I.INFIINTAREA SI CONSOLIDARE CASEI DE

ECONOMII SI CONSEMNATIUNI (1864-1890)

I.1. CASA DE DEPUNERI SI CONSEMNATIUNI -

INFIINTARE:

Intre anii 1864-1880, societatea romaneasca trece printr-o serie de evenimente politice si

economice importante. Abdicarea domnului Alexandru Ioan Cuza (1866) si aducerea pe tronul

tarii al principelui de Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, dar si dobandirea independentei

nationale, sunt evenimente politice cu un impact urias pentru evolutia Romaniei. Din punct de

vedere economic, avem de-a face cu o serie de progrese remarcabile: aparitia legii monetare,

infiintarea institutiilor de credit specializat si de asigurari, dezvoltarea industriei, construirea de

cai ferate etc. Tara merge in directia dezvoltarii si modernizarii, cale specifica sfarsitului

secolului al XIX-lea.

Infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni in 1864 nu a fost deloc intaplatoare. Este

anul in care domnitorul Alexandru Ioan Cuza , impreuna cu colaboratorii sai acclereaza

implementarea reformelor politice, economice si sociale. Cu ajutorul guvernului condus de

Mihail Kogalniceanu( 11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865), domintorul reuseste sa promoveze o

serie de legi si reforme ce vor moderiniza statul. Atat din punct de vedere economic, dar mai ales

politic, 1anul 1864 este considerat ca a fi cel mai difici an din perioada de domnie a lui Cuza.

Ministrul de finante in guvernul Kogalniceanu era Ludovic Steege. In primavara anului

1864, acesta pleaca in Anglia si mai apoi in Franta pentru negocieri in vederea obtinerii unui

imprumut extern pentru tara. Conducerea Ministerului de Finante este preluata, in luna aprilie,

provizoriu, de catre Nicolae Rosetti-Balanescu. Prezentarea bugetului statului ii revine

interimarului. Cu aceasta ocazie, acesta prezinta o propunere de reformare a sistemului de credit

romanesc. Aceasta reforma urma a fi implementata prin infiintarea a sase institutii financiar-

bancare. Ultima propunere, dar care ajunge sa fie prima care ia viata, este aceea e infiintarii 1

Casei de Depuneri si Consemnatiuni. In toamna, dupa intoarcerea lui Steege, modificarile lui

Balanescu sunt anulate, insa proiectul pentru infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni este

pastrat, dupa interventia directa a domnitorului.

In acest sens, ministrul de Finante, Nicolae Rosetti-Balanescu, realizeaza un proiect de

lege pentru constituirea unei Casse de Depozite si Consignatii, pe care-l supune aprobarii

Domnitorului, la 28 iulie 1864. Dupa indeplinirea tuturor procedurilor, Domnitorul Alexandru

Ioan Cuza sanctioneaza, la 24 noiembrie 1864, legea de infiintare a Cassei de Depuneri si

Consemnatiuni. Legea pentru infiintarea Cassei de Depuneri si Consemnatiuni prevedea la art.1:

“Se instituie o Cassa de Depuneri si Consemnatiuni, care, sub autoritatea Ministerului

Finantelor si sub privegherea unei comisiuni sa stranga si sa administreze fondurile provenite

din:

1) depuneri voluntare, judiciare si administrative;

2) consignatii ordonate sau autorizate prin articole speciale din condica civila, criminala sau

comerciala sau de vreo alta lege speciala si care se vor preciza prin reglementul legii;

3) succesiunile vacante;

4) fondurile ce vor proveni din bunurile sechestrate;

5) fondurile comunale ce vor prisosi peste cheltuielile lor;

6) cautiunile agentilor contabili, intreprinzatorilor de lucrari publice, cumparatorilor si

arendasilor, intrucat acestea nu se vor face ipoteci de imobile;

7) cautiunile ce contribuabilii vor fi datori a da in cazurile prevazute de lege.”

