îşi dădură seama de asta nu atât după numărul de inventar, scris cu var de-a latul portierei, cât mai ales după faptul că un pivot era îndreptat cu ranga. Numai un român putea apela la un asemenea mijloc. Uşa cabinei era larg deschisă. Prin ea se vedea aliniată într-un cui, haina şoferului. Era limpede că acesta coborâse din maşină, numai în cămaşă, doar decâteva clipe. Numai că automacaraua părea lăsată aici de mai mulţi ani. Caroseria ruginise şi plesnise pe alocuri. Lângă roata din spate, vârâtă în pământ până la jumătate, sticlea în soare o cutie de conserve goală. Printr-o spărtură din scaunul şoferului crescuse un pui de salcâm. Şi, abia acum îşi amintiră, că la coborârea în vale, nu zăriseră nici o urmă de maşină. Drumul abia se ghicea de sub iarba deasă, străpunsă ici-colo de tufe. Uslaşii nu erau însă oameni care să-şi pună prea multe întrebări. Aveau misiunea să-i prindă pe cei doi şi să-i ducă la Horeşti. Şi dacă asta trebuia îndeplinit, orice mirare îi făcea să piardă inutil timpul. Porniră, aşadar, în căutarea lor. După ce cercetară, cu pistolul în mină, părţile componente ale automacaralei, iarba din poiană, drumeagul părăsit, intrară în pădure. Înaintau atenţi, în formaţie de trăgători, gata să apese pe trăgaci la primul zgomot suspect. Merseră aşa mult timp. Şi pe măsură ce mergeau, îmbătrâneau tot mai tare. Obrazul li se acoperise de o barbă aspră şi ţepoasă, uniformele li se ponosiseră. Mai grav, pe măsură ce înaintau, memoria li se subţia tot mai îngrijorător. Astfel că, ajungând dincolo de munţi, în faţa colegilor lor din cordoanele care blocau trecerea, nu mai ştiură să răspundă cine sânt şi de unde vin. Fură arestaţi imediat ca suspecţi.

105

EROU POST MORTEM

Cei din Vintileasa îl căinară amarnic pe Culai Burtea, al cărui băiat murise ca un erou al Revoluţiei române. Întregul sat veni la înmormântare. Şi n-avu ce regreta. Totul fusese extraordinar. Vintileasa nu mai văzuse aşa ceva în viaţa ei. Nici când fusese adus în sat şi înmormântat cu pompă Vasile Berbecaru, Bulibaşa de Horeşti. Sicriul cu trupul neînsufleţit al băiatului fusese aşezat pe un catafalc pierdut sub un munte de flori. Îl însoţeau, pe margini, revoluţionarii care intraseră primii în sediul CC. Aceştia erau deja împărţiţi în mai multe asociaţii, după ora intrării, dar mai ales după etajul la care luptaseră: "CC ora 1", "CC de dimineaţă, "CC etajul 1", "CC parter". Asociaţiile îşi disputau între ele întâietatea. Cei din "etajul 1" susţineau sus şi tare că ei contribuiseră decisiv la izbânda Revoluţiei. Stând în cabinetul lui Ceauşescu, celebrul cabinet numărul 1, ei îl împiedicaseră pe dictator să se întoarcă în birou. Da, susţineau membrii Asociaţiei "CC parter", dar ca să ajungi la etaj trebuie să treci pe la parter. Aşa că tot noi suntem mai importanţi. La înmormântarea lui Viorel Burtea participaseră cu toţii. Se ajunsese în acest sens la o înţelegere prealabilă. Cortegiul străbătuse