i.comunicare-premisa reusitei in relatii manageriale.ppt

COMUNICARE MANAGERIALĂComunicarea manageriala nu poate fi privita in afara managementului, ea reprezinta

o componenta majora, fundamentala a acestuia. Evolutia managementului a determinat aparitia unor forme specifice de comunicare manageriala pentru fiecare etapa din dezvoltarea sa.

Managementul apare ca activitate practica odata cu civilizatia, in procesul de diviziune a muncii, dar ca domeniu de sine statator, ca stiinta, managementul se separa si capata existenta de sine statatoare relativ recent. Acest fenomen s-a datorat si faptului ca managementul este legat de organizarea economica, de realizarea oricarei activitati economice producatoare de bunuri sau de servicii in cadrul unei institutii, iar despre institutie (in sensul economic al termenului) putem vorbi abia incepand cu secolul XX.

Managementul inceputului de secol s-a realizat simultan cu boom-ul dezvoltarii economice si industriale, ceea ce a determinat perceperea managementului ca „management al masinilor”. Dezvoltarea era perceputa ca o dezvoltare tehnica, o preocupare cat mai intensa pentru eficientizarea masinilor, pentru cresterea ponderii acestora in orice domeniu de activitate. Aceasta perioada a condus la existenta unui management de tip autocratic. Notiunea de sef era sinonima cu notiunea de manager, fapt ce determina existenta unei comunicari de tip prescriptiv; rolul comunicarii era acela de a transmite informatiile de sus in jos; de cele mai multe ori aceste informatii, instructiuni aveau caracter de sarcina obligatoriu de indeplinit; era o comunicare verticala si in general intr-un singur sens.Dupa Al Doilea Razboi Mondial, odata cu schimbarile importante din societate, cu rolul din ce in ce mai crescand al sindicatelor, relatiile de management cu accent pe importanta masinii se modifica, de data aceasta accentul cazand asupra oamenilor. Este vorba de un management umanizat, care schimba perspectiva comunicarii manageriale. Managerul nu mai este numai un simplu organizator al masinilor, un simplu administrator al resurselor materiale, ci si un administrator al resurselor umane. Comunicarea manageriala apare astfel ca o functie de o importanta deosebita in activitatea de management, ca instrument de lucru in managementul resurselor umane, in indeplinirea functiilor si in realizarea obiectivelor organizatiei. Rolul comunicarii creste intr-atat incat cursurile de comunicare manageriala introduse inca din 1920 la universitatile Harvard, Virginia Darden School si Dartmouth Tuck School din Statele Unite ale Americii devin obligatorii pentru educatia oricarui manager american, impunandu-se ceva mai tarziu si in Europa.

COMUNICARE MANAGERIALĂDupa anii 1970, odata cu aparitia managementului de performanta, managerul devine si intreprinzator pe langa administrator de resurse si lider. Datorita diferentierii atributiilor sale si a complexitatii acestora (ca administrator organizeaza procesele existente la nivel organizatoric, ca lider decide, ia decizii, conduce eficient; caintreprinzator actioneaza in momentul potrivit pentru buna functionare a organizatiei), comunicarea manageriala devine o adevarata forta, ocupa un loc central in activitatea oricarui manager.

Comunicarea manageriala reprezinta o forma a comunicarii interumane, un instrument de conducere cu ajutorul caruia managerul isi poate exercita atributiile specifice: previziune, antrenare, organizare, coordonare, control, evaluare.Fiind parte a procesului de conducere (Henry Fayol alatura comunicarea planificarii, previziunii, organizarii si comenzii ca fiind unul din cele cinci elemente de baza ale managementului) prin care managerul ii intelege pe subordonati, facandu-se inteles de acestia, comunicarea manageriala este orientata nu numai spre transmiterea mesajelor, ci si spre schimbarea mentalitatilor si adaptarea psihologica a angajatilor la obiectivele organizatiei.

Comunicarea manageriala reprezinta un auxiliar al conducerii care pune in circulatie informatii despre rezultatul deciziilor, facand astfel posibila punerea de acord a executiei cu obiectivele si a rezultatelor cu planificarea.

COMUNICARE MANAGERIALĂImportanta acordata comunicarii in organizatii se datoreaza si caracterului complex pe care

procesul de comunicare il are la nivel managerial. Astfel, in orice cadru organizational exista numeroase retele de comunicatii, repectiv grupaje de canale de comunicatii regasite in configuratii specifice care alcatuiesc sistemul de comunicatii. Rolul deosebit al acestuia in asigurarea functionalitatii si eficacitatii activitatilor intr-o organizatie este generat in principal de:

• volumul, complexitatea si diversitatea apreciabila a obiectivelor existente la nivelul subsistemelor unei organizatii, datorate impactului variabilelor mediului ambiant national precum si a celui international;• mutatiile profunde ce survin odata cu evolutia sociala, legislativa si economica in fiecare legislatura, si care au un impact deosebit de puternic la nivelul fiecarei organizatii in caracteristicile sale dimensionale si functionale; de exemplu, grupurile si modul de concepere si functionare a acestora; de asemenea, comunicatiile au rol important in cadru decizional, de a amplifica legaturile dintre componentii grupurilor, de a consolida coeziunea acestora;• activitatea membrilor unei organizatii care ocupa functii de conducere; Mintzberg considera ca managerii indeplinesc trei categorii de roluri: interpersonal, informational si decizional. Dintre acestea, rolurile informationale, adica de monitor, difuzor si purtator de cuvant sunt cele care definesc comunicarea, dar circuitul informational poate fi identificat si in celelalte roluri. Realizand aceasta atribuire de roluri, Mintzberg aprecia ca pentru o persoana integrata intr-o organizatie, in functie de nivelul ierarhic pe care aceasta persoana il ocupa, comunicarea poate insemna pana la 80% din timpul pe care il consuma.Comunicarea inseamna aproape totul in management, atat timp cat de calitatea comunicarii depinde intelegerea problemelor cu care se confrunta orice angajat, de la manager pana la functionarul de pe cel mai jos nivel ierarhic, durabilitatea relatiilor dintre acestia, capacitatea managerului de a-si motiva si a-si conduce subordonatii, dar si raporturile cu mediul extern organizatiei din care sunt preluate informatii deosebit de utile pentru buna functionare a acesteia.De fapt, in management, problema comunicarii este problema circulatiei ideilor si solutiilor destinate realizarii obiectivelor organizatiei, atat prin canale deschise in organizatie, cat si prin cele exterioare.

