[il] 4.cronica de câmpie [810-1062].rtf

7/25/2019 [IL] 4.Cronica de câmpie [810-1062].rtf

http://slidepdf.com/reader/full/il-4cronica-de-campie-810-1062rtf 1/247

PETRU DUMITRIUPETRU DUMITRIU

CRONICĂ DE LA CÂMPIECRONICĂ DE LA CÂMPIE[380]

Partea I – Vântul de martiePartea I – Vântul de martie

[381]

I

Vântul de martie sufla peste câmpie. Era una din întâile nopți alelui martieși vântul de miazăzi, vântul de martie, sufla ațâțător peste

câmpie. Sufla dinspre Dunăre. Topea zăpezile, înfiora păduriledesfrunzite, încrețea bălțile în întuneric; mirosea a pământ. Vântul cumiros de pământ sufla dinspre miazăzi peste câmpie și goneavălătucii groși de fum ai locomotivei. Însă când mai slăbea vântul,fumul negru de cărbune aluneca îndărăt pe acoperișul vagoanelorși-iîneca pe oamenii îngrămădiți acolo sus.Erau urcațiși pe acoperișuri. Vagoanele aveau geamuri sparte,

unele astupate cu scânduri. Compartimentele erau pline; pe ferestre,ieșeau colțuri de lăzi, capete de saci, câte-oțeavă de pușcă; dinăuntruse auzea un murmur greu de glasuri somnoroase, câte-o voceascuțită de femeie chema. Pe scări erau agățați ciorchini de oameniînțepeniți de frig.Iar sus, înfofoliți în cojoace și în mantăi, ghemuiți între lăziși

desagi, zguduiți de mersul trenului, înecați de fum, înghețați, zăceau

cei care nu mai încăpuseră în vagoane, sau nu voiseră să cumperebilet, sau n-avuseseră bani să cumpere. Era târziu și noaptea era



813covrig cu desaga ghem în burtă. Scuipă în vânt, ca să-i mai iasă

cărbunele din gură. Apoi îl înghionti pe Minică: — Nu dormi, bă, că acum ajungem.

Era veselși treaz. Ce noapte? Ce frig? Care foame? Era bine. Îlînghionti iar: — Bă, Minică, nu dormi, bă, că dormi acasă. Acum ajungem!Minică râse în întuneric, ca unțap: behehe!Și spuse: — Ești prost, bă. N-ajungem nicăieri.Era răutăciosși vesel. Mitriță Mitrache râse, cu totul nesimțitor la

această cumplită tăgadă.

— Ajungem, Minică, ai să vezi tu. Ai să vezi, Minică, ce n-a văzutnici dracul! — Hehehe! râse Minică. N-o să văd nimic. Pe dracul o să-l văd.Ce-a fostși pân-acum, aia o să văd. Tot dracul ăla. Degeaba! — O să vezi tu.Ți-arăt eu ție, să-mi zici cum ăi vrea dacă nu-țiarăt. — Mi-arăți… zise Minică tot vesel, și-i spuse că el, Mitriță

Mitrache, are să-i arate ceva de rușine, ce de obicei nu se arată lalume,și anume o să arate acel ceva într-o stare și mai de rușine.Râdeau amândoi,și nu voiau deloc să se lase.Oamenii dimprejur,țărani cu căciuliși cojoace, cu papornițeși cu

saci – unul era la capul lor, altul lângă ei, altul la picioare,și încăunul mai încolo – nu puteau dormi. Îi zguduia trenul, le era frică sănu cadă de pe acoperiș, îi îneca fumul, le înghețaseră oasele de frig.Ascultau la ăștia doi, care erau așa de ai dracului, că nici nu le păsa. — De unde sunteți voi, bă? întrebă unul. Era întuneric; nici nu seputeaști cine vorbește. — Cine, noi? întrebă vesel Mitriță Mitrache. Noi suntem dintr-ocomună de pe-acilea, din Vădastrele. De ce mă-ntrebi, nene?

814Omul din întuneric nu răspunse. Apoi întrebă:

— Ce-i zice ăstuia Minică? Ce fel de nume e ăsta? E polecrea lui? — Nu-i polecre, nene. Marin îl cheamă. Marinică. Da’ noi îi zicem



Minică, fiindcă-i al dracului el… Ai, bă, Minică? Ești al dracului? — Hai sictir, zise Minică binevoitor. Ești un prost, bă MitrițăMitrache,și crezi că ești deștept. Ești prost, bă.De data asta râse Mitriță Mitrache, încântat, cași cum i-ar fi adus

o mare laudă. Urmă o tăcere. Locomotivașuieră sălbatic, înfiorător,repezindu-se și mai adânc în întuneric. Un val gros de fum decărbune trecu îndelung peste ei, înecându-i. Scuipară în vânt.Dindărăt veni un răcnet, înăbușit de vânt: — Bă, care scuipi acolo, închinareași parastasul cui te-a făcut,bă!Cei doi soldați râseră. Cineva întrebă din beznă:

— Pe-acolo pe la voi cum e, bă?La vorba asta, cel care stătea întins lângă cei doi soldați, se ridicăîntr-un cotși se uită la ei cu mare încordare, încercând să ledeslușească fețele prin întuneric. Dar nu vedea nimic, decât ochiisticlind. — Nuștiu, zise Mitriță Mitrache. Acuma venim de pe front. — Unde-ați fost pe front?

— La Banska Bistrița… în Cehoslovacia… — La noi e bine, zise neașteptat Minică. Toți se uitară la el, dar nuvăzură nimic, decât o umbră cu urechi mari fâlfâind, ca un liliac. — Cum adică, e bine? — Așa zice el, de-al dracului. Las’ c-o să fie bine… zise MitrițăMitrache. O să fie foarte bine. — De! mormăi unul dintrețărani. — Ai să vezi! râse Mitriță Mitrache. Minică însă spuse cățăranul osă vadă același lucru de rușine,și în aceeași stare de

815rușine, de care pomenise adineauri. Nimeni nu mai adăugă nimic.

Târziu după aceea, cineva întrebă iar: — Da… boieri aveți pe-acolo, bă? — Cine, noi? întrebă Mitriță Mitrache. Avem. Avem niște boieri, da,

adăugă el pe un ton gânditor, plin de o ciudată satisfacție. Nu păreachiar încântat, dar mulțumit, ca și cum asta i-ar da lui prilej de



oarecare treabă. — Da, avemniț ei, zise el. — Cine e boier la voi, mă? întrebă iar omul din întuneric. — E generalul Vorvoreanu… și coana Elvira Vorvoreanu… și

prințul Ipsilanti… și mai sunt. Avem, zise Mitriță Mitrache cu aceeașisatisfacție de proprietar, parcă boierii erau ai lui.Minică râse: — HeheheL. Vai de capul tău… ce-ai mai cărat tu la coșuri deștiuleți la gheneralul în pătul… cu cârca! Cârca lui – îi lămuri el peceilalți – e numai noduri! — Este, zise mulțumit Mitriță Mitrache. Este.

Această mulțumire a lui îi tulbură grozav pețărani. Tăcură. Apoicel din capăt, de la picioare, începu să mormăie la urechea vecinuluisău, care erași mai departe spre capătul vagonului: — Bă, ăștia din Vădastrele… și-au luat armele cu ei… Vecinul mârâi îndârjit: — Ce, ce, ei sunt proști ca noi?Dar cel dintâi îngână:

— Stai, nu vorbi așa… Mai vedem… — Ce să mai vedem… vorbi vecinulși dădu din umeri prinîntuneric. Repetă: — Ce să mai vedem? Am văzut. — Stai, bă, nu fiși tu așa repezit, vorbi cam speriatțăranul.Iar în capătul celălalt, vorbeau cam tot la fel, cam tot despre

aceleași lucruri, alții. Nu puteau dormi. Trezi, se uitau peste câmpiatopită în întuneric, cu satele, conacele, pădurile. Nu

816 vedeau nimic, darștiau ce e acolo. Apoi se-ntorceau unul sprealtulși vorbeau cu glas scăzut. Nici nu știu cum se-ncepuse vorba.Cei de la capetele vagonului nici nu știau ce vorbiseră MitrițăMitrache și cu Minică. Credeau că începuseră vorba ei, nu niștesoldați pe care nici nu-i văzuseră în beznă.Și poate că nici nu s-ar fi

putut spune așa ușor cine începuse vorba. Dar de-nceput, începuse. Târziu, când noaptea nu mai avea multe ceasuri, trenul se opri



într-o haltă. O luminau niște becuri chioare, umbre forfoteau prinîntuneric, o pompășiroia apă. Erauși alte trenuri oprite în stație: sedeslușeau numai masele lor negre și prelungi grămădite pe linii.Dinspre ele veneau glasuri groase, răstite, pline de mânie. Mitriță

Mitrache întinse gâtulși se uită peste marginea vagonului. Grămădițisub pompa înaltă, oameni cu căciuli întindeau gamele, sticle, căni, săprindă apă dinșiroiala necontenită a pompei. Iar mai încolo, un grupîn picioare gesticula. Erau bărbați tineriși înalți. Veni un acar cu unfelinar galben și ieșiră în lumină fețele rumene șișuvițele bălaie,aproape argintii, scăpate de subșepciși căciuli. Răcneau supărați perusește. În mijlocul lor, cușapca roșie dată pe ceafă, dădea din mâini,

șeful stației! — Nu răcniți la mine; suntșeful stației; iaglavnostantii, strigă elcu o demnitate rănită în care nici el nu părea a crede prea mult.Lunganii cu părul bălai râdeauși răcneau mai departe: — De ce neții trenul pe loc? Dă-ne linia liberă! — Da’ ce vă grăbiți așa? Unde vă grăbiți? întrebă desperatșefulgării, prostit de hărmălaie. Lunganii, cu căciulile trântite pe frunte,

râseră tunător: — La Berlin!Mitriță Mitrache se uită la trenul lor: umbre negre, vagoane

anonime fără lumini, fără semne. Deasupra unora însă se întindeaupieziș spre cer dungi negre în beznă:țevi de tunuri. Vagoanele purtautancuri grele. De sus, de pe vagonul său, Mitriță Mitrache răcni vesel:

817 — Deschide acul, bă! Dă-le drumul, bă, că te ia mama dracului,bășef de gară! De undeștii tu rusește? Ai fost în Trans- nistria, ai? Iadă tu drumul tovarășilor, că ei au treabă la Berlin; las’ că cu tinevorbim noi…

Șeful gării se uită cu gura căscată în sus, spre acel acoperiș devagon de unde răsunase glasul obraznic și batjocoritor; ostașiisovietici se-ntoarserăși ei, apoi îl întrebară ce i-a spus omul de pe

vagon; darșeful de stație se întoarseși intră în clădirea care-i priveachior prin ferestrele-i abia luminate. Peste câteva minute alte răcnete



pe rusește, izbucnite din beznă, îi chemară pe toți ostașii sovietici spretrenul lor. O rachetă țâșni sfârâind în noapte și se sparse într-olumină orbitoare, apoi căzu încet spre pământ. Tropăind cu cizmegrele, câțiva întârziați mai trecură peste linii. Locomotiva șuieră

prelung, înspăimântător. Apoi trenul se urni încet, cu țevile tunurilorde la tancurile cele mari îndreptate în sus, spre stele,și dispăru înîntunecime. De partea cealaltă a vagonului, o femeie bătrânățipa decâtăva vreme: — Costicăăă! Costică!

Și repetă întâi prelungși pe urmă scurt: Costică! Costi-că! Pânăobosiși tăcu. Trecuși un om cu niște rațe într-un coș; rațele măcăiau,

trezite din somn.Sus, pe vagon, un țăran îl tot înghiontea pe Mitriță Mitrache. Nu-ivenea să creează,și-l întreba mereu: — Cum, bă? Adevărat, bă? — Sigur că da. Ce vrei, nene? Sigur că da. — Fugi bă, de-acilea! Nu cred, ziceațăranul.Mitriță Mitrache râdea:

— Nu crezi până nu vezi. Las’ c-ai să vezi.Omul rămânea cu ochii la el. Ca un liliac de noapte, cu urechilemariși clăpăuge, cap mareși urecheat cu doi globi care sticleau înbeznă, Minică se amestecă:

818 — Minte, neică; așa crede el c-o să fie; da’ ce, parcă-l lasă cineva?Parcă nu e jandarm pe lumea asta? Așa crede el, că e deșteptși cucapul mare; da’ parcă n-ar fi regeși guvern,și ghenerali,și fel de fel deșmecheri… Ești prost, bă, Mitriță Mitrache! încheie el descurajator,răutăciosși vesel. Mitriță Mitrache își trânti singur un pumn în cap,îndesându-și căciula pe ochi: — Bine, bă Minică. Așa e cum zici tu, spuse el cu oarecare voie-bună,și cu aceeași mulțumire cu care recunoscuse că la ei în satsuntniț ei boieri. Așa să fie cum zici tu! repetă el cu o asemenea lipsă

de împotrivire, încâtțăranul care vorbise pân-atunci cu ei se-ntoarsespre vecinul săuși mormăi, tulburat:



— Vezi bă, ce fac ăștia din Vădastrele? Ei… de!Cei din Vădastrele nu erau decât doi soldați care se întorceau de pe

front,și care se certau întruna; nu „făceau” nimic; dar însăși ceartalor,și nemaipomenita mulțumire a lui Mitriță Mitrache însemnau ceva

grozav, ca o răsturnare a cerurilor. Mitriță Mitrache era un pârlit desoldat cu o desagăși cu ceva în desagă – elștia ce. Dar vorbea detoate alea parc-ar fi fost ale lui. Parcă el ar fi avut în buzunar toatăcâmpia asta cu caseși drumuri,și sate,și conace,și târguri, nevăzutăîn beznă, cași cum nici n-ar fi fost; câmpia asta peste care băteacald, cu miros de baltă, vântul ațâțător, vântul de martie. Apoi ceasurile târzii ale nopții le amorțiră creierii,și începură toți

să moțăie. Se treziră pe rând, când o dungă lată, roșie ca sângele, seîntinse în zare. Dimineața era cenușieși rece, pământurile negre, cupete de zăpadă murdară; păduri desfrunzite înnegreau orizontul.Mitriță Mitrache își frecă ochiiși-i căscă mari de tot ca să se uite de

jur-împrejur. Apoi căscă de-i trosniră fălcile, se uită pe lângă el cașicum ar fi căutat un obiect pierdut,și-l zări pe Minică, vânăt de frig,ghemuitși sforăind. Îi trase un ghiont ce era cât p-aci să-l arunce de

pe acoperișul vagonului:

819 — Scoal’, bă! Hai, bă, nu dormi, că acuși ajungem.Minică deschise un ochi gălbuiși încleiatși mormăi: — E? Apoi se trezi de tot, mestecând din fălci. — Hai, bă, că am ajuns!Minică se uitățintă la el, apoi peste câmpie,și mormăi: — Ajungem la dracu’…Dar nu peste multă vreme, când soarele roșu plutea jos deasupra

câmpiei, trenul se opri scârțâind din toate frânele, în gara Salcia.Așezați pe lăzi, ghemuiți pe vine, sute de țărani în straie cafeniiașteptau alt tren. Câteva zeci se repeziră la acesta, cu strigăte,târându-și lădițele sau sacii. Ca un stol de păsări zgribuliteși fumurii

care așteptau și din care câteva își luau zborul cu țipete stridenteșimișcări stângace. Călcând pe mâini agățate de treptele de fier



(oamenii răcneau de durere, înfuriați), Mitriță Mitrache coborî de pevagonși sări jos, greoi, pe pietrișul balastului. Minică ajunseși el josînjuratși blestemat de cei pe care-i călca cu bocancii pe mâini, peumeriși pe cap. Se-ntoarse către eiși, de jos în sus, rânjindu-și la ei

dinții de calși behăindu-le în nas ca un țap, îi înjură sârguincios demai multe lucruri. Apoi se-ntoarse, își luă traista în spinareși plecă,fără să se încovoaie sub povara cumplitelor vorbe care-i cădea încârcă de sus, de pe vagon. Amândoi trecură pe lângă niște care cu boi mici, zgribuliți, niștestârpituri cu burțile pline de ciucuri de noroiși de balegă, din carecâte-un om scotea de sub o scoarță sau un cojoc, numai un ochi

cercetător, cu care-i urmărea până se depărtau; apoi se lăsa iar înjos, trăgându-și acoperitoarea peste sine,și nu se mai vedea. Boiimestecau coceni, în neștire.Mitriță Mitracheși cu Minică nici nu se uitau, nici în dreapta, nici

în stânga. Coborâră de pe terasamentul căii ferate, prin niște gropinoroioase, până lașoseaua județeanăși ea noroioasă,

820crestată, brăzdată adânc, zbârcită, de pământ negru ca o fâșielungă de piele deșarpe negru.Mitriță Mitrache își împinse căciula pe ceafăși începu să meargă

iute, cu pași mari. Minică seținea după el, morocănosși batjocoritor.Intrară între șiruri de duzi. Trecură pe lângă care,și le spuserăoamenilor bună-ziua. De ce mergeau, de aceea seștergea soldăția dinei,și se ivea ceva nou. Nici pe tren nu mai erau soldați în toată legea;n-aveau arme, nici centuri; aveau în schimb traiste, ca niștețărani.Pe drum însă, pe ce se înfundau în depărtările câmpiei netede,câmpiei de pământ, se făceau tot maițărani. Într-un loc, își tăiarădintr-un alunaș două ciomege. Pe urmă ajunseră din urmă un car dincare un om în cojoc cafeniu îi privi cu ochișori albaștri, de sub opălărie cu marginile ridicate în sus, o pălărie care fusese vânătă, sauliliachie, dar acuma nu mai avea niciun fel de culoare deslușită,și

nicio formă ușor de botezat. — Bă, nea Uțule! strigă Mitriță Mitrache.



— Ce-i, bă? strigă liniștit omul, uitându-se mereu la ei. Bă, MitrițăMitrache, bă! Venirăți, bă? Bă, Minică, bă, veniși, bă? Suiți-v-aici.

Și le făcu loc să se cațere din mersul încet al carului. Se ghe-muiră pe niște coceni, pe scândurile tari. Carul îi zdruncina de le

juca pe ei carnea. Dar ei se întinseră cu poftăși plăcere, ca pe puf,într-un cot,și se uitară la Uțu. Acesta se așeză de-a curmezișul îngura caruluiși-i întrebă: — Ce-i, mă? — Ce să fie? răspunse Mitriță Mitrache. Bine. E bine. — Da, mă? întrebă Uțu, deodată interesat. Se dă? Ai? Se dă? Zi,mă: se împarte?

— Trebuie să se împartă, zise liniștit Mitriță Mitrache,și se-ntoarse pe spate, cu ochii la cerul albastru, curatși rece, pe carealunecau nori albi mânați de vântul de miazăzi. Începea să fie maicald. Cocenii miroseau a uscat, a cocean uscat,și foșneau.

821Era bine,și Mitriță Mitrache era foarte obosit: de luni de zile nu

mai dormea ca lumea,ținut treaz de barajele de artilerie, de atacurilede aviație, de așteptarea poruncii de atac; era obosit. — Trebuie să se împartă, mormăi el. Ce, boierii au fost pe front?Ei era oamenii lui Hitler: dă-i în mă-sa!Noi am fost pe front.Noi avemdrept. — Ce spui, bă? se miră Uțu, cu răsuflarea tăiată de uimire. — Păi sigur, zise superior Mitriță Mitrache. Ce mă-sa…

Și închise ochii, amețit de mirosul alb al cocenilor uscați. Vântul îi bătea peste față. Carul scârțâia și-l zdruncina de i secutremurau măselele în gură. Dar se simțea bine, moale,și se lăsă învoia oboselii. Îl auzi pe Uțu că-l întreabă ceva, dar nu putu decât sămormăie nedeslușit, în loc de răspuns. Îl auzi pe Uțu, că-l întreabăceva pe Minică. Minică horcăia gros. Adormiși el. Mitriță Mitracherâse de chestia asta, prin somn. Adormise fără să-și dea seama,râzând.



II

A doua zi dimineață, un om venea singur-singurel spre Vădastrelede departe. Satul încă nu se vedea: era ascuns sub margineacâmpiei. Marginea pentru ochi, căci când ai ajuns acolo, e dincolo,

hăt, departe, altă margine;și când ai ajunsși acolo, altă margine acâmpiei se vede, dar câmpia nu se termină nicăieri: poți merge pe ea,poți trece râuri,și nu mai ieși din câmpie, până-n capătul Ariei,câmpie necontenită, cât vezi cu ochii. Omul era singur-singurel,mărunt, pierdut pe șoseaua pustie. Când întâlnea câte un om cucarul, venind dinspre Vădastrele, îi spunea bună-ziua și-și vedeauamândoi de drum. Când ajungea din urmă vreun car, intra în vorbă

cu omul, se suiași el în car, să se mai odihnească,și mergea o bucatăde drum așa. Vorbea cuțăranul de uneleși de altele, pe urmă, cândse simțea mai odihnit, sărea jos și pornea mai departe; n-avearăbdare sau

822era grăbit. Iarțăranul rămânea cu ochii după elși se gândea, se

gândea, mereu cu ochii după el, la lucrurile nemaipomenite pe care ile spusese străinul care se făcea mai mic,și tot mai mic,și pierea îndepărtare peșoseaua dreaptă ce părea că duce așa, drept înainte pecâmpie, până la capătul lumii.Străinul nu erațăran,și nici nu era îmbrăcat cațăranii. Avea niște

pantaloni peticițiși o scurtă cu miel pe dinăuntru, tocată și camruptă, dar curată,și bocancii vechiși cusuți,și sub scurtă era încins

cu un brâu lat din pânză groasă din care se fac chingi: un brâu cumnu se poartă aproape nicăieri,și aproape de niciun soi de oameni,afară de cei din meseria pe care-o avea omul acesta. Era un omnemaipomenit de vânjosși de spătos, cu o față mare, pătrată, cu ochigălbuiși veseli. Mergea liniștitși repede peșosea, părea că are oțintăfoarte limpede, foarte bineștiută,și la care va ajunge cu siguranță.Mergea de parcă mergea așa de o viață întreagă,și de parcă era gata

să mai meargă așa până la sfârșitul vieții.Pe când se apropia el de Vădastrele, acolo în satși anume în capul

satului, se adunaseră oameni: bărbați care răcneau, femei carețipau



prelungși ascuțit, copii care veneau în goana mare. Sețineau liotădupă o căruță trasă de un cal la trap. În căruță ședea un bărbatzdravăn cu brațeși mâini groase, cu fălci late, încleștate, cu gurastrânsă, ca o despicătură subțire sub mustață,și cu ochii întunecați,

tulburi de furie, de urăși de deznădejde;ținea hățurile strânse ca sănu o ia calul în trap întins,și biciul îi tremura în pumnul împietrit;tremura fiindcăși pumnul tremura, omul tremura, de poftă să ardăcu biciul carne vieși fără apărare. Iar îndărătul căruței, legată decăruță, cu o frânghie înnodată strâns peste mâinile ei încrucișate,alerga o țărancă tânără și frumoasă, cu cârpa căzută din cap, cucoadele căzute pe spate, cu cămașa ruptă pe ea; alerga desculță, cu

picioarele pline de noroiși însângerate, căci călcaseși pe niște pietreascuțite; dar alerga înainte, nu se putea opri, căci căruța

823ar fi târât-o mai departe pe josși ar fi sfărâmat-o de pietre. Alerga,

palidă, cu ochii rătăcițiși gura întredeschisă; din pricină că se albiseși se trăsese la față de spaimă, păreași mai tânără decât era,și mai

frumoasă.Dar își pierdea răsuflarea, capul îi cădea pe spate, ochii i seînchideau. Se poticni, gata să cadă. Încă puțin,și-avea să cadă, s-ofacă praf căruța târând-o prin pietre.Mitriță Mitrache spărgea lemne în ograda lui taică-său. Se ridică,

trânti toporul în butuc,și se duse la poartă să vadă ce e. Deodatăcăruța trecea prin fața lui, cu femeia după ea,și droaia de oamenirăcnind șițipând în urmă. Mitriță Mitrache își trânti o palmă încăciulă deși-o împinse pe ceafă, sări în drum și răcni cum fuseseînvățat la militărie când era santinelă: lung, gros, înspăimântător: — Stăi!

Și se repezi la cal; calul speriat se feri într-o parte. Cel din căruțătrase hățurile fără să vrea, ca să nu dea peste Mitriță Mitrache.Mitriță nici nu se gândi să se ferească, apucă marginea căruței cumâinile, se aruncă înăuntru, căzu de-a berbeleacul îndărătul

căruțașului,și cât se-ntoarse acesta să-l vadă, îiși trase mâinileîndărăt cu hățuri cu tot, oprind calul:



— Ho, tpruu! Tpruu! Ho! Apoi începu să râdă la omul din căruță, care-l îmbrânci furios: — Ce-i bre, nea Eftimie? Ce faci, nene? Te săturași de muiere,nene?

De o clipă se oprise căruța; calul sfornăia speriat de gălăgie; căciclipa aceea fusese de ajuns ca să se adune împrejurul căruței ogloată;și cei mai înceți de picior încă mai soseau din urmă, unul câteunul. Femeilețipauși-l blestemau pe Eftimie: — Huo! Tiranule! Caimacanule! Vrei s-o omori! Ceți-a făcut?

824

Răcneau toți de-a valma, tulburați; se uitau cu milă la femeia care,palidă, sfârșită, se rezemase de capătul căruței, gata să leșine. NumaiMinică, amestecat printre ei, râdea mulțumit, behăind: — Hehehe!Dar nici ceilalți nu puneau mâna s-o dezlege pe nevasta lui

Eftimie. Era nevasta lui, n-aveau drept. Dar nici s-o omoare nuputeau să-l lase.

— Ce-ai cu ea? Ceți-a făcut? — Știe ea bine ce! zbieră deodată Eftimie, turbat de mânie.Știe!Să spuie ea, curva! Spune, curvo!Femeia stătea cu capul în piept, cu buzele albite: părea gata să

moară de spaimăși de sfârșeală. Dar când îl auzi pe Eftimie, ridicăpleoapele și-l privi cu ochi deodată aprinși;și chiar, spre uimireanemaipomenită a tuturor, zâmbi.Și zise: — Poți să măși omori… n-am ce să-ți fac… mie tot de el mi-e drag.Ia vorbele astea se lăsă o tăcere deplină. Numai Minică râse, ca un

țap veselși-al dracului: — Hehehe!Oamenii se uitau unul la altul. Niște femei se cruciră. Nuștiau ce

să mai spuie; nici nu le era la îndemână. Dar o babă îi spuse nevesteilui Eftimie: — Taci, nerușinato!

Nevasta lui Uțu, Climentina, o luă de mână pe a lui Eftimie șidezlegă funia:



— Hai, Mărie… hai acasă, fă, zise eași plecă iute cu femeia, caremergea împleticindu-se, ca bolnavă. Oamenii începură să serisipească; numai nevasta lui Ilie Vaccinatorul începu să-ldăscălească pe Eftimie:

— Gonește-o la ta-su și la mă-sa, n-o maiține ca un prost să tefaci de râsul lumii! Se mai găsesc ele muieri destule, ce-o maiții penebuna asta?

825 — Taci, fă, zise bărbatu-său. Hai acasă, nu-mi face aici poliție înuliță.

Bătrânul Lepădat plecăși el, cu baba lui. — E nebună, asta-i adevărat, zise bătrânul. Era un om liniștit,uscățiv, albit de tot, cu ochi albaștri curați, cum îi au uneori oameniide la câmpie, altminterea negriși încruntați. Se miră dând din cap: — E nebună, săraca! E bolnavă. Apoi zise cu mareșovăială. — Asta-idragostea…

— Așa-s unele… le-apucă, spuseși baba. Văzuseși ea în viața eivreo două-trei întâmplări de astea în sat. Începură să vorbeascădespre ele, căci rămăseseră de pomină: e o boală care nu cade pecapul oricui; nici acela nuștie, decât când îl apucă. — Las’ c-o să-i treacă, zise bătrânul Lepădat. Trece. — Nu trece, omule, spuse bătrâna. Dacă nu i-a trecut de când eea cununată cu Eftimie, că vezi bine, ea cu Godea vorbea de când eratânără de tot, de nu-l luase pe el la militărie,și până acum îi treceadacă era să-i treacă; dar uite că nu i-a trecut. Nu-i trece…Dar bătrânul n-o asculta. Se uita în lungul uliței în sus spre

primărie, unde era mare îngrămădeală de oameniși se auzea cinevastrigând: — Ce-o fi acolo? la hai să vedem… tu du-te acasă, că eu mă ducsă văd ce-i la primărie, spuse bătrânul,și porni prinșanțurile adâncide noroi ale uliței, pe care le uscase vântul de martie. Bătrânașovăi o

clipă, apoi strigă după el: — Bre, omule! Bre, Nicolae!



El nu se întoarse. — E surd, zise bătrâna,și se-ntoarseși plecă spre casă.Pe când se apropia moșul Lepădat de primărie, îl întâlni un om de

vârsta lui, bătrânul Saizu, care venea dintr-acolo cu încă unulși-i

spunea:

826 — Ăsta-i bolșevic. O să dăm toți de dracul.Celălalt părea tulburat, înfricoșatși nehotărât. Se opri deodatăși

se-ntoarse: — Du-te dumneatale înainte, că eu vin după dumneataleși te-

ajung…Și fără să mai aștepte răspuns, porni repede îndărăt. Bătrânul

Saizu rămase să se uite după el. Moșul Lepădat însă îl strigă: — Bă, ăla al lui Cățeluș! Stai, bă!Îl apucă de mânecă: — Ce-i acolo, mă? — A venit unul, nea Ioane. A venit unul de la oraș,și zice că se dă

pământ la oameni. — Cine dă pământ? întrebă moșul, uimit. — Nuștiu; nu’ș ce zice. Da’ zice că se dă.Moșul Lepădat se opri în locși se uită la om. Era slab, cu niște ochi

mariși obraji supțișițepoși. — Măi, Ilarie, tu ai visat noaptea, mă! Că tu cam ai obiceiul, ziseel cu asprime. — Nu, asta mi-e crucea; așa spune ăla. Vino, nene, să vezi.Pe lângă ei, câțiva oameni treceau repede, cu ochii la gloata din

fața primăriei. La fântâna din fața primăriei erau niște femei cuvedrele. Uitaseră să mai scoată apă. Altele, care văzuseră ce sepetrece, veneau în grabă să ia apă, deși n-aveau nevoie chiar în clipaaceea.Pe pragul primăriei, drumețul încins cu chingă, gros și spătos,

vorbea tare:

— Unde munciți, acolo! Unde munciți voi? — Muncim pe locul nostru, zise Eftimie, care veniseși el. Își lăsase



acasă nevasta, poate c-o legase de ceva,și stătea și el acolo, cumâinile-n brâu. Era morocănosși dușmănos.Mitriță Mitrache zise tare: — Cine are unde, muncește pe-al lui! Cine n-are, muncește la

boier!

827 — Care e boierul vostru? întrebă străinul. Capul lui pătrat,puternic, cu fălci masiveși tâmple late, se sucea mlădios pe umeri,șiochii îi cercetau binevoitorși vesel pețărani. — Gheneralul Vorvoreanu, spuse iar Mitriță Mitrache.

— Și pe pământul lui munciți voi? — Da, acolo… Da, răspunseră oamenii.Străinul izbucni: — Ei, acolo munciți, acolo o să fie al vostru! Acolo vă împărțiți!Urmă o tăcere. Oamenii nu îndrăzneau să se privească. Se uitau la

străin. Cineva în mulțime, râse ca unțap: — Hehehe!

Oamenii se-ntoarseră să-l vadă. Era Minică, galben și slab, cuobrajii scobițiși brăzdați înainte de vreme. — De ce râzi, nene? întrebă fără supărare zdrahonul de pe pragulprimăriei. Minică răspunse: — Dumneata ești bun de minciuni. Îi dai cu gura… da’ cine ne dăpământ? Poate-l ai în buzunar? Hehe! Un c… ai în buzunar! Vreo doi râseră, dar ceilalți nu erau veseli. Se uitau la străin șiașteptau, să vadă ce-o să zică. Pe Minică îlștiu. Străinul însă râseliniștit: — Eu nu sunt nimic. N-am nicio putere… eu sunt om slab…Începurăși ei să râdă; umplea ușa primăriei cu umerii. — Măi, oameni buni! Dacă vă adunați voi,și ne ajutați pe noi,muncitorii de la oraș, odată schimbăm guvernul,și-atunci legile lefacem noi!Și le facem pentru cine muncește, pentru oamenii care aupalma bătută de ciocanși de sapă, nu pentru boieriși cucoane! Asta

se face curând! O să vedeți voi. Cine nu mă crede azi, peste o lună osă zică: avea dreptate nea Trandafir. Mie Trandafir îmi zice, adăugă el,



schimbându-și deodată tonul. Măi tovarăși… mă oameni buni, e aiciîn sat un om Lepădat, Ion Lepădat?

828

— Este… E nea Ion, bătrânul, începură ei să-și explice unulaltuia. — Este,și ce vrei dumneata cu el? întrebă moșul Lepădat dingrămadă. — Ai fi dumneatale, moșule? — El e, ziseră cei dimprejur. — Uite, am o scrisoare de la feciorul dumitale.

— I-a scris Nelă lui ta-su, îi spuse uimit Mitriță Mitrache luiMinică. Acesta dădu din umeri, scârbitși batjocoritor: — Și ce-am eu cu ei? Dă-i în mă-sa.Dar ceilalți se îmbulzeau plini de curiozitate pe lângă bătrânul

Lepădat, căruia-i citea altul scrisoarea, căci el nuștia carte, pe cândTrandafir spunea: — El, Nelă, e la atelierele navale; eu sunt hamal în port; cum ar

veni, tot pe locul ăla. Din asta ne-am cunoscut…Bătrânul îl luă de cotși-l trase: ești obosit,ți-o fi foame… Hai,lasă… — Nu se poate, că trebuie să mai vorbesc cu oamenii… — Lasă, că vorbesc eu cu veciniiși cu rudele,și-ți facem pe după-amiază o adunare la școală. Vorbești acolo, liniștit, cât vrei. Hai,frate…

Și-l trăgea mereu de cot. Porniră încet, cu un cârnat de oamenidupă ei. Mitriță Mitrache rămase în urmă cu Minică: — Ce-ai, mă, de ești așa al dracului? îl întrebă Mitriță Mitrachesupărat. Minică râse galbenși morocănos: — Dă-l în mă-sa… Ce, era să-l ascult cum ne toarnă la minciuni?Crede că suntem proști… Cuțu, cuțu… ia vino-ncoace, cuțu, cuțu,chemă el văzând un câine slab care le da târcoale, cercetându-i cu oprivire nătângă.

Câinele n-avea încredere. Pe urmă, încet, încet, se apropie,bănuitorși temător. Până îi puse mâna-n cap Minică și-ncepu să-l



frece. Câinele se lăsă mângâiat,și-ncercă să-i lingă mâna. DeodatăMinică îi trânti din răsputeri un picior în coaste, de-i

829

făcu vânt lașase pași. Câinele zbură prin aer făcut covrig, apoi fugichelălăind cumplit. Minică râdea: — Hehe! Uite-al dracului cum face!Mitriță Mitrache râseși el, dar cam fără chef: — Dă-te-n mă-ta, Minică, că ești nebun la cap, mă.Pe drum venea un flăcău, subțire la mijlocși lat în spate, rupt în

genunchiși-n coate,și cu o căciulă turtită pe frunte. Era sprâncenat

și ochios,și întunecat la față, întunecat de tot, de parcă era bolnavsau otrăvit. — Uite-lși pe Godea, râse Minică. Uite-lși pe Gudică. Mă, Gudică,îți bate ăla muierea, mă!Godea se uită strâmb la el. — Mă, tu vrei o moacă după cap să te bocească mă-ta? mârâi el.Apoi se rezemă de zidul primăriei. Se uită la Mitriță Mitrache:

— Mai ai mă? întrebă el. Mitriță se căută în buzunarși scoase înpalmă câteva fire de tutun. I le turnă în palmă lui Godea. Acestascoase la iveală bucata de ziarși-și făcu oțigară. Aveași cremeneșiamnarși iască. Își aprinsețigarași suflă un nor de fum înecăcios. — Eu pe ăla o să-l tai, murmură el.Mitriță Mitrache se uită la dânsul. Godea era trist, chinuit, turbat

de mânie. — Bă, taci, bă! zise Mitriță Mitrache. — Îl tai! N-am ce-i face, altceva, suflă desperat Godea. Eradeznădăjduit că nu-i mai rămăsese decât asta de făcut. Dar dacăasta-i rămăsese, măcar s-o facă. — Lasă-l, mă, nu fi nebun, zise Mitriță Mitrache, Minică îl opri: — Stai, mă; ce te-amesteci. Are dreptate Gudică. Dar MitrițăMitrache nu-l luă în seamă: — Auzi, Gudică! Fii om serios, bre!

— Da’ el de ce se-atinge de ea? De ce vrea s-o omoare? Că azi,dacă nu sărea lumea, o omora! De ce? Să-mi spuie el mie: de ce?



Cristosulși dumnezeiiși evanghelia cui l-a făcut de bețâv!

830Și începu să înjure și să blesteme, galben de ură, de-i veneau

spume-n colțurile gurii. — Ea i-a spus! izbucni el. I-a spus: Mi-e drag de altul! Nu tevreau! Iar el… tu-i casași grâulși pirostriile cui l-a făcut, s-a bucuratla nenorocul meu, că ieream pe frontși ce le-a spus ălora bătrânilor,cum i-a sucit, cum i-a miglișit, i-au dat-o.Și acum vrea s-o omoare!De-aia a luat-o de la sufletul meu, s-o omoare? — Nu de-aia o omoară, zise Minică. O omoară că vine noaptea-n

fundul curții, sub oțetarii ăia… știi tu!Și se feri sprinten, căci Godea se-ntoarse spre el cu o mișcare

fulgerătoareși cu ochii tulburi de mânie. Mitriță Mitrache sări întreei, râzând: — Ho, bă, nerozilor!Dar Godea fierbea: — Mă, eu pe ăsta îl ating odată. Dumnezeul mă-sii de nebun, de

înfund ocna degeaba! — Stai, mă, nu te uita în gura lui, zise Mitriță Mitrache. Ce vreitu? — Ce vreau… ce vreau… — Da, zi: ce vrei? — Știe el bine ce vrea, râse Minică de la doi pași, căci mai mult nuvoia să se mai apropie. Mitriță zise: — Ia-o de la Eftimie! De tine-i e drag? Cu tine să stea! Ia-o! Ce-țipoate face Eftimie? Că mai suntem noi ăștia pe-aici…Gudică se uită lung la el. — Ce spui tu, mă? — Asta spun,și asta să faci! răspunse cu hotărâre MitrițăMitrache. Las’ că acum poate ne maiși dă un pogon-două de pământla împărțeala moșiei… Să vezi că o s-o duciși tu mai bine…

831 — Ce, mă? Cum, mă? întrebă uimit Godea. Mitriță Mitrache îi



povesti de drumețul cel străin,și de ce spunea acela. Unde-i, bă?întrebă Godea, cu ochii holbați. Unde-i, bă? — E la nea Ion Lepădat… — Haiși noi. Haiși noi, bă! spuse Godea cu înfrigurareși tot

holbat de patimă. Dacă-i dădea un pogon, două, avea să poată ținefemeia pe care voia s-o ia lui Eftimie. — Stai, bre, ce tragi așa de noi… cum să ne ducem peste oameniașa? — Hai, că ăla e om bun; hai, bă, repeta Godea. Îi târî după el,chemară peste gard, îi lătrară câinii. Moșul Lepădat ieși în prag: — Care ești, bă? Ce-i, bă?

— Nea Ioane… am auzit că-i la dumneata.Și după o clipă deșovăire, Godea zise: — …Tovarășul ăla… și-am vreași noi să-l întrebăm ceva…Bătrânul se uită la ei, apoi veni la poartă și deschise. Flăcăii

intrară, își scoaseră căciulile, dădură ziua-bună.Ședeau pe bănci delemnși pe scăunele. Străinul, bătrânul Saizu cu cei doi feciori ai lui,Avram, frumușelși care nu prea zâmbea și nici nu râdea mai

niciodată,și Savu, mareși negricios, izbit de o schijă sub ochi înrăzboi, de i se vedea mereu sub ochi o bucată de carne roșie de subpleoapă. Erauși alții. Mâncaseră brânzăși pâine,și beau niște vin… — Ședeți aici, pecanapea, zise bătrânulși le arătă capătul gol albăncii de lemn. Aide cu vinul ăla, fă!Baba aduse un ulciorși el le turnă în niște cănițe de pământ. — I-am pus în el niște pelin, niște ierburi; să vedeți cum e…Ei închinară: „Noroc să dea Dumnezeu! 1’și băură vinul subțireși

rece, înmiresmatși amărui: era bun, tare ușor.Peste marginea cănilor se uitau la străin, care ședea sub un

calendar de perete făcut dintr-o foaie de hârtie tipărită, cu portretulregelui Mihai I; icoanele erau mai încolo, cu candela aprinsădedesubt. Trandafârședea mai încoace de icoane. Stătea

832

cu mâinile pe genunchi,țărănește; poate de aceea se simțeau șidânșii cu el, cași cu unul de-ai lor; deși nu era nici îmbrăcat ca un



țăran, nici mâini dețăran nu avea; mâini muncite, dar altfel decâtcele bătătorite de sapăși de plug; mâini mari, groase, grele. Stătea cumâinile pe genunchi,și seținea drept în mij- locu-i gros, strâns înbrâul lat din pânză de chingă. Povestea despre viața lui:

— Ați văzut voi cum e, când veneați cu căruțele la rampă, sădescărcați vagoanele, să le duceți lașlep. Noi o duceam rău de totprin… acuma vreo zece-doisprezece ani. Atunci stătea portul gol.Dormeau șlepurile ancorate în Dunăre, de făceau ierburi pe burtă.Rugineau acolo,și nu era cu ce să le încarci. Se înfierbântau vara denu mai putea umbla omul desculț pe ele, iarna tremura omul de peșlep în cabina lui; avea o căsuță de scânduri, cu un burlan de horn

care ieșea afară; făcea foc în sobă (au sobe de tuci)și cum se terminajarul, începea să curgă umezeala rece pe pereți; era și ceață peDunăre,și frig al dracului… frig de se înțepeneau câteodată sloiurilepe lângășlepuriși umblai printreșlepuri ca printre case; ca printr-unsat; dar pe gheață, pe Dunăre. Ei,și vara, alta:țânțariiși căldura, ocăldură de te amețea oboseala numai de cald;și Dunărea cu-urgea,tot curgea la vale (și aici Trandafir vorbea cântătorși ostenit),și

noaptea e cald,și-o dată auzeai, pleașd Sărea câte un crap din ăiamari; se bat peștii vara. Când era noapte cu lună,și lumina apa, îlșivedeai câteodată, cum sare crapul, ca de argint, al dracului, mareșigros, pleașd Și cade pe urmă în apă, nu mai vezi nimic, decâtcercurile. Noi stăteam și dormeam pe mal, prin niște pelin; miroseafrumos pelinul, da miroaseși malul a pământ,și a pământ ud, abaltă. Se trage Dunărea vara; scade, frate-miu, cât un stat de om;șirămân noroaie de intri în ele până la brâu, dacă nu cunoști. Colcăiauastea noaptea de căldură; făceau bășici; se mai mișcau prin ele ce-o fifost broaște,țipari, lighioane. Numa’ le simțeai, da’ cin’

833să le vadă, în întuneric? Noi stăteam acolo pe mal, ne alegeam un

loc, da’ trebuia să ai grijă, să nu te culci unde s-a c… vreunul ziua,că nu te spăla toată Dunărea,și noiși așa n-avem cine știe ce

schimburi: izmenele și brâul, și-o cămașă ruptă. Stăteam, maivorbeam, mai dormeam; frigeam porumbi, la foc de coceni, de



vreascuri; ei,și p-ormă, ne uitam cum trec vapoarele de pasageri,albe, luminate, ca niște galantare de prăvălie, luminate toate, aleamari: „Uranus”, „Saturn”, ale austriecilor,și „Regina Elisa- beta” alungurilor,și „Țarul Dușan” al sârbilor,și „Grigore Mânu” al nostru;

frumoase, mă, ca niște vile de-alea, niște palate; cu restaurante în ele,câte două-trei restaurante, unde stau granguriiși beau bere receșivinșișampanie,și cu terase deasupra unde dansau cu muierileși lecânta muzica,și dedesubt zbaturile băteau apa, buf- buf-buf-buf!șialuneca toată drăcia pe lângă noi, pe lângă mal, la douăzeci-treizecide pași, de-ți venea să sări pe covertă și să te-așezi la o masă:„Chelner! Adă aici o bere de la gheață!”

Râdea, dând din cap cu îndoială: — Care bere? La dracu’ cu cai! Noi puteam sta acoloși o mie deani,și tot așa rămâneam. Ne gheorăiau mațele de foame. Mâneamcorcodușe, făceam ciorbă de urzici cu apă,și asta era… Dimineața, laschelă, la vătaful nostru: – Mă, nea cutare, e de lucru azi? — Nu e,neamule; vine mâine un remorcher olandez cușlepuri să încarce grâupentru Austria… Dar mâine nu venea. Nici poimâine, nici

răspoimâine. Când venea, noi, săracii, ne băteam peste saci. Care eramai tare-n oase îi dădea la o parte pe ăilalți,și lua un sac, de-l căra.Ăi mai pirpirii se lăsau de meserie, se duceau să crape de foameprintr-alte părți…Se gândi puțin,și murmură: — Acum, avem sindicat… — Cum adică? întrebă bătrânul Lepădat. Trandafir îi spuse cum ecu sindicatul. Bătrânul Lepădat mai întrebă de câteva ori, săînțeleagă mai bine. Apoi oftă:

834 — Ia oraș se mai schimbă viața, dar aici, la noi, tot așa e cum amapucat-o… — Păi stai să vezi, că tocmai asta venii eu să vă spui, râseTrandafir. S-o schimbăm! Să vezi!

— Eu îi tot spui, zise Mitriță Mitrache. Eu îi tot spui, da’dumnealui nu vrea să creadă!



— Ce să te creadă? Păi ce ești tu, ca să te creadă? râse Minică,răutăcios.Mitriță Mitrache nu avu ce să răspundă la asta. Trandafir însă râse

liniștit:

— O să creează când o să vază… Nici nu trebuie să creeazănimeni, așa numai după o vorbă. După ce-o să se facă, după aia săcreează… — Ce să se facă? întrebă Savu Saizu, încruntatși bănuitor.Urmă o tăcere. Avram, fratele lui Savu, vorbi cu ochii la Trandafir, cași cum nici el n-ar fi fost sigur de ce spune: — Păi… cu pământul…

Toți deschiseră ochii mariși se uitară cu gurile deschise laTrandafirși la Avram.Știau, dar nu puteau să creadă. Nu le venea săcreadă. Trandafir însă râse liniștit, apoi spuse, tot așa cum spuneadespre un sac de o sută de kilograme: „ia dă-l încoa”: — Păi sigur că da… Cu pământul.Răsuflă o datăși începu cu: „Păi să vezi”.Și vorbi mult, mult. Ei

abia mai suflau. Pe geamul mic, pătrat, printre salcâmii negri de

afară, se zărea cerul albastru și rece, apoi cerul se făcu roșu. Apoipurpuriu. În odaie nu spuneau nimic. Ascultau, fără să sufle. MoșulLepădat, când se pomenea de fiu-său, cazangiul de la atelierelenavale, membru în comitetul comuniștilor din oraș, râdea bătrâneștecu un râs mândruși cam nerod: era Nelă al lui. Era om mare acum.Omul poporului.Și moșul se răstea la babă: — Fă, ia mai adă niște de-ăla…Îl întrebară apoi pe Trandafir cum s-ar putea face una,și ailaltă.

Afară, câinii lătrau cu turbare: veneau mereu oameni

835de afară: unii aveau treabă cu bătrânul,și vorbeau cu el tot

trăgând cu urechea la ce se aude din casă; alții spuneau cinstit că vorsă-l auză pe „tovarășul ăla”. Învățaseră să spună „tovarășe” de lasoldații întorși de pe front. Înăuntru nu mai era lumină decât de la

candela de sub icoane, care pâlpâia roșu. Baba aduse-o lampă micăde gaz.



Bătrânul intră deodată de afară. În clipa aceea, se auzea, a douasau a treia oară, glasul lui Minică: — Te lauzi, tovarășe.Era răutăcios, ațâțător, pe oricare om l-ar fi scos din sărite. T

randafir râdea: — Să mai vorbim noi peste o bucățică de vreme: să vedem dacămai ai nas atunci…

Și vorbea mai departe, rostind pentru întâia dată în satul acelacuvintele de „clasa muncitoare”, „burghezia”, „exploatatorii”,și altelepe care nu le rostise nimeni de la întâii oameni care tăiaseră acolopădurile nesfârșite de stejar, de teiși de ulmi,și făcuseră primele

bordeie,și trăseseră unul într-altul întâiele săgeți, ca să-și apere sausă-și răpească pământul grasși adânc făcut de Dunăre.Bătrânul Lepădat răcni la Minică: — Bă, nepoate! Taci, bă, că te iau de urechi. Ia haideți, fraților lașcoală, că s-a adunat omenire afară și nu mai e loc! Hai, tovarășeTrandafir! Haideți, mă…Ieșiră buluc,și trecură printre țăranii care așteptau afară și se

luară după ei.Mitriță Mitrache îi spunea lui Trandafir,ținându-se după el, cummunceau ei aici la moșie, în parte. Călcau adânc prin noroaie; n-aveau pe unde să se ferească. Pe lângă ei treceau oameni, o femeie cuun sac de lână pe cap, niște copii, niște câini hoinari. Trandafir îșiscotea din noroi câte un piciorși părea că se uită gânditor la elînainte să-l scufunde în noroi cu un pas mai departe. Dar nici nu-lvedea! Se gândea. Deodată spuse:

836 — Buni oameni.Mitriță Mitrache nu răspunse. Fluiera vesel printre dinți, fluiera

subțireși umbla cu nepăsare. Trandafir avea însă ceva. Se gândeamai departe: buni oameni, dar… — Ce fel de om este Minică ăsta al vostru, bre? Ce dracu-i cu el?

Mitriță Mitrache încetă să mai fluiereși râse ușurel: — E al dracului…



— Cum adică, al dracului? Ce-i cu el? Ce fel de om e? — E al dracului. E om sucit. Cum îl iei, cum îl întorci, tot nu poțisă-l apuci bine, ca un arici e. — De-aia vorbește el așa, totdeauna, contra?

— De-aia, nea Trandafire. E rău,și nu-i place nimic, nu-i vine lasocoteală nimic; e rău Minică, ca dracul, râse Mitriță Mitrache, atâtde binevoitorși de vesel, încât Trandafir se uită bănuitor la el: — Păi dacă-i rău… de ce sunteți așa prieteni cu el? Că vă văd cafrații… — Ca frații suntem cu el, nea Trandafire, râse Mitriță Mitrache.Trandafir însă dădu din umeri cu ciudă, încruntându-se la vlăjganul

acesta de Mitriță Mitrache, trandafiriu la fațăși cu ochii limpezi,șicare-și bătea joc de el. — Bă, Mitriță Mitrache, bă, tu faci bășcălie de mine…Celălalt râdea de-a, binelea: — Stai, nană, nu te supăra. Stai să vezi, că cu ăsta nu e fitecum.Asta, Minică, e om sucit. Elși-ar da și viața pentru noi, neaTrandafire… adică pentru mine, pentru Gudică, adică Godea, ăla cu

nevasta lui Eftimie, îlștii… — Îlștiu… — Ei, pentru noi, pentru ăllaltul, Constandin, elși-ar da șisufletul. Mai ales de mine îi e drag lui – de frații lui niciodată nu i-afost ca de mine. Da’ nu spune. E rău,și ascunde. Dacă

837ne vede că ne îmbătăm, sau ne batem, sau ne certăm, o dată vezi

că râde ca Costică… — Ca cine, mă? — Ca Costică, zise Mitriță Mitrache, stânjenit. — Care Costică? întrebă uimit Trandafir. — Ei… Costică, nene… ăla. — Care ăla, bre? — Ăla, nană… știi dumneata…

— Bă, Mitriță Mitrache! Mă supăr, bă! — Ei… ce, parcă n-aiști? Ce să te mai superi? îngână Mitriță



Mitrache, dar văzându-l pe Trandafir că se uită sever la el, zise însilă: — Ăla… Dracul!Stăteau amândoi proptiți în noroi, Trandafir cu mâinile-n brâu,și

Mitriță cu ochii-ntr-o parte, sfios. Deodată, Trandafir mormăi: — Ahm…

Și, cu obrazul împietrit, urmă: — Ei, ia zi. Cu Minică. — Așa, cu Minică! exclamă Mitriță Mitrache ușurat. Să vezi: cândne certăm noi, sau ne înghiontim, o dată începeși râde: „Hehehe!Behehe! încurcă-i drace! încurcă-i drace!” Așa e el. Așa erași când era

mic, ne da cu sâc, ne arăta c… și noi ne supăram, trăgeam în el ca-nfasole; după aia el sărea în sus, ca găina pe care-a călcat-o cocoșul,își scutura penele,și-și vedea de treabă. Nu se supăra pe noi. Cândmergeam să furăm struguri, ce să vezi? Minică îmi spunea: „Stai,nană Mitreo, mă duc euși-ți aduc”.Și-mi aducea! Ce zici de asta? Ai?

Și-l privi cu mirare pe Trandafir. Trandafir dădea din cap: — E sucit, al dracului…

— Ahăhă! Nici nu știi câte-a făcut.Și mai al naibii e cu care eprieten; mai multe buclucuri îi face. Cu care nu-i prieten, sau cu caree dușman, sau certat, nici nu vorbește, sau vorbește ca

838cu oricare om. Numai nouă, care-i suntem prieteni, ne face fel de

fel de păcăleli… Ar vrea să ne scoată sufletul, dac-ar putea. Dar noi îlștim; nici nu ne uităm;și el crapă, frate, crapă!

Și iar începu să râdă Mitriță Mitrache. Trandafir se uita la elșirâdeași el. — Măi, ce oameni suntețiși voi… zise el dând din cap. Ce oameni!Mitriță Mitrache strânse din pleoape: — Ehe, vasăzică dumneata zici acum că ne cunoști cum suntem?Ai? Așa zici dumneata… Bine, nană Trandafire. — Nu, n-am zis nimica… râse Trandafir.

— Ba da, așa crezi, că ne cunoști. Poți să trăiești zece ani cu noi însatși tot nuștii ce-o să zicăși ce-o să facă unul din noi. Dacă nu ești



din sat, nu ne poți cunoaște. — Ce vorbești, bre? — Asta vorbesc, ce-ai auzit, râse cu mândrie ascunsă MitrițăMitrache.

Trandafir dădu din umeri: — Poate că sunteți așa suciți, că nu vreți nici să-mpărțiți moșiaboierului. — Nu asta. Asta-i altceva. De altele vorbesc eu, spuse MitrițăMitrache. — De care? întrebă Trandafir. Ia să vedem.Mitriță Mitrache rămase cam descumpănit,și asta-l necăjea. Se

gândi o clipă, apoi spuse: — Uite, Minică ăsta. Ce, crezi că acuma îl cunoști? Ascultă aici să-ți spui eu una. Eram toți într-o unitate, în Munții Tatra: el, eu, Godea,Constandin și alții de-aici din sat: toți într-o companie. Eram odată,dimineața devreme, era frig și se târa ceața pe câmp, nu vedeamnimic, numai focul de branduri îl auzeam: Stup! Viuuu! Bang! Stup!Viuuu! Bang!Și motoare de tancuri. Noi eream într-un tranșeu de-l

săpasem noaptea aia, sub o eleată, așa, în marginea câmpului.Și-odată vedem două

839tancuri „Tigru”, din dreapta cum ies din ceață, cu pistolarii după

ele. Am tras în pistolari un încărcător de pușcă-mitralierăși am săritîn tranșeu că ăl dintâi „Tigru” venea călare peste tranșeu, cu oșenilăîntr-o parteși-ailaltă în partea ailaltă; trăgea cu mitralierele, din față,în fiecare cot de tranșeu: prr! o dată; pe urmă coteași iar: prr! Pe toții-a omorât: i-am găsit ghem jos în fundul tranșeului, făcuți ciur. Maiavea un cotși ajungea peste noi. N-aveam ce să-i facem; cu grenadenu puteam decât să-i stricăm șenila, dar până atunci ne omora pe toțiși el tot avea putere de foc cu tunulși cu mitralierele. Stăteam ghemîn tranșeu, nu mă gândeam la nimic, așteptam și parcă eream… cumsă-ți zic. Aer. Sau de sticlă. Așa ușorși curat,și cu inima mică, mică,și curgea sudoarea pe mine. Eram cu Gudicăși ne uitam unul la altulcu ochii cât cepele,și nu ne vedeam,și venea matahala peste noi,



grea, du-du-du cu motorul,și prr! prr! cu mitralierele… Atunci a sărit Minică după cotul tranșeului și-a zvârlit oîncărcătură de trotil în dosul „Tigrului”, pe rezervorul cu benzină. Afăcut odată buf!și s-a oprit; nici motor, nici mitralieră; sfârâia. Ardea.

Adică ieșea fum subțire pe la încheieturi. Pe urmă încă o dată, buf! Asărit în aer rezervorul cu benzină;și a început să ardă „Tigrul” cupălălaie. Celălalt s-a întorsși a fugit în ceață. Noi ne-am repezit laMinică. Era galben ca ceara,șiședea în fundul tranșeului. Seținea deumăr. Noi zbieram la el, nu-ș’ ce-i spuneam. El se strâmba: — Ce, bă? Ce vreți bă? Hai sictir, bă!

Și se ținea de umăr, își scrântise ceva, că zvârlise trotilul din

răsputeri. O săptămână l-a durut umărul. Da’ ne-a scăpat pe toți. Petoți ne-a scăpat, al dracului Minică. Tăcu. Umblau mai departe prin noroi. Trandafir oftă: — Și acum… de ce vorbește așa? — De-al dracului, zise cu nepăsare Mitriță Mitrache. Așa e el. Cecrezi, că el nu vrea ce vrem noi? Vrea, săracul, că n-au

840nimica… Trei frați sunt,și au și ei acolo… nimica toată… câtevalitre de pământ… Lasă-l, săracul, că numai elștie… — Atunci… suntem noi bazați în el? — Suntem bazați, nană Trandafire; cum sunt bazat pe mine, așasunt bazat în el; mi-e mai mult decât un frate. El, îți spui eu: sângeledin elși l-ar da pentru mine sau pentru Godea… Suntem mai multdecât niște frați. Uite, ajunserăm lașcoală. Aici eșcoala.

*

În seara aceea, după ce s-a risipit adunarea de lașcoală (stătuserăoamenii pe la uși, spărseseră o fereastră tot încercând să pătrundă,să audă și ei), rămaseră multă vreme grupuri în uliță,și pe laferestrele caselor. În jurul lui Trandafir sețineau câțiva, care-l urmarăși la bătrânul Lepădat, unde avea să doarmă. Acolo la bătrân, în

odăița goală, văruită, cu ocanapeade lemnși calendar de hârtie peperete{Calendarul plugarului,scos de Editura „Cartea Românească”),



s-au sfătuitși cei care erau să fie miezul celei dintâi organizații apartidului comunist în sat.Ședeau acolo, în lumina puțină a lămpiide gaz, cu cojoacele pe ei că se făcuse frig, Mitriță Mitrache, Minică,Godea, care era altfel decât după-amiază, vesel și neliniștit și

nerăbdător,și prietenul lor Constandin, un flăcău frumosși liniștit,șiîncă unul care fusese pe front cu ei, Vasile Cotulbea, care avea unnas mareși o față mareși osoasă,și râdea obraznicși sălbatic,șiAvram Saizu cel tăcutși blând,și frate-său Savu cu ochiul luisângeratși crunt,și încă vreo-doi. Bătrânul Lepădat asculta cu guraîntredeschisă ce spunea Trandafir. Auzea de socialism, de revoluție,de lupta de clasă, de clasa muncitoare, de comitetul de partid de la

oraș, în care era fiu-său Nelă, de rețeaua de organizații de partid careîmpânzeațara, de puterea clasei muncitoare;și nu mai spunea nimic;asculta ca un copil, iar când obosea Trandafir îi dădea un ghiont:

841 — Ia zi. Ia mai zi. Mai zi! Avram Saizu nu-și dezlipea ochii de pe Trandafir; din când în când

deschidea gura să întrebe ceva, dar se răzgândea; frate-său Savutăceași el, însă se vedea că-i place; era un om mânios din fire; dinnaștere-i fierbea sângeleși avea nevoie să se batăși să lovească; îlplăcea învățătura asta luptătoare. Vasile Cotulbea se bucurași râdealat: — Așa! îi încălecăm și noi o dată pe boieri! Destul le-a fost!

Și-i înjura cumplit pe boieri.Godea întreba: — Și pe urmă, o să ne dea statul tractoare? Păi ce să facem cu elepe un pogon-două? Trebuie muncite mai mulți la un loc? — Asta o să vedem noi, spunea Trandafir. Acuma întâi să aibăoamenii pământ; pe urmă, o să ne spuie partidul cum îl lucrăm…Mitriță Mitrache era roșu la față; se încălzise în mantaua lui

soldățească; se bucurași-i dădea cu cotul lui Minică: — Ei? Ia zi! îișoptea el.

Minică rânjea stingherit: îi păreași lui bine c-o să mai aibă o litră-două de pământ; nu îndrăznea să spuie ceva de rău, parcă de frică să



nu se risipească tot, ca într-un vis. Iar Constandin, un om tânăr cuumerii groșiși rotunzi, voia săștie un lucru: — Cum facem, nene, dacă se-ncontrează boierul? Dacă punejandarmii pe noi?

— Taci, bă, că ești nerod, râse Mitriță Mitrache. Tu n-ai aduscevaacasă?Constandin zâmbi numai din ochi: — Am adus… — Ce, armă? întrebă Trandafir.Flăcăii nu spuseră nimic; dar râdeau. Trandafir dădu din cap: — Nu-i rău să aiși arme… dar noi cu mulțimea o să-i dăm peste

cap. Nici nu ne trebuie arme; când or vedea ciococii că se mișcăpoporul,și că le fuge pământul de sub picioare, nici

842n-o să mai aibă ce-și face capului. Uite ce e, mă oameni buni:

mâine-poimâine, când vin eu iar de la oraș, sau când vă trimet vorbă,porniți cu toții la oraș, să cerem să vie guvern nou, al nostru. Îi porniți

pe vecini, pe rude, cât s-o putea de mulți. Când vă vine vestea, îi dațidrumul! — Venim, nană Trandafire… și aducem tot ce trebuie! râse MitrițăMitrache.Râseră toți, numai moșul se uita la eiși-ntreba cu mirare: — Ce râdeți bre, ca proștii! Ce-a zis ăsta de râs?Mai târziu însă, când le vorbi Trandafir despre constituirea

organizației,și despre regulamentul partidului,și despre datoriileșidrepturile comuniștilor, Mitriță Mitrache începu să se foiască în loc,șipe urmă zise: — Nană Trandafire… pe mine să nu mă scrii… — De ce, mă?Ceilalți săriră cu gura la el: — Ceți-e, mă? Ce, ești prost? Ce, nu ești sărac? Ai ceva? E bineletău! Nu-l ascultați, frate, așa e el, zăpăcit!

Dar Mitriță Mitrache se împotriviși nu se lăsă deloc: — Eu nu mă bag în nimic; nu fac eu politică, nene. Vreau să mă-



nsor. — Ce-are-a face una cu alta? râse Trandafir,și urmă să-i spu- iecu mare răbdare de ce un flăcău ca el trebuie să fie membru alpartidului,și de ce e nevoie de el,și…

Dar Mitriță Mitrache seși ridică în picioare: — Nu mă scriu. Vă ajut cât vreți: fac orice, dar nu mă scriu. Cândaveți nevoie, îmi spuneți: bă, Mitriță Mitrache! Ascultă comanda lamine!Și executordenul ca pe front. Da’ de scris, nu mă scriu.Era atât de veselși de liniștit,și-avea asemenea față roșieși netedă,

și-asemenea ochi limpezi, încât se citea pe el că n-are răutate într-însul.

— Lasă-l, nene Trandafire, că tot la noi vine, zise Constandin.

843Iar Trandafir, uitându-se la Mitriță Mitrache, se gândea: „Chiar că

sunteți suciți”. Mitriță Mitrache spuse bună-seara și plecă: aveatreabă undeva, zise el, zvârlindu-i o privire veselă și vicleană, deînțelegere, lui Godea, care părea tot mai neastâmpărat și mai

nerăbdător. Apoi ieși. Minică se ridicăși ieșiși el, cu capul în piept,fără să spuie o vorbă. — Un’te’ci, bă! răcniră ceilalți, mirațiși nemulțumiți. — Mă’c cu ăsta, mormăi Minică rânjind stânjenitși pieri.Pe când, afară, se domoleau câinii ce turbaseră la ivirea lor în

curte, Avram Saizu îi spunea lui Trandafir: — Ăștia-s mai rău ca frații: ce face Mitriță Mitrache faceși Minicăăsta. — Cum adică? Că eu mereu îi văd certându-se, spuse bătrânulLepădat.Dar flăcăii dădură din umeri. — Așa-s ei, zise Constandin. Minică se tot încontrează,și se totține după ăllaltul. Lasă, vin ei la noi: că sunt oameni buni. Așa-s ei,parc-ar fi gemeni;și nu-s nici măcar veri. Nici măcar rude nu sunt, aidracului.

La același ceas, Eftimie, care-și mai bătuse odată nevasta,și-apoifusese lașcoală, la adunare, cu nașu-său Ilie C. Manea, căruia i se



spunea Ilie a lui Costică Vaccinătorul, era împreună cu acesta la unprieten al lor, Ion Gh. Brădușel, căruia i se zicea Cohorul. Cohorulavea în mijlocul satului o casă mare, albă, cu garduri înalte descânduri prin care nici nu se vedea în curte, în odaia în care se aflau

era cald, ardea foc într-o sobă de lut spoită curat, iar canapeaua erao adevărată canapea cu arcuriși cu câlți în saltea. Pe pereți atârnaufotografii îngălbenite, de bărbațiși femei, ei cu mustățiși cu uniformăde soldați, ele cu marameși salbe de galbeni,și toțițepeniși cu ochiițintă, de parc-ar fi fost fotografiați morți. Mai erau și icoane,și ooglindă rotundă, pătată,și scoarțe atârnate pe pereți,și unCalendaral Plugarului, editat de „Cartea Românească*. Cei trei nuședeau

844

pe scăunele cu trei picioare, cioplite de mâna bătrânului Lepădat,ci pe scaune adevărate, cu fundul de paie împletite, scaunecumpărate de la oraș. În odaie erași un dulap, în care era bătut uncui,și de cui atârna o umbrelă neagră.Eftimie era cel mai tânăr din cei trei. Ilie a lui Costică Vacci-

nătorul, căruia i se spunea pe scurt Vaccinătorul (tatăl său fuseseagent veterinarși făcuse bani cu asta și cu altele), era un bărbatputernicși gros care începea să încărunțească, iar Cohorul era un omsubțirel, mărunțel, cărunt, curat, în niște haine negre de postavțesutîn casă, cu o cămașă,și cu papuci de lână împletiți în picioare.Cohorul era serios, cumpătat, vorbea cu mare zgârcenie. Beau vinnegru toți trei; Cohorul ascultase ce-i spusese Eftimie despreadunarea de lașcoală. Acuma se gândea uitându-sețintă la Eftimie,parcă de la acesta aștepta un răspuns. Nu de la Eftimie așteptarăspuns, ci de la sine însuși, căci el nu se sfătuia cu nimeni, darmulți se sfătuiau cu el. — Așa, vasăzică, mormăi gros Vaccinătorul. Acuma, vin ăștiadesculții la putere. — Stai, că încă n-au venit, mârâi Eftimie. Dă-i în mă-sa: încă n-au venit.Cohorul rosti, scurt, uscat. — N-au venit, dar vin.