satul în sunetele fanfarei. Printr-o dispoziţie a Mitropoliei, toate clopotele din Moldova de jos bătură lung şi întristat. Nu ştiai ce să mai admiri. Coroanele de flori, între care se detaşa cea a noului guvern? Cizmele lustruite, de-ţi luau ochii, ale ofiţerilor proaspăt înălţaţi în grad? Puloverele nou nouţe, abia atunci ieşite din fabrică, ale tinerilor revoluţionari? Sau, poate, tunurile grele, aduse până aici, în Vintileasa, pentru a trage salvele de adio, în cadrul unei operaţiuni care consumase pe câteva luni cota de motorină a Armatei. Bravului erou i se amenaja un mormânt în centrul cimitirului. Printr-o decizie a Patriarhiei, el beneficia de o suprafaţă specială, mult mai mare decât cea care se repartiza de obicei muritorilor de rând. În acest scop, cu o zi înaintea evenimentului, câteva morminte din jur fură transbordate la marginea cimitirului. Neamurile răposaţilor nici nu crâcniră. Era vorba de directorul şcolii, de contabilul şef al C.A.P.-ului şi de şeful postului de Miliţie, într-un cuvânt, de nomenclaturistii satului. O vorbă să fi scos, şi ar fi avut o soartă mai rea decât cea a dictatorului. Deasupra mormântului, organele noii puteri locale, substanţial sprijinite de Armată, ridicară un grandios monument. Pe soclul care înfăţişa un vultur gata s-o ia razna peste Măgură, scria cât se poate de limpede: Erou al Revoluţiei Române.Mult timp după înmormântare, satul îl privi pe Culai Burtea cu deosebit respect. Când apărea undeva, toţi ceilalţi îşi scoteau căciulile sau pălăriile, după sezon. Duminica, femeile aprindeau lumânări la mormântul tânărului erou, singurul erou de altfel, pe care-l dăduse Vintilesa în lupta pentru răsturnarea odioasei dictaturi. La vreun an însă, atitudinea satului se schimbă radical. Mila se transformă în ură. Respectul, în dispreţ Când apărea undeva, Culai Burtea era întimpinat de priviri duşmănoase. Mormântul eroului nu mai beneficie de nici o luminare. Ba mai mult, într-o noapte, peste literele aurite, cineva făcu un semn de întrebare cu vopsea roşie. O săptămână întreagă se chinuiră cei de la primărie s-o şteargă. Şeful postului de Poliţie, fostul şef al postului de Miliţie din sat, întreprinse o anchetă. Cercetările sale nu duseră la nici un rezultat. Peste tot dădu de zvonuri absurde. Se spunea, de exemplu, că stafia lui Ceauşescu, care nu-şi găsea liniştea, pentru că fusese înmormântat fără popă, umbla din cimitir în cimitir şi îşi bătea joc de crucile revoluţionarilor. Explicaţia era însă alta, foarte simplă, de altfel. Cu puţin timp în urmă, Parlamentul adoptase o lege potrivit căreia părinţii de eroi martiri erau scutiţi de impozit. Culai Burtea era un asemenea părinte. Avea chiar şi o diplomă. O bătuse în ţinte pe peretele bucătăriei şi, ori de câte ori se îmbăta, se ridica în picioare, lua poziţie de drepţi în faţa ei şi prindea să zbiere "Deşteaptă-te române" . Cum apăruse legea, o mulţime de inşi prinseră să bată la