COMUNICARE MANAGERIALĂ

Comunicare – premisa reușitei în relațiile manageriale„Un lider eficient trebuie sa fie un lider comunicativ”. Comunicarea este un proces de transmitere a informatiilor, sub forma mesajelor

simbolice, între doua sau mai multe persoane, unele cu statut de emitator, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice Acest proces este considerat ca element de baza pentru îndeplinirea functiei managementului de coordonare.În acelasi context, se apreciaza ca un manager afecteaza aproximativ 80% din timpul de lucru pentru a comunica, prin rolurile ce le îndeplineste în cadrul firmei:1) un rol interpersonal (simbol, lider, agent de legatura);2) un rol informational (observator activ, difuzor, purtator de cuvânt);3) un rol decizional (întreprinzator; regulator, repartitor de resurse, negociator) Continut si relatieComunicarea umana nu se rezuma la rostirea cuvintelor si la transmiterea informatiilor. La rostirea cuvintelor intervin vocea si tonul cu care sunt rostite; la cuvinte si ton se adauga limbajul trupului, fizionomia, mimica, postura, gestica înfatisarea, calitatea si culoarea hainelor etc.Acest ansamblu complex de stimuli se împarte în doua categorii: limbajul analogic si limbajul digital, purtând, corespunzator, informatie analogica si informatie digitala .Limbajul analogic este direct, plastic si sugestiv. El se bazeaza pe asemanare, asociere si comunica mesajele fara o decodificare la nivelul constiintei. Comunicarea analogica este accesibila atât oamenilor, cât si animalelor. De exemplu: un copil mic întelege ca "miau - miau" este o pisica, chiar daca nu cunoaste cuvântul "pisica".Limbajul digital este simbolic si abstract. Un exemplu clasic este limbajul verbal, bazat pe cuvintele unei limbi. El poate fi înteles numai daca este decodificat si procesat la nivelul gândirii si constiintei. Limbajul digital este, dupa câte se cunosc azi, specific omului.Limbajul trupului si tonul vocii sunt forme tipice de comunicare analogica. Informatia transmisa astfel nu este totdeauna constientizata.

Comunicare – premisa reușitei în relațiile manageriale

Comunicarea umana se desfasoara pe doua planuri: informatia sau continutul mesajului se transmite clar prin limbajul digital, relatia care se creeaza, corespunzator, între persoane este un rezultat al comunicarii analogice, generatoare de sentimente (apreciere, simpatie sau antipatie, supunere sau dominare, dragoste sau ura, admiratie, respect etc.).Practic, comunicarea umana se concretizeaza în trei categorii de limbaj:- limbajul verbal - graiul articulat si întelesul cuvintelor unei limbi;- limbajul paraverbal - tonul, vocea, ritmul vorbirii, accentuarea cuvintelor;-limbajul trupului - postura, fizionomie, mimica, gestica, privire, distante.

Contextul comunicariiComunicarea interpersonala are loc în interiorul unui context concret,

specific, care influenteaza atât continutul mesajului (informatia), cât si maniera în care se comunica (relatia).Evaluarea contextului comunicarii comporta cel putin patru dimensiuni care se influenteaza si se conditioneaza reciproc:- contextul fizic, adica mediul concret, tangibil (incinta sau spatiul deschis), microclimatul, ambianta sonora, lumina si culoarea;- contextul cultural, care priveste mentalitatile, valorile, credintele, traditiile, tabu-urile, stilurile de viata ale celor implicati în procesul comunicarii;- contextul social si psihologic se refera la statutul social al partenerilor implicati în proces, la caracterul oficial sau informal al relatiilor dintre ei; la situatia concreta si la instanta psihica a procesului comunicarii;- contextul temporal priveste momentul si ordinea cronologica în care este plasat mesajul, fata de alte mesaje succesive.


Comunicarea directa sau indirecta, intentionata sau involuntara

Comunicarea intentionata sau involuntara. Ireversibilitatea comunicarii.

Comunicarea intentionata presupune formularea unui mesaj, transmiterea unei informatiicu o intentie prestabilita, cu un scop mai mult sau mai putin precis, în mod constient. Psihologiiîmpart obiectivele comunicarii în patru mari categorii:descoperirea unei noutati, apropierea, convingerea si jocul psihologic.

Comunicarea involuntara este generata de situatiile în care oamenii, din diverse motive(suparare, jena, necinste, timiditate, lipsa unei pregatiri corespunzatoare etc.), evita saformuleze un mesaj sau nu sunt în stare sa o faca. De cele mai multe ori, un mesaj clar, înlimbaj digital este înlocuit prin comunicare analogica (limbajul trupului), care informeaza la fel debine asupra situatiei sau intentiei emitatorului.Aflati în interactiune, oamenii nu pot sa nu comunice. Evitarea transmiterii unui mesaj, evitarearelatiei si continutului informational, îl informeaza pe receptor destul de clar, de cele mai multeori.Comunicarea, prin faptul ca presupune transmiterea de informatii este supusa modului specificde miscare a informatiei: cel care transmite informatia, ramâne în continuare posesorul

acesteia,dar pierde controlul asupra continutului mesajului transmis. Aceasta determina efecte pe careemitatorul nu le poate controla. În cazul unor efecte nedorite, mesajul emis nu mai poate firetractat. Pot fi aduse corecturi, daca s-a facut o greseala, dar nu se poate sterge totul pentru areveni la situatia initiala. Mai mult, un mesaj transmis public si retractat sau corectat, de obicei creeaza probleme mai mari pentru emitatorul aflat în dificultate.