— Așa zici dumneata, nea Ioane? întrebă Eftimie, uimit șitulburat. Cohorul nici nu-i răspunse la asta, ci urmă: — Acuma, vorba e:cum tie văcsim?Ceilalți doi făcură ochi mari: erau zdrobiți de atâta pătrundereși

limpezime,și hotărâre a mințit din partea Cohorului. El nu maiîntreba, nu mai pritocea un gând,țărănește, multă vreme, până să selămurească. El o și lămurise; vorba era: cum se văcsesc ei. IlieVaccinătorul râse: — Așa-i: când ereai dumneatale primare cu liberalii, eream eu cuțărăniștii; când eream eu primare cu ai mei, ereai dumneatale lacontra cu ăilalți. Acuma ce facem?

845 — Să vedem, zise Cohorul. Nu ți-i fin Cotulbea? întrebă el peEftimie. Vorbește cu elși-i spui să se bage cu ăștia, cu comuniștii. — Da’ cu mersul la oraș ce facem, nene? întrebă Eftimie. Că ălaașa zicea: când ăți auzi că se mișcățara, să se dea pământ, porniți toțila oraș!

— Tu ce-ai face? întrebă Cohorul, ațintindu-l cu ochii săi negri. — Eu m-aș duce, zise Eftimie, cam stingherit.Cohorul zâmbi palid: — Ce, parcă-ți strică să-ți deașiție un pogon, două peste ce ai? — Crezi că-mi dă? întrebă Eftimie, tulburat de dorințăși de grijă. — Dacă te duci, poate că-ți dă, murmură Cohorul. Vacci- nătorulvorbi gros: — Păi mă ducși eu! — Du-te, murmură Cohorul.Ilie se uită la el cu oarecare neliniște: — Dumneata nu te duci? — Las’ să mai fieși unul care nu s-a dus, murmură Cohorul cuun zâmbet subțire. Ceilalți doi, simțindu-se proștiși nepricepuți fațăde asemenea minte ageră, tăcură. Cohorul le mai turnă în pahare(avea pahare de sticlă, care nu semănau unul cu altul), apoi vorbiră

iar, multă vreme, despre ce trebuie făcut. Târziu, Eftimie, tulburat de lucrurile care se-ntâmplau cu elși cu



țara întreagă, de planurile pe care le făcuseră,și de pofta de-a maicăpăta pământ,și de grija în fața viitorului pe care nu și-l puteaînchipui, se ducea singur spre casă. Bătea un vânt rece, sus pe cererau stele reciși copacii despuiați se legănau deasupra caselor cu

lumini stinse. Încet-încet, pe măsură ce mergea, Eftimie uita de cevorbise la Cohorul,și-și aducea aminte de nevastă-sa;și-l cuprindea oură tulbure. Ceștia el ce făcuse Maria cu Godea? Ceștia el de câte orise-ntâlnise cu el în ascuns, de când se-ntorsese Godea de pe front?își închipuia

846

Eftimie atunci niște lucruri de-l treceau sudorile. Nu mai puteatrăi cu ea așa: trebuia să facă ceva. S-o omoare. Nu știa dac-o s-oomoare. Dar avea s-o bată. De câte ori s-o fi întâlnit cu Godea? Dece-i era câteodată lui capul greu searași dormea așa greu? îi dădeapoate fiertură de mac în mâncare, parșiva, să-lștie că doarme mortșisă se-ntâlnească cu Godea! Avea s-o omoare.

Dar mai întâi să-i întrebe pe copii. Avea patru copii, cu nevastadintâi, cea care murise. Ăstora Maria, mă-sa vitregă, Eftimie nu știace le făcuse, cum îi miglisise, că-i întorsese de la el; mai mult oiubeau pe ea, mă-sa vitregă, decât pe el.Nu putea s-o omoare: înfunda pușcăria. Dar putea să-i facă felul

cumva, ca să nu se poată spune că el fusese. Să vorbeascăși de astacu Cohorul?Se opri în loc, în noroiul ce prindea pojghiță de gheață.Cohorul era deștept: n-o să se bage el în așa ceva. Eftimie porni iar;

simțea că moare, că se otrăvește de urăși de gelozie.Deodată se opri iar. Cohorul avea să-i dea un sfat. Avea să-i

vorbească pe ocolite,și de atâta avea nevoie Eftimie: să-i spuie cinevacum. Porni mai departe. Trebuia să-i întrebe pe copii: nu pleca mă-sanoaptea din casă? Cât stătea afară?Intră în curte. Un câine mare, alb, veni să se gudure pe lângă el.

Eftimie îi trânti un picior în coaste de-l dădu peste cap. Înschelălăiturile jalnice ale câinelui, Eftimie intră în casă. Copiii



stăteau pe lavițeși se uitau la el. Ce era? Ce aveau? — Unde-i mă-ta, bă? întrebă Eftimie, mâniosși speriat. — A plecat, zise subțire cel mai mareși mai speriat. — Unde-a plecat?

— A zis… ne-a dat de mâncareși-a plecat… — Mă! răcni Eftimie. Copiii înghețaseră. Eftimie îl luă pe cel maimare de pieptși-l ridică în sus: — Mă! Unde-a plecat?

847Copilul începu să plângă. Eftimie îl zgâlțâi fără milă, întrebându-l.

Apoi îl trânti jos. Înțelesese. Se duse la ladă: lada era goală. Îi maiîntrebă pe copii, îi bătu,și-i spuseră printre plân- sete că Mariaplecase de-acasă; plecase de tot.Ieși afară, să se răcorească. Apoi se-ntoarseși căută în grajd, sub o

grindă, unde avea ascuns pistolul. Îl luă și porni pe uliță prinîntuneric.Unde s-o găsească? La ta-su, la mă-sa? Ce, era nebună să se ducă

la ta-su, la mă-sa? Aia lui i-o dăduseră, lui Eftimie; dacă fugea la ei,o bătea ta-suși-o trimitea îndărăt. La Godea era. La Godea.Și cândîși dădu seama de asta, i se înmuiară genunchii lui Eftimie și-ltrecură fiori răcoroși, de ură. I-ar fi omorât cu mâinile pe Godeași peea. Dar cu pistolul era mai sigur.Umbla pe ulițele noroioase, prin întuneric. Treceau câte un om doi

pe lângă el, fără o vorbă. Trecuși pe lângă un car cu boi, care scârțâiaîncet. Omul din car se uită la el ca o bufniță. „Ăsta m-a cunoscut”, segândi Eftimie. La judecată, o să fie martor: în noaptea când i-aomorât cineva pe Godeași pe Maria, el, omul din car, l-a văzut peEftimie umblând pe-acolo. Nu face nimic: vorbește cu CohorulșiVaccinătorulși cu jandarmul,și omul n-o să îndrăznească să viemartor.Godea stătea în marginea satului. Aici era beznă rău de tot,și

gropi; drumul cobora spre Vedea nămoloasășișerpuită ce curgea pe

câmpie. Aici era casa lui Godea: uite gardul,și acoperișul,și două căpițe de



fân. Beznă. Să intre, să se ducă drept în ușă, s-o deschidă. Dacă eraînchisă, să bată: – Cine-i? — Eu sunt, Gudică: Mitriță. Vino fuga.Șicând o deschide… — Stăăi!

Cineva răcnise grosși amenințător, ca o santinelă. Eftimie se opri,încremenit. Erau niște umbre pe lângă gard; niște mogâldețe negre. — Care ești bre? întrebă el, gâtuit.

848 — Cine-i acolo? întrebă un glas, în loc de răspuns. — Ce vreți, bă?

Și el fusese pe front,și rămăsese cu spaima întâlnirilor de noapte,când ești cu arma în mână,și tragi în partea de unde a venitzgomotul. Dacă nu tragi repedeși bine, trag ăia,și ești rănit sau mort– într-o clipă, totul;și el n-avea nimic în mână, pistolul îi era înbuzunar. — Care ești, bă? întrebă dușmănos glasul.Eftimie se dezmetici. Glasul era al vreunuia din flăcăi: Mitriță

Mitrache sau Minică, sau Constandin. — Ce faceți aici, bă? Speriați lumea? întrebă el nesigur. Apoi, mairăstit: Ai? Ce faceți aici? — Stăm, răspunse morocănos glasul.Era al lui Mitriță Mitrache. Eftimie stătu o clipă în loc. Ăștia

aduseseră arme de pe front.Și chiar dacă n-aveau decât ciomege…Cine-s ăștia? Cine era martor? „V-o plătesc eu vouă…” se gândi el, cuură. Se întoarseși plecă îndărăt, încet, învins.În groapă, lângă gard, Minicăși Mitriță Mitrache se uitau după el

cum se topește în beznă. Minică râse batjocoritor: — Hehehe! Behehe!Iar Mitriță Mitrache își împinse căciula pe ceafă. N-aveau nimic:

erau cu mâinile goale. — Se duce alde Eftimie. Se cam duce, mormăi el vesel. Deștept afost Gudică. Deștept era elși pe front.

— Se duce, zise Minică. Se duce. — Ducă-se… zise Mitriță Mitrache.Ții minte, bă? Când ne lua



dracul de foameși ne milogeam de el: „Nea Eftimie, hai să-ți secer”.Ce, dădea el cinci duble de porumb pe pogon, de secerat? Ce, dădeael patru? — Două, zise Minică. Al mult, trei.

— Păi, ăsta-i om? Gudică da, măcar că-i sărac, e om. Da’ ăsta, ce,parcă-i om? întrebă Mitriță. — Mai stăm, bă? Că mi s-a făcut frig.

849 — Ce să mai stăm? Hai acasă.Porniră prin noroaie.

— Și zi – întrebă Minică – te duci s-o ceri? — Mă duc, spuse Mitriță Mitrache. Ce mai bate vântul ăsta… — E bun, lasă-l să bată… Zi, te duci? — Mă duc mâine cu mama, s-o cer. Nu mai pot, Minică, ziseMitriță Mitrache. Am stat pe frontși… — Ho, bă, zise Minică. Destul m-ai bătut la cap cu asta a ta… Tustăteai pe frontși ea…

— Minică! — Stai, bă, nu da… N-am zis nimic. Lasă, du-te cu mătași cere-o.

III

A doua zi era cenușie și rece; dintr-odată vântul de miazăzi,dinspre Dunăre, contenise și bătea un vânt subțire și rece de la

munte. Vântul acesta bătea peste fața lacului, o înfiora și o făceasură, aspră, urâtă. Papurile înnegrite tremurau și foșneau uscat înrecea-i suflare care venea parcă dintr-o pustietate înghețată. Râpelede lut din partea de dincoace a lacului stăteau în aerul cenușiu, tristeși împietrite; dincolo, locurile joase erau înecate în ceață; iar de jur-împrejur câmpia era deșartă, sumbră, morocănoasă. Ici-colo câte unom mic, pierdut, umbla pe vreun drum cu bălți frământate de vânt,

vreun car scârțâia departe, dar scârțâitul pierea îndată, furat de vânt:era un scârțâit scurt, sec, neputincios;și căruțașulședea ghemuit încar, uitându-se în zarea nemărginită.



Aici, pe malul lacului, străjuit de copaci despuiați, se înălțaconacul. Cel vechi, care era departe de sat, în partea dinspreVladomira, arsese în 1907,și stăpânii lui nu-l mai reclădiseră:rămăsese un fel de arman, cu o căsuțăși administrație; dar nimic mai

mult. Însă îndată după 1920 moștenitoarea,

850doamna Vorvoreanu, începuse să clădească ce nu se isprăvi decât

peste vreo șase ani: o clădire mare, gălbuie, în stilul bizantino-italienesc al palatului de la Mogoșoaia, al prințului Valentin Bibescu.Coloane răsucite și sculptate, arcade rotunde, ferestre strâmte și

zăbrelite, garaj pentru automobile, trepte de piatră spre lac. Vântulrece bătea cu fire de pământși de nisip zidurile galbene, aduna prafprin colțurile teraselor și galeriilor, în curte erau coceni uscați,grămezi de frunze moarteși putrede. Nu se mai curăța de câteva zile;câțiva oameni de la curte plecaseră, unul după altul, sub feluritepretexte.Salonul cel mare avea ferestre până în pământ; dincolo se vedeau

coloane și arcade pe terasă, apoi treptele în jos spre lac. Eraîntuneric, căci motorul cu benzină care dădea electricitate și apăcasei se stricase. Mobilele îmbrăcate în mătase verde, tutunie șigalbenă, păreau singurii locuitori ai salonului, atât erau de nemișcațiși de tăcuți oamenii.

Ședeau în penumbră, generalul Vorvoreanu, proprietarul moșieișial conacului; doamna Elvira Vorvoreanu (despărțită de generalulIpsilanti cu cincisprezece ani înainte), sora lui,și coproprietară înindiviziune a moșiei; doamna Patricia Vorvoreanu, nevastageneralului;și Dona, fata lor. Generalul era un bărbat subțirel, înaltșiuscat, negricios, cu o față prelungă și osoasă; avea distincțiageneralului de salon, a fostului cavalerist care a trecut prin gardaregalăși apoi în statul-majorși Ministerul de Război; era curtenitor,elegantși superficial; în tinerețe purtase corset, se vopsise chiarși pebuze într-o vreme. Acuma renunțase la aceste deșertăciuni; nu maiținea nici monoclul sub sprânceană. În costum de tweed, costum devânătoare croit la Londra pentru vânătoare de becațe în Scoția,și pe



care el îl purta aici lațară în câmpia Dunării,ședea picior peste piciorși se uita sumbru, speriatși furios în vid, peste lacul înăsprit de vânt.Doamna Vorvoreanu bea ceai, îl înghițea greu. Elvira, femeie întrecincizecișișaizeci de ani, galbenă, cu fața cât pumnulși cu ochii

adânci încercănați cu negru din pricina bolii de

851inimă, ședea cu mâinile pe genunchi și strângea din fălci,

gândindu-se la ceva ceștia ea.Gălbejeala ei de cadavru erași mai îngrozitoare în lumina puținăși

cenușie; dacă n-ar fi fost ochii negri, lucioși, s-ar fi putut crede că

într-adevăr Elvira e moartă de câteva zile și înțepenită acolo pecanapeaua de mătase. Darși ochii îi erau ciudațiși neomenești; douăbile de sticlă neagră înfundate într-un chip de ceară pământie.Candelabrul de cristal de Murano, comodele de tisă cafenie-

roșiatică, în stilul Biedermeyer drag anilor 1840, pianul mare șinegru, toate luceau slab în lumina cenușie; mirosea a fum de tutunbun; era cald, dar afară sufla un vânt receși pustiu peste câmpie,și

oamenii aceștia stăteau nemișcați, într-o tăcere desăvârșită, care-lsperia pe Capone.Capone era administratorul moșiei. Venise acolo prin 1930,și deși-l

chema domnul Niculescu,țăranii care auzeau ca din basme devestitul rege al contrabandiștilor de alcool din Chicago, Al. Capone, îlbotezaseră în curând așa:și de atunci (erau acum vreo cincisprezeceani) toți îi spuneau așa, dar nu în față. Era scurt, gros, spătos, cuobrajii plini, rotunzi, acoperiți de o barbă măruntă, neagră, carecreștea la vreo câteva ceasuri după brici. Rotea ochi bulbucați, seașezase din discrețieși sfială numai pe marginea unui fotoliu, careînsă, foarte moale, se lăsa sub elși-l obliga sășadă aproape pe vine.Își freca mâinile, înnodându-și degetele unele într-altele,și aștepta.Dar nu mai putea aștepta, sau mai bine zis nu mai putea răbdatăcerea asta. I se făcea frică. De coana Elvira îi fusese totdeaunafrică.Și acuma când îi vedea pe toți adunați aiciși tăcând, i se părea

că nu poate înțelege ce se petrece în eiși cu ei, că nu va înțelege nimicdin tot ce se întâmplă în lumea uriașă dimprejur, că eiștiu niște



secrete covârșitoare pe care nici n-au cum să i le împărtășească,limbași cuvintele pe care leștia el fund mult prea săraceși grosolanepentru tainele subțiri, nepipăibile,și de o forță cumplită, pe care leștiau ei. De aceea stăteași se uita la ei cu sfială

852și teamă. Din când în când întorcea ochii o clipă spre Dona, fiica

generalului, fată de vreo cincisprezece-șaisprezece ani, subțire șiblondă, cu pielea mai albă decât a oricărei femei pe care-o văzusevreodată Capone, și care se uita și ea peste lac, plictisită,strâmbându-și disprețuitor gurița cărnoasă. Era vădit că ei nu-i pasă

de tot ce se întâmplă; asta-lși speria mai mult ca orice pe Capone.Cum? Un copil de cincisprezece ani — Nu putea crede că din neștiință sau prostie; boieriiștiau, dupăCapone, o seamă de lucruri de la engleziiși americanii care veniserăînțară în misiunile militareși diplomatice,și cu care erau prieteni –un copil de cincisprezece ani,și uite că nici nu-i păsa, disprețuia cutrufie tot ce se întâmpla. Asta-l cutremura pe Capone, umplându-l de

respectși de frică –și anume, i se făcea frică pentru el însuși. Cum săfie el părtaș la puterea lor, atât de tainicăși de nepipăibilă, de careîncăși un copil de cincisprezece ani era atât de sigur? Nu cumva îlvor lăsa pe el pradă primejdiei, revenind apoi înarmați cu putereșispaimă,și cruzime ca să-și răzbune, dar când pentru el va fi preatârziu? Aluneca din când în când pe vineși încerca să-și mai împingădiscretșezutul îndărăt pe fotoliu, dar asta în neștire, cu urechea latăcere, lașuierul stins al vântului de afară,și cu gândul stăpânit defrică.Deodată, generalul Vorvoreanu întrebă: — Ești sigur? — Sigur, conașule! exclamă Capone mai cu convingereși mai cupasiune decât era nevoie. Sigur! Mai mulți mi-au spus. Mi-a spusEftimie; mi-a spus frate-su; mi-a spus cârciumarul. Mai mulți. — Așa a începutși-n 1907… și tot pe vremea asta, spuse Elvirași

se-ntoarse spre văru-său. N-are rost să-l mai întrebi așa pe omulăsta. E stupid să tot întrebi, cași cum n-ar fi evident ce se-ntâmplă.



Tu n-ai fost aici în ’907. Eu, da. E aidoma… numai că e mult mai rău,zise ea cu un zâmbet galben la

853

propria-i glumă.Și urmă: Pânăși slugile care dispar. Au simțit cevine,și se solidarizează cu satul. E clar. Ce să mai discutăm.Mulțumesc, domnule Niculescu… Du-te la dumneata, să vedem ce-ide făcut,și te chemăm îndată.Niculescu se ridică de pe vineși plecă grăbit să se-nfunde la el în

birou, în clădirea mică, a administrației, dincolo de un șir de copacicare-și agitau crengileșișuierau în vânt de parc-ar fi fost încoronați

cu șerpi subțiri, negri. Când ieși în frig, Capone se cutremură,înfiorat,și o luă la goană prin curte spre administrație. Nicăieri nu sevedea vreun om; numai conacul se ridica dindărăt asupra lui,amenințător,și copacii se zbăteau în vântul câmpiei nesfârșiteși reci.În salonul cu ferestrele spre lac era iarăși tăcere. Apoi doamna

Vorvoreanu spuse: — Trebuie să plecăm imediat.

Elvira râse spart: — Îmi place că ai idei prompte.Parbleu\ Credși eu că trebuie săfugim numaidecât. Întrebarea e, ce facem ca să mai rămâie cevaaici… să nu pierdem tot!Generalul se ridică în picioare: — Dar nu se poate! E imposibil! Dim Cozianu m-a asigurat căexproprierea moșiilor nu se face încă așa curând! Cum îndrăznescăștia să se apuce așa, fără voie, fără ordin de la nimeni… Ce-i asta?Elvira îl privi cu dispreț. Era mai deșteaptă decât amândoi,și-i

disprețuia. — Tu trebuia să te faci orator. Ai arta să vorbești fără să spuinimic. Dim Cozianu ți-a spus, tu spui, te întrebi ce-i asta… labele

affaire, ** căți-a spus Dim Cozianu ceva!La belle affaire!Ia-te dupăceți-a spus Capone, nu Dim Cozianu. Uite ce e, măi:Drace!” Mare scofală.



854plecăm val-vârtej, fără să mai așteptăm nimic, fără să mai

întrebăm nimic.Și mergem laX… (X… era capitala județului), undeșeful garnizoanei o să-ți dea o companie să păzești aicea… și…

— Crezi că suntem în ’907, răspunse sumbru și fără vlagăgeneralul. Suntem în război alături de ruși… soldații s-au molipsit…Nu mai merge… — Merge! Trebuie să meargă! exclamă gros, bărbătește, Elvira,șiochii de sticlă neagră i se aprinseră. Trebuie să meargă, altfel o să fimruinați! Promite-i ceva generalului ăstuia… îl cunoști? — Da… Telescop e figurant; cel care trage sforile e Turtu- reanu…

un ambițios… ar fi în stare de orice pentru ca să se vadă mare… — E-n stare de orice? Promite-i orice! Epatează-l, vorbește-i derelațiile noastre, de rude, de englezi, de americani, aruncă-i nisip înochi, fă-l să se vază ministru de Război, mareșal, rege! — N-o să mă creează, zise generalul dând din umeri. — Trebuie să te creează! Vorbește-i așa încât să te creează!Depinde de tine ca să te creează sau nu! Să păzească aici casa și

moșia,și noi mergem la București să vorbim cu lumea să vedem ce ecu ei, au înnebunit, îi lasă pe comuniști să agitețăranii, să-și facămendrele? Ah,lă lâ, asta n-o să meargă așa… zise Elvira, cu oturbare rece. Hai, ce stai, fă! exclamă ea scuturând-o de umăr pedoamna Vorvoreanu, căreia în momentele de mare tulburare îispunea „fă”.Faispreparer Ies bagages. Haideți, urni-ți-vă. Nu e nimicpierdut: J’en ai vu d’autres*\ Se aranjează.Și în ’907 a fost așa,și s-aaranjat. — Da… dar nu erau rușii… nu erau comuniștii, zise generalulîncheindu-și haina la toți nasturii, ca un om care pleacă la drum înfrig.Pregătiți bagajele.** Am mai văzut euși altele.

855 — Nu… dar nu erau nici ăilalți! răspunse scurt Elvira.Și oricumar fi, trebuie să ne batem! Ce, să-ți lași averea la țărani? Ești



deschise. Omul se întoarseși se mai uită o dată la curtea goală, lapoarta larg deschisă, la conacul înalt, cu multe arcade, cu ferestrelenegre. Printre nori se zăreau stelele reci;și bătea peste câmpie acelașivânt friguros de la miazănoapte, care acoperea bălțile cu o pojghiță

subțire de gheață! Omul se înfiorăși se scutură de frig, apoi mai bătuo dată în geam. După o clipă, de la câțiva pași de el, un glas întrebăîncet: — Cine e?Mătăhala tresăriși se întoarse: — E… eu sunt… Be… Bedros! exclamă el cu glas curat de tenor,bâlbâindu-se.

— A, tu ești… Vino-ncoace, zise celălalt: era Capone, caredeschisese fără zgomot ușași se uitase întâi cine bate. Îi făcu locșiintrară amândoi printr-o odaie goală în care ardea o sobă de tuci, înbiroul lui Capone. Aici, în lumină, Capone se uită bănuitor la noul-venit. Acesta era un uriaș de vreo douăzeci-douăzeciși doi de ani,într-o haină de piele tocită rău, cu bocancii plini de noroiși cugulerul cămășii deschis; gâtul îi era gros, lungși puternic,și purta un

cap mic cu trăsături regulate, fine: era un cap de statuie, darsprâncenat, măsliniu, cu ochii negriși limpezi. Părea sfiosși foartetulburat. Capone, verde de îngrijorare, îl pofti pe un scaunși se așezăși el la vechiul birou scrijelat de bricege, pătat de cerneală,și încuiatcu multe chei, biroul în care-șiținea hârtiile. În colț era o casă de fierFichetși pe birou ardea o lampă de petrol cu sticla murdară.

857 — Ce-i cu tine pe vremea asta? De unde vii? întrebă Capone. — De la o… o… oraș. Am întâlnit pe drum Bu… Buickul luidon’gheneral, gâfâi Bedros și-l privi cu curiozitate pe Capone, daracesta nici nu clipi din ochi. — Ei, ia zi. Stai să-ți dau ceva să te-ncălzești. — Nu… nu, să trăiți,ș-ș-știți că nu… nu beau. — Așa-i… nu bei. Atunci nu beau nici eu… Ia zi. Zi, povestește.

Poți să dormi aici, în noaptea asta, că eu tot sunt singur, nevastă-meacu copiii sunt la soră-mea, la oraș… așa că sunt singur. Mai staiși tu,



să păzim casa, zise Capone cu un râs nesigur.Bedros nu-și dădu seama însă, ci începu: — Don’ Niculescule… să-mi faceți un bine… mă faceți om pe toatăviața… vă rog ca pe Dumnezeu, don’ Niculescule…

Și urmă unșir nesfârșit de rugăminți, de implorări, de asigurări derecunoștință și de servicii credincioase pe restul vieții,și așa maideparte. Cu coatele pe genunchi, îndoit în două, se uita la Capone dejos în sus, rugător, cu ochii săi umeziși limpezi ca două perle negre:avea ceva copilăros, naiv, nevinovat,și o patimă nemaipomenită înrugămințile lui. Iar din pricina mărimii trupuluiși capului, deși eraîndoit în două, era cât Capone, careședea dreptși cam lăsat pe spate,

ca unul care vrea să se ferească și nu mai are unde da îndărăt.Copilul acesta uriaș cu cârlionții negri căzuți pe frunte, îi cerea câtevasute de mii de lei împrumut, ca să-și cumpere o camionetă. — E o… o… rablă, dom’le Niculescule, da-a-a-eu o fac să… sămeargă ceasornic! exclamă Bedros cu pasiune. Mă fa… mă fa… măfaceți om!Promitea să dea toți banii îndărăt până la sfârșitul verii, cu

dobândă chiar. Cu orice dobândă.Până la sfârșit, nu mai avu ce să spuie. Se opri, gâfâind, cu frunteaîmbrobonată de sudoare, căci vorbea greuși rar,și acum vorbise penerăsuflate un sfert de ceas. Capone tăceași se uita

858la el, lung de tot. Se gândea la altceva. Bedros îl privea drept, în

ochi, cu pupilele lui negreși limpeziși nevinovate. Capone se uitădeodată într-altă parte. În colțul odăii. Acolo era un cuier din acela închip de arbore de fier vopsit cafeniu, un obiect de o mare urâțenie.Capone vorbi, cu ochii la acea caracatiță înaltă de metal vopsit cuvopsea proastă: — Uite ce e, mă: tu ești un băiat bunși cinstit. Ai să-mi iscăleștipolițe,și-ți dau banii… stai! Nu te bâlbâi la mine. Staiși ascultă ce-țispui eu. Eu îți fac polițele de o sumă ceva mai mărișoară… dar cu

scadențe mai încolo. Până la anul pe vremea astași tu-mi plătești cuîncetișorul.



Bedros zâmbi fermecător, cu buzele tremurând,și întrebă cât erasuma. Când o auzi, se întunecă oleacă: avea să dea de două ori câtavea să primească. Dar era prea fericit că avea să aibă camionul.Șiprea încrezător că va câștiga baniși-și va plăti datoria, așa că se

lumină iar. — Și când îl iei în primire? — Și mă… și mă… și mâine! — Așa… îhm… Uite ce e… zilele astea ar trebui să-mi faci chiarmie un transport sau două; benzinați-o plătesc eu. — Fa… fac! îți fac! exclamă Bedros fericit. — Ei, bate laba aici, zise Caponeși întinse palma, apoi se strâmbă

de durere când Bedros i-o izbi cași cu un maiși i-o strânse cumplit,zâmbind fericitși fermecător. — Ho, mă! Ho!Capone își trase mâna din a lui Bedrosșiși-o frecă; apoi se ridicăși

deschise o clipă fereastra. Se uită la conacul mare și pustiu șiîntunecat; vântul rece îi izbucni în față. Conacul era plin de mobileșicovoare de multe sute de mii de lei, poateși mai mult. Astea trebuiau

transportate la oraș și vârâte într-o magazie, la cumnatul lui Capone,care avea magazin universal pe strada mare. Dacă nu se întâmplănimic, generalul nu putea decât să-i mulțumească domnuluiNiculescu. Dacă se întâmplă,

859atunci se chema cățăranii au furat totul, că au devastat conaculși

că n-a mai rămas nimic.

IV

Tot a doua zi, când era vremea aceea urâtăși vântul bătea receșipustiu, dimineața, Mitriță Mitracheși cu maică-sa intrară în curtealui Uțu. Mitriță Mitrache n-avea mantaua de soldat, ci-și pusese

cojocul cafeniu înflorat cu cusături mărunte de piele roșieși verde,floricele, colțuri, steluțe, pe spateși pe la mâneciși pe la poale; sebărbierise, deși nu-i prea creștea pe obraz decât un puf bălan; se



spălase pe ochi, își netezise părul, își trântise căciula-n capși acumpășea vesel dar solemn pe lângă mă-sa. Mă-sa era tânără încă, dar ise ofilise fața de viața greași muncă multă.Și i se zbârceau buzele.Șimai tare, căci le strângea, nemulțumită. Legată la cap cu broboadă

neagră umbla cu mâinile-n sân, întunecată. Uțu ieși pe ușăși trânticu un lemn în câini: — Huo, javră! Huo, Turcule! Apoi se întoarse către cei doi cu ochișorii-i albaștriși cu fața-iprelungă șițepoasă. Era el însuși lungși ciolănos, cu umerii camînguștiși mâini mari, groase. — Bună-ziua, vecino. Ce-i, bă Mitriță? Ce râzi așa?

— Nu râd, nană Uțule. — Poftiți în casă, zise Uțu.Climentina, nevasta lui Uțu, se ivi în ușă; era veselăși rotundă la

față; când își dădu seama ce morocănoasă e mama lui Mitriță, seînnegură însăși ea. Mama lui Mitriță Mitrache intră cu mâinile-n sânși se opri în mijlocul odăii. Era o odaie goală, văruită, cu lut pe josșicu o ladăși o laviță. Pe ladă erau niște scoarțe împăturite, groase cu

totul cam de două palme. Uțu o pofti sășează, dar femeia rămase cuochii la teancul de scoarțeși la ladă. Uțu și Climentina se uitau lamama lui Mitriță Mitrache;

860apoi și privirile lor se-ntoarseră spre ladă, și-o priviră cam

stânjeniți, pe când mama flăcăului o privea cu nemulțumireîntunecată. Mitriță însă nu vedea nimic, căci se uita la o fată roșie-nobraji, care se roșiseși mai tare,și care stătea lângă fereastră, lipităcu spatele de perete,și cu ochii-n pământ. Uțu zise: — Ia vezi, fă: adă ceva aici… niștețuică din aia… — Lasă, nu-i nevoie, zise mama lui Mitriță Mitrache. Apoi o-ntrebăpe Climentina, mereu cu mâinile-n sân și arătând lada cu bărbia:Asta-i? — Ce?

— Lasă, nu te face că nu știi, Climentino, că ești femeie în toatăfirea, nu o fată de-astea proastele, care cred că tot ce zboară se



mănâncă, hait, mi-a căzut cu tronc, îl iau! zise mama lui MitrițăMitrache, fără să se uite la fața Climentinei, care, din roșie ce era, seîngălbeni. Mitriță, care zâmbea prostește, fericit, făcu deodată ochimariși se holbă la mă-sa. Climentina, mama fetei, se întristă, dar

urmă să se prefacă. — Zău, dadă, că nuștiu ce vrei să spui. — Ei, parcă n-ațiști de ce-am venit eu… — Asta, cam ne închipuim noi, zâmbi Uțu cu blândețe. — Ei, aia zicși eu: să vorbim să se ia proștii ăștia. Am venit, cums-ar zice, să vă cer fata pentru deșteptul ăsta de fii-miu, zise cu maresilă mama lui Mitriță Mitrache.Și de-aia vă-ntreb: asta-i?…

— Care asta, dadă? — Climentino, pe ce lume trăiești, fa? întrebă mama lui MitrițăMitrache cu asprime. Ce mă tot bați la cap? Asta-i lada? Lada fetei,asta-i?Uțu și Climentina se priviră. Fata era galbenă. Mitriță Mitrache

rămăsese cu gura deschisăși se îngălbeneași el, treptat. Climentinaoftă:

— Asta-i. Uită-teși-năuntru, dadă… — Ce să mă mai uit, că m-am luminat… Stați prost, dragii mei…

861 — Măștii frun bogătaș, vecino? întrebă Uțu zâmbind senin. Ce, luiMitriță voi, părinții, cât îi dați? O moșie, două, ceva? — Îi dăm praful de pe tobă, vecine, zise morocănos femeia.Și el iade nevastă sărăcia… Bine v-ați ales, puișorilor; nici dracul nu văputea potrivi mai bine; nuștiu cum ați nimerit chiar așa; dar când măuit la voiși văd ce deștepți sunteți, pricep.Mitriță Mitrache se făcu roșu la fațăși voi să spuie ceva. Dar mă-sa

se uită negru la el,și Mitriță, care fusese decorat pentru fapte devitejie pe front, amuți. Maică-sa se-ntoarse la Uțuși la Climentinașizise: — Uite ce e: scurt pe doi: noi avem mai mult cap; ce să-i adunăm

pe ăștia doi cu c… gol amândoi? Las’ să-și găsească soți cu avere, câtde puțină, dar să fie acolo ceva. S-o lăsăm baltă, dragii mei, că nu



poate să iasă nici bine din asta. Astea-s goange de le umblă prin capla tinerețe: p-ormă văd ei că tot bătrânii sunt mai cu minte.Ceilalți nu răspunseră nimic. Ea le dădu bună-ziuași ieși. Mitriță,

nădușit, tulburat, o urmă. Când ieșiră în uliță, el își smulse căciula

din capși o izbi de pământ de făcu buf: Maică-sa se opri, îl măsurădin ochi cu dispreț și zise: — Ce faci, bre? câte căciuli ai?Mitriță se aplecă, luă căciulași se uită în fundul ei. Maică-sa zise

acru: — Ai spart-o. — Sparge-mi-aș noroculși ziua în care m-ai făcut să mi le sparg!

scrâșni Mitriță Mitracheși-și izbi căciula în cap, de-i ajunse până lasprâncene. Maică-sa merse mai departe cu mâinile-n sân, iar el ourmă spumegând de necaz.Mai târziu, se-ntoarse singur la Uțuși vorbi cu el la gard. Uțu nu

era supărat: — Măi, mă-ta are dreptate… Ce vreți să faceți voi doi? La mine,mi-i greu să vățin… la ai tăi, ai văzut. Ce vrei?

— Ce vină am eu că sunt sărac, nană Uțule? scrâșni desperatMitriță Mitrache. Strângea pumniiși ofta, fierbând. De-aș avea

862o putere, să-n torc pământul cu c… —n sus, nană Uțule, răbufni

el. Cât era el de veselși de senin de obicei, acum era întunecatșigalben,și cu ochii tulburi. Uțu râdea cu amărăciune: — Mulți au zis ca tineși nimica n-au făcut… — Ba o să se facă. Să vezi c-o să se facă, nană Uțule! strigădeodată flăcăul, atât de pe neașteptate, încât Uțu tresări: — Ho, bă, că mă speriași! Ce drac a intrat în tine? — Nană Uțule! Dacă ne-mpart moșia boierului, o să am pământ!Mi-o dai? — Ți-o dau, mă… Poate că atunci îmi picăși mie măcar două litrede pogon… Bine mi-ar prinde, oftă Uțu.

— Da’ vii cu noi cândți-om zice: „hai”.Uțu se uită gânditor la el, apoi spuse cu îndoială:



— Păi… aș cam veni eu, da’ n-o să cam prea viu… — De ce? Vino, că mergem cu toții! Merge tot satul! Nu vezi cumvorbesc oamenii? spuse cu patimă, Mitriță Mitrache. Uțu dădu dincap:

— Or fi uitat ei cum a fost în ’907… Eu eream copil mic,și n-amuitat… — Au mai fostși alții copii pe vremea aia,și tot merg! D-aia mergmai ai dracului! Hai, nană Uțule! — Care hai, bre, că nu s-aude nimic! Fu ăla,și s-a dus,și nu s-aude nimic! — Azi-mâine vineștire, nană Uțule! Hai, bre!

— Las’să vedem atunci, zise Uțu împăciuitor. Mitriță Mitracheplecă însă iarăși veselși mulțumit, cași cum ar fi câștigat ceva; darera mai încordat ca înainteși mai neliniștit. Seara, vorbea în uliță cuMinică. Miroseau tare a băutură amândoi, dar nu erau beți. — Fur-o, bă, ce stai. Te ajut eu s-o furi, zise Minică. — N-o fur, bă. — Păi ești fript, bă, ești scos din minți, uite-așa îți joacă ochii-n cap

după ea. Ce, eu nu te văd? fur-o, bă! Te ajutăm noi: Constandin,Gudică, Vasile Cotulbea, toți! îți găsim un’să fugi.

863 — Un’să fug de cine? întrebă rânjind Mitriță Mitrache. — De oricine, nerodule! Un’să nu teștie nimeni! — Da de sărăcie mă ascundeți? zise Mitriță Mitrache. Minică râseca unțap: — Hehehe! Da’de moarte nu vrei să te-ascunzi, bă? — Taci, Minică tată, că ești prost. Zi: nu s-aude nimic? — Nimic. — Trebuie să vină ceva… spuse Mitriță Mitrache uitându-se în susși-n jos pe ulița întunecată. Se făcea noapte,și stelele sclipeau printrecrengile subțiriși negre.Minică spuse că are să vie ceva de rușine, care nu umblă niciodată

pe drum. Dar Mitriță Mitrache spuse, cași cum nici nu l-ar fi auzit: — Trebuie să vină ceva.



*

A doua sau a treia noapte după aceea un camion hodorogit, alcărui motor gâfâia și tușea, se opri într-o ulicioară a orașului, în

dreptul unei curți dosnice; din radiator ieșeau aburiși câinii lătrauturbat, întărâtați de mirosul de ulei fierbinte și de benzină arsă.Șoferul claxonă strident, strângând para de cauciuc a unei trompetede tinichea care scotea un țipăt neplăcut, din acelea ce strepezescdinții ascultătoruluiși încheagă laptele în oale. Cineva ieși din casășideschise poarta, iar camionul intră în curte, încărcat greu cu lăzișisaci.Șoferul se dădu josși-șișterse fruntea cu mâneca. Apoi intră încasă, unde-l găsi pe Capone la o masă, cu o sticlă de vinși un paharîn față. — Ce-i, mă, Bedros? întrebă Capone, nervos. — E-n… e-n… e-n… re… regulă, gâfâi Bedrosși se așeză pe unscaun prea mic pentru trupul lui uriaș. Capone se uită la elși Bedrosse uită la Capone. În ochii săi negriși limpezi se citea o dorință atâtde naivăși de pătimașă, încât Capone râse: — Vrei banii, ai?

Bedros zâmbi dulce:

864 — Phă… phă… phăi mai e re… restul ăla… Dacă to… dacă to… totmi-i împru… împrumutați…Capone trase sertarul meseiși se răsti la cumnatu-său, cel care

deschisese poarta, om gros în pantaloniși cămașă de noapte cu râuri

de arnici băgată în pantaloniși care tot clepăia cu papucii ieșindșiintrând: — Închide, bre, ușa, că înghețăm aici!Dar era cald: ardea o sobă de tuciși mirosea a podea prăfuită, a

vin, a iuft. Printr-o ușă cu geam și cu perdeluță albastră la geam, seauzi cineva turnând apă în ceva, poate într-un pahar.Capone trase sertarul și scoase patru fișicuri de hârtie. Se

desfăcurăși se rostogoliră pe masă napoleoni de aur. — Numără-i… Și tot așa mi-i dai îndărăt. Tot în aur. Că banii nu



mai fac nicio brânză. Învață de la mine: marfă sau aur. Bă, Bedros,euți i-am dat, dar îmi faci o cursă în noaptea asta! Faci? — Fac, zise Bedros, numărând banii. Îi strânse la loc în fișicuri, pecare le puse în buzunarul de la piept. Era fericit, întrebă, naiv: Da…

da’… da’ ce-i mâine? E… e… e… târg? — Care târg? întrebă Capone miratși bănuitor. — Păi… phă… phăi e plinășoseaua de căruțe…Cumnatul lui Capone, care tocmai intrase, rămase cu mâna pe

clanța ușii întredeschise,și cu gura căscată. — Închide, bre… exclamă Capone enervat, dar se opri la mijloculvorbeiși rămaseși el cu urechea ciulită. Afară se auzeau de câtăva

vreme roți de căruțe. Așa e, domnule! zise el,și ieși repede, urmat decumnatu-său și de Bedros. Trecură printre magazii, pe lângăcamionul lui Bedrosși se opriră la gard. Pe străduța asta dosnicătreceau căruțe, grupuri dețărani cu cojoaceși căciuli. Era întuneric:nu se vedea aproape nimic. Numai departe, la colț, era un felinarși sezăreau alte căruțeși alți oameni umblând pe strada Unirii. Aici însătreceau ghemuiți în căruțe, ca niște mogâldețe negre,și se depărtau în

865tactul încet al copitelorși zdrăngănitul de lanțuriși deșine de roți.

Pe jos, umblau numai bărbați.Și în căruțe, numai bărbați. Cândveneau la târg, erauși femei. Acuma, niciuna. Cei care umblau pe josrâdeau, mormăiau. Unul strigă: — Stați, bă, unde mergeți?

Și porni în goană prin întuneric să ajungă din urmă pe nu știucine.Bedrosșopti, gâfâind: — Dha… dha… pharcă mă-mâine nu e târg…Capone nu răspunse. Când trecu însă un nou grup de țărani,

întrebă, cu coatele pe gard: — Ce vindeți, nene?Ei trecură mai departe fără să se opreascăși un glas neguros, nu

se putea spune al cui anume, răspunse: — Nu vindem nimic.



V

A doua zi, orașul era plin de țărani. Nu se mai putea ieși din

pricina lor. Umblau pe ulițe în bulucuri mari, cu mâinile în buzunări,cu ciomegele la subsuoară, cu căciulile date pe ceafă, gălăgioși,mânioșiși veseli. Se uitau lașirurile lungi de case fără etaj, turtite pecâmpie;șiruri lungi de case, care erau toate prăvălii. Una lângă alta,lipite, șiruri lungi de prăvălii. În dos erau odăile jupânului,chichinețele ucenicilor, bucătării, privăți. Totul în dos; nu se vedeanimic, nu seștia nimic. Nu se vedea și nu seștia decât, în față,

prăvălia. Marfa. Intri, dai bani, iei marfa, pleci. Altul la rând. Dar techeamă negustorul, te trage de mânecă, te roagă, te împinge de umerisă intri. Ai dracului negustori. Cine-i poate pricepe? Cine poatepricepe viața lor tainică, în dosul prăvăliilor? Mitriță Mitrache șiMinicăși Savuși Avram și ceilalți nu puteau pricepe. Umblau pe ulițicu căciulile pe ceafăși se uitau împrejur. Mitriță Mitrache, vesel

866și mirat, dar sigur de sine; Minică, rânjind răutăcios la vederea

obloanelor închise, a zăvoarelorși belciugelor traseși încărcate culacăte; Savu rotindu-și cu mânie ochiul sângeros; Avram galben deîncordareși zicând mereu: — Ce facem? Ce facem?Îl întreba pe Ion al lui Lepădat, care umbla cu ei: Ce facem, măi

Nelă? Ce facem? — Facem ce ne-am hotărât… dar stai oleacă… Acuma pornim…nu mai e mult… zicea ăsta, uitându-se necontenit împrejur să vadă:crește mulțimea? Crește nerăbdarea oamenilor?Da, mulțimea creștea necontenit, era o înghesuială mai mare decât

văzuse vreodată orășelul acesta la cel mai bogat târg de săptămână;cârduri negreși cafenii dețărani în ipingeleși cojoace intrau pe toate

barierele și se buluceau în inima orașului, unde stăteau în loc,neștiind ce să mai facă.Munca a mers bine, se gândea Ion Lepădat uitându-se cu ochii lui



miciși străpungători la masele acestea de mii de oameni; da,agitatorii trimiși lațară făcuseră o mobilizare bună; când te gândeaică puțini fuseseră, era mai mare mirarea ce mase uriașe puseseră înmișcare. Își aduse aminte de ce învățase lașcoala de partid: „Când

teoria (adică aici, ideile social-economice ale partidului) cuprindemasele, ea devine o forță materială”. Îi venea să râdă de bucurie:șiîncă ce forță materială! Se îngrămădeau tot mai mult pe străzi, seopreau, se chemau cu răcnete groase, se adunau în jurul vreunuimuncitor de la atelierele navale, cățărat pe o ladăși care le vorbeașise opreau într-altă parte; era o uriașă forfotă și frământare; subopincile lor noroiul se făcuse terci subțire, rece, negru; gurile le

abureau; deasupra, în văzduhul senin, bătea vântul atâțător demartie. Ion Lepădat era un bărbat tânăr, măsliniu, cu fălci puterniceși fruntea îngustăși netedă: umbla într-o scurtă de postav cu șapcadată pe ceafăși se uita cu ochii mici, negri, străpungători, în juru-i.Deodată se simți

867

tras de mânecă: Avram Saizu se uita la el întrebător, galben denerăbdareși tulburare încordată: — Ce facem, bă? întrebă Avram a zecea oară.În clipa aceea însă se iscă în capul străzii o gălăgie

nemaipomenită, răcnete, râsete. Se întoarseră să vadă ce se întâmplă:un camion greu încărcat cu lăziși saci, își făcea loc încet prinmulțime, sunând dintr-un claxon cu pară de cauciucși trompă detinichea, care scotea un glas foarte asemănător cu răgetul unuimăgar. Claxona mereușițăranii se îndoiau în două de râs, îl îngânau,își dădeau ghionti, îl arătau cu degetul peșofer zbierând: — I-haa! I-haa!Iarșoferul, înaltși lat în umeri de părea în picioare la volan deși

ședea, zâmbea sfios dar fericit, conducându-și camionul, care erafoarte vechi, n-avea capotă la motorși nici geamuri sau acoperișpentru șofer. Astfel că era un șasiu gol, cu un radiator din al cărui

bușon ieșeau aburi, un motor carețăcăneași duduia neașteptat demicși de neînsemnat față de rest, apoi un perete din care ieșeau pe o



parte sârme electrice, iar pe cealaltă un volan, un schimbător devitezeși o frână de mână. Această alcătuire dărăpănată era apăsatăde un munte de lăzi, coșuri, saciși covoare făcute sul.Și înaintazgâlțâindu-seși tremurând, gata parcă dintr-o clipă într-alta să se

desfacă în bucăți, tinichele,țăndări de lemnși sârme încurcate.Când îl recunoscură peșofer, Mitriță Mitracheși Minică începură

să răcneascăși să râdă, bucuroși: — Bedros! Bă, Bedros!Bedros se lumină la față, le făcu semn,și le spuse chiar ceva, dar

bâlbâiala lui nici nu se auzi în hărmălaia de pe stradă. Peste unminut ajunse mai aproape, le făcu semn să se urce lângă el: ei săriră,

încântați, în camion, se agățară de ce găsirăși se depărtară, urmărițide ceilalți cu priviri uimiteși pline de admirație. Camionul dispărudupă un colț. Mai târziu,

868Mitriță Mitracheși Minică ajunseră îndărăt asudațiși îmbrânciți

prin înghesuială. Râdeau încântați.

— Cine-i ăsta, măi nene? îi întrebă Ion al lui Lepădat. — Asta e Bedros! zise cu tărie Mitriță Mitrache.Minică râse: — Hehehe! Bă, nerodule, ce vrei săștie ăsta cine-i Bedros? — Așa-i! râse Mitriță Mitrache fără supărare. A venit după ce-aiplecat tu din sat. Asta erea mecanic la tractor la boierul nostru, lagheneralul; avea fro optsprezece ani, ăl mai mult: de-o vârstă cu noi.Mă, Nelă, mă:și-a intrat ăsta într-un bocluc, mă, să rămâie și demascara,și să-nfundeși pușcăria. — I-a trasși fro patru perechi de palme, gheneralul, zise Minică,visător. Mă, ce palme! De! gheneral… nu le trage ca un căprar.Grozave palme i-a tras ăla… tu-i grâu-n c… zise Minică într-un felcontemplativ plin de admirație. — Da, mă, săracul Bedros,și el stătea, uite cât îl văzuși de mare,și numai cât clipea din ochi când îi ardea ăla…

— Da’ pe urmă a plâns, zise Minică. — Ce făcuse? Ce-a avut cu el gheneralul? întrebă Ion Lepădat.



Nimic… adică ăsta, Bedros, nu făcuse nimic. Era altul, totmecanic; îl atingea Vaccinătorul cu țuică… îlștii pe Vaccinătorul, dela noi din sat. Ei, îl atingea pe ăla cu țuică,și ăla fura piesele de latractoarele boieruluiși le dădea lui ăla să le aibe de schimb la

tractorul lui. Al dracului, Vaccinătorul. Ce zici Savule? încheie MitrițăMitrache foarte serios.Savu Saizu rânji crunt: Minică behăia. Îi dădu coate lui Ion al lui

Lepădat: — Savu ăsta făcuse legătura… beau țuică toți trei împreună, lavadră, Savu cu ălași cu Vaccinătorul. — Ceștii tu? Ai fost tu în vadrăși ne-ai văzut? mârâi Savu.

— Lasă, bă, nu vă certați. Lasă: pace, pace între dobitoace, ziseMitriță Mitrache. Ascultă, bă, Nelă: a aflat gheneralul, bă,

869și ăla, adică ălălaltul, hoțul, a dat vina pe Bedros,și era să dea

Bedros de dracul: noi ne brodisem la curte, căram coșuri cu cârca, lapătul: coșuri deștiuleți. Când am văzut, ne-am prezentat la raport la

gheneralul,și i-am spus că știam noi… Eream cu oile, când îl totvedeam pe ăla cum ieșea noaptea prin fundul grajdului cu piesele încârcă. A întrebat gheneralul, a întrebat, până ăllaltul, dac-a văzut, afugit;și așa a scăpat Bedros. — Da’ piesele tot la Vaccinătorul au rămas, zise Minică. Sunt unsebine, învelite în rogojină,și îngropate… ai, Savule? Unde-s îngropate? — De un’săștiu eu? întrebă Savu râzând încruntatși stânjenit.Ceilalți râdeau de el. Dar Ion Lepădat se gândea la altceva: nici nu

mai asculta; deodată se întoarse spre Mitriță Mitrache: — Voi sunteți prieteni cu Bedros ăsta? — Păi de, nu văzuși, bă? Păi el nuștie de ce l-am scăpat? — E muncitor pe undeva? — Acum și-a cumpărat camionul ăsta, cu bani de împrumut. Vreasă se facă negustor…Ion se mai uită o clipă la Mitriță Mitrache, gânditorși cercetător,

cumpănind. Apoi zise: — Măi, nu poți vorbi cu el, să-i spui așa: că eși el om care-a



muncit la boieri,știe ce-i aia,și că acuma vrem să fie un guvern aloamenilor muncitori,și cu pământul,știi ce să-i spui,și să-i spui căacuma îi face una gheneralului, să-i plătească perechile alea depalme, ai? Poți să-i spui?

Mitriță Mitrache îl privea cu mare încordare: — Da, neică… îi spun! Da’ de ce? — Păi… să ne ajute cu camionul lui, dacă-i al lui. Noi o să luăm șide la fabrica de ulei,și de la atelierele luiȘufană; face două. Cu al lui,trei. Avem nevoie. Te duci după el? — Mă duc, Nelă. Mă duc. M-am dus, zise Mitriță Mitrache.

870Se-ntoarse în călcâie și peste câteva clipe nu se mai văzu dintălăzuirea de căciuli negre și cojoace și umeri îmbrăcați în dimiecafenie, care umpleau strada,și toate străzile orașului,șișoseaunecontenit, căciuliși cojoaceși ciomegeși glasuri groase, pe toatebarierele, din toate satele câmpiei. Vasile Cotulbea făcea gălăgie într-un buluc ce se adunase în jurul

lui. Erau toți băuți: îi dusese undeștia el, într-un dos de cârciumăunde cumpăraseră băutură pe furiș, de la cârciumarul care nu seputuse opri să nu mai facă o vânzare, deși-i era fricăși-și obloniseșizăvorâse prăvălia. Acum erau cu toții veseli, roșii, asudațiși cu ochiisticloși; iar Vasile Cotulbea era cel mai întărâtat dintre ei. Se atârnasede coada de ceteiși Savu Saizu, care nu băuse, dar negru șiîncruntat,și mânios, zicea tare: — Are dreptate Vasile! Zi-i, măi, că zici bine! Zi, maica șidumnezeii lor…Maica și dumnezeii erau maica și dumnezeii boierilor și

negustorilor. Vasile Cotulbea umbla în capul cârduluiși le arătacelorlalțișirurile de prăvălii cu obloanele de fier ondulat trase șiînchise cu lacăte,și firmele („La Potcăpieru”, „La steaua colorată”, „Laîmpăratul Napoleon I” , „La Miaua Blândă”, „Marele MagazinUniversal”, „La Cupidon”), apoi se oprea, pe o ulicioară, în fața unei

case mari boierești cu marchiză ruginităși grilaj înalt de fier ruginitșicastani bătrâniși nuci în curte – era casa generalului Vorvoreanu, cu



balconul ei de piatrăși firidele din stâlpii porții, pentru Arnăuții depază de pe vremuri –și arăta cu degetul, Vasile Cotulbea, râzândșirăcnind: — Ahahahaa! Acum v-a venit rândul!Și turna unșir nesfârșit de

înjurăturiși blesteme cumplite; înjura cu seteși cu ură, veninosșisălbatic. Ahahahaa! Acum încălecăm noi pe ei! Acum ne chivernisimși noi! Intrăm noi peste voi, maicași dumnezeii voștriși vă…

871La casa Vorvorenilor, jaluziile erau trase la ferestre. La una din

ferestre însă nu; acolo perdeaua se mișca ușor.

— Uite-i cum ne spionează! Ne pândiți, ai? Stațiși pândiți, căacum dăm peste voi! Bă! răcni el brusc întorcându-se către ceilalți.Bă! spargem poarta. Spargem prăvăliile! Să plece unul la Vădastrelesă le spuie la oameni, „veniți, bă, cu căruțele, că ăia sparg târgul!”Hai, bă, care se duce? Savule, du-te tu! — Eu vreau să stau aici… să dau peste domnișoare! zise SavuSaizuși râse negruși tulburat.

Ceilalți începurăși ei să râdă, ațâțați. Se adunaseră mulți împrejur.Avram Saizu stătu câteva clipe să-i asculte, apoi în goană porniprintre oameni, ciocnindu-se de ei, făcându-și loc cu coatele,înghiontitși îmbrâncit de colo până colo. Vasile Cotulbea cu Savu și cu câțiva din cei mai băuți zguduiausulițele de fier ale gardului. Zguduiră la ele până obosiră; apoi Vasilese-ntoarse către ceilalțiși strigă: — Hai,țineți-mi scara, hoților!Unul îiținu scara, cu palmele încleștate. Vasile Cotulbea puse

piciorul în palma luiși se urcă pe gard; dar tot n-ajungea. Se dădujosși începu să înjureși mai cumplit. — Prin dos, bă! răcni cineva.Se uitară cu toții cam pe unde puteau ajunge în dosul curții

boierești. Nu se hotărâseră încă pe unde, când intră Ion al luiLepădat printre ei, cușapca data pe ceafă, cu fruntea îmbrobonată de

sudoareși descheiat la gât: — Măi, ce faceți aici? strigă el din răsputeri, dar nu așteptă



răspuns. Se uitase împrejur, îi văzuse dintr-o ochire și judecasesituația: i-o spuseseși Avram care era lângă el, gâfâia de alergăturășicu ochii-n patru, ațintițiși ageri, aștepta un semn. Cine v-a spus? Cev-a apucat? De aia am venit noi aici? strigă Ion al lui Lepădat. Ce, noi

suntem hoți? Spargem case? Nuți-e rușine, măi tovarășe?

872Îi zvârli o privire lui Avram, arătându-i-l din ochi pe frate-său

Avram se repezi la Savuși-l trase la o parte: — Nană Savule, te cheamă oamenii… — Unde, bă?

— Ia… acolo în piață, hai, repede, că nu-ș’ ce vor.Și-l târî după sine, în vreme ce Ion Lepădat striga: — Măi tovarăși, noi ne luptăm cu hoții de ciocoi, măi, cu hoții deburghezi! Nu facem hoții! Cerem puterea să fie în mâna noastră, măi!Legea! Să fie a noastră, nu a lor! Haideți cu mine, măi, să punemoamenii poporului unde trebuie! Hai, bre, fuga marș! După mine!

Și porni fără să se uite îndărăt, iarțăranii se luară după el fără o

vorbă, tot mai mulți, cei din urmă întrebând: — Unde mergem, nene?Și unul îi lămuri: — Mergem la București să punem guvern!Peste o clipă, un râu de oameni morocănoșiși întărâtați mergeau

pe stradă, trăgând după ei tot mai multe cârduri din cele care stăteauîn neștire în ulițe. Îndărătul lor, perdeaua de la fereastra aceea a caseiVorvorenilor se dădu la o parteși un cap de femeie, abia văzut prinfereastra aburită, privi cu ochii negri ca doi cărbuni stinși, ce sepetrecea dincolo de grilajul de fier în strada plină dețărani în cojoace.În clipa aceea, piața din fața „Palatului Administrativ” (așa scria pe

vremea regelui Carol I, pe frontonul clasic, de stuc alb cu cuiburi deporumbeiși încărcat cu găinaț, al clădirii), era plină de mii dețărani;oamenii se înghesuiau, se înăbușeau, se striveau de pereții caselor; înmijloc, camioanele erau atât de acoperite de oameni încât nu se mai

vedea că sunt mașini, ci doar niște mușuroaie de trupuri omenești.Numai dintr-al lui Bedros se vedea motorul micși fără capotă, care



vibrași aburea aerul rece.

873Pe camionul lui Bedros se afla Trandafir. Îl urcară pe umeri ca să-l

vadă toți de departe. Trandafir, căruia-ițineau picioarele doi oameni,își trase o dată de brâu în sus, desfăcu larg brațeleși răcni bubuitor: — Oameni buni! Tovarăși! Trandafir nu era un orator; nuștia multe, nici n-avusese când să-nvețe, căci toată viața cărase saci din ce în ce mai grei. Când eracopil, căra lucruri prea grele pentru puterile lui. Acum în urmă cărasaci de o sută de kilograme. Nu înveți meșteșugul vorbirii cărând saci

de o sută de kilograme. Dar pentru ziua aceea și locul acela șiîntâmplarea aceea, era cel mai bun orator, mai bun decât cel maiiscusitși gură-de-aur avocat. Când îi auziră glasul grosși tunător, ceidimprejur amuțirăși se uitară la el. Tăcerea se întinsese ca cercurilede pe apă, până la marginile pieții. Numai într-un loc, departe, un omvorbea de pe un camionși valuri de strigăte urcau din mulțime. Aici,Trandafir, gros și spătos și încins cu chingă lată, desfăcuse larg

brațele: — O viață întreagă i-am dus în cârcă pe boieri! în cârcă! Uite-aici!Și se bătu cu palma pe ceafă. — Ajunge? răcni el. Gata!Un murmur de râs mânios fremătă prin mulțime. — Gata! strigă subțire Godea. Eftimie, care era nu departe de el, îizvârli o privire iute, dar nu spuse nimic. Fraților! Guvernul nu vrea sădea pământțăranilor. Guvernul e boierii! Jos cu ei!O hărmălie cumplită izbucni deodată, făcând să tremure geamurile

caselor din piatră. Trandafir ridică mânași strigă: — Tovarăși! Apoi întoarse mâna și arătă prefectura: Acolo eoamenii boierilor! Jos cu ei! Punem oamenii poporului în locul lor!Haideți, bre! Bedros, dă-i drumul!

874Și, în clipa când camionul începu să se târască spre prefectură ca

un melc, întreaga mulțime alunecă într-acolo cași cum s-ar fi mișcat



însuși caldarâmul pieții, cu ei cu tot. Din părțile celelalte, o porniserăcu o clipă înainte, un vuiet uriaș umplu piața; pocniră miciși ascuțiteniște focuri de pușcă, fără răsunet.Godea se simțea într-un fel cum nu se simțise niciodată, tulburat,

treaz, cu fiori reci care îi treceau prin vine. Vedea tot ce se-ntâmplă înjur dar nu-și dădea seama: se mișca parcă în vis, treaz de totșitotodată neștiind ce face. Se află în fața unei porți mari, închise,șideodată o văzu cum se deschide trosnind, dădu buzna înăuntruîmpreună cu alți oameni pe care nu-i cunoștea, se izbi piept în pieptcu un jandarm care deschidea gura mare, poate strigând, dar Godeanu-l auzi,și-l îmbrânci din răsputeri; jandarmul îi pieri din față:

căzuse? Fugise? Godea nuștia nici asta, ci se trezi că aleargă pe scăriîn sus, spre portretul regelui Mihai I, așezat în capul scării între doicopăcei verzi în lăzi vopsite verde.Pe o altă ușă a prefecturii, Mitriță Mitrache dădu buzna în capul

gloatei; era roșu la față, încruntatși fără urmă de veselieși răcnea cala horă:uiuiuiuuu! se năpusti înăuntru pe lângă pereți, nu pe mijloculușii; învățase asta pe front. Dinăuntru pocniră focuri de pistol; un

vardist înspăimântat ridică pistolulși-lținti pe Mitriță Mitrache, darMinică îi sări cu capul în burtă ca un berbecși căzură amândoi pejos, pe când Mitriță Mitrache îi luă pistolulși se repezea în sus pescări, răcnind la fel de încruntat:uiuiuiuuu! Savu Saizu și VasileCotulbea se opriră în fața unei oglinzi mariși o izbiră cu ciomegele,râzând. — Ce faceți, bă! strigă la ei mustrător Avram Saizu, dar mulțimeaîi luă pe sus pe toțiși-i împinse spre etaj. Acolo, într-un cabinet mare cu mătase roșie pe pereți, prefectul,galben la față, le spunea lui Ion Lepădatși încă câtorva:

875 — Bine, domnilor; dacă asta e voința poporului, mă supun, darvoi raporta la minister. — Lăsați, raportăm noi, zise Ion al lui Lepădat. Măi, fraților făceți-i

loc dumnealui să iasă.Pe când prefectul ieșea prin înghesuială, rupându-și nasturii de la



palton și încasând câțiva ghionți în trecere, Nelă al lui moș IonLepădat, cazangiul, cușapca pe ceafă, vorbea la telefon: — Alo! Tov… dumnișoară, aici e cabinetul prefectului. Dă-miimediat Bucureștiul.

VI

Ziua în care a fost ocupată prefectura era o zi umedă, cenușieșirece; o zi cu nori apăsători, cu noroaieși cu bălți care stăteau să seacopere cu o pânză subțire de gheață, dar încă erau lichide. Peculmea de deasupra orașului înspre nord, copacii negriși seci își

scuturau ușor crăcile în vântul friguros. Aici erau cazărmile: clădirilungiși igrasioase, curți nesfârșite cu grajduriși privăți: în mijloculcurții celei mai mari, un soclu de marmură cu un soldat de bronzdeasupra; soldatul avea cască în cap – casca clasicizantă, cu creastă,a armatei franceze în 1918 și 1939 – era în cămașă cu mânecilesuflecate,și azvârlea o grenadă; dar, mai ales, era de o înfiorătoareurâțenie, cu piciorușe mici în moletiere, cu capul prea mare, brațele

prea lungi,și cum stătea cu genunchii îndoiți, părea beat, gata săcadă de pe soclu. Împrejurul acestei statui hidoase grupuri de soldațiîn mantale kaki băteau din călcâie ca să se încălzească, împrejurulpiramidelor de puști: vorbeau puțin și încet, posomorâți, posaci;ofițerii se plimbau și ei primprejur, supraveghindu-și cu ochi agerioamenii. În fața porții celei mari, două puști mitraliere amenințau ostrăduță pustie, în fundul căreia se zăreau niște care cu fân. Câțiva

soldați

876stăteau în picioare în preajma celor două arme, cu capetele între

umeriși mâinile în buzunare,și se uitau cum alți soldați sapă gropiindividualeși amplasamente pentru armele automate. Cei ce săpaulucrau în silă, fără chef, fără să vorbească, cei care se uitau la ei

păreau scârbiți, obosiți,și cei care umblau sau stăteau prin curți eraumorocănoșiși fără vlagă, cu privirea absentă: o cumplită plictiseală, oplictiseală de moarte apăsa asupra cazărmilor, ca somnolența care



cuprinde pe bolnavul sleit, în ultimele ceasuri.Nu era mișcareși energie decât în cabinetul generalului Ipsilanti,

comandantul garnizoanei. Generalul Vorvoreanu venise la el înuniformă, ca să poată pătrunde în cazarmă.Ședea picior peste picior

într-un fotoliuși se uita la Ipsilanti care, cu monoclul în ochi, uscat,înaltși subțire, cu părul aproape alb lipit pe cap cu briliantină,umbla nervos de colo până colo prin birou: se oprea să se uite pefereastră la curtea plină de soldați plictisiți, care-și trăgeau singuripumni în coaste ca să se încălzească, la pușca-mitralieră subțire carestătea ca un ac de fier pe o bucată de pavaj pustiu în fața porții, laorașul cu case scunde, acoperite cu tablă, printre care se înălțau,

scundeși ele, turlele miciiși vechii catedrale, ale micilorși vechilorbiserici.Se întoarse din fereastrăși spuse: — Au să mi-o plătească ei… nuștiu cândși unde, dar au să mi-oplătească! Trebuia să comand un corp de armată pe front… Și ei măpun să comand într-un sat, o garnizoană de câteva sute de derbedei!N-au încredere în mine, măi băiete: frontul de răsărit mi-a mâncat

cariera…Mormăi: — Acuma puteam fi ministru de Război… și eu comandgarnizoana asta… cu un batalionși jumătate! Pha! Ha! Ce comedie!Era verde de furie neputincioasă. Vorvoreanu, palidși tras la față

de nesomn, se uita la el cu ochi de bufniță. Întrebă:

877 — Vasăzică… nu poți să-mi dai un pluton să-mi păzească casa? — Cum? Ești surd; monșer? N-auzi că am un batalionși jumătate,și în oraș sunt mii dețărani? De unde să-ți dau un pluton?