Dupa lovitura de stat din 2 mai 1864, economia tarii se gasea intr-o stare foarte precara,

de unde se naste si ingrijorarea fata de incapacitatea aplicarii reformelor incepute de domnitorul

Alexandru Ioan Cuza. Dorinta de modernizare este foarte mare, iar posibilitatile financiare atat

de mici, incat intre aceste doua elemente exista o prapastie de netrecut2. Din cauza lipsei

bancilor, imprumuturile nu puteau fi obtinute, organizarea finantelor publice fiind dezastruoasa.

O alta problema grava ce nu mai suporta amanare era aceea ca administrarea depozitelor si

garantiilor judiciare nu era reglementata in favoare depunatorilor, de aici si nevoia urgenta a

aplicarii unei reforme in acest sens. Era nevoie urgenta de o institutie care sa ofere siguranta

fondurilor financiare ale particularilor si care sa raspunda conditiilor de contract de deposit. Este

vorba de o privire de ansamblu asupra intregului sistem bancar romanesc, prin care se cauta sa

2

se raspunda nevoilor particularilor, dar sa nu fie neglijat aspectul atat de important al nevoilor

statului.

Cauzele infiintarii Casei de Depuneri si Consemnatiuni au fost multiple. Acestea trebuie

cautate in organizarea financiara a statului roman, in incercarile facute pentru identificarea de

venituri pentru sustinerea reformelor lui Cuza, si in stabilirea unor norme pentru relatiile

financiare dintre stat si particulari. La baza infiiintarii Casei de Depuneri si Consemnatiuni au

stat ratiuni politice si economic-financiare. Institutia ia nastere din nevoia proceselor de reform

ace au fost puse in aplicare de Alexandru Ioan Cuza si din nevoile epocii in caontinua schimbare.

Institutia isi dovedeste utilitatea pe termen scurt, in sprijinirea progresului statului, cat sip e

termen lung in memente istorice diferite de cele ale lui Cuza si Carol I.

Un atuu care a stat la baza crearii CEC-ului a fost acela ca institutia nu necesita fonduri

financiare pentru constituire, deoarece nu avea nevoie de capital social. Modelul ales pentru o

asemenea institutie a fost acela al Casei de Depuneri si Consemnatiuni din Franta, infiintata in

1816. Urgenta infiintarii unei asemenea institutii este evident: prima forma a proiectului de lege

al lui Balanescu, mentiona intrarea in functiune a Casei la data de 1 septembrie 1864. Ulterior

intr-o alta forma a proiectului de lege, data de incepere a activitatii este amanata cu doua luni,

aceasta fiind noimbrie 1864. Este evidenta dorinta conducatorilor tarii ca institutia sa-si inceapa

cat mai repede activitatea. Cu toata dorinta de transformare si schimbare a economiei, lipsea

elementul cel mai pretios – capitalul. Fara credit, fara capitaluri si banci, eforturile erau sortite

esecului. Lipsa acuta a banilor, deficitele bugetare, cheltuielile din ce in ce mai mari reclamate de

noile necesitati administrative, dobanzile camataresti ruinatoare cereau infiintarea

institutiilor de credit, ca singurul mijloc de rezolvare a acestor probleme.

I.2. BUGETUL SI IMPORTANTA MINISTERULUI

FINANTELOR:

Casa de Depuneri si Cosemnatiuni isi incepe activitatea in luna ianuarie a anului

1865, cu un buget limitat. In prima sedinta a Consiliului de Priveghere se alcatuia si un buget in

care erau prevazut primele chiltuili de instalarea in noul sediu (primul sediu al institutiei) si

pentru activitatea din primul an de functionare. Sediul a putut fi pus la punct (au fost mobilate

trei camere) cu ajutorul unui credit de 8.500 de lei, obtinut din partea Ministerului Finantelor.

Organizarea sediului s-a facut prin amenajarea strictului necesar functionarii, si anume casieria,

contabilitatea, biroul administrative si diriectia. O parte din obiectele necesare au fost

imprumutate, cum este spre exemplu cazul seifului care a fost primit de la Ministerul Cultelor.