Comunicarea interumanaÎntregul univers este caracterizat de emiterea si captarea de semnale. Transformarea semnalelor captate în semne (informatii) presupune interpretarea cu ajutorul unui cod adecvat, testat în prealabil.Semnalul trebuie sa depaseasca un anumit prag de intensitate pentru a fi distins si selectat, iar impactul semnalelor, ca si cel al decodarii, trebuie sa se pastreze în limite acceptabile pentru ca impactul emotional sa nu se transforme în soc si sa declanseze procese de aparare. Comunicarea - relatie, grup, structuraInteractiunile care stau la baza comunicarii reprezinta constrângeri de organizare si reglementare a activitatii grupului:1. - reglementeaza comunicarea de grup într-un anumit spatiu, vizând o anumita miscare, o forma a traseului, un anumit mod de a-i privi pe parteneri, schimbul unor obiecte, cuvinte pe traseu, etc., cu scopul prezentarii, întâmpinarii, stabilirii de relatii, exprimarii corporale, echilibrului personal;2. - pot reglementa comunicarea în perspectiva timpului; intraspectii în trecut; concentrarea perceptiilor de moment; imaginarea viitorului;3. - exista instructiuni pentru exercitii necesare estimarii fenomenelor afective si emotionale în cadrul grupurilor axate pe schimb, terapie sau formare (pregatire). Se folosesc în acest caz exprimari prin limbaj articulat sau doar vocale, gesturi (simbolice sau demonstrative);4. - instructiunile pot viza consideratii rationale: forma de lucru în echipa, studii de concepte, analiza de texte, conduita în comunicare, analiza institutionala, definirea unor concepte sau a unor proiecte;5. - potrivit cailor imaginatiei, exista exercitii si instructiuni care recomanda recurgerea la fantastic sau chiar la absurd cu scopul unei comunicari cu efecte de inovare tehnica sau creatie artistica (reuniunea Brainstorming, creatia literara, etc.)6. - instructiunile sau exercitiile pot fi concepute pentru a stimula utilizarea formelor de schimb pluraliste. Fiecare se poate plasa în domeniul si nivelul care-i convine: afectiv, emotional, imaginativ, simbolic, gestual, la nivel de grup sau institutional, singular sau interpersonal.


Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

1. un emiţător,

2. un canal,

3. o informaţie,

4. un receptor.

Modele ale procesului comunicarii Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

informaţie informaţie

Emiţător ------------- canal --------------- receptor

Modelul elementar al comunicării schema lui Laswell Din această schemă se poate înţelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emiţător (sau emitent), unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Esenţa procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt.


În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens. Altfel spus, este bidirecţională. Acesta este, bunăoară, cazul dialogului, al unei discuţii dintre două persoane care, alternativ, joacă rolul de emiţător (vorbitor) şi receptor (ascultător). Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc doar într-un singur sens, adică este unidirecţională. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune

Acest model reflecta conceptia scolii relatiilor umane (behaviorism), adica schema stimul-raspuns: cine ? ce zice ? prin ce mijloace ? cui ? si cu ce efecte ?

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea mesajului. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor celor care o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării şi se bucură în ştiinţa comunicării de o atenţie deosebită. Prin urmare, modelul elementar al comunicării trebuie extins:

informaţie informaţie emiţător --------------- canal ------------- receptor -------------- efect

Modelul elementar al comunicării, inclusiv „efectul”


În această a doua schemă, comunicarea se aseamănă procesului „stimul - reacţie” (receptorul reacţionează la stimulii proveniţi din partea emiţătorului). Dar nu orice proces „stimul-reacţie” reprezintă o situaţie comunicativă. Teza că ar putea fi vorba de comunicare atunci când ochii ţi se închid (reacţie) la lumina fulgerului (stimul) nu se mai poate susţine. Procesul „stimul-reacţie”, pentru a aparţine comunicării, ar trebui să fie cel puţin un proces intenţional. Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, „comunicarea” devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Dacă se merge mai departe, se poate prelucra şi îmbogăţi modelul elementar al comunicării cu încă trei elemente fundamentale: codarea, decodarea şi „zgomotul de fond”: x y x+y x’

Emiţător ----codare ---- canal ----- decodare --- receptor ----efect z

zgomot de fond Modelul fundamental al comunicării Modelul lui Norbert Wiener


Ceea ce aduc nou, cercetarile ulterioare, este faptul ca o comunicare corecta si completa presupune existenta unei conexiuni inverse (schema lui Norbert Wiener).

Norbert Wiener evidentiaza faptul ca, desi canalul este indispensabil pentru transmiterea mesajului, acestea doua (mesaj - canal) nu se pot identifica. Receptarea si întelegerea mesajului poate suferi din cauza suportului pe care acesta este înregistrat, deoarece factorii perturbatori actioneaza asupra canalului.

Schema lui Wiener


Modelul Aurel Iftimescu

La nivelul unei organizatii, comunicarea poate fi privita din doua perspective: comunicarea între indivizi, numita si comunicare interpersonala; comunicarea între diferite subdiviziuni si grupuri ale organizatiei, numita comunicare organizationala. Aceste doua forme de comunicare sunt interdependente, comunicarea interpersonala fiind aproape întotdeauna parte componenta a comunicarii organizationale.

Comunicarea interpersonala

Atunci când un individ transmite o idee, o opinie sau o informatie unui alt individ sau unui grup de indivizi are loc o comunicare interpersonala. Actiunea este complexa, având caracter procesual. Mai întâi initiatorul comunicarii (emitatorul) codifica ideea sub forma unui mesaj, folosind îndeosebi cuvinte si imagini. Apoi mesajul este transmis receptorului prin canalul sau canalele de comunicatie (o întâlnire fata-în-fata, o convorbire telefonica, o scrisoare, etc.). Receptorul la rândul sau, decodifica mesajul si încearca sa-i sesizeze întelesul. Daca ideea perceputa de receptor este identica cu cea lansata de emitator, atunci comunicarea poate fi considerata eficace. În conditiile unui canal de comunicatie în dublu sens, eficacitatea comunicarii poate fi asigurata printr-un mesaj de raspuns formulat de receptorul initial - devenit emitator - si transmis emitatorului initial - devenit receptor.