Și se întoarse iar spre fereastră, să se uite desperat la soldații dincurte care păreau atât de posomorâți, atât de plictisiți… preaplictisiți… Niciodată nu văzuse o trupă să facă mutra asta, decâtacum vreo treizeci de ani… la Iași, în iarna lui 1917…

— Nici nu e de mirare, murmură el. Cu marii noștri aliați…Se întoarse spre Vorvoreanu:



— Ce vrei, monșer… Dacă nu ne scapă engleziiși americanii, ne-am curățat… Vorvoreanu se ridicăși-și luă mănușile de pe canapeaua de pieleuzată:

— Am să mă duc la București, să vorbesc cu cine-oi putea, să-iavertizez de ce se-ntâmplă lațară… — Du-te! Vorbește cu oamenii, spune-le, monșer! Altfel ne-am ars! Vorvoreanu salută bătând din pinteni, Ipsilanti îi dădu mâna șirămase singur, uitându-se cu teamă la soldații din curte, care păreauatât de mahmuriși de fără vlagă.În biroul alăturat, lașeful biroului de operațiuni al diviziei (divizia

era ruptă în bucăți, repartizate la mai multe mari unități ce luptau înCehoslovacia, iar aici nu mai rămăseseră decât niște birouri inutileșigeneralii prea decorați de Hitler,și în care deci aliații sovietici nuaveau încredere), generalul Turtureanu, Vorvoreanu făcu încă o vizităși vorbi altfel. Generalul Turtureanu, înalt, osos, cu nasul mare, cuumerii obrajilor puternici, cu pielea plină de vinișoare roșii, se ridicăși-l salută cordial. Părea neliniștitși îngrijorat, dar vesel.

878 — Ei, ce zici, monșericule? Ce părere ai? Cum e pe la dumneatape lațară? Ce face conița? mai adăugă generalul Turtu- reanu, careavea mondenitatea militară. — Nevastă-mea e la București… și o să mă ducși eu… Ce mă maiîntrebi ce e lațară? Am fugit de-acolo noaptea: voiau să ne devastezețăranii. — Ce vorbești, monșericule? Au și-nceput? exclamă ălălaltimpresionat. Vorvoreanu dădu din umeri cu amărăciune: — Cum să nu-nceapă? Păi dacă nu le face nimeni nimic! Am fostadineauri la Telescop,șeful dumitale,și mi-a spus că n-are trupe. Seplângea că un batalion și jumătate e prea puțin! Un batalion șijumătate cu mitraliereși aruncătoare Brandt, cu tunuri antitanc e

dezarmat în fațațăranilor! Spune-miși dumneata! — T elescop s-ac… în pantaloni, zise T urtureanu cu fami-



liaritatea-i brutală. Telescop era grozav acuma douăzeci de ani, dar l-au mâncat femeile; îi tremură mâinile. N-ai observat că-i tremurămâinile? — N-am observat; dă-l în mă-sa, eram preocupat de grijile mele,

nu de ramolismentul lui… rosti scârbit Vorvoreanu.Și mi se maișiplângea că nu a fost niciodată ministru de Război! Păi un caraghiosca el, ministru de Război! Unde-am ajunge? E laș grecoteiul… mai lașdecât credeam…Se uită la Turtureanu. Acesta era ciolănos, robustși grosolan. Cu

totul altceva decât subțirele, uscățivulși boierosul Ipsilanti. Asta eraomul momentului. O brută – dar numai cu asemenea brute puteai

ținețăranii în frâu. — Ascultă, domnule, zise Vorvoreanu. În fond, dumneata ești aiciadevăratul comandant. Telescop nu face decât să aprobe cu ochiiînchiși ideile dumitale… Turtureanu râse: — Așa s-a învățat din cotul Donului… dacă nu mă ascultaatuncea, ori cădea prizonier, ori se curăța. A văzut că sunt bun la

nevoie…

879 — Ei, fii o dată bun și pentru dumneata, nu numai pentru alții,zise Vorvoreanu. Guvernul are nevoie de oameni energici. Vodă etânăr; vrea să-și adune împrejur servitori devotați ai tronului… nuciocoi fricoși ca domnul Telescop, care eși bătrân pe deasupra. Aiînțeles? Turtureanu dădu din umeri: — Fii serios… astea-s lucruri mari… nu-s de nasul meu…O spusese însă fără să-și poată împiedica lucirea ochilor, interesul

în glas. Vorbise prea sigur, cu o rostire prea fermăși limpede ca să fiea unui om intimidat de asemenea idei prea îndrăznețe pentrumodestia lui. Vorvoreanu de altfel nici nu răspunse la asta. — Nu, ascultă-mă pe mine; ești cunoscut în armată,și anumite

personalități se gândesc la dumneata pentru un caz de nevoie… nutrebuie să-ți mai spun… mă cunoști destul ca să știi că nu afirm



lucruri de-astea decât în cunoștință de cauză…Își scoase monoclul din buzunarul de la piept,și-l puse sub

sprânceană și se uită pe pereții văruiți, pe care atârna harta țării,portretul regelui Mihai Iși al reginei-mamă Elena,și două pistoale

turcești, cu cremene. Nu auzise nimic despre Turtureanuși nu credeaîn capacitatea acestuia de a face o carieră mai mare decât făcusepână atunci. Dar era atât de desperat de ce se-ntâmpla în oraș și lațară, încât își dădea seama că singura șansă era de-a urma sfatulElvirei, prin Turtureanu. Turtureanu se uită la el,și se gândea. Îl mințise ciocoiul? Sau îispusese adevărul?Și Turtureanu putea fi mâine-poimâine ministru,

așa cum generalul Rădescu, omul regelui, era în clipa asta președinteal consiliului? Nu putea deosebi însă dacă nu era minciunăciocoiască tot ce-i spusese acest general sclivisitși distins, care nușezuse niciodată într-un bordei de front, iar la manevre avea cai decălărie englezeștiși serviciu de masă de argint cu blazonul familiei.Să-l creadă? Să nu-l creadă? Vor- vorenii aceștia erau boieri mari,erau rude cu familia Lascari, iar aceștia la rândul lor cele mai mari

nume dințarăși cu cele

880mai mari averiși situații, de asemenea rudeși prieteni;și chiar cu

cei de la palat. Îl mințise sau nu-l mințise? Vorvoreanu își scoase monoclulși adăugă: — Uite ce e, monșer. Să-ți spun adevărul adevărat, care cere omică corectare la ceți-am spus adineauri. Ești cunoscutși apreciat.Dar ești încă obscur. Nu te supăra căți-o spun.Ți-o spun în interesulmeu și al dumitale. Interesul meu e ca să scap de devastareși deîmpărțirea pământului. Interesul dumitale e să faci o carierăstrălucită. Dar uite că încă nu te-ai făcut remarcat cu niciun fel dechestie mai serioasă. Acuma ai ocazia. — Dar dacă tocmai prin asta dau de dracul? întrebă Turtu- reanu,ispitit.

— Poți chiar să ai neplăceri, o vreme. Dar anumiți oameni nu uităcă au fost serviți cu energie când au avut nevoie. Uite, să-ți dau un



exemplu. Eram atașat militar la Washington în 1937,și mi s-apovestit acolo istoria comandantului garnizoanei New York. Când aizbucnit criza, cu crahul bursei în toamna lui 1929, au începutmanifestații deșomeri, de greviști etc. Cea mai mare manifestație era a

foștilor combatanți din 1918. Generalul ăsta a pus trupa să tragă înei, fără milă. Ei, i-au făcut proces, i-au făcut mizerii, a stat în umbră,în dizgrație… dar acum e comandant suprem în Pacific,și o să-l facăvicerege al Japoniei, al Australiei, orice, oricât de mare. Eu îl vădșipreședinte al Statelor Unite. Ai auzit de el? Nu? Mă mir. A fostși-nBucurești, atașat militar la ambasadă, sau în vizită, nu-mi mai aducaminte… Bărbat frumos, cu moșii mari în Filipine. Ei, înțelegi? Dar ai

și la noi cazuri destule… Ce să-ți mai spun, că le cunoști. Uite, chiarTelescop. Dacă n-ar fi fost prea prost, ajungea ministruși tot ce voia…bineînțeles, acuma nu mai merge. S-a zaharisit. Dar dumneata…dumneata abia începi! Turtureanu rămase cu ochii pe fereastră. Afară se auzeau glasuri,roți grele uruiau pe pavajul curții. Telefonul zbârnâi.

881 — Allo? Cine e? strigă răstit Turtureanu, cu glasul neplăcut,brutalși obraznic cu care vorbea cu inferiorii. Da, eu! Cum? Ce? Da!Imediat! Allo! Allo!Închise receptorul. Se schimbase la față: — Țăranii atacă prefectura! Prefectul era; dar s-a întrerupt firul,or fi dat peste el! Vorvoreanu se ridicăși el în picioare, galben: — Ei… ce faci? — Fac ce trebuie făcut. Ai să vezi, spuse Turtureanu. Își luășapcași mantaua,și deschise ușa. Acuma începem noi… să le arătăm ceștim! Dar… să nu mă uiți când o să fie nevoie! — N-ai nicio grijă! în clipa asta devii om mare înțara românească,răspunse nervos Vorvoreanu, care încerca un simțământ neplăcutșiciudat.

În fond, îl mințise pe Turtureanu; totul se întemeia pe ominciună… Ce era să izbutească!Și să se transforme în realitate! Cu



simțământul acela nesigur, de fricăși îngrijorare, ca în visuri urâtesau când mergi la munte prin ceață, sau prin pădure noaptea, îlurmă pe Turtureanu care cobora pe scările reci de ciment alecazărmii.

*

Generalul Turtureanu, care în câteva minute obținuse de laIpsilanti mână liberă, trecea încet prin fața batalionului 409și a uneijumătăți din batalionul 3 al regimentului 30 infanterie. Era cu un capmai înalt decât soldații. Cei din batalionul 3 erau flăcăi de lațară, cuobrajii rotunziși pământii, rași în capși cu ochii rotunziși mirați;băieți care nu știau multe și nu erau nici răi, nici bătăioși, nicivărsători de sânge. Trecea încet prin fața lorși încerca să le prindăprivirea. Dar ei nu se uitau la el. Se uitau în gol. Se uitau pe lângăprivirea lui. Se uitau într-altă parte. Unde? Ce vedeau? La ce segândeau? Generalul Turtureanu se uita la nasturii mantalelor, lapuștileținute pe umăr de sute

882

de mâini groase cu unghii negre de unsoarea de armă, la puștile-mitraliere cu oțelul negru aproape de obrazul pămânuu al pușcașuluimitralior hrănit cu mămăligăși ceapă la el acasăși cu ciorbă de fasolela armată, trăgea cu ochiul la mutrele pustiiși posace ale servanțilorde la tunurile antitanc, în picioare lângă țevile subțiri de oțel kakiîntoarse în sus,și cu botnița de piele pe amortizorul de flacără. Voiasă le vorbească soldaților, dar ce să le vorbească? Îi veneau în minte

cuvinte vechi; „bolșevism”, „pentru regeși cruce, pentru țară”, dar îiera frică să vorbească de „bolșevism” cândțara era aliată cu UniuneaSovietică, nici de regeși cruce când aici era vorba de pământși demoșii. Despre ce să le vorbească?Și la urma urmei – la ce bun? N-aveai decât să te uiți la fețele lor. Ce să le mai spui? Doar cu ordinul.Ordin scurt, imperios, fără discuție, ca mocofanul să se gândeascăimediat la curtea marțială. Ordin scurt,și săștie că ofițerul e în spate,

cu mâna pe pistol. Trecu mai departe, la batalionul 409. Cu ăștia măcar o să facă



treabă. Cu ăștia o să se poată. Cu ăștia n-avea ce vorbi de regeșicruce: ăstora avea să le promită un singur lucru,și mergea totulstrună. Se uită la ei mergând încet prin fața frontului batalionului.Erau bătrâni, unii de cincizeci de ani; osoși, cu fețe trase, cu ochii

obosiți în fundul capului; unii cu mustăți groase; erau ciudați,și seuitau și ei la el; ăștia se uitau la el, nu ca ceilalți. Se uitau cu osticlire ușoară, abia văzută, în ochii lor gălbui,șterși, de oameni caren-au văzut de multă vreme soarele;și i se păru o clipă că aceștia râdde el. Se înfiora. Se întoarseși-l văzu pe colonelul Dumitriu, bătrânrezervist, care comanda aceste trupe, că seține la doi pași după el,mergând bățosși cu piciorul întins, ca la paradă. Se liniștiși merse

mai departe. Cu ăștia nu mergea cu ordin scurtși mâna pe pistol: teîmpușcau ei întâi. Cât despre curtea marțială – vax! Mai văzuseră ei.Se întreba la fiecare: ăsta ce-a făcut? Dar niciunul nu spunea nimic.Cu ochii sticlind în cap, slabi, rași înțeastă, mustăcioși,

883unii înalți, alții mărunți, tăceau smirnă,și se uitau la el. Se opri în

fața comandantului unei companiiși-l întrebă cum îl cheamă: — Să trăiți, domnule general, am onoarea să mă prezint:locotenent Antohie Ion.Era un bărbat tânăr, cu barbă lungăși neagră,și tunică ostășească

cu două galoane de tinichea la epolet. — Ce făceai în civil? — Student în teologie, răspunse bărbosul uitându-se drept înochii lui. — Și de ce-ai fost condamnat la muncă silnică pe viață?Bărbosul se uită fix la Turtureanu, cu niște ochi albaștri decolorați.

Rosti încet: — Fără nicio vină. Turtureanu se simți, fără săștie de ce, stânjenit; trecu mai departe.Se-ntoarseși-l întrebă pe colonelul Dumitriu: — Ce e cu locotenentul ăsta de vorbii eu cu el?

— A participat la rebeliunea legionară din 1941, a fost condamnatla moarte și i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viață,



răspunse colonelul Dumitriu pe un ton uscat, impersonal. Turtureanu porni mai departe, uitându-se mereu la oameni.Bărbosul era legionar. Ceilalți erau ucigași, tâlhari la drumul mare,falsificatori de bani. Curând după 23 august 1944, în haosul care

trebuia de îndată risipit, când nu mai erau trupe destule, seorganizaseră vreo două-trei batalioaneși din ocnași. Batalionul acesta409, ciopârțit pe front, era aici de câteva săptămâni. Ce-o să poatăface cu ei?Și ce-o să poată face cu ofițerul care-i comanda, colonelulde rezervă Dumitriu, pe care-l auzea la un pas îndărătul său? O datăîn viață, cu douăzeci de ani înainte, Turtureanu, pe atunci locotenent,îl jignise adânc pe Dumitriu, care era căpitanși comanda unitatea în

care erași Turtureanu; mai mult decât atât: asistaseși contribuise ladizgrația lui Dumitriu, deschizându-și prin asta sie însuși porțile uneicariere strălucite; trecuse peste capul lui Dumitriu

884și acuma era general, pe când celălalt, cu câțiva ani mai mare,

ajunsese doar colonel în rezervăși nu comandase niciodată o unitate

mai importantă. Întâmplarea cu armistițiul, schimbarea de alianțeșirăzboiul din vest, aducând o criză cumplită de ofițeri, îi dăduse de-abia acum colonelului Dumitriu comanda peste aceste câteva sute deoameni, o jumătate de batalion de recruți,și un batalion decimat,compus din ocnași pe cale de reabilitare. „Ce întâmplare!” se gândeageneralul Turtureanu. Era prima dată că dădea vreo importanțăacestei întâlniri după douăzeci de ani. Îl disprețuia profund peDumitriu, care-și stricase cariera neexecutând un ordin neomenos.Dar acuma îi era teamă de el. Ce-o să facă? Ce-o să răspundă?Se opri. Sub cerul rece, crengile negre și seci ale copacilor se

ciocneau cu un zgomot de oase. Bătea vântul: Vânt proaspăt șiațâțător dinspre bălțileși noroaiele Dunării, vânt cu miros de pământ,vântul de martie. Generalul Turtureanu se opri la câțiva pași deultimul om din flancul drept al batalionului 409 și se-ntoarse.Colonelul Dumitriu se opri la un pas în fața lui. Era cărunt, aproape

alb, cu fața trasă și pleoapele zbârcite sub ochii albaștri ca oțelul.Avea o demnitate închisă în sine, o rezervă, un fel de absență, care-l



făcea pe Turtureanu sășovăieși mai mult. Dumitriu nu mai purtamonoclu, ca în tinerețe; cizmele îi erau cam vechi, cam încrețiteșilăbărțate; uniforma era uzată; pe piept, linia subțire a baretelor dedecorații câștigate în războiul celălalt, era veștejită, culorile se

stinseseră. Un ofițer ieșit la pensie, careși-a mai pus o dată uniformade campanie. Un ofițer din cei mulți, din cei care nu ajung niciodatăla gradele mari. Turtureanu își aduse aminte cum arăta omul acestaacum douăzeci de ani; îl văzu în tunica albă, nepătată, cu monoclulîn ochiși cu țigarea de foi între degete; îi auzi glasul tăios șidisprețuitor:„Domnule Turtureanu, îț i interzic să mai lovești soldaț ii”!V\ veni să râdă: uite unde ai ajuns, deșteptule!

885Cu un zâmbet care-iședea rău (era un om prea brutal ca săștie să

zâmbească), generalul Turtureanu îl luă de umăr pe colonelul celcărunt: — Ascultă, Petrică… Acum douăzeci de ani mergea cu „Domnule Turtureanu!” „Ordonați

don’ căpitan!” Acuma se schimaseră lucrurile. Oare nevasta ăstuia,aceea înaltăși frumoasă, pe unde-o fi? Ce-o mai fi cu ea? îmbătrâniseși ea, cu siguranță… Cum o fi arătând? — Ascultă, Petrică… — Ordonați, domnule general.Bătrânul răspunsese sec,țeapăn, ca un automat. Nu era nimic de

făcut cu el. Măcar dacă era automat, să execute ordinele. — Domnule colonel, mergeți cu trupa în oraș, ocupați piațapalatului administrativ și opriți circulația țăranilor pe străzileînvecinate. Dacă agitatorii atacă trupa, răspundeți cu foc.Spunând aceste cuvinte, generalul Turtureanu simți că i se face

frig. Vântul ăsta era rece. Dacă dădea greș operația,și mai ales dacăse întâmpla ceva rău la București, adio comandă de divizie sau decorp de armată, adio Marele Stat-Majorși portofoliul ministerial! Erachiar risc de pușcărie. Dar merita riscat. Engleziiși americanii îl

susțineau pe rege; avea să fie bine. Lațăranii care urmau să-și piardăviața în cursul acestei zile, ca urmare a ordinului său, nu se gândi.



— Domnule colonel, îmi raportezi executarea ordinului. Sătrăiești.Se-ntoarse în călcâieși porni spre cazarmă, trăgându-și capul între

umeri, cu pulpanele mantalei fâlfâindși bătându-i cizmele. Se opri,

chemat de cineva dinspre poartă. — Domnule general… să trăiți!Un sublocotenent gâfâia în poziție de drepți: — Am onoarea să vă raportez. Domnul prefect vrea să văvorbească. Am ordin să nu las pe nimeni înăuntru…

886

Turtureanu porni îndărăt cu pași mari, spre poartă, undeamplasamentele de arme automateși gropile individuale erau gatasăpate. Un șir de care trecea peșosea de-a lungul cazărmilor. Boiiaveau ciucuri de noroi pe burți,și mergeau încet, suflând aburi.Țăranii se uitau la soldați, la armele de oțel negru proptite în pământcu țeava spreșosea, apoi întorceau capulși se uitau înainte, spreoraș, înnegurațiși străini.

Soldații însă se uitau la domnul prefect, bărbat frumos, cumustața tunsă englezește ca a regelui Carol al II-lea, cu fălcile însăcam căzuteși cu pungi sub ochi. Acuma era cu capul gol, cu paltonulplin de noroiși gaica de la spate, ruptă, îi atârna pe un șold, ca ocoadă ciudată. Era galben, obosit,și se rezemase de un colț de gardca să nu cază din picioare. Când îl văzu pe Turtureanu, se repezi însăla el: — Domnule general! exclamă el, apoi repetă pe un ton sleit,descurajat, zdrobit: Domnule general… — Poftește, domnule prefect. Poftește la mine în birou… Ai venit cumașina? — Am venit pe jos… Mașina nu se mai poate mișca… Abia amscăpat… țăranii devastează, ucid, dau foc… e mai rău, mult mai răuca în ’907… Domnule general, ce ne facem? Am telefonat laBucurești… și mi s-a spus căși acolo e manifestație mare… de câteva

ore s-a oprit circulația pe străzi… ce ne facem, domnule general? Cene facem?



Turtureanu nu răspunse. În curtea cazărmii răsunau răcnete decomandă, prelungi. Apoi începu tropăitul ritmic al bocancilor trupeicare ieșea pe poartă,și clănțănitul copitelor căluților de la tunuri;tunurile înseși alunecau pe roți de cauciuc; ieșeau pe poartă și se

depărtau peșoseaua noroioasă, spre orașul cu acoperișuri de tablășicoroane negre de copaci desfrunzițiși turle scunde de biserici – acolounde acuma erau stăpâni desculții. Generalul Turtureanu sesurprinse trăgând cu urechea, să audă primele focuri de armă. Nu seauzea nimic.Încă nu se auzea. „Nu se poate

887

pușcăriașii mei să n-o facă lată. Nu se poate”, se gândi Turtureanu,apoi se-ntoarse către prefect: — Se aranjează. S-a aranjat în 1907, se aranjeazăși acum. Ce zicică e la București? Manifestație? A cui? — A comuniștilor… au scos muncitorii din fabrici… în toateorașele a izbucnit revoluția! — Să tragă în ei, dă-i în mă-sa! exclamă violent Turtureanu, care

se gândi fulgerător că în clipa asta cariera lui atârnă de un fir de păr.Prefectul, care rămăsese cu ochii după tunurile antitanc ce ieșeaupe poartă, zâmbi slab, ceva mai ușurat: — Păi… o să cam tragă!

*

În aceeași dimineață, Elvira Vorvoreanu și cu Patricia, nevastageneralului, se aflau în București la fereastra unui apartament dintr-

una din marile clădiri de pe bulevard,și se uitau pe fereastră. Era ofereastră enormă, aproape un perete de sticlă,și se putea vedea bine.Se afla în vizită la ele Cezar Lascari, vărul lor, director al Băncii„Europa S.A.R.”, bărbat elegantși cărunt, care-și potrivea cravatauitându-se în jos, unde, la câteva etaje sub ei, asfaltul străzii nu semai vedea. Se vedeau numai capete de oameni, ca niște puncterotunde, negre, cenușii, sau colorate, când erau capete de femei cu

basmale. Capete. Mii, zeci de mii de capete. Mulțimea se rărea pealocuriși atunci strălucea o clipă o bucată deșină de tramvai, apoi



dispărea îndată, ascunsă de furnicarul negru care curgea pebulevard. Din loc în loc, o linie roșie se mișca deasupra mulțimii:pancarte, steaguri roșii. Geamul era închis,și totuși se auzea vuietulînăbușit al omenirii din stradă. Cei trei privitori uitaseră de câtă

vreme stau acoloși se uită. Deodată domnul Lascari se scuturăși se-ntoarse în mijlocul odăii. Se așeză într-un fotoliuși spuse: — Bine că ați putut veni măcar voi…

888Cucoanele plecaserăși ele de la fereastră, fără un cuvânt. — Am fost pe la Dim Cozianu, la minister, azi-dimineață, urmă

domnul Lascari, pe un ton obosit. Spune că reforma agrară einevitabilă. Nici regele, nicișefii de partide nu mai îndrăznesc să seopună fățiș… Soluția ar fi să o facă un guvern care să nu fiecomunist, un guvern cu care să se poată discuta.Elvira întrebă: — Crezi că guvernul o să cadă? — Deocamdată se cramponează de putere, spuse Lascari. Dar nu

se știe cât o să poată rezista… să vedem dacă provincia rămâneliniștită…În perete era agățat un foarte frumos ceasornic vechi; cutie

sculptatăși aurită, care bătu un sfertși cântă o melodie grațioasășinaivă. Când încetă, Elvira Vorvoreanu repetă mașinal: — Provincia…

VII

Mitriță Mitrache ieșise din prefectură pe la sfârșitul după-amieziișise duse afară din oraș până-ntr-o pădurice unde lăsase el ceva într-un ascunziș. Apoi, la căderea serii, se ivi în piața prefecturii. Pe străzimai întâlnise cârduri dețărani; nu le era frică; râdeau. Unul, din satde la Vădastrele, întrebă:

— Ce-ai în traistă, bă? — Am niște cârnați, răspunse Mitriță Mitrache.Se vedea bine că are altceva în traistă, nu cârnat. Avea un pistol-



mitralieră desfăcut. — N-ai niște cârnațiși pentru noi? — N-am, dar care aveți, veniți la prefectură! — Păi cu armata ce faci, bre?

— Armata stăși se uită la noi, ne păzește să nu ne fure cinevaceva! zise Mitriță Mitrache cu cea mai mare veselie și plecă maideparte.

889Cum ajunse în piață, văzu ceea ce văzuseși la plecare: mitralierele

cuțevile unele spre prefectură, altele spre străzile ce duceau din piață

în oraș,și cutiile de cartușe lângă ele; soldații așezați pe cutii decartușe, pe pături; ofițerii care stăteau de vorbă câte doi-trei. Dincolo,prefectura mareși albă cu frontonul de stuc cu dâre de murdărie dela porumbei,și stema județului,și literele de aur înnegrit:Palatuladministrativ. Ferestrele sparte la parter, ușa mare, strâmbă, scoasădințâțâni;și, așezat între labele leului de ghips din dreapta peronului,un țăran cu cojocși căciulă neagră; era Minică, care-l aștepta pe

Mitriță Mitrache. Se vedeau chipuri la ferestrele de sus; un ochi foartepătrunzător ar fi deslușit chiarși în lucarnele acoperișuluițevi dearme și fețe cu privirea cercetătoare. Soldații în haine kaki șiprefectura mută stăteau față în față, dar nu se întâmpla nimic.Tunurile stăteau după niște saci de nisip, cu țevile întinse înainte cuacel aer de lăcomie, de gât întins cu o gură căscată la capăt, pe care-lau tunurile antitanc. Dar nu se întâmpla nimic.În schimb, se simțea că are să se întâmple ceva. Cum intraseră în

piață, soldații scoaseră cu sila pe oamenii care se aflau acolo; dar înprefectură nu încercaseră să intre; cei dinăuntru închiseseră ușileși,cu armele vardiștilorși jandarmilor dinăuntru, se pregătiseră să seîmpotrivească.

Și acuma, sub cerul cenușiu, cu armele automateși tunurile careabia se vedeau, joaseși subțiri în înserare, îndreptate spre prefectură,soldații nu făceau nimic; nu vorbeau; mormă- iau uneori între ei câte

doi, câte trei; apoi trecea un ofițer prin fața lor,și tăceau. Ofițerii,nervoși, râdeau, fumauși trăgeau mereu cu coada ochiului despre un



colonel cărunt, cu cizmele vechiși stâlcite, care stătea drept, cumâinile la spate, lângă tunurile antitanc. Ochii lui oțelii eraunestrămutați, figura obosităși severă, neclintită; părea un om care nuștie ce e oboseala sau plictiseala. Stătea acoloși nu făcea nimic.

890Mitriță Mitrache se făcu că nu vede nimic împrejur,și trecu pe

lângă santineleleși grupurile de la mitraliere. Deodată un glas grosstrigă: — Stăi!Mitriță Mitrache simți că-l trece un fior rece: avea pistolul-

mitralior în traistă –și nici măcar nu era montatși încărcat, săîncerce să se apere cu focși să se dea după colțul prefecturii. Merseînainte: făcea pe surdul. — Stăi, că trag! — Mă,țărane! Stăi dracului, că te împușc! strigă un al doilea glas.În sală, Mitriță Mitrache se opri. Doi soldați mustăcioși și

sprâncenați,și slabi, care-i părură ciudați lui Mitriță, se apro- piară

cu baioneta la armă, urmați de un gradat cu barbă lungă neagră.Speriatși mânios, Mitriță Mitrache se întreba: „Ce-or fi ăștia? Ce-or fivenit cu popa reghimentului? Să ne proho- dească, mama lor…” — Măi, ce-ai tu în traistă, măi? întrebă zâmbind rece bărbosul.Avea un zâmbet atât de străinși de crud, încât pe Mitriță Mitrache îltrecură fiori. Nu știa dacă de frică sau nu; era ceva în glasulși-nprivirea bărbosului, care l-ar fi înfioratși dacă nu pe el, Mitriță, l-ar fițintit privireași glasul. — Ce-ai, mă, în traistă? repetă bărbosul.Mitriță nu răspunse. Ce să mai răspundă? — De ce nu vorbești, mă? Ești mut?

Și bărbosul, care avea pe umeri grade de locotenent, deși tunicaera din postav grosolan, pentru soldați, începu să-și desfacă toculpistolului, fără să-și ia ochii de la Mitriță Mitrache. Acesta îngăimă: — Ce vreți să faceți, don’ locotenent?

Și se dădu un pas îndărăt. Dar unul din soldați îl împinse ușor cubaioneta din spate.



891De departe, de pe treptele primăriei, un glas subțireși prelungțipă: — Băă! Dați-i drumul, băă, că dați de dracul!

Era glasul lui Minică. Dar locotenentul cel bărbos începu să râdăși-și scoase pistolul din toc. „De ce nu l-am montat? De ce nu l-ammontat?” se gândea desperat Mitriță Mitrache simțindu-și pistoluldesfăcut cum îi atârnă în traistă pe umăr, nefolositor.Locotenentul Antohie aștepta clipa asta de câteva ceasuri.

Colonelul le interzisese să facă altceva decât să ocupeamplasamentele, cu armele trupei descărcate. Nu se întâmplase

nimic: câteva înghionteli, câteva îmbrânceli,și-atâta tot.Și soldații,simțind în spate orașul plin dețărani, străzile împrejmuitoare în carese vindea un ziar muncitoresc de două pagini mici, ude de cerneală,începuseră să tacă, să se uite ciudat la ofițeri, înconjuraserăprefectura, dar erau înconjurați de oraș.Și atunci? Sigur, cu puterealor de foc, puteau să măture orice… dar de ce n-o întrebuințau? Dedata asta nu mai era ca în ianuarie 1941, când el, Antohie, se

baricadase într-o clădire în care se trăsese cu tunul. Acuma tunurilele avea el.Numai că trebuia început într-un fel.Țăranul ăsta avea o armă în

traistă: traista era prea scurtă și ieșea din ea un capăt de țeavăneagră cu cătare circulară. Dac-o are în traistă, poate c-a avut-oși înmână, poate c-ași tras asupra trupei la somațiile santinelelor,și deciel, locotenent de rezervă Antohie, student în teologie, era în legitimăapărareși în îndeplinirea consemnului…Ridicase pistolul spre Mitriță Mitrache, care era alb la față; cei doi

soldați se uitau la Mitriță Mitrache, cași cum ar fi vrut să descopereceva pe fața lui; înțeleseseră ce avea să urmeze; erau ucigași vechi,„viețași”, condamnați pentru tâlhărieși omor la drumul mare.

892 — Ce e aici, domnule locotenent? întrebă un glas receși sever.

Antohie tresăriși se întoarse în călcâie. Colonelul cel bătrân se uită lael, la Mitriță Mitrache, la cei doi soldați.



— Să trăiți, domnule colonel! Am onoarea să vă raportez:țăranulăsta are armament în traistă. L-am arestat.Urmă o tăcere. Bătrânul se uita mereu la Antohie, la Mitriță

Mitrache, la cei doi soldați. Ochii suri erau de neînțeles, pe sub

cozorocul împodobit cu frunzișoare de lauri din tinichea aurită, acărei poleială își pierduse demult strălucirea. — N-are arme. Are o traistă în spate. Du-te, băiete, zise el tot atâtde sever,și Mitriță Mitrache plecă în goană, întrebându-se dacăbătrânul era prost sau om bun la suflet. Cum dracului să fie bun lasuflet că doar erea ofițer?Și pe la oraș sunt oameni suciți, se gândeaMitriță Mitrache pe când urca în goană, cu inima bătând, scările

peronului, unde-i aștepta Minică.Colonelul Dumitriu porni îndărăt, fără un cuvânt către Antohie. Îldisprețuia prea mult. Pricepuse. Stătu singur, cu mâinile la spate,dreptșițeapăn, lângă roata de cauciuc a tunului din dreapta. Sefăcea noapte. Trecuse ziua fără să se întâmple nimic. Nici nu trebuiasă se întâmple. Își aducea aminte: cota 304, un deal cu dâre depământ ca niște mușuroaie prelungi de cârtițe: de-acolo venea foc,

într-o după-amiază de toamnă în 1916, iar el, sublocotenent, urcapieptiș, repetând mecanic: „După mine, copii! După mine, copii! Hai,băieți!” își auzea glasul subțire, spart,și-i vedea pe „băieți” cum urcaugreu,și cădeau, pe brânci, de-a berbeleacul, pe spate, unulțipa, cumâinile pe față,și merge de-a lungul dealului, nu în sus… Pe urmă,decorat, avansat, avusese povestea cuțăranii bulgari pe care refuzasesă-i împuște. Pe urmă, nimic. Cazarmă, serviciu, instrucție…O viață pierdută. Și acum? „Băieții”, „copiii” erau acolo în

prefectură. Ăștia umblau pe lângă el spre cota 304 și strigau „ura”,slab, cât poate striga un om care aleargă la deal. Muriseră degeaba.Luaseră cota 304 degeaba.Și acum, Turtureanu,

893canalia, bruta de Turtureanu, care nu șovăise atunci să-i

masacreze pețăranii bulgari, îi dăduse a înțelege că trebuie să creeze

un incident, să tragă… Nu. Era pensionar, sădea cartofiși-și vedea devie; îl chemaseră să-și mai tragă o dată cizmele în picioare – dar de



ce? Pentru asta? Nu, domnule Turtureanu. Nici n-ai ce să-mi faci.Cariera n-am ce să mi-o mai distrug:și-așa sunt la sfârșit… Văzu țărani care ieșeau din clădirea prefecturii,și porneau spreoraș. Erau Constandin, Godea, Vasile Cotulbea, frații Saizu și alții:

porneau să-și aducă armele lăsate în ascunzători. Colonelul Dumitriunuștia cine sunt, cum îi cheamă, ce patimi sau suferințe i-au adusaiciși-i mână după arme. Dar ghici ce făceau,și se duse să deaordine că „spre a evita ciocniri sângeroase, trupa să ocupe și săpăzească unul din trotuare, iar celălalt să fie lăsat spre folosințacetățenilor”.Și altfel, toată noaptea, când flăcăii se-ntorceau pe furișla prefectură, răcnetele santinelelor le arătau nu calea închisă, ci

calea liberă: — Stăi! Treci pe partea ailaltă! — Stăi! Pe dincolo!Iar ei, veseli, râzând de prostia militarilor, se strecurau spre

clădirea albă, în care era beznă, căci se tăiase legătura cu uzinaelectricăși cu telefoanele.Pe la sfârșitul nopții, colonelul Dumitriu, care se plimba încet,

fumând oțigară de foi, prin fața prefecturii, văzu o mașină oprindu-seîn piațăși un grup de mogâldețe cenușii venind spre el. Piața era înbeznă, căci, ca să nu lumineze prefectura, trebuiseră să taie curentulși în piață. O matahală se apropie de colonelul Dumitriu și glasul luiTurtureanu, răsunătorși brutal, rosti: — Ei, noroc, coane Petrică! Ce mai e pe aici? — Să trăiți, domnule general, începu rece șițeapăn colonelulDumitriuși-și dădu raportul ca la regulament.

894 — Hai, lasă asta… Ce mai e cuțopârlanii? N-ați avut nimic, răniți,morți, ceva? — Nimic. Totul a decurs fără incidente. — Așa. Foarte bine. Foarte bine, rosti generalul Turtureanu, pe-unton de nemulțumire iritată. Du-teși te odihnește, coane Petrică… Nu

mai e de vârsta dumitale să pierzi nopțile… — Pot să stau aici foarte bine…



— Nu, lasă. Predă comanda ajutorului dumitale; o să stau și euaici, așa că n-ai nicio grijă… Noapte bună, monșer.

Și-i întinse mâna. Colonelul Dumitriu pocni din pinteni, cu mânala chipiu:

— Să trăiți, domnule general!Se-ntoarse în călcâieși plecă în întuneric; nu-i strânsese mâna.

Turtureanu înjură veninos printre dinți. „Nu mai am cum să-lating…” se gândea el, dar se consolă amintindu-și cariera pierdută aceluilalt, de bătrânețea tristă și dezamăgită,și-și veni în fire, desatisfacție. Îl goni din mintea sa pe bătrânul rezervist,și se uită atentși concentrat la clădirea prefecturii; trebuia atacată în zori, cu

vărsare de sânge; le trebuia dat un exemplu țăranilor –și trebuia săse afle în toatățara că încercarea de aici dăduse greș.Oamenii la care generalul Turtureanu se gândea în clipa aceea,și

care urmau să-și piardă viața a doua zi dimineața prin glonț, schijă deobuzșișoc de presiune,și pe care generalul Turtureanu îi desemna înmintea sa prin noțiunea abstractă de „țărani”, erau Ion al lui Lepădat,cazangiul, prefect ad-interim al județului; Trandafir, hamalul; Mitriță

Mitrache, Minică, Eftimie, Godeași încă vreo câteva sute, înghesuițiîn sălileși birourile prefecturii, adormiți pe meseși pe scaune,și pejos, sau stând la povești cu glas scăzut, pe când la ferestre făceau depază cei mai tineri dintre ei, înarmați cu tot ce se putuse aduna:arme aduse de pe front, pistoaleși carabine ale vardiștilor, grenade.

895Ion Lepădat umbla prin sălile înalteși întunecoase, unde auzea

sforăituriși oftaturi,și glasuri înăbușite; undeva un fluier ciobănesccânta stins, ca de departe. — Nelă…Cineva îl chema. Când se apropie, omul, întins pe jos, îl trase de

pulpana scurtei de postav: — Măi, Nelă…Era Avram Saizu:

— Ce e? Ce facem? — Stăm, Avrame,șopti Lepădat. Nu ne mișcăm de-aici nici morți.



Tovarășii de la Bucureștiștiu… Nu se poate: răzbim noi. — Bine,șopti Avram,și se lăsă iar jos, iar Ion Lepădat, cuTrandafir după el, își urmă inspecția prin clădire.Eftimie vorbea cu un om din sat, unul Ifrim, care-i era cam rudă:

— Zi, Ifrime, ce faci tu cu un pogon. Să zicem că se-mparte moșiaboierului. Vine un pogon, ăl mult două, de căciulă. Tu, auzi? faci cevrei. Dar cu un pogon – dacă vreiți-l cumpăr de pe-acuma. Uite, îțidau scris hârtie la mână, că-ți plătesc prețul a două pogoane, cumne-om întoarce în sat. Mi le vinzi? — Păi cum săți le vând? întrebă uimit Ifrim, scărpânindu-se. Eraslab, mic, pipernicit, cu o barbă ca un arici,și se scărpina grozav; îl

mâncau păduchii. Cum săți le vând? Nici nu le am! Ce, să-ți vând cen-am? — Lasă tu asta, spunea Eftimie. Eftimie era tras la față, încordat,îi tremurau mâinile. Lasă tu asta. Dacă se face împărțirea, tu-mi daidouă pogoane. Dacă nu,și dacă ne răzbesc ăi de-afară, ne-om socotinoi. Îmi muncești. Ce, o să te jupoi? Tu banii îi ieiși faci cu ei ce-oivrea. Ai? Mi le vinzi? Vinde-mi-le.

— Le-aș vinde, rânjea Ifrim, ispititși totuși stânjenit, căci i sepărea că-l fură pe Eftimie dacă-i ia banii. Le-aș vinde, mormăia el,scărpinându-se.

896Într-alt colț, în întuneric, Godea stătea pe burtăși rodea un pai. Li

șoptea lui Constandin, cu o suflare fierbinte, de om care are friguri: — Măi, o să fac copii,și-o să muncim toți ce ne dă acuma. Dar deasta nu știu cum o să scap. Nu pot fără muierea asta; nu pot,Constandine; de mi-ar lua-o cineva, mi-aș face seama. Dar nici cu eanu pot; prea mă chinui.Știu că n-are vină. Au măritat-o cu sila. Darea de ce a răbdat? De ce nu s-a dus să se dea în Vedea cu o piatră degât? Cum l-a răbdat pe ăla să se atingă de ea? Uite, mi-i drag de ea,și-aș vrea să fie curată ca o floare… și ea-i spurcată… A spurcat-o,dumnezeul lui de…

— Taci, măi; ești nebun, zise liniștitor Constandin. Îți trece. Ce-afost, nu mai e; ce, parcă ei nu de tine i-i drag? Nici nu maiștie de



Eftimie. Ce vină are ea? — Da’ ce vină am eu, să mă chinuiesc așa? gemu Godea. Uite,parcă-i văd pe eași pe Eftimie înaintea ochilor,și-mi vine să mor, așao scârbă mă apucă… Ahh…

Și se-ntoarse pe partea cealaltă. Constandin îl auzi cum scrâșneștedin dinți. Puse mâna pe umărul lui Godeași oftă, necăjit. SărmanulGudică… auzi ce nebunie i-a intrat în cap! Deodată simți că-i priveștecineva: doi ochi sclipeau în întuneric. Era Eftimie, care se ridicaseîntr-un colț. Când văzu căși Constandin îl privește, se culcă la loc.Mitriță Mitrache era de pază la o fereastră, cu automatul culcat pe

pervaz. Vorbea, cu ochii la piața goală din fața lor, care se întrezărea

alburie în beznă, unde amplasamentele soldaților erau niște peteîntunecate. Vorbea,ținându-l de mână pe Minică: — Mă, tu ești al dracului, mă Minică, zicea ei într-o șoaptămulțumită. Tu ai sărit la ăla, că altfel mă-mpușca;și ai zbierat de-avenit colonelul; altfel cineștie ce pățeam; mă, ce om al dracului eștitu, măi Minică! — Hai sictir, că ești prost! îngână Minică, stânjenitși batjocoritor.

897Dar Mitriță Mitrache nici nu-l asculta și-i spunea cum o să se

împartă pământulși o să aibă toți,și el, Mitriță, o să se cunune cufata lui Uțu, iar el, Minică, o să fie naș și… — Hai sictir, că ești nerod, bă! zicea Minică. Tu crezi că toateminciunile astea sunt adevărate… Ai să vezi tu! — Ba tu ai să vezi! — Ba ai să vezi tu, zise ațâțător Minică, spunându-iși ce anumeobiect rușinos va vedea Mitriță Mitrache. Dar acesta îi spuse să tacăși-i arătă mișcarea din piață: — Ne atacă, bă!Se auzea tropot greu, glasuri, uruit înăbușit de chesoane, copite de

cai. Mitriță Mitrache se repezi să-l anunțe pe Nelă, pe Trandafirși peceilalți câțiva muncitori care erau cu ei. Peste câteva clipe, clădirea

prefecturii era plină de un freamăt de glasuri înăbușite,țevi de armeieșeau pe ferestre,și un om se aplecă peste balcon, încercând să



pătrundă cu vederea prin bezna care începea să se tulbure cucenușiul leșietic al zorilor. Deodată omul acela zise tare, cu glasulschimbat: — Se cară!

Ion Lepădat ieși, cu Mitrițăși Godeași încă vreo doi cu automatecare-l păzeau; până ajunse jos, piața era goală. Sacii de nisip careapărau tunurile rămăseseră acolo. Ion Lepădat le spuse flăcăilor:

— Ei, fraților, înseamnă că la București,s-a făcut!

*

Povestea aceasta nu are sfârșit, căci ea însăși nu e decât un

început al altor povești. Numai o întâmplare a urmat, care trebuieadăugată aici, tocmai ca să se vadă că de-abia începea ceva.

Întâmplarea s-a petrecut într-o noapte, într-un vagon de vite plin deoameni cu geamantane, saciși lăzi; erau femei cu broboade, cuconițe,bărbați asudați, soldați; era vară, cald, vântul era uscatși plin de prafși fierbinte. La o haltă (la Salcia,

898mi se pare) s-a opritși s-a auzit afară zarva țăranilor, muierile

care-și strigau în gura mare soții, babe ce se pierduseră de copiii lorcare le duceau la spital la oraș, gălăgie mare,și buzna la ușilevagoanelor. Un flăcău a intrat cu greu, urcat de alți doi care-lîmpingeau de la șezut, în vagonul unde mă aflam eu, cel ce scrieaceastă cronică. Era slab, plin de praf, cu dâre întunecate pe haineșicu brațul legat gros în feși; avea brațul cât un copil mic, înfășat; iar

feșile, la lumina unui felinar de gaz pe care-l avea cineva în vagon, sevedeau pătrunse de sânge. — Ce-i cu dumneata? Unde-ai fost rănit? Cum? De ce? — O rafală de automat a tras unu-n mine… Mi-a rupt osul,și măduc la spital, să-mi puie mâna-n ghips… — Păi de ce? Ce-a avut cu dumneata? — S-a împărțit moșia boierului… Și au venit toți, cu țăruși, cu

căruțe, cu pluguri… Unii s-au întinsși peste ce nu era al lor, dupăîmpărțeală… Uite așa, unul, al dracului, unul Minică, a intrat cu



plugul în joacă, numai să-i facă necaz, în partea altuia, care-i ereaprieten. S-au certat,și ăla a tras cu automatul în el. Eu am sărit să-idespart,și mi-a trecut rafala prin braț; da’ lui Minică săracul, toate i-au mers în piept. Pe urmă, când a priceput ăla, prietenul lui, că el

glumise, a căzut pe jos peste el,și-l strângea în brațe,și plângea,și-șimușca mâinile; a vrut să se omoare; l-au ținut oamenii. N-am văzutom să-și muște mâinile; ca un câine și le mușca, săracul MitrițăMitrache. Îi părea rău. Da’și ăla, prea era nebun. Ce, era de glumă?Cu pământul nu e de glumă.



Partea a II-a – DuPartea a II-a – Dușșmăniemănie[382]

Povestea cu Mitriță Mitrache a fost în 1945. După aceea, oameniiau trăit o vreme liniștiți. Dar în curând a început să se vadă ce pânăatunci mulți nu bănuiau. Ieșeau la iveală nemulțumiriși certuri vechi.Unii au început să cumpere pământ; alții au vândut ce aveau, căci n-aveau unelte și nici vite de muncă. Când cu seceta, au începutdușmănii crunte. Pe urmă, legea îi deosebea; unii plăteau cote mai

mari, alții, cu pământ mai puțin, mai mici sau deloc. Din astaîncepeau să se înjure, să se amenințe; unii nu se mai uitau la om șinu-i mai dădeau bună-ziua când se întâlneau în drum. Până s-aîntâmplat povestea cu Godeași cu Eftimie. A pornit într-o zi de lasfârșitul verii, dintr-o nimica toată. Un om venea peșosea. Văzu cevaîntr-o bucățică de vie, se opriși strigă spre vie: — Ce faci acolo, măi? Stai! Care ești?

Venise cu o furcă pe umeri. Porni repede către tufele de viță, alecăror frunze fremătaseră fără vânt, în după-amiaza nemișcată,încremenită în dogoarea de august.Era un om scurt, spătos, cu o pălărie mototolită pe cap ca o

ciupercă neagră, zbârcit, cu barbațepoasă amestecată cu mulți perialbi aspri ca de mistreț. Cămașa cenușie, peticită și pantalonii depânză îi fluturară; începuse să alerge, în vreme ce

900mișcarea aceea ciudată se depărta prin vie fără să se cunoască

ființa care-i dădea naștere, ființă tainică,șopârlă sau hoț de struguri.Omul râse cu mânie, arătându-și dinții galbeni, din care unul din fațăera ieșit ca un colț. Își trase cu stânga pantalonii în sus să nu seîmpiedice în lărgimea lorși icni scurt:

— Hî…Furca zbură glonț în mijlocul frunzelor de viță agitate de mișcareaființei necunoscute, ascunse. Un țipăt scurt. Un băiat de vreo



treisprezece ani, cu cămașă albă scurtăși pieptar negru, sări de dupăciorchineși frunze palmate. Era cu părul lucios, zbârlit,și-i scăpărauochii de furie. Spre marginea viei, altul fugea fără să se mai ascundă,iepurește, nelăsând din mână pălăria plină de struguri. Cel atins de

furcă strigă după celălalt: — Stai, măi… tu-ți dumnezeii tăi! Nu fugi! Apoi se-ntoarse către stăpânul viei, care gâfâia și-și adunase iarunealta de pe jos.Băiatul se strâmbă ca un câine care-și arată colții: — Ce dai, măi moș Gheorghe? Ce, ești nebun? Dumnezeiișipastele mă-tii de nebun!

Omul se uită la elși zise scurt: — Dă haina josși ad-o-ncoa! — De ce să ți-o dau, măi moș Gheorghe, ai? Ce, pentru douăboabe să-mi iei haina?Mâna lui moș Gheorghe se făcu gheară, cafenie, scorțoasă, crăpată,

plină de pământși de noduri ca un butuc de vie, pe coada furcii. Culemnul luciu cumpănit în pumn, se stăpâni deocamdată.

— Dă haina, că nu-ți trebuiau strugurii mei. Mănâncă-i pe-ai luitat’tu, că e bogat. Vă mai trebuieși ai săracului, ai? Sparților! Nu v-ajunge cât aveți voi! Vorbea cu ură, împroșcând picături de scuipatși uitându-se labăiat, parcă l-ar fi văzut pe tat’su în locul lui, parcă aceluia,bogatului, i-ar fi vorbit. — Să nu-l înjuri pe tata, desculțule, auzi?

901Copilul se făcuse palid de ură. Omul scuipă: — Dă haina! — Nuți-o dau!

Și începu să înjureși să blesteme crâncen, îmbătându-se de ciudăși fiere ca de un vin neobișnuit: — Pleacă de-aici, ghiujule! Lasă furca, că te fac de te culci deseară

nespălat pe ochi. Vorbele acestea le spusese cu un înțeles urât, sângeros, care-l



mânjise pe față cu verzeala otrăvită a ucigașului. Se scormoni înbrâu, iute ca oșopârlă, smulse un cuțit lung, pescăresc, cu mânerulde os crestatși se repezi la moș Gheorghe. Omul îi propti dinții furciiîn piept, apoi o ridică și-i dădu cu ei de-a latul, cu partea lor

încovoiată, în cap, o dată, încă o datăși încă o dată. Capul răsuna aos ciocănit. Băiatul se încovoie. Moș Gheorghe îl lovi de câteva ori,palid la față, până băiatul se trânti la pământ gemând de frică. — Zvârle cuțitul.Băiețandrul aruncă departe de el cuțitul. Moș Gheorghe se aplecă

sprintenși-l luă de pe jos. — Acuma piei de-aici. Să nu te mai prind, că-ți rup picioarele.

Băiatul se adună de jos cu cămașa lui frumoasă mânjită dețărânăși plecă încovoiat, pipăindu-și cucuiele. În marginea viei, spre deal, seopriși se întoarse. Moș Gheorghe mormăi: — Hai, du-te să te pupe tat’tu.Dar băiatul nu avea cum să-l audă. Stătu acolo în tăcere, cobe sus

în capul viei, cași cum ar fi blestemat-o, așa mică, o palmă de loc câtera.

— O deoache, al dracului, mormăi iar moșul, apoi dădu dinumeri.Hoțul se depărtăși pieri după deal. Moș Gheorghe îșișterse fața cu

mânecași coborî prin vie. În margineașoselei, se opri, se

902uită la cuțitși îl băgă în buzunar. Frumos cuțit. De copii, umblă cu

cuțite la ei. Neamul lui Eftimie. Mama voastră de umflați.Se așeză pe marginea șoselei, cu picioarele în șanț, simțindu-se

deodată obositși întristat. Ce nevoie avea să-i fure struguri, cândșiașa erau puțini? Scuipă înșanț, apoi se ridică, veni până în mijloculdrumuluiși începu să se uite în josulșoselei, împrejur era câmpiaunduită, cu cline prelungi vărgate de arăturiși miriști, ce se urmauca dungile pe o scoarță turcească, cafeniiși galbene, înecate înlumină. Într-o boare de căldură care făcea să tremure zarea, se ridica

departe de tot silozul înalt de lângă gara Salcia, deasupra brâielor desălciiși plopi, care despărțeau hotarele satelor dimprejur. După o



coamă rotundă, care ascundea dealurile Bulgariei, curgea Dunăreașise întindeau lacuriși bălți. Într-acolo ducea șoseaua urcând șicoborând printre văloage puțin adânci, acoperite cu porumbiștiși vii.Un nor galben de praf se târa în urma unei căruțe, ca o uriașă vită

ascultătoare cu trupul de fum auriu, părelnic trup de pulbere. MoșGheorghe privi într-acolo cu mâna streașină la ochi, apoi se așeză iarînșanț și începu să-și învârtească oțigară. Deodată îl trecu un rândde sudoare. Sudoare de obosealăși de ură. Vor să dea cu cuțitul însărac, când el doar își apără bucățica lui de vie! De copii, scot cuțitulsă belească pe săraci ca pe miel, primăvara. Neamul lui Eftimie, nu i-ar mai răbda pământul.Și el – ce s-apucă să se omoare cu ei, la

bătrânețe? Să-l fi lăsat să se ducă în plata Domnului cu struguri cutot. Să le fie de pomană, lor, neamului lui Eftimie, să seîmbogățească, că n-au destul…Căruța se apropia. Când ajunse în dreptul lui moș Gheorghe,

flăcăul care o mâna spuse lung: — Hâât.Caii se opriră. Erau frumoși, înădușiți, obosiți de arșița după-

amiezii. Își frecau capetele între eiși apoi scuturau din gât, necăjiți demuște.

903Flăcăul din căruță se uită la moș Gheorghe cu niște ochi mari

negri, nepătrunși, noptatici, care străluceau nefiresc. Era voinic, cubrațe vânoaseși mâini mari, zgâriateși jupuite. Avea două zbârciturisubțiri pe lângă colțurile gurii. Stătea liniștitși aștepta cu o umbră dezâmbet. Omul dinșanț se ridică, apucă furcași veni în tăcere lângăcăruță. Întrebă, supărat: — Fuseși la siloz, zi, fuseși?Flăcăul zâmbi de-a binelea, arătându-și dinții albi: — Cam fusei…Moș Gheorghe tăcea, privind îngândurat în căruța goală, căruță de

om sărac, făcută din patru scânduri. Apoi zise:

— Zi, fuseși la siloz, zi…Fără să-i răspundă, flăcăul îi făcu loc pe paie alături de sineși



atinse spinările cailor cu bățul care-iținea loc de bici. Norul de prafcare-i înconjurase o clipă, înecăcios, rărindu-se ca o ceață, se născuiarăși sub roțile căruțeiși iarăși începu s-o urmeze ca o dihanie uriașăși credincioasă.

Cu carnea obrazului zguduită de zdruncinăturile căruței, MoșGheorghe zise într-un târziu: — Bine i-ați făcut lui Eftimie… Să dea! Bună lege. Să dea, că arede undeși-i neam de hoți!Flăcăul nu zicea nimic. — Auzi, măi Costandine, ce mi-a zis fiu-său: „te fac de te culcinespălat pe ochi”, adică el pe mine mă face!

Costandin se întoarse la elși-l privi cu ochii aceia mari, negri,nepătrunși. Moșul îi povesti întâmplarea cu băiatul lui Eftimie. — Mai erași băiatul lui Vasile Bogatu, ăla din Hotare. Dar pe ălanu-l cunosc. Dar pe lepra lui Eftimie îl cunosc. Auzi, să mă omoare!Bine i-ați făcut lui Eftimie că i-ați luat atâta de zicea în primărie că sedă cu capul în baltă cu o piatră de gât. Să se dea. Pentru cinemunceam noi când cu seceta aia de acum doi ani, a mare? Pentru

cine, ai, zi! Pentru cine?

904 Vorbea printre dinți, cu ură, îl întreba pe Costandin de aproape, cași cum ar fi vrut să se ia la harță cu el. — Stai, moș Gheorghe, că nu sunt eu Eftimie. — Lasă că voi, cu partidul, de ce-l mai lăsați să trăiască? Nu știice i-a zis lui Vasile? Al vostru de la partid, Cotulbea. „Măi, zice, cândmi-o veni mie apa la moară, întâi vă spânzur pe voi.” La cârciumă i-azis, când l-ați taxat voi, comisia. „Șireturi la bocanci, zice, îmi fac dinvoi!” Mai ales pe tine zicea că te omoară. „Câinele, zice, pandurul deCostandin, desculțul, pogonarul, zice, de ciudă că n-are el, vrea să iași de la care are. Îmi pică el în mână!” Măi, să te ferești, Costandine, îlștii cum e. Te omoară.Costandin mână o clipă caii mai repedeși nu răspunse. Apoi îi lăsă

mai încetși zise liniștit, cu fața nemișcată, cu un glas moale, închis,nepăsător.



— Las’ să mă omoare. De ce să nu mă omoare? Ce, nu era să fietot satul al lui, când cu seceta? Dacă nu se făcea legea, rămânea cupogonașele voastreși voi argați la el. Ce-avea el gâtul gros, i s-a maiîngroșat o dată p-atâta.

Nu zâmbea. Dar fusese răutăcios. Omul de lângă el rânji în ariciulcărunt al bărbiiși zise: — Al dracului ești, măi Costandine.Știa el ce zice: al draculuipandur.Se înseninase. Tânărul gălbejit, cu ochii negri, careședea lângă el,

era cel puțin la fel dețeapăn ca Eftimie. Era bine așa: era nădejde sănu rămână Eftimie stăpân în sat. Copilărește, moșul puse mâna pe

un inel de metal alb, pe care Costandin îl purta la degetul mic dindreapta. Era un cap de mort cu două oase. Strigă, ca să acoperezgomotul roților: — De unde-l ai?Costandin strigăși el: — Din război.Moșul se gândi o clipă, apoi strigă iar:

— Din război?

905Costandin făcu semn din cap că da, cu mintea într-altă parte.

Deodată se întoarse iute spre omul de alăturiși-l întrebă: — Vasile ce zicea? — Care Vasile? — Cotulbea. Ce zicea? Atunci, la crâșmă cu Eftimie? Moșul râsefără veselie, arătându-și colțul ca de mistreț și galben. — Ce să zică? îi e fin lui Eftimie. Vasile nu zice nimic. Bineși cuălași cu voi, chiverniseala lui.Și vameș pe baltă.Costandin tăcu, întunecat. Vasile fusese moale de la început,

împăciuitor, blând pentru nașu-său Eftimie, darși pentru ceilalți,oamenii „așezați”, „cuminți”, bogații satului. El, Costandin, era copilde văduvă și fusese argat, până să-l ia la armată. Cotulbea avea

câteva pogoaneși nu se mulțumea, mai luași „vamă” pe baltă.Necăjit, se-ntoarse spre moș Gheorgheși zise:



— Voi sunteți de vină că vă ia vamă. De ce nu duceți peștele la„ponct?” Faceți negustorie de pește la București, ai? De ce nu-l ducețila ponctul de frontieră, la cooperativă? — Îl duc oamenii…

— Jumătate-l duc, jumătate trece prin vama lui Vasile. Asta-i tot.Multe erau de schimbat în satul ăsta. În toatățara o fi așa? Nuștiu

oamenii ce-i legea, ce e binele obștii. Vasile… Mărul putred. — Lasăși tu, Costandine, începu iar moș Gheorghe. Bine: oameniisunt hoți, se lăcomescși ei la un franc, doi. Ce, tu n-ai cărat grâu lasiloz? — Da, dar eu pe față, m-a plătit statul un franc chilu’.

— Bine, să zicem că ei sunt hoți. Dar voi, Vasile al vostru, astacum vine? Partidul vostru e vorba c-a venit să îmbunătățească lumea.Costandin tresăriși se uită negru la om:

906 — Și dumneata ce crezi? O s-o îmbunătățească?Moșul se feri de privirea aceea întunecată, dreaptă, strălucitoare.

Mormăi: — Știu eu? Să vedem… O fiși cum zici tu…Costandin se înseninăși zâmbi: — Eu n-am zis nimic. Te-am întrebat pe dumneata. Ho! Prrr!Strigă la caiși trase de hățurile de frânghie. Se opriseră lângă un

puț cu cumpăna înaltă, înconjurat de porumbiști. Două fetișcaneadăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura, cumpănită de opiatră mareși grea. Costandin le ceru o vadrăși așteptă să termineele. Stătea până la glezne în noroiul verzuiși băltoacele de apăvărsată de vite din jgheabul adăpătoarei. O bivoliță veni să-i miroasehainele. Costandin se întoarse la ea, o priviși o-ntrebă: — Ce vrei, mă? Ce vrei?O frecă pe sub fălci, pe gât. Bivolița întinse gâtul. Îi plăcea.

Costandin râdea: — Zi, mă: ce vrei? Ai? Zi!

După ce adăpă caii, plecară iar.Șoseaua urca pe coama rotundă adealului, într-o unduire largă, ce ar fi putut să se termine, mlădiată



spre boltă, deasupra norilor. În loc de asta, se oprea, retezată de zare,la un sfert doar din înălțimea cerului. Acolo soarele lumina orbitor, cuape și fâșii de raze repezite să străpungă ochii oamenilor șinecuvântătoarelor, să străbată văzduhul și deopotrivă roadele

pământului. Baie de oțel topit, dogorind împrejuru-i câmpiile,bulgărele de foc alb ardea nemișcat sus pe deal, în vârfulșoselei, caunțel mistuitorși capăt al drumului. Cei doi drumeți îi priveau dreptîn față puterea atotstăpânitoare, porunca blândă care le pătrundea peîncetul până în măduva oaselor. În fața marii lumini, plecau ochii.Deodată, sus, acolo, matahală neagră, un car cu fân astupă

907izvorul de flăcări încremeniteși albe. În vârful zării apropiate, selegăna încet, nedeslușit, înconjurat de slavași văpaia după-amiezii,sâmbure negru al unui rod de raze. Se deslușeau furciși forme deoameni, mărunte în spinarea poverii de fân. Îndărătu-i urca sus detot în văzduhul înalt, un abur auriu roșcat, rotogoale de praf stârnitede multe copite de cai. Căci în clipa când primul car coborî la vale,

legănatși scârțâind, lumina fu astupată de al doilea, apoi de al treileași al patrulea. Era unșir de care venind încet de pe deal încărcate cufân și cu oameni osteniți de muncă. În norul înecăcios de pulbere,căruța cu cei doi trecu pe lângă eleși le lăsă în urmă. Moș Gheorgheși Costandin dădeau din cap, zâmbind, sau duceau mâna încet lamarginea pălăriei,și oamenii cocoțați sus pe fân, făceau la fel, cuprietenie, cu mișcări obosite. Apoi caii lui Costandin începură să urceîncet, la pas, coasta dealului, trăgând și opintindu-se cu gâturileplecate.Costandin se întoarse deodată către moș Gheorgheși zise: — Văzuși, ai? Belșug… Treizeci de vagoane am dat noi la siloz.Moșul voi să răspundă ceva, dar închise gurași rămase cu ochii

țintă la o căruță care venea iute la vale, uruind. Era nouă, mare,vopsită verde ca mărul, cu floriși frunze albeși roșii. O trăgeau doicai la trap, mari, lucioși, grași. Pe bancă, cu biciul în mână,ședea un

om voinic, scurt, cu gâtul mai gros decât tâmplele, cu sprâncenelenegre, stufoase, îmbinateși cu o mustață subțire, tunsă scurt. Fața îi



era latăși aspră, numai fălci, cu buzele strânse. Stătea cu un braț câtoșuncă, proptit în șold, parc-ar fi spus: „Uitați-vă la mine, eu suntrege în căruța asta!” îndărătul lui se îngrămădeau câteva femeiși doibăiețandri, peste boarfe, traisteși cergi. Se apropie în trapul mare al

cailor, privindu-i pe cei doi din vârful căruței lui înalte. Avea o privirerece, nestrămutată. Moș Gheorghe ridică încet mâna la pălărie, fărăsă-și poată dezlipi ochii de la el. Omul

908dădu ușor din cap, uitându-se nepătruns la Costandin, nu la moș

Gheorghe. Costandin părea a fi orbși surd,și-și mâna liniștit căluții.

Căruța verde trecu ca vântul, lăsă în urmă uruitși un nor de prafgros, apoi zgomotul se stinse, praful se risipi. Moș Gheorghe zise într-un târziu, cercetând fața lui Costandin cași cum s-ar fi așteptat lacevași s-ar fi simțit încurcat: — Eftimie își duce surorile îndărăt la Hotare… Apoi, cu alt glas mormăi: — Precista lui de umflat…

Costandin se întoarse cu vioiciune către moș Gheorghe, cași cumar fi vrut să-i arunce o vorbă iute, dar se răzgândi, dădu din cap șităcu. Ochii îi străluceau neobișnuit. Stingherit, moșul își mutășezutuldin loc pe brațul de paie din căruță. Ajunseseră în capul dealului. Soarele coborâse roșu și atârnaacuma jos de tot deasupra unei zări depărtate; plutea în aburiicâmpiei ca pe o undă roșiatică de căldură împietruită. În stângașoselei se deschidea aria largă a satului, aurită de paie risipite, ticsităde stoguri. Lângă niște tufe de oțetar, locomobila stinsă, batoza oprităstăteau părăsite, mogâldețe negre în focul asfințitului, în care seridica hornul mașinii cu aburi, semn al treie- rișului. O căruțăîntârziată mai încărca paiele de grâu. Pe claie sus, un om părea căpluteșteși el în zarea roșie. Cu mișcări liniștite, rotunde, înțepa cufurca un maldăr de paie, îl rotea prin aerul serii. De jos din căruță,altul înălța dinții furciiși lua grămada de paie în vârful lor, parcă era

un joc, ușor, fără grabă,și care avea să dureze multă vreme.Moș Gheorghe se uita la arie. Zise:



— Au obosit oameniiși ei, de…Costandin nu răspunse. Moșul stătu o vreme, apoi se-ntoarse la el.