Proiectul de lege pentru cheltuielile de instalarea fost prevazut pentru achizitionarea bunurilor

necesare pentru buna desfasurare a activitatii functionarilor, dar si pentru minima indeplinire a

conditiilor de primire a depunatorilor. Lipsa fondurilor a determinat o limitare cheltuililor.

In ceea ce priveste salariile, aceastea au fost stabilite pentru anul 1865 la suma de 86.400

lei, fiind distribuite dupa cum urmeaza: directorul – 2.000 lei; casierul – 1.500 lei; doi sefi de

birou cate 700 lei – 1.400 lei; ajutorul casierului – 600 lei; ajutorul contabil – 500 lei;

corespondentul – 400 lei; odaiasul – 200 lei. Pentru activitatile contabile a fost calculata suma de

1.500 lei. In ceea ce priveste bugetul initial, sminificatia lui este mult mai larga. Din aceste date

rezulta intr-un sens formidabil spiritual vremii, dar si modalitatea e organizare a institutiei. Toate

cheltuielile sunt facte extrem de calculate, intr-un plan restrains, cuvantul ce domneste fiind

economia. Cu toate aceste dificultati Casa de Depuneri si Consemnatiuni inregistreaza beneficii,

inca de la inceputul activitatii sale. Legea de infiintare prevedea ca pentru toate cheltuielile de

administratie sa fie formate intr-un singur buget, acestea urmand a fi aciperite din beneficiul net.

Lasand la o parte toate aceste dificultati financiare, in aceasta perioada de consolidare

Casa de Depuneri si Consemnatiuni se bucura in permanenta de ajutorul Ministerului

Finantelor. Rolul ministrilor finantelor din aceasta perioada este unul decisive in dezvoltarea

institutiei. Aceast lucru se datoreaza in special faptului ca aceasta eras singura institutie

financiar-bancara pe care se putea baza stautul roman. Este o necesitate pentru dezvoltarea

Romaniei, si de aici interesul major manifestat de clasa politica. Acest interes al Ministerului

Finantelor nu vine doar din dorinta de a avea permanent la dispozitia sa o institutie financiar-

bancara, ci si din faptul ca elita politica vedea in Casa de Depuneri si Consemnatiuni un inceput

de drum spre modernizarea financiara a tarii. Meritul clasei politice este acela ca a realizat

important ace o avea Casa in angrenajul economic-financiar al tarii.

In primii ani ai existentei institutiei, aproape la fiecare sedinta de Consiliu sunt prezenti si

ministirii Finantelor. Tot ei sunt cei care ajuta proiectele de legi, pentru a oferi o arie cat mai

mare de actiune pentru Casa de Depuneri si Consemnatiuni, si , cei care sustin interesul

institutiei in fata organismelor politice. Mertita mentionati cativa dintre aceste figure politice

care au avut o contributie deosebita in consolidarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni:

Nicolae Rosetti-Balanescu, Ludovic Steege, Ion Strat, Petre Mavroghieni, Alexandru C. Golescu,

Dimitrie A. Sturza, Ion C. Bratianu.

I.3. ORGANIZAREA CASEI DE DEPUNERI SI

CONSEMNATIUNI:

Organizarea Casei de Depuneri, Economie si Consemnatiuni a fost reglementata in legea

de infiintare . Astfel, organizarea administrativa era formata dintr-un director(conducerea

administrativa) , iar organele de executie erau impartite in doua categorii: cele central si cele

exterioare( compuse din casierii generali ai judetelor, acestia fiind autorizati sa efectueze

incasari si palate in contul Casei).

Organizarea financiara era autonoma. Bugetul era distinct, figurand ca un cont de ordine

pentru evidenta in bugetul statului. Casele de depuneri erau prevazute, conform traditiei

europene, doar cu un buget de cheltuieli. Cheltuielile ce priveau administratia erau acoperite din

venituri propri. Comisia de Priveghere era cea care gestiona beneficiul. Net, acesta se calcula

dupa scaderea cheltuielilor administrative cuvenite depunatorilor. In ceea ce priveste controlul

asupra institutiei, acesta era exercitat din doua parti: cel administrative revenea Comisiei de

Priveghere, iar cel judecatoresc era facut de Inalta Curte de Justitie si Casatie. Astfel incercand

sa se evite fraudele de orice natura.