Comunicarea inter-personala


Modelul Cândea


În viziunea celor doi autori avem de-a face cu emitentul (E) mesajului si cu destinatarul sau primitorul (D, P) acestuia. Primitorul receptioneaza mesajul sau ramâne numai destinatar. Este deosebirea dintre "a asculta" si "a auzi", dintre "a comunica" (ceea ce presupune asimilare si feed-back) sau "a spune" (transfer de informatie cu un singur sens). Componenta observabila (CO) se manifesta prin vorbire si ascultare în comunicarea orala sau prin scriere si citire în comunicarea în scris).

Metacomunicarea [MC] (meta înseamna în limba greaca "dincolo de", "în plus fata de") se refera la sensul perceput al mesajului, la "mesajul despre mesaj"; este ceea ce întelegem noi, dincolo de cuvinte.

Intracomunicarea [IC] este procesul de comunicare la nivelul sinelui prin care "comentam" un mesaj primit, ne argumentam noua însine, ne raspundem la întrebari, ne admonestam, "vorbim" cu noi însine.

Mesajul este un element complex al procesului de comunicare din mai multe motive, dintre care amintim aici doar câteva: prezenta etapelor de codificarea si decodificare parcurse la nivelul lui E si respectiv P, de la gânduri, sentimente, emotii, la "ceva" constituit în forma transmisibila; transmiterea pe diverse cai a acestui "ceva" si receptionarea lui, etape în care pot interveni perturbatii; contextul fizic si psiho-social în care are loc comunicarea; dependenta modului de receptionare a mesajelor de deprinderile de comunicare si de abilitatile mentale ale comunicatorilor, faptul ca mesajul are cel putin doua dimensiuni, continutul, care se refera la informati si relatia, care se refera la informatii despre corelarea dintre acestia.

Mediul comunicarii poate fi oral sau scris, în functie de caile pe care ne propunem sa comunicam sau canalele de comunicatie.


Modelul Prutianu

În viziunea profesorului stefan Prutianu, comunicarea umana implica elemente noi, care completeaza ceea ce am prezentat pâna aici si ofera o imagine

noua a acestui proces.

Modelul general al comunicarii umane Prutianu


Emisia-receptia, ca si codificarea-decodificarea se afla în strânsa legatura cu competenta celor doi parteneri de a comunica, de-a face transfer de informatii, de-a formula si de-a întelege mesaje.

Comunicarea verbala, scrisa ca si cea non-verbala implica instruire, educatie, traditie, obiceiuri, cultura si bineînteles limbaje. De toate acestea depinde competenta în comunicare, rezultanta cu un mare grad de complexitate al unei multitudini de factori, de o mare diversitate.

Zgomotul, propozitii sau perturbatiile pot fi, de asemenea foarte diverse:- de natura fizica (o usa trântita, un telefon defect, ochelari cu lentile patate, etc.);- de natura psihologica (experienta anterioara, prejudecatile, lacune în cultura, etc.);- de natura semantica (diferente de limbaj, tehnic, literar sau poetic, argou sau conotatii diferite ale

cuvintelor).Efectele comunicarii sunt procese, activitati, componente determinate de procesul comunicarii si care

depind de continutul si calitatea acestuia.Efectele pot fi:- de natura cognitiva (informatia dobândita, analiza si sinteza acesteia, etc.);- de natura afectiva (emotii, sentimente, atitudini, etc.);- comportamentale.Daca la primele modele remarcam deosebirea dintre mesaj si media (suportul acestuia), într-o faza mai

avansata a analizei se discuta identitatea sau mai corect corelatia acestora: mesajul fara suport nu poate exista, asa cum nimic nu poate exista în continut fara o anumita forma. Cu atât mai mult, cu cât calitatea si efectele comunicarii depind hotarâtor de suportul folosit si de modul în care acesta se potriveste sau nu mesajului si procesului în ansamblu.

În conceptia profesorului Prutianu, pe lânga raspunsul personal, care are sensul feed-back-ului din celelalte modele, mai apare raspunsul propriu-zis, care ar fi, în opinia noastra, efectul procesului de comunicare desfasurat.

Consideram ca, cel putin aceste doua ultime modele prezentate completeaza lista elementelor procesului comunicarii si dau o imagine completa de ansamblu: alternanta emitator-receptor, codificare-decodificare, separarea si identificarea mediei cu mesajul, ca si corelarea acestora, barierele si filtrele, raspunsul si efectele procesului desfasurat si pregatirea urmatoare.


Comunicarea în cadrul firmeiRetele de comunicatiePentru circulatia informatiei în cadrul unei firme canalele de comunicatie, privite în

contextul lor specific, se structureaza în retele de comunicatie care formeaza toate la un loc sistemul de comunicatie al firmei. În cadrul firmei, între grupuri, subdiviziuni, sefi si executanti de specialitate analizeaza comunicarea formala si informala, comunicarea verticala si orizontala .Între grupuri si persoane se creeaza legaturi în forma de Y, de lant, de cerc sau stea.


Principalele roluri ale sistemului de comunicatii în interiorul firmei:

- de adaptare la provocarile de mediu curente, sustinând realizarea obiectivelor firmei si subsistemelor sale;

- introducere si sustinere a schimbarii organizationale: orice organizatie se transforma pentru a se adapta la nou, ceea ce implica modificari inclusiv ale sistemului de comunicatie;

- coeziv: comunicarea are rolul de a dezvolta, amplifica si consolida între componentii grupurilor legaturi care sa serveasca scopurile organizatiei;

- permite activitatea manageriala adica, pe de o parte, da managerului posibilitatea de a se informa si, pe de alta parte, acesta are posibilitatea de rezolvare decizionala si operationala a provocarilor întâlnite de subordonatii sai.

Retelele de comunicare pot fi clasificate în felul urmator:a) retele descentralizate (în "cerc" sau în "lant"), în care membrii grupului sunt egali; .

Reteaua sub forma de "cerc" corespunde stilului de management participativ, permitând comunicatii eficiente. Reteaua "în lant", însa, diminueaza sensibil posibilitatile de comunicare manager - subordonat.

b) retele centralizate (în "Y" sau în "stea"), în care membrii grupului sunt inegali, între acestia existând relatii de supra- sau subordonare . Aceste retele corespund stilului de management autoritar, permitând doar comunicatii între manager si subordonat, dar nu si între egali.