Costandin privea asfințitul, fața îi era luminată și roșie. Ochii îisticleau ca de beție grea. Pe fruntea încrețită se înșirau de-a

curmezișul mătănii de sudoare, mai ales deasupra sprâncenelor. Pebuza de sus, pe bărbie, printrețepi mărunți de mustațăși de

909 barbă, se îmbrobonise sudoare. Soarele scăzu îndărătul uneiperdele de aburi liliachiiși fața lui Costandin rămase galbenă-cafenieca ceara veche. Strângea din măsele, încăpățânat, de i se umflau în

noduri mușchii fălcilor. Dar totuși, răul îl birui, dinții începură să-iclănțăne, spinarea i se cutremură ca frunza, toată carnea i sezguduia crâncen ca sub un vânt tăios, ca pe un ger mare, de înghețulcare îi curgea prin vine odată cu sângele bolnav.O clipă speriat, moș Gheorghe înțelese. Zise: — Dă-mi mie hățurile, Costandineși culcă-te-n căruță.Costandin, clănțănind din dinți, îi dădu hățurile și-și strânse

cămașa pe trup. Cuvintele îi ieșeau tocate dintre dinți: — Iar m-a apucat… Am simțit, când am stat la fântânăși mi-aintrat umezeala prin tălpi… — Oprim în centru – zise moș Gheorghe – să vedem dacă e acoloagentul, să-ți dea chinină. Bagă-te în paie.Croi cu bățul spinările cailor – nu-i păsa de pielea lor, nu erau ai

lui –și căruța cu bolnavul culcat în paie intră în sat. Se făcuse de-abinelea seară. Luceafărul sclipea verde, smaragd umed în cerul demiazăzi. Pe ulițele întunecate treceau rar oamenii ca niște umbre. Lacapătul fiecărei ulițe se zărea lacul, balta întinsă, în care înotau lafund scufundate în apă chipurile stelelor înserării; era mărginită,departe de tot, de luminile orașului.Și mai departe, dincolo deDunăre, de zăvoaiele de sălcii ale ostroavelor, licărea portul de pețărmul Bulgariei. Iar în văzduh, în cerul limpede ca un cristal, ladouă degete de ochi, zburau bâzâind subțire, intrând în ochi unde-i

atrage strălucirea umedă, puzderii, nori,țânțarii cu miile, sutele demii, cu milioanele, purtând veninul frigurilor.



*

Vasile Cotulbea își lipi țigara, scoase amnarul și iasca dinbuzunărelul din dreapta al minteanuluiși se luptă o clipă cu ele,

până luă iasca foc. Abia își putea vedea mâinile. Se făcuse

910întuneric. Printre sălciile care mărgineau drumul, se întrezărea

totuși, plutind în aer pe lărgimea bălții, până în zarea întunecoasă, olumină ciudată, palidă, o ultimă împânzire de raze rătăcite, carefluturau pe deasupra apelorși aureau tainic fruntea dealurilor cemărginesc lacul spre răsărit. Prin umbra începutului nopții, drumulprăfos, cretos, lucea blând, alburiu; încolo nu erau decât umbreamestecate într-o molcomă negură nedeslușită. Era un drum ocolit,care ieșea printr-o coastă a satului ca să dea în șosea, departe,printre vii; drum cotit, drum al treburilor neștiute de sat, drum alnegoțurilor nelegiuite. Vasile stătea în margine, trăgând din țigarășisimțea cum i se lipește limba uscată de cerul gurii. O clipă se gândică ar vrea să bea apă, dar simți numaidecât că l-ar dezamăgi apa

chioară, fără gust, fără putere, zeamă subțire și rece, rachiulbroaștelor. Ceva iute, ceva cu tărieși fierbințeală, care cu adevărat să-i topească scuipatul cleios de sub limbă. Drojdie. Se gândi o clipă cădincolo, la două sute de pași, primprejurul curții lui Titu al luiMihalache Târcă, se clatinăși duzii din uliță de aburul cumplit, dulce,al cazanului dețuicăși simți că i se încălzește gâtlejul.După cotitura drumului, crescu pas încet de cai, călcând ca-n puf

în pulberea groasă,și zgomot înăbușit de roți scârțâind ușor, hoțește.Vasile, cu gândul la poftele lui, luă aminte abia când căruța se iviseșise apropia. Deodată zgomotul se opri. Vasile luă iutețigara din gurășio ascunse în pumn. „Prost sunt. Stau cu țigara aprinsă în mijloculdrumului. Acuma tot dracul ăla e, nu mai pot să fugă, sunt preaaproape, i-am prins.”Și se îndreptă spre cei doi oameni care stăteau,umbre nehotărâte, lângă căruța oprită.

Cu glasul răgușit, tăios, răstit, întrebă: — Care ești, mă?



Una dintre umbre – nu se putea ști care – răspunse cu o vocetremurătoare de sfială, dar care totuși voia să-și dea curaj: — Da’ dumneata cine ești, de-ntrebi?

911Cealaltă umbrășopti, alarmată: — Taci, măi. Nu te pune cu el, lasă-l în pace. Vasile se apropie de oameni până le văzu sticlirea ochilor înnoapte, până îi putură simți cum duhnește a spirt. — Te pui cu mine, mă? — Nu mă pun, nea Vasile. Nu te-am cunoscut.

Glasul omului se înmuiase, se făcuse la fel de blândși alarmat cașoapta celuilalt. Vasile își arătă dinții, vesel, în întuneric. — Da’ acum mă cunoscuși, ai? — Te cunoscui, nea Vasile, cum să nu te cunosc… — Râzi de mine, măi? Zi, ai? râzi de mine? răcni Vasile deodatăjignit,și se apropie până ajunse piept în piept cu omul. Celălalt sedădu îndărătși exclamă tânguitor:

— Nu râd, nea Vasile, zău dacă râd de dumneata. — Da-n căruță ce aveți? întrebă Vasile pe neașteptate.Urmă o tăcere. Cele două umbre se întoarseră una la alta, apoi la

omul pe care-l bănuiau prin întuneric în fața lor. Fără nădejde, unadin voci zise într-o doară, cași cum căruța ar fi fost a unui străin,necunoscut, uitat, pierdutși ar fi fost gata s-o dăruiască oricui, saus-o părăsească nepăsător, în marginea drumului. — Niște struguri…După altă tăcere, ceva behăi în noapte. — Hehehe… hehehe… Vasile chicotea. Îi plăcuse gluma. — Al dracului ești, măi, frate-miu. Struguri, ai? Și-i vinzi laBucurești. De… strugurii. Hehehe… hehehe…Obosită, vocea zise cu plictis din umbră: — Zău, nea Vasile, dacă nu sunt struguri…

Atunci cealaltă sări, cu arțag neașteptat: — Da’ ce, dumneata ce ești să ne-ntrebi? Ce, eștișăf?



912O secundă, Vasile tăcu, uimit. Apoi, cu mânie stăpânită, se

apropie de cel care vorbise, răstindu-se la cel dintâi, apoi la vinovat:

— Cine e ăsta, mă? Cine ești, măi, pașteleși închinarea mân’ta, căacum dau cu tine de pământ de crapă inima-n tine. Ce vrei, mă? Cevrei?

Și-l scutură de piept. — Șăfu’ e la Oltenița la legiune. Tu ce vrei? Ce, abia așteptați săplece elși v-ați apucat de contrabandă? Ia să vedem noi strugurii, săvedem ce fel de struguri mai suntși ăștia, dedesubt, cu solziși cu

coadă…Sub degete se simțeau rotunjimile mărunte ale boabelor destruguri, dar sub stratul de struguri era o rogojinăși dedesubt, recișilipicioși, pescuiți în amurg, crapi,șalăi, albitură, plătici, somni grașișimoi, cegi cu pielea aspră. — Aha! Uite strugurii. Hai la post. Vasile vorbise scurt, hotărât. Prea scurt, prea hotărât. Nu se mișca

din loc. Omul care vorbise întâi oftă. Nici el nu se mișca din loc. Seuită prin întuneric la celălalt, care dădu din umeriși întoarse capul. — Nea Vasile… uite ce e… avem și noi nevoie… mama bolnavă… — Las’ căștiu eu de când e bolnavă… Ce, nu mai moare odată? Ovăzui azi zdravănă pe uliță… — Nea Vasile… cât să-ți dăm să nu ne duci la post? — Ia să vedem.Omul oftă iarși începu să se caute încet pe piept, cași cum ar fi

uitat unde-șiține banii. Vasile se uită în zare la prima hârtie. Nu maivedea. Bătu amnarul, aprinse o bucată de ziar scoasă din buzunar.Un sutar. — Mai dă, măi, că nu ajunge.Omul număra hârtiile. — Nu mai am, nea Vasile.

913 — Mai dă, bre, fire-ai al…



— N-avem, se jelui contrabandistul. Noi ce câștig mai avem, neneVasile, zău… Lasă-ne să plecăm… — Plecați, na.Le mai trânti câteva înjurăturiși încheie:

— Vânzare bunăși să ne vedem cu bine…Căruța începu să scârțâie, parcă mai tare ca la sosire, mai fățiș și

cei doi oameni pășiră, unul lângă cal, unul în urmă, cu capeteleplecate, fără un cuvânt. Vasile nici nu se mai întoarse după ei. O luăla picior, chinuit de arșița crâncenă a gâtlejului ca o vită înțepată detăuni. Nu-i părea bine. Dar avea să-și ușureze inima cu rachiu, să nuse mai gândească la ce face, să i se pară iar că e bine, că tot e bine…

În drum, intră întâi pe o poartă mare, în curtea largă a lui nașu-său. O casă de zid, cu stâlpiși boite, fără lumini înăuntru. Una maimică, cu o tindă largă. Câteva femeiși copii stăteau acolo înîntuneric, vorbind încet. O lotcă proaspăt smolită se usca cu burta însus în curteși între duziși nuci, pe sârmă, atârna năvodul, cel maimare din sat. Cineva aprindea o lampă mică, flăcăruie galbenă depetrol.

— Nea Eftimie! — Cine e? întrebă o voce femeiască. — Eu sunt, nașă, Vasile.Femeia puse sticla la lampă, o ridică susși veni cu ea în mână.

Lumina îi cădea pe frunteși pe obrazul drept. Se opri în fața luiVasile, privindu-l cercetător. Era nevasta de-a treia a lui Eftimie, fiicalui Cohoru, cel bogat: o femeie cu umerii obrajilor lați, puternici,negricioasă, cu sprâncenele drepte, fruntea încrețită, ochii ca decărbune de lemn, fără strălucire,și buzele pungă. Era legată la capcu o cârpă neagră, petrecută pe după urechiși stătea dreaptă șimândră, cu sânii turtiți, atârnându-i pe pieptși cu lampa ridicată îndreapta. Întrebă aspru: — Ce vrei?

914

— Nea Eftimie unde e?Femeia îl privi o clipă, tăcând, fără prietenie. Pentru nimeni n-avea



prietenie. Nici pentru bărbatu-său. Era străină pe lumeși supăratăveșnic. Zise: — A fost cu fetele de le-a dus în Hotare. Acum e la crâșmă. — Bine. Mă duc la crâșmă, zise Vasileși plecă.

Avea cu cine să bea. Ieși pe poartă în întuneric. Din mijlocul curții,dreaptă, cu lampa în mână și cu fața tăiată în două de luminagalbenă, muierea lui Eftimie îl urmări lung cu o privire pustie,împietrită, străină. Apoi se întoarseși eași intră în casă. Când seîntoarse, în lumina lămpii, licări o clipită, atârnat de gâtul ei, un polvechi de aur.

*

Conacul care mai rămăsese al generalului Vorvoreanu se ridica pețărmul înalt al lacului, mult deasupra păpurișurilorși ierburilor pejumătate înecate de creșterea apelor sub năvala înceată a Dunăriiprin pragurile mlăștinoase din miazăzi. În seara aceea era pustiu șiîntunecat în văzduhul năpădit de țânțari cu zborul nemișcat… încrama alăturată munceau oamenii, cărând lăzi de struguri. Lăzile deșițe albe, doldora de soiuri alese, erau ridicate de bărbați cu brațele

goale sau goi până la brâu,și încărcate într-un camion. Nevasta luiCapone, administratorul, veghea asupra lor, cu brațele groaseși roșiiîncrucișate peste sânii prea mari, înfiptă în pragul pivniței uriașe,adânci, cu multe ganguri zidite în rărunchii dealuluiși de underăzbătea lumina tare, albă, a unei lămpi cu carbid. Femeia,neliniștită, se întorcea mereu spre poarta cea mare dinspre sat, apoi,dezamăgită, iar se întorcea către camion și se răstea, înțepător, cu

arțag. — Nu așa! Nu trânti lada! O spargiși o plătești!Omul la care strigase, îndoit dinșalele mușchiuloase de greutatea

lăzii, ridică spre ea ochii, albiși crânceni, în obrazul

915ars de soare, negru în umbra serii. Era obosit, mâniat, jignit. Dar

muierea cea grasă, neliniștită, își plimba ochii peste treptele largi aleteraselor de vie ce se povârneau lin spre lac. Omul tăcu, se opinti



deodată în sus cu lada, parc-ar fi fost un fulgși-i făcu vânt în camion.Ce să se mai certe cu nebuna? Se îndreptă din mijlocși plescăi cupalma pe umărul cu mușchii noduroși. Iar îl înțepase unțânțar.Nevasta lui Capone tresăriși se îndreptă spre poartă. Intraseră trei

oameni. Cel din mijloc, cu fața osoasă dar albăși cu ochii verzi subpălăria dată pe ceafă, umbla cu mâinile în buzunarele unor pantalonicu genunchii cârpiți. Ceilalți doi nu erau în haine orășenești, dartineri ca și el,și cu fețe întunecate, arse de soarele secerișuluișimuncilor de vară. — Vino iute, domnule agent, că te-așteptăm ca pe jeratic… Dedouă ceasuri aiurează și tremură… Nu se mai poate așa, domnule

agent… nu mai putem trăi așa… El nu vrea, dar eu nu mă las, când omai da pe-aici domnul general, eu îi spun: n-avem nevoie de leafădacă e vorba să ne prăpădim aici. Bărba- tu-meu se lăcomește,șiuite-l în ce hal e… De injecție i-ai adus? Hai înăuntru… Agentul zise moale: — Lasă cucoană, că nu pățește nimic… și vă faceți capitalul…Ceilalți doi râseră înfundat. Femeia se uită de la unul la altul cu

ochii nesiguri, apoi porni repede spre casă. Agentul zise: — Așteptați-mă aici, tovarăși, că vin iute.Și intră în casă, în urma femeii, care-l aștepta în prag, întoarsă

spre el.Cei doi flăcăi, rămași singuri, tăcură multă vreme, uitându-se

împrejur. Într-un târziu unul întrebă: — Tu ce crezi, măi Gudică, ai? — Ce să cred? răspunse Gudică. — Se mai întoarce gheneralul?

916Gudică râse. Avea dinții strălucitori de albiși ochii veseli sub

fruntea îngustăși părul scurt, cârlionțat. — Dă-l în mă-sa… Ce să se mai întoarcă. Îi e frică de sat. — Da’ banii pă struguri îi ia.Știi câtă leafă le plătește la ăștia?

Și vorbitorul arătă din cap casa administratorului, lipită de cramă.Înăuntru era luminăși pe perdeluțele de la ferestre se mișca, uriașă,



umbra agentului sanitar. Flăcăul zise iarăși: — Mult îi mai lăsăm pe ăștia, să facă bani? — Care ăștia, Avrame? Gheneralul? — Elși care or mai fi. Ce, eu îiștiu pe toți?

Gudică se gândi, își împinse pălăria de pe ceafă pe frunteși ziseliniștit: — Las’ că… o să fie bine…Celălalt se uită la povârnișurile pe care furnicau tufele de viță cu o

turmă nesfârșită de ființe ciudate, momâi înfrunzite,și fluieră încet,mulțumit. Agentul venea către ei. Strivi unțânțar, dându-și singur o palmă pe

obraz. Zise: — L-au apucat rău și pe Capone. Cu el, face două sute patrucazuri de malarie în sat. De lațânțarii ăștia se trage.Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amândoi

în zare. La apus, așternute de-a lungul câmpiilorși pădurilor curădăcini înecate, straturi palideși prelungi de aburi luminau roșii caun incendiu întins pestețară; ridicându-se în sus, trepte nepipăibile

ale cerului, norii străluceau stins a argint. Dar între ochiși ei, ca opânză rară, ce întuneca vederea, roiauțânțarii.Gudică zise, pe gânduri: — Am citit că jos, pe baltă, pe la Brăila, ne-au dat rușii ceva, unpraf sau ceva, de se toarnă pe baltă și mor scârbele dețânțari.Șiouăle le mor, sau din ce dracu s-or fi prăsind. Scrie-n ziar. Avram zise: — Da nu moare și peștele? Că dacă-i vatămă peștelui, noi cupescuitul, cam nu prea ne e bine. De pește ce scria?

917 — Nu-mi aduc aminte, zise Gudică. Nu-ș’ ce scria de pește. Darcaut eu în ziar, că-l mai am. Le păstrez. Agentul se uită la conacul Vorvorenilor, matahală cu zeci deferestre, plină de întunericși de pustiu. Zise:

— Dac-am scăpa dețânțari, ce de mai casă de nașteri s-ar faceaici pentru toate satele dimprejur…



Se întoarseră toți trei, încercând să deslușească prin întuneric. Unglas răgușit îl chema din uliță pe agent. — Cee-i? Ce vrei?Glasul se încăpățâna. Gudică zise:

— Vezi că nu-ș’ ce zice de Costandin. Hai să vedem.Și o luă înainte, sprinten, urmat de agentși de Avram.Costandin se ridică în capul oaselor în căruță, la sosirea lor.

Tremurași clănțănea din dinți. Gudică îl apucă de umăr cu o mișcareiuteși blândă totodată. — Ce-i cu tine, Costandine? Las’ că nu-i nimica. Mergem latovarășul agentși ne dă chininăși-ți trece. Hai, moș Gheorghe. De

mult l-a apucat frigurile? Haiși tu cu noi, Avrame, să stăm cu elpână i-o trece. Hai, tovarășe.Și-l luă pe agent de braț, grăbindu-l. Trecură repede pe ulițele

întunecoase ale satului. În noapte se bănuiau glasuri potolite șigrupuri. Flăcăii stăteau de vorbă, fetele se adunau pe la porți,bătrâniiședeau pe bănci scunde din trei lemne, în fața caselor.Dispensarul era o clădire de zid, nouă. În curte, Gudică îl luă de

umeri pe Costandin și-l ajută să se dea jos din căruță. Îi vorbeamereu, liniștitor, blând, cu o dulceață aproape femeiască în glasși înmișcări. Costandin, clănțănind din dinți, încercă să râdă: — Ce, mă, că doar nuți-s muiere.Înăuntru mirosea a formolși a creolină. Agentul aprinse o lampă

cu sticla afumată și le lumină calea. Prin ungherele odăilor mari,pustii, străluceau dulapuri de sticlă cu cleșd, cuțite, foarfecichirurgicale. Trecură pe lângă masa de operație, simplă, cu

918 vopseaua albă cojită pe alocuri. Pe pereți erau cartoane cu poze cearătau primejdia sifilisuluiși a băuturii. În biroul său, agentul îlculcă pe Costandin pe o canapea îmbrăcată cu mușama cafenie, recela pipăit,și-l acoperi cu câteva pături scoase dintr-un dulap. Bolnavuldârdâia mereu. Gudică puse sfios mâna mare, grea și aspră, pe

obrazulțepos al lui Costandin,și o trase încet îndărăt. Zise înșoaptă: — Frige… Are călduri mari…



De sub pături, Costandin gemu zgâlțâit: — Mi-e frig… Agentul cotrobăi într-un sertar. Zise: — Tovarășe Godea, mai scoate de acolo o păturăși pune-o pe el…

Găsi ce căuta: un plic cu chinină. Îi dădu bolnavului, cu un paharcu apă adus din curte. — Brr… ce frig îmi e, zise Costandinși se înfundă sub pături. — Zi, mă,ți-e frig, ai? zise Avram. Dar acum patru ani, petoamnă, când am stat toată noaptea în Tisa, cum făceai? Ascul- tă-l,Gudică, auzi cum făcea el în Tisa. Rece era, măi, fir-ar a dracului!Râdea. Agentul întrebă:

— Ce,și dumneata ai fost pe front? — Toți trei am fost, zise Gudică. Împreună. — În noaptea aia l-a rănit pe Gudică, zise Avram. Arată-itovarășului unde te-a rănit, măi.Gudică se împotrivea: — Ce, parcă e mare lucru… Câți n-au fost răniți în noaptea aia… — Arată-i mă, nu face pe prostul. Uite, tovarășe, uite-aici.

Și-i trase cămașa lui Gudică spre umăr. Între osul umăruluișicoaste, în carne era o groapă în mușchi, înconjurată de zgârci răsucitciudat. — Uite câtu-i gaura! Poți să bagi trei degete în ea.

919 Agentul se uită apropiind lampa și fluieră de mirare. Gudică setrase îndărăt smulgându-se din mâna lui Avram: — Ia mâna, bă. Nu-mi place să-mi umble cineva la rană.

Și se încheie. De sub muntele de pături, întretăiată de tremur, seauzi vocea lui Costandin: — Vorbii de Vasile cu un om…Se făcu tăcere. Avram își scoase pălăria de paie cu panglică neagră

lată, se uită la ea, apoiși-o puse iar. Între degetele lui Gudică se iviun fluier din care flăcăul începu să doinească subțire, stins, un

cântec din război:Maică, nu mă mai boci Că eu tot m-am cununat În cimitir la



Stalingrad…

Apoi se întrerupseși zise: — Cu Vasile nu e bine… Iar l-am văzut la crâșmă cu nașu-săuEftimie.Și cu bogătanul ăla din Hotare e prieten…

Avram zise: — Cu noi nu mai vrea să dea ochi… Și când vorbește cu mine nuse uită… Și cu Gudică s-a certat… — De ce s-a certat cu Gudică? întrebă Costandin. Gudică tăiescurt, dând din umeri: — Taci, mă. Era beat.Și tu, Costandine, ce vrei, mă? Stai acoloșivezi să-ți treacă frigurile.

Și începu iar să-și zică din fluier povestea de jale din război, cândmureau oameni de gerși de glonț și de schije cu inima sfâșiată dedeșertăciunea chinului lor jucat la zaruri de stăpâni nebuni. Avramse uită pe fereastră cu ochii înotând în lacrimi. De pe canapeauaunde Costandin zăcea ca o grămadă neagră fără formă în întuneric,glasul i se ridică pentru întâia oară limpede: — Ne-a mâncat cinstea,și-a partidului, cinstea, a mâncat-o… Stă

și le ia vamă la contrabandiști pe baltă… Și cum era înainte! Avram mormăi: — Nașu-său, Eftimie, l-a-nvățat…

920Costandinșopti tânguitor de sub pături: — Of, oof, uite-l cum a ajuns, of, of, Vasile frate-miu, Vasilică, te-ai dat cu Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui, Vasilică…Cântecul se făcuse subțire, ață de jale ascuțită, pierdută, departe,

Costandin gemu încetși oftă: — Of, of, of… Avram zise: — Eftimie cică el la toamnă nu mai ară, nu mai seamănă, cădacă-i ia statul atâta, mai bine să crape statul de foame, că ce eEftimie, să muncească pentru alții… Cică el se încuie în casă și

așteaptă,și așteaptă,și așteaptă… De mâncat are. Stă încuiat în casă,și-și ascute cuțitulși-i pipăie buza cu degetul, să taie ca briciul,și p-



ormă iar îl ascute… Așa ’ce. Da eu zic, lasă, că arăm noi la dumneata,și semănăm. „Nu! ’ce, că e al meu pământulși fac cu el ce vreau,șidacă semănați bag vitele în el, îi dau foc la vară”, ’ce. „Lasă, domnuleEftimie, zic, fă-o dumneata p-asta c-are să fie bine”, zic. Verde era ca

veninul.Gudică se opri, se ridică în picioareși puse fluierul în buzunar.

Zise: — Ei, te-a mai lăsat, Costandine?Costandin se ridică în cotși se uită la el prin întuneric. Întrebă, cu

o umbră de îngrijorare: — Ce vrei, mă?

Gudică zise: — Mă-c să-l aduc pe Vasile. Avram întrebă cu băgare de seamă: — Mă, vezi că sunteți certați, mă. — Aș, zise liniștit Gudică. Ce să fim noi certați. Ce, nu e tovarăș cunoi? — Mă, e nebun, mă Gudică. Are capul spartși-i mereu cu drojdia-

n nas, zise insistent Avram. — Nu, mă, eu nu-l mai rabd așa. Eu mă ducși vin cu el. Noroc.Voi să m-așteptați aici.Plecă, sprinten, călcând ușor. Lăsă ușa deschisă în urmă-i.

921 Agentul care tăcuse până atunci, se duseși închise ușa ca să nuintrețânțarii.Zise: — Eu cred că e cam nebun… — Vasile? zise Costandin. O fi… Tăcură multă vreme, așteptând. Uneori, câte o vorbă se pierdea înîntuneric ca o piatră într-un iaz negru cu ape grele. Costandin seridică în capul oaselor. Îl trecuse năvala răuluiși prin vine îișiroia orăcoare proaspătă de grădină umedă. Era treazși cu mintea limpede.

Acum știa că nu ar fi trebuit să-și lase prietenul să plece. Se dădu josde pe canapea, se uită pe fereastră. O umbră umbla prin curte, urca



treptele, se apropia de geam cu pași mărunți, încovoiată. Se uitaînăuntru. Agentul deschise fereastra: — Ce este?Era o femeie bătrână care se uita cercetător de la unul la altul.

Tăcea. Apoi își descleștă cu greu fălcile, întredeschise buzele zbârciteși zise: — Gudică… al vostru, de la partid, l-au omorât. E lângă gardul luifiu-meu, în uliță.Costandin întrebă, răgușit: — Cine l-a omorât?Bătrâna se uită la el, strânse buzele pungăși clipi din ochi. După

un minut de cumpănă murmură: — Nuștiu… Era întuneric… N-am văzut…Și după altă tăcere, închisă în sine, zise: — Dușmănie…

*

Eftimieși cu Vasile erau singuri, lângă țoiurile de spirt verde desecară. Le sticleau ochii, aprinși de băutură. Eftimie era roșu în

obraz, umflat, cu fălcile late lucind albăstrui, căci se răsese proaspătla bărbierul din Hotare. Vorbea cu câte un fir alb de scuipat în fiecarecolț al gurii subțiri,și mâna i se deschideași

922i se strângea pumn, întinsă pe masă, ca o vietate de carne roșcată

cu cinci labe.

— M-ați omorât, măi. Darși eu vă omor. Nu mai trece multă vremeși-mi încăpeți pe mână, măi… — Eu nu, nene Eftimie… — Tu nu, tu ești băiat bun, dar pe ceilalți, mă, pe fiecare pe rând,îi leg de câte un pom, iau cuțitul,și să vezi… Mi-e sete, măi Vasilică,de sângele lor, ca dețoiul ăsta de rachiu. Uite-așa l-aș bea…Băuși făcu:

— Haa… Apoișopti iar, puțind a văpaie de alcool, îndesându-și peste masă



obrazul în al lui Vasile: — Cu vârful cuțitului… întâi le-aș scoate ochii. L-aș ține de mijloc,uite-așa…

Și apucă în palma goală lama îngustăși subțire, de nu ieșeau decât

trei degete de oțel din pumnul părosși gras. — Uite-așa, să nu intre decât puțin. Legați, măi! I-aș face sită, săcurgă din o mie de împunsături, numai câte-un firicel, până seacăsângele din ei. Să curgă sângele din ei picătură cu picătură, cum acurs grâul meu bob cu bob la siloz.Se opri brusc. Cu ochii la ușa cârciumei, puse iute cuțitul pe masă

și-l acoperi cu palma. Intrase Gudică.

— Bună-seara, Vasile, zise Gudică fără surâs, în mijloculcârciumii.Îl privea drept în ochi. La Eftimie nu se uita. Nu se priviseră în

ochi de trei ani, de când nevasta lui Eftimie fugise la Godea și secununase cu acesta. Vasile, încurcat, rușinat că e prins de un tovarășdin biroul celulei la cârciumă cu chiaburul, se supără. — Ce vrei, întrebă el scurt, morocănos, peste umăr.

— Vino să vorbești cu noi, Vasile. — Cu care voi, mă? — Cu… cu noi, Costandin, Avram, Ristea, cu toți. — Acuma, mă? Ziua nu e vreme?

923 — Ziua e treieriș, căratul grâului la gară, n-avem timp. — Lasăți-o pe altădată, că acuma nu vin. — Ba vii, tovarășe Vasile.Gudică vorbise așezat, potolit, dar cu o neclintire în glas care-l făcu

pe Vasile să se învârtă pe scăunel ca un titirez. Eftimie râse gras,obraznic, a batjocură. Vasile se ridică încet de pe scaun, cu ochiițintă la Gudică. — Ce, mă?Își smulse pălăria din capși o trânti de pământ. Pe frunte

i se umflase o vână. Într-o parte, un colț de piele roșie, urmă derană groaznică, pătrundea adânc în părul scurt al capului. Se



întunecase de sângeși semnul acela. — Ce, mă?Îl luă pe Gudică de piept. — Ce mă iei cu tovarășe? Ce, tu îmi poruncești mie? Ce, îmi spui

tu mie ce să fac, un’ să mă duc? Aghiazmași grijania mân’ta!Ca o undă limpedeși înghețată, glasul lui Gudică zise, neînfricat: — Îți spun, că-ți sunt tovarăș și mi-e grijă de tine.Rămas la masă, cu cotul lângățoiurile goale, chiaburul râse iarăși

mușcător, grohăind de veselie ațâțătoare, coclită de ură: — Ca pe copii, hehehe! Ca pe mucoși, hehehe! Vasile începu să urle, scuturându-l de piept pe Gudică:

— Să pleci! Să pleci, că de nu, vai de mama ta! N-am treabă cuvoi! Să plecați! Să nu vă mai văd!Eftimie râdea mereu. Se sculase de la masă, și venise cam

îndărătul lui Gudică. Acesta se uită peste umăr la fața aprinsă, cuobrajii lucioși, dogorâți de băutură, la ochii aspri ca piatra, la mustațasubțire, neagră,și buzele parcă tăiate cu cuțitul, strâmbate de râspeste dinții galbeni de tutun,și zise cu o umbră de părere de răuși de

imputare în glas: — Pentru ăsta te cerți tu cu tovarășii tăi? — Ce te bagi tu, cruceași pasteleși dumnezeii…

924Și la fiecare vorbă îl izbea cu pumnul peste ochi, peste nas, peste

frunte.Gudică întinse orbit brațele înainteși încercă să-și ferească fața,

dând capul pe spate. Apoi tresări deodată grozav, săltă într-o parteșiieși, împleticindu-se, în întuneric. Pe spinare, cămașa i se lipise decarne, udă de sânge: o pată cât palma. Eftimie, ascuns până atunciîndărătul flăcăului, era cu cuțitul în mână, cu ochii aproape cruciș,cu buzele întredeschise, umede de bale, înțepenite într-un zâmbetvesel, nătâng. Se năpustiși el în noapte. Vasile rămase o clipă trăsnit,apoi alergă după ei. Se dezmeticise de spaimă. Amețit de băutură,

uitase de ura cea vecheși cumplită dintre Eftimieși Godea. Acuma ise făcuse frig de spaimă. Începu să strige, stăpânindu-și glasul:



— Nu da! Nu da, nea Eftimie! Nu da!Prin întuneric, picioarele goale ale lui Gudică lipăiau iute în

pulbere: tap-tap-tap-tap-tap… Bocancii lui Eftimie bufneau greoi,înăbușit, bocăneau izbindu-se de pietre. Deodată primul zgomot

încetă, apoiși al doilea. Eftimie se aplecă în noapte asupra unei formeîntinse la pământ. Făcea mișcări ciudate prin întuneric, parc-ar fiîmpachetat ceva, legând sfoara împrejuru-i. De după un gard văruitcare lucea în noapte nedeslușit ca o vedenie, un glas frânt striga lung: — Săriți că se taie, săriți! Săi, Ioane, cu furca, măi! Vasile se opri, înghețat. Își lipi amândouă palmele pe ochiși plecăîndărăt, orbește, topindu-se în noapte. După el veni, clătinându-se,

Eftimie. În drum,ștergea cuțitul pe o basma scoasă din buzunar.Intră în cârciumă cu aceeași față străină. Cârciumarul îl privi holbat,apoi se uită la un scaun răsturnat, încetul cu încetul, în mutraciudată, în zâmbetul descreierat al lui Eftimie, începu să pătrundă ostrălucire slabă de trezie, își linse buzeleși înghiți greu. Zise: — Cât am de plătit, măi frate-miu?Plăti. Cârciumarul se uită la el, apoi la ușă. Eftimie întrebă:

925 — Ai văzut ceva? Ai auzit ceva? Tâmp, holbat, cârciumarul făcea semn din cap că nu. Eftimie ieși.Mergea clătinându-se, cu genunchii îndoiți, crăcănat, cu încheieturilemoi, ca o ființă făcută din țărână amestecată cu scuipat, ca oîntruchipare plămădită din noroiul lacului, în pragurile mlăștinoasedinspre Dunăre.Costandinși ceilalți îl găsiră pe Gudică nemișcat, cu fața în jos, cu

ochii închiși, cu obrazul îngropat în pulbere. Împrejur, câteva umbrestăteau în picioare, femei plângeau încet cu mâna la gură. Un felinarîn mâna cuiva nu lumina decât trupul de pe pământși picioarelecelor dimprejur. Cineva se uitase la fața lui Gudică și i-o pusesenumai cu un obraz la pământ; dar fruntea, nasul, gura, îi eraumânjite cu praf amestecat cu sânge, coajă de noroi negru-cărămiziu.

— Cine-a văzut? întrebă într-un târziu Costandin, cu glasulînecat.



Nimeni nu răspunse. — Cine-a fost de față?Bătrâna zise cu greu: — Eu, Costandine maică… eream după gard, că mi-a fost lene să

mă duc în poiană. — Cine erau ceilalți?Bătrâna se codi, se uită la fiu-său. Uțu era un om așezat, cu

zbârcituri timpurii împrejurul ochișorilor albaștri. O privea neclintit.Bătrâna zise: — Nu l-am văzut cine era, că a fugit. — Unul era?

— Unul… dar mai era… — Cine?Bătrâna tăcu iarăși. Uțu zise în silă: — Mai era unu!… — De undeștii? Eraiși dumneata de față? Ai, nea Uțule? Zi? — Nu… maică-mea ’ce că l-a auzit pe încă unul cum vorbea… — Las-o pe ea să vorbească, omule.

926 — Ce să mai zică, că atâtaștieși ea… — Dar ce vorbeau, zi? Toată lumea se uita la bătrână. Îi privi în ochi pe sub pleoapele eivechi, ofilite, zise: — N-am înțeles, maică, ce vorbeau… Nuștiu.Mințea. Toțiștiau că minteși ea își dădea seama. — Te juri că n-ai înțeles? — Mă jur maică, pe sfânta cruce… — Da’ pe copiii dumitale te juri?Femeia se uită la fiu-său. Zise, cu o voce obosită, spartă: — Da’ ce, maică nu-ți ajunge că mă jur pe cruce? Avram șopti: — Las-o, Costandine, că astă-seară nimic nu scoți de la ei…

Costandin oftă greu, apoi se aplecă, împreună cu ceilalți.Ridicară trupul celui ucis. Pe drum, auzeau cum pică sângele în



țărână, rar.La dispensar, îl ajutară pe agent să spele trupul. Le arătă o rană

cu buzele de mușchi ciopârțit, răsfrânte: — Aici a răsucit cuțitul în carne…

Costandin gemu. Avram îl trase de-acolo: — Hai, Costandine. Du-te la Maria să-i spui. — Nu. Du-te tu. — Da tu un’te’ci? — La Vasile. Avram îl privi în cumpănă. Apoi zise: — Bine.

Ieșiră amândoi. Era noapte adâncă. Îndărătul lor, pe masa deoperație, rămase întins trupul golși alb. Cu semne subțiri, curate,vinete, pe unde intrase dușmănia.

*

Nu în noaptea aceea îl găsi Costandin pe Vasile. În noaptea aceea,Vasile nu se întoarse acasă. A doua zi dimineața, Costandin veniiarăși, împreună cușeful de post, întors de la Oltenița.

927 Vasileședea pe o buturugă cu capul în mâini. Îi privi tulbure.Băuse dis-de-dimineață. Nuștia nimic. Nu-l văzuse pe Godea. Fusesela cârciumă cu nașu-său Eftimieși se întorsese acasă. — Te-am căutat azi-noapteși nu erai acasă. — Eram beat. Dormeam, uite acolo, după căpița aia… Plutonierul

se întoarse să plece. Rămas o clipă în urmă,Costandin îl întrebă pe Vasile: — Tu l-ai omorât?Costandin mai așteptă un cuvânt, dar celălalt își îngropă iar

fruntea în mâiniși rămase mut. Urma de schijă de pe țeastă îizvâcnea, roșie.Nici la cârciumă nu aflară nimic. Eftimie și Vasile fuseseră și

băuseră. Auzise glasuri vorbind tare, apoi îl găsise pe Eftimie singur.Altceva nuștia nimic.



La Eftimie, Costandin seținu îndărăt. Strângea din fălci, își mușcaobrajii pe dinăuntru, se stăpânea să nu-i sară în gât. Eftimie erapământiu, cu cearcăne negre sub ochi, curat, ras proaspăt. Nevastă-saședea lângă elși-l privea neclintită, parcă-ar fi fost surdă la ce se

vorbește. — Nu l-am văzut pe Godea, zicea Eftimie. Nu știu nimic decât ceștieși satul. S-or fi certat între ei, dumnealor de la partid.

Și-l privi cu o batjocură înghețată pe Costandin. — Ce haine aveai aseară? Ia să le vedem. — Astea de pe mine. Mi-s martori crâșmarulși Vasile. N-aveaniciun strop de sânge pe haine. Costandinșișeful de post ieșiră din

curte. În tindă, muierea lui Eftimie îi urmări cu ochii. Apoi privirea ise întoarse spre omul ei, ațintindu-l cu globurile ochilor negri, darfără strălucire, ca doi cărbuni stinși.Pe Uțu îl găsiră șezând în tindă, cu o albie de nuci verzi între

genunchiși cu un coș alături. Înfigea tăișul cuțitului într-o nucă, odesfăcea din coaja verde tăind-o împrejur o datăși o zvârlea curățatăîn coș. Nevastă-sa, Climentina, îl ajuta, iar

928 bătrâna torceași se uita la ei. La toate întrebările, bătrânași fiu-său se împotriveau cu o sfială temătoare, speriată. Nuștiau nimic, nuvăzuseră, n-auziseră. Climentina era o femeie frumoasă, cu douăcute însă pe lângă colțurile gurii, cute aspre de viață grea. Ascultăfără un cuvânt. Deodată sări: — Măi bărbate, de ce nu spui? Ceți-e frică? Ce-o să-ți facă?Omul se-ntoarse încet la eași o privi: — Ce să spun, dacă nuștiu?Femeia strânse buzeleși tăcu. Costandin și plutonierul ieșiră. Pe

drum, jandarmul zise: — P-asta o bate azi Uțu…Costandin tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar

cum? Jandarmul zise iar:

— De-ar fi pe vremuriși l-am putea strânge cu ușa, cum se făceaînainte…



Costandin dădu din umeri: — De-ar fi pe vremuri, nici nu făceai cercetări… Te puneaidumneata cu Eftimie pe vremuri? Ai? Nu vezi că și-acum tremurăsatul de el?

Și scuipă scârbit.Știau amândoi cine ucisese.Știa tot satul. Dar cefolos,știința fără voință? Le trebuia oamenilor patimăși să fie liberi defrică. Când colo, ei umblau pe lângă garduri, sau pe mijloculdrumului, fără să se uite unii la alții, vorbeau scurt, numai cât aveaunevoieși se părăseau. În loc să-i adune, omorul îi răzlețise. În loc săse strângă unii-ntr-alții, se fereau, în sat, toată ziua aceea fu parcămai multă liniște ca de obicei. Era un sat tăcut, unde nu se întâmpla

nimic. Acum tăcerea erași mai adâncă, aerulși mai rar; parcă s-ar fiîntâmplatși mai puțin decât de obicei, parcă astfel satul ar fi voit să-șipiardă orice urmă a vreunei schimbări. Dar degeaba. Schimbarea eraotrăvită,și o zi, două, mai multe, suferiră cu toții de ea ca de o boală;pe fiecare îl mușcase de inimă.

929

Eftimie umbla pe uliță, pe la afacerile lui, întunecat la față;oamenii se uitau adesea în altă parte ca să nu-l vadă. Vasile seînchisese în casăși zăcea beat mort toată ziua, ori în odaie, ori dupăcăpița de fân. Dar veni laședință când îi chemă Costandin, secretarul,pe toți membrii de partid, într-o după-amiază. Erau vreo zece cu toții.Într-o casă ceținea de primărie, în camera cea mai largă, văruităcurat, puseseră bănci lungi din trei scânduri.Ședeau acolo, cumâinile pe genunchiși așteptau. Vasile venise la urmă,ședea lângăușă, cu obrazul buhăit de băutură. Îi ieșise o spuzeală pe frunteșiducea mâna mereu către ea. Costandin ședea la masă, cu Avramlângă el. Scaunul lui Godea era de partea cealaltă, gol. Costandin seridicăși le spuse în câteva cuvinte că acela care lipsea, plecase înnoaptea omorului, să-l aducă pe Vasile de la crâșmă. Nu seștie dacăse văzuseră. Gudică fusese găsit dincolo de crâșmă. Era o bănuială lamijloc, că Vasile ar fi fost amestecat. Mama lui Uțu auzise doi oameni:

aceștia puteau să fi fost Eftimieși Vasile. Vasile zicea că nuștie nimic,dar bănuiala tot rămânea. Eftimie amenințase de atâtea ori că va face



odată o astfel de faptă. Poate că o făcuse în noaptea aceea.Și atunciVasile ori îi fusese ajutor, ori tăcea ca să nu-l dea în fapt. Ce era defăcut?Oamenii tăcură multă vreme; se uitau unii la alții, apoi la Vasile,

care stătea cu capul în pământ. Unul, Ristea Bucan, se ridicăși zise: — Eu zic să te duci tu, tovarășe, la Oltenița, să-l judece pe Vasilepartidul. Să vie de acolo să ne ajute un tovarăș, doi…

Și adăogă, printre dinți: — Până atunci, îl păzim noi pe ăsta… Avram zise: — Eu zic să puie pe masă cartea de membru.

Ceilalți dădeau din cap: da, s-o puie pe masă. — Auzi, tovarășe Vasile? zise Costandin.

930 Vasile o scoase din buzunar, înaintă greoi, o puse pe masă: uncarnet cu scoarțe roșii.Și ieși pe ușă, încet, cu capul în piept.Oamenii nici nu se-ntoarseră după el. Tăcerea se-nchisese asupra

lui ca oglinda unei ape, o clipă străpunsă de o piatră ce alunecă lafund. Apoi începură să vorbească despre treburile organizațieiși-laleseră organizatoric pe Ristea Bucan, care se așeză pe scaunulrămas gol, scaunul lui Gudică.Spre seară, Costandin ieși din sat cu căruța, pe drumul care da în

șosea. Era liniște, sălciile deveneau cenușii; printre frunzele lorprelungi strălucea încă lacul. Drumul era pustiuși cotit,și Costandinmâna încet. La o cotitură zări un om lângă un trunchi noduros,chinuit, întortocheat, de salcie scorburoasă. Omul nu se ascundea,dar stătea ferit, așa ca să se poată azvârli în căruță din mersși înspinarea căruțașului. Costandin trase scurtși cu putere hățurile defrânghie, aruncă bățul din mânăși sări din căruță. Se îndreptă sprecelălalt, cu mâinile goale. Da, Eftimie era. Gândurile încurcate,chinuitoare, sfredelind în miezul de nepătruns al aceleiași întrebărișioboseala, mâhnirea, nemulțumirea, îl părăsiră parcă le-ar fi suflat un

vânticel venit de pe baltă. Stătu față în față cu chiaburul. Se simțearece, curat, ușor, ca o apă de munte, ca un vânt de martie. Eftimie îl



privea mestecând din măsele. Fălcile late i se frământau colțuros. Cugreuși le descleștăși zise printre dinți: — Te duci la Oltenița, ai?Costandin nu-i răspunse. Tăcea și-l privea cu ochii lui negri,

adânci, plini de putere. Eftimie clipi sub privirea aceeastrăpungătoareși grea. Zise: — Întoarce-te.Niciun răspuns. Privirea grea. Ca un ciocan în frunte. Ca o palmă

peste obraz. Ca o arsură de bici. Eftimie încercă să se stăpânească,să-și oprească tulburarea nebună, simțind că peste două clipe nu vamaiști ce face. Mormăi grăbit:

— Nu te duci la Oltenița. Te sui în căruțăși te-ntorci.

931Costandin îl privea cu ochi de piatră. Lui Eftimie i se păru că nici

măcar nu clipiseră. I se părură mai mari decât niște ochi de om.Strigă, cu glasul spart: — A, vrei să-l răzbuni pe Godea? las’ că-ți dau eu răzbunare! Se

pipăi la brâu și trase fără grabă cuțitul lungși subțire,țipar de oțelalbăstriu.În clipa aceea Costandin își aminti de Gudică, de cum fluierase în

înserare un cântec de războiși de fața lui mânjită cuțărână. Se uităla omul din fața lui, îl văzu cu cuțitul în mână. Așa fusese de când senăscuse: cuțitul lui era câteodată seceta, câteodată Vasile Cotulbea,totdeauna banii cusuți în saltea, îngropați în ziduri, depuși la bancă,atârnați, poli vechi, taleriși mahmudele, de gâtul nevesti-si, de Paști…Și fața lui Gudică cu gura întredeschisăși buzele pline de pământ… îiveni să plângă, o căldurăși o mâhnire sfâșietoare de la inimă. Simți căi se umflă tâmplele, că i se întăresc umerii, coarde de durere, că i sezgârcesc mâinile, gheare, că i se lărgește pieptul gata să urle ca o fiarăși i se schimonosește fața. Nici nu știu că face încet un pas înainte,apoi încă unul, îl văzu pe Eftimie că dă îndărăt un pas, apoi încăunul. Cuțitul răsună pe o piatră, zăngănind spart. Apoi, deodată, fața

lui Eftimie se goli de sânge, ochiiși gura i se căscară. Omul seîntoarseși o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. Pieri,



urmat de bufnitulși treapădul bocancilor grei.Costandin închise ochii. Bine că plecase, că altfel făcea o prostie…

Dădu cu piciorul în cuțit, cu scârbă. Apoi mintea trează îl aplecăasupra cuțitului. Era o dovadă pentru mai târziu, îl puse în buzunar

și se urcă în căruță. A doua zi dimineața se întoarse cu Trandafir, delegat de comitetuljudețean de partid. Trandafir era același ca acum câțiva ani; darîncepuse să încărunțească. Însă oamenii din sat, care-l vedeauvenind adesea cu treburi de partid prin sat, nu-și dădeau seama denicio schimbare. Spătosși gros, numai în

932pantaloniși cămașă (nu mai purta brâu de chingă, ci o curea lată),Trandafir îșiștergea fruntea de sudoare cu dosul mâinii. Fața-ipătrată și puternică îi era tristă și ochii gălbui de obicei veseli,înnegurați. Se duse întâi s-o vadă pe văduva lui Godea.O găsi la fântână. — Bună-ziua, tovarășă Mărioară…

— Bună-ziua, zise femeia, fără să-l privească.Își ridică vedreleși porni cu ele. Era femeie frumoasă,și viața în locs-o înăsprească, îi îmblânziseși-i îndulcise privireași fața. Dar acumera galbenă și fără putere, glasul fără răsunet îi era mort,șters.Trandafir seținu după ea spre casă: — Săștii că-l găsim pe cine-a făcut… cu Godea, murmură el.Maria nu răspunse. Trandafir, cât de matahală erași cât nu-i era

lui frică sau sfială de nimica pe lume, acuma era stingherit, nu știace să spună, cum s-o facă pe femeia asta să înțeleagă că el, Trandafirși toți ceilalți erau prieteni cu Godea,și-aveau să-l răzbune,și pe ea n-o vor lăsa neajutorată, dar nuștia cum să vorbească; îi era frică să n-o vadă plângând. Când colo, Maria lui Godea nici nu-i răspundea.Mergea cu vedrele cași cum nimeni n-ar fi fost pe lângă ea. — Și… să vorbim oțâră de dumneatale… cum stai… să te-ajutăm…

Maria lui Godea se opri în poartă. Puse vedrele jos,și deschise. — Lăsați, tovarășe Trandafir; nu trebuie… N-am nevoie de



nimica…Ridică vedrele,și intră pe poartă cu ele, apoi închise portița.

Trandafir rămase pe pod, deasuprașanțuluișoselei. Își dădea seamacă s-a întâmplat ceva rău, că a greșit. Strigă, speriat;

— Stăi!Femeia se întoarse. — Nici în casă nu mă poftești, nici nu-mi spui nimic, ziseTrandafir, silindu-se să glumească.

933Maria puse vedrele josși veni la poartă. Apucă lânteții în pumniși

șuieră la el ca oșerpoaică: — Nu ți-e rușine? Zici că vrei să-l găsești pe cine mi-a omorâtinima-n mine? Nuștii cin’ l-a cuțitat pe Gudic’ al meu? Nuștii? Săți-lspuie satul, că toțiștiu! Numa’ voi nuștiți, care ziceți că ereați tovarășicu el… așa să aveți parte de viață cum l-ați apărat voi deăla, care-lpândea de trei ani… de trei ani îl pândeași când întârzia laședințelevoastre Gudică noaptea, mureași înviași iar murea sufletu-n mine de

fricaăluia…I se strâmbă gurași i se înroșiră ochii: — Ce să mă ajuți… că sunt cu copil,și-o să-l facși-o să mor desingurătate; ce să mă ajuți dacă nu-l poți învia pe Gudică-al meu?zise ea și izbucni într-un plâns amar care-o zguduia cumplit. Se-ntoarseși porni spre casă. — Stăi… stăi să-ți spun, că nu-i așa! zise Trandafir,și începu să selupte cu poarta, să-ncerce s-o deschidă, să intre și el ca să-ivorbească femeii, s-o mai aline.În clipa aceea venise Avram Saizu, tulburat, să-i spuie lui

Costandin să se ducă repede la Uțu: — Vezi, du-te la Uțu. I-au tăiat azi-noapte via.Climentina îi zise lui Costandin că omul ei e în vieși adăugă: — Măcar acum, o să vorbească!

Și se uită ascuțit la bătrână, la soacră-sa, care torcea.

Costandin ajunse în vie când soarele începuse să se urce pe cer.Via era risipită pe o coastă, ca o turmă de paparude, printre alte



petice, tot mici, ale altor săteni. Celelalte stăteau vii, proaspete, cufrunzișul zbârlit în soare, pătat de albăstreala pietrei vinete, pealocuri încă umed de rouă. Via lui Uțu avea o înfățișare ciudată.Tufele erau întregi. N-aveau nimic. Frunzele, ciorchinii, pământul

zgrunțurosși fărâmițat de primprejur, cași la celelalte. Dar era cevabolnav în ea, o aplecare, o gălbe- neală a frunzelor, ceva moale încodițele fiecăreia; parcă de pe

934acum răspândea mirosul sălciu al unei bălți pline de verdeață

putredă.

Uțu stătea în capul viei. Era pe o coastă,și aici izbise soarele întâi.La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de labutuc, zemuind viață întreruptă. Vițele stăteau în aer, legate de aracicu zecile lor de cârcei, cu frunzele întinse în soare, gata să prefacășisă mistuie hrana, cu ciorchinii gata să adune toată dulceața soareluide vară; dar erau retezate de la pământși puterea li se scurgea,mustea din coarde ca din vinete tăiate. Aici, sus, via începea să se

ofilească tare.Uțu zise: — Ia uită-te la ele… Trăiesc, mă. Sunt tăiate, dar încă trăiesc… Osă moară pe la amiază… Nu le mai pot scăpa!…Costandin îl întrebă apăsat: — Știi cineți-a făcut-o?Peste privirea celuilalt trecu iute o aripă de umbră. Frica. Zise: — Nuștiu, Costandine… De un’ săștiu? Cine avea ceva cu mine? — O fi frun semn să taci din gură, să nu zici ceștii, că altfel îțifaceșiție ca viei, ai?Uțu, înfricoșat, rămase mut. Costandin dădu din umeriși plecă. Pe

nesimțite, frunzele viei ucise erau din ce în ce mai triste, mai plecate,mai cenușii,și coardele retezate musteau mai departe sângele dulce alstrugurilor care nu aveau să se coacă niciodată.Uțu rămase așa multă vreme. Stătea cu spatele la soare,și umbra

lungă până la jumătatea viei, se strânse, se chirci, i se retrase subtălpi, ofilităși nimicită pe încetul de văpaia albă a amiezii. Stăteași



privea dus frunzele palmate cu multe colțuri, mladele palide șiciorchinii neîmpliniți. Uita de sine pe încetul, i se topeau gândurileși ise strecura puterea în sita deasă ațărânei grăunțoase, ca zeama dinvinele viței. Credea căși

935carnea lui se face veștedă, lâncezeșteși piere de dinăuntru,și că

numai de departe zărit mai seamănă a om, cum părea de departe vianeatinsă: dar că amândoi erau doar o părere, amăgire și fum,verdeață veștedă cu mirosul sălciu de eleșteu cu apa groasăși plină deierburi lungiși putrede.

Când simți dogoarea cumplită că-l apăsă pe cap, pe ceafă, întrespete, ca o namilă de jeratic care ar fi îngenuncheat pe el să-lzdrobească, Uțu se așeză la umbra unei tufe de vițăși rămase maideparte să se uite cum moare via. Nu mai băga de seamă înaintareaprăpădului, dar îi simțea sfârșeala în el, alăturiși împreună cu afiecărui butuc.Nu întoarse capul când auzi fâsâit de tălpi goale pe potecă.

Nevastă-sa era. Îșiținea un colț al cârpei din cap, lipit de gură. Seuită la vieși ea o vreme, apoi se așeză lângă bărbatși zise: — Las-o, că n-om muri de asta…Uțu mormăi: — Nu mi-e că-i a mea… A oricui să fi fost,și-a făcut păcat cu ea… Tăcură. Apoi Climentina zise iar, cu necaz: — Te băgași la stăpân.Uțu strânse din fălciși nu zise nimic. Nevastă-sa urmă cu un fel de

batjocură: — De când cu seceta, două veri îi munciși degeabași tot nu i-aiplătit… — Zice el că nu! — Te-ai plătitși te-ai răsplătit, cât nu făceau sacii lui de porumb,nici aur să fi fost. Ai ascultat-o pe mă-ta,și te-ai băgat slugă…Omul zise cu jumătate gură:

— Parcă numai eu…Climentina zise iute, întărâtată:



— Ce, dacă alții au fost proști, să fiiși tu? Dar tu prost ai fostșiprost ai rămas.

936

Uțu se uită la ea printre pleoapele strânse. Îi venea s-o omoare. Eaînsă parcă nici nu-și dădea seama ce ziseseși privea via cu frunzelemai întunecate decât cele dimprejur. Vie cenușie și moartă. Aveadreptate; dar era muiere slabă. Putere avea el. Se ridică încet de jos,și-i zise fără să se-ntoarcă la ea: — Hai, scoală, ce stai?

Și o luă înainte. Femeia sări iute în picioareși-l urmă: se uita după

elși zâmbea ciudat, cu mulțumireși parcă întinerise, parcă era odrăcoaică de fată.În clipa asta, Trandafirședea în capul unei meseși bătea în ea cu

cărticica de membru a lui Vasileși spunea: — Nu. Nuți-o putem lăsa.Împrejurul mesei maiședea Costandin, Avram, Savu Saizu, Ristea

Bucan și alții. Vasile pusese coatele pe masă și înfipsese mâinile în

obraji. Se uita pierdut la cărticica roșie. — Partidul are să hotărască, tovarășe Vasile, dacă mai poțirămâne în partid sau nu. Eu îți spun cinstit: nu cred. Nu se poaterubedenieși prietenie cu chiaburul,și să fii tovarăș cu noi. Dacăînchizi ochii, sau măcar gura, cum faci dumneata, gata,ți-ai dat înpetic cu el, nu mai ești de-ai noștri. Atâta pot să-ți spun. Îmi pare răucă nuți-au spus mai demult tovarășii ăștia. Vasile murmură, cu ochii în gol: — Mi-au spus. — Da, dar nu ți-a folosit, zise scurtși rece Trandafir. Apoi îi făcusemn lui Costandin. Luându-l la o parte, îișopti: — Stai, că are să ne spuie tot…

Și așezându-se călare pe un capăt de bancă, Trandafir întrebăsimplu de tot, ca la o vorbă între prieteni,și chiar cu un fel de veselie: — Ceți-a zis, a din urmă vorbă, ai, Vasile?

Vasile stătea cu pumnii în obraji, ceea ce îi strâmba trăsăturileși-ischimonosea gura. Zise:



937 — A zis: ce, mă, pentru ăsta să ne certăm noi, tovarășe? Apoi ridică ochiiși-i roti speriat de la Trandafir la

Costandin și la Avram. Dădu cu palmele în masă. În obraji îirămăseseră semne roșii. Strigă cu groază: — Nu m-am atins nici de un fir de păr din capul lui! I-am strigatlui nea Eftimie: nu da, nene, că-l omori! Eu n-am știut ce vrea! Apoi își îngropă fața în palmeși gemu înfundat: — Tot un drac e… nu-l mai pot învia.

Și începu să plângă cu hohote, ca o femeie, gemând și clătinând

din cap: — Gudică, ceți-am făcut, Gudică, păcătosul de mine, ceți-amfăcut…Costandin simți că e greu să-l mai asculte cum se jelește,și ieși

afară în soare. Clipi din ochi în lumina orbitoare. Lângă zid, câinelecare dormea cu un ochi, clănțănind din când în când după vreomuscă, începu să mârâie. Intrase în curte Uțu, cu nevastă-sași cu

maică-sa. — Măi Costandine.Costandin nu zise nimic. Aștepta. — Uite, să-ți spuie maică-mea cum a fost. Eftimie a fost.

Și întorcându-se către bătrână, o îndemnă fără blândețe: — Zi.Cași cu ar fi fost străină de eiși ar fi povestit un lucru întâmplat

departe, demult, bătrâna povesti, cu obrazul ei vechiși zbârcit,nemișcat ca o scoarță de copac. Noră-sa o privea cu ochii îngustațișicu o subțiere în colțul buzelor mai puțin decât umbra unui surâs.Când bătrâna termină, Uțu se uită întunecat și întrebător laCostandin. Acesta zise: — Bine, nea Uțule.Și Vasile, tot așa ne-a zis c-a fost. Acum, neducem să-l ridicăm, să-l ducem la post.Neîncrezător, Uțu întrebă:

— Pe Eftimie să-l ridicați?



938Costandin dădu din cap în semn că da. Omul stătu o clipă scurtă

în cumpănă, apoi se întoarseși plecă repede. Nevastă-sa strigă dupăel:

— Un’te duci, omule?Și ieși din curtea strâmtă a primăriei. Bătrâna nu se mișcă însă.

Murmură, mestecând din gingiile pustii: — S-au pornit cu dușmănia…Costandin o împinse înăuntruși o puse să povestească iarăși tot ce

știa. Vasile o privea cu gura căscată. Apoi se apucă iar cu palmele detâmpleși începu să ofteze, clătinându-se pe scaun:

— Gudică, frățioare, Gudică…Ceilalți ieșiră afară cu Trandafir în cap, se sfătuiră o clipă, apoiieșiră în uliță. Mergeau încet. Din când în când, unul se desprindeașise apropia de gardul vreunei curți, deasupra căruia apărea un cap. — Un’ vă duceți, mă? — Haiși dumneata, nene. Ne’cem la Eftimie să-l ridicăm, îl ducemla post.

Omul stătea o clipă atent, apoi întreba: — L-ați dovedit? — Adineauri l-a dat în fapt a lui Uțu, mă-sa. — Stai că viu și eu, zicea omul grăbitși dispărea după gard, săcaute ceva în fundul curții.Cel din uliță striga: — Lasă, nea Cutare, că suntem mulți. Nu-ți trebuie.Dar totuși omul ieșea pe poartă zbârlit, cu securea în mână: — Ceștii tu ce face ăștia la disperare?Pe măsură ce treceau prin inima satului, prin „centru”, ceata se

mărea. Uneori, câte un om care cioplea un lemn lângă căruță, încurte, veneași-i întreba ce fac, unde se duc. Când îi spuneau amuțea,îi lasă să treacăși rămânea în urmă, cu ochii după ei.

939

— Nu vii, măi nea ăla? — Viu, da’ stai să termin cu coada asta de topor.



Dar nu venea. În schimb, dintr-un car de fân care scârțâia încet,un om îi striga: — Ce e, măi? — L-am dovedit pe Eftimie. Ne’cem să ne curățăm de el.

Omul îi dădu bățul din mână copilandrului de lângă sineși sări josîn pulberea drumului, alăturându-i-se: — Zi, l-ați dovedit? Așa-i că el a fost?Erau mulți acumași plutea deasupra lor un freamăt de glasuri.

Dar când se apropiară de casele lui Eftimie, vorba încetini. Tăceau,mergeau mai încetși se strângeau unii într-alții de-și simțeau umerii.În fața porții se opriră. Costandin ieși înainte, dădu cu piciorul în

poartă, intră,și ceata năvăli buluc.

*

Era amiază, ceas mort, de zăpușeală, care-ți fierbe creierii subțeastă. În cămașăși izmene, Eftimie stătea după obloaneși pândeanemișcareași tăcerea satului.Și pe el îl stăpânea un fel de moțăială,un fel de sfârșeală, de adormire a mințit. Făcea planuri încurcate, săplece din sat, să-și dezgroape baniiși să fugă cu ei la oraș, să se mute

numai în Hotare… Apoi se răzgândea. Cine poate să-i facă vreun rău?Dușmănia, da, este.O simte cum îl înconjoară, cum vine dimprejur, din satul adormit

sub arșița de august, cum trece prin pereți. Dar el e tareși dușmăniae un abur, o amăgire. Ce-i pot face ei? Nimic. Nimeni nu va vorbi,nimeni n-are vreo dovadă. Cine a prins ceva, va tăcea. L-a văzut dealtfelși peșeful de post: moale, nehotărât. Costandin… Asta e. Asta,

bolșeviculși cu golanii ceilalți. Ce m-o fi apucat să mă sperii așa deel? Parcă nu mai am nicio putere, de atunci. Parcă mi s-au tăiatpicioareleși mâinile. Îmi vine numai să dorm. Dar nu se poate dormi,că-ți

940intră pe gura deschisă dușmănia, cașerpii care le intră ciobanilor

adormiți pe câmp.Îl trecură sudori reci. Se repezi într-un colț al odăiiși scoase o



cărămidă din zid. Oftă, ușurat. Cutia de fier era acolo. Se ridică șivăzu negru în fața ochilor: n-ar fi trebuit să se aplece cu capul în jos.Și l-a slăbit ce s-a petrecut în ultimele zile. Când se feresc oamenii detineși întorc capul să nu te vadă, de fiecare dată parcă ți-ar lua

putere. Când ești singur de tot, ce folos cutia de fier, ce folos pătululplinși lotca sau năvodul cel mare, cu care pescuiesc flăcăi săraci culeafă câțiva lei pe zi?E rău când te oprește satul. Darși mai rău e când te dușmănește

și-ți intră în curte cu dușmănie. Uite-i cum intră pe poartă… Mulțimai sunt! Costandin,și Avram ăla cu pălăria de paie, bolșevicii,și ălagrosul venit de la oraș și Gheorghe, ăla de a vrut să-l omoare pe fiu-

meu,și chiarși Uțu, pe la coadă cu furca în mână să-și răzbunepentru vie,și mulți alții – ăstora ce le-oi fi făcut? Or fi de când cuseceta, eu i-am și uitat. Or fiși mai demult. Ho, haitelor! Ce vreți de lamine? Ho, lupilor! Ce vreți să vă dau? Lăsați-mă, că zău n-am făcutnimănui nimic. Ce v-am făcut, oameni buni?Cercul se strângea împrejurul lui, tot mai mult. Dar înainte de a-l

atinge ei cu mâinile, el le simți dușmănia cum îl înghesuie, îl

strâmtorează, îl înăbușe. Îl goneau din rândul oamenilor,și își pierdeade aceea orice e omenesc. Se trânti pe jos, dând din mâiniși dinpicioare și scoțând tipete ciudate. Se tăvălea, se zvârcolea, ca unvierme din aceia mari, groși, grași, albi, cu capul negru, care trăiescîn rădăcini putrezite de copaci morți. Oamenilor nu le venea să punămâna pe el; dar până la sfârșit tot trebuiră să-l ia pe sifs, ca să-lducă.



Partea a III-a – Bedros din BazargicPartea a III-a – Bedros din Bazargic[383]

Prin 1948 sau ’49, Bedros era negustor, avea camionul lui,șiducea marfă la București, la piață. Pe vremea aceea, se apropia detreizeci de ani. Era înalt, lat în spate; cu pieptul boltitși umeriirotunzi, bulgăr de mușchi. Pe trunchiul acesta puternicși mlădios,capul era tineresc, cu ochii mari, negri, îngropați sub sprâncenelearcuite, prelungi, sub fruntea pătratăși netedă. În ziua aceea de vară,

părul creț îi lucea, ochii sclipitori i se întunecaseră de oboseală șidinții sănătoși, de o albeață strălucitoare, nu-i arăta într-un surâstineresc, fermecător, cum i se întâmpla uneori – arare – lui Bedros săsurâdă, ci într-o strâmbătură fără de voie, născută din opinteala de aurca lăzile grele în camion. Numai în pantaloni și pantofi,altminterelea gol până în brâu, Bedros puțea de departe a sudoare cași cum ar fi fost înconjurat de abur iuteși acru. Era la a patruzeciși

opta ladă. Doi oameni veneau cu pași mărunțiși repeziți, iuțindu-seca să nu cadă, cu câte o ladă în brațe, puneau lăzile cu grijă, ca sănu le spargă, la picioarele lui Bedros și fugeau îndărăt în umbracramei, unde foiau ca niște momâi tainice, alții se îndeletniceau cuclădirea lăzilor în stive de douăzeci.Două erau la picioarele lui Bedros.

942Bedros se încovoia până la pământ cu brațele în jos. Pe spatele-i

lat se umflau deodată globuri,șerpiși pătrate de mușchi, carecurgeau pe umeriși pe brațe în jos. Apuca ladași se mlădia în susdintr-o singură mișcare. Mușchii dințați dintre coaste, cel mare careacoperea omoplatul, pătrații înșirați pe pântece, zvâcneau o dată, ladazbura ușor în aer ca o jucărie, cei doi băieți cocoțați în camion o

apucauși o puneau la locul ei, clădită frumos în rând.Soliman, unul din cei doi băieți, zicea liniștit, gâfâind: — Patruzeciși opt.