106

poarta lui Culai Burtea. Toţi îi propuneau să intre împreună într-o mare afacere. Ei puneau banii. Părintele de erou martir punea diploma. Altfel spus, scutirea de impozit. Culai Burtea îi refuză politicos. El avea, neîndoielnic, idealuri mult mai mari. Visase la ele încă de pe vremea odioasei dictaturi. Şi anume, să deschidă în Vintileasa Deal o stână de protocol. Gratie diplomei, mai precis efectelor ei financiar-contabile, el reuşi să-şi împlinească visul. După câteva luni de efort, deschise în Vintileasa Deal, împreună cu un trust belgian, societatea mixtă Stâna SA. În scurt timp, faima stânii de protocol se răspândi până dincolo de hotarele ţării. Puţine erau delegaţiile străine venite în România cu fel de fel de treburi (verificarea modului cum se respectă drepturile omului, ajutoare pentru copii handicapaţi, spionaj) care să nu accepte invitaţia gazdelor de a vizita stâna din Vintileasa Deal. Chiar la intrarea în sat, cum veneai dinspre Horeşti, şi de fapt chiar de mai departe, de prin dreptul castelului de apă, uriaşe panouri invitau în culori izbitoare: "Vizitaţi Stâna din Deal. Într-un decor de neuitat veţi putea petrece o seară de neuitat în compania ciobanilor noştri milenari". Panourile înfăţişau un ins îndesat, mai mult pătrat decât lung, cu o energie de luptător de greco-romane, stând nepăsător sub povara unui suman care, în mod sigur, date fiind grosimea şi mărimea, ar fi creat mari probleme chiar şi unei macarale. Ciobanul, care nu era altcineva decât Vasile Burtea, aşa cum fusese el văzut de un băiat a lui Culai Parvana, pictor amator, fost laureat al Cântârii României, se uita fix la cei aflaţi la volanul automobilului. Un zâmbet misterios îi lumina privirile. Toţi cei în trecere pe acolo se chinuiau să dezlege enigma acelui zâmbet. După unii, bărbaţii mai ales, ciobanul din panou îşi ascundea cu greu dispreţul faţă de idioţii care, luând în serios invitaţia scrisă de-a curmezişul placajului, aveau să urce dealul până la faimoasa stână. După alţii, intelectuali îndeosebi, zâmbetul acela nu era altceva decât expresia tradiţionalei noastre ospitalităţii, lăudate în toate monografiile dedicate Românei. Lucrurile acestea se refereau la turiştii străini, pentru care şi fuseseră plantate panourile respective. Turiştii noştri, ca să nu mai spunem automobiliştii din judeţ, nici nu au luat în seamă panourile. Şi, dacă bărbatul de la volan avea vreo discuţie cu cei din maşină, ea viza cu totul altceva. Aoleu, ce gropi? Nici ăştia n-au făcut mare brânză! Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu! Şi alte asemenea dialoguri interesante pe care le poţi auzi pe orice şosea naţională sau judeţeană şi pentru care nu e nevoie nici de panou, nici de Stâna din Deal. Turiştii străini, cazaţi la hotelul din Vintileasa Centru, erau transportaţi până la stână cu autobuzele. Aşa pretindea că face Vasile Burtea. În realitate, autobuzele mult cântate în prospectul stânii erau doar unul. O maşină închiriată de Vasile Burtea, pe timpul verii, de la RTAJ, pentru că întreprinderea nu o mai putea folosi: avea din fabrică un defect la motor, care făcea ca acesta, după 50 de km, să se încingă până la roşu atât de tare, încât totul în jur prindea să se topească. La început, cei de la întreprindere se distraseră copios, mai ades că şoferii, rămaşi în pană pe undeva prin munţi, telefonau nu la depanare, ci la pompieri: motorul risca să transforme în scrum hectarele de păduri din jur. După retragerea lui din circulaţia, situaţia autobuzului stârnise multe discuţii în întreprindere. Sindicatele, de exemplu, se contraziceau cu direcţiunea. Pentru a-şi impune punctul de vedere, acestea organizaseră chiar şi o grevă. Unii propuneau să fie transformat într-o microtermocentrală care să alimenteze cu apă caldă şi căldură localităţile în care îl apucau pe motor năbădăile. Se iviră însă unele impedimente, legate îndeosebi de mijloacele juridice prin care localităţile respective urmau să ramburseze întreprinderii costul motorinei consumate şi, în general, al exploatării maşinii, în cele din urmă, se ajunse la soluţia de a-l închiria unor investitori particulari, care aveau nevoie de el pe distanţe mici.Ambiţia lui Vasile Burtea era de a face din stână o unitate modernă, cu nimic mai