Comunicare organizațională

Organizaţia ca spaţiu al comunicăriiComunicarea este fluxul vital care face posibile performanţele unei

organizaţii. De calitatea şi funcţionalitatea ei depinde modul în care sunt folosite resursele şi sunt atinse scopurile. Eficienţa unei organizaţii se bazează pe specializarea funcţiilor la nivel de compartimente şi de indivizi şi pe complementaritatea acestor funcţii. Din aceste caracteristici de bază ale activităţii organizaţionale rezultă necesitatea schimbului de informaţii între compartimente, între indivizi, între organizaţie şi mediul său socio-economic.

Orice organizaţie constă, din “premise (scopurile activităţii comune) angajaţi, conducere, echipamente, materiale, fonduri”. În procesul muncii comunicarea joacă un rol esenţial pentru că orice sistem sociotehnic presupune existenţa unui flux informaţional care face posibilă funcţionarea lui ca întreg. Munca în cadru organizaţional necesită coordonarea eforturilor participanţilor în realizarea unei performanţe. Conducerea comunică angajaţilor deciziile sale, controlează executarea lor, iar deciziile sunt bazate la rândul lor pe fluxul de informaţii.


Funcţiile organizaţionale ale comunicării sunt următoarele:- Control - să clarifice îndatoririle, să stabilească autoritatea şi

responsabilităţile.- Informare - să furnizeze baza deciziilor.- Coordonare - să facă posibilă acţiunea comună eficientă.- Motivare - să stimuleze cooperarea şi implicarea în atingerea obiectivelor.- Emoţională - să permită exprimarea trăirilor sentimentelor etc.

Comunicarea se realizează atât interpersonal, cât şi intraorganizaţional (între subunităţi ale aceleiaşi organizaţii) şi extraorganizaţional (cu persoane sau organizaţii legate funcţional de activitatea organizaţiei: furnizori, clienţi, public, etc.). Fiecare dintre aceste niveluri are grade de complexitate diferite şi presupune restricţii legate de rolurile organizaţionale (superior /subordonat, compartimente de decizie /execuţie), norme specifice şi structura organizaţiei.

Informaţia circulă prin reţele de comunicare, cuprinzând mai multe persoane, grupuri, compartimente, care îndeplinesc atât roluri de emiţător cât şi de receptor.


Reţelele de comunicare în organizaţieModul de organizare al activităţii (natura sarcinilor) determină şi organizarea comunicării între participanţii la activitatea de grup. Reţeaua de comunicare poate fi definită ca o structură prin care sunt stabilite modalităţile de circulaţie a informaţiei şi rolurile pe care le joacă fiecare participant. Tipul de reţea de comunicare influenţează eficienţa comunicării, prin accesibilitatea canalelor pentru participanţi: există reţele restrictive care permit contactul unei persoane numai cu o anumită parte a reţelei şi implicit accesul la un fragment şi nu la întreaga informaţie şi reţele flexibile, în care participanţii au o mai mare libertate (acces practic nelimitat) de a folosi canalele.Rețelele de comunicare pot fi : (vezi slidul 18)

-reţelelor restrictive

-reţelele flexibile


Modalităţi de comunicare organizaţionalăComunicarea organizaţională poate fi formală (realizată pe canale

impuse de structura organizaţiei, de normele existente şi de relaţiile funcţionale dintre persoane, grupuri, compartimente, în conformitate cu reguli explicite şi, uneori, implicite) şi este preponderent legată de activitatea comună; şi informală (informaţie fără legătură directă cu activitatea, cu o puternică tentă afectivă), canalele folosite sunt altele decât cele formale, regulile de comunicare sunt mai puţin stricte. Reţelele de comunicare formale şi informale sunt coexistente şi uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulaţia informaţiei în reţeaua formală, o pot distorsiona în funcţie de relaţiile şi interesele celor implicaţi, sau, dimpotrivă, pot flexibiliza şi îmbunătăţi comunicarea formală.

Comunicarea formală Reţelele formale de comunicare sunt prescrise prin organigramă, document care reprezintă organizarea funcţională a activităţilor şi natura relaţiilor de subordonare şi coordonare dintre compartimente şi persoane.

Comunicarea poate fi unidirecţională E R, mai facilă şi mai rapidă, sau bidirecţională E R, mai lentă, necesitând răbdare, timp alocat, abilităţi comunicaţionale, dar ducând la decizii mai bune şi la acceptarea mai largă a acestora de către executanţi .


Tehnicile de comunicare diferă după sensul de circulaţie al informaţiei:

Comunicare descendentă poate avea loc în sensul cererii de situaţii, date, etc. sau al emiterii de decizii, dispoziţii, instrucţiuni, informaţii. Formele concrete folosite de o organizaţie pot fi decizii, circulare de informare, broşuri sau manuale cu norme şi instrucţiuni, ziare de întreprindere, scrisori către fiecare angajat, mesaje la staţia radio, dări de seamă, rapoarte în faţa adunării generale a salariaţilor sau acţionarilor.

Comunicarea ascendentă poate fi un răspuns la cererile de situaţii şi date ale conducerii sau emiterea unor cereri, plângeri, opinii. Formele folosite pot fi note de serviciu, rapoarte, dări de seamă, reglementate prin normele de organizare şi funcţionare. Pe lângă acestea conducerea poate folosi la fundamentarea deciziilor sale date furnizate de chestionare de opinie sau atitudini, forme de colectare a propunerilor şi sugestiilor salariaţilor.

Tehnici recente de canalizare a insatisfacţiilor salariaţilor sunt aşa-numitele “hot-lines”şi “uşa deschisă” .

Hot-lines - linii telefonice permanente prin care salariaţii pot comunica unor persoane special desemnate nemulţumirile, reclamaţiile în legătură cu orice aspect legat de munca lor (condiţii, relaţii, salariu, etc.), la care primesc un răspuns sau o rezolvare într-un termen dat.

Uşa deschisă - subalternii au acces oricând / sau în anumite zile la şefii lor pentru a-şi comunica reclamaţiile, propunerile, etc.