Bedros, careși alunecase în jos,șopti absent: — Patruzeciși opt… Apoi iarăși crescu în sus ca un turn, cu o ladă la capătul brațelor.Solimanși cu celălalt o prinserăși o așezară. Se auzi lemnul proaspăt

și aspru de brad frecându-se de lăzile celelalte. Soliman zise: — Patruzeciși nouă…

Și îșișterse cu mâneca cămășii sudoarea care-ișiroia pe față. Dincramă veneau cei doi oameni, cu câte o ladă în brațe. Din fețelepământii le ieșeau drepți,țepi de barbă neagră. Cu pălării pleoștite încap, cu brăcinare negre, cam în vineși legați cu sfoară la glezne,țineau lăzile deșițe de brad, doldora de struguri de masă, mărgăritare

vinete, sau ciorchine palide, deopotrivă aburite de albăstreala pietreicu a cărei zeamă tămăduitoare fuseseră udate, soiuri alese.Oamenii cu lăzile în brațe se împleticeau icnind sub greutate până

la Bedros. Iar Bedros, neobosit, sălta lăzile în camion. Între spete, peșanțulșirei spinării, îi cobora încet un firicel de sudoare. Buzele luiBedros se uscau din ce în ce.Și le umezea cu vârful limbiișișopteapentru sine:

— Cincizeciși doi… și trei… Cincizecișișase. Tot mai repede, căci obosiseși voia să termine mai curând, cât îlținea încă rândul întâi de putere, cel de toate

943zilele. Când așaizecea ladă se afla la locul ei, Soliman îșișterse

obrazul cu amândouă mânecile, apoi îșișterseși nasul cu ele. Cunasul cârnit într-o parte zise: — Gata, Bedros. Apoi îi dădu drumul nasului, se uită la Bedrosși râse fără zgomot.Soliman era un băiat de turc, mărunt, voinic, cu fața mânjită denoroiul pe care-l făcea prafulșoselelor amestecat cu sudoare. Râdea,fără zgomot, hlizit, cu ochii ca două picături de cerneală sticlindu-i încap. Soliman sări jos din camion. Lui Bedros abia-i trecea de brâu.Se uita în sus la Bedros cum răsuflă o dată adâncși-și dă la o parte

cu dosul mâinii părul de pe frunte. Bedros zise bâlbâindu-se: — Numără-le încă o dată…



Și se duse cu pași mari, liniștiți, spre ușa camerei. Ajuns acolo, seopri o clipăși se uită îndărăt. O adiere de vânt dinspre lac, ușoară cao răsuflare de copil, îi răcori plăcile de umezeală de pe umeriși spate.În juru-i roiau bâzâind subțireși otrăvitțânțarii, puzderie, cu zumzet

ascuțit. Nucii mariși bătrâni cu multe brațe vajniceși încărcate cufrunziș și întinse spre cer,șoptiră ușor a vânt. Dar boarea încetă.Ultima rămășiță a asfințitului se topea ca un jeratic mort îndărătulzării largiși scunde, pierdute în depărtarea câmpiei. Dincoace deorizont, numaidecât sub geana ultimelor zăvoaie nesfârșite de sălcii,începea lacul, în clipa aceasta o mareși largă scoică de sidef. Undeva,o barcă de pescar întârziat, un punct negru trăgând după sine un

triunghi de unde, se șterse curând. Lacul era împietrit. Frunzișulîntunecos al nucilor bătrâni, împietrit.Și împietrite toate brațele lor,întinse în sus către cerul deșert. Pe boltă se urca noaptea fărămișcare sau sunet, decâtțiuitul aprigși încăpățânat alțânțărimii.Bedros se uită spre miezul cerului, drept în sus. Vremea avea să

rămână frumoasă. Apoi o clipă, umplu ușa și intră în cramă. Unfelinar lumina slab. Buțile mari de douăși patru mii

944de litri acopereau zidurile cu întuneric, cu umbrele lor burtoaseși

se înălțau deasupra capului ca niște turnuri. Lăzile albe de bradproaspăt, pline de struguri, așteptau să se întoarcă Bedros cucamionul, să le ia. În mijlocul cramei, lângă teasc, pe pământulbătut, o cadă mare răspândea un miros dulce de must, plină încă depieile de struguri terciuiți pe carețopăiseră ceasuriși ceasuri oamenicu picioarele goaleși cu izmenele suflecate. Cei ce căraseră lăzile custruguri la camion stăteau lângă felinar, încovoiați de oboseală șiașteptau să le vină rândul. Nevasta lui Capone număra banii pefundul de butoi, pe care stătea felinarul. Era grasă, dar galbenă șizbârcită la față, cu colțurile gurii aspre. Se-ncăpățânau să stea, eașicu bărbatu-său, aci la marginea lacului, zgâlțâiți de friguri de baltă,căci nu numai că generalul Vorvoreanu care rămăsese proprietarul

viei îi plătea bine, dar le mai picași pe de lături câștig. Capone erabolnav, avea un acces de friguriși zăcea. Bedros îl văzuse pe agentul



sanitar intrând în casă, așa că nu se miră întâlnindu-l în cramă.Șizâmbi cu dinții săi minunat de albi. Bedros făcea cât mai mareeconomie de vorbă, ca să nu se vadă că e gângav. Dar acum trebuiasă vorbească.

Zise: — Ddddd-de data asta, au fostșaizeci… Le-am numărat eu.Nu se bâlbâia mereu. Își începea vorba cu o sforțare, o opintire de a

și-o descătușa; pe urmă mergea ușor. Atâta era: o stavilă chinuitoarela început.Madam Capone îl privi acruși tăcu o clipă fără să răspundă. Plecă

ochiiși numără ultimii bani oamenilor cu ziuași așteptă ca ei să dea

bună-searași să plece. Apoi răspunse: — Nici ieri n-au fost mai puține, domnule Bedros. Le-ai număratdumneata la București greșit, sau ți le-or fi furat pe drum, îiștii câtsunt de hoți oamenii pe aici. Noi suntem oameni cinstițiși ce, cât erasă câștigăm de la dumneata? Ce,

945ne-mbogățeam cu două lăzi? Zău, îmi pare rău, un om tânăr cadumneata să zică așa ceva. Dacă zici dumneata că suntem hoți, lasăsă facă altul transportul,și lasă-ne în plata Domnului, că destul nechinuim cu sărăcia,și cu via astași cu frigurile… Tăcu, strânse buzele asupra glasului aspru ca lutul bătut de pejos. Bedros surâse cu gura roșieși dinții strălucitori. Stătea în umbră,dreptși cu pieptul boltit, iar lumina galbenă a felinarului îi aureamușchii de taur. Cu gura deschisă, se chinui o clipă, dureros,sugrumat, apoi deodată zise pe un ton firesc, fără umbră desupărare: — Lasă, doamnă, nu face nimic. De înșelat la numărătoare, nu m-am înșelat. Nu mă înșel niciodată. Pe drum cine să mi le fi furat?Stătea Ismail… ăsta… Soliman. De ce i-oi fi zicând mereu Ismail?Stătea Soliman cocoțat pe ele și le păzea. A-a-așa că aici la

dumneavoastră s-a greșit numărătoarea. Dar nu face nimic. Lenumăr eu de-acum înainte. A-asta-i tot. Ce să ne supărăm?



Și într-adevăr, vorbise fără necaz, filosofic. Era de la sine înțeles cănevasta administratorului pândea orice fărâmă, orice putea ciupi.Voiau oamenii să-și măreascăși ei capitalul, de… Două lăzi azi, douălăzi mâine, ba de la unul, ba de la altul,și nu numai așa, ci în felși

chip: astfel se adună capital. Zise: — Eu mă duc să mă spăl. Î-î-îmi dați p-ormă să mănâncși euceva?Cu tot atât de puțină supărare, femeia, zise: — Acum îți fac, domnule Bedros. Tânărul ieși pe ușeși se topi în întuneric. De afară se auzișiroindrobinetul pompei din curte și cum Bedros sufla împroșcând apa.

Lângă agentul sanitar stătea un om lat în spateși cu gâtul gros. Decum intrase Bedros, omul îl privi cu un fel de zâmbetșters, deplăcere, pe fața mare, pătrată, grea. Nu-și dezlipise ochii nicio clipă dela trupul acela cu mișcări alunecoaseși puternice ca ale pistoanelorde locomotivă,și de la

946

chipul neted măsliniu, cu ochi negri îngropați sus, numaidecât subsprâncene. Îl privise necontenit, cum se opreșteși se uită femeia pestradă, la un copil frumos.Când ieși Bedros, omul acesta se întoarse la agentul sanitar și

întrebă: — El eșoferul? — Da, el. Adică, al lui e camionul.Nevasta lui Capone zise: — Își închipuie că i-am dat ieri mai puțin deșaizeci de lăzi… Darsă spuieși domnul agent, că neștie, ce fel de oameni suntem noi.Șise uită la el, așteptând fără multă nădejde o încuviințare. Agentul însă tăcu, fără s-o privească. Femeia rămase o clipă așa,cu ochii la el, apoi îi întoarse la omul cel străin. Acesta avea o priviregalbenă-cafenie, nestrămutată, pe care femeia n-o putu îndura fărăsă coboare pleoapele. Ieși murmurând ceva despre mâncarea pe care

trebuia să i-o pregătească lui Bedros. Agentul sanitar, în crama pustie în care vegheau în întuneric, ca



niște urși, buțile pline, zise: — Pe dracu. Ba bine că nu i le-au furat. De când i-or fi făcând eifigura asta…

Și-și împinse pe ceafă pălăria. Zise iar:

— Dar nici Bedros nu e prost. El e băiat bun… cam încet în cap,dar e deștept, până la urmă te simte… E cinstit, dar prost nu e.Celălalt întrebă: — Ce face el? Duce marfă la București, la angrosiști? — La angrosiști, la detailiști,știu eu? N-am idee. — La urma urmei, treaba lui, nu-i așa? zise celălalt. — Da, tovarășe, vorba dumitale. Treaba lui.

Și înfundându-și pălăria pe loc, pe frunte, agentul sanitar ieși încurtea cramei, urmat de străin. Afară izbucniseră glasuri, râsete. Se zăreau oamenii prinpenumbra blândă a unei nopți limpeziși calde, în care nu se

947topise încă ultima vâlvoare a asfințituluiși parcă răspândea o

lumină nedeslușită însuși pământul, ce toată ziua supsese dogoareași acum radia molcom în întuneric. O trăsură din acelea mari pentrucâte zece persoane era oprită în curte, caii sforăiau în umbră, rochiide vară se mișcau încoloși încoace, albe. Noii-veniți, așezați la meselede sub nucul cel mare de deasupra râpei, ce da înspre lac, râdeautareși strigau: — Te-am găsit, derbedeule! Ne duci îndărăt cu rabla ta! — Mă, Bedros, ce tot faci tu? Ce tot umbliși nu stai cu noi, mă? Eși muieri, mă!

Și, pițigăiată, una din femei zise alintându-se plângăreț: — Du-ne cu mașina, Bedros, hai…Bedros înghițea mâncarea pe nerăsuflateși între îmbucături bea

bere, câte o sticlă deodată. Râse și se opinti, se căzni să-șistăpânească limba care-l îneca, apoi izbucni galant dar fără preamultă veselie:

— Pe-e-e domnișoare le iau… Dddacă mățin arcurile.Se sculă de la masăși se duse sprinten către mașină. În urmă-i



rămăsese încurcătura de glasuriși râsete. Unul din grup zicea: — Da mă, trăgeam la culoare și când colo mă trezesc cu doidecari, măi, când am o ghindă d-astea nu’ș’ ce m-apucă, mi setulbură mintea, nu mai pot să raționez, mă… tu-i mama mă-sii…

Străinulși agentul sanitar stăteau în picioare lângă mașină. Bedrosvenea către ei. Agentul zise: — Uite, Bedros, aici e tovarășul Trandafir, de la partid…Bedros îi întinse mâna omului cu ochii cenușiiși-l întrerupse pe

agent: — Șt-î-îștiu. Trandafir se miră:

— De undeștii, tovarășe Bedros? — Tot satulștie… Chestia cu Eftimie.

948 — Da, zise agentul. Ei, tovarășul Trandafir are nevoie să se-ntoarcă urgent, a venit cu mașina de la comitetul județean, dar acumn-o mai are la dispoziție. Ia-l dumneata, că tot ai drum.

Bedros se uită o clipă la Trandafir. Îl mai văzuse vreodată? Undenaiba? Nu. Nu-l văzuse. Sau poate… Omul îi surâdea. Bedros nu-irăspunse la surâs, ci întoarse capul spre grupul gălăgios de subnucul cel mare. Apoi zise: — Să mă gândesc, dacă am loc.

Și-i lăsă lângă mașină. Strigă: — Ismaile! A-ăsta, măi, Soliman! — Ha, zise liniștit Soliman. — A-a-adu frânghia să le legăm.Soliman aduse frânghia. Bedros, urcat în camion, începu să lege

muntele de lăzi cruciș și curmeziș, parcă ar fi fost un pachet. Trandafirși agentul sanitar se plimbau pe lângă mașină. Agentulmurmură: — Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. O să trebuiască să le ia pemuierile ăstora, că are interese cu ei, de… trăiește cu ei în Budești…

Trandafir îl privi cu un fel de nepăsare rece, apoi întrebă: — Da’ ce sunt ăștia?



— Băieți de negustori… Nu vezi ce brec auși ce cai?La portița grădinii neîngrijite, stăteau două din fetele negustorilor

din Budeștiși se uitau la coliba de scânduri văruite care se deslușeape sub pomi. O a treia veniși întrebă:

— Ce, încă n-a terminat? Ce dracu stă atâta? începură săchicotească ascuțit toate trei. Agentul le priviși mormăi pentru sine: — Must v-a trebuit, fire-ați ale dracului… Na-vă must. Bedrosterminase de legat lăzileși se gândise. Sări din camion, veni la cei desub nucși le spuse:

949

— Unu mai suportă arcurile, fraților. Numai o persoană mai potlua, e cineva cu care am vorbit înainte…Ceilalți izbucniră în protestări, dar nu le păsa prea mult. Îi cerură

lui Bedros să-i ia, mai mult din joacă, din răsfăț.Pe Bedros nu-l puteau opri, cum puteau opri brecul, ca să se

plimbe pe câmp perechi-perechi. — Hai, tovarășe. Mergem, zise Bedros.

Strânseră mâinile la toată lumea, trântiră ușile. Vuind subțire,motorul trase mașina pe pantă în sus! Crama, coroanele negre alenucilor, vila mare cât un castel, pustie, cu ferestrele pline deîntunericși singurătate rămaseră în urmă.Bedros conducea cu grijă, atent la gropile care se urmau regulat.

Cu o mână pe volan, căutațigăriși chibrituri, în haina agățată lângăel – căci el tot pe jumătate gol rămăsese. În mașină era acel miros alcamioanelor, piele, ulei, benzină și praf, și zgomotele mărunte,scârțâite, ale lemnărieiși metalului. — Bună mașină ai, tovarășe Bedros, zise Trandafir, cu ochii lașoseaua ce albea prin noapte către puzderia de lumini a Turtucaiei,pe celaltțărm al Dunării. Apoi întrebă: E a dumitale? — Mma-am împrumutat ca s-o cumpăr… și încă n-am plătit tot…Dar într-o lună-două m-am achitat, zise cu prudență Bedros, care seîmprumutase numai pentru primul camion, iar pe acesta îl

cumpărase cu bani gheață, de vreo doi ani. Ce avea nevoie săștie unnecunoscut cum o duce el cu câștigul?



Opri la o răscruce. Pe margineașoselei străjuia o stivă de lăzi destruguri. — A-asta-i altă vie, explică Bedros.Știu ei că trec în noaptea asta.

Și, coborând din mașină împreună cu Soliman, începu să încarce.

Trandafir se dădu josși elși le ajută. Ridica lăzile cu o ușurință care-luimi pe Bedros. Ca pe nimic le ridica,și repede de tot.

950Bedros se așeză gâfâind la volanși ambrelă. Vorbi curgător: — Nuștii cât muncesc eu, tovarășe… N-am dormit de două nopți…Am fost cu marfă la București, m-am întors aici, am trecut prin

Budești să las niște marfă de la București, am fost la Comana, m-amîntors aici, acum iară trec prin Budeștiși mă duc la București…Alaltăieri am fostși la Oltenița… Când stai așa cu ochii lașosea oreșiore, îți ard pleoapele,ți se face somnși tocmai atunci trebuie să bagimai bine de seamă. Atunciți se întâmplă întotdeauna ceva, iei unpom în spinare, sau vine un nebun cu alt camion de la vreocotitură… Bine căștiu eu fiecare groapă. Uite, să vezi când trecem de

Salcia, eși mai rău ca aici. Ca valurile mării e… Avea un ton plângător, ca un copil care a obosit. — Câștigi măcar cât îți trebuie? întrebă fără mlădiere în glasTrandafir. — Oricât aș câștiga,știi dumneata cât costă cauciucurile șibenzina,și uleiul,și câte o reparație… Ce crezi, câte cauciucuri amstricat ieri? Trei, tovarășe dragă. Trei, nou-nouțe…Spunea „tovarășe dragă” cu o moliciune negustorească,

neobișnuită, nepotrivită cu vorba aceasta. Trandafir clipi din ochișise strâmbă puțin. Nu se mai uita la Bedros cu atâta plăcere ca atuncicând acesta apăruse în umbra felinarului din cramă, uriaș, puternicca un taurși cu surâsul de copil pe fața netedă. Acuma și privirea și glasul lui Trandafir câștigaseră un fel denepăsare închisă în sine. Dar Bedros nu băga de seamă. Celălalt îlîntrebă într-un târziu, după ce tăcuseră mult timp:

— Dumneata ce ești, tovarășe Bedros? Ești grec? — Nnu, tovarășe dragă, zise Bedros gâtuit.



Trandafir care-l privea cu ochii săi cutezători, liniștiți, întoarsecapul spre fereastră, simțind că pe Bedros sunt gata să-l podideascălacrimile de efortul de a-și învinge gângăveala. — Eu sunt armean, tovarășe dragă…

951Și Bedros rămase o clipă mut, privindșoseaua orbitoare albă, sub

farurile mașinii. Apoi adăugă: — Bedros, înseamnă Petre, pe armenește. — Și de unde ești, tovarășe Bedros? — Din Bazargic…

(Era un copil cu ochi negriși cârlionți pe frunte, care umblascobindu-se în nas pe străzi, sub soarele apăsătorși în aerul prăfos,uscat, al zărilor pustii dobrogene. Orașul întreg era prăfosși uscat cao arie după treier, ca o stâncă de cretă pe coasta dealurilor depământ cafeniu. Străziși străzi de prăvălii cu un singur etaj, prăvăliipe colțuri, prăvălii înșirate de-a lungul ulițelor fierbințiși secate aleorașului scund. Prăvălii răcoroase, pline de umbră, de tăcere sau

vorbe potolite, taifasuri tainice la care ar putea să se puie la calenegoțuri de mărgăritare. Prăvălii îmbălsămate de cafea, nu crudă,verdeși tare, ci prăjită, uleioasă, grasă, sau râșnită, cu mireasma tareși îmbătătoare; darși năut cuminteși susan din acela care deschidepeșterile cu comori când știi să-i rostești numele; apoi alvițele,halvaleleși toate prăjiturile înecate în zeama de zahăr, semințele defloarea-soarelui sau de dovleac, sărate,și toate felurile de boabegustoase, prăjite sau nu, până la căpățânile de mac uscate cu creieriilor mărunți, zornăind în ele a somn. Prăvălii cu armeni, cu greci,turci, bulgari, români, lipoveni, toate sunt „un mic comerț”, cu unsingur catși o singură încăpere liniștită și îmbălsămată, cu țâriatârnați înșiraguriși uneori caracatițe uscate. Iar odăița din fund ajeraticului aproape stins – într-un vas de aramăși cafe călmacli fiartăîn nisip, odăița liniștiiși tăcerii celei mai mari, a vorbelor murmuraterarși cu înțelepciuneși lesne strecurate în vine de soarele aspru cu

vâlvoarea îmbolnăvitoare. Bazargic, cu gara undeva îndărătulprăvăliilor, cu țipătul prelung al locomotivei sub cerul albastru



arzător, locomotiva fierbinte de aburul dinăuntruși de focul miezuluivăzduhului. Bazargic în mijlocul podișului galbenși

952

pustiu. Bazargic centrul rețelei de autobuze prăfuiteși bătrâne,care scârțâie de-a lungul peisajelor pustii privite de pe miriști de cătreguzganii aurii cu un spic uitat în gheare, cu ochișorii lor, boabe depăcură. Autobuzele se opresc în mijlocul amiezii, între cer șipământul ars,și turciiși bulgarii se dau jos ca să-l privească peșofercum lipește cauciucuri sparteși le umflă, ceasuri întregi în călduranemișcată.)

— Părinții mei aveau un mic comerț – zise Bedros – dar tata amurit, pot să zic că nici nu l-am cunoscut,și mama a pierdut tot. M-adat la meserie de mic, la un atelier de reparații, să mă fac mecanic…(„Un mic comerț” liniștit, răcoros, de unde priveai pe ușa deschisă

strada albă, dogoarea zilei, câinii adormiți care clănțăneau dupămuște pe sub vreo scară. Tatăl lui Bedros avea o tichie neagră demătaseși avea prieteni cu bărbi cărunte, dar totul s-a risipit curând.

Mama lui Bedros era foarte frumoasă, măslinie, cu ochii ca noaptea,cu cearcăne vineteși gura roșie. Era grasă. Suferea de inimăși totușibea mereu cafea. De aceea ași murit curând,și micul Bedros n-a maiavut cui aduce bani.) — La paisprezece ani eu eram mecanicșișofer de tractor, ziseBedros, cu ochii pierduți peșoseaua luminată de lună. Gângăvealarămăsese doar o părere. Adăugă: Mă tocmeam pe la ferme.Știidumneata cum sunt în Dobrogea…(Lanurile nesfârșite și locomobila neagră, batozele, mulțimea de

oameniși căruțele mari cu câte trei cai.Știi dumneata cum suntfermele, în Dobrogea: mari, mari de tot, cu administrator;proprietarul, capitalistul,ședea la București. Bedros era un tinerelvoinic și frumos, uns până la coate cu sângele negru-cafeniu altractorului, sau cu mustăți de prafși sudoare, când stătuse la batozălângă duduitul, vânturareași vuietul motorului. Dormea lângă clăile

de fân, prinșuri, subșopronul tractorului.)



953 — Pe urmă am venit aici, mecanic pe tractoarele gheneralului carea avut moșie aici, tovarășe dragă… Din micile mele economii,și din cem-am împrumutat, uite, am cumpărat camionul ăsta…

(Micile lui economii. Zece ani de zile n-a cheltuit nimic, nu s-aîmbrăcat, nu și-a cumpărat nimic, n-a băut. Doar de mâncat amâncat cât cerea pieptul acela de taur. Capone îi împrumutase banicu camătă,și-l jupuise până la sânge. Îlștia cât poate munci. Trebuiasă plătească. Transporta marfă ziuași noaptea. Dormea două până lapatru ceasuriși pleca iar.) — Asta a fost viața mea. Am muncit mult. Bine că am putere…

Tăcură multă vreme. Erau departe, peșosea,și Ursa Mare se roteaîn jurul polului ceresc. Era o noapte limpede. Culcat sus pe lăzile destruguri, Soliman adormise. Trandafir îl întrebă pe Bedros: — Încă ești dator pe camion? Vorbea potolit în noaptea liniștităși curată, cași cum n-ar fi fostun străin, ci chiar Bedros, care ar fi vorbit cu sine însuși. Glasurile

lor se ridicau fără greutate deasupra murmurului înăbușitor almotorului. În împăcarea aceasta, Bedros se destinseseși vorbea fărăgreutate, fără chin. Minți cu ușurințăși seninătate. — Da… Unul din ăla cu brecul, mai are la mine bani… Și încăunul care nu era cu ei. — Ți i-au împrumutat cu dobândă mare?Bedros dădu din cap în semn că da. — Cât mai ai de muncit ca să te plătești? — Euștiu, tovarășe dragă? După cum mi-o mergeși mie. O lună…două luni… — Ca acum, ziși noapte?Cu ochii lașosea, Bedros dădu energic din cap, cu un fel de umbră

de deznădejde.

954

— Ziși noapte, tovarășe dragă. Altfel de ce trece timpul, creșteșidobânda…



Celălalt tăcu. Se uită la Bedros cu ochii săi liniștiți. Bedros nuobservă nimic. Trandafir vorbi: — Nu s-au purtat frumos cu dumneata. De ce să te chinuiască cape o vită de muncă?

Bedros nu zicea nimic. Celălalt urmă: — Tragi la jug pentru dobânzile lor, ai? Văd că forțezi arcurilecamionului, îl încarci… Pe dumneata la fel te forțezi, muncești zișinoapte… Să zicem că tețin balamalele.Bedros înghiți în sec, fără să-și dezlipească ochii de lașosea. Zise

gâfâit: — Re-re-zistăm noi, tovarășe dragă…

— Asta zicși eu… Dar prietenii ăia ai dumitale, negustorii dinBudești… Te jupoaie binișor, tovarășe Bedros. — Nnu sunt prietenii mei… Am avut nevoie de ei. Dar nu suntprieten cu ei… Mă cunosc de când eram mecanicul morii. Aveau și eimașini sau motocicleteși mă chemau: „Bedros, vino, te rog să-midregi aia. Bedros, vino să vezi ce e cu ailaltă…” La orice motor măpricep, mă-nțelegi? Așa m-au cunoscut ei. Dar nu suntem prieteni. Ei

sunt copii de oameni cu stare, n-au dormit sub batoză verile, sau labombă iarna… Ce să fac, dacă mă jupoaie? Aveam nevoie de bani, săcumpăr camionul ăsta. Ce, era să rămân mereu slugă cu leafă, cândla unul, când la altul? Vreau să fiu și eu de capul meu, tovarăședragă…Pipăi cu stânga în buzunarul hainei atârnate în cui, scoase o

basma mototolită, roșie,și-șișterse fruntea. Asudase de cât vorbiseșide atâtea gânduri deodată. Adăugă: — Prieteni… Ce prieteni? Eu sunt un șofer. Mecanic. Ei suntoameni cu stare. — Și nu-ți place să mai fi mecanic? — Ba da. Dar să nu fiu la stăpân, să-mi spuie: mă, eu te plătesc,faci ce zic eu! Să fiu mecanic la mine…

955

Trecu un timp de tăcere. Motorul cald sub picioarele lor, mormăianeîncetat, neobosit. Câmpiile străluceau sub lumina lunii, tăiate de



șanțurile negre, de copaci. Se ridicau pânze de ceață. Era răcoare.Trandafir oftă, apoi întrebă: — Și p-ormă, ce-o să faci?Bedros îl privi cu ochii pustii, uimiți:

— Cum p-ormă? — Da, p-ormă. După ce te achiți de datorie. O să faci bani. Bedrosse uita miratși neîncrezător la asfaltul luciu, negru, cu firișoare deaur în lumina farurilor. — N-o să faci bani? — Bbba da… — Și ce-o să faci cu ei?

Bedros tăcea. Întrebă apoi, încet, rostind deslușit cuvintele: — Ddde ce mă întrebi, tovarășe dragă? — Îți spun eu după aia, tovarășe Bedros. Zi ce-ai să faci cu banii?Bedros nu răspunse. — Ai să-ți cumperi o casă, în București?Bedros se uită la el cu ochii săi mari, negri, catifelați. Celălalt

urmă, potolit, frecându-și bărbia nerasă:

— Și p-ormă, ce-o să mai faci?Bedros zise: — A-a-a-am să-mi cumpăr un garaj.

Și se uită îngrijorat la omul de lângă el. Acesta zise: — Și p-ormă?Bedros se uită încruntat lașosea. Omul de lângă el zise: — Ai să aduni ban peste ban… Dar ce-o să faci cu ei? Bedrosdeschise gurași se zbătu o clipă să spună ceva, dar se răzgândișităcu. Celălalt zise, zâmbind rece: — Uite, așa aveam eu un vecin în mahala la noi. Când eram eucopil, era ca dumneata, tânărși voinic. A fostșofer, p-ormă a strânsbaniși a cumpărat o mașină. La patruzeci de ani era

956garagist. Era plin de bani. Era gros, butoi, nu altceva, roșu la față,

cu vinișoare pe sub ochiși pe nas. Beași arunca banii pe curve. Ce săfacăși el? Altceva n-avea ce face. A murit în patruzecișișase pe vară,



de dambla. Se umflase de beție, îl furau toți. Dar lui nici nu-i maipăsa. În tinerețea lui fusese mai voinic ca dumneata.Și era deștept,tovarășe Bedros. Dar dacă nu-l ajuta mintea mai departe? S-a văzutajuns. Ce s-a gândit? Ei, acuma nu mai am de făcut nimic.Și a

început să se plictisească, să bea. Era un om cu putere în el, nuglumă,și când n-a mai avut ce face cu ea, s-a curățat. Gata. Tăcu o clipă, trase din țigară. Își linse buzele cu vârful limbiișiscuipă un fir de tutun. Bedros conducea mașina, cu ochii lașosea,ținea buzele întredeschise, cu un aer nătâng. Pe lângă mașină treceauscârțâind în pasul adormit al cailor, convoaiele de căruțe. Ochii cailor,ai câinilor legați sub căruțe, sticleau o clipă verzi în lumina farurilor,

apoi se topeau în întuneric. În căruțe, la gura coviltirelor sau pedrum lângă cai, oamenii umblau cu pături în spinare ca niște momâinegre. Pieiră îndărăt în noapte.Omul cu ochii cenușii zise: — De fapt pot să spun căși-a făcut-o singur. S-a omorât singur cubăutura.Știa ce făcea, că nu era prost. Nu-i mai plăcea viața, de… Is-a făcut așa, inima i-a secat. Ce să mai facă? Să câștige bani? Când

câștigi bani, nu înseamnă că ai făcut ceva. Nu înseamnă că aimuncit, căți-a ieșit să zicem un motor din mână. Ei, ce mai, gata,omul. S-a isprăvit. Avea prea multă putere și se apucase de preapuțin lucru pentru atâta putere. Negustoria e pentru cine n-areputere. Nu era el de afacerist. El, săracul, ce s-o fi gândit? S-a gândit:ei, ce? Cum ar fi o fântână adâncă: mă dau cu capul în jos în ea.Cum ar veni să te culciși să dormi. Parcă e mare lucru? Ce să facă înviață? Să-l mai fure pe ăla, să-l mai păcălească pe ăllalt…Bedros zise:

957 — Eu nu fur pe nimeni. Nu înșel pe nimeni. — Ce, am zis eu de dumneata că furi? De el am zis.Și el începuseca dumneata, muncitor cinstit, abia ieșit din ucenicie… P-ormă, cândfaci avere, începi să păcălești lumea. Chiar dacă nu vrei, n-ai încotro.Și dacă ești obișnuit să muncești cinstit de copil, să umbli cu unmotor, atunci nu-ți priește,și te apuci de beție ca el… Altfel nu se



poate… Vezi, motorul e un lucru cinstit. Îl cunoști, îl pricepi, e-nregulă. Nu e negustorie, nu e cu păcăleală. Nu e hoție. Treceau pe lângă unșir de plopi luminați de globuri mari electrice,albeși nestrăvezii ca laptele. Apoi intrară pe lângă case, pe o stradă

pietruită cu piețe rotunde, de râu. Într-un fel de piață era o fântânăcu acoperiș și gratii de lemn. Bedros scoase o căldare din camion și-ltrezi pe Soliman. Băiatul se dădu josși veni clătinându-se de somn,se urcă pe o aripă. Se auzea uruind lanțul fântânii. Un câine lătrălung undeva, într-o curte cu castani. Nemișcat, Trandafir se uita laSoliman care-și încorda toate puterile, înjurând printre dinți, ca sădesfacă bușonul radiatorului. În sfârșit izbuti,și se feri în lături de

aburii de apă clocotită care țâșneau din radiator. Bedros aduse ogăleată cu apăși o turnă în radiator, apoi încă una și porniră iar.Soliman se urcă din mers, se încolăci pe lăzile de struguriși adormimai departe. Nici nu se trezise de tot. Se sfârșea noaptea. După otăcere îndelungată, Bedros zise: — Mie nici nu-mi place să beau… Vorbise cu o voceștearsă, ca de departe.

Trandafir clipi din ochi. Zise rece: — Nici măcar nu bei… Ce-ai să faci atunci?Bedros încercă să gâfâie o vorbă sau două, dar nu izbuti. Celălalt

zise: — Cu muierile cum stai?

958Bedros rămase neclintit. Părea că n-a auzit. Nu voia să răspundă.

Trandafir se uită plictisit pe fereastră, la câmpia întinsă, înecată înultimele umbre ale nopții. Zise: — Prieteni ai?Bedros se uită la el grav, cu ochii săi catifelați de vită blândă, apoi

începu să se gândească. Se gândi multă vreme. Apoi se întoarse iarcătre omul de lângă elși clătină din cap. Nu! N-avea nici prieteni.Celălalt oftă:

— Sigur că n-ai, dacă lucrezi singur… Cine nu lucrează cu alțiilaolaltă, n-are nici prieteni… și nici om întreg nu e… Nu merge, frate,



să trăiești singur… Să zicem căți-ai face prieteni printre negustoriiăia ai dumitale, din Budești. — Nu, zise Bedros. Nu! își taie gâtul unul altuia pentru o sută delei. Mie îmi su-su-sug sângeleși tot ei zic căși-au făcut pomană cu

mine. Așa în glumă, dar ei cred serios, că mi-au făcut un bine… Nu,n-am prieteni.Celălalt dădu din umeri, trase un fum din țigara sfârșităși azvârli

mucul peșosea. Zise: — Ca o cârtiță. Nu te supăra că-ți zic. Ai început o viață de cârtiță,tovarășe Bedros. Păcat de tine, omule, că ești de fapt muncitor,mecanic… Ca o cârtiță.

Și scuipă pe fereastră, mâhnit. Se răspândise peste ogoarele pustiipe care umblau fâșii subțiri de ceață, lumină pământie, cenușadinainte de zori. În ea începuse să se deslușească geamul pătat,murdar, care zăngănea mereu, zgâlțâit ușor. Iar fața lui Trandafirpărea îmbătrânită, mânjită de barba crescută peste noapte. Ochiigălbui, pătrunzători, limpezi, clipeau de oboseală între pleoapeleînroșite. Bedros se uită o clipă la el, apoi iarăși lașosea. Pe fața lui

Bedros, netedăși măslinie, nu se vedea nici oboseală, nici supărare,nici temere. Dar gâtul i se zbătea din când în cândși înghițea greu, însec. Pe omul acesta gros cu glasul potolit îl ura cu o ură care eraoglindirea spaimeiși a deznădejdii. Crescuse în el ca o floare neagră,plivităși udată

959cu grijă, cu statornicie, cu încăpățânare. Crescuse pe băligarul

putred al îndoielii, căci îndoiala era în Bedrosși putrezea încet, decum începuse el să intre într-o lume care nu era a lui.Știa în fundulsufletului că fusese o vită de muncă la stăpâniși că acum încerca săse strecoare printre ei; dar nu voise să se gândească la asta; totușiconștiința zăcea în fundul sufletuluiși răspândea împrejur putrezire.De aceea nu avea nici prietenie, nici dragoste, ci era singur. Avea în el, înăuntru, viermele acesta; nu găsea drumul către

oameni decât cu chiuși opintealăși suferință. Ca o cârtiță era. Era unneom.



Bedros luă piciorul de pe pedala de viteză și apăsă cu talpa pefrână. Se întoarse cu ochii fulgerând la omul de lângă el. Mașina seoprise pe șoseaua pustie cu asfaltul umed de rouă între șirurilenesfârșite de duziși motorul vibrași sfârâia potolit, iar de primprejur,

de prin sate tainiceși îndepărtate, de jur-împrejur, pe câmpie, lătraucâinii la stele, Bedros bolborosi înecat: — Dddă-te jos! Dddă-te jos! Jos! Ieși!Celălalt se uită la el cu ochii săi reciși limpeziși nu spuse nimic.

Bedros pipăia ca un apucat pe suprafața ușii, gâfâind: — Dă-dă-te jos! Jos!Când găsi clanța ușii, o apăsă și-l îmbrânci pe celălat afară.

Trandafir se împletici de-a-ndaratele pe asfaltulșoselei. Bedros coborîși-l apucă de piept: — Ddd- de ce mi-ai.. De ce? Spsspu-ne: de ce? Vorbea cu inima în gât, palid la față, rotindu-și ochii negri,scânteietori. Deodată ridică în aer pumnul bolovănos ca o măciucăși-l izbi pe celălalt peste gură. Trandafir căzu pe spate, peșosea, rămaseo clipă rezemat în cot, apoi se sculă în picioareși scuipă clăbuci de

sânge.Bedros rămăsese pe loc, tremurând, galben, cu ochii lucitori defurie. Trandafir îșișterse gura cu dosul mâinii, apoi

960se duse fără grabă drept la Bedros, îl luă de brațe, îl ridică în sus

și, icnind o dată, „Hî!”, îi făcu vânt prin aer. Bedros avea vreonouăzeciși ceva de kilograme, iar Trandafir zvârlise în viața lui mii desaci de o sută. Acuma se dezobișnuise, dar tulburarea îi dăduse la locvechile puteri. Bedros zbură de-a-ndaratelea prin aer,și căzu înșanțulșoselei, cu un bufnet înăbușit, greu. Trandafir răsuflă o datăadânc, ca să-și tragă sufletul,și spuse încet, cu ciudă: — Uite-al dracului, mă face să-miși ies din fire.Bedros se ridică anevoie (îl durea spinarea căci se izbise rău cu ea

de pământ)și se apropie. Trandafir îi spuse receși sec:

— Hai, măi tovarășe, suie-te-n mașină, că nu mai ajungem… Apoi îl privi de jos în sus (era mai scundși mai gros decât



Bedros)și mârâi la fel de rece: — Cu dumneata n-o să fie bine.Bedros se uită o clipă la el, apoi se duse îndărăt la mașină, greoi,

se așeză pe scara mașinii, își îngropă fața în palme și începu să

plângă. Plângea greu, chinuit, căci nu era copil, nu era ușor săplângă. În vârful camionului, Soliman se uita la ei cu ochiîmpăienjeniți de somn. Deodată pricepu că se petrece ceva, se sperie,sări în josși rămase să se uite de la unul la celălalt. Trandafir mai scuipă o dată sânge, apoi îșișterse gura cu mânecași-i spuse aspru, aproape răstit, lui Bedros: — Urcă-te în mașină!

Și întorcându-se la Soliman: — Suie-te îndărăt! Ce cauți aici?Soliman, văzând cu uimire că Bedros se urcă, ascultător, se sui în

urma celuilaltși camionul porni. T randafir zise grav: — Ce să-ți fac.Ți-ai început viața prost.Bedros oftă adânc. (Se potolise, dar era frânt, ar fi vrut să se culce

pe pământși să închidă ochii, fără să doarmă, desigur.

961Cine poate dormi când cade într-o prăpastie? Bedros se simțea ca

într-o cameră goală, văruită, curată, fără ușiși fără ferestre, cu olumină cenușie de dinainte de zori, închis pe vecie. Se sfârșise. Gata.Se întreba de ce maiține mâinile pe volan și picioarele pe pedalaacceleratoruluiși nu se topește, nu piere, sau nu cotește, cât mairepede, spre râpile mlăștinoase care se deschideau în dreaptașoselei,lucind ca oțelul în clipa luminii de cumpănă între noapteși zi.)Străinul scoase o batistă albastră din buzunar, îșișterse gurași

privi gânditor pata de sânge negru pe pânza albastră. Apoi seîntoarse către Bedros: — Și să nu-mi mai zici tovarășe dragă. Scurt: tovarășe. Ce-i aia,tovarășe dragă? Vorbești mieros, tovarășe Bedros, ca negustorii.

Bedros clipi din ochiși tăcu. Tăcură amândoi, multă vreme. Apoi, din senin, Trandafir începu să râdă încet. Râdea singur;



Bedros se întoarse iute să-l privească bănuitor;și văzu că Trandafirrâde galbenși trist. Bedros nu spuse nimic. Dar Trandafir murmură: — Acuma știu un’ te-am văzut întâi. Erea când am luat noiprefectura pe sus, în 45. Ereai pe un camion vechi, rablagit,și ai

adus tovarăși în piață cu camionul…Stătu un timp, apoi întrebă: — Ala tot pe datorie îl aveai? Te-mprumutaseși de la ăia dinBudești?Bedros nu spuse nimic. Se făcu palid, apoi roși. Trandafir îngână

lung: — Eheheei… Nu e bine. Nu e bine.

— Ce vrei dumneata să fac? întrebă întunecat și dușmănosBedros. — Ce pot eu să-ți spun? Ai afacerile dumitale, negustoriadumitale… ce mă potieu amesteca? zise Trandafir. Ce-am spus, amspus că te-am văzut tânăr,și om muncitor… dar ce vrei să

962

te-nvăț? Să te lași de negustorie? Să intri într-o uzină? N-o să telași, văd eu. Nu te lași…Și oftă. Nici nu se mai uita la Bedros. — După ce-am asudat sânge ca să am și eu o situație, să mă bagla fabrică? mormăi sumbru Bedros, cu o dușmănie îndărătnică. Trandafir dădu din umeri, fără să mai adauge o vorbă. Mașinaintră printre case scunde,țărănești, după care urmară cârciumioblonite, prăvălii, totul scund, jos, turtit pe câmpie. Felinareleelectrice luminau străzi pustii. — Aici poți să mă dai jos, zise Trandafir. M-ai dus cu camionul…dar nu-ți mulțămesc, frate-miu. Să trăiești.Coborî, trânti ușași porni pe trotuar, spătosși îndesatși cu mersul

legănat. Bedros ambreie motorulși porni mai departe. Îi era frig.Peste câteva minute, ieșise din orășelși gonea peșoseaua luminată destele, spre București

*



A doua zi dimineața, Bedros își lăsă camioneta într-un garaj, iar peSoliman adormit sub ea. El se duse la baia de aburiși la frizer, apoi,cu inima bătând, porni pe străzile cu prăvălii, cu trotuare forfotind delume, spre Piața Sfântu Gheorghe. Acolo, pe un colț, se deschidea ușa

prăvăliei domnului Isachie, „La Isachie, pânzeturi străine, stofe fine”.Pe trotuarședea oțigancă ghemuită cu fustele crețe, de un liliachiupalid, strânse sub ea,și fuma, cu un coș de flori dinainte. Florile eraucu petale curate, răcoroase, înrourate căci fuseseră stropite proaspăt:trandafiri roșiiși rozși galbeni, lalele violeteși galbeneși sângerii.Împrejur, trotuarul era presărat de mucuri dețigări, de ghemotoaceșipetice de hârtie, de scuipăturiși grămăjoare de gunoi. Oamenii

treceau grăbiți,țărani care păreau rătăciți într-o pădure, bucureșteniiuțiși cu ochii în patru, grăbiți dar gata să scape o glumă sau răstealăiritată, provinciali greoiși

963hotărâți, hoți de buzunare cu aerul de oameni care se plimbă fără

țintă, tineri, elevi, ucenici, ce răcneau veseliși se îmbrânceau ca să

dea unul cu celălalt peste trecători. Nimeni nu se uita la prăvăliadomnului Isachie; nimeni nu intra să cumpere stofe fine saupânzeturi străine. Iar dacă se încumeta cineva să intre, spunea bunăziua, se uita împrejur la rafturile goale, împodobite cu trei,și nu maimult de trei, suluri de stofă de proastă calitate, apoi ieșeau și seduceau mai departe, fără să se întrebe de ce era goală prăvăliaaceasta din plin centru al Bucureștiului comercial,și de ce negustorulnu da falimentși nu vindea magazinul.Bedros intră, fără să se aștepte s-o vadă pe Marcela. Când o văzu

într-un colț, inima începu să bată în pieptu-i masiv,și-și feri privireacare din prima clipă asupra Marcelei căzuse. Intră până-n mijloculmicului magazin cenușiuși pustiu,și salută cu un zâmbet strălucitorși o asemenea mândrie firească a capului purtat pe un gât de taur,încât orice femeie s-ar fi uitat la el cu interesși cu plăcere. DomnulIsachie, care stătea rezemat de niște rafturi goale, om cu hainele

curgând neglijent pe un trup prea slab, dădu din cap, mahmur;domnul Marcus, bătrânși înalt, seninși nepăsătorși plin de dispreț



față de întâmplările acestei lumi schimbătoare,și mai sărăcăciosdecât domnul Isachie, nici nu se clinti, se uita la perete, cu ochii săistinși. Un prieten al domnului Isachie, bărbat rasși blond, îl salutăbinevoitor pe Bedros. Toți trei stăteau aici la umbră, în magazinul

care mirosea a stofă, a praf, a vopsea veche, așoareci, în magazinul încare nu intra niciun client să cumpere stofe fine sau pânzeturistrăine, stăteau toți trei, față în față, fără să spuie un cuvânt,și fărăalt sunet, decât un clinchet mărunt, muzical, un sunet limpede șiplin, deosebit de plăcut. Acest zuruit mărunt venea din buzunarelecelor trei domni, care, din nervozitate, își jucau în buzunarnapoleonii.

În colțul ei, Marcela Isachie, cu părul vopsit blond și cu obrajiitrandafirii,și cu ochii de un cenușiu palid aproape alb,

964îmbrăcată într-o rochie subțire de mătase imprimată albă cu flori

mari albastre, stăteași părea că așteaptă pe cineva.Îndată după Bedros, intră un ins slab, cu nasul lungși subțire,

care spuse repede: — Isăchiță, dă-mi o sută șaizeci de călușei la două-nouă. Ampatruzeciși cinci de cocoșei la două-două, îi iei? — Să-i vedem. Să nu fie de Arad, zise domnul Isachie fără să semiște.Necunoscutul îl luă la o parte pe Marcus și vorbi cu el câtăva

vreme înșoaptă; Isachie intră în birou (o clipă se văzu peretele opus,mâncat de igrasie,și un birou jupuitși ciocnit, pătatși crestat), apoise întoarse de acolo cu două teancuri de bancnote și le înmânănecunoscutului. — Numără-le…Bedros se apropiase de Marcela: — Să… Să… Sărumâna, de… de… Dom… — Salutare, Bedros, zise fata pe un ton rece, aproapeștiințific, nulipsit de o oarecare bunăvoință nepăsătoare, abstractă. Ce mai e cu

tine pe-aici,țâncule? — A… a… am venit să vă văd… îngână Bedros, care se făcuse mai



palidși încăși mai frumos decât era de obicei.Ea însă îl privi fără să-l vadă; era atentă la ceva, la un gând sau o

simțire de-a ei. Ochii cenușii atât de deschiși, aveau luminile pupilelormici de tot;și fata îl privea pe Bedros cu o atenție încordată care nu i

se adresa lui. El crezu că într-adevăr la el se uita Marcela; râse fericitși sfiosși făcu o mare sforțare ca să spuie: — M-a… m-a… m-am gândit mu-mult la… la… dumneatale…Marcela îl bătu pe umăr cu un gest băiețesc, protector, cum ai bate

peșold sau pe gât un cal, animal mult mai mare decât tine, darnecuvântător, dintru început inferior. Telefonul sună. Marcela întinsemâna după receptor cu o iuțeală nervoasă, înfometată. Spuse, Alo”,

cu ochiiși mai albi, cu pupileleși mai

965mici, cu fațași mai încordată. Apoi chipul i se stinse,și-i întins cu

o mișcare indiferentă receptorul lui Isachie. Bedros se scotocea înbuzunar. Scoase un teanc gros de bancnote murdareși ferfenițite, pecare i le dădu lui Isachie în mână. Acesta își încheie convorbirea, apoi

îl întrebă pe Bedros: — Ce vrei? Tăiței sau poli?În limbajul traficanților clandestini de devize din anii aceia,și erau

nenumărați prin toate colțurile Pieții Sfântu Gheorghe, prinîmprejurimile băncilorși Bursei, „tăițeii” erau dolarii; Bedros nu voiatăitei, ci poli. — Co… co… cocoși, domnu Nelu, se rugă el.Isachie se uită iute la el, să vadă dacă auzise vorba lui despre cei

„de Arad,” poli falși făcuți la Arad prin 1930, 30și ceva. Bedros nuauzise; se uita la Marcela, care însă nu-i observa privirile negre,lichide, topite de dragoste; Marcela stătea cu ochii în golși încruntăușor din sprâncene. — Bine, să-ți dăm cocoși. Auzi, domnule, dă cocoșeii ăia încoa, îispuse el domnului cu nasul lungși subțire. Acesta se uitaseși el la Bedros, tot atât de fulgerător,și se lămurise

tot atât de repede. Isachie și cu omul cu nasul lung începură sănumere banii lui Bedrosși polii de aur. Bedros întrebă:



— De… domnișoară Marcela… ce faceți deseară?Se aplecase spre ea cu un aer stânjenitși galant. Marcela ridică

ochiiși-l aținti cu o privire albă. Apoi spuse cu glasșters: — Deseară am ceva de… am treabă.

— Dar mâine? întrebă Bedros.Marcela îngână: — Mâine… — A… adică mâ-âine seară, zise Bedros. — Poftim aici polii; face treizeciși unul de poli; mie-mi daișase,zise domnul Isachie, întinzându-i un săculeț pe care-l făcu să zornăiemuzical. Numără-i.

966Bedros luă sacul: — Zău, du… du… dhuduiemha… — Mâine-seară cheamă-mă la telefon, zise Marcelași-i zâmbi receși cu o oarecare dușmănie, care pe Bedros îl îngrijoră cumplit, astfelcă nu fu atent la polii de aur din care mulți aveau sunetul mortși

culoarea stinsă a celor falși.Și de bună seamă falși chiarși erau.Omul cu nasul subțire plecă.Un alt musafir intră,și se închise cu Isachie în birou. Doi

provinciali intrară, se uitară împrejurși ieșiră fără un cuvânt. Bedrosvârâse în buzunar săculețul cu napoleoni,și voia să-i mai spuie cevaMarcelei. Îi era frică să n-o fi jignit, să nu fi greșit cu ceva; Marcelaera o ființă atât de delicată, încât nu știa cum să umble cu ea maibinișor, să n-o depărteze de el, grosolanși neștiutor cum era.Dar Marcela vorbea la telefon cu un glas sec, încordat,și cu totul

lipsit de delicatețe. — Domnul Tecuceanu? Nu e? Dar când vine?Fără să mulțumească, fără să spună bună-ziua închise telefonulși

făcu alt număr.Și acolo îl căută tot pe domnul Tecuceanu. Apoi la unal treileași al patrulea. Nu era de găsit nicăieri. O dată, la o întrebarea celor de la celălalt capăt al firului, răspunse: „O cunoștință”,

altădată „O prietenă”. Isachie, ieșit din birou, o privea pe furiș,îngrijorat. Bedros nu înțelegea. Suferea că nu înțelege, că e atât de



departe de Marcelași de lumea ei. Îi oferi polii lui Isachie: — Vi-i dau dumneavoastră cu unu la sută pe lună, ca pe ăilalți…că eu momentan n-am ce face cu ei.Nuștia alt fel de-a i se vârî sub piele lui Isachie. Nuștia alt fel de-a

se apropia de Marcela. Să-l vază Isachie plin de bani; să aibă nevoiede el, Bedros, adică de banii lui.Pe când Isachie, mulțumit, îi făcea chitanța care nu putea să le

slujească decât lor amândurora, pentru bună-știință, căci

967în fața legii n-ar fi fost decât un obiect al delictului, Marcela ieși

repede cu rochia largă cu multe falduri fluturând după ea. Sehotărâseși ieșise atât de brusc, încât Bedros nici nu mai apucă să-șiîntrerupă discuția cu Isachie,și cu atât mai puțin să se ia dupăMarcela. Rămase tristși cu sufletul pustiu, să facă socoteli cuIsachie. Pe drum îndărăt, văzu tot în piață firma „Marelui Magazin defierărieși lăcătușerie I. Tecuceanu”, unul din cele trei sau patru maimari din București.Și se gândi că Marcela are de-a face, nuștiu dacă

din interes sau dragoste, cu un om mult, mult mai bogat decât el,Bedros. Strânse din măsele și i se încordară mușchii umerilor; sesimțea în stare să ridice un camion cu spinarea, în loc de cric.Șitotuși, degeaba. Puterea lui era degeaba. Nu avea. Nu putea avea încăzece sau douăzeci de ani, atâția bani ca domnul Tecuceanu. Poateniciodată nu va putea avea.Și cine-o fi? O fi un om bătrân, sau untânăr, moștenitorul căruia-i picase averea în poală? Bedros, asudândde frică, de gelozieși de invidie, intră în magazinul de fierărie, larg, cugeamuri mariși suteși mii de piese cenușii, unelte, scule,șuruburi,lanțuri, broaște, chei, mufe,țevi, care făceau ca întreaga încăpere săpară de fier. Vânzătorii se uitară la el cu mirareși-i spuseră că domnI. Tecuceanu a fost, dar a plecat; dacă Bedros vrea, să vorbească cu…Bedros nu voia; voia să știe dacă Tecuceanu avea vreun fiu.

Vânzătorul se uită cu ochi mari la el; îi spuse totuși că n-are, sau căo fi având, mici…

— Dar ce etate are? întrebă Bedros, cu sudoarea curgându-i peșira spinării.



— Are vreo patruzeciși cinci de ani… dar de ce vrei dumneata săștii? Domnu’ Năică, e aici un domn care vrea să…Bedros nu mai ascultă, ci fugi afară. Gonind cu camionul pe

Șoseaua Alexandriei, își spunea că poate e alt Tecuceanu. Dar în

noaptea aceea nu putu să doarmă. În curtea fostului conac algeneralului Vorvoreanu, în partea care slujea de cramăși de

968locuință lui Capone, culcat lângă camion pe niște paie pe care

întinsese o pătură, stăteași asculta zumzetul mărunt alțânțarilorșicum freamătă salcâmii într-un vânt ușor,și număra stelele pe cerul

puzderie de lumini tremurătoare. O umbră se apropie de el târșind pepământ ceva ce nu erau tălpi goale: Capone, în papuci de pâslă, înizmeneși cămașă.Șopti: — Bedros!Iar pe când Bedros se lupta cu gângăveala, se aplecăși se lăsă pe

vine lângă el, îi trosniră genunchii. — Dormi, bă? întrebă Capone înșoaptă.

— Nu. — Nici eu nu pot să dorm… Mi-au trecut frigurile, dar nu știucum, parcă în casă nu e destul aer. Ia zi, mă: pe la Isachie fuseși?Bedros dădu din cap. — Cum merge piața? — Ddouă-nnouă… ddouă-ddouă… Do-o-ouă-nouă sunt caii, suflăBedros gâtuit. („Caii” erau suveranii de aur bătuți în Marea Britaniepână prin 1920.) Capone rămase o clipă mut; Bedros îl vedea negrucu spatele la cer; capulțuguiatși urechile mariși clăpăuge ale luiCapone luau o parte din constelația Lebedei. — Iar au început să urce? murmură dezolat Capone. Ce mă-sa-icu ele? Ascultă-mă pe mine, măi puiule: dacă poți, cumpără medalii.La cântar tot atâta face, numaișmecherii de misiți le scad prețulexpre… înțelegi? Ei le adună pentru ei, la preț mic… Măi puiule, nu telua după misiți; nu te uita în gura lui Isachie, el te-nvață să iei caiși

cocoșei,știu eu; tu nu fi prost: ia medalii. Isachie e băiat bun, dar egangster; n-ai ce bază să pui în el…



Bedros nu asculta. Se uita la urechile lui Capone,și la steauasclipitoare din capul Lebedei,și se gândea la domnișoara MarcelaIsachie.

969 A doua zi, veni iar în București cu marfăși în loc să se odihnească,să doarmă, se duse la Isachie fără să aibă niciun pretext. Se gândisecă dacă Isachie se miră, o să-i spună: „Ași vrea să vând cocoșeiși săcumpăr tot pe suma aia medalii”.Dar Isachie nu era la magazin. Era domnul Marcus, mereu în

picioare, cu ochii în gol,și zornăind în buzunare câțiva napoleoni de

aur,și prietenul cel grasși blond, asociatul domnului Isachie (Marcusnu era decât trepăduș). Asociatul îi spuse lui Bedros: — Nu, domnu’ Bedros; Isăchiță, săracu, nu-i aici. E acasă. Are onenorocire în familie, săracul. — Dha ce ss… ce ss… s-a în-în-în…? gâfâi Bedros, cu inimabătând. — S-a sinucis fiică-sa az’noapte. A înghițit Somnalin sau nu știu

ce, un tub, două… Au dus-o la spital, pe moarte. — A… a… murit? întrebă Bedros, galben, simțind că leșină. — Nu… da’ nu seștie dacă scapă. Tot pe moarte e… — La care spital? întrebă Bedros. — Nuștiu… Treci pe la Isăchițăși mai veziși dumneata ce mai e…Au scos telefonul din priză, așa că nu maiștiu vești, dar dumneatatelefonează-mi de acolo, dacă te duci…Bedros ajunse în neștire la Isachie acasă. Acesta locuia într-un

bloc cu miros de bucătărie, într-un apartament de două camere. Aveabani, dar vânduse un apartament mare ca să se mute în acesta: de cesă bată la ochi? Tablouri proaste pe pereți (o felie de pepene verde, unbuchet de liliac albși violet, oțigancă cu un sân afară din cămașă, unovrei bătrân) se învecinau cu o vitrină Ludovic al XVI-lea falsă, încare erau bibelouriși câteva pahare de cristal; covorul de pe jos erapersan fals, mobila dată cu lac negru, lămpile nichelateși cu globuri

de sticlă lăptoasă,și fotografii în rame de stofă cu motive naționaleînfățișau familia Isachie. Bedros fu primit aici de



970doamna Isachie, cu ochii roșii, lividă, umflată de plâns,și femeia îi

spuse:

— O să scape, domnule dragă. Doctorii zic c-o să scape. Acuma,ți-l trimit pedumnealui.

Și trecu în grabă dincolo, închizând în urmă-i o ușă cu geamurilejivrate, un glazvand cum se află în mii de apartamente bucureștene,vopsită albși care lasă să treacă pe dedesubt curent de aer receșiglasuri întărâtate. Unul era al lui Isachie, plângăreț, enervat,desperatși obraznic:

— Pardon, coane Nicule; dumneatale îmi nenorocești copilul,și peurmă nici nu catadicsești să te duci la spital, după ce distrugi ofamilie, coane,și calci pe noi ca pe niște cârpe, fără să te gândești cănoi n-am fost niciodată în așa o considerație cum ne-ai pusdumneatale fără nici să-ți pese. — Și ce vrei dumneata să fac? întrebă un glas secși răstit. Spunece vrei, nu maiține aici cuvântări!

— Ce vreau eu? Nu vreau nimic… Vreau să morși să-mi moarășifata,și să nu mai ai dumneatale bătaie de cap. Ce-ți pasă? Avere ai,bani în străinătate ai, că eu ți-am făcut transferul prin domnulLascari de la „Europa”; femei ai, tânăr ești, ce-ți pasă. Distrugi ofamilie, omori un suflet. — Iar începi, domnule? exclamă celălalt, plictisitși iritat. Spune-mi ce vrei să fac. Nu sunt un om fără suflet; dumneata ai scos astanu știu de unde. Fac ce dorești. Uite, îți pun la dispoziție pentruMarcela, ca s-o îngrijiți, o sută de napoleoni. Poftim.Urmă un timp de tăcere, în care nu se auzi decât clinchetul

muzical al banilor de aur pe care-i numărau cei doi. Apoiconvorbitorul lui Isachie spuse că pleacă. — Dar cu noi ce faci, coane Nicule? întrebă cu glas gâtuitși înecatdoamna Isachie. — Cum, ce fac, cucoană? Ce să fac?

971



— Cu fata mea, cu copilul meu, ce faci? întrebă femeiași izbucniîn hohote de plâns.Domnul Isachie zise, certăreț și jalnic. — Ce faci cu fericirea noastră, coane Nicule?

— Phii! Dar ce oameni suntețiși dumneavoastră? Nu v-am spus căfac ce-mi cereți? Ce vreți de la mine? — Ai nenorocit-o pe fată, ia-o de nevastă! exclamă cu patimăIsachie.Urmă o tăcere. Apoi glasul celuilalt, schimbat – scăzut,și mai sec,

și mai scurt – rosti: — Întâi că n-am silit-o să facă nimic,și nu i-am cerut nimic. Mă

plimbam acuma doi ani cu mașina lașosea, am văzut-o pe trotuar,am oprit lângă eași am deschis ușa: „Duduiță, nu faceți o plimbare?”Ea s-a urcat imediat în mașină,și de-acolo vine toată istoria. Eu amnenorocit-o! I-am promis ceva? I-am spus c-o iau de nevastă, sauceva? Nimic. Știa că sunt om însurat, cu familie… Știți șidumneavoastră. Ce vreți? Să divorțez, să-mi las copiiiși s-o iau pe ea?Singuri vă dați seama că nu se poate. Așa că, ce să mai vorbim? Mă

duc, am o întâlnire cu un asociat. La revedere. Dacă aveți nevoie deceva, îmi telefonați,și fac orice pentru dumneavoastră: nu sunt omfără suflet; îmi pare foarte rău ce-a făcut Marceluș: a fost o copilăriedin partea ei… La revedere…Ușa se deschiseși prin fața lui Bedros, care se rezemase de perete,

galben și scăldat în sudori, trecu un domn de statură mijlocie,îmbrăcat într-un costum de flanel bej; era slăbuț, uscățiv, cu fălcipătrateși osoaseși cu părul rărit în creștetul capului. Ochii mici,apropiați de nas, iscoditori, îl măsurară o clipă pe Bedros, apoidomnul trecu spre antreu și dispăru cu Isachie după el, care-ispunea: — Coane Nicule… domnu’ Tecuceanu… pentru Dumnezeu…

972Bedros tremura. Pe omul acesta, el, Bedros, l-ar fi putut sugruma

cu o singură mână. Cu un pumn, i-ar fi sfărâmatțeasta, i-ar fi ruptșira spinării.



Doamna Isachie se ivi în ușa glazvanduluiși rămase cu guracăscată: — Vai, am uitat! Doamne iartă-mă, m-am prostit!Se duse să-l cheme pe Isachie, care vorbea învălmășit, insistent, cu

Tecuceanu; acesta însă ieși în grabă. Isachie se întoarse în casă,încovoiat, cu fața lăsată, prăbușită, cu gura întredeschisă. Îl întrebăpe Bedros, mașinal, dacă-l poate servi cu ceva. — Nu te supăra, dar veziși dumneata că am avut o nenorocire. — De… de… domnu’ Isachie. Eu… eu… e… e… eu…Gâfâi un minut până-și veni în fire. Sudoarea-i curgea pe frunte,și

ochii-i erau blânziși rugători, ca ai unui animal.

— Vă… a… ro-ro-rogsă mi-o da… a… ați pe Ma… pe Ma…Încă un minut trecu până-i putu face pe soții Isachie să înțeleagăcă o cerea pe Marcela în căsătorie. Oamenii se priviră, apoi Isachie îirăspunse: — Să ne mai gândim. Să mai vedem.

Și, după ce Bedros, sleit de emoție, plecă spre spitalul unde erainternată Marcela, doamna Isachie întrebă:

— Ce e ăsta? Camionagiu? Are el nas?… — E putred de bani armeanul… muncește ziși noapte,și adună…e băiat de viitor, zise Isachie. Dar mai trebuie încercat cu gangsterulde Tecuceanu. Dacă nu-l putem sili, mai vedem noi… Nu e rău săaibă Marcela pretendenți.Dar Marcela nu mai avu pretendenți. Tinerii negustori, afaceriști,

misiți, avocăței, inginerași, care o-nconjuraseră până atunci, n-o maicereau în căsătorie.Știrea că trăise atâta vreme cu Tecuceanu și căacesta nu putuse fi în niciun chip silit s-o ia, umpluse de dispreț penegustoresele bătrâne, pe cucoaneleși

973semicucoanele proprietare de magazine și case de închiriat, ale

căror fii erau pretendenții Marcelei. Astfel că pesteșase luni, Marcela,palidă, cu cute subțiri pe lângă gură, cu ochii stinși, în rochie de

mătase albă, cu cunună de lămâiță și beteală pe cap, alături deBedros în haine negre cu guler moaleși cravată cu un nod foarte mic,



Bedros palid, frumos ca un zeu antic,și mut de fericire, străbăturăBucureștiul într-un taxi cu lumânări groase, albe, legate la ușiși cughirlande de floriși de hârtie la ferestre. La biserică, un singurmoment mai neplăcut fu acela când Bedros spuse „da” opintindu-se

timp de o jumătate de minut. Cineva pufni în râs în biserică. Marcelase făcu albăși-l fulgeră pe Bedros cu ochii ei cenușii-albicioși; el se-ngălbeniși începu să asude; apoi, la masa de nuntă, tăcu tot timpul. Asta se întâmpla în iarnă. Anul următor, primăvara, într-o zi cândBedros gonea cu unul din camioane (își mai cumpărase unul) peșoseaua București-Alexandria, Marcela, în halatși papuci, cu unghiilede la mâiniși de la picioare date cu lac roșu, se uită pe fereastră.

Afară era soare, înfloreau copacii de pe stradă, se auzeau țipete decopii ce se jucau pe trotuar. Marcela deschise dulapul în stil modern,cu mânerul de oțel cromat,și se uită la rochiile de primăvară pe careși le făcuse luna asta. Voia să iasă la plimbare. Dar se plictiseasingură. Luă telefonulși făcu un număr, pe careștia în sinea ei demultă vreme că-l va chema. Cu vinele înghețate în trup, spuse: — Alo? Cu domnul Tecuceanu.

— Cine întreabă, vă rog? — O prietenă.Peste o clipă, îl auzi pe Tecuceanu la aparat. — Alo, Nicule… nu mi-ai uitat vocea? — Cine e? întrebă Tecuceanu,șovăitor. — Marceluș… M-ai uitat de parc-aș fi murit. — Nu, nu te-am uitat deloc! exclamă Tecuceanu.Marcela se cutremură de un fior,și tăcu o clipă.

974 — Alo! Alo! Marceluș! — Da, Nicule… Ascultă, vreau să mă plimbși n-am cu cine… Maiai mașina? — O mai am, cum să nu… De unde să vin să te iau? — Știi tu… laȘosea, lângă castanul ăla…

— Știu, cum să nuștiu… Când? — Peste o jumătate de oră!



— Peste o jumătate de oră, te aștept acolo. Mi-e dor de tine! — Aiurea! N-aș crede, râse Marcela, cu glasul schimbat, din gâtși dinpiept, ca un gângurit de pasăre. — Ai să vezi! mai spuse Tecuceanu. Ea râse numai în receptor, cât

putu ea mai ațâțător, apoi închise telefonulși începu să se îmbrace,cântând o melodie de jaz.