Legea se divedeste chiar de la inceput imperfect. Fondurile Casei erau in mare parte la

vedere. Aceasta natura a lor face sa apara o incompatibilitate in ceea ce priveste sistemul de

imprumuturi cu garantii ipotecare( lipsuri ale politicii de plasament). In ianuare 1865 au loc sub

conducerea lui Ludovic Steege mai multe sedinte. Pe parcursul lor se pun in discutie lacunele

acestei legi. De asemenea a mai fost pusa in discutie si problema intocmirii si aprobarii

regulamentului de functionare , avand loc constat dezbateri legate de problemele juridice.

Situatia politica precara a vremii, face imposibila luarea oricarei masuri pentru remedierea

acestor problemE, legea neputand fi votata. Aceaste schimbari dese de guvern (pana in 1878 trec

pe la carma Ministerului Finantelor 11 ministirii), nu au putut avea decat un efect negative

asupra institutiei. Toate propunerile de modificare a legii si a regulamentului de functionare s-au

lovit de Consiliul de Ministrii. Aceasta situatie se schimba in momentul in care Ion C. Bratianu –

pe atunci Ministru al Finantelor – decode sa actioneze in favoarea Casei.

Prima interventie legislativa se inregistreaza in anul 1871, cand se voteaza o lege ce

privea beneficiul net. Aceasta urma sa fie varsat direct in Tezaurul Public. Aceasta lege nu are

nici o importanta in ceea ce priveste cresterea Casei de Depuneri si Consemnatiuni. Abia in 1876

adevarata reorganizare are loc la initiativa lui I. C. Bratianu. Proiectul de lege ce privea

modificarea legii din 1864 exista inca din 1874. Dupa ce acest proiect este verficat si modificat

de Bratianu, aceasta il prezinta in fata Adunarii Deputatilor la 21 iunie 1876 si in fata Senatului

la 15 iulie 1876. Legea este promulgate si publicata in “Monitorul Oficial” in decursul lunii

august a aceluias an. De asemenea este promulgat si regulamentul de functionare al institutiei.

I.C. Bratianu cauta sa puna in evindenta prin aceasta lege modificata caracterul financiar

al Casei, spunand: “scopul instituirii acestei Casse fiind mai mult al unei singure consemnari,

decat acela al procurarii de beneficii, urmeaza a cata sa se evite pe cat posibil depunerile

voluntare”. Prin aceasta noua lege, politica dobanzilor suferea principalele modificari, atat in

ceea ce priveste operatiunile passive, dar si in ceea ce priveste operatiunile active. Cuantumul

acestora nu mmai avea sa fie fix si urma sa fie modificat in fiecare an dupa sugestiile Consiliului

de Administratie.

O alta modificare a vizat Comisia de Priveghere, prin instituirea controlului parlamentar.

Daca pana in momentul respective aceasta comisie era formata din cinci membri, de atunci

numarul lor creste la 12 (se mai introduc trei deputati si trei senatori in Consiliul de

Administratie). Prin aceaste masuri Casa a devenit unul dintre primele “stabilimente publice” ale

Romaniei. Acest tip de institutie se bucura de un statut special. Autoritatea lor putea fi atacata

doar in fata unor instante speciale de contencios administativ.

Aceasta institutie nu a luat nastere ca o casa de economii, ea neavand o structura specifica

de acest tip. Aceste atributii au fost preluate datorita situatiei social-economice deficile ale acelor

timpuri. Impletirea administrarii depunerilor obligatorii cu cele voluntare ii confera chiar si in

zilele de astazi un rol special in sitemul bancar romanesc, panstrand pana astazi monopolul

consemnarilor si al depunerilor obligatorii.