Comunicarea organizaţională nu se limitează însă doar la aceste forme; există modalităţi specifice de comunicare operativă, bidirecţională, între niveluri ierarhice, compartimente diferite ca şedinţele, comitetele, interviurile, grupurile de discuţie.

În cazul reţelelor formale sensul de circulaţie poate fi (a) descendent (de la compartimentele /persoanele de decizie spre cei care execută deciziile), (b) ascendent (de la instanţele de execuţie spre cele de decizie) şi (c) orizontal (între persoane aflate la acelaşi nivel ierarhic).

Dupa cum se poate observa, directiile formale de comunicare respecta cu fidelitate relatiile stabilite in organizatie, comunicarea desfasurandu-se in general, pe trei directii principale: de sus in jos, de jos in sus, pe orizontala. Aceasta este situatia ideala de comunicare. De cele mai multe ori, in cazul organizatiilor aflate in plin proces de schimbare, comunicarea orizontala lipseste cu desavarsire sau este foarte lenta si ineficienta. De cele mai multe ori, comunicarea pe orizontala respecta exclusiv canalele informale, ceea ce duce in mod inevitabil la scaderea exactitatii informatiilor. Aceasta situatie se datoreaza in mare parte faptului ca, pe de o parte, nu se constientizeaza necesitatea circulatiei neintrerupte a informatiilor intre departamente, ca fiind vitala pentru supravietuirea organizatiei in conditii concurentiale, si pe de alta parte faptului ca in organigramele acestui tip de companii nu exista posturi pentru specialisti in comunicare.

Comunicarea de sus in jos este initiata de manageri (care de cele mai multe ori sunt de formatie tehnica si nu se preocupa de aspectele legate de comunicare si de modul in care circula informatiile) si este indreptata catre esaloanele subordonate. De obicei, este folosita pentru transmiterea de dispozitii si directive, pentru explicarea regulamentelor si practicilor specifice organizatiilor, ca si pentru delimitarea responsabilitatilor salariatilor.


In organizatiile eficiente comunicarea formala de sus in jos are ca scop si motivarea angajatilor ca si punerea lor periodica la curent cu politica, scopurile si strategia aleasa de organizatie. Ideea de periodicitate este de maxima importanta pentru ca asigura o anume permanenta si fluiditate a comunicarii. Din nefericire, in cadrul organizatiilor in tranzitie, chiar si comunicarea de sus in jos sufera de sincope, ea indreptandu-se preferential spre anumiti salariati (care au responsabilitati considerate prioritare sau care dimpotriva au un anumit nivel de incompetenta). Mai mult decat atat, ea nu are loc decat atunci cand managerul considera ca are de transmis ordine si directive subordonatilor, fara a se preocupa de informarea acestora cu privire la deciziile luate de esaloanele de conducere cu privire la activitatile, politica si strategiile organizatiei.In mod normal, mai ales daca avem de-a face cu o organizatie in schimbare (lucru inevitabil tinand cont de contextul concurential), comunicarea formala de sus in jos ar trebui folosita in principal pentru a influenta opiniile, pentru a schimba atitudinile, in conformitate cu noua politica a organizatiei, pentru a diminua teama si reticenta generate de dezinformare sau de insuficienta informatiei, pentru a pregati salariatii pentru schimbarile din organizatie.Comunicarea de sus in jos trebuie folosita cu prudenta pentru ca prezinta pericolul desprinderii managerilor de realitatile din organizatie, datorita lipsei de feed-back.


Comunicarea de sus in jos trebuie sa fie completata de comunicarea de jos in sus, care are ca emitatori salariatii si ca destinatari pe manageri. Angajatii isi comunica in acest mod parerile si masura in care au inteles comunicarea de sus in jos, fapt ce are rolul de a dezamorsa tensiunile emotionale si de a crea sentimentul de valoare personala. In acest sens, receptorul (managerul) trebuie sa cantareasca foarte atent informatiile primite pe aceasta cale, pentru ca tendinta fireasca a subordonatilor este de a filtra foarte puternic continutul mesajului pentru a aparea intr-o lumina cat mai favorabila in fata sefilor. In plus, in cazurile cele mai rele, poate aparea fenomenul dezinformarii intentionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii trebuie sa promoveze un flux comunicational constant care sa favorizeze crearea unei culturi organizationale flexibile, centrata pe sentimentul valorii personale a salariatilor si pe cel al apartenentei acestora la valorile si normele organizatiei.

Un alt palier al comunicarii formale il constituie comunicarea pe orizontala, ce se realizeaza fie intre managerii aflati pe pozitii similare in interiorul organizatiei, fie intre alte persoane din cadrul diverselor departamente. In general, acest tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activitatilor dintre departamente, mai ales daca acestea sunt interdependente. In ceea ce priveste comunicarea pe orizontala ( in cazul fericit in care aceasta exista si nu este numai simulata), este constant trecuta cu vederea ideea transmiterii concluziilor la care s-a ajuns in urma discutiilor purtate de sefii de departamente. In plus, de obicei comunicarea intre departamente este mediata (pe cale formala), aproape in exclusivitate de manageri. Acestea sunt greseli grave care provin din ignorarea faptului ca salariatii sunt de fapt purtatorii valorilor organizatiei in exterior. Insuficienta comunicarii formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activitatilor interne si lipsa de eficienta la nivel global, ci si crearea unei imagini negative a organizatiei in exterior. Acest lucru se datoreaza faptului ca, fiind gresit sau insuficient informati asupra scopurilor, politicii si valorilor pe care organizatia doreste sa le promoveze in exterior, salariatii nu se pot constitui in purtatori ai acestora.