Partea a IV-a – NopPartea a IV-a – Nopțțile din iunieile din iunie[384]

Prefață

[385]

Colectivizarea agriculturii române a ruinat România, precumcolectivizarea agriculturii ruse a ruinat Rusia. MihailȘolohov a scrisfoarte reușite romane mincinoase despre măcelărirea a mii de cazacide la Don și colectivizarea agriculturii ruse, ucrainene, siberieneșicentral-asiatice. Azi la Moscova se înalță Insitutul sau Academia deLiteratură „MihailȘolohov”. Eu am scris o nuvelă conținând unadevăr:țăranul careși-a arat recolta. L-am văzut arestat, distrus; l-am întrebat pe subofițerul de „miliție” (minciună! Poliție era,și cepoliție!) dacă omul va fi bătut. „A> ce! N-avem noi nevoie! îmirăspunse acela, dând a înțelege că aveau ei metodele lor.Iertați-mă! Am purtat în mine căința și deznădejdea vreme de

câteva zeci de ani. Agricultura românească e de atunci la pământ,dar nimeni nu e urmărit, pedepsit, nicio carte de istorie nu acuzășinu condamnă bestialitatea și ticăloșia marxist-leninistă rusă.Șiniciunul din vionvații de acum cincizeci de ani, dintre Ungaria șiVladivostok, nu e pedepsit, dacă mai trăiește, nu e hulit, nici el, nici

numele și amintirea luiși „Slava, Slava nașego pisateli MihailaȘolohova, Slava!”1997Petru Dumitriu



Nu trecuse mult de la întâmplarea cu Godeași cu Eftimieși auînceput să vorbească toți de gospodărie colectivă, de colhoz, delucruri de acestea. Vorbeau de luni de zile numai de asta. De luni de

zile, se gândeau numai la asta. Până în vară – în vara lui 1949, priniunie. Atunci a început. Într-o zi, după-amiază.În după-amiaza aceea, sfărâmau cu sapa bulgării de pământși

adunauțărâna lângă tulpinile porumbului, toți trei: bătrânulși cei doifii. Bătrânul Saizu era un om îndesat, îmbrăcat într-o cămașă groasăși lungă de cânepă, deschisă pe pieptul păros, încărunțit, ars desoare. Fața lui Saizu, de asemeni arsăși tăbăcită de arșița veriiși

viscolul multor ierni, era împâslită de barbă căruntă, pe tot obrazulaproape până-n ochii mici, clipiți, cu pleoapele încrețite. Mâinile îierau groase, cu încheieturi noduroase, dar pielea de pe ele se subțiași se ofilea de bătrânețe, pe braț în jos, pe dosul mâinilor. Numai încămașa cea lungă de cânepă albă, acuma cenușie de praf, cu opălărie de paie cu margini strâmte, mototolită pe cap, cu picioarelegoale, scorțoase dețărânăși ieșindu-i din izmenele largi de cânepă,

bătrânul Saizu își prășea porumbul. Strângea din buzele aspreși i sebrăzda drept,țeapăn, fața pe lângă gură; mâinile încă puternice,strângeau coada lucie a sapeiși fierul cam tocit aduna mereu fărâmedețărână, cu multă, cu nesfârșită răbdare, pe rădăcinile porumbului,între care

978șerpuiau vrejuri frunzoase de bostani. Morocănos și aspru,

bătrânul Saizu își prășea porumbul, fără să schimbe o vorbă cufeciorii săi, sau măcar să ridice ochii să-i privească.Ei munceau mai încolo, pe aceste pogoane puține, înconjurate de

câmpieși zări. Unul mai spre dreapta, Savu, celălalt înainte, spreșosea. Hainele lor rupteși vechi, decolorate de soareși dețărâna careplutea în aer deasupra câmpiei, îi făceau să semene a sperietori depăsări. Cam aplecați din umeri, cu aceeași mișcare necontenită,

statornică, loveau cu sapa pământul sfărâmatși grăunțos, uscat desoare și de aceea cenușiu, dar care la cea dintâi ploaie avea să



strălucească, gras, negru-vânăt.Savu, cel mai mare, era mai vânjos ca tată-său, cu umeri rotunziși

gâtul gros. Erași mai negru decât bătrânul; părul îi era lucios, guragroasăși ochii întunecați; la unul avea ceva la pleoapa de jos, care era

trasă astfel încât se vedea sub globul ochiului o bucățică de carneroșie, umedă. Savu păreași într-adevăr era mereu mânios; dar nu dinpricina acestui ochi holbat fără voieși roșu, ci dintr-o mânie maiadâncă, îndreptată împotriva cuiva anume. Iar necazul acesta care-iînnegrea fața, era uimitor de nepotrivit cu răbdarea, aproapeblândețea, cu care făcea statornic, mușuroi după mușuroi, cuiburi depământ la piciorul tulpinilor de porumb.

Celălalt fiu, Avram, era mai tânărși mai subțire, cu fața liniștitășicu privirea încețoșată, ca a unui om cu un gând care-l duce departede acest ogor pe care porumbul își încovoia până la genunchii omuluiiataganele verzi ce se scuturau toate către aceeași parte a zării,șifluturau în vânt.Împrejur erau oameni risipiți pe ogoare, pete albe de veșminte

arătau femei ce pliveau prin grâul verde cu ape albastreși străluciri

umede. Iar deasupra zăreau nori de marmură, munți, prăpăstii,cetăți, bisericiși turnuri atârnate în cerul albastru, sau cirezi deanimale puternice culcate sus de tot deasupra zării.

979Umbrele adânci ale norilor, vântul răcoros și neîncetat bătând

dinspre Dunăre, îl făcură pe bătrânul Saizu să ridice în sfârșit ochii –nu cumva are să vie iarăși ploaia? Fusese o zi rece, o lună ploioasă, ovară umedă. De peste Dunăre bătea vântul friguros ca în martie, deșise apropia miezul verii pe câmpia care scădea spre apă în trepte largi,mărginite cu plopiși sălcii.Saizu își privi în sfârșit feciorii,și în ochi îi urcă o mulțumire

mahmură. Savu se uita cu ură la Avram, care, fără să-și dea seama,cercetașoseaua pustie. Stăteau amândoi neclintiți, cu sapele uitate înmâini. Savu își înfigea privirile în spinarea lui Avram, apoi se întorcea

din când în când pentru o clipă să cercetezeși el zarea dincotro veneașiragul de plopi alșoselei. Acum Saizu nu zărea decât spinările celor



doi fii ai săi, dar deși nu le vedea fețele,știa că ele cuprind așteptare,mai întâi de toate așteptare, iar la Savuși alte lucruri, din acelea pecare omul le ascunde. Mormăi printre dinți cu ciudă: — Așteptați… așteptați… omorâre-v-ați, spurcaților.

Ochii lui se întâlniră cu ai lui Savu, plini de mânie. Savu se uită lael, cu pleoapa lui sângerie. Saizu începu să dea cu sapa de zor,mestecând din gingiile ce începeau să-și piardă dinții. Nu putea răbdaprivirea lui Savu. Acesta se plecă și el asupra mușuroaielor depământși le spori cu sapa, răbdător, cu mișcări aproape blânde. Avram, subțire, rezemat în sapă, se mai uită în zare, neștiutor detot ce se petrecuse îndărătul său – de fapt, nu se petrecuse nimic. Se

mai uita, așteptând. Apoi, iarăși apucă sapa în mâiniși se aplecăși elasupra pământului.

*Odor era un fecior cu fața lată, cu un fel de zâmbet încrezător,

prostesc, al buzelor groase care-i dădeau un aer copilăros. Umbla pelângă cal, printreșiragurile de porumb. Fața îi era pustie de orice

înțeles,și acoperită cu masca acelui surâs

980mulțumit, liniștitși cam naiv. Înăuntrul său se încordau gânduri

subțiri ca niște ace,și întocmai ca niște ace înghițite îi sfâșiaulăuntrul. Umbla pe lângă calul gras, cu pielea lustruită ce tremura învântul prea răcoros al acestei după-amiezi. Auzea cum suflă calulși-isimțea răsuflarea caldă uneori pe braț. Calul trăgea bine prășitoareaprintreșiragurile de porumb cărora le îngropa piciorul în pământbun, gras. Îndărăt, la prăsitoare, umbla socrul lui Odor, Vaccinătorul,pătrat, cu capul gros, rotundși tuns scurt sub pălăria de paie. Odorîși înfundă pe ceafă capela soldățească.Știa prea bine cum umblăsocru-său, cu genunchii în afară, crăcănat, clătinându-se din umeripeste brâul lat ce-i cuprindea pântecele. Odor se strâmbă și sescutură, înjurându-l în gând cu amărăciune și oftând. Scuipă cu

greață; greață de sine, de socru-său, de toată lumra. CăciVaccinătorului îi mergea prost, îi rămăsese prea larg chimirulși acum



umbla el după prăsitoare, în loc să tocmească om cu simbrieși el săumble cu negustoriile lui, cu mâinile în brâu, la oraș, la Dunăre, cape vremea milioanelor. Odor se încruntăși arse cu sfârcul biciului.Dindărăt veni glasul Vaccinătorului:

— Lasă-l, mă, că trage bine…Pânăși glasul era cam moale, cam lăbărțat. De cum se terminase

vremea milioanelor, Vaccinătorul se schimbase mult. Nu mai eraomul dinainte. Căzuse bolnav greu după schimbarea banilor,și parcăi se tăiase puterea. — Bă! Dai în porumb! Ce, a intrat dracu-n tine? Dormi?Glasul îl plesni pe neașteptate, nemilos, dușmănos, poruncitor,

trezindu-l din gânduri. Lui Odor i se înroșiră urechile. Împinse calulîn brazdăși înaintă. Scuipă iarăși, cu ciudă otrăvită. Tocmai când săzicăși el că i s-a muiat ceafa bătrânului, Vaccinătorul i s-ași arătatstăpân…Lângă pogonul acesta de porumb, cânepa stătea în soare, se umfla

parcă în lumină; suprafața lanului era mai întunecată,

981dar frunzele de dedesubt străluceau de un verde puternic, viu,străveziu ca o apă străpunsă de lumină, o apă de iezer plină destrăluciriși de umbre fugare.Iar dincolo de verdeața orbitoare a câmpiei care tremurași fremăta

în vânt, mai era un pogon de porumb pe care-l prășea Mihăilă,argatul. Mihăilă era un om tânăr, negru de tot, cu fața aspră, mereucu gura întredeschisă, sau cu ochiițintă la ceva, cu mare luare-aminte, astfel că părea fără gânduri ale lui. Era zdravăn, în niștepantaloni militari vechi de vreo zece ani, strânși cu curea pestemijlocul subțireși cărora le atârnau sforile la glezne,și cu un vestonde ofițer, vechiși elși fără galoane, pe care acum îl lăsase în capullocului. Odor îl auzea pe bătrânul Vaccinătorul mormănind: — Nu te grăbești, grăbi-te-ar moartea, nu vrei să te grăbești…Odorștia că bătrânul vorbește de Mihăilă, argatul. Alene, se uită

peste umăr la Vaccinătorul, iar acesta îi zise atunci lui: — Ăsta, să-i dai pământului foc în urma lui,și el uite așa se uită,



ca tine, peste umăr,și nu se grăbește… Ia! Iote-te la el! Stă!Mihăilă se ridicase de la brâu în sus deasupra cânepii cu ape lin

tremurătoare ca un iaz vara sub lumini strecurate prin frunziș desălcii,și se uita în zare. Vaccinătorul, care vorbise tot mai aprinsși

voia să strige lui Mihăilă, se schimbă deodată la fațăși murmură: — Aha… aștepți. Aștepțiși tu…Odor nu întrebă ce așteaptă Mihăilă;știa. Îndoi spinarea, cufundă

capul între umeriși duse calul mai departe de căpăstru. Din când încând, se uita și el pe furiș cătreșirul de plopi alșoselei,știind căVaccinătorul îl vede, dar totuși neputându-se stăpâni, deși, spredeosebire de Mihăilă, nu cercetașoseaua cu nădejde în ochi, ci cu

tulburare, temere, îndoială;și maiștia Odor că socru-său știeșiașteaptăși el,și că dacă s-ar întoarce i-ar vedea fața schimbată parc-ar fi bătut peste ea o aripă neagră, iar ochii tul

982 burați de o spaimă tainică. Tainică fiindcă așa vrea bătrânul să fie:să nu se vorbească ia el în casă, sau în fața lui, de ceea ce așteptau

oamenii proptiți cu cotul în sape, pe miile de pogoane ale câmpiei.

*Norii ploioși veniți dinspre Dunăre stăteau acum în mijlocul bolții,

munte alb crescut deodată, înzăpezitși greu, pe nevăzute câmpii,straturile văzduhului. Dedesubt, printre spărturi ale muntelui deaburi, soarele fulgera fâșii de raze înghițite de alți noriși de pânzealbastre de ploaie.Sub clădirile văzduhuluiși luminile amurgului, între pragurile de

nisip ale unei trepte a câmpiei, munceau un bărbatși o femeie. Elavea pantaloniși pieptar din lână creață, flocoasă, căci trăgea, aicispre Dunăre,și bătea un vânt uimitor de rece. Omul purta în cap opălărie veche, de o culoare care nu mai putea fi recunoscută, dar carepărea, prin prafși slin, vineție sau trandafirie; borul din față îlridicase în sus, ca la o scufiță de copil mic, deasupra unei fețe asprite

de aniși de sărăcie. Umerii obrajilor îi erau osoșiși puternici, obrajiicrestați de cute de amărăciune, dar gura părea mereu gata să



zâmbească, iar ochii mici, albaștriși limpezi, erau liniștiți, aproapeveseli.Femeia săpa lângă el, cu capul înfășurat într-o cârpă neagră,și cu

teci de lână pe picioare, ca să nu i le ardă soarele. Înaintau amândoi

statornic printre porumbul care nu crescuse destul,și-i îngropaurădăcinile. Din când în când, omul se ridica de șaleși se uita îndepărtare, la panglica albă așoselei.Prin broboada cu care-și înfășurase nasulși gura, femeia zise: — Ce te uiți, Uțule?Săpa mereu, fără să se uite la el. El nu răspunse nimic. Ea mai

făcu un cuib de pământ fărâmițat în jurul unei rădăcini de porumbși

zise iar: — Ce treabă ai tu cu ei?

983Omul nu răspunse nici acum. Lucră mai departe cași cum nici n-

ar fi auzit. Femeia îl ciocăni iar: — Să te ferească Dumnezeu sfântul să te duci să te scrii, auzi? Că

pe mine nu mă mai vezi. Mă duc cu capu-n jos în fântână. Râzi tu,râzi…Și despică un bulgăr de pământ cu sapa. — Ba nu râd, răspunse Uțu liniștit, fără să se uite la femeie,șisăpă mai departe, alături de ea, înaintând cu răbdătoare stăruințăprintre lamele încovoiate ale frunzelor de porumb.Deodată ridică iar capul,și-și umbri ochii cu palma cafenie,

groasă, muncită. Mut, împietrit, se uită multă vreme cum se apropieun nor de praf peșosea.

*

De departe, de la margineașesurilor, se apropia repede norul depraf. Ilarie îl aștepta demult,și nu o dată se oprise din lucru șiîntrebase din ochi capătul pustiu al câmpiei. Cu neliniște, cercetase;cu inima strânsă; dar chiar cu un mugure otrăvit, cu un vârf ascuțit

de deznădejde mijindu-i în suflet.Ilarie era un om firav, dar vânosși sprinten, cu capul tuns scurt,



frământatși scobit la tâmpleși-n obraji. Fața lui Ilarie, frământatășislabă, înnegrită de praf, de barbă nerasă, de nesănătate, o luminaudoi ochi albaștri, aburiți de neîncetată mâhnire, de o neînțeleasăpărere de rău – că s-a născut? că trăiește încă? Nici el n-ar fiștiut să

spună, căci nu bănuia acest glas mut al ochilor săi.Iar acum aștepta ce avea să se întâmple. De întâmplat, avea să se

întâmple, era sigur de asta; orice i-ar fi spus Vaccinătorul la carevenise de atâtea ori să întrebeși să ceară sfat. Vaccinătorul nici nuvoia s-audă: cum să izbutească, fir-ar mama lor a dracului? Păinimeni nu vreași-i scuipă de la sine ca pe niște spurcături. Dar el,Ilarie, clătina din cap cu o deznădejde liniștită, pe care nici măcar nu

încerca săși-o

984ascundă. El era sigur că vor izbuti. Vaccinătorul nu-și dădea cu

socoteala,și pe urmă îl orbea chiar dorința. Dar Ilarie îi vedea câtsunt de mulți,și câțiva dintre ei, hotărâțiși dârji de parc-ar fi fostfătați din lupoaică, nu din om. Vaccinătorul îi zisese: da? Atunci să

știi tu, măi Ilarie, că tu ești primul la rând. Tarlaua a mare dinLegiuiri, acolo o să se facă, unde a fost moșia lui Vorvoreanu,gheneralul. Acolo, drept în mijloc, te-a împroprietărit pe tine în 45,când cu Legiuirea. Ei, acum ți le ia, pogoanele, cu grâu cu tot… Bașicu tine cu tot… — Nu… Cu grâul nu… murmurase Ilarie cu ochii mai mâhniți caaltădată, mai aburiți de dureroasă mâhnire. Nu… Cu mine nu…Chiaburul ridicase ochii mici cu pleoape groase, grase, și-l

întrebase pe Ilarie cu o umbră de batjocură,și cu o ciudată intonațiede prietenie: — Da’ ce? Ce-o să faci? O să faci c… catul praf. Ai?Ilarie clătinase din cap, gravși cu imputare: — Nu te râde, nea Ilie, că e viață de om… N-o lua ușor, că-ți facipăcat…

Și plecase. Era un om liniștit, Ilarie, pașnic, care nu se băga

nicăieri,și se ferea când vedea mai mulți buluciți laolaltă. Era un omcuminte, așezat; prea cuminte, prea așezat. Ascultase în multe



rânduri vorbele Vaccinătorului. Apoi se întorcea acasăși nu se vedeanimic pe fața lui; dar în sine se frământași se socotea,și poate că sehotărâse. Acum statea în picioare pe pogonul lui de porumb, încovoiat de

prea multele ploiși de vântul statornic,și aștepta. Nu crezuse cătotuși se va întâmpla. Nădăjduise că va scăpași că-și va vedea grâulîn pătul. N-avea să-l vadă, căci iată: se apropia peșosea norul depraf. Bine… El se hotărâse. Apucă sapa cu mâini care nici măcar nutremurau, se uită lung la pogonul de alături pe care grâul unduiași-și juca într-o ultimă rază a amurgului apele albăstrii, apoi își azvârlisapa de-a spinareși plecă spre casă.

985*

Cea dintâi care a văzut mașina a fost Maria văduva, Maria luiGudică.Și asta fiindcă nu găsise de lucru decât tocmai departe, spreVladomira, la prășitul unui loc, al lui Brădușel bătrânul. Maria fusesevoinică; dar de când i-l omorâseră pe Godea și rămăsese singură,

slăbise multși se ofilise. Înainte veselăși iute de gură, acum se făcuseblândăși tăcută, de o blândețeși muțenie, care erau oboseală adâncăși putere sleită, sfârșită.Din când în când se uita spre copilul pe care-l lăsase învelit într-o

țoală, în capul locului. Abia îl zărea între capetele a două șiruri deporumb, ca pe o grămăjoară neagră în amurg. Săpa singură, Marialui Gudică; împrejurul ei câmpia părea pustie până la capătul lumii.Contenise vântul; se lăsa din văzduh o liniște, umbra purpurie aserii, o mare singurătate. I-ar fi fost frică altădată, așa singură. Daracum nu-i mai era. Era prea obosită ca să-i mai fie.Și de ce să-i fiefrică? Dacă ar fi avut putere, ar fi dat din umeri. Era singură, văduvă,săracă în casa goală, cu un pogon de pământși cu doi copii, din careunul se născuse după moartea lui Godea.Și lorși ei le era mereufoame. Ce să i se mai întâmple? Decât să scape de necăjita suflare pecare o mai avea, de-i făcea pământului umbră…

Dar era o nădejde. Una singură,și când se gândea la ea, Maria luiGudică simțea o căldură cum i se urcă în piept, în gâtlej. Bine. Să



așteptăm, să vedem. Poate, poate că e adevărat. Aștepta, să vadă.Atunci, în amurg, crescuse, se apropiase norul de praf, trecuse omașină vopsită verzui, una din miile de mașini pe care le-a semănatrăzboiul peșoselele tuturorțărilor, mașini făcute pentru război, dar

întrebuințate în aceste părți ale lumii pentru pace. O cunoștea Marialui Gudică: mașina comitetului de plasă al partidului. Vasăzică, într-adevăr, avea să se întâmple. Avea să fie cum fusese vorba atâtaprintre cei ca Maria lui Gudică, care nu se ajutau între ei, că nu maiaveau

986

din ce, cei mai de pe urmă din sat, cei care aproape că nu erau înrând cu oamenii, cei cu totul dezbrăcațiși desculți.Se făcea seară și umbră, și Maria lui Godea săpa de zor

mușuroaiele pe care abia le mai vedea. În jurul ei, foile aspre aleporumbului se frământau răsunătorși foșneau parcă s-ar fi strecuratprintre ele multe ființe cu mișcărișerpuitoare. Maria termină ultimulcolț de loc, cu un fel de grijă îndârjită: doar n-o să zică iarăși

Brădușel, că n-a făcut cuibul bine, să trebuiască să se ducă iar lasindicat să se lupte cu chiaburul pentru simbrie, pentru dreptul ei…Își luă apoi copilul adormit în brațeși sapa pe umărși porni spre

casă. Se simțea ușoară, plutea parcă în aer; o apucă o amețealăușoarăși plăcută; abia mai simțea sub tălpi praful moale alșoselei.Deodată își dădu seama cu spaimă că se clatină, că umblă în neștire,șerpuit, peșosea, că-și pierde cumpătulși cade. Se opri, încercă să-șiînțepenească picioarele. O trecu o sudoare ușoară, rece,și deodată îșisimți copilul în brațe greu de tot.Știa care-i pricina: oboseala,și apoibucuria, bucuria care creștea în ea ca un focși care o făcea sămeargă mai departe încet să nu cadă, în loc să se culce în șanț sădoarmă, uitând de copii, de casă, de tot. Ajunse în sat, pe întuneric. Erau umbre multe pe uliță, glasuri,copii: câini treceau ca niște arătări mărunte cu botul în pulbereadrumului. Cineva îi strigă:

— I-auzi, dadă, eședință la partid cu care vrem să ne scrim; să vii,auziși?



— Vin, vin, murmură Maria bucuroasă, cu glas atât de obositșide slab, că omul rămase în mijlocul drumului să se uite după ea,umbră curând topită în întuneric.În poartă îl găsi pe băiatul cel mare plângândși-l întrebă ostenită:

— Ce-i, mă? Ce plângi? — Mumăă… M-a huiduit al lui Dumitru al Vaccinătoruluiși cuăilanți… Ieri mă drăcuiră, azi mă luară cu huo, mumăă… Eu ce sunt,mumăă?…

987Maria împinse poartași zise:

— Hai, intră să-ți dau de mâncareși nu mai plânge, căși pe minemă huiduie eiși nu mai plâng…Dar îi venea să plângă; o îneca mila. Îl împinse pe băiat în curteși-

l înghionti puțin, ca să-i treacă ei nodul de lacrimi din gâtlej: — Hai, hai să-ți dau de mâncare… Hai să-ți dau fiertură…

II

Odorședea la masă afară, sub o tindă proptită în stâlpi albi de zidși rezemată de pătulul încheiat din bârne groase, sure de vreme.Alături, în casă, nu era lumină, dar se auzea glasul gros, răstit, al luiDumitru, feciorul cel mai mare al Vaccinătorului, celălalt era lagherlă, prins la oraș cu specula: — Unde e ăla… tu-i steagul mă-sii, ai? Unde mă-sa e ăla?

Odorședea la masă cu un cot pe genunchiși mânca ciorbă.Pe masă, lampa pâlpâia la câte-o suflare de vânt.În casă, un glas moale, tărăgănat, de muiere, răspunse: — Lasă-l că mănâncă… Ce-ai cu el?Odorștia că de el e vorba. De la începutștia că el e „ăla”. Așa-i

zicea Dumitru: „ăla”. Deși, el, Odor muncise toată ziua cu bătrânulșiMihăilă argatul, și Dumitru stătuse prin casă și prin curte,

prefăcându-se că face treabă, deși nimeni n-ar fi putut spune ce;chiar el, dacă-l întreba tată-său, răspundea ceva nedeslușit,bodogănind. Odorștia că Dumitru crede și spune că are gânduri



adânci, altfel ca ale proștilor celorlalți. Da, el îl disprețuia pe Dumitru,fiindcă era leneș,și-i era frică de el pentru că era zdravăn și iute lamânie. Când îl auzea că-l cheamă „mă ăla!”, i se zbârcea carnea pe el.Dar mai bine așa, decât să-i ia apărarea nevastă-sa, sora lui

Dumitru.Puse lingura pe masă. Nu-i mai venea să mănânce. Îi trecuse

pofta. Nevastă-sa se apropia încet, târându-și piciorul

988drept. Odor nu ridică ochii s-o privească, ci stătu cu coatele pe

genunchiși mâinile spânzurând. De ce să se uite la nevastă-sa? O

știa prea bine. Îiștia mersul dintr-unșold, mișcările strâmbe de ființăcu jumătate din trup mai slabă, aproape moartă,și cu cealaltăjumătate bolnavă, din pricina greutății neînsuflețite pe care trebuia s-o târască după sine. Era femeia lui… Fără să ridice ochii s-oprivească, se trase de pe banca dindărătul mesei, pieziș,și ieși de subtindă în întuneric, la lărgime. Îndărătul lui o auzi pe nevastă-sa cumstrânge strachina, farfuria, lingurile,și cum geme slab, în neștire, așa

cum gemea ea prea adesea, ca de o mare oboseală. Odor se scuturădin umeriși se duse să se așeze pe un butuc în întuneric. Călcă pepicior cățeaua culcată lângă butuc,și-i mai dete una în coaste.Lighioana fugi chelălăind în noapte. Odor scuipă cu necazși-și luăcapul în mâini. În ușă, zugrăvit negru pe lumina lămpii, Dumitrustriga: — Mă, ăla! Unde ești, mă?Odor nu răspunse. Îl blestemă în șoaptă, printre dinți, cu ură.

Răbdase mult; în fiecare zi, de ani de zile. Crezuse că e deștept, că eșiret, că o ia pe fata Vaccinătorului, pe care nu voia s-o ia nimeni. El,băiat sărac, avea să se căpătuiască în felul acesta, să intre în rând cuoamenii, după ce se întorsese din război.În ușă, după ce-l mai chemase o dată, Dumitru îl înjură, se

întoarseși se cufundă în casă.…Da,și iată-l slugă. Maișiret fusese Vaccinătorul: găsise bărbat

tânăr pentru mortăciuneși argat pe degeaba la pământ. Căci avereaavea să i-o lase lui Dumitru, aici nu mai încăpea vorbă.



Singur în întuneric, Odor scuipă de trei ori la rând, cu ciudă,șiblestemând de dumnezeiși de preciste. Apoi se ridică în picioareși seduse până la gard. Între o căpiță de fân și o claie de coceni vechi,putreziți pe jumătate, stătea Mihăilă cu coatele pe gardul văruit care

strălucea slab, albicios, prin întunecime. Pe undeva pe aproape serăcea cuptorul de pâine, răspândind

989în umbră dogoarea lui molcomă de lut fierbinte. Împrejurul lor,

nucii își roteau frunzișurile negre, coroanele grele cu miros amărui.Iar deasupra era văzduhul nopții de iunie, în care sclipeau stelele,

semnele cerești, Calea Robilorși, adânc de tot, străfundul de unalbastru-negru catifelatși străveziu.Mihăilă nu zicea nimic. Ginerele lui stăpânu-său oftă greu. Mihăilă

murmură liniștit: — Apăi eu mă cam dusei… — Unde te duci? — Mă duc la partid, că e oședință…

Se depărtă cu un pas, dar puse iar coatele pe gard. Pe uliță treceauumbreși glasuri. Cineva strigă vesel ceva nedeslușit. — Se face? întrebă OdorMihăilă tăcu. Rupea între degete o crenguță uscată. — Zi, Mihăilă? Se face?Mihăilă zvârli crenguța peste gardși zise: — Păi se cam face, că vor oamenii… Nu mai putem, ne-a ajunscuțitul la os… Vrem și noi, să avem și noi oțâră de fericire…

Și mai făcu doi pași spre poartă. Ultimele cuvinte le mormăise cunepăsare parcă, peste umăr. Odor îl urmări, cu gura deschisă prinîntuneric. Îngână: — Zi, te bagiși tu? Ai? Te scriiși tu, măi? — Mă scriuși eu, cu litra mea de loc. De ce să nu mă scriu?Ce ciudat se făcuse Mihăilă! El, care nu părea a avea gânduri,și

muncea tăcând, nu răspundea la mustrări sau la înjurături, nu se

plângea de nimic, nici măcar de hrană puțină.Și acum, deodată,hotărârea asta, fără să întrebe, fără să ceară învoire sau sfat



nimănui. Lucrul acesta fusese ascuns în el, toată vremea… Odorînlemnise de uimire. Mihăilă îi zise: — De când așteptam eu… ai? Ce crezi? Apoi, deodată, zise:

— Mă dusei.

990Și plecă, se topi în întuneric într-o clipă. Odor rămase cu coatele pe

gard, cu creierul tulbure, simțind că se întâmplă ceva grozav, ca uncutremur de pământ. Mihăilă parcă era alt om, parcă nu mai eraMihăilă, parcă era alt neam, altă seminție, așa, deodată, fără veste…

Odor se uită la coroanele nucilor, pline de întuneric adânc, apoi lanoaptea străvezie de iunie împânzită de puzderia de stele: desăvârșităpaceși liniște,și se auzea de departe, stins, un cântec de fluier,și oprivighetoare își încerca glasul peste uliță în oțetari,și mirosul deoțetariși de buruieni îmbălsămate ale acestei veri umede covârșeamirosul de praf, de pulbere de lut plutitoare în aer. Da, desăvârșităpace; și totuși, era undeva o mare cutremurare și lucruri noi

clocoteauși se frământau ca niște puteri trezite dintr-un somn adânc.În curte răsună glasul tărăgănat al Vaccinătorului: — Aneto! Unde-i Mihăilă? Nu-l văzuși? Aneta răspunse cu glasul ei jeluitor, cam pe nas, că nuștie, că o fiprin curte. Vaccinătorul bodogăni mai departe printre dinți. Apoistrigă aspru, poruncitor: — Mă, ăla! Pe Mihăilă nu-l văzuși?Odor tresări.Și socrul a-nceput să ia obiceiul lui Dumitru,

vasăzică.Și până mâine-poimâine, o să înceapă să-i zică așa șimortăciunea, Aneta. Răspunse cu un glas atât de linișlit încât singurse miră de el: — Nu, nene, nu-l văzui… — Unde-o fi… tu-i grâul mă-sii de parșiv? mormăi Vaccinătoruliarăși moaleși nehotărât.Odor se întreba nedumerit: s-a tăiat puterea bătrânului, sau nu?

Când o are, când n-o are… Când crezi că s-a prostit, când te leagă lagard de rămâiși staiși te miri.



Din uliță cineva chemă liniștit, peste lătrăturile înnebunite alecâinilor: — Nea Ilie… — Du-te, mă,șiține câinii, că-i Ilarie… strigă Vaccinătorul.

991Odor se duseși începu să strige la câini. Ilarie intră cu mersul său

cumpătatși se duse drept la stăpânul casei. — Ce-i, frate? întrebă Vaccinătorul deodată cu prietenie. Odorștiabine de tot ce-nseamnă glasul acesta prietenos; așa era și cu elînainte s-o ia pe mortăciune.

— Nu e bine, nea Ilie, murmură Ilarie.Începură să vorbească mai încet, două umbre în întuneric, subfrunzișurile stufoase, negre, grele, ale nucilor. Odor stătea mai încoloși asculta. Desluși câteva vorbe: — Toți oamenii ar trebui să facă treaba asta, zicea Vaccinătorul.Să vazăși dumnealor ce au oamenii în sufletele lor. Apoi iarăși murmurșișoapte. Ilarie zise însă tare:

— Viața mea. Apăi bine, să mi-o pierd… Tăcură o vreme. Ilarie zise iar, plecând: — Apăi să rămâneți cu bine… — Mergi sănătos, zise Vaccinătorul, dar el rămase pe loc.În schimb Odor se duse după Ilarie să-l apere de câini.Striga: — Huo, dumnezeulși precista cui te-a făcut…

Și zvârli cu o bucată de lemn după ei prin întuneric. Câinii stăturădeoparte, lăsați pe vineși mârâind sălbatic, costeliviși sălbăticiți. Înpoartă Odor îi zise lui Ilarie: — Măi, nană…Ilarie se uită la el, mut. Odor zise iar, încet: — Să nu faci ce-ți zise el…Ilarie răspunse blând: — Lasă, că tu ești tânăr, nuștii… Nu te băga tu între ăi bătrâni…

Vorbise cu o mare întristare; apoi se întoarseși plecă încet. Odorsimțea bine liniștea nopții de iunieși mireasma tare a câmpurilor



pustii acoperite de pelin argintiu, adusă de vântul dinspre Dunăre cumiros de nămolși papură putredă; dar iată că în liniștea aceastași înpacea adâncă a nopții de iunie se

992frământau puterile cele demult adormite și alteori numai

necunoscuteși oamenii începuseră dintr-odată să pregătească fapteneașteptate, tulburațiși tulburând pe alții;și aici, în curtea asta undedogorea cuptorul de lut în care se făcuse pâinea, sețesea ceva rău, ourzeală înveninatăși amară,și Ilarie plecase învelit în ea ca un pescarcu năpastea pe umăr sau ca o gânganie cu aripi străvezii pe care

păianjenul a prins-oși o învelește în fire subțiri, otrăvite, de-o facepăpușă moartă. Iar el, Odor, ceștia, ce putea să facă? Abia începea săvadă, abia i se întredeschiseseră pleoapele, abia începea să priceapă,și era cuprins de tulburare,și prins în tulburarea celorlalți, ca într-obulboană de apă.

*

Ai lui Uțuședeau la masă, într-o odăiță întunecoasă, cu ferestruici

bătute-n cuie.Ședeau cu coatele pe genunchiși mâncau peștișori micicu miezul roșiatic, dintr-o strachină cu saramură. Erau înghesuițiunii într-alții în jurul mesei, cu pete largi de umbră pe fețele luminateslab de lampa cu gaz care atârna de un cui în zidul de lut, scrijilatcând lutul fusese încă moale, în linii geometrice, semicercurișisferturi de cercuri concentrice.Lângă Uțuședea un băiețaș cu zulufi negriși ochii albaștri ca ai lui

tată-său. Se înghiontea cu altul mai mic de alăturiși mesteca iute,strângând în pumn o bucată de mămăligă din care mușca din când încând.Nevasta lui Uțu era obosită de ziua grea de prașilă. Se mișcă greoi

de la vatră la masăși puse în mijloc o tigaie cu ouă făcute ochiuri,apoi se așeză, oftând. Uțu o privi o dată, scurt, pe furiș, îngrijorat, cuochii săi miciși luminoși pe sub sprâncenele stufoase. Gura cu buzele

mereu strânse asupra unui cuvânt vesel sau asupra unui râsstăpânit, ar fi vrut parcă să spuie o vorbă, dar tăcu.



993Luase și el o bucată de mămăligă în palmă și o frământa cu

degetele.Și nevastă-sa făcea la fel.Și copiii. Apoi tingeau mămăliga pe

de margini în unsoarea fierbinte,și mâncau.Copiii se înghionteau mereu,și râdeau pe înfundate. Nevasta lui

Uțu nu-i vedea; fața îi era brăzdatăși trasă de oboseală. Deodată însă,se-ntinse peste masăși-l pocni cu lingura peste mână pe băiatul celmai mare, de-i trosniră oscioarele. Copilul lăsă să-i cadă bucățica demămăligă în tigaie și-și trase mâna în poală. Mamă-sa îl mustră,necăjită:

— Fii al dracului tu cu unghița ta! Ia arată mâna! Arată mâna, căacum iau o nuia să te-nvăț minte. Ia arat-o, uită-te la unghia lui, măi:când tinge mămăliga, trageși-o jumătate de ou! Uite câtși-a lăsat-osă crească!Băiatul arăta smiorcăindu-se,șiret, o mână neagrăși murdară la

care degetul gros era împodobit cu o unghie deosebit de lungă. Sesilea să plângăși se jeluia:

— Ce-ai cu mine, mă mamă, ce dai așa? Dai așa, în oameni…Uțu se uitase cercetător, cu luare-aminte, la unghia uriașă.Zise, serios: — Așa-i crește lui, la degetul ăsta… Ce vrei cu el? Are o goangă îndeget, de…Copilul se uită în sus la tată-său, nedumerit, neștiind dacă trebuie

să se sperie sau să râdă, apoi își privi îndelung unghia, ca pe unlucru străin, pe care abia atunci l-ar fi văzut întâia oarăși care începesă fie neliniștitor.Uțu mâncase. Se ridică, înaltși cam adus din umeri,și se duse la

foc, luă un cărbune în palmăși-l săltă, aprinsețigara, trase mâna desub cărbunele care căzu jos, apoi seșterse de fundul pantalonilorșise așeză iar, suflând un nor de fum gros pe nări. Prin fum, clipind dinochii mici albaștri, se uită cercetător la nevastă-sa, care ședea cumâinile-n poală, cu capul plecat pe un umăr, cu ochii închiși. Apoi

zise, cu băgare de seamă:



994 — Ion al lui Lepădat… Auzi! El veni… Veni cu încă unul, delegați…Auzi?Femeia deschise ochiiși întrebă cu o curiozitate slabă, prin

osteneala ei: — Care Ion? Nelă? — Da, zise Uțu. El. E delegat de la București, de la ComitetulCentral. Auzi?Femeia oftăși întoarse fața pe umărul celălalt fără să mai spuie

nimic. Tăcu multă vreme. Uțu își terminase țigara. Cu ochii înpământ, mormăi blând:

— Lasăși tu, Climentină…Climentina zise, cu o privire întunecată: — Să nu te duci, auzi? Să nu te duci… — Păi cum să nu mă duc? întrebă naiv Uțu. Eședință de partid…nu se poate să nu mă duc… Și membrii de partid se cade să vină,bașca de-ăi de vor să se scrie.Climentina se încăpățână, mohorâtă:

— Tu dacă te duci, te scrii… Prăpădești pământul copiilor…Prăpădești averea, omule… și eu atuncea mor, mor, săștii…Și începu să plângă stins, cu brațul pe ochi. Uțu stătu în mijlocul

odăii, cam adus din umeri. Apoi se uită împrejur, își luă pălăria de pepatșiși-o îndesă în cap, cu borul din față ridicat ca la o scufiță decopil mic. O privi mâhnit cum plânge fără zgomot, apoi deodată ochiiîi clipirășiretși buzele zâmbiră fugar. Zise gros: — Lasă că nu mă scriu… Ce să mă scriu? Lasă, la anul, ne scriemși noi… Mă ducși eu așa…

Și ieși în întuneric. Climentina îl privi de deasupra brațuluideodată coborât, neîncrezătoare. Dar nu-i văzu decât spinarea lată,puțin adusă, care se topea în noaptea de iunie.

995*

Cearta se iscase din nimica toată, dintr-o vorbă. Acum niciunul nuputea spune cu adevărat din ce. Desigur, veniseră încă de pe câmp



fierbând de mânie, Savu și bătrânul Saizu. Avram nu intrase înceartă până când bătrânul îi zise lui Savu: — Cui să-i las averea?Ție? Lui ăsta s-o dea la colectiv? Ai? Ce-ammuncit eu o viață, de-am asudat sânge, să vă las vouă, să dați

pământul de pomană în colectiv,și să rămâneți milogi, orbeților? I-amdat cui are, că – voi nuștiți? avere la avere trage. I-am dat lui gineri-miu, om așezat, muncitor, cu avere. Vouă – partea voastră. Dați-o lacolectiv. Auzi, mă, tu ăla cu politica? O litră de loc îți las. Dă-o lacolectiv!

Și se aplecă asupra lui Avram careședea pe un scăunelși nu ziceanimic. Pe când vorbea, îl stropise cu fire de scuipat. Avram ridică fața

– avea obrazul curat, cu două adâncituri prelungi pe lângă nasșigură, o față îngustă și trasă, cu doi ochi negri, limpezi, subsprâncenele groase, stufoase,și-l privi mult pe bătrân. Dar Savu îlapucă de umăr pe Avram și-l scutură furios. Avram, gata să cadă,puse o mână pe jos, pe lutul bătut. Savu strigă: — Ai? Vrei să dai la colectiv pământul! Te-am simțit eu de mult…Stăteam, mă uitam la tineși te cumpăram. Îl dai la colectiv…

Gâfâiași-l privea pe fratele său cu ură, cu ochii negriși grei dincare unul era subliniat de o semilună sângerie. Apoi mai zise: — N-ai să apuci, fârtate… înțelegi?Bătrânul Saizu ieșise din odaie. Scăpase de Savu, îl asmuțise

asupra lui Avram; ce-i mai păsa lui? De afară, mormăia vorba lui, pecare nu i-o auzise nimeni, niciodată, vorba pe care o totșoptea cândera singur: — Omorâre-v-ați, spurcaților… Auzi, să-mi ia, mie al meu, cusila… Să mă dau pe mâna lor… Păi o să mății tu pe mine, Savule,șitu, Avrame, la bătrânețe? O să mă lepădați, să mor

996de foame sub gard… Lasă, nu mă dau eu pe mâna voastră, pui de

lele, lighioanele dracului, lupilor… I-auzi-l pe mironositul…Înăuntru se auzea glasul lui Avram.

— Ce-ți pasăție, măi nană Savule? Eu din al dumitale nu-ți cernicio palmă. Lui ăl bătrân i-am cerut jumătate: „dă-mi, tată, că tețiu



și n-ai nicio grijă”. Dar el nu se încrede în mine, cică-s neam de lele,că mama a fost parșivă. Ei, i-a dat cât a vrut lui Nisip. Mie-mi dă unpogon. Bine, să-mi dea un pogon. Ei: ce te izmenești la mine? Că totnu-i al dumitale! Ce-ți pasă ce fac eu cu el?

O clipă, nu se mai auzi nimic. Apoi iarăși Avram vorbi, mai liniștit –bătrânul era foarte mirat că-l aude vorbind atâta de mult dintr-odată: — Ce fel de membru de partid ești, nană Savule, deți-e atâta fricăde colhoz,și-ți curg mucii după averea lui ăl bătrân?Țe-ai băgat, în45, ca să-ți deie pământ din al ciocoiului, al Vorvoreanului, iar acumanu mai e bun partidul, ai? Nană Savule, nană Savule… Afară, bătrânul râdea înăbușit, nătâng, cu o mulțumire întunecată.

Al dracului comunist de Avram! Curios, intră iarăși în casă, încet,prefăcându-se a căuta cevași murmurând: — Un’ mi-oi fi lăsat cuțitul ăla…Savu se uita cumplit la frate-său, cu ochiul său însângerat. Dar nu

zise nimic. În schimb, cu o căutătură batjocoritoare către bătrânulSaizu, zise: — Păi da, că tuța al nostru, siracul, a stat toată viața lângă trocul

lui cu vinși-a băut deși-a înnegrit beregata.Și noi acum, duceți-vă lacolectiv! Ia zi tuță? încheie el cu o mângâiere batjocoritoare.Bătrânul se făcea că nu pricepeși mormăi ceva, cu un aer nătâng.

Dar Savu strigă la el: — Ce ziseși? Ce ziseși de lucrat? Când ai lucrat? Când tețineai cuaia deți-o aduseseși din Vrata,și pe mama o goniseși

997îndărăt la Vladomira,și trăiai aici cu aia?Și când te-a lăsat aia,și-

a venit mama îndărăt, abia-l făcuse pe ăsta… (și-l arătă pe Avram,care asculta, palid)… și-ai pus-o să muncească, de-a trântit-o vacașis-a vătămatși-a murit. Asta e munca ta, tată! C-ai omorât-o pe ea!Șiacum vrei să ne omoriși pe noi, cum e mai rău, de foame; vrei să faciși cu noi ca cu ea, cam asta ți-i voia, mascaraua dracului…Dumnezeiiși bisericile tale de…

Făcuse spume la gurăși-i ieșiseră ochii din cap. Deodată îl apucăde umeri pe bătrân care-și găsise cuțitulși-l ascuțea cu o cute. Savu îl



scutură de-i clănțăniră în gură dinții puțini. Bătrânul scotea un sunetsughițat: — A-a-a…Savu începu să-l înghiontească sălbatic. Saizu cel bătrân căzu jos,

Savu peste el, dar în clipa aceea, Avram care sărise în picioare șistriga „Stai, nebunule!” văzu sclipirea cuțitului în mâna lui tată-său.Se repeziși-l smulse din umeri pe Savu care boscorodea lucrurineînțelese, gâfâind și rotindu-și în cap ochii rătăciți. Bătrânul eravânăt-negru la față de mânie; Avram se îngălbeniseși striga: — Ho, păgâne, că-l omori pe tat’tu care te-a făcut!

Și-lțintui pe Savu cu umerii de zidul de lut care se cutremură.

Bătrânul seținea pe aproape, cu cuțitul în mână. Zise, gâfâind: — Dă-te la o parte, să-l învăț eu să dea în părintele lui! Eu l-amfăcut, eu îl omor!Dar Avram îl îmbrânci îndărăt pe tată-său, cu cotul. Apoi, încet,

cei doi dușmani începură să se liniștească. Savu se făcuse moaleși selăsă pe un scăunel cu trei picioareși cu jețul cam scobit. Bătrânul sejelea, umblând prin casă:

— Varsă sângele părintelui său, pentru lăcomia lui de avere…Doamne, cum m-ai pedepsit cu copiii ăștia… M-ai pedepsit pentrupăcatele mele; dar eu cu ei în casă nu mai pot sta. Nu mai pot sta, cămă omoară. Iacă: blestemați să fiți,și

998 blestemați să rămâneți, cu casa astași cu pământul vostruși cu totce-oți avea; că tu, Savule, aiși-nceput, o nevastă ai îngropat. Să fițisănătoși, după cum vi-e inima!

Și ieși, clătinându-se. Cei doi frați rămaseră multă vreme tăcuți.Apoi Savu zise: — S-a dus să doarmă la Nisip…Nisip era cumnatul lor, cel care o luase pe Leanași careștiuse să-l

îmbrobodească pe bătrân, să-l facă să-i dea cele vreo zece pogoane cuhârtiiștampilate la judecătorie astfel încât băieții rămăseseră pe câte

un pogon fiecare. — S-a dus, duce-s-ar!… îngână iar Savu.



Avram nu răspunse. Se ridică încetși dădu să plece. Era galbenacum, ochii îi străluceau sub sprâncenele negre și groase, și-iluminau fața îngustă, aspră. Savu îl întrebă: — Un’ te-ci?

— Laședință, la partid. — La colectiv, ai? întrebă iar Savu.Rânjea, rostogolindu-și ochiul înroșit: — Stai binișor că viuși eu… — Ce cauți dumneata acolo? îl întrebă liniștit, rece, Avram.Celălalt zise: — Ce, n-am drept? Nu poate veni orișicine?

Avram îl privi cu îndoială, apoi porni. Pe drum frate-său vorbimereu pe când treceau pe uliți, printre oameni care toți mergeau înaceeași direcție, glăsuind încet în întuneric. Deasupră-le, cerul seninstrălucea adânc, din miile de steleși din însuși văzduhul negru carepărea îmbăiat într-o lumină tainică, nu văzută, ci presimțită. Iardinspre Dunăre bătea mereu vântul cu miresme putrede de baltă, daruneori îmbălsămat cu floare de tei.

Avram nu asculta ce zice frate-său. Parcă vorbele luiși glasul luigrosși aspru nu erau decât un fel de tăcere, dar neplăcutăși pe carear fi dorit-o departe. Avram se simțea bolnav,

999tulburat, scârbit. Ar fi vrut să fugă în lume, undeva departe, unde

nu seștie de avereși împărțealăși moștenire. Doriseși el avere, secertase cu bătrânul, dar acum sălbaticulși nebunul de Savu îiarătase fața adevărată, roșie de sânge, a lăcomiei de pământ;și pecând mergea spre miezul satului, prin mireasma de tei, îi veneau dincele mai vechi icoane ale amintirii, fețele oamenilor omorâți, ale celorînchiși, poveștile cu procese, certuri, bătăi, dușmănie,și ură,și bălțide sânge pe brazdă și călcare sălbatică, păgânească, a dragostei,prieteniei, rubedeniei. Cum îl omorâse Mitriță Mitrache pe Minică?Pentru ce? Scutură din umeri, de un fior de greață care-l trecuse. Era

bolnavși ar fi vrut să se însănătoșească, să fugă departe, să tragă înpiept un aer curatși o răcoare slobodă. Apoi deodată se descolăci în



el, ca un balaur, mânieși ură împotriva nebuniei acestuia: pământ,pământ! Ce are preț: pământul sau oamenii? Ar fi vrut să lovească, săse bată cu cineva,și se gândi o clipă să asculte ce spune frate-său,să-i răspundă ațâțător, ca să aibă pricină de ceartăși bătaie cumplită.

Dar era prea târziu. Ajunseseră. Pe ușile fostei cârciumi se vedeaînghesuială de trupuri în lumina lămpilor de petrol. Intră, clocotindîncă de tulburareși mânie.

*

Ședeau înghesuiți pe scândurile lungi, aduse chiar atunciși carețineau loc de bănci. Erau atât de mulți, încât cei de la margineadinspre zid stăteau lipiți cu umărul de peretele văruit demult, iar înfundul sălii cei sosiți mai târziu stăteau în picioare privind unii pesteumărul celorlalți. Se făcuse repede înăbușitor de cald; aerul era greu;unii fumau, cu țigara strânsă în pumn. Pe peretele dindărăt al sălii,umbrele se urcau ciudat. Dincoace era masa prezidiului, cu treilămpi de petrol pe eași îndărătul eiședeau câțiva oameni, iar umbrelelor, uriașe, se

1000mișcau acoperind aproape tot zidul. În tavan, lămpile făceau

cercuriși raze palide.Erau mai mult bărbați, cu fețele supte de viață grea, asprite de

nevoi, de neștiința zilei de mâineși de amărăciunea zilei de ieri, obrajiscobiți, înnegriți de barbă, căci n-aveau timp să se radă, era vremeaprașilei; ochi mai mult negri, întunecoși, duși în cap,și frunți

brăzdate; mâinile îngroșateși bătute de muncă grea, le spânzurauobosite,și uneori câte unul își înăbușea un căscatși clipea din ochi desomn, dar urma să asculte încordat, căci era vorba de noua întocmirea viitorului.În primele două bănciședeau femeile, strânse unele într-altele,

uneoriținându-se de gât. Era acolo Maria lui Gudică, cu copilul ei înbrațe; erau bătrâne, Avestica lui Bucan,și muierea lui Bucanși sora

ei,și multe altele: mai ostenite decât bărbații, clipind din ochi desomnși mai des. O mână le spânzura, cu pumnul strâns, în poală;



iar cu cealaltă își puneau între dinți semințele de floarea-soareluiluate din pumnul strâns. Spărgeau semințe de floarea-soarelui ca sărămâie treze. Țineau încrucișate sub bancă picioarele cenușii,aproape argintii de praful pământului negru. Unele veniseră în

papuci,și papucii stăteau cumințiși văduvi, unul lângă altul, iarpicioarele goale se ascundeau sub bancă. Din când în când, una dinfemei avea ceva de spus unei vecine,și atunci o lua cu brațele de gâtcu o mișcare copilăreascăși-i vorbea la ureche. Bărbații vorbeau maipuțin și priveau prezidiul cu ochii lor întunecoși, negri, întrebători,plini de așteptare. Afară, prin ușa deschisă, se vedeau chiaburii sauoamenii chiaburilor cum stau în picioare, umbre negre în întuneric,

ascultând.La masa prezidiuluiședeau cei doi delegați ai Comitetului Central,secretarul comitetului de partid din plasa Vladomira, doi inginericare veniseră să măsoare locul viitoarei înjghebări gospodărești, undelegat al Ministerului Agriculturii, primarele, doi oameni dincomitetul de partid al satului: Costandin și Ristea Bucan. Erau și eiînghesuiți de-și striveau umerii,și

1001trebuiau să puie coatele pe masă ca să nu le puie în poala

vecinilor. Fețele le străluceau de sudoare, iar flacăra gălbuie alămpilor de petrol le lumina din plin, înconjurată de zborul înnebunital fluturilor de noapteși al unor gâze strălucitoare de iunie, careveneau să-și ardă aripile pe sticla fierbinte.Pe Ion al lui Lepădat,și-l arătau oamenii: — Iote-l, măi, pe Nelă… Vorbise de altfel cu mulți dintre ei, acuma seara, în pragul clădiriiunde sețineaședința. Era prieten cu mulți, din copilărie, înainte de afi plecat din sat, la meserie, la oraș. Prin 45–46, mai venise prin sat.De atunci, mai rar, aproape deloc. Se făcuse mai îndesat dar era încăsprinten; umbla îmbrăcat în stofă grosolanăși croită cam larg, ca unînvățător dețară. Fața îi arăta arsă de vreo treizeci de ani; era o față

măslinie, trasă, cu fălci late; pe frunte i se înfigea puternic părul desși negru. Sprâncenele subțiriși ochii codați, negri, nu spuneau



niciodată nimic; numai gura strânsă, de om hotărât, râdea adesea,scurt, când Nelă se întorcea să vorbească celui de lângă el. Acesta eratovarășul Trandafir, instructorul de la comitetul județean alpartidului: îndesat, spătos, gros în mijloc, cu un cap mare pătrat,

serios. Îl cunoșteau; venise prin sat, cu fel de fel de treburi; în urmă,le vorbise de mai multe ori despre gospodăria colectivă. Lângă el,tovarășul Leca, de la comitetul de plasă, zâmbea fără să-șidescrețească sprâncenele, pe deasupra ochilor verzi. Primarele, înaltși cu gâtul lung,ședea la marginea mesei, cu mâinile încrucișate peciomag. Iar în partea cealaltă, inginerii cam grași amândoi, unul maitrecut, celălalt în putere, moțăiau, obosiți de drum. Ei erau oameni

vechi, oameni care măsuraseră județul în lungși-n lat, de zece ani;șinu duceau la tăvăleală ca oamenii din prezidiu. Lepădat, venit de lașantierul naval, Trandafir fost hamal, Leca tot de la vapoare,muncitori toți trei.

1002Leca se ridică în picioareși se făcu tăcere. O voce se mai auzea

afară, apoiși aceea amuți. Leca zise: — Tovarăși, să-i dăm drumul. Organizația noastră de partid v-aconvocat, ca să începem munca pentru alcătuirea gospodărieiagricole colective. De multă vreme o dorim cu toții. Dumneavoastră ațifăcutși cerere către Comitetul Centralși guvern. Acuma, ne-a venitrăspunsul. Dar am vrea să vorbim de asta între noi, care avemaceleași nădejdiși aceleași gânduri. Cine nu e înscris pe listele pentrugospodăria colectivă,și nu vrea să se înscrie, să facă loc, sășadă ceicare au aici treabă chibzuită. Nu stăm de povești.Și nici spioni nu netrebuie, de-ai lui Vaccinătorul, sau de-ai lui Brădușel, sau de-ai luiPuțan. Să iasă!Începură să se întoarcă oamenii, să prindă într-un cerc de priviri

pe câte unul care se ridica încet, rușinat,și pleca cu spinareaîncovoiată. Într-un loc, în umbra din fundul sălii, se simțiîmbrâncealăși un om ieși repezit afară de spinare. Un glas se răsteașoptit: — Ia-l de mâiniși dă-l afară!



Apoi iar se făcu tăcere și liniște și așteptară, nemișcați, puținaplecați înainte, înghițindu-i pe cei de la prezidiu din multele lor zecide perechi de ochi întunecoși. Leca vorbi: — A venit o delegație, alcătuită din tovarășul Trandafirși tovarășul

Lepădat Ion, trimis de Comitetul Central al Partidului.Își arătă dinții într-un râs prietenos, fără să descrunte sprâncenele: — O să vă spuie lucruri mari…

Și se așeză. Un surâs trecu fluturând,șters numaidecât de pe zecilede fețe pământiiși supte. Așteptau în tăcere, așteptau…Se ridică Trandafir. Îi curgea sudoare pe obraz, din perciuni.Și-o

șterse cu palmași zise:

— Tovarăși, în urma scrisorii pe care ați trimis-o și cercetândsituația comunei dumneavoastră, Comitetul Central

1003al Partidului a aprobat să se facă o gospodărie agricolă colectivă în

această comună!Un oftat ușor se auzi în sală. Un glas strigă să trăiască partidul,și

deodată, din acea tăcere, împietrită, izbucui un strigăt. Oameniistăteau nemișcați,și femeile tot cu picioarele încrucișate sub bancă,argintii de praf, nu se mișcau; se aplecau doar înainte,ținându-se cumâinile de bănciși strigau, cu ochii întunecoși, lărgiți, care parcăvoiau să-i înghită pe cei din prezidiu. În mijlocul strigătelor, se auziun glas ascuțit de femeie: — Nelă!Se ridicase în picioareși Ion al lui Lepădat, aplaudândși el cași

ceilalți din prezidiu, numele partidului. Zâmbea. Se schimbase, deatâția ani de când nu mai dăduse pe acasă. Mulți își aduceau amintede el, răzvrătitși scormonitor de năzdrăvănii, zdrențăros, fecior de omsărac, nepot de pălmaș, strănepot de copil azvârlit, găsit într-odimineață pe un prag de poartă, de unde i seși trăsese numele deLepădat, copil de oameni prea săraci ca să-l mai păstreze, pe vremurivechi, de foameteși spaimă, pe vremea turcilor pe a pazvangiilor de

peste Dunăre.Ion al lui Lepădat vorbi:



— Tovarăși, iacă, ne-a trimis partidul pe noi doi să ne sfătuim cudumneavoastră cum să facem aici în sat viață nouă… N-a trimis cineștie ce oameni învățați; un hamalși un fierar. Uite, tovarășul Trandafirare spinarea bătătorită mai rău ca mâna omului de la sapă; iar pe

mine măștiți că-s feciorul desculțului de ăl bătrân al meu…Oamenii se mișcară ușor; câțiva râseră fără zgomotși se uitară la

Lepădat bătrânul careședea într-o bancă. Era un om cărunt, uscat,îmbrăcat cu haină peste un pieptar din piele de miel, tocită rău. Fațași picioarele îi erau cenușii, de praful stârnit de vânt din pământulnegru de lângă baltă; iar ochii albaștri, luminoși, nu se despărțeau defața lui fiu-său, pe care-l

1004priveau cu răbdare, ca de departe, cu un fel de uimire, cași cum

ar fi descoperit ceva nouși necunoscutși neașteptat.Ion al lui Lepădat vorbi mai departe: — Partidulștie ce vreți voi.Știe că noi toți, neam de neamulnostru, ne-am sculat dimineațași ne-am dus cu sapa pe umăr, cu

boii, cu capra legată sub căruță, cu nevasta cu un copil în brațeșialtul în copaie, să muncim cu toții pe moșia boierului.Știe că la 1907a fugit tot satul în pădure la Vlădoaiași că pe care i-au prins aici, i-au împușcat, pe Mototolea, pe Rizea, bunicul lui Costandin de-acileadin sală,și pe fratele lui ăl bătrân al meu, pe Uracu. Dar mulți alții aumai murit atunci, pentru pământ, pentru dreptate. Părinții șistrămoșii noștri au murit pentru astași stau în pământși așteaptă săvadă: noi ce facem? dormim? Căci atunci ne-ar blestema căși-au datviața degeaba. Iacătă-lși pe tuță al meu: m-ar blestema că am statcând eram copilși am văzut cum îl bătea administratorul boierului,am văzut cum îi dădea palme, om bătrân, nu putea să munceascăbine, că aveam o iapă slabă de-o ridicam cu parul… Stă tuța șiașteaptă: ia să vedem: fii-miu și ăștia mai tineriși-au luat lumea-ncap. Or să fie în stare să îndrepte suferințele noastre?Se făcuse o tăcere mare; toți îl priveau,și uneori se uitau în gol, pe

gânduri, sau drept în flacăra lămpilor. Un glas potolit zise, cași cumar fi vorbit singur:



— Umbla Vorvoreanca, nebuna, din cupeuși ne ardea cu biciul ăllung… Coana Elvira, cu biciușca… — Da, da, așa este… murmurară câteva glasuri.Se ridică în picioare un om negricios cu o față îngustă, arsă de

soare,și ochii strălucitori. Îl chema Bucan. Se bătu cu palma peumărși zise: — Uite aici mi-am făcut eu rană, că stăteam cu târna pe umărplină de grâu să i-o salt doi metri în sus… De cu noaptea, din frig,stăteam la curte cu târnele;și la prânz când ne duceam

1005

să mâncăm, nici n-ajungeam acasă, că neși fluiera mașina cuaburi, să fie ziua de lucru deplină…Se făcu o învălmășeală, toți își băteau umărul cu palmași vorbeau

între ei cu însuflețire. Ion al lui Lepădat strigă iar,și se făcu tăcere: — Tovarăși!Țăranul nostru a avut suflet prea blând, suflet de rob,că a răbdat atâta, să-l chinuie ca pe Hristos. Acum s-au dus ciocoii,și n-o să se mai întoarcă… Dar noi tot răbdăm sărăcia, foamea,

murdăria, neștiința. Muncim prost, că n-avem cu ce, n-avem bani săne cumpărăm, n-avem pricepere să umblăm cu mașinile, ne-amîmpietrit în sărăcie.Se uitau la el,și dădeau din cap, încet, da, da, așa era… Din

mijlocul sălii, izbucni pătimaș glasul lui Bucan, ca o mustrare: — Noi, din 45 am cerut să se facă la noi colhoz! — Da, tovarășe Risteo, dar numai câțiva. Dumneatași mai vreocâțiva. Ceilalți erau ca Mitriță Mitrache, care aud că n-a vrut deloc săvie la adunarea asta a noastră… Nu înțeleseseră că bucățelele depământ sunt pieirea noastră, că ne sleim pe fărâma noastră de averefără niciun câștig, că după ce am fost robi la boieri, am intrat robi lapământ! Dacă tata a avutșapte pogoaneșișase copii, mie îmi vine unpogon. Mă însor cu fată cu încă un pogon. Avem cinci copii. Dinăștia…Răsuflă adânc. Oamenii îl ascultau, cu ochii parcă îngroziți, căci

știau ce are să urmeze,șiștiau că ei sunt aceia de care vorbește el. — …Din ăștia, eu pot fi sigur că doi or să moară, unul de mâna



celuilalt. Se vor certa pe litra lor de loc,și o vor uda cu sânge! Că așae fâșia mică de pământ: însetată să-ți sugă sudoareași sângele…Din sală, glasul lui Avram Saizu răsună, ca de departe: — Frații, între ei,și copiii pe părinți îi omoară… Și Mitriță Mitrache

pe Minică l-a omorât…

1006 — Suntem în iad, fraților, zise Ion al lui Lepădatu, fără să ridicevocea.Țăranul nostru e în iad,și nuștie… — Baștim, strigă Bucan, că d-aia vrem s-o apucăm altfel! — Da, să ne schimbăm viața. Da’ nu e ușor lucru să răteze omul

din obiceiuriși apucăturile lui vechi. Noi suntem omenirea veche, cupicioarele rupte, strâmbate, întoarse pe dos. Trebuie să le dregem, săle punem în ghips, să se îndrepte iar. Nu e lucru ușor,și trebuiepentru asta oameni hotărâți, bărbațiși femei tot unulși unul, oamenitari, nu farisăi, nici leneși. Căci noi, tovarăși, vrem să facem omul, dinrobul pământului, stăpânul pământului! Voi aveți puterea asta.Numai un lucru vă spun: să băgați de seamă, să vă feriți de vorbele

acelora ce sunt chiaburani; să nu vă mușteșarpele de inimă. Nu-iascultațiși nu-i credeți, că începutul nou al vostru e sfârșitul lor,crapă fierea în ei de supărare, că vă lepădați lanțurile cu care vățineau ei de gât. Or fi început cu vorbele, să strecoare otrava înurechea voastră, ca coropișnița. Voi nu-i ascultați. Aveți vreo îndoială,vreo nelămurire? Veniți la noiși vă vom da răspuns. Căci săștiți: dinseara asta, a început aici o luptă, o bătălie grea. Dacă o câștigați, nuveți mai umbla pe lângă boi să vă rupă rugii carnea până lagenunchi! Femeia nu-și va mai lăsa copilul în capul locului, ca să seducă să muncească pe pământul lui Ilie Vaccinătoriul sau… — Al lui Brădușel, vorbi limpede, cu întristare Maria lui Godea,văduva. Își legăna copilul pe genunchi adormit. — …Da, ci de-acum înainte –știți pământul cel bun din Legiuiri?Cât vezi cu ochii, va fi al nostru, de-a valma;și vom umbla dupătractoare cântând,și în august n-o să te vezi din porumb nici călare!

Vom fi mai fericiți decât părinții noștri, iar copiii noștri vor fi maifericiți decât noi!



S-a ridicat, în mijlocul glasurilor și al mișcării furtunoase atrupurilor înfiorate,și Ristea Bucanși a zis:

1007

— Noi am văzut fericirea asta. Am mers în război, orbi,și au muritmulți oameni nevinovați, până când am priceput noi că am fost orbișiîmpotriva cui trebuie să ne întoarcem armele. Eu le spun oamenilorde când m-am întors,și toți câți am fost în război,și prizonieri, amspus cu toții: acolo e fericirea oamenilor, pe care aveam noi ordin s-ocălcăm în picioare și să-i dăm foc. Acolo era bogăția pământului.Când s-au retras rușii, au luat cu ei cât au putut. Au venit nemțiiși

au furat cum știu ei, prăpăd;și când am venit noi, tot am găsitbogăție de nu ne venea să credem.Și porumbul, nu te vedeai din eldecât de-a-mpicioarele pe cal! cu ochii mei l-am văzut, fraților… Și peurmă am căzut prizonier,și am muncit la un colhoz în Ural,și deatunci am o sete în suflet, să văd și aici ce am văzut acolo,și sătrăiescși eu ca oamenii de acolo…Se așeză,și cei care fuseseră în război,și căzuseră prizonieri în

bătăliile cele mari, cei cărora ostași cu căști rotundeși largi,și cupistolul-mitralieră pe piept, le făcuseră semn peste umăr, sprerăsărit, începură să vorbească toți deodată, spunând lucruri pe carele spuseseră de mii de ori,și cei dimprejurul lor ascultau cu luare-aminte, cu ochii pierduți, așa cum ascultaseră de mii de ori pânăatunci. A vorbitși Avram Saizu, cu mânieși ură, despre păcătoasele deloturi de pământ, dușmane ale omului ce le calcăși le muncește,șidespre dușmănia dintre prieteniși rude de sânge, pentru pământ. Iarfrate-său, Savu, se uita la el ciudat, cu ochiul lui roșu. A vorbitși Maria, vădura lui Godea. A spus cât îi e viața de trudităși rătăcită ca într-o ceață,și cât îi e de mare nădejdea,și că altăașteptare nu cunoaște, nici altă fericire.Iar Uțu asculta, răbdător. S-a ridicatși el, când oamenii clipeau

din ochiși unii erau gata să adoarmă, proptiți de zid;și-a întrebat

cum o să se poată intra în gospodăria colectivă:



1008cu tot pământul? Numai cu o parte? Cu toate vitele? Sau îi mai.