I.4. PRICIPALELE AUTORITATI ALE CASEI:

Comisia de Priveghere si Consiliul de Administratie:

Conform legii de infiintare, activitatile Casei de Depuneri si Consemnatiuni sunt puse sub

controlul unei Comisii de Priveghere, compusa din cinci membrii: unul ales de Corpul

Ponderator, unul numit de Inalta Curte de Conturi( acest membru este inlocuit mai tarziu cu un

deputat) si alti trei membrii numiti de domnitor. Aceasta comisie se intalnea de cate ori era

necesar, dar intotdeauna cel putin o data pe trimestru – la finalul fiecarui trimestru avea obligatia

de a inainta Ministerului Finantelor un raport contabil privind situatia institutiei la momentul dat.

Legea infiintari nu dadea Comisei de Priveghere un rol de conducere efectiva, acest rol aparand o

data cu legea din 1876. Cu toate acestea, membrii comisiei au incercat sa gaseasca solutii pentru

rezolvarea numeroaselor probleme ce apareau in activitatea Casei. Desi acesti oameni posedau o

buna cunoastere a problemelor econimice, piedica in activitatea lor a fost constituita de lipsa

experientei bancare. Discutiile ce aveau loc in cadrul sedintelor, sunt adevarate lectii si expuneri

despre mecanismul bancar capitalist si posibilitatea aplicarii lui in mediul economic romanesc.

Acesti primi ani de activitate reprezinta o provocare pentru membrii comisiei, dat fiind

faptul ca ei nu aveau un model de institutie bancara autohtona, dupa care sa poata incerca sa

adapteze activitatea Casei de Depuneri si Consemnatiuni. Cu toate aceste dificultati ei au trebuit

sa identifice solutii care sa permita dezvoltarea instiutiei.

Legea din 1876 aducea cateva modificari asupra modelului de functionare si administrare

a Casei de Depuneri si Consemnatiuni. Aceste masuri sunt luate in urma unor evenimente

negative, ce puteau afecta intr-un mod nu tocmai placut imaginea institutiei, dar nu in ultimul

rand si pe cea a statului. Astfel, dupa noua lege, contrulul operatiunilor si administratia sunt puse

sub atenta supraveghere a unei noi forme de administratie – Consiliul de Administratie.

Activitatea Consiliului era fixata pentru prima sambata a fiecarei luni, dar se putea intalni

de fiecare data cand era necesar, sau in cazul convocarii de catre director. Acesta avea ca

principale atributii reglementarea si dezvoltare prin instructiuni si norme a legislatiei Casei de

Depuneri si Consemnatiuni si exercitarea unui control pentru buna ei executare. Tot el este cel

care delibera asupra bugetului , numirii si revocarii personalului, intrebuintarii soldului

disponibil si asupra oricarei probleme pentru care i se solicita avizul de catre Ministrul Finantelor

sau de catre director. In acelasi timp exercita controlul asupra operatiunilor financiar-bancare,

verifica conturile cu documente justificative, si certifica concordanta lor, pe fiecare trimestru;

constata daca soldul rezultata dupa verificare documentelor se afla in intregul sau in tezaurul

Casei, atat in numerar cat si in efecte, acte si obiecte; verifca, oricand se considera oportun, si cel

putin de doua ori pe an, situatia tezaurului institutiei, a documentelor contabile si a tuturor

activitatilor administrative. Deciziile ce erau votate de sapte membrii ai Consiliul deveneau

executorii si puteau fi revocate sau suspendate doar printr-un Jurnal al Consiliului de Ministrii,

aprobat de Domn si publicat in “Monitorul Oficial”. La sfarsitul fiecarui semestru Consiliul avea

obligatia sa publice in “Monitorul Oficial” un raport privind situatia economica si contabila a

casei. Din anul 1876 Consiliul de Administratie exercita un control permanent asupra Casei de

Depuneri si Consemnatiuni.

Directorul, Casieirii si Contabilul:

Directorul institutiei era autoritatea principala in cadrul acesteia. El se bucura de cele

mai mari prerogative, rolul sa fiind cel mai important, atat inainte cat si dupa momementul 1876.