Comunicarea informala

Comunicarea informala se poate defini drept schimbul de informatii care are loc in afara canalelor de comunicare oficiale. Comunicarea informala se desfasoara in general prin canale create spontan. Acestea apar si exista in mod necontrolat, se modifica permanent si opereaza la toate nivelurile. Se poate spune ca merg in paralel cu canalele de comunicare formale, mai ales daca acestea din urma sunt ineficiente sau daca informatia care ajunge pe aceasta cale este saraca. Este din nou important de subliniat faptul ca directiile formale de comunicare trebuie sa functioneze fara gres pentru ca informatia circula oricum. Daca ea insa este mediata de canalele neformale de comunicare, exista pericolul ca ea sa se transforme in zvon sau in barfa, ceea ce nu este de dorit nici pentru mediul intern de lucru, nici pentru functionarea de ansamblu a organizatiei.Ceea ce trebuie avut in mod special in vedere este ca aceste canale nu pot fi nici interzise, nici desfiintate. Pentru buna functionare a organizatiei ele trebuie pe de o parte contracarate de informatiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de alta parte trebuie incurajate pentru ca ofera un feed-back optim.

Comunicarea informala ofera un dublu avantaj: pe de o parte ea are o valoare utilitara pentru organizatie, contribuind la fluidizarea contactelor intre salariati, iar pe de alta parte are un rol terapeutic. Detaliind putin, contactele de tip informal sunt cele care asigura in modul cel mai eficient legatura dintre salariatii aceluiasi departament sau intre departamente diferite.


Acest tip de comunicare se asociaza cel mai bine cu o politica manageriala care incurajeaza initiativa si autonomia, largind spatiul de joc al fiecarui actor al organizatiei. Promovarea comunicarii informale reduce riscurile legate de conflictele de munca, de greve, de fenomene de tipul contraputerii, generate de obicei de excesul de formalism.

Reţelele de comunicare formale şi informale sunt coexistente şi uneori interferente, în sensul că cele informale pot bloca circulaţia informaţiei în reţeaua formală, o pot distorsiona în funcţie de relaţiile şi interesele celor implicaţi sau, dimpotrivă, pot flexibiliza şi îmbunătăţi comunicarea formală. Structura reţelelor de comunicare informale este aleatorie, orizontală şi verticală, contactele personale scurtcircuitează reţeaua formală, funcţionarea lor se bazează pe comunicare nepermanentă, bi- şi multi-direcţională. Formele mai frecvente de comunicare organizaţională informală sunt zvonurile, semnele secrete de avertizare, materialele satirice scrise.


Variabile procesuale ale comunicăriiTransmiterea mesajului de la emiţător la receptor este afectată de o serie

de variabile care ţin de cei doi agenţi, de canal sau de structura mesajului.Acurateţea mesajului este menţinerea unităţii şi semnificaţiei prin

codificare /decodificare la nivelul emiţătorului, respectiv al receptorului şi este influenţată atât de credibilitatea sursei (E) cât şi de structura mesajului. Majoritatea studiilor asupra acestui aspect este realizată la nivelul receptorului. De exemplu superiorii consideraţi “credibili” erau percepuţi ca furnizând informaţie mai clară. Acurateţea percepută (aşa cum receptează destinatarul mesajul) este diferită de cea reală (aşa cum a fost emis) şi depinde de credibilitatea sursei, de încrederea pe care R o are în ea şi de influenţa pe care acesta o exercită asupra lui R şi mai puţin de structura obiectivă a mesajului.

În comunicarea orală, gradul de acurateţe al transmiterii mesajului este mai mic decât în comunicarea scrisă, datorită faptului că înţelegerea de ansamblu a mesajului este dependentă de calităţile mnezice ale receptorului: acesta va înţelege în funcţie de capacitatea de a evoca cât mai multe unităţi de informaţie stocate în memoria de scurtă durată. Cu cât mesajul a fost mai lung, cu atât el va uita mai multe unităţi de informaţie şi va înţelege în mai mică măsură mesajul.

Comunicarea scrisă previne acest neajuns prin faptul că forma şi conţinutul mesajului sunt consemnate şi păstrate intacte pe un suport exterior (hârtie sau format electronic), pot fi recitite de mai multe ori, în ritmul optim de înţelegere al receptorului, permiţând o mai mare acurateţe a transmiterii conţinutului mesajului.

Un alt factor care influenţează acurateţea este diferenţa dintre repertoriile de semnificaţii ale emiţătorului şi ale receptorului: cu cât această diferenţă este mai mare, cu atât înţelegerea mesajului de către receptor este mai scăzută, deci acurateţea este mai mică.


Deschiderea spre comunicare este o variabilă individuală legată de emiţător: unii participanţi sunt mai deschişi, au mesaje mai directe şi lasă să transpară mai multă informaţie despre ei înşişi, alţii sunt mai închişi, mai prudenţi. Diplomaţii de exemplu, sunt foarte închişi, mesajele lor trebuiesc “traduse”. Avem tendinţa de a fi mai prudenţi în comunicarea cu persoanele necunoscute şi cu cele cu statut social diferit, dar frecvenţa contactelor favorizează deschiderea. În comunicarea interpersonală există o tendinţă spre simetrie în atitudinea faţă de comunicare în sensul că avem tendinţe “de a reduce schimburile de informaţii cu persoane percepute ca închise” şi invers”. “Comunicarea închisă” are rolul de a menţine diferenţele de statut şi este iniţiată şi menţinut de regulă de cel favorizat.

Distorsiunea este reproducerea incorectă a unei informaţii obiectiv corecte prin exagerarea aspectelor favorabile sau defavorabile, filtrarea unor aspecte, blocarea sau omiterea completă a unor date şi poate fi conştientă sau nu. În comunicarea ascendentă, subordonatul poate să blocheze informaţia negativă importantă pentru scop şi să exagereze informaţiile pozitive despre sine, ceea ce duce la pierderea abilităţii superiorului de a discerne informaţia relevantă de cea irelevantă şi la adoptarea unor decizii greşite. Fenomenul se produce mai ales atunci când E nu are încredere în R. Superiorul are tendinţa de a filtra sau bloca mai puţin informaţia negativă şi de a exagera mai puţin pe cea pozitivă. Comunicarea descendentă este afectată mai mult de control decât de distorsiune în sensul că sunt omise informaţiile nerelevante pentru subordonaţi.