107

prejos decât cele din ţările Pieţei Comune. Coborând din autobuz, ale cărui uşi ezitau puţin înainte de a se deschide, sfârşind, fireşte, prin a se izbi de tablă cu o furie năpraznică, de parcă ar fi vrut să-i facă în ciudă lui nea’ Fane, şoferul, care le manevra vârând o şurubelniţă în golul fostelor butoane, turiştii dădeau cu privirile de Vasile, dulăul lui Culai Căliţă, închiriat pe timpul verii de proprietarul stânii. Aici, la Stâna din Deal, Vasile nu era un dulău obişnuit, ci, după cum se scria în trei limbi de circulaţie internaţională pe o tăbliţă plantată lângă el, "tradiţionalul câine ciobănesc, prieten al omului de pe aceste meleaguri". Traducerea în engleză o făcuse Stanică Dumbravă, profesor suplinitor de limbi străine, absolvent al Facultăţii de educaţie fizică. O traducere defectuoasă, pentru că alesese din engleză forma prin care meleaguri însemna "ţări", ceea ce, cum avea să declare, într-o fulminantă interpelare parlamentară, un senator venit în zonă cu un grup de congresmeni americani, putea lăsa să se înţeleagă că România e alcătuită din mai multe ţări, teză mult vehiculată peste hotare de cercuri ostile nouă. Cum atingeau ţărâna Vintilesei Deal, turiştii îşi smulgeau de la gât aparatele foto si, închipuind tot felul de poziţii, prindeau a fotografia dulăul din toate părţile. În tot acest timp, Vasile şedea cu botul pe labe, închizând şi deschizând câte un ochi, pentru a-şi exprima profundul dispreţ faţă de aceşti inşi care, în loc să-i dea un picior în burtă, se strâmbau la el ca nişte caraghioşi. Coada bătea alene praful din faţa stânii. Dacă turiştii proveneau dintr-o ţară occidentală, Vasile mârîia, arătându-şi colţii. Era pentru toţi turiştii o mare senzaţie, femeile se dădeau înapoi, ţipând uşor, în timp ce bărbaţii, viteji cum se ştiu, râmîneau pe loc. Dacă respectivii turişti erau din ţări fără valută forte, dulăul nici nu se uita la ei măcar, închidea ochii şi prindea să moţăie. Între cele scrise pe tăbliţe se afla şi sfatul: Nu atingeţi! Fiara sălbatica! Mult mai târziu, o brigadă a gărzii financiare, sosită de la Bucureşti pentru a cerceta ceea ce ziarele numeau, cu titluri groase pe a-ntâia, Cazul Stâna din Deal, îşi dădu seama că întreaga afacere sta în această instrucţiune. Care turist străin, bărbat fiind, rezista să nu pună mâna pe fiara atât de primejdioasă, sub privirile admirative ale femeii iubite? Costul acestui gest era de cinci dolari.Afacerea lui Culai Burtea înflori rapid. Valuta curgea în valuri. Părintele de erou martir avea planuri mari. Se gândea, de exemplu, să sporească numărul fiarelor sălbatice din faţa stânii. Contractase deja un lup şi era în tratative pentru un urs şi câteva vipere. Plin de bani, îşi cumpără un Mercedes, cu care, pentru a face în ciudă celor din sat, se plimba prin Vintileasa în viteză claxonând asurzitor. La început, el nu luă în seamă ciudata schimbare din jur. - Asa-i românul! zise el filozofic, vrea să moară şi capra vecinului. Câtă vreme sentimentele lor se manifestau prin priviri piezişe şi mâzgălituri pe mormântul din cimitir puţin îi păsa. În scurt timp, însă, lucrurile se complicară, înrăiţi cei din Vintileasa escaladară conflictul.Drept urmare, presa, prefectura, guvernul, parlamentul şi preşedinţia începură a fi bombardate cu o anonimă trasă la şapirograf, potrivit căreia, în comuna Vintileasa, judeţul Floreşti se petrecuse o mare excrocherie. Viorel Burtea, fiul lui Culai Burtea, bişniţar notoriu beneficiase de un mormânt de erou martir al Revoluţiei din decembrie. Respectivul nu era erou martir - continua anonima, scrisă cu creion chimic, să nu se vadă că autorii erau oameni cu carte – ci un nenorocit de securist care trăsese în popor. În acest sens, autorii anonimei jurau că înmormântarea de acum doi ani nu fusese altceva decât o mascaradă pusă la cale de Securitate pentru a ascunde cadavrul unui terorist faimos. Că ei recunoscuseră, printre cei din jurul sicriului, inclusiv preoţi, mulţi securişti care pe vremea dictaturii anchetaseră şi torturaseră oameni nevinovaţi. Sesizat de valul de anonime, guvernul se puse în mişcare. O comisie de anchetă se deplasă în Vintileasa pentru a cerceta lucrurile la faţa locului. După câteva săptămâni de investigaţii, ea nu ajunse la nici un rezultat. Prin sat se

108

zvonise că, de fapt, comisia nu-şi propunea descoperirea adevărului, ci depistarea autorilor anonimei. Şi că, respectivilor urma să li se ia înapoi titlurile de proprietate. În consecinţă, toţi cei întrebaţi se jurau că ei nu scriseră aşa ceva. Că, dimpotrivă, respectau memoria eroului martir al revoluţiei, datorită căruia ei duceau acum o viaţă nouă, cum nu cunoscuseră pe vremea ceapeurilor. Mai mult, Culai Burtea era din nou salutat cu respect, iar la mormânt reapărură florile şi lumânările. Comisia se afla într-o mare încurcătură. Stătuse în Vintileasa atâta timp şi n-ajunsese la nici o concluzie. Cum să justifice banii cheltuiţi? Ce va spune când presa o va lua la întrebări? Ceva trebuia făcut. Astfel că ea înainta un raport prin care cerea ca, până la clarificarea lucrurilor, mormântul controversat să fie mutat din centrul cimitirului pe ceea ce s-ar fi putut numi linia de aşteptare. Adică între centrul şi marginea cimitirului. Dacă anonimele se dovedeau false, mormântul urma să fie mutat la loc. Dacă nu, el urma să fie transbordat definitiv la marginea cimitirului. Drept urmare, o echipă specială de la Bucureşti veni în Vintileasa şi mută mormântul lui Viorel Burtea câţiva metri mai încolo. Tot ea demontă monumentul şi-l puse la loc sigur, în eventualitatea că va trebui ridicat din nou. Viata îşi urmă cursul. Alte evenimente, mult mai importante, apărură între timp. Nimeni nu se mai gândi la cazul din Vintileasa. Mormântul lui Viorel Burtea rămase mai departe pe linia de aşteptare, gata s-o ia spre centru sau spre marginile cimitirului. Şi aşa va rămâne, probabil, încă mult timp. Poate chiar până la sfârşitul lumii.

109