El este cel care conduce intreaga activitate a Casei. Este autoritatea care decide modul de

functionare al serviciilor, cel care aproba toate cheltuielile si vizeaza statele si conturile. Tot el

este cel care prezinta Comisiei de Priveghere si, ulterior Consiliului de Administratie toate

documentele, in cazul in care acestea sunt solicitate. Directorul reprezinta Casa in toate actele de

justitie. Odata cu aceasta functie venea si imposibilitatea absentarii din Bucuresti mai mult de

doua zile fara a solicita in prealabil Consiliului de Administratie o perioada de concediu.

Casierul central era cel insarcinat cu primirea oricarui fel de depuneri (bani si valori sub

orice titlu). Efectua, avand la baza acte justificative si numai cu aprobarea directorului, plati

pentru toate cheltuielile. Este autoritate ce contrasemneaza si elibereaza recipes pentru fondurile

primate de institutie. Tot el este cel care le si inregistreaza in documentele contabile. Beneficia

de un ajutor(Ajutorul Contabilului) care era responsabil cu numararea banilor primiti de la

depunatorii din Bucuresti, dar si cei primiti de la Casierii generali ai judetelor.

Casierii centrali ai judetelor reprezentau organelle exterioare ale institutiei si erau

autorizati sa efectueze plati si incasari in contul acesteia. Ei erau obligati ca la sfarsitul fiecarei

luni sa inainteze directorului un raport privind toate activitatile financiare desfasurate. Acest

raport trebuia sa fie insotit de tpate actele necesare justificarii operatiunilor in dublu exemplar.

Acest lucru era nercesar ca dupa verificare, un exemplar sa fie inapoiat casierului respective.

Casieri de orice tip, aveau obligatia de a deschide serviciul cu publicul in fiecare zi de lucru, dar

nu mai tarziu de 10:30, si nu aveau voie sa inchida inainte de ora 15:00.

Contabilul. Seful biroului de contabilitate este cel care pastra registrele si evident

contabila( atat in ceea ce privea primirile, dar si restituirile). Tot el este cel care verifica actele si

conturile lunare, ce erau timise de casier. Avea in subordinea sa un subcontabilnsu un verificator.

Acele primate din tara la sfarsitul lunii, erau timise spre verficare de contabil Inaltei Curti de

Conturi.

I.5. POLITICA DE CREDITARE SI INFIINTAREA CASEI DE

ECONOMIE:

Casa de Depuneri si Consemnatiuni avea persoalitate juridica, ca o institutie care detinea

un patrimoniu distinct, provenit din fondurile pe care le administra, precum si o conducere

proprie sub controlul unei comisii alcatuita din cinici membrii si pusa sub autoritatea

Ministerului Finanteleor. Functiile membrilor Comisiei de Priveghere – un membru al senatului,

unul al Inaltei Curti de Consturi si trei membrii numiti de domnitor – erau onorifice. Fondurile

institutiei erau impartite in 2 categori mari: depunerile spre fructificare benevola(“voluntare”) si

depunerile judiciare si administrative. Cea de-a doua categorie avea character obligatoriu si

cuprindeau consemnatiunile arobate sau ordonate de lege, fondurile comunale si districtuale ce

depaseau nevoile curente, cautiunile agentilor contabili ale intreprinzatorilor cumparatorilor si

arendasilor.

Dobanda era fixata la 5%, iar termenul dobanzilor decurgea dupa 61 de zile de la data

depunerilor. Restituirile se faceau in maxim 30 de zile din momentul in care era depusa cererea,

iar aceastea erau facute doar in prezenta titlului respectiv, fara a mai fi necesara vreo alta

formalitatea. Numeralul putea fi acordat cu imprumut statului, dar si particularilor, fiind necesare

garantii ipotecare cu termene de maxim un an. Statul avea prioritate la imprumuturi, insa

aceastea trebuiau returnate in cel mult o luna, daca institutia avea nevoie de ele.