Rămâne omului vreuna pe lângă casă? Trandafir se ridicăși spuse că mâine-seară se vaține oședință,și

se va citi proiectul de statut,și fiecare va spune cum socotește el săfie mai bine. Să vie Uțuși mâine. Uțu răspunse cu un zâmbet liniștit: — Viuși mâine,și în toate zilele… Apoi începu să plece lumea. Trandafir strigă de la masă, că cei ces-au scrisși care vor să se mai scrie să vie mâine în cursul zilei, laprimărie, unde se fac listele. Oamenii răspunseră: — Da, venim… Mâine venim…

Plecau, obosiți. Trecuse de miezul nopții,și în zori aveau să pleceiar la prașilă. Pe drum, îngrămădiți în întuneric, vorbeau mereu, unmurmur neîncetat ce urcași cobora,și-n care se auzea mereu, ca uncântec, cuvântul pe care toți îl spuseseră înședință: — …fericirea… fericirea…

*

Era o odăiță cu tavanul jos, cu pereții într-o parte umflațiși făcând

burtă, într-altă parte ieșind în afară în chip de firidă, în căsuța,făcută demult, a bătrânului Lepădat. În ferestruica pătrată era unghiveci cu flori, iar deasupra sobei spoite, două pene lungi de păunerau prinse în ace și încrucișate: se învecheau de altminterișiîncepeau să bată în vânăt murdar. Pe patul înalt acoperit cu o scoarțătocită în multe locuri,ședeau bătrânul Lepădat, cu gâtul ofilitșinegru de praf de la prășit, lângă fiul său care făcea boțuri de

mămăligă în pumnși mânca zgomotosși cu poftă, ronțăind ceapășiscoțând cu lingura ouă din tigaie. Lângă Nelăședea Trandafir, căruiabătrâna îi turna mereuțuică în paharul de apă: — Umple-i-l, mumă, că la el nu se cunoaște, zise Nelă râzând.

1009Bătrâna zâmbi, cu sticla întinsă:

— Păi, i-l umplu, muică, uite, ochi… Trandafir se apăra, depărtând sticla cu dosul palmei. Îl întrebă pe



secretarul comitetului de partid, careședea în fața lui pe un scăunelșontorog: — Cu chiaburii cum stați? Se mișcă?Celălalt – Costandin – era un om tânăr, voinic, galben de friguri,

cu ochii lucind mereu: — Auși început să umble de colo până colo… Ilie mai ales, cloceșteceva… Dar mai rău e Brădușel, îlștii, Nelă? ăla cu casa mare, albă,din mijlocul satului – stă închis în casăși nu se mișcă. Casa parcă ede mort: te uiți la ea, închisă, cu geamurile închise, poarta ferecată,în curte nicițipenie, cât poți vedea, că gardul e înaltși încheiat de nupoți băga un ac prin el. Ei, stă casa aia albă în ochii noștri, așa, în

mijlocul satului,și nea Ion Brădușel doarme în ea. Bate soarele toatăamiaza, dar nimeni nu se mișcă, parc-ar fi dat ciuma în ei.Și uite,din casa aia moartă, îi joacă bătrânul pe toți. E bolnav, nu prea semișcă; dar mintea îi umblă. Vreoșaizeci de finiși de nepoțiține înfrâu. Le promite la toți: mă, te pui în testament, fac acte de vânzareși-ți las averea. Ei se feresc unii de alții, se ascund, tac; iar bolnavul,Lupul, că așa-i zicem noi,știe astași-i joacă, frate, ca pe păpuși, uite-

așa pe deget, de la el din casă, de unde stă încuiat, cu obloanele trasepeste ferestre. Vizuina aia de-am sparge-o, am fi liniștiți. De acoloumblă zvonurile, vorbele. Acoloșed eiși le clocesc.Inginerii mestecau pâineși brânză, toropiți de o singură înghițitură

dețuică peste oboseala drumului.Și bătrânul Lepădat moțăia, căcifusese la muncă pe pământul gospodăriei de stat din Vratași nu maiera în putere. Nevastă-sa, voinică încă și neagră – de la ea îșimoștenise Nelă ochii întunecoșiși codați – puse pe masă o strachinăcu dude purpurii:

1010 — Ia, luațiși niște iagode… Vi le alesei morojine… Ion al luiLepădat întrebă: — Și ce-ați făcut ca să spargeți vizuina?Celălalt vorbi cu însuflețire, vioi, dar cam rușinat:

— Păi, ne-am gândit ca să le scoatem acte de morți… Vorbim cuplutonierul de miliție, le scoatem acte de morțiși-i vorgonim. Îi caută



cineva? Păi sunt morți. Au murit. Trandafir râdea gros, arătându-și dinții strălucitoriși bătându-sepe genunchi. Costandin zâmbea cam stânjenit. Zise: — P-ormă ne-am răzgândit noi… Ne-am dat seama că e mai bine

să vorbim cu oamenii, să-i lămurim, să fie în stare să se aperesinguri de viclenia chiaburului… Trandafir râdea încă. Îl întreba mereu pe Costandin, împungându-lcu degetul arătător în stomac. — Ai? Așa e? Vasăzică ai înțeles, ai? Cum adică – tot să le spuioamenilor adevărul, e arma cea mai bună, ai? — Păi da, răspunse celălalt cu ochii în pământ.

— Păi da… Să le deschizi capul. E mai greu decât chestia cu actede morți la chiaburi, dar de… e mai trainic lucru…Mai era puțin până în zori. Inginerii plecaseră cu mașina să

doarmă la gospodăria de stat din Vrata, în fostul conac alVorvorenilor. Bătrâna zise, cu o mină de mustrare în glas: — Mai dormiși tu o noapte acasă, Nelă, la un an o dată… Astfel că fiul ei dormi în noaptea aceea cu Trandafir, în patul cel

înalt. Ea dormi în celălalt mai mic, iar bătrânul afară, sub cerulsenin al nopții de iunie.Numai în pantaloniși cămașă, cu un pistol la brâu și cu haina în

cap, Trandafir se întoarse spre salteaua de frunze de porumb carefoșnea ca o pădure, până-și găsi locul, apoi răsuflă adânc. Deodată îlcutremură un hohot de râs uriaș, pe careși-l stăpâni înghiontindu-șitovarășulși gemând sugrumat,șuierător: — Auzi, bă? Acte de morți!

1011Celălalt mormăi prin somn. Adormise. De afară se auzeau ca o

muzică nesfârșită a nopții, greieriițârâind a secetă.

*

Odor zăcea în pat lângă Aneta și nu putea să doarmă. O auzea

răsuflând și simțea lângă el trupul ei, partea din dreapta, parteamoartă. Nu mai putea răbda, simțea că asudă rece. Făcând să



scârțâie răsunător scândurile patului se dădu jos. În lumina candeleide sub icoane se mișcă stângaci prin odaie, urmărit de răsuflareaapăsată, grea, a nevesti-si. Ieși afară, unde cățeaua îl mârâi o clipă,umbră sprintenăși fugară prin întuneric. Odor voia să se culce între

două căpițe de fân, într-un loc anume, în cămașăși izmene largi cumera. Se împiedică de un trup, se aplecăși-l pipăi: era Mihăilă, caredormea cu gura căscată, sforăind. Se întorsese noaptea de laședință,îl găsise pe Vaccinătorul încă neculcatși-l vestise că-l părăsește încurând, după seceriș. Bătrânul primise vestea cu o ciudată liniște,șichiar cu prietenie, apoi îl poftise pe Mihăilă cu țuică. Când seculcase, cei doi erau încă lațuică. Acum Mihăilă dormea dus, fără să

fi simțit măcar, că se împiedicase cineva de el.Odor umblă prin curte, pe sub nucii negri cu frunzișul amărui.Apoi, deodată, prinse glasuri din odaia bătrânului. Ardea acolo olumânare. Se apropieși ascultă. Cineva spunea: — Da… astea trebuie să le spuneți… dumneata, nea Ion Brădușel,toți. Eu vă anunțasem că așa o să fie. Acuma n-aveți decât să leținețipiept.

Murmurul scăzu,și Odor se apropie, îndărătul sârmelor pe careurca volbură înflorită spre streașina tindei. Auzi iar: — Să dăm în el, să simtă… Apoi: — Nu, nu în el, că e cu primejdie. În bătrân, căși înședință, cicămereu vorbea de el… Mi-a spus Savu, al lui Saizu… Dacă dăm înbătrân, e cași când l-am lovi pe el drept în inimă… Să

1012simtă, al ciracului, săție minte toată viața lui; să se-nvețe minte,

să stea la el acolo, în fabrică, să nu mai vie pe aici să nu ne lase sătrăim liniștiți. — Bine, răspunse potolit glasul Vaccinătorului. — Bine… dar mai ales o să umblăm printre oameni, să lespunem…

Iarăși nu mai pricepu nimic Odor. Voia să vadă cine era înăuntru;dar de aici nu putea. Cine venise atât de târziu? Din curte, cam de



departe, privi pe fereastră și-l recunoscu după obrazul gros,negricios,și nasul mare, pe Capone, fostul administrator al moșiei,care rămăsese administrator al viei,și-n martie trebuise să pleceși dela vii, când o luase statul. Stătea la sfat cu Vaccinătorulși cu

Dumitru, cu capetele apropiate. Nu se mai pricepea nimic.Se duse să se culceși pe când adormea, frământat de neliniști, îl

simți pe bătrân cum îl duce pe Capone – când sosise în sat? Cu cine?Cine auzise să fi venit el? – prin fundul curții, pe după cocină, printreclăile de coceni, acolo unde era o portiță ce da într-un loc cu sălcii, îlducea desigur să-l culce, în sat, în altă casă, dar în casa cui?Zăcea în paie cu mâinile sub capși privea drept în sus, cu ochii

măriți de neliniște, cerul înstelat al nopții de iunie.

III

Se întindea repede o plasă deșoapte peste sat. De multe zileșinopți; dar acum tot mai înnebunite alergau cuvintele străvezii, repedesfâșiate, repede puse la loc, frecate bine cu venin. Nu se vedea cine le

spune. Nu se putea arăta cu degetul: uite, ăsta a spus cutare lucru.Brădușel, bătrânul, stătea în casa lui albă cu porțile zăvorâte. IlieVaccinătorul mai trecea pe uliță, în căruță, cu pălăria de paie pe ceafalui groasă, tunsă scurt,și nu se uita nici în dreapta, nici în stânga.Desigur, Dumitru al

1013

Vaccinătorului vorbea cu flăcăii pe la colțuri de uliță; muierilevorbeau la fântână;și veneau oamenii slabi de duh să ceară sfat, laBrădușel, la Vaccinătorul, la Boșoroagă, la alți chiaburi.Și mai eraușioameni în toată firea, care vorbeau ciudat; așa era, de pildă, Savu allui Saizu.Umblau vorbele subțiri de colo până colo ca suveica printre firele

urzelii. Unele descreierate,și oamenii zâmbeau. Altele păreau mai

chibzuite,și oamenii rămâneau pe gânduri. „Se vor puneși muierilede-a valma, să fie ale tuturora… Veți mânca de la cazan… Vi se va luagrâul de pe câmp la vară, să-l dea la colhozși să rămâneți muritori de



foame… Vi se face cazarmă să locuiți în ea… O să trebuiască să plătițidatoria de impozite a boierului pe tarlaua a mare din Legiuiri, cincisute de mii de lei…” Vorbe… Dacă ar fi avut trup aievea, să poată fivăzut, s-ar fi văzutși picurii de otravă prelingându-se pe ele negri-

verzui, ca zeama de cucută închegată.Iar Ilarie era bolnav. Se otrăvise demult cu vorbele astea;și nu

putuse dormi de boala care-i intrase pe ureche. Se zvârcolise peîntuneric, ca și când ar fi șezut pe jar;și ieșise în curte când selumina verde cerul, să-și ascută coasa cu gresia. Apoi pornise cucoasa în spinare, spre pogoanele lui din Legiuiri.Îi ghiorăiau mațele de foame, căci nu voise să mănânce ce-i punea

în față nevastă-sa aseară; nici acum nu îmbucase nimic. Mergea așa,cu inima goală,și-l bătea un vânt răcoros dinspre Dunăre. De o parteși de alta a drumului era o fâșie dețelină pe care creștea argintiupelinul bine mirositor, iar încolo, cât vedeai cu ochii, câmpienemărginită pe care se legănau ca o apă bătută de vânt lanurile degrâu albăstrui. Norii culcați de-a curmezișul răsăritului luaseră foc;soarele rotundși roșu plutea între straturile lorși-l orbea pe drumețul

cu coasa pe umăr. Apoi ajunse la lanul său de grâu,și-l privi o clipă. Era un grâufrumos, cu paiul gros, înalt;și după căldura cea mare, va avea bobulmareși greu. Se legănau paiele în vânt, își legănau

1014spicul zbârlit, parcă dădeau din cap într-un joc neînțeles;și pe

dedesubt, lanul era adâncși des, de te-ai fi putut strecura sub elși săpieri cu desăvârșire.Un vârtej de vânt își roti deodată danțul nebunescși resfiră grâul

într-un loc, îl culcă în toate direcțiile, apoi o luă la goană peste câmp.Ilarie își simțea inima pustie. Dar mintea îi era întunecată de

mânie,și parcă avea o pânză neagră în fața ochilor. Se hotărâsedemult. Își scuipă în palmeși apucă lemnul coasei. Intră în grâu.Fierul subțire, lucios, încovoiat ușor,șuiera prin aerși intra nemilosși

curat în firele verzi-albăstrii. De la stânga la dreapta,și un pasînainte.Și iarășișuieratul coasei de la stânga spre dreaptași un pas



înainte. Lanul înaltși unduiosși luminileși apele lui, nu mai erau.Rămâneau în urmă, o potecă largă de fân verde culcatși care începeasă fie tot mai palid.Ilarie înainta prin grâu retezându-l la dreaptași la stânga,și lăsa

în urmă firele moarte și culcate în maldărele pe care călcase el.Mustea zeama dulce, care ar fi fost pâinea viitoare pentru elși pentrucopiii lui. El își rezemase bărbia în pieptși cosea fără îndurare. În fațalui se împuținase statornic lanul;și mânia neagră care-l orbiseîncepea să se risipească; în locul ei simțea înăuntrul său o pustietate,o văduvie,și ar fi vrut să arunce coasa, să ridice brațele deasupracapuluiși să se jeluiască; sau să se culce pe grâul mortși să-i simtă

mirosul crud de iarbă dulce.Și deodată îl cuprinse o îngrijorare, ostrângere de inimă, o spaimă,și se uită înfiorat împrejur, cași cum s-ar fi temut să nu fie cineva primprejur, care să-l vegheze cu ochi reci,neiertători.Înainta din ce în ce mai încet. Plimba coasa din ce în ce măi încet

de la stânga la dreapta. Mișcările îi erau obosite, amorțite. Apoi numai înaintă, oțelul coaseișuieră de două ori în gol, pe loc. Ilarie se

opri de totși stătu așa, cu ochii în gol,

1015nemișcat. Apoi își luă coasa de-a umere,și plecă de acolo, fără să

se uite îndărăt.

*

Stăteau în fața fostei cârciumi, unde era acum sediul organizației

de partid: o casă cu o tindă deosebit de largă, cu obloane mari detablă vopsită roșu la ferestrele largiși înalte. Stăteau în picioarerezemați în bâte, cu pălării de paie care să le apere capul de arșițamohorâtă a soarelui. Căci luminași dogoarea străbăteau cu greu prinnorul de praf stârnit de vânt cu încăpățânare și care stăruianemărginit deasupra câmpiei, în lumina aceasta cenușieși în călduracare făcea să șiroiască fire de sudoare pe fețele oamenilor și pe

piepturi, stăteau în bâte, sau rezemați de gardul dinșipci sure, sauașezați pe trepte,și mai ales, ciorchini cușezuturile pe balustrada de



lemn de pe laturile podețului ce treceașanțulșoselei în fața casei.Erau acolo mulți, tineriși cărunți, unii în haine de dimie aspră, alțiiîn cămăși deschise pe piepturile păroase,și izmene largi; erau chiarșivreo doi umflați, pântecoși, în haine din stofă de oraș. Împrejurul lor,

în pulberea albăși groasă a drumului, umblau pui de găină costelivi,negricioși, urâți, murdari,și din când în când trecea un câineînfometat, cu coastele ieșite sub blana râioasăși tărcată, de hienă.Savu era în mijlocul grupuluiși vorbea aprins, gros, rotindu-și

ochiul holbatși roșu. Vorbea tare: — De ce să dea pământul la colectiv? Ce, e al lui? — Păi… cam al lui e… mormăiră glasuri gânditoare.

Oamenii se îngrămădiră împrejurul lui Savu. — Ce, că i l-a dat parșivul ăl bătrân? căși pe ăla l-am luat de gâtaseară, rău de tot. Eiși ce, dacă i l-a dat? înseamnă să risipeascăaverea, s-o dea de pomană la colectiv? Cică mi-e frate. Precista șiarhanghelul lui de frate! Dacă vrea să intre la colectiv, să intre fărăpământ! Să mi-l dea mie,și lui să-i dea statul

1016pământ, din al colectivului! Că are statul cât nu-i trebuie. Cetreabă are el cu statul, să-i facă milostenie? Ce e statul, milog? Tu eștimilog, nenorocitule! Auzi, bă?Oamenii se dădură la o parte ca să-l vadă pe Avram. Acesta stătea

sub tindă, sprijinit de zid, palid. Cei doi frați se priviră prinșanțul detrupuri rămas gol. Parc-ar fi fost între ei o dâră de iarbă de pușcă,șiflacăra ar fi alergat de la unul la altul.Savu mai zise: — Frate e ăsta? Ia uitați-vă la el. Frate!Scuipă pe pământ, unde făcu numaidecât un boț de noroi în praf,

cași cum ar fi dat din gură chiar noroiul. Mai zise, cu ură, stropindscuipat de pe buze: — …Frate! Frați de-ăștia, ar trebui tăiați pe la gâtiță! Auzi? Toți catine, ar trebui tăiați la gât!

Oamenii tăceau. Se auzi un râs gros. Oamenii se-ntoarseră cătreTunsoiu, cel cu mașina de treierat. Râdea batjocoritor:



— Apăiși colhozul lor… L-am văzut eu… — Unde l-ai văzut? întrebă Avram, palid. — La mama lui, acolo. Ei, cum mai merge treaba la partid?Savu scuipă, iar Avram zise:

— Nană Savule, ai făcutșcoala de partid, ai învățat dimpreună cumine… și așa vorbești acum?Savu izbucni: — Învățătura voastră, eu o pun la c.J

Și se uită împrejur triumfător, cu ochiul lui însângerat, de piazărea. Se aștepta la râsete. Dar oamemi se feriră de privirea luișirămaseră întunecați. Doar Tunsoiu râse gros, grohăitor. Avram strigă

cu un glas neobișnuit, ascuțit, aproapețipând: — Nană Savule, caută bine ce faci, că-ți calci cinsteași ai ajunsrău: auzi-l cum râde umflatul de chiabur; ăsta-i semnul că ai săvârșitgreșeală rea,și-ți murdărești sufletul! Bagă bine de seamă, că va fitârziu! Iară tu, căpușă umflată de sânge… Tunsoiu însă se depărtă, mestecându-șișezutul rotund.

1017 — A simțit,și fuge, jigodia… mormăi un om.Iar Savu tăcu, privindu-l o clipă cumplit pe Avram, căruia îițâșnea

foc de mânie, prin luminile ochilor. Apoi Savu întoarseși el spateleșise depărtă, mormăind: — Lasă, Avrame, c-om mai vorbi noi… Apoi se opri la vreo nouăzeci de pași, unde se înfurca drumul, seîntoarse în locși strigă: — Partidul vostru…Scuipă în țărână, călcă scuipatul în picioare,și se depărtă, cu

brațele bălăbănindu-se. Abia acum se vedea că are brațe prea lungi,ca de maimuță, care-i ajungeau aproape până la genunchi,și-l făceausă umble adus din spinare și cu capul înainte. Un vârtej de prafstârnit de vânt îl învălui, îl înghiți, îl ascunse. Oamenii rămaseră însăpe loc, vorbind încet, rar. Așteptau să intre să se înscrie în gospodăria

colectivă. Unii însă se depărtară. — Un’te duci, bă Ileo?



— Mă-c pân-acasă, da’ mă-ntorc acuși.Oamenii se uitau după el. Unul mormăi: — Nu se mai întoarce.

*

Uțuși nevastă-sa erau în porumb, cu spatele sub cerul plumburiu,de metal fierbinte. Simțeau căldura pe cap, coif greu. În zaretremurau ca o apă întinderile verzi de cereale.Munceau în tăcere. Uțu nu ridică capul când auzi mașina, zgomot

slab asemănător cu al vântului care bătea mereu dinspre Dunăre,rostogolind nori de praf peșosele. Nevastă-sa vorbi: — Iote-l pe Nelă… Avea, în ciuda supărăriiși împotrivirii ei, un fel de surâs în glas,căci îl cunoscuse pe Ion al lui Lepădat demult, de când erau copii.Mașina se oprise în capul loculuiși Nelă veni către

1018ei, strâmbându-se din pricina vântului care-i bătea praf în obraz.

Strigă:

— Ei, nea Uțule!Uțu, serios și mut, îi făcu semn cu ochiul. Nelă ridică din

sprânceneși zise: — Ei, Climentino, uite, pe-aici încolo îi facem tarlaua a mare acolectivului.

Și cu o mișcare largă, arătă câmpia întinsă tremurând în căldură,sub soarele palid, până spre luncile din Vrata, unde începeau bălțile

și Dunărea.Uțu vorbea încet cu Trandafir, care venise îndărătul lui Ion al lui

Lepădat: — Merge greu, că muierea nu vrea,și eu nu i-am spus că m-amscris… Mai-mai că aș pune mâna pe bâtă, să-i trag o bătaie de-aia,bătrânească… Dar mi-e milă de ea.Și mi-e rușineși de copii…Mai încolo, Climentina asculta cu ochii în pământ, cuvintele lui

Nelă: — …grâuși grădini de zarzavat cât vezi cu ochii, averea voastră, s-



o stăpâniți cu toții de-a valma… Asta-i mai mare avere decât saci cuaur! Iar copiii voștri n-o să se mai sleiască muncind de mici,și o săalegeți o muiere dintre voi ca să-i păzească. Iar p-ăi mai mari, îi dăpartidul pe lașcoli, să-i facă agronomi, contabili, mecanici, să nu fie

ca voi, auzi, Climentino? Să se ridiceși ei, să iasă din întuneric. Eucred căși tu ai vrea asta, sau poate că numai mi se pare mie. Ai?Fericirea… ia zi?Climentina tăcea, cu ochii în pământ, nemișcată ca o statuie de

lut. Nelă își luă rămas bun de la eiși se urcă în mașină, întrebând: — Pe ingineri nu-i văzurați? Că pe ei îi căutăm.Uțu le arătă în ce parte îi zărise elși mașina se depărtă într-un nor

de praf înecăcios, care se învârti în loc, ridicându-seși umflându-se.

1019Climentina săpă multă vreme alături de bărbatul ei, în aceeași

tăcere încăpățânată. Într-un târziu zise: — Treaba ta… Fă cum știi tu… Dar pământul meu să nu-l scrii laei, că atunci eu nu mai voi să trăiescși-mi fac seama…

Uțu săpă mai departe, fără un cuvânt, cu fața rămasățeapănășiaspră, dar cu o umbră de surâs în ochii mici, albaștri.

*

Trecând să vadă locul tarlalei a doua, dinspre Vladomira, NelășiTrandafir zăriseră din mașină un pogon de grâu pe jumătate cosit. Nule venise să-și creadă ochilor; apoi unul spusese aproape automat:sabotaj. Primarele era cu ei în mașină, îl întrebaseră al cui e locul. Al

lui Ilarie. Chiabur? Nu: e mijlocaș; are vreoșase pogoane cu totulșicasă grea, plină de copii. Ion al lui Lepădat rămăsese să vadă tarlauacea mare din Legiuiri, iar Trandafir se întorsese în sat. Ceruse: — Tovarășe primar, să mi-l aduci pe Ilarie ăsta să vorbesc cu el ovorbă. Acum stătea închis într-o odăiță a primăriei, în picioare. Râdea,dar râsul îi era aspru, uscat, fără nicio urmă de veselie, în fața lui,

Ilarieședea pe un scaun cu coatele pe genunchi, cu fața ridicată,privindu-l cu ochii albaștri aburiți, acuma plini de un fel de spaimă



dinăuntru, spaimă de un lucru întâmplat sau săvârșit înainte. Trandafir zise: — Cum ai fost în stare? Pâinea copiilor dumitale! Ce-or sămănânce? Ce-o să vinzi la stat? Din ce vrei să trăiești până la anul?

Sau poate că nu vrei să trăiești. Poate vrei să te omori. Te-ai gândit laasta? Te-ai gândit. Dumneata taci, dar lasă, îți spun eu. Te citesc cape o carte. Pot să-ți spunși cine te-a învățat să-ți cosești grâul. Cinete-a învățat să te omori, să-ți omori copiii de foame. Du-te acum la el,scoate-ți frumos pălăria din capși zi: Nea Cutare, bogdaproste pentrucă m-ai

1020sfătuit bine. Iote, eu intru acuma la pușcărie pentru sabotaj,șimuierea cu copiii o să moară de foame la iarnă, așa că eu îțimulțumescși vinși altădată să-mi spui ce să fac.Ilarie vorbi, cu buzeleși limba uscată, aproapeșoptind: — Dumneata te râzi de mine… — Păi ce să fac, nenorocitule? Nu vezi că ai ajuns să faci o faptă

de ticălos! De criminal! Dacă s-ar apuca toți să facă asta, am ajungesă ne mâncăm om pe om, să trăim din scoarțe de copaci. Pâinea, neaIlarie, săștii că e sfântă,și dacă vrei s-o iei de la gura omului dinfabrică, sau de la gura vecinului de peste gard,ți se va tăia mâna!Se stăpâniși vorbi mai puțin aspru: — Ce, parcă dumneata nuștii că e sfânt grâul în care ai intrat cucoasa?Știi. Când ți-ai adus aminte, te-ai speriatși te-ai oprit dinnelegiuirea dumitale. Este? Am văzut eu, te-ai oprit la jumătate!Ilarie tăcu. Își îngropase fruntea în palmeși-i arăta lui Trandafir

creștetul cu fire cărunte. Trandafir vorbi iar; cu aceeași mânie, cașicum ar fi certat un copil neștiutor care ar fi dat foc unei case, sau arfi făcut cineștie ce altă grozăvie nesăbuită: — Uite: spuneși dumneata dacă n-ai trebui pedepsit aspru de tot.Spune. Chiar dumneata ai simțit asta,și-ai fugit de la câmp. Așa e?Păi chiar copiii dumitale o să vie la iarnăși-o să spuie: pedepsiți-l pe

taica-al nostru, că a vrut să ne omoare de mici, cu foamea!Ilarie oftă greu, cu amărăciune.



— Dacă credeai că ai dreptate, că dreptatea-i cu dumneata,știi cefăceai? îl coseai tot.Și când au venit oamenii să te cheme, săreai la eicu securea, mama lor de comuniști! Dar n-ai făcut niciuna, nici alta.Știai că dreptatea-i a comuniștilor,și acum ai vrea mai bine să intri în

pământ, că te doare inima de ce-ai făcut,și ce-ai făcut nu se maipoate desface. Te-ai făcut unealta

1021știi dumneata a cui,și pe cine l-ai sângerat? Pe dumneata singur.

Și pe tovarășii de sărăcie, care ar fi pus oricând o mâna să te ajute, i-ai pierdut.Șiți se sfâșie inima. Ce-ai făcut, omule?… Ce-ai făcut?…

Ilarie începu să se legene încet pe scaun, cu capul în mâini.Plângea înăbușit. Lacrimile îi curgeau printre degete, i se prelingeaupe mâinile pline de praf. În picioare, în fața lui, cu șapca pe ceafă,Trandafir îl privea cu mânie și mâhnire și milă,și sufla greu,strângând din pumni. Brusc, se întoarse în călcâieși ieși din odăițacurată, spoită cu var albăstrui. Ilarie rămase pe un scaun, singur,plângând.

IV

Ședeau la masă într-o odăiță a primăriei, pardosită cu scândurilateși vechi, udate în semicercuri largi din ciucurul cel mic al unuiulcior.Ședeau acoloși scriau pe foi de hârtie, delegatul MinisteruluiAgriculturii, un tânăr cu mânecile cămășii suflecate, unul din

ingineri, primarele, Avram care azi nu se mai dusese la prășit, RisteaBucan, subțireși negricios, careședea cu mâinile sub coapseși priveacum lucrează tehnicieniiși încă vreo câțiva. În jurul lor, în picioaresau sprijiniți cu spinarea pe peretele văruit, îngălbenit de vreme,stăteau oamenii care veniseră să se scrie, sau se scriseseră și-ipriveau acum pe ceilalți. Toți erau atenți la ce se petrece la masă.Acolo, primareleși agentul agricol întăreau cele spuse de fiecare om

în parte: câtă avere are, pământ, vite, unelte; apoi copiii, vârstele lor,ce era pe numele lor. Alături, pe masă, zăceau deschise registrelemari ale cadastrului, ale recensământului, ale planului de cultură.



Primarul zicea: — Ștefan M. Stroe… — Nu, Ghe… El Ghe se scrie, îl îndreptă Bucan, atent, din colțullui, de pe bancă.

1022 — Da, așa e… mormăi primarul. Ca o lămurire însemnată, Bucanzise: — Asta e Fănică Stroe, dar i s-a îmbolnăvit un bou și nu poateveni. — Atunci poate pe seară-l scriem pe el, sau mâine.

Și veni altul la rând, unul din cei de față. La fiecare, după numelecu care se scria, cineva, Bucan sau Avram, rostea și poleacrea,numele de sat. Îl întrebau: — Cât pământ ai?

Și cei de la masă urmau să scrie mai departe, nimeni nu se uita lael, iar omul își număra cu glas potolit pe degete: — Vasăzică două ale meleși o litră în Pământuri,și unul jumate

către Vratași unul al Mariei în Legiuiri, două și o litră, treiși treisferturi, patruși trei sferturi. Patruși trei sferturi.Îl scriau: patru pogoane și trei sferturi.Și vie, dacă avea vreo

bucățică de vie. Doi boi, un vițel…Când intră Trandafir, tulburatși schimbat la față, stătea în fața

mesei un om subțire, sprijinit într-un toiag înaltși care se uitaîmprejur cu doi ochi albaștri strălucitori, cam ieșiți din cap. Cei de pelângă el îl ascultau, era o ușoară frământare în grup. Trandafir seopriși deveni atent. — Am visatși azi-noapte, zicea omul.Oamenii se priviră între ei. Unul îi făcu semn lui Trandafir, cu

degetul la cap, cum că vorbitorul nu e întreg. Altul, de lângă el,surprinse mișcareași zise convins: — Nu, să nu crezi tu asta. Nea Ieremia viseazăși ce visează, aiase-ntâmplă…

— Cum asta? întrebă Trandafir, apropiindu-se. — Păi eu visez. Am semne, zise omul cu toiag. De multe ori, îmi



pun în minte, când adorm, să visez ce-o să fie. Mă rog, pe urmăadorm,și visez.

1023

Avram se uită la el de jos în sus cu neîncredereși plictisit, se ridicăși ieși. Bucan râdea cu un fel de batjocură prietenească. Trandafirîntrebă: — Și cum te-a apucat pe dumneata să visezi, tovarășe Ieremia? — Am învățat de la părinții mei,și ei de la părinții lor. Neam deneamul nostru a avut darul ăsta, zise Ieremia gravși cu demnitate.Trandafir se întunecată ușor la fațăși întrebă:

— Dar pe copii, îi înveți? — Îi învăț… Pe fete le-am învățat; dar feciorii nu vor. Ei s-au luatdupă învățăturile astea ale voastre, ale noi,și nu mai au credință…Bucan râdea, mulțumit, cu toate cutele feței lui slabe și

negricioase. Trandafir râseși el: — Și veniși să te scrii la colectiv? — Venii, tovarășe, că vreau să mă salt din nevoiși din sărăcie…

— Nu cumva ai visatși de colectiv? Ia zi? Cum o să fie? întrebăTrandafir strângând puțin din pleoape. — Ba am visat… da, da… azi-noapte. Uite, umblau oamenii cuniște steaguri pe uliță,și s-a făcut un semn în partea aia a satului…Și am auzit cântând pe cineva. — Și ce-nseamnă astea, nea Ieremia? — Bine înseamnă, mormăi omul. De-aia venii să mă scriu. — Bine, nea Ieremio, zise Bucan zâmbind. Da’ vezi să nu visezidecât de bine… Auzi? Te sfătuim noi așa: să nu visezi decât de bine…Oamenii dimprejur râdeau. Netulburat, Ieremia urmă să-și înșire

pământulși unelteleși vitele, ale luiși ale copiilor lui.Costandin, vânjosși subțire, intrase în sală. Venea din zăpușeala

mohorâtă de afarăși-șiștergea fruntea de sudoare. Costandin își dădudeodată seama cât e de ciolănos,și-l văzu cu o asprimeși o hotărârepe fața galbenă, pe care nu i le surprinsese până atunci. Îi făcu semn

lui Trandafirși-l luă la o parte, îl duse într-un gang pardosit cuciment. Aici era răcoare



1024și muște rătăcite bâzâiau pe jurnalul de perete scris cu cerneală

palidă pe hârtie galbenă, ieftină. Costandin zise,ștergându-și iar

fruntea cu palmași scuturând sudoarea pe jos: — Au început, cu otrava, rău de tot,ăia. Îi joacă într-un degetBrădușel, mascaraua… îlștiu, că i-am fost cioban de când eram copil,și p-ormă argat… îl cunosc eu ca pe măselele din gură, banditul. Iotela ăsta. Ăsta e om vrednic, om sărac. Numai Brădușelși oamenii lui i-au tulburat capul.Se deschise o ferestruică ce da în sală. În fața mesei, un om

zdravăn, cărunt, stătea în picioare, împietrit în încăpățânare. Vorbearar: — Dacă vreți să-mi mutați lotul, treaba voastră, mă supun. Dar eunu mă scriu în colectiv.În gang, secretarul organizației de partid murmură: — Sărăcin îl cheamă. Ion. E mijlocaș și el… în sală Avram vorbea: — De ce nu vrei să fii cu noi, nea Ioane? Nu ne cunoști? Nu ești

de-ai noștri? Cine te-a învățat să te rupi de oamenii ceilalți? De ce-lasculți pe Brădușel? Crezi că el vrea binele dumitale? Vrea răulvostru. Pe Ilarie ce l-a învățat Vaccinătorul?

Și-i povesti. Sărăcin dădea din cap cu îndărătnicie. — Nu. Eu vreau să muncesc singur. Toată viața am muncit, îmiplace să muncesc, dar nu pot suferi să-l văd pe altul cum munceștealături de mine. Nu-mi place cum muncește. Ca mine, nu muncește.Nu mă scriu, Avrame neică… — Păi nu vrei să fii cu noi, să-i învețiși pe alții mai tineri, să-i mâidimineața, să le împărți treaba, ca unul mai priceput? Nu vrei? — Să mănânc de la cazan… mormăi Sărăcin. — Cine te-a învățat prostiile astea? Spune-mi-l să-l iau la goanăcu ciomagul! Mănânci cum vrei, ești stăpân în casa dumitale, numaiaverea a mare o punem împreunăși munca! Auzi-mă, nea Ioane, nu-țiface inima surdă, că e păcat de dumneata!

1025



Sărăcin stăteașovăitor, dar îndărătnic. Bucan râse: — E ca ursul, nea Ion: îl tragi de urechi să-l bagi la miere,și elcrede că-l tragi de coadăși i-o rupi… Vorbiră mult, zadarnic. Apoi plecă acesta și veniră speriații, cei

cărora li se clătinase sufletul în ei. Trandafir, Costandin, Avram,Bucan,și încă vreo doi-trei umblau, se amestecau printre oameni,vorbeau. Peste tot găseau aceeași îngrijorare închisă în sine, aceeașiteamă nedeslușită, aceeașișovăială îndărătnică.Motolea veni astfel prin praf, ocolind niște purcei negricioși, care se

tăvăleau în stratul grosși moale de pulbere caldă. Era un om blândșimoale care se propti întâi de gard, se uită împrejur, ascultă, apoi

intră înăuntruși ceru să fieșters de pe liste: — Nu mai am trai cu muierea, fraților. Plânge, se dă cu capul depereți, zice că pleacă de-acasă… Eu nu mă mai scriu.

Și cu el a vorbit multă vreme Trandafir, apoi l-a luat Costandin debraț,și i-a arătat pe degete cum are să fie viitorul, cum va ieși dinmenghinea de spini a sărăciei, cum îi vor mulțumi copiii pentruhotărârea lui. Motolea se uita la un purice mărunt, verde, din cei care

trăiesc la subsuoara frunzelor,și care-i umbla pe mână. Îl suflăși se-ntoarse în fața mesei: — Bine, măi Costandine… Ia scrieți-mă iar, bă!

Și plecă, cu pași chibzuiți, printre câinii murdariși cu burțile suptecare se adunaseră cârd în fața clădirii. La răscruce îl aștepta cumâinile în sân nevastă-sa, cu broboada trasă peste gurăși nas ca s-oferească de prafși de căldură. Îl întrebă: — Te-ai tras dintre ei? Te-aișters? — M-am șters, zise hotărât Motolea. Apoi o privi cu uimire șiadăugă: Da’ m-am scris iar.Sus, deasupra lor, se legănau fremătând în vântul ațâțător de

miazăzi, culmile strălucitoare ale plopilor. Un nor de praf se ridică peulițăși-i învălui, tăindu-le pentru o clipă răsuflarea cu aerul lui grosde pulbere.Înăuntru, Costandin îișopti lui Trandafir.

1026



— Dau atacul, bandiții de chiaburi, ne înjunghie de departe cuvorbele… — Văd, murmură Trandafir. N-ajunge să vorbim cu oameni aici,cu unul-doi care vin gata zdruncinațișiși-au pierdut încrederea…

Costandin se apropie de elșișopti cu îngrijorare, cu obrazul pălitșisupt de ultimele ceasuri de umblet printre oameni care i se topeaudintre mâini ca umbrele: — Trebuie să dăm ataculși noi. Trandafir îl privi gânditor. Apoi își trase șapca pe frunte șimurmură, cu o sclipire de hotărâre în ochi: — Deseară, tovarășe. Îi batem. Merge greu, dar îi răzbim până la

urmă: asta-i lege, îi răzbim.În fața mesei stătea încurcatși stângaci un flăcău cu fața limpede.Zicea: — Ce să fac, măi Avrame? îmi pleacă muierea, mireasă de-o lună,și-mi fuge…Râdea încurcat, cu o umbră de deznădejde în glas. Rucan își arătă

dinții strălucitori în obrazul îngustși negricios:

— Mă, pe tine nu muierea te-a amenințat că te lasă… Auzi, măIleo? — Ba zău, acilea mi-e capul că ea… — Mă, pe tine Brădușel ăl bătrân te-a întors:ți-a zis că teșterge depe testament!Celălalt se uită împrejur cași cum ar fi căutat ajutor sau sfat. Dar

oamenii, vreo zece-cincisprezece, negriși aspri, îl priveau cercetător,fără prietenie. Ei se scriseserăși stăteau zid: ei erau sâmburele tareal înjghebării celei noi. De la ei nu putea aștepta înțelegerea. Bucanrâdea de el, batjocoritor,și ceilalți zâmbeauși ei, rece. Zise, cu un felde hotărâre sfioasă: — Păi fără voința mea nu mă puteți sili să intru…Era mai mult o întrebare în cuvintele lui, o întrebareși o teamă.

Bucan zise:

1027 — Nu, că aici intră oameni de voința lor, liberi, iară motologii care



le pică nădragii de frica lui Brădușel mai bine lipsă. Nu-l auziși peNelă aseară? Oameni tari ne trebuie, pentru făcut începutul.

Și se uită împrejur. Oamenii zâmbiră liniștiți. Ei erau aceia,temelia;și de o zi, începuseră să seție mereu împreună, ca la un

război. Flăcăul ieși, furișându-se parcă i-ar fi pierit puterile din trupși i s-ar fi tăiat genunchii. Îndărătul lui, Avram strigă: — Dar dacă vii la anul să te primim, t-ei ruga de noi, Ileo,și poateva fi târziuși nu n-ei găsi prieteni cu tine, Ileo…Femeia lui Motolea intrăși-și luă broboada neagră de pe gură. Avea

obrajii lați, cu oase puterniceși o gură groasă. Zise: — Pe Motolea să-lștergeți, că nu poate munci…

Cei de la masă o priviră cu îndoială, gata să râdă de supărăre.Costandin întrebă: — Zi: nu poate munci omul dumitale? — Nu, că e bolnav… — Ce are? — E bolnav de năduf, zise femeia. Ochii îi alunecau în dreaptași-nstânga.

— El te-a trimis, sau veniși singură? — Ba, el m-a trimis…Se vedea pe fața ei latăși arsă de soare, că se închide în sine ca să

mintă. Costandin îi zise scurt: — Să vie el să seșteargă. Dumneata nu poți vorbi pentru el.Femeia plecă, întunecată de încăpățânare. Bucan râse: — Vai, sărace Motoleo, de oasele tale… Apoi veniși unul care voia să se înscrie atunci. Era un bărbattânăr, gras, cu o cămașă militară, kaki,și pantaloni de stofă roșcatăpeste pântecul rotund sugrumat de curea. Purta pălăria pe nas, pestefața cu fălci rotunde,țepoase de barbă și unsuroase. Cum sosi,Costandin, care vorbea cu Trandafir într-un colț, tresări, seîntrerupseși-l lăsă acolo. Veni repede

1028și se așeză pe bancă îndărătul mesei. Bucanși Avram se sculaseră

în picioare.



— Vrei să te scrii la noi,domnule Tunsoiu?Cuvântul „domnule” căzuse rece, străin, batjocoritor. Celălalt clipi

din ochiși zise, zâmbind cu dinții lațiși galbeni: — Aș vrea, tovarășe, că n-am pământ, n-am avere. M-aș pricepeși

eu, de un contabil, de ceva… Magazioner, că am mai fost… — La șantierele navale, ai? Parcă te-au dat afară întrebăCostandin, rece.Celălalt răspunse mierosși tânguitor: — Bine, tovarășe, faceși un om o greșeală… Vreau și eu să mă-ndrept, de. — Dar fratele dumitale ăl gras are mașină de treieratși cazan de

țuică,și pământ la Vratași viișoara aia aici în sat, este?Celălalt tăcu. Asuda. Costandin zise scurtși limpede, cu glasultăios ca un brici: — Te-a trimis Tunsoiu să te vâri printre noi. Până acum, te-a pusde te-ai împrietenit cu primarele.Primarul, careședea la masă în fața unui registru, își mutășezutul

din loc, stânjenit.

— Acum te-a trimis să te bagi printre noi!Chiaburul se îngălbenise. Făcu un pas îndărăt. Avram seapropiase. Era lângă el. Zise: — Stătea azi-dimineață în uliță la partidși ațâța oamenii. L-a scosdin minți pe frate-miu Savu. Tu veniși după plată? Na-ți plata!

Și-l izbi pe chiabur cu pumnul în tâmplă. Celălalt se clătină.Costandin strigă repezindu-se: — Avrame!Îl luă de mijloc pe Avram și-l smulse de acolo. Avram se lăsă,

tremurândși scrâșnind: — L-au scos din minți pe frate-miu… L-au înnebunit…

1029Oamenii tresăriseră și se buluciseră să-l despartă pe Avram de

chiabur. Acesta, palid ca cearași cu un semn roșu pe tâmplăși pe

umărul obrazului lovit, ieși, împleticindu-se. Oamenii nici nu seuitară după el. Se grămădiră vorbind agitați împrejurul lui Avram



care zicea înfrigurat acum că nu-și mai putea stăpâni grijași nuși-omai putea întemnița în tăcere: — Savuși-a pierdut mințile,și ăștia îl au pe suflet, leprele! îl pierdpe frate-miu, tovarăși,și nu-l poci ierta!

Costandin se întorsese către Trandafirși murmura înnegrit la fațăde necaz: — Încearcă să vâre unelte printre noi, bandiții…Celălalt încruntase sprâncenele. Zise: — Cum se-ntoarce de pe tarlaua din Legiuiri tovarășul Lepădat,ținem oședință la partid, cu biroul organizației de bază,și cu oameniicei mai de încredere, ăștia care sunt aici cu noi. Trebuie să punem

fierul roșu, că altfel intră boala…Nu se uita la Costandin rostind cuvintele acestea, ci la fețeleoamenilor din sală. Simțea o dorință arzătoare să pătrundă îndărătulfețelor acestora, să caute ce se ascunde înăuntru. Erau destul de tarioamenii aceștia? Destul de dârji, de neîncovoiați? în multe,nenumărate zile, de muncă politică, deșcoală de partid, învățase să-icântărească și să-i simtă. Acum le citea chipurile osoase arse de

soarele strivitor al câmpiei, frunțile netede sau crâncene, ochiiarzători sau nepătrunși. Întâlni privirea lui Bucan, întrebătoare darhotărâtă,și-l văzu pe Avram, palid, mânios, cum își stăpâneștetulburarea de adineauriși cum se silește să pară iarăși liniștitși vesel.Da: erau buni. Cu ei se putea merge la încăierare. Răsuflă adâncșiieși în ușă. Afară în uliță pâcla de pulbere începea să se-nroșească; setermina ziua. Un flăcău trecea călare pe pod, pe un cal cu hamurilede trăsură pe el. Călărețul nu se uita nici în dreapta, nici în stânga.Trandafir auzi lângă el glasul lui Costandin. — Feciorul lui Brădușel…

1030 Trandafir se uită la Costandin care era lângă umărul lui, cum îlurmărește pe chiabur cu o atenție întunecată, ciudată. Călărețul seopri în fața unei porți, într-un gard înalt. Poarta se deschise, îl primi,

se închise. Casa era mareși albă, cu obloanele închise. Niciun zgomotnu venea de acolo. Părea un mormânt spoit cu var.



*

Se făcea seară și se vedeau pe ferestre, din ce în ce mai mulți,oamenii buluciți în uliță, bărbațiși femei, așteptând să înceapă

ședința. Înăuntru, în odăița de lângă sala deședințe, nimeni nu segândise încă să aprindă lampa de petrol. Pe întuneric, încordațiasupra lucrurilor de care era vorba, își auzeau glasurileși înțelegeaudin ele ce e în gândulși inima fiecăruia. Glasul lui Ion al lui Lepădat,limpede, puțin tărăgănat, uneori scurtși tăios: — Tovarăși, a fost azi o zi grea:și ne-am dat seama prea târziu câte de grea. Dar nu ne lăsăm bătuți de chiaburi. Am învățat că noisuntem viitorul,și de aceea trebuie să biruim. Astă-searăși mâine,trebuie să biruim. Am greșit, că n-am citit chiar ieri proiectul destatut,și că nu i-am pus pe oameni să întrebe, să-i putem lămuri.Astfel chiaburii au câștigat o zi, în care au făcut treabă, nu glumă.Zece oameni s-au retras din gospodăria colectivă. De unii, e bine căam scăpat de ei, că erau moiși fricoși. De alții e păcat. Noi astă-searăși mâine trebuie să-i aducem către noi iară, pe căi bune, pe căi denădejde. Să-i facem să înțeleagă că numai prin gospodăria colectivă

se pot mântui de sărăcieși de foamete. Să nu-i lăsăm să cadă iarîndărăt în întuneric. Fiecare din noi trebuie să muncească dinrăsputeri, pentru treaba asta. Sunteți aici biroul organizației de bază,și cei mai de încredere, puterea partidului la noi în sat. Mâine n-o sămeargă niciunul la prășit, lasă casă, lasă masă,și stă necurmat lamunca asta.Știu că sunteți oameni săraci,

1031și că e greu să lăsați câmpul tocmai acum. Dar aziși mâine se

hotărăște viitorul satului nostru pe veci.Și oțârăși viitorulțării. Careputeți lăsa câmpul mâine, lăsați-l.Stăteau împrejur pe scaune, în picioare, trupuri negre în

întunericul ce se lăsa. Abia se presimțeau fețele mai deschise,sclipirea ochilor. Se auziră glasuri din toate părțile:

— Venim… venim… Vorbiseră liniștiți, fără să ridice vocea. Era limpede: aveau să vie.



Se auzi glasul lui Costandin: — Tovarășe Lepădat, dumneata ai să vorbești astă-seara. Săștii căvin oameni de-ai chiaburilor printre noi. Vine Bozgan; vine Fălcănița,de se tot vâră printre muieri. Să-i dai pe față, că-iștii, de-aia-ți spun

dumitale… Avram vorbi din întuneric, de unde nu-l deslușea nimeni: — Vineși frate-miu, tovarășe Nelă:ți-am spus ce-a zis de partidșide pământ. Am să vorbescși eu, de loturile miciși de frate-miu. Da’să izbeștiși dumneata în el, dacă socoți că e bine…Glasul îi era răgușit. Dar nimeni nu-i putea vedea fața, dacă era

palid sau nu. Nelă răspunse:

— Păcat că nu e el ca dumneata, tovarășe Avrame…Costandin zise iar: — Poate că ar fi bine să-i spun lui Mihăilă, al lui Motolea, săvorbească. Veni azi-dimineață la partid, să-mi povestească ce i-a făcutstăpân’su, Vaccinătorul. L-a îmbătat azi-noapte și l-a pus săiscălească o hârtie, cum că-i e dator opt mii de lei. Asta ca să serăzbune pe Mihăilă că vrea să plece de la el, să intre în colectiv… Ai?

Să afle oamenii, să înțeleagă…Se auziși glasul gros al lui Trandafir, care acum, pe întuneric,făcea să se bănuiască un vorbitor cu piept de taur,și poate cu obarbă lungă, neagră: — Și dacă se poate, încă de astă-seară, tovarăși, din om în om,vorbiți cu fiecare, deschideți-le mintea, spuneți-le tot ceștim noi cutoții. Nu vă lăsați respinși.Și tovarășul Lepădat cu

1032mine vom face treaba asta. Mâine-seară, plecăm. Până atunci, am

dat bătăliași am câștigat-o.Și apoi cineva deschise ușa, oamenii ieșiră în sală, apoi în uliță. Se

aprindeau lămpile în sală. În prag, Ion al lui Lepădat îl întâlni petaică-său, umbră șubredă, puțin încovoiată de bătrânețe și deoboseală.

— Veniși laședință, tuță. — Venii, taică, să te ascult, să mai întineresc…



Și glasul îi era bătrânesc,șubred. Urmă, cu o tremurare de glumăîn vorbă: — Nu-ș’ce am, că parcă nu mai am putere… Mă ajunge vârsta,măi… N-ai văzut?Și-o floare se usucăși lasă capu-n jos, d-apăi un

păcătos bătrân ca mine. Că am și săpat prea mult în viața mea…Dacă n-am avut altă treabă? Om nebun, de… Vocea fiului se făcu blândă, moale: — Lasă, tuță, c-ai să sapi mai cu spor, de-azi înainte… Da’ mumace zice, că te-ai scris? — Apăi ce să zică? Te-ai scris? M-am scris. Ei, zice, te-am răbdateu așa pân-acum, te-oi răbdași altfel de-acum înainte…

— Chiar așa a zis? întrebă fiul cu neplăcere.Bătrânul râse. — Lasă, căși tu ești prost, măi Nelă taică, prea le crezi pe toate!Păi ea a venit să mă scrie, că eu eram la prășit la Vrata!Fiul râse și el, mulțumit că bătrânul e încă ager la minte și

zdravăn. Îl luă de mână,și stătură așa în tindă, în noapte, înconjurațide oameniși glasuri care vorbeau însuflețit, tare, se chemau, strigau,

umplând de viață întunericul.

V

Ședința aceasta n-a fost cea dintâi. Acum nu mai era așteptareîncordată,și frământarea mută a nădejdii ce-și cere împlinire. Acumera altceva în aerul greu, fierbinte, în

1033răsuflarea oamenilor, în gândurileși-n inimile lor, plutea altceva în

lumina puțină și gălbuie a lămpilor de petrol cu sticla murdară șiînconjurate dețiuitulțânțarilor cu aripi arse. Acum era altceva: da,era o despicare făcută între oameni. Nu mai era bulucul cald carestriga bucurieși nădejde răscolită. Acum se despicaseră în două. Unii

erau acum liniștiți, încordați, stăpânindu-și încă, dar cu greu, gândulfrământat de planuriși socoteli pentru mai târziu, pentru la toamnă.Toți se gândeau la clădiri, la arături, la semințe, la prafurile de



îngrășat pământul; dar încă se stăpâneau să vorbească între ei de ele,căci mai era treabă de făcut cu alcătuirea. Deocamdată stăteau zid,parcă se împrieteniseră unul de altul cu inimile. Așa era Bucan celnegricios cu fața uscățivă și trupul mlădiu, Avram, cu ochii lui

aprinși, Maria lui Godea cu copilul adormit pe genunchi, pe careși-llegăna privind împrejur, înviată, cu fața luminată, era și Uțu,răbdător, suflând fum gros de tutun pe nările tăbăcite; iar în bancadin fațăședea bătrânul Lepădat,și-și legăna capul blând, murmurasingur, zâmbind,și-și făcea în minte socoteli de sute de hectareși zecide vagoane de grâne,și de munți de pâineși iarăși zâmbea de unulsingur, gândindu-se că n-ar fi așteptat nici măcar în vis o viață atât

de nouă și de largă, cum nu fusese de suteși de o mie de ani pepământurile acestea, ba cum nu fusese chiar niciodată: iar acumputea să-nceapă să fie așa, o sutăși o mie de ani,și el mai apucasevremea asta în zilele lui,și ar fi voit să cânteși să chiuie. Dar maierauși ceilalți care se simțeau singuri, răzleți unul de altul, despicațide zidul de oameni. Era Savu, tulburatși neliniștit, cu inima amarășistrivită de nemulțumireși mânie. Nu prea vorbea nimeni cu el,și

când încerca el să intre în vorbă, îi răspundeau într-o doară, ca unuistrăin. Era Bozgan, feciorul lui Bozgan care fusese cârciumarși eraFălcănița,și chiar, cu șiroaie de sudoare pe fața grasă și galbenă,venise, nechemat de nimeni, Tunsoiu, cel dat afară de dimineațăși

1034lovit de Avram. Se făcea că nu vede privirile uimite, întunecate,

bănuitoare, ale oamenilor, dar asta era o muncă greași broboane desudoare îi alunecau pe fălci. Vorbea Ion al lui Lepădat, cu fața luminată de jos în sus de lampade pe masă,și străjuit îndărătu-i de umbra lui uriașă pe zid, până întavan. Umbra caraghioasă avea un nas lung,și făcea aceleași mișcări,dar mari de se întuneca peretele alb. — Tovarăși – zicea el – de când a venit mașina aia a noastră în satși am început noi munca să alcătuim gospodăria colectivă,șed

chiaburii cu șervete ude la cap și cu oblonicul pe inimă,și crapăfierea-n ei!



Din sală se auzi vesel glasul lui Uțu: — …Se c… ă sânge chiaburii!Izbucniră râsete; oamenii se uitau unii la alțiiși începeau să

hohotească. Apoi zarva se potoli. Nelă strigă:

— Dar au băgat vorbe între oamenii noștri,și unii mai slabi deduh au dat îndărăt! Căci sunt vicleni chiaburii. Măi, zice chiaburul:se schimbă lucrurileși tot de mine dai! Sau zice: nu te scrie tu acumcăștii tu: cățeii de-i fată cățeaua întâi, turbează. Dar spuneți-mi mie,tovarăși: cine turbează acum? Vaccinătorul! Brădușel! Tunsoiu!Și câțior mai fi. Ce ar vrea ei? Să fie ca înainte. Să umblăm după ei, să nedea de lucru. Să ne răsplătească așa cum îl răsplătea Brădușel ăl

bătrân, nu ăsta de acum, pe tuța: mă, bun om ești tu; na-ți un pomsă-l sădești.Și i-l dădea opărit, să mai vie tuța la muncă, pentru altpom!Bătrânul dădea din cap zâmbind amar: da, așa fusese… — Vor să ne mai ducem la război pentru averile lor, pentrugrădinile lor, ei să citească ziarulși noi să murim de glonț și de schije.Căci fiii lorși-au tăiat degetul, ca al lui Vaccinătorul, sau au dat bani

ca orbul lui Brădușel, care de război nu era bun, dar de mers la vânatrațe pe baltă, mergeași vedea limpede! Ei vor să umblăm pe lângă boipe negurăși pe ploaie în trențeși cu pătura-n spinare,și să avem viteslabe, să-i zicem iepii nea!

1035și ea să dea cu botul în om, că-i oarbă,și când o mâi să tragă

plugul, ea o ia raznași te calcă pe picior…Oamenii râdeau cu mâhnire, privindu-se. Murmurau: — Așa e… Așa e… — Umblă după voi să vă zdruncine, cu mâna întinsă, cu țuică,viperele, că nu mai dorm și nu mai mănâncă de răul vostru. Unii seroagă să-i primim, ni se vâră în suflet, vin cu vorbe, cu basme, p-ormă amenință cu ce-au auzit ei că o să fie, ce-au auzit ei din țărileunde e bine d-ăi ca ei,și unde plânge copilul la sânul mamei, că nu-i

dă mă-sațâță – de, n-are din ce facețâță, n-a mâncat azi,și ieri iarăn-a mâncat. Ar mai vrea război dumnealor, că le place. Le clocotește



sângele-n gușă,și sunt printre ei unii care ar vrea să ne împuștefiindcă ei au douăzeci de pogoaneși patruzeci, iar noi ne-am trezitîntr-o casă goală, cu o scoarță ruptă, că pe-a bună o punem în peretede nedeie. Am umblat în cămășoi până la optsprezoce ani, că n-aveam

nici izmene. Spală muierea ce purtăm ziua? noi trebuie să stămpitulați după casă în pielea goală.Și copilul ne face de rușine,țipă încurte că îi e foame, de aude tot satul… Asta ar vrea Brădușel săurmeze în vecii vecilor; să mâncăm lapte de bou, cum mâneam eu cutuța, apă cu mălaiși cu sare, la arat pământul lui domnul Tunsoiu.Asta ar vrea! Să-ntrebe copiii cum întrebam eu. Puneam un picior înprag, altul în mijlocul casei,și săream în pat,și degeaba. Bine, măi

mumă, ce fel de purici sunt ăștia, că m-au înnebunit,țipă pe mine însus de mulți ce sunt? Nuștiu, muică… Se face din pământ.Iarăși râseră oamenii, dând din cap cu amărăciune: — Asta așa-i… — Nu din pământ, ci din sărăcie, zise iarăși Nelă. Căcițăranulnostru muncitor, tovarăși, v-am mai spus eu că e în iad. Iadulși raiulsunt pe pământ. În iad ețăranul nostru muncitor; iar raiul poate să

și-l facă, tovarăși, cu mâinile lor. Să-i spuie chiaburului: te cunosccine ești.Șunca de pe tine e sângele meu

1036și al tatălui meu;șunca de pe tat’tu e sângele lui tata și al

părintelui lui! Să-i gonim dintre noi ca pe niște tâlhărași!Dintre oameni, Bucan strigă: — Cu bâzdoaca, să le frângem oasele!

Și ciocăni de două ori cu ciomagul gros cu măciucă, în scândurilelateși vechi, pline de praf nisipos. Nelă zise: — Nu, tovarăși, nu ăsta-i drumul cel mai bun. Nu cu bâzdoaca. Ciprin unirea noastră. Să fim ca un zid împrejurul chiaburului, să vreasă fugăși să n-aibă pe unde! Lasă: să fim noi satul, hotărâți, să-ipunem lacăt la gură chiaburului,și îngrăditură de spini puterii lui,șiveți vedea că deodată li se taie picioarele și dau în genunchi.Și

suntem! Că voi careședeți aici astă-seară, sunteți temeiul, voi suntețiputerea!Știu ei asta,și de-aia visează de două nopți numai porci



tăiați,și le vine să fugă nouăzeciși nouă de hotare!Știu ei că noi nune atingem de ei, dar îi vom muta cu pământurile din tarlaua a marea gospodăriei colective, tocmai la Crivina, la Gogoși, la Pătule, unde enisip de se clocesc ouă deșerpe! Le-am pus mâna în păr!Și acei care

li-s prieteni, chițibușii care umblă de colo până colo, cațânțarii, pot săle spună ce-au auzit aici. Căci sunt strecurați printre noi codițele lor:ce caută aici domnul Tunsoiu? Dar domnul Bozgan? Ce caută aicidomnul Fălcan? Au venit să audă,și au auzit: acum pot să plece. Potsă plece și cei ca Savu Saizu, care au zis că-s cu noi, dar caretrădează parddul, trădează pe frații lor, pe oamenii săraci. Noi putemtrăi pe pământși singuri între noi. Iar chiaburii dacă nu pot trăi

decât de pe urma noastră,și au nevoie de noi, apoi săștie că atuncis-a terminat cu ei, că nu ne vor mai avea. Aici li-i pieirea, vor putrezi,iar noi îi vom arunca în ogaș, să curățăm pământul! Căci noi nu vremsă fim robi pământului, ci stăpâni pământului –și mai întâi de toate,nu vrem să fie omul rob omului!În tăcerea care a urmat, nu se auzi nicio răsuflare. Unii aveau

lacrimi în ochi, altora le ardeau privirile ca jeraticul. Apoi

1037se făcu o mișcare între oameniși Avram ceru cuvântul. Avram era

galben, dar cu fața curatăși netedă. Vorbi despre bucățica de pământa fiecăruia, de ura lui împotriva pogonului dușman al omului, demânia pe care i-o trezeau cei ce se făceau robiși apărători ai peticuluidușmănos dețărână. — …Iacătă-l pe frate-miu, Savu, care pentru pământ, pentru unpogon,și-a pierdut mințileși s-a pierdut pe sine. S-a rupt de noi, s-adat pe mâna chiaburilor; iar eu pot să zic că mie nu-mi mai e frate, cidușman.Și Mitriță Mitrache care l-a omorât pe Minică pentrupământ, care-i era ca un frateși acum asmute câinii pe mine de-ispui ceva de colectivă. Tovarăși, să nu se mai otrăvească niciunul dinnoi cu pământ, să ne fie de hrană și bogăție, nu spre nebunieșipieire! în toată țara bântuie boala asta a loturilor cât palma, care

chinuie oameniiși le scurtează viața în loc să-i hrănească. Eu,tovarăși, n-am liniște până nu le văd pe toate topite într-o moșie mare



a noastră a tuturora, că nouă nu pământ ne trebuie, ci hrană șibelșug,și lumină pentru minte,și un cântec și o cană de vin,șimuncă spornică pe mașini, să scoți în loc de opt băniți optzeci!Oamenii ascultau încordați; unii, stârniți de cuvitele lui, începeau

să vorbească între ei în șoapte aprinse. Dar tăcură auzindu-l peMihăilă cum povestește viclenia Vaccinătorului din noaptea trecută,cum îl îmbătase și-l pusese să iscălească, cu scrisul tremuratșistrâmb, o hârtie de datorie. Mihăilă vorbea greuși încet, dar deodatăstrigă: — …Eu sunt de vină, tovarăși, că de nevoie am intrat slugă lachiabur,și când puteam, n-am plecat, nu m-am îndârjit asupra lui…

Dar ce mi-a făcut el mie nu numai o dată a făcut… și nu numai el..Căută cu greu vorbele: se gândise toată ziuași acuma încerca să-șitălmăcească gândurile. Împrejurul lui, oamenii se ridicau în picioare,vorbeau înfierbântați:

1038 — Îl ducem în judecată pe Vaccinător! strigau ei. Mergem la el cu

toții,și-i cerem socoteală!Dar Mihăilă nu-i ascultași spunea ce-l apăsa pe el: — Nu numai eu trebuie să învăț, toți trebuie să-nțelegem, fraților!Căci sunt mulți ca Vaccinătorul,și fiecare ne e dușman, ne beleșteșine stoarce de vlagă ca să-și sporească osânza!Glasul lui Avram răsună limpede, vorbind cu cineva: — Du-te de aici. Ce mai stai printre noi? Pleacă!Savu se ridică în picioare, stângaci, greoi,și se uită împrejur cu

ochiul lui sângerat, întâlni priviri care-lținteau drept în față, recișiîmpietrite în mustrare,și altele care se întorceau de la el ca de la unlucru străin fără viață. Deschise gura să spuie ceva, dar se opri,și ieșimormăind, cu capul în pământ, cu gâtul înainte, cu mersul lui demaimuță. Oamenii se întorceauși făceau cerc de priviri dușmănoaseîn jurul chiaburilor strecurați în sală: aceștia schimbau fețe-fețe, pânănemaiputând răbda, se ridicarăși ieșiră unul după altul.

Ședința se făcuse frământată, dar nu mai era nici așteptare, niciîncordarea aspră de la început, ci însuflețireși dorință de hotărâriși



de fapte în vorbele, în strigătele, în mișcările oamenilor. Nu se potolirăpuțin decât când începu să le citească Trandafir proiectul de statut algospodăriei colective. Pe măsură ce el citea, greu, căci nu era om cucarte,și i se îmbroboni în curând fruntea de sudoare, se făcea tăcere.