In ceea ce priveste politica plasamentelor, statul a fost beneficiarul principal al fondurilor

financiare acumulate de cele doua institutii. Din 1872, o mare dezvoltare au luat-o imprumuturile

acordate judetelor si comunelor, fapt consacrat si juridic in legea din 1876. Tot din 1876, Cassa

de Depuneri si Consemnatiuni, incepe sa acorde imprumuturi garantate cu efecte publice

particularilor.

In anul 1880 ia nastere Casa de Economie.Decizia politica pentru infiintarea Casei de

Economie este luata in anul 1879. Este calea normal urtmata in urma dezvoltarii Casei de

Depuneri si Consemnatiuni. Imaginea institutiei fusese consolidata atat institutional ca si in

raport cu publicul (isi dovedise utilitatea in sistemul economico-financiar romanesc). Casa

oferise sprijin financiar statului, disciplina finantelor publice si administrarii emisiunii biletelor

ipotecare, fapt ce ii oferea o reputatie solida. Activitatea principal a Casei de Depuneri si

Consemnatiuni intre anii 1865-1880 fusese acea de gestionare a depunerilor obligatorii.

La 5 ianuare 1880 este ratificat de care Domnitor actul cu referire la infiintarea Casei de

Economii. Datorita prestigiului obtinut de Casa de Depuneri si Consemnatiuni, in primii ani de

existenta, noua Casa este pusa sub controlul acesteia. In acest fel ia nastere Casa de Depuneri,

Economii si Consemnatiuni (va ramane sub aceasta forma pana in 1930). Aceasta noua institutie

se constituie sub forma unui serviciu distinct, ce avea un regulament separat de cel al

compartimentelor de depuneri si consemnatiuni. Cel ce alcatuieste legea de infiintare a Casei de

Economii este Dimitrie A. Sturza. Ca organizare aceasta se constituie dupa modelul caselor de

economie din Franta. Alcatuirea noii institutii este vazuta de politicienii vremii ca o etapa

necesara pentru progresul tarii, unul din motivele mentionate de initiatorul legii fiind acela ca

economia trebuie sa fie sistematizata si aceasta trebuie sa devina un obicei zilnic al populatiei.

Scopul declarat al acestei noii institutii era acela de a oferi siguranta si inflorire economiilor

clasei muncitoare.

Aceiasi lege de formare din 1880 reglementa forma sub care noua Casa va functiona.

Noua lege oferea dreptul de depunere a economiilor oricarui locuitor al tarii, fara a se face

deosebiri pe criterii de sex, nationalitate sau varsta. Referitor la cuntumul depunerii, acesta nu

putea fi mai mic de 1 leu, dar nici mai mer de 300 lei pentru o singura depunere. Valoarea

maxima a depozitelor succesive nu putea fi mai mare de 3.000 lei. In momentul depunerii,

depunatorul primea un libret.

Libretele erau unice. Acest lucru inseamna ca nici un depunator nu putea poseda mai

mult de un singur libret. In cazul incalcarii aceste prevederi, cel in cauza era exclus definitiv de

la Casa de Economie. In urma primirii depunerilor, agentii erau obligati sa elibereze o recipsa

din registrul de matca (suma ce era trecuta in recipsa trebuia sa figureze si pe libret). Recipsa

neinregistrata sau neinsotita de libret, nu avea nici o valoare. Acetele privitoare la depunerile

efectuate la Casa de Economie, erau scutite de impozitul de timbru si de inregistrare, insa

scutirea nu se aplica si la imprumuturile efectuate de particulari, ele fiind supuse legii timbrului.

In ceea ce priveste depozitele conditionate, acestea nu se primeau. In cazul in care depunatorii se

aflau in imposibilitatea de a scrie, ei trebuiau sa fie insotiti de o persoana de incredere care sa

poata subsemna in locul lor.

Politica dobanzilor era urmatoare: sumele depuse incepeau sa produca dobanda in prima

zi a lunii a doua dupa depunere si se calcula doar pe sume intregi. Dobanda nu putea fi mai mica

de 3%, dar nici mai mare de 5%. Valoare acesteia se stabilea de catre Consiliul de Administratie,

atat pentru depozitele curente cat si pentru cele viitoare. Odata cu atingerea pragulu de 3.000 de

lei pentru dobanzi, Casa de Economie cumpara in contul depunatorului efecte ale statului

( acestea erau administrate separate). Dobanzile erau produse doar pe timp de 30 de ani,

depozitele ce nu erau ridicate in acest termen nu mai produceau dobanda. Toate operatiunile

efectuate de Casa de Economie erau secrete. Libretele nu puteau fi cedate sau urmarite de

creditori. Aceste operatiuni bancare se faceau in lei si bani. Nu se acceptau monedele uzate, iar

cele false erau taiate pe jumatate si returnate depunatorului.

In ceea ce priveste restituirea dobanzilor sau depunerilor, Casa de Economie beneficia de

urmatoarele termene: o luna de la data depunerii cererii – pentru sume pana la 100 de lei; doua

luni de la data depunerii cererii – pentru sume sub 500 de lei si trei luni de la data depunerii

cererii pentru depozite mai mari de 500 de lei. Pentru aceste sume restituite dobanda era platita

pana la prima zi a lunii in care a fost ceruta restituirea. In cazul nerevendicarii sumelor timp de

30 de ani, aceste erau prescrise in folosul institutiei.

Regulamentul imprumuturilor prevedea faptul ca un imprumut nu poate fi facut pe mai

mult de trei luni. Acest termen se putea prelungi, doar daca Consiliul de Administratie aproba

acest lucru. Dobanda se platea dinainte in ziua imprumutului. Pe lana aceasta se mai percepea si

un comison de 0.25% , la fiecare trei luni, suma care treubia sa acopere cheltuielile de

administratie. Legea prevedea faptul ca institutia poate vinde efectele depuse daca au trecut opt

zile de la data termenului de plata.

Beneficiile ramase dupa plata cheltuielilor si indemnizatilor prevazute de buget, se

constituiau intr-un fond de rezerv. Acesta nu putea fi folosit decat pentru cumpararea de efecte

ale statului si scrisori funciare.

Angajatii Casei de Economie nu erau doar functionarii institutiei. Exista o categorie

speciala de angajati secundari. Aceastia erai reprezentati de directorii si profesorii scolilor.

Directorii aveau obligatia ca in fiecare dimineata sa meara in fiecare clasa sis a prezinte

beneficiile economiei elevilor.

Pana la primul razboi mondial cele doua institutii se dezvolta armonios, in ciuda dificultatilor

create de crizele economice ce au afectat economia romaneasca in aceasta perioada (1876-1877,

1899-1903, 1907-1908, 1913). In timpul acestor crize economice si financiare, de intensitate mai

mica sau mai mare, restituirile au fost mai mari decat depunerile la cele doua institutii. S-a reusit

insa, sa se depaseasca consecintele acestor crize fara sa fie afectat prestigiul si bunul renume,

dobandite inca de la infiintare. Intrarea Romaniei in primul razboi mondial, la 14 august 1916, a

influentat puternic intreaga viata sociala si economica a tarii. Activitatea Casei de Depuneri,

Consemnatiuni si Economie a fost, la randul ei, puternic marcata de evenimente. Inca din

primele zile ale razboiului, institutia a trebuit sa faca fata unor cereri masive de restituiri. Dupa

ocuparea capitalei de catre armata germana, activitatea Casei de Depuneri Economie si

Consematiuni s-a scindat: o parte si-a continuat activitatea la Bucuresti, alta a plecat la Iasi. La

Bucuresti, trupele de ocupatie au confiscate cea mai mare parte a numerarului disponibil al Casei

de Depuneri, Consemnatiuni si Economie iar palatal institutiei a fost rechizitionat pentru

serviciile administratiei militare germane. Cu toate greutatile inerente conditiilor de razboi

activitatea Casa a continuat sa existe.