La unele cuvinte, pe care nu le înțelegeau bine, se ridicau șoapte,întrebări murmurate între oamenii înghesuiți în căldurăși în luminapuțină. Trandafir se întrerupse din cititși deslușea: — Remizele… adicășoprurile… bovine, adică vite mari, boi, vaci,viței… Inventar zootehnic, adică tot ce are legătură cu vitele… Apoi citea mai departe. Se făcuse târziu; afară, cerul nopții în carestelele străluciseră stins prin norul de praf ce zăcuse deasupra

câmpiei, se limpezeași puzderie de lumini cufundate în întunericulalbastru sclipeau acum ca dintr-o apă curată, de

1039o adâncime nesfârșită. Înăuntru, chipurile oamenilor erau trase de

oboseală, cei de la masa prezidiului clipeau din ochi, galbeni desomn, femeile încetaseră demult să mai spargă semințe în dinți,și-și

frecau încet sub bancă gleznele amorțiteși călcâiele crăpate, albe-cenușii de praf. Bătrânul Lepădat moțăia pe umărul lui Bucan, dar setrezi când auzi glasuri. Oamenii se ridicau, întrebau: ce vor facebătrânii lor, care nu mai sunt în stare să muncească? Vitele mici sauvaca de lapte, pe care le vor opri pe lângă casă, cu ce le vor hrăni?Căci doar nutrețul se pune la colectiv. Unde vor paște vitele vara?Cine va plăti medicul, îngrijirea bolnavilor? Cum vor putea să-și facărost de haine, încălțămime?Și mai ales, întrebarea cea mare: cum seva plăti munca?Și cum se va socoti? Un om roșu în obraz în ciudaoboselii, se ridicăși zise: — Tovarăși, bine e să punem și viile la colectiv, să le sădim cu vițăaleasă, nu cu hibrizi de-ai noștri, că ăia nu-s buni decât de făcutzăibărel din ei, mai mult oțet decât vin,și-ți face gura pungă…Se auziră râsete, dar omul urmă netulburat: — Dar iacătă, duminicași sărbătorile ne tragem și noi în casă,

avem și noi o dragoste să zicem: ia mai dă-i drumul la butia aia…Asta e râvna noastră!



— Bine zice Litruță! strigă Uțu, care-l veghease cu ochii lui micialbaștri,și dăduse mereu fum gros de tutun pe nări; iar împrejur,oamenii râdeau cu bunăvoință. Trandafir se ridică iar,și răspunse la fiecare întrebare pe rând.

Lucrurile se limpezeau încet,și se deslușea chipul unei vieți care-ifăcea să se privească unii pe alții cu uimireși bucurie. Se va puteaoare? Da, se va putea, căci iată, începuseră,și chibzuiau aievea cumaveau să-și întocmească viitorul…

Și deși era târziu de totși se apropiau zorile, în această noaptescurtă de iunie, rămaserăși dupăședință adunați în grupuri pe ulițaoarbă, vorbind însuflețiți; se auzeau, mai

1040ascuțite, glasurile femeilor țâșnind de deasupra murmurului

vocilor de bărbați. Iar deasupra-le se clătinau încet plopii negriși-șiscuturau culmile în vântul cu miros de baltă, suflând, molcom,dinspre Dunăre.

*

Bătrânul Lepădat umbla singur spre casă prin întuneric. Fuseseprea obosit ca să-l mai aștepte pe fiu-său și pe Trandafir, carerămăseseră să mai stea câteva minute de vorbă cu Costandin și cuceilalți din biroul organizației de bază. Se grăbea să ajungă, sădoarmă. Căldura nopții de vară nu-l făcea totuși să nu-și simtă oaselegrele de munca de pe câmp;și oftă gândindu-se că peste două ceasuriavea să trebuiască să se scoaleși să pornească spre Vrata, să fie din

vreme iarăși la câmp. Dar tocmai marea oboseală îl făcea să meargăfără să simtă drumul,și era prea plin de gânduri ca să aibă luare-aminte. Da: iată, mai avea câțiva ani de viață,și-l văzuse pe fiul său,om cum nu mai erau mulți, ridicat din țărână și de la sapă;și elînsuși, așa bătrân, avea să intre în lucrul acesta nou și nemaivăzut,să-l ajungă poate din urmă, în doi-trei ani, pe fiu-său în felul de viațăși în felul de a vedea totul mai larg, mai departe; să citeascăși el ce se

întâmplă în țarăși-n lume, că doar elși cu ceilalți vor fi un fel defruntași între oamenii de la sate, după ei se vor lua alții, că doar la



Vădastreși la Vladomirași la Crivina nu se făcuse încă gospodăriecolectivă, deși cereau și cei de acolo. N-ar fi crezut să-i vie, atât detârziu, iarăși tinerețea, pe care-o va sluji cu oasele lui bătrâne, dupăputerile lui,și mereu cu nădejdeași așteptarea de lucruri noiși tot

mai mari. Ar fi vrut să cânte,și se uită mulțumit împrejur, la câmpiacare se întindea tainic sub stelele nopții, la plopii care foșneau maide-a dreapta și de-a stânga drumului,și la pulberea albă prinîntunecime, pulberea în care călca până la glezne cu picioarele goale,bătrâneși bătucite de umblat desculț.

1041

Deodată se trezi înconjurat de oameni. Se iviră din șanț, de dupătrunchiul plopilor, dindărătul lui. Erau vreo patru-cinci: n-avu vremesă-i numere. Voi să îngâne o întrebare: — Care sunteți, măi?

Și cu o mișcare slabă ridică puțin bățul subțire de corn pe care-lținea în mână. Oamenii se apropiară de el numaidecât, îi recunoscupe cei doi din fața sa,și înțelese, într-o străfulgerare ce se întâmplă.

Voi să strige, dar din gura deschisă nu ieși decât un sughiț: un vârfbont de ciomag i se înfipse năprasnic în pântece. Simți din toatepărțile, în coaste, în spate, înșale, în ficat, în gât, loviturile înăbușite,adânci, ale vârfurilor de ciomag care-i loveau măruntaiele, plămânii,carnea dinăuntru a trupuluișubred și ostenit; îl înjunghiau dureriascuțite, altele înăbușite, adânci: apoi auzișuierând în aer un ciomag,simți lovitura în moalele capului, i se păru că-l orbește o lumină mareși căzu.

*

Uțu umbla cu Avram spre casă, legănându-și de mijloc „bâzdoaca”,ciomagul-măciucă. Cânta subțire, ca de departe, un cântec pe carenu-l mai cântase de tânăr:I-auzi, Leano, popa toacă…Ieși în poartăși te roagă,

Roagă-te lui Dumnezeu Să moară bărbatul tău Să mă-nsor, să teiau eu…



Avram umbla lângă el, sprintenși subțire. Zise într-un târziu: — Ce-o fi cu frate-miu? Că nu mai e întreg la minte… O fidormind? O fi rătăcind?

1042Deodată tresăriși se repezi înainte prin întuneric. Uțu văzu și el

umbrele învălmășite asupra a ceva ce zăcea la pământ, auziicniturile, bufnetul uscat al ciomegelor, și răcni din răsputeri,cumplit: — Stăăi!Se repeziși el înainte, vânturându-și ciomagul, dar ceilalți se topiră

în întuneric, unul sări un gard, altul pieri după un plop. Avramstătea în genunchiși-l ridică pe cel căzut. Uțu se plecăși-l recunoscuși el. Îl ridicarăși-l duseră acasă, fără să schimbe alte cuvinte decât: — Mai e viu?Uțu întrebase. Avram zise: — Nuștiu…La lumină, în casă, în fața bătrânei care-și plesnea palmele pe

obrajiși plângea cu hohote sfâșietoare, îl văzu că trăiește: clipea dincând în când din pleoape, peste albul ochilor răsturnați în sus. Îicurgea un fir de sânge din ureche, fața i se scobise în obraji, globurileochilor i se scufundaseră în cap,și răsufla slab, hârâind din gâtlej.Nasul i se ascuțise, nările îi erau albe.Sosirăși Nelăși Trandafir. Uțu le spuse de la început: — Trage să moară, tovarăși… Dar cu mașina dacă-l duceți la spitalla Salcia, poate scăpa… — Mașina-i cu inginerii la Vrata, murmură Trandafir, cu ochii laNelă care se uita la tată-său de aproape de totși-ișoptea cu glasulînecat: — Tuță… tuță… Eu sunt, Nelă… Nu mă cunoști? Te doare?Dar bătrânul nici nu mișcă pleoapele, ci urmă să răsufle greu;

horcăia din plămânii loviți printre coaste. Uțu zise: — Îl mân pe copilul ăl mai mare pe un cal la Vrata, să-l trezească

pe tovarășulșofer.Și ieși. Avram se uită cu lacrimi în ochi la Trandafir, dar acesta



întoarse capul, ca să nu i se vadă tulburarea; iar Nelă

1043stătea cu mâinile pe pat aplecat asupra tatălui său,și-ișoptea

mereu, întrebând cu patimă: — Tuță… eu sunt… cine-a fost, tuță? Cine-a fost?… Cine, tuță?Nu se auzeau în odaie decât pâlpâitul lămpii, răsuflarea celui pe

moarte,șișoapta insistentă, încăpățânată, neobosită, pătimașă: — Cine-a fost? Cine-a dat? Cine-a fost, tuță?

VIEra spre prânz,și vântul neîncetat dinspre Dunăre se învârteași

lăsa în urmă pâlniiși spirale scobite în stratul gros de pulbere de pedrum, în care se tăvăleau aceiași pui de găină golași, zbârliți,șidormitau suflând greu purceii negri scăpați din curțile dimprejur. Aiciîntre curțiși uliță, pe un pătrat dețărână albă, era puțul: un cilindrude ciment lângă stâlpul înalt al cumpenei ce arăta cu degetul spre

cerul cenușiu de praf. Cumpăna de lemn nodurosși strâmb, argintatde vechime, scârțâi prelung, cu înfățișarea ei ciudată de os lungșisubțire al cineștie cărei dihănii străvechi. O femeie își umplea găleatade la ciuturăși o puse pe jos, înțărâna închegată de apa scursă. Altăfemeie trase în jos cumjpăna, cufundând ciutura în întunericulșifrigul puțului. Altele stăteau în picioare, cu o mână la gurăși una lașold,și așteptau să le vie rândul, sau vorbeau păzindu-și găleata plină

să nu le-o verse copiii cu cămăși scurte, murdare,șișezutul gol, carese alergau amenințându-se cu ciomege mai mari decât ei, menite să-iapere de haitele de câini slabiși rătăcitori. Maria văduva, Maria luiGodea, zise cu hotărâre: — Așa într-o noapte poate să mă omoare și pe mine, sau pebărbatu-tău, sau pe tatăl Leanii… Sunt sălbatici, sunt sifilitici, soro,și cată să ne ferim de ei, să fie oamenii unul cu altul, să

1044se apere! Bașca de colectiv,și în alte locuri, să seție oamenii tariși



la judecățiși la sărbători,și la toate; să nu le dai niciun degetchiaburilor, că eiți-auși rupt brațul din umăr, mascaralele dracului! — Da, zise Climentina, sunt atacați toți. Ori sunt ofticați, ori suntputreziți pe jumătate, ca fata lui ăla, Aneta. Toți sunt atacați…

Maria lui Godea o îndreptă: — Ba că de plămâni suferim mai mult noi, de nemâncați cesuntem… Ei de bani ce au li se urcă nebunia la cap; de avere se fac eineoameni…Baba Avestica, cu fața netedăși ochii strălucitori sub părul alb ce-i

scăpa de sub broboadă, trase ciutura peste ghizdul puțului, seîntoarseși zise peste umăr:

— Dă-i în… mă-sii, ca suntși proști. Uită-te la Boșoroagă. Când teuiți la el, vai de capul lui…Își umplu găleatași-i dădu drumul ciuturei. Apoi zise iar: — O viață întreagă a muncit ca un robși i-a belitși pe alții, dar elbucurie de viața aia n-a avut. Umblă ca un orbete și acasă arecomoară de bani,și pe câmp șaptezeci de pogoane; dar e prost canoaptea. Nici măcar o casă nuștie să facă. Ăla e om?

Și scuipă cu dispreț. Maria lui Godea vorbi iar: — Măcar de-acuși înainte, am nădejde, să apucși eu altfel deviață,și să nu mai fie copiii mei cum am fost eu… Să avem și noi oțâră de fericire…Celelalte tăceauși se uitau la ea nemișcate. Apoi una zise: — Păi da… Se schimbă fața lumii… Pe unii iacăși azi, începi denu-i mai cunoști, parcă altfel umblă, altfel vorbesc.Și omul meu… Aneta lui Vaccinătorul veni târându-și piciorul, cu nevastafeciorului lui Brădușel după ea. Dădu bună-ziua cu glasul eitânguitor, pe nas. Femeile îi răspunseră din vârful buzelor, îi făcurăloc să-și ia apă, apoi se uitară după ea:

1045 — Otrăvile… zise Avestica. De mâna lui frate-său, al ăsteia, acăzut Lepădat săracul azi-noapte,și ea iese în uliță cu pantofi în

picioare. — Îi cerceteazășăful, care-au fost? întrebă o femeie.



— Nici el nu știe cum, că n-are nimica la mână, că bătrânulsăracul tot trage să moarăși nu cunoaște pe nimeni. — Omul meu, zise Climentina, toată noaptea n-a dormitși a statde mila lui Nelă… Cică tot întreba: Tuță, spune-mi cine a dat? De

unde să spuie, că el stătea de vorbă cu dușii de pe lume, cică greu îșimai trăgea sufletul… Tăcu, încruntă sprânceneleși se uită împrejur, de la un chip laaltul. Femeile dădeau din cap, oftând.Nevasta lui Bucan zise: — Dar fii-su Nelă umblă prin tot satul, cu ăllantu’și cuCostandin,și vorbește cu oamenii ăi de vor să se mai scrie; nu cunoști

nimic pe fața lui. E tare de fire, da’ inima lui, numai elștie cum țipășiplânge… Avestica zise iar: — N-a avut noroc bătrânul, săracul. Când să dea și el de altăviață… — Las’ c-o trăi, zise Climentina. Zice omul că s-a-nturnatșoferulde la Salcia, de la spital, unde-l trimeasă azi-noapte, cică doftorul îi

face ceva, de să-l scape… Cică doftorul azi-dimineață nu-l dădeasă camort…Maria lui Godea își luă căldarea din pulbereși se pregăti să plece.

Zise: — Bine că s-au apucat oamenii să întrebe, să afle anume, care afost de l-a ucis pe bătrânul… — Taci, dadă, nu-i cobi,țipă nevasta lui Bucan. — Ba eu zic că asta au vrut, de-au cășunat pe el cu ciumegile!Trebuie dovediți, puși înștreang, iaca-acilea-n cumpănă, să se legenecând li s-or pune ciorile pe umăr să le mănânce ochii!

1046Fața Mariei, atât de blândăși de ostenită, era acum întunecată de

mânie; ochii îi înotau în lacrimi. — Eu mă cam dusei, zise ea cu glasul înecat. Își puse găleata pe

cap; căzu îndărăt mâneca de pe brațul gol, aurit de soareși rotund,cu careținea ușor căldarea de margini. Maria plecă încet, dreaptă, cu



o legănare abia simțită în pas, parc-ar fi mers cu o mantie lungășigrea, târându-se după ea pe pământ.Climentina plecăși ea, în partea cealaltă. Pe drum spre casă, îl

întâlni pe Sărăcin care mergea repede, urmat de departe de nevastă-

sa care-ncerca să-l ajungăși-l blestema în gura mare. Climentina seopri. Nevasta lui Sărăcin se opriși eași se uită la Climentina, suflândgreu. Zise cu ciudă, dușmănoasă: — Voi l-ați pus la cale, parșivilor! — Care noi, fă? întrebă Climentina mirată,și puse vadra jos. — Tuși cu bărbat’tu, toate nebunele care stați mereu la fântână,șibolșevicii voștri de haidamaci! șuieră muierea, înfuriată, pe

nerăsuflate. Ieri era om întreg, până n-a vorbit cu voi! Toată noapteas-a frământatși iacătă s-a dus să se scrie la colectiv! Cică ăi mai denădejde oameni sunt scriși. Parcă eu nu-iștiu! Cică el nu vrea să-ițiepartea lui d-alde Vaccinătorulși la cuțitarii lui. Parcă ce are el cuVaccinătorul? I-am zis,și a dat în mine, lua-l-ar moartea! Stai, nufugi, fugire-ar binele din tine, bezmeticuleși nebune! încheie femeiastrigând după Sărăcin, care se depărtase.

Îi scuipă Climentinei în fața picioarelor, în țărână,și o luă la fugădupă bărbatul ei.Climentina luă găleata și plecă.Și ce dacă e bolșevică? Și ce,

bărbatu-său Uțu n-are voie să se scrie unde-i poftește lui inima?ȘiMaria lui Godea, săraca, bătută numai de nenoroc, e nebună că vreași ea oțâră de bine? Phii, parșivă mi-ești, soro,și vai de Sărăcin că adat peste tine!Era atât de stăpânită de mirareși necaz, încât nu văzu o fetiță care

se apropia iute. Fetițaținea o capră de lanț, dar capra

1047era mai puternică și o trăgea după sine în goană. Se izbiră de

Climentina. Gata să scape găleata, Climentina strigă: — Mă,ține-ți bidiviul, că te duce-n Dunăre! Acasă, spălându-i izmenele lui Uțu în albie subșopru, Climentina

tăcu multă vreme, gândindu-se și murmurând din când în când,singură:



Apoi zise tare: — Măi, Uțule, măi? — Hău, răspunse Uțu din casă.Climentina lăsă să treacă o bucată de vreme. Uitase iarăși de

bărbatu-său,și se gândea la celeșase sute de hectare din Legiuiri,unde fusese o moșie veche a ciocoiului din Vrata; îi treceau prinminte cuvintele auzite prin toate colturile satului,și povestea lui Uțu;nici el nu putea să doarmăși-i spunea de planurile pe care le făceauunii din oameni, planuri de grajduriși pătuleși hambare,și împărțelila sfârșit de treieriș, din zeci de vagoane de grâuși postavuri aduse dela fabriciși răsplata pentru cei ce vor munci mai mult decât avea să

se statornicească munca omului pe zi… Freca izmenele lui Uțu șirăsufla repede, apăsată de greutatea gândurilor multeși noi.Și apoideodată o cuprinse iar bănuialași-i veni să râdă, înciudată. Zise iar:. — Uțule!Capul lui Uțu, osos și mare, se ivi în fereastră și suflă două

vălătuce de fum pe nări, apoi zise: — Ei!

Fără să se întoarcă, Climentina întrebă: — Te-ai scrisși tu la colectiv, Uțule?Uțu răspunse liniștit, mai mult întrebător: — Ei! Mă scrisei, desigur că mă scrisei. Ce să fac?Climentina simți că o apucă iar mânia. Întrebă: — Și pe mine mă scriseși, zi?Și pe mine?Uțu răspunse, clipind din ochii săi miciși albaștri:

1048 — Păi nu ziseși tu? — Fir-ar mama ta a dracului, mormăi Climentina, obosită demultele ei zile de împotrivire. Apoi frecă mai departe izmenele de cânepă din albie. Cu o umbrăde neliniște în ochi, Uțu îi privi spatele întors, apoi se liniștiși-și traseiar capul în întunericul din casă.

*



Apoi se făcu seară,și se făcu noapte. Prin fundul curții lui IlieVaccinătorul, pe portițe, printr-o gaură în gardul de pari spoiți alb,printre căpițe de fân și mormane de băligar, se strecurară întâiTunsoiu cel gras ca batoza, apoi frate-său, cel ce fusese zvârlit afară

de două ori cu o zi înainte, din primărie și din ședința pentrualcătuirea gospodăriei colective. Câinii lătrau înnebuniți, smulgândde lanț și repezindu-se sugrumați către întunericul de sub nuci, deunde veneau oaspeții aceștia de noapte. Alt oaspete ciudat veniseînainte: Capone, gras și nebărbierit (pecinginea neagră a bărbii sevedea bine pe pielea albă-verzuieși unsuroasă a obrajilor lui grei),care îi aștepta.

Odor stătea în curte, își făcea de lucru,ședea pe butucul dedespicat lemne, mormăia vorbe de potolire pentru cățeaua cea rea,care lătra sălbatic cu spume la botși zbătându-și coastele ieșite subcare-i atârnauțâțele secate. Odor se frământa, se așeza, se ridica iarși se uita peste gard în ulița întunecatăși părăsită, cași cum ar fiașteptat pe cineva. Nu aștepta pe nimeni. Se întorceași da târcoalecasei. Cum venise Capone? Pe unde? Când? De ce nu-l lătrase

câinele? Căci Odor era sigur că nu la el în casă stătuse toată ziuamisitul. Unde? La Brădușel? Odor se duse până la gardși se uită sprecolțul depărtat al uliței, unde casa mare spoită alb, zăcea înîntuneric, în tăcere și liniște, ca un mormânt, ca o casă părăsitădemult.

1049Odor se întoarse iar pe lângă casă tocmai în clipa când câinii

începuseră iar să latreși să urle turbați, gâtuiți de lanț și de propriilelor sărituri către o umbră care venise repede. — Ho, dumnezeul mamei voastre de dihănii… mormăia noul venitcu glas răgușit de om care a băut cumplit, dar încă nu și-a pierdutmințile. Era Savu al lui Saizu.Îl recunoscu pe Odor chiar în clipa când acesta voia să se retragă

iar în întuneric, nădăjduind că n-a fost văzut. Savu zise:

— Acasă-i socru-tău, bă?Glasul i se îngroșă. Savu tușiși scuipă, apoi intră în casă. Odor se



amestecă iar în țesătura de volbură care se cățăra pe sârme cătrestreașină. Frunzele erau verzi și luminoase în lumina lămpiidinăuntru,și puneau o masă de lumină bălțată cu umbre pe fața cambuzatăși naivă a lui Odor. Câinii tăcuseră. În odaie se vedeau bine

șezând la masă Vaccinătorul bătrânul, vânăt la față căci băuse toatăziua, înjurând și repezind pe oricine venea să-i vorbească, apoiDumitru, zdravăn, cu fruntea îngustă de două degeteși încrețită –șiDumitru fusese plecat undeva toată ziua, Odor nu știa unde – apoiCapone, palid-verzui, nebărbieritși murdar, cu paie mărunte în păr,Tunsoii cei doi, grașiși cu fețele uleioase de sudoare – poate că au trasțuicăși ei? se gândi Odor -|și Savu, întunecat, greoi, cu ochiul lui

holbatși sângerat la pleoapa de jos. Vorbeau mereu, cu glasul scăzut.Cel mai mult vorbea Capone. Deodată, Dumitru se aplecă peste masăși zise, schimonosit de ură: — Am să-i îngrop de vii, în pământ! Apoi se gândi o clipăși râse murdar, cu dinții galbeni, parcă s-ar fimânjit cu ceva putred pe față, de plăcere: — Numai capetele li le las afară, să ne c… căm pe ele pân-or

putrezi de vii!Ceilalți râserăși ei, fără veselie, un râs care suna a spaimă. Apoiîncepură să vorbească despre un lucru pe care Odor îl bănuise toatăziua,și care-i otrăvise gândurile cu veninul

1050neliniștiiși al groazei. Acum se pricepea limpede. Glasurile năclăite

de băutură se încâlceau, dar înțelesul nu îngăduia îndoială. Caponevorbea, cu un râs schimonosit, strâmb, privindu-l pe Savu: — Se vede căți-au mâncat sufletul bolșevicii dumitale…Savu se uita absorbit la un loc anume pe masă,și cu mintea

rătăcind aiurea. Mormăi: — Pe ce se vede?Capone se uită la ceilalți, la ochii lor îngreuiați de rachiu,și râse

iar:

— Păi dădeai azi-noapte cu sete… Parcă ai fi vrut să treacă prin elbâta, măcar că nu e ascuțită… Cum ai dat dumneata în el, nu mai



are zile multe…Ceilalți râseră și ei, cu glasuri sparte, chicotind rătăcit. Beau

mereu dintr-o sticlă cu țuică gălbuie pe care o pusese pe masăVaccinătorul. Tunsoiu cel gras zise:

— Bine ne-nvățași, domnule, că nu ne-am fi gândit la asta… Hehe:bătaie pescărească, hehe, cu vârful ciumagului, hehehe…

Și se uita împrejur, mulțumit, Dumitru vorbi: — Ba ciumagul ăl de pe urmă, eu i-l trăsei, în numele tatălui. Dinăla nu se mai scoală el, degeaba-l trimeasă bolșevicul de fii-su laspital… Tunsoiu cel tânăr asuda, mut, galbenși gras. Dumitru se-ntoarse

la el, disprețuitor: — Cășunași pe hoitul ăla bătrân cu cuțitulși noi credeam că l-aijunghiat, când venea ăia pe drum să-l scape… și dumneata cândcolo, nimic, parcă n-ai fi tăiat porc în viața dumitale! Să fiștiut, nu teluam cu noi, că n-ai putere, neică… Ai, nană Savule?Savu, cu brațele pe masă, se uita mereu fix în gol. Savu ridică

încet ochiiși-lținti cu privirea lui sângerată. Zise, aplecându-se peste

masă:

1051 — Ține-ți gura, măi!… Dedeșiși tu o dată într-o gloabă bătrână,șite speriași de ce viteaz ești…

Și, de aproape de tot, întinzând gâtul, îi suflă în obraz: — În tat’tu ai dat, să-l omori? Apoi așteptă, privindu-lțintă. Dumitru se dădu îndărăt, cu scauncu tot. Îngălbenise. Fără să vrea aruncă o căutătură fugară cătretată-său. Acesta se ridică în picioare. Atunci își dădu seama Odor câtsunt de beți cu toții: izbucniseră în răgete de râs. Vaccinătorul seclătina pe picioare. Se apropie de Savu și-l bătu pe umăr. Întunecat,cu coatele pe masă, Savu își scutură umărul, dușmănos. Vaccinătorulzise: — În tat’su n-a dat, dar să aibă un frate comunist, chiar eu i-aș

spune să puie mâna pe secure să-i crape capul.Savu tăcea, mereu cu ochii asupra unui loc anume, unui loc gol,



pe masa acoperită cu o pânză cu pătrate albeși albastre. Tunsoiu celtânăr îșișterse fața de sudoare cu dosul mâiniiși se aplecă spre Savu.Îișoptișuierător, cu ciudă: — Te dete frat’tu afară dinședință, ca p-un câine, Savule… Mai că

nuți-a dat brânci… Ai?Savu se întoarse deodată la el, vânăt de mânie,și pumnul întins pe

masă se strânse, măciucă. Celălalt se dădu îndărăt, înfricoșat, dartotuși ațâțător: — Degeaba te superi pe mine, că de el totți-e frică…Savu dădu să se scoale fierbând de mânie, dar îngreunat de spirtul

care-i tulbura capul. Vaccinătorul îl întoarse de umăr:

— Te dete afară,și p-ormă s-a-ntors acasă,și ai dormit în casă cuel? Păi ai avut somn? N-ai visat că te duci la elși-l zdrobești, gușterul?Ai?Savu se uită la el tâmp, holbat. Înțelegea încet. Vaccinătorul urmă: — Om ești, ori muiere? Rabzi, săți se suie pe grumaz viperele decomuniști, ai? Ptiu!

1052Și scuipă ușor, pe jos, la picioarele lui Savu. Acesta se-ntoarse iarspre masă, își rezemă coatele pe ele și își pierdu privirea tulbureprintre pătrățelele pânzei pătate cu rachiu. Vaccinătorul vorbea cuTunsoiu cel gras: — Ni se scoală slugile-n cap,și ne strâng de gât, domnule. Azi-dimineață veniră golanii cu furcile, cu trântorulși hoțul de Mihăilă,să-i dau banii! — Și i-ai dat? întrebă Tunsoiu. — I-am dat, că cu ăștia nu poți să te pui… mormăi Vaccinătorul.Lângă el, Savu vorbi deodată visător, ca prin somn: — La noapte dacă vine să doarmă acasă, îl achit. Toți tăcură, privindu-l cu ochi sticloși. El nu se mișca,și parcă ar fifost singur,și ar fi vorbit singur. Se priviră între ei, zâmbind șifăcându-și cu ochiul.

Afară, Odor începuse să tremure. Îi era frică să nu-i audă eibătăile inimiiși răsuflarea grea. Se retrase încet, de-a-ndaratelea, cu



picioarele goale pe lutul curții. Câinii mârâiră în întuneric, sub nuciicu frunzișul negru și greu și amar. În ușa luminată se ivi Dumitru,clătinându-se de beție. Seținea de ușorul ușii să nu cadă. Strigă: — Măi, ăla! Tu ești?

Câinii mârâiră iar, cu mânie. Ascuns în întuneric, Odor se lăsăîncet pe vine, apoi începu să umble cocoșat, depărtându-se printrecăpițele de fân. Cățeaua cea rea începu să latreși să sară; se auzeazornăitul lanțului. Dumitru striga mereu, răstit, monoton, nedându-șiseama, în beția lui, de câtă vreme cheamă. Apoi tăcuși se întoarse încasă. Odor ieșise în uliță, îl trecuseră sudori de neliniște, de spaimă,de nădejde. Viața care-i păruse închisă, greșită, în robie la

Vaccinătorulși la femeia pe jumătate paralizată, acum se vedea binecă e la sfârșitul averilorși moștenitorilor – tocmai acum să intre înnodul acesta sugrumător, nod de uneltiri ascunseși

1053primejdioase, care puteau să aducă iarăși în curte, ca azi-

dimineață, oamenii cei mulți cu furci,și apoi, judecatași ocna? O luă

la goană prin întuneric pe uliță, lătrat din curte în curte, mereu dealți câini, tot mai mulți; turbați, se strecurau pe sub garduri; începurăsă-l urmărească, să-i sară la picioare. El fugea din răsputeri gâfâind,prin noaptea plină de urlete.

VII

Întâia dată, fusese așteptarea încordată, gânduri nedeslușite,nădejdi. A doua oară, amenințări din-afară, din partea chiaburilor,șivorbe mieroase,șișovăieli, dar mai ales se întărise legătura dintreoameni, se făcuseră fârtați ca pentru un război,și lepădaseră dintreei gunoiulși zgura. Acum era altceva: erau încrezători, înfierbântați,porniți pe socoteli gospodărești ca un om care vrea să-și facă o casăsau să-și schimbe soiul de vie, să iasă alt vin, de preț și dulceși tare,

și plin de mireasmă în locul celui acru, subțire, sărac, de pânăatunci. În prima seară fuseseră mai tăcuți, în a doua vorbiseră mulți.Acum era între ei chiar veselie, înecând mâhnirea celor ce se gândeau



la bătrânul dus la spitalși care se lupta între viațăși moarte. Încăînainte de a se înnopta, cum soseau de la prășit, oamenii seadunaseră în fața fostei cârciumi cu tinda largă, în care era acumsediul organizației de partid. Uțtiși încă câțivaședeau pe treptele de

ciment. Un copil cu un ciomag mare trecu pe lângă ei, se oprișiascultă, serios. Bucan spunea: — …La armanul ciocoiului am putea începe grajduriși purcăreață,cu materialele noastre, fără bani. Ai? Ce să mai așteptăm? O luăm depe acum…Uțu se întoarseși-l privi pe copil peste umăr. Zise: — Ce faci tu, ăl bătrân?

Copilul nu răspunseși urmă să asculte, până când îl zăriră alțiimai mari, care se jucau printre oameni. Cel mai mare din ei erabăiatul lui Uțu, cel ce-și lăsase să-i crească unghia.

1054Bucan vorbea înainte, ceilalți zvârleauși ei câte o vorbăși ascultau

cu luare-aminte, gânditori. Florică, cocoșatul, care surâdea blând,

fratele lui Costandin, spuse o glumă care putea întoarce vorba de lacele gospodărești. Uțu striga la el cu glas milităros, dar râzând: — Grăjdariiși chirigiii să nu vorbească în front! Auzise de atâtea ori strigătul acesta glumeț, în ani lungi deconcentrăriși război, până când căzuse prizonier printre ultimiisupraviețuitori ai Regimentului 25 artilerie de câmp, înconjuratșinimicit în 1943, la Cotul Donului. Acum, durerea și războiultrecuseră, avea să înceapă o viață nouă; de aceea era veselși-i strigălui Florică, cocoșatului: — Grăjdariiși chirigiii să nu vorbească în front!Un om într-o căruță se opri în fața casei cu tinda largă. Se făcea

noapte. Omul se dădu jos, se apropie clătinându-seși întrebă penimeni anume: — Chibrituri aveți? — Noi nu vindem chibrituri, răspunse uțu. Du-te dumneata acolo,

la casa aia albă.Bețivul se duse, legănat,și bătu în poartă la casa albăși moartă a



lui Brădușel. Începură să-l latre câinii mulțiși abia târziu veni cinevași-l desluși. În vremea aceasta, ceata de copii căpitănită de ai lui Uțu,deshămă calul străinului de la căruțăși-l legă de un pom. Oameniiașezați pe treptele de ciment râdeau, dar cei mai mulți nu luaseră în

seamă întâmplarea,și vorbeau cu însuflețire de gândurile lor. Printreei umbla Ieremia cu ochii albaștri ieșiți din capși cu toiagul său lung,și povestea ce visase el în noaptea trecută: semne, lanuri de grâu,munți de aur. Oamenii îl ascultauși dădeau din cap, râzând: — Las’că-i bine… Așa să fie… Apoi veniră cei din biroul organizației de partid, îi chemară peoameni înăuntru, unde era lumina lămpilor de petrol. Se

1055potoli într-un târziu înghesuialași murmurul puternic de glasuri;

se ridică Trandafirși spuse că prima luptă e câștigată. Se alcătuisegospodăria colectivă, inginerii măsuraseră și socotiseră, delegatulMinisterului Agriculturii își scria raportul.Și el, Trandafirși Nelă,aveau să facă raportul către Comitetul Central. Deocamdată, urma să

se aleagă comitetul de conducere al gospodăriei colectiveși să ținăacest comitet oședință cu ei, Trandafir,și cu tovarășul Lepădat Ion. Toți se uitară la Nelă, tras la fațăși galben, dar liniștit; îișopteaceva lui Costandinși zâmbea: — …îi propunem – zicea Trandafir – pe următorii tovarăși: BucanRistea, Saizu Avram, Fuziescu Mihăilă, Godea Maria, MandochinăUțu. E bun tovarășul Bucan? — Bun, vui sala.Oamenii râdeau mulțumiți la Bucan, cei de lângă el îl băteau pe

umeri. Bun Avram, bună Maria, bun Uțu? Da, erau buni, ziceau toțiși fremăta și se frământa bulucul de oameni care astupa până șiintrările sălii. Iar Maria se făcuse roșie la față, zâmbea, i se vedeaudinții albi pe care atât de rarși-i arăta;și îi străluceau ochii înlacrimi. Apoi se ridică Ion al lui Lepădat. Glasul îi era uneori mai slab ca în

nopțile trecute,și fața mai trasă; dar tot aspreși dârze liniile pe lângăgurăși între sprâncene. Vorbi:



— Tovarăși, azi n-o să mai stăm până dimineața. Aș vrea să văaduc aminte că azi s-a împlinit un an de când clasa muncitoare aluat în stăpânire fabricileși uzinele. Iară azi în comuna noastră,și înmulte alte răspândite în toatățara, se înființează ca aici, gospodării

colective. Voi sunteți în fruntea mișcării pentru o agriculturăsocialistă.Țărănimea din alte sate se va lua după voi. Iar fiindcă ațiluat-o înainte, veți fi mereu în frunte, ca sporși bogăție, în frunteamiilor de sate alețării. Mulți dintre dumneavoastră au fost la război,șiștiu că aceia din frunte dau și de cea mai mare împotrivire.Dușmani avem, mai

1056ales noi. Dar dușmani fricoși, care și-au pierdut mințile. Astă-noapte stăteam lângă patul lui ăl bătrân al meuși mă gândeam: de cen-au dat în mine? Că le-a fost frică. De noi le e frică, măcar că auînnebunit de ciudăși de ură, că au pierdut oile de tunsși de tăiat.Astfel că au vrut să omoare un bătrân sărac,și nu seștie dacă va maiscăpa…

Glasul i se înecă. Tuși, înghiți greu. Oamenii oftau. — Dar dacă nu are zile tuța al meu, gândiți-vă la el: măcar să nu fisuferit degeaba el.Și gândiți-vă la copiii voștri: să nu aibă parte de-otinerețe cum a fost a noastră, ci de una mai bună.Țineți-vă tari, nuadormiți, că dușmanul vă pândește cu bâzdoaca noaptea la colțuldrumului,și cu vorbe otrăvite ziua pe uliță. Aveți încredere, la fiecarepas, vă arată partidul calea,și stă alături de voiși clasa muncitoare.Acum, v-a trimis un fierarși un hamal: pe mineși pe nea Trandafir.Dar voi să nu uitați că la nevoie, toate miile și sutele de mii demuncitori din toate făbricile și uzinele țării, stau alături de voișilovesc odată cu voi în dușmanii voștri; căci noi vrem, tovarăși, să neridicăm, că eram lipiți pământuluiși zdrobiți,și să umblăm la lumină,cu capul sus, să fim mulțumițiși mândri, oameni adevărați!Se așeză în mijlocul strigătelorși al zgomotului aplauzelor ca al

unei ploi mari pe frunzele pădurii sau pe apele Dunării.Și neobservat

până atunci de nimeni, uimind pe toată lumea, se ridică în picioareîn mijlocul sălii Ilarie, cu ochii lui albaștri umbrițiși fața trasă,



însemnând suferință. Zise slab: — Tovarăși, eu sunt un om care a greșit greu, că am ridicat coasaasupra muncii mele, s-o stric și s-o prăpădesc;și mi-e că voi fipedepsit rău, poate voi intra în pușcărie, să mă-ntorc pușcăriaș în

sat. Aș vrea să vă spun că m-a învățat Vaccinătorul, chiaburul, să mănenorocesc pe mineși pe copiii mei, iar eu n-am priceput socotealalui,și l-am ascultat. Eu am greșit; măcar voi să nu greșiți.Și aș maiavea o rugăminte: dacă voi fi pedepsit mai ușor la judecată,și voirămâne aici, aș vrea să

1057

intru și eu în gospodăria asta nouă, că sunt om sărac,șiștiu sămuncesc…Se uită rugător la cei dindărătul mesei pe care pâlpâiau lămpile de

petrol. Oprea zise tare: — Asta va hotărî comitetul de conducere al gospodăriei, că de-aiavi l-ați ales. Tovarășii din comitet să judece…În vremea aceasta cineva îl chema înșoaptă pe Ion al lui Lepădat,

pe fereastra deschisă. Cei dindărătul mesei din partea aceea,Costandin, primarele, Bucan, îi făcură semn lui Nelă, îișoptiră săiasă puțin. Sub tindă, el îl recunoscu pe Odor, desfigurat detulburare, tremurând din tot trupulși gâfâind. Pricepu numaidecâtce-i spunea Odorși privindu-l o dată cercetător, își dădu seama că numinte. Întrebă înșoaptă: — Dar de ăl bătrân al meu, ce au zis? Care a dat? — Nea Dumitruși Savuși Tunsoii amândoi… gâfâi Odor.Ion al lui Lepădat strânse din dinți. Aha: mai curând decât ar fi

crezut. Vasăzică și-au/pierdut mințile… Intră în sală și se duse lalocul său. Când se așeză, umil, Ilarie, el se sfătuise, din două cuvinte,cu Trandafirși cu Costandin, care își adunară capetele lângă al lui.Apoi se ridică: — Tovarăși: cineva ne-a spus că la Vaccinatorul sunt adunațichiaburi, Tunsoii, Capone, administratorul boieruluiși…

Se uită la Avram,și adăugă cu sforțare: — …Și Savu al lui Saizu. I-a auzit cum vorbeau între ei că au dat



în ăl bătrân, azi-noapte!Și acum, îl îndemnau pe Savu să verse lanoapte sângele lui frate-său Avram! Să mergem, tovarăși, să-i luăm depiept, să-i întrebăm,și să facem cu ei oțâr’ de judecată! — Mergem! strigă Bucan. Cu bâzdoaca!

Și-nălță ciomagul. Palid, cu ochii arzători, Avram strigă: — Haidereți! înainte!

Și se revărsară cu toții potop afară, în întuneric. Câțiva oamenicărunțiși femeile, rămași mai pe urmă, se străduiau să ajungăbulucul care înainta repede pe ulița oarbă, pe lângă casa

1058

mutăși moartă a lui Brădușel. Nelă, Trandafir, Costandin, trebuirăsă alerge prinșanț ca să ajungă în frunte. Cu boturile pe sub garduri,câinii lătrau rânjindu-și dințiiși cu blana zbârlită de spaimăși furie.Pe măsură ce se apropiau de casa Vaccinătorului, oamenii sestrânseră unii într-alțiiși murmurul greu deveni mai scăzut. Apoideodată, primiți de urletele câinilorși zuruitul lor de lanțuriși sârme,năvăliră în curtea Vaccinătorului, pe poartă, peste gard, multe

trupuri negre în întuneric; foiauși forfoteau într-o mișcare nestăvilită,rostogolitoare, ce se îndrepta spre casă ca o lovitură, parc-ar fi voit s-o înece în mulțimeși s-o strivească sub greutatea lor. Câinii lătraușise zbăteau cu furie. În clipa când oamenii cei dintâi ajungeau îndreptunghiul de lumină aruncat de ușă, Vaccinătorulși Dumitru seiviseră, cu securi în mână. — Iar ați venit? urlă Vaccinătorulși se repezi, clătinându-se pepicioare, cu securea ridicată, asupra celui din fața sa – era Uțu, carese feri, aplecându-se deodată până la pământ. Avram și Bucan îl apucaseră cu o singură mișcare pe Vaccinătorul,care urla, uitându-se împrejur holbat: — Pe ei, Dumitre! Ucide!

Și începu să blesteme, răgind și bolborosind, cu spume la gură.Chiaburii ieșiseră în urmă-iși se ciocniseră piept în piept cu oameniicare din puțini câți păruseră o clipă în dreptunghiul de lumină, se

făcuseră acuma buluc, zid de trupuri, de fețe întunecate, slabe, cuochii negriși arzători care-i cercetau pe cei cuprinși într-o clipă,



învăluiți, încercuiți, strânși în mijlocul lor. Deodată, într-oîmbrânceală scurtă, doi oameni sparseră cerculși se topiră într-oclipă printre căpițele de fânși pe sub nucii bătrâniși negri. FuseserăSavu și Dumitru, Savu negru la față de spaimă și ură și Dumitru

dezmeticitși el de frică. Pe unde trecurățâșniră strigăte: — Pe el! Prinde-l!Ține-i calea, Risteo! Ațin’te!Câțiva oameni se pierdurăși ei în întuneric. Se întoarseră curând,

zgâriați de mărăcini,și fără izbândă. În vremea

1059aceasta, Nelă îi privea de aproape, în ochi, pe chiaburi, îi apuca de

pieptși-i scutura fără milă: — Care-a fost? Care-a dat? Tu? Tunsoiu cel tânăr se destrămă în strânsoarea de trupuri străineșidușmănoase, i se făcu întuneric în creierii tulburi de băuturăși frică;țipă ascuțit, din rărunchi, cu glas femeiesc: — Nu eu! Savu! Dumitru! Ei au dat! — Și tu! strigă Odor de undeva din gloată.

Avram îl luase pe Caponeși-l întrebă mânios, în înghesuiala detrupuri care abia le lăsa loc să se mai miște: — Tu-l înveți pe frate-miu să mă omoare? De asta ai venit în sat? — Nu eu! Nea Ilie l-a-nvățat, răcni Capone, dând din brațe. Bucan,care era alături, îl izbi cu pumnul peste gură și glasul lui Caponetăcu, frânt scurt. Misitul se uită împrejur, rostogolind ochiiînspăimântați! Era noapte,și privirile, răsuflările, mâinile, piepturilemulțimii erau de jur-împrejur,și se făcu o clipă de tăcere încordată;Capone simți cum se înfiripează în tăcerea asta ca o învolburareneașteptată de vânt, mânie ucigătoare. Urlă deodată: — Nu da, iertați-mă, vă spun tot!În casa luminată, care părea goală, izbucnirățipeteși Aneta apăru

în tindă, urlând. În mulțime se ridicară glasuri, al lui Nelă, al luiTrandafir, al lui Costandin: — Să-i ducem, să-i cerceteze! La beci cu ei!

Râul de oameni se scurse din curte, care rămase pustie, cu porțilevraiște,și răsunând de urletul înecat al câinilor ce săreau sugrumați,



trăgând de lanțuriși sârme,și lătrau cu dinții rânjițiși ochii verzi înîntuneric. Înghesuit în șanț, între umărul lui Nelă și gardul descânduri spoite cu var, Odor seținea de mâneca lui Nelăși gâfâia, cuochii rătăciți:

— Mă primițiși pe mine în colectiv? Mă primiți?

1060Celălalt mergea înainte și se uita cu ură crâncenă la capetele

prinșilor, peste umărul altor oameni. Nu răspunse. Odor cerea mereu,cu umilințăși încăpățânare, cu aceeași privire rătăcită: — Primiți-măși pe mine, tovarășe… Și pe mine…

Cu glasuri, îmbulzealăși strigăte, cu câteva felinare ridicate sus,mulțimea forfoti pe uliță îndărăt. Se aprindeau lămpi prin case,glasuri răsunau prin curți. Când trecură pe lângă casa lui Brădușel,era la fel de închisă, părea la fel de pustie. Costandin strigă cătreNelă, căci tulburarea clipei făcea ca nimeni să nu mai vorbească închip firesc: — Mormântul! Da ’năuntru stau cu urechea la ușiși ascultă!

Nelă se uită la cei prinși, palizi, vineți la față în lumina agitatășischimbătoare a felinarelor. Schimonosiți, cu ochii holbați, cu spumeuscate în colțurile gurii, erau Vaccinătorul, Tunsoii, Capone. LuiCapone îi curgea sânge din nasșiși-lștergea cu o batistă. Oameniiumblau pe lângă ei, îi înghionteau și-i îmbrânceau cu asprime.Deasupra mulțimii se iviserăși străluceau oțeliu furci; iar îndărăt seauzeau țipeteși jelania ascuțită a chiaburițelor care sețineau dupăgloată. Undeva, departe, spre zăvoaieleși păpurișurile unde dormeaucârduri de rațe sălbaticeși lișițe, se grăbeau desigur spre ascunzișuricei doi fugiți. Deasupra câmpiei în miezul nopții de iunie, se ridicaseluna. Lanurile de grâu argintii unduiau blândși foșneau abia auzit;iar în fundul zării sclipea Dunărea, ca o oglindă plutind culcată peîntunericul albastru al câmpiei.Mai târziu, când totuși, înainte de a pleca, iarăși, în ceasurile târzii

ale nopții, cei doi delegațiținurăședință cu comitetul de conducere al

gospodăriei colective, glasurile nu conteniseră pe ulițe. Se auzeau șichiote de bucurie,și pocnete de puști de vânătoare; iar din când în



când,țipătul Atletei sau al Tunsoa- icelor în fața postului de miliție;apoi iarăși, apropiate, râsete, glasuriși chiuituri.

1061

Ion al lui Lepădat se uită o clipă la fereastră în întunericul deafară, apoi se întoarse către cei cinci oameni așezați la masă, cuTrandafirși Costandin: — …Ați văzut că Ilarie vrea să intreși el în gospodăria colectivă.Acum și Odor ăsta vrea; a apucat să-mi ceară degrabă, când veneamîncoace cu bandiții. I-am spus că voi hotărâți. Faceți cum vețiști,cercetați-i cum se poartă. Eu n-aș avea încredere în niciunul, dar e

treaba voastră. Acum, iată care sunt sarcinile comitetuluidumneavoastră, în vremea de pregătire. Căci munca adevărată o vețipricepe după treieriș și în toamnă, odată cu primele arături…Îșișterse fața cu mâna, cu o mișcare ostenită,și continuă să

vorbească. Oamenii îl ascultau gravi, cu fețele lor întunecoase. Marialui Godea își legăna copilul cel mic pe genunchi. Apoi mașina veni în uliță, în dreptul casei,și Trandafirși cu el își

luară rămas bun de la toți, strânseră mâini. Lui Costandin, Trandafirîi spuse:. — Țin’te tare, tovarășe Costandine, că organizația de bază esâmburele gospodăriei colective… — N-aibi grijă, tovarășe, zise liniștit Costandin. — Să mai veniți pe la noi… — Noi sau alții, venim. Nu rămâneți singuri, zise Nelă,și îl căutădin ochi pe Avram. II apucă de braț și-l strânse: Ce vrei? A fost slab;dumneata trebuie acum să-iții loculși lui, să fii cât doi… și să uiți deel… Avram dădu din cap, cu mâhnire. Ieșiră din tindă. Trandafir se suiîn mașina al cărei motor torcea molcom. Maria lui Godea, cu copilulîn brațe – era greuși-lținea pe pântec, cu brațele întinse – îl opri peNelă (el se gândea în clipa aceea la bătrânul lui, care poate avea săscape cu viață)și-l întrebă sfioasă:

— Tovarășe… O să am putere, să duc eu greutatea asta?



1062Nelă se uită la ea o clipă fără să înțeleagă prea bine, căci, vorbind,

Maria făcuse o mișcare ușoară, cași cum ar fi vrut să-i întindă luicopilul, să i-l arate. Pricepu numaidecât însă că Maria vorbește de

toate la un loc: de munca de conducere a gospodăriei, de copii, desoarta ei de văduvă, muncitoare cu brațeleși sapa. Se uită cercetătorla ea, apoi îi zâmbi mângâietorși-i zise: — Ai avut putere, când erai singură. Acum o să fiți mulți oamenialături unii de alții,și veți munci împreună. Vei avea putere cum n-aiavut niciodată și veți trăi ca niciodată, căci începeți cu adevărat oviață nouă. Aibi încredere,și mergi înainte!

Apoi se întoarse către ceilalți, umbre sub tinda largă,și le zise: — Noroc bun, tovarăși! Noroc bun! — Noroc… Umblați sănătoși! Mai veniți pe la noi, răspunseră ei,și-i strânseră mâna pe rând luiși lui Trandafir. Mașina porni, pieri dupăcolțul uliței, pe lângă casa tăcută, albă, ce părea pustie,și în careerau poate oameni cu urechea lipită de uși.Maria lui Godea urmărea cu ochii în depărtare farurile mașinii

care, pe câmpia înclinată spre Dunăre, scoteau din întuneric grânelegănate de vânt ce păreau că se întind nemărginit sub lumina lunii,de-a lungul oglinzii sclipitoare a Dunării. Cu ochii la această bogățieși pace, Maria își săltă copilul de pe pânteceși-l strânse blând la pieptcu brațele ei obosite, întunericul era viu, plin dețârâitul nemărginit algreierilorși de glasuri, râsete, strigăte ce se învălmășeau în noapteade iunie.



NOTE

[380]Pentru prima oară patru nuvele sunt reunite sub acest titlu la

ESPLA, 1955. Ediția a doua a apărut în 1959. Este evidentă însă, dinaceastă grupare, tendința autorului de a reuni sub genericul„cronică” absolut toate textele sale literare, de a se considera, în linialui Balzac, „un integrator” pe coordonate literare al vieții românești,dar, spre deosebire de Balzac, într-un stil poate shakespearian,„martor” al viețiiși nu „interpret” al ei.De altfel, este momentul să remarcăm, odată ajunși în acest punct

al ediției, că Petru Dumitriu este, în literatura română, un caz cutotul aparte. Mai întâi prin faptul că n-a avut prieteni în sensulomenesc al cuvântului, a avut foarte puțini prieteni literari, a iubitstatornic câteva femei (soția sa nu făcea parte dintre ele, dar erafemeia care îi dăruise copii)șiși-a organizat viața singuratic șisingular, privind literatura sa nu ca parte a unui întreg mai larg,numit literatura română, ci ca parte a unui mare întreg istoric,

geografic, cultural pe care el este cel chemat să-l exprime și să-lexplice. Acesta este sensul existenței sale de „cronicar”. PetruDumitriu a devenit scriitor deoarece cuvântul era modul cel maidirect de a-și transmite mesajul. Această situare a sa, permanentășivoită în afara liniilor de forță ale grupărilor, găștilor, curentelor,experimentelor literare românești, a constituit deopotrivă puterea șislăbiciunea sa. Fiindcă, pe de o parte, blocul operei lui a rămasdestul de greu de atins, aproape un monolit, cu adevărat cea maiputernică mărturie românească asupra veacului XX, fiindcă n-asuferit alte influențe decât ale propriilor sale teorii. Ce-i drept, teoriicu privire la realism impuse de perioada social-istoricăși politică pecare o traversa România, fiindcă, din pornire, proza lui PetruDumitriu ar fi fost una cărturărească, simbolică, în acord cumomentul universal al prozei. Modelele sale inițiale erau Giraudoux,Faulkner, Joyce, poate Malraux. Redirecționat însă, Petru Dumitriu s-

a ancorat pe deplin în realitatea și problematica românească. Adescris întotdeauna satul românesc al strămoșilor săi români în linie



paternă și satul dunărean al copilăriei. Conversia tuturorcapacităților sale intelectualeși a culturii sale în această direcție i-auimprimat literaturii lui, darși literaturii române contemporane înansamblu, teme și motive de mare forță, care fac legătura cu

literatura română interbelică, îi asigură continuitatea în timp. Maimult chiar, majoritatea temelor și motivelor literaturii românepostbelice își au originea în opera lui Petru Dumitriu, atât în zonateoriei literare, câtși a prozei. Oricare cercetător atent la astfel defiliații o poate constata. Dar, pe de altă parte, omul astfel izolat,neintrodus în vreo grupare, cum se obișnuia printre scriitorii români,ci ambiționând să inițieze el un curent, era ușor de atacat, fiindcă

nimeniși nimic nu-l avertizau asupra primejdiilor de care era pânditși care, în final, l-auși exclus din lumea românească.Cronică de la câmpie reunește patru nuvele –Vântul de martie,

Dușmănie, Bedros din Bazargic șiNopț ile din iunie, care cuprind viațasatului românesc din câmpia Dunării – Câmpia Română – lamomentul de răscruce, de mare răsturnare socialăși politică a lumiiromânești, din perimetrul anilor 1945–1948.

Partea I – VÂNTUL DE MARTIE[381]Nuvela Vântul de martie a fost publicată mai întâi în „Viața

românească”, nr. 7/1955, apoi în volumulCronică de la câmpie. Nuare variante, n-am găsit manuscrisul, dactilograma sau șpaltul ei.Atmosfera de sfârșit de război, cu trenuri cu ostași sovietici trecândspre Berlin șițărani români, foști ostași acum lăsați la vatră, indicăexact momentul istoric. Vorbirea „oltenească” a personajelor înfrățeșteaceastă proză cu aceea a lui Marin Preda, după cum numele șisituațiile în care sunt puse unele personaje amintesc de proza luiZaharia Stancu. Dincolo de aceste similitudini însă – care ne conducla teoria lui Petru Dumitriu despre puterea prozei româneșticontemporane, în totalitatea ei, nu doar de a cuprinde viața, ciși de ao influența – trebuie să observăm, din capul locului, tentativasingulară a autorului de a crea, prin literatura lui, o viață paralelă, olume românească pe care s-o smulgă din cleștii momentanuluiși



trecătorului, transportând-o prin timp, vizualizând-o așa cuminsectele pot fi văzute în fragmente de chihlimbar. Acum, la mai binede o jumătate de veac de la evenimenteși de la scrierea „fierbinte” aacestor texte, le putem în sfârșit studia detașatși vedem limpede ceea

ce este de văzut: cât au depinsși cât nu opțiunile oamenilor de eiînșiși, ce era determinism istoricși politic, ce consecințe au avut toateacestea asupra existenței însăși a statului român la aceastăîncrucișare de vremuriși de drumuri. Dunărea ca zonă geo-strategicăa Europei, cheie de control până la urmă a continentului, au făcutdin Câmpia Română aflată în lungul ei locul unora dintre cele maidure confruntări. Precum aurora boreală, vizibilă dar de neatins de

pe pământ, oamenii locurilor descrise de Petru Dumitriu au fostexpuși unor lumini pe care nu le puteau controlași au acționat dupăcapacitatea lor de a vizualiza ce li se întâmplă, după măsura loculuiși a tradițiilor lor. Așa a fost, așa e scris. Vreau să pun în fațacititorului de astăzi un singur citat dinVântul de martie care atestăfaptul că Petru Dumitriu era conștient de cele afirmate mai sus. Iatăcum vedea locul acțiunii: „Și vorbea mai departe, rostind pentru

întâia dată în satul acela cuvintele de «clasa muncitoare»,«burghezia», «exploatatorii»,și altele pe care nu le mai rostise nimenide la întâii oameni care tăiaseră acolo pădurile nesfârșite de stejar, deteiși de ulmi,și făcuseră primele bordeie,și trăseseră unul într-altulîntâile săgeți, ca să-și apere sau să-și răpească pământul gras șiadânc făcut de Dunăre.”Peste acest peisaj lunar al bălților Dunării, al stufărișurilor

jumătate înghețate, plutește crima din finalul nuvelei: unțăran care-șiucide cel mai bun prieten pentru pământ. Anul 1945 a fost alreformei agrare, când cei întorși de pe front au primit loturi depământ prin împărțirea fostelor moșii boierești. Dar acesta nu avea săfie decât primul act al dramei. Precum într-o piesă cu patru tablouri,vom urmări în cele patru nuvele întreg procesul, de la acest prim pas,a cărui menire era distrugerea marii proprietăți agrare private, pânăla achiziționarea pământului de către stat. Este drama eternă ațăranului român. În adâncimile acestei prime nuvele se zărește chipullui Rebreanuși alțăranului Ion. Iar ceea ce urmează să se întâmple



în nuvelele următoare aleCronicii de la câmpie este exact, pas cu pas,procesul deposedării de pământ ațăranilor din Câmpia Română. Cumotivații, actori, factori de decizieși personaje duse de val. Totul.Citește că totul s-a întâmplat în istoria contemporană a României.

Partea a II-a – DUȘMĂNIE[382]Nuvela a fost publicată prima oară cu titlulDușmănie, la EPLA,

1948, apoi tot în broșură, fără an,și în volumulNuvele, EdituraTineretului, 1951 (alături de bocetul mamei, fragment dinVânătoarede lupi). Inclusă, evident,și în cele două ediții aleCronicii de la

câmpie, 1955 și 1959. Nu sunt modificări la text. Ideea de a folosispațiul dunărean ca temă literară data cel puțin din 1948, când –după cum se poate citi în „Scânteia”, au loc o serie de evenimenteinternaționale care denotă interesul pentru Dunăre. Astfel, pe 1 iulie1948, la p. 1 este publicat unComunicat privind rezoluț ia partidelorcomuniste cu privire la situaț ia Partidului Comunist din Iugoslavia, maiales pentru ca Belgradul să stea aliniat în fața poziției țărilor

socialiste la viitoarea conferință asupra Dunării, fiindcă sediulComisiunii Europene a Dunării se afla în acel moment la Belgrad.Ziarul publică apoi: pe 1 august 1948, p. 1 –Prima zi a Conferinț eiDunării (vorbește Ana Pauker); pe 4 august 1948, p. 1-Dunăreatrebuie să aparț ină statelor dunărene, pe 5 august 1948, p 1(continuare p. 6) –Proiectul noii legi de navigaț ie pe Dunăre, pe 13august 1948, p. 1 –Poziț ia României apropo de Convenț ia Dunării

(Comisiunea Dunăreană a revenit atunci cu sediul la Galați); pe 15august 1948 –Planul Marshallși Dunărea (Vîșinski, Ana Pauker); pe19 august 1948 – adoptarea Convenț iei cu privire la Dunăre (șisemnatarii ei). Petru Dumitriu publică în „Flacăra” din 22 august1948Dunăre, drum fără pulbere, pregătire a romanuluiDrum fărăpulbere, dar preluat, de pildă, fragmentul de mai jos, cu micimodificări, înCronică de la câmpie.

„Departe în urmă,șlepurile somnoroase, pântecoase, vin ca uncârd de balene, trase de cabluri. Pe fiecareșlep e o căsuță de lemn cu

perdele albe la fereastrăși mușcate pe pervaz, unde locuiesc nevasta



și copiii cârmaciului. Dar cârmaciul stă toată ziuași uneori noapteaîntr-o cabină sus deasupra pupei, în picioare, cu ochii la Dunăreși laremorcherul din față,și tace. Când vaporul cotește, toți cârmaciișlepurilor trebuie să execute manevra. Altfel, ciobanii care-și pasc oile

și caprele pe colții de stâncă atârnați sus de tot – deasupra Dunării,aud în valețipetele jalniceși prelungi ale sireneiși văd pala albă defum cum se înalță în aer.Șlepurile stau îngrămădite în vreun colț alDunării, cu prorele îndreptate care încotro, cu cablurile încurcateșirupte. Uruie ancoreleși remorcherul se întoarceși dă ocol turmeiurlând din sirenă; apoi trage fiecareșlep împotmolit – în parte până înmijlocul Dunării, îl ancorează acoloși se duce să mai aducă unul.

Până să se termine operația se îngrămădesc în susși în jos convoaiedeșlepuri cu remorcherele ce ancoreazăși căpitanii apasă din când încând pe pedala sirenei, înjurând printre dinți. Dar întâmplări deacestea sunt rare, căci piloții de remorchereși cârmacii deșlepuri îșiștiu meseriași sunt mândri de ea. Nu degeaba pilotul careștie săducă vasul prin Porțile de Fierși Cazane e plătit mai multși-și spune«pilot de cataracte».

Sunt multe de povestit despre viața mecanicilor, fochiștilor, piloților,căpitanilor, oamenilor de punteși cârmacilor de pe remorchereleșișlepurile de pe Dunăre. E o viață greași aspră, dar îi face pe oamenicuragioși, dârji. Ar mai fi multe de povestit despre frumoasa ComisieInternațională a Dunării, care își avea piloții ei de cataracte, dați afarăadesea fără pensie, oamenii ei pe care îi adăpostea în cocioabe învreme ce directorii se plimbau în pacheboturile albe cu aburi,Carolus Primusși Ferdinand Iși locuiau în vile însorite, în porturileDunării de Jos.Și ar mai fi de povestit viața uitată a pescarilor însatele lor presărate pețărm.”

Partea a III-a – BEDROS DIN BAZARGIC

[383] Textul a fost publicat prima oară cu titlulBedros din Bazargic în

„Contemporanul”, 10, 17 decembrie 1948, apoi în volumulNuvele,Editura Tineretului, 1951 și în cele două ediții aleCronicii de la



Nuvela, al cărei manuscris, dactilogramă orișpalt nu le-am găsit, afost publicată mai întâi în „Viața românească”, nr. 9/1949, unfragment fiind apoi preluat în „Scânteia” din 23 octombrie 1949.Prima oară a apărut în volum la EPLA, 1950, apoi în volumul Nuvele,

ESPLA, 1951. Dintre toate textele autorului, acesta a avut cariera cea1304

mai „strălucitoare” 1 în perioada socialistă a Românieiși studiuledițiilorși traducerilor ei poate constitui cu adevărat un studiu decaz, fiindcă circulația ei este simptomatică pentru ceea ce putea facesistemul atunci când avea interesul să împingă în față ceva. Astfel,

Nopț ile din iunie a apărut în RDG în 1950, în limba cehă (laBucurești) în 1951, la Kiev în 1951, în limba engleză (la București),1951, la Moscova, în 1952, în franceză (la București) în 1952, din noula Berlin, în 1953, din nou la Moscova, în 1953, din nou la Kiev, în1954. Petru Dumitriu nuși-a repudiat însă această nuvelă, îi acordadeopotrivă valoareși circumstanțe atenuante atunci când, în 1997, s-a gândit la ediția deOpere. Se impune însă să disociem clar, în

absolut toate aprecierile asupra operei lui Petru Dumitriu, „cedareaverbală” în fața doctrinei dominante a momentului „de cedarea defond”, pe care n-o face. El nu era un curajosși un bătăios în câmpdeschis. Dar era un bun combatantși strateg în bătăliile de gherilă.Își spunea că este mai important să scrii, să lași o mărturie, decât săpieri fără să fi lăsat nimic, adică fiind un disident absolut. Cu altecuvinte, creația a fost lucrul cel mai important în viața lui. În al doilearând, trebuie să spunem că, până la această nuvelă, Petru Dumitriua crezut că se poate face ceva, că scriitorul poate contribui cuadevărat la îndreptarea lucrurilor, că el este parte a procesuluiși nusclav al lui, că cedările parțiale vor fi răsplătite prin chiar aceastăîndreptare de fond a situației, prin recâștigarea libertăților omeneștișia egalității deșanse în lumea socialistă. Dar începând cu aceastănuvelă pricepem că Petru Dumitriuștia spre ce se îndreaptă. De aiciîncepe pactizarea lui cu sistemul, conviețuirea cu el. Dar o nuanță

există totuși. Petru Dumitriu credea că are un „gentlemen’sagreement” cu sistemul, pe principiul: îmi dai, îți dau. Prin urmare



admitea să facă jocul sistemului, cu condiția să obțină anumiteprivilegii, bănești în primul rând. Avea să se înșele. Aceasta era doarprima etapă, aceea când sistemul avea nevoie de „voci” ca a luipentru a se legitima. Mai apoi, după cum s-ași văzut, nimic n-avea

să mai conteze. Oricum, cu sau fără vocea lui, sistemul era preastrâns, prea bine organizat, folosea intimidarea și teroarea pe ariimult prea largi, avea recunoaștere internațională, așa că ar fi rezistat,mai ales în condițiile Războiului rece, când era nevoie, după legileechilibrului, de două sisteme socialeși politice ca de două brațe aleunei balanțe, pentru a păstra1305

orizontala politicilor internaționale pe fondul acutei crizeeconomice a jumătății de veac XX. Registrele culturale sunt, în acestfenomen amplu, doar „suprastructuri”.

[385]Ceea ce vrea să spună Petru Dumitriu în această scurtă prefață se

referă la faptul că, deși Uniunea Sovietică nu mai există, totuși

Șolohov continuă să fie considerat unul din autorii capitali ailiteraturii ruse, acordându-i-se, post mortem, onorurile pe care operalui le impune. Ceea ce nu esteși cazul lui, scriitorul Petru Dumitriu,în raport cu literatura română. Lucru cu totul adevărat. Cultura rusăprocedează prin însumareși asimilare de valori, cultura română –mai exact ar fi să spun grupările contemporane din cultura română –prin negare, considerând că negarea trecutului înseamnă implicitșivalorizarea prezentului. În ce-l privește peȘolohov în mod special,comportamentul lui Petru Dumitriu față de el este dictat, cași față deMalraux, de cea mai pură invidie scriitoricească. După ce, laaniversarea scriitorului (cu mare fast, în primul rând în Franța, darșila Uniunea Scriitorilor din România, unde Petru Dumitriu însușivorbise despre el, cf. Notei publicate în „Informația”, V, 1955, cu titlulSărbătorirea lui MihailȘolohov la Casa Scriitorilor: „Scriitorii dincapitală s-au întrunit marți după-amiază la Casa Scriitorilor pentru a

sărbători pe marele prozator sovietic, MihailȘolohov, care a împlint,la 24 mai, 50 de ani.



Printre scriitorii care au participat la această adunare se aflauacad. Camil Petrescu, poeții Mihai Beniucși Eugen Frunză, prozatoriiV. Em. Galan, Ion Marin Sadoveanu, Al. Cazabanși alții.Cu acest prilej, scriitorul Petru Dumitriu a vorbit despre viațași

opera lui MihailȘolohov. Artistul N. Brancomir de la Teatrul Național «I.L.Caragiale» a cititapoi un fragment inedit din cartea a 2-a a romanuluiPământ

[il] 4.cronica de câmpie [810-1062].rtf

Documents