Excesul de informaţie (redundanţa mesajului) se produce atunci când E transmite mai multă informaţie decât poate recepţiona R şi este mai frecvent în comunicarea organizaţională decât deficitul. Organizaţiile încearcă să limiteze cantitatea de informaţie care este accesibilă fiecărui participant la activitate la un nivel optim prin definirea reţelelor de comunicare. Organigrama reprezintă nu numai raporturile funcţionale generale între entităţile componente ale organizaţiei, ci şi reţelele de comunicare formală care decurg din aceste raporturi. Dirijând fluxul informaţional prin reţele prestabilite, informaţia este distribuită, în funcţie de conţinutul ei, doar persoanelor care au nevoie de ea pentru activitate.

Problema este de a stabili, după caz, limita de la care începe excesul, aceasta depinzând de calităţile persoanei. Excesul are influenţă pozitivă asupra satisfacţiei (persoanele care primesc mai multă informaţie sunt mai mulţumite) şi negativă asupra performanţei reale în muncă. Individul are tendinţa de a dori mai multă informaţie decât are în mod real nevoie pentru că aceasta îi produce un sentiment de certitudine în luarea deciziilor, chiar dacă acestea sunt de slabă calitate.


Apărări faţă de excesul de informaţie Atunci când capacitatea de recepţie a individului este depăşită el se apără prin omisiune (refuză să prelucreze, să decodifice o parte din informaţie), filtrare (separarea informaţiei relevante de cea irelevantă), aproximare (categorizarea informaţiei după o schemă simplificatoare) sau pur şi simplu prin evitarea informaţiei. Excesul de informaţie poate depinde şi de conţinutul sarcinii şi de feedback-ul rezultatului, dar atunci când el devine cronic poate fi un factor de stres.

Deficitul de informaţie poate să afecteze în sens negativ performanţa, mai ales când este legată direct de procesul muncii (persoana nu primeşte suficientă informaţie utilă); dar comunicarea nu se referă numai la acest aspect, ci ea priveşte o serie de alte domenii: comunicare interpersonală, cunoaşterea activităţii colegilor de muncă, a celorlalte grupuri, a conducerii, a obiectivelor organizaţiei. Deficitul de informaţie este compensat de apariţia zvonurilor: ele iau naştere prin emiterea şi răspândirea unor opinii de către un lanţ sau o reţea de comunicare. Distorsiunea interpretărilor este accentuată de suprapunerea şi amplificarea unor opinii ale emiţătorilor succesivi şi de “creditarea” unor lideri de opinie.


Efectele comunicării la nivel individual şi organizaţional

Climatul de comunicare este atmosfera generală în care are loc comunicarea organizaţională. Climatul influenţează atât procesul comunicării, cât şi efectele sale asupra performanţei individuale şi de grup şi a satisfacţiei. Climatul de cooperare este caracterizat prin flexibilitate, spontaneitate, respect, empatie, încredere reciprocă, centrare pe sarcină. Participanţii sunt preocupaţi de rezolvarea problemelor de serviciu, se apreciază şi se respectă reciproc, nu acţionează pe baza unor “agende ascunse”. Climatul defensiv este generat de lipsa de încredere reciprocă între angajaţi, suspiciune, tendinţă de a-i domina şi controla pe ceilalţi, tendinţă de securizare prin recurgere la “agenda ascunsă” (una spun şi alta gândesc şi fac). Participanţii sunt preocupaţi mai mult de conflicte şi tensiuni decât de activitatea propriu-zisă, sunt manipulativi, blochează şi filtrează informaţia şi încearcă să dobândească prin aceasta mai multă putere personală. Climatul de comunicare depinde nu numai de natura organizaţiei, ci şi de valorile şi tradiţiile sale, de grupurile de putere existente şi de relaţiile dintre ele, de politicile manageriale, de gradul de rigiditate al reţelelor de comunicare.


Performanţa în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri: individual, grupal, organizaţional. Pe lângă variabilele individuale care influenţează performanţa (aptitudini, competenţe, motivaţie, trăsături de personalitate, stare de sănătate) şi alte variabile organizaţionale, de natură tehnică, tehnologică şi de organizare a activităţii (echipamente, spaţiu şi orar de muncă, tehnologii, management, sisteme de stimulare etc.), comunicarea interpersonală şi organizaţională este considerată ca un factor important. Cercetările au arătat că feedback-ul - cunoaşterea rezultatelor imediate şi finale ale activităţii proprii - are o influenţă pozitivă indiferent de sursa de la care provine (organizaţie, şefi, colegi, sarcina în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informaţional şi totodată motivaţional: centrează atenţia pe aspectele relevante ale sarcinii, orientează spre comportamente dezirabile şi adecvate performanţei; excesul de feedback poate deteriora performanţa în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleator şi ineficient.

Pentru a evita deteriorarea performanţei la nivel organizaţional prin integrarea lentă a noilor angajaţi, unele firme au conceput programe speciale de familiarizare rapidă prin furnizarea informaţiilor esenţiale despre norme, reglementări, canale de comunicare, etc. Nu toate aspectele comunicării contribuie egal la performanţă, aceleiaşi frecvenţe a comunicării ascendente a doi angajaţi fiindu-le asociate conţinuturi diferite: unul furnizează informaţii utile deciziei, celălalt cere permanent îndrumări.


Satisfacţia în muncă este influenţată şi ea de comunicare, aşa cum am arătat în paragrafele precedente: cei care au acces la mai multă informaţie sunt mai mulţumiţi, deşi au performanţe mai slabe, deficitul de informaţie şi distorsiunea creează insatisfacţie, mai ales atunci când este vorba de informaţie utilă pentru muncă. Excluderea de la comunicare creează nu numai insatisfacţie ci şi nesiguranţă şi tensiune emoţională.

Eficienţa activităţii la nivel grupal depinde de natura reţelei (formală / informală) şi de structura ei (restrictivă / flexibilă). Reţelele formale sunt destinate circuitului informaţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţii şi, din acest motiv sunt şi restrictive: participanţii au acces numai la acele informaţii care le sunt indispensabile activităţii proprii şi colaborărilor implicate. Cu cât organizaţia este mai ierarhizată, cu atât controlul fuxului informaţional creşte. Reţele restrictive, prin faptul că au circuite informaţionale şi reguli de comunicare bine definite, au avantajul că permit o execuţie rapidă (principala raţiune a unităţii de comandă) şi nu lasă loc pentru deliberări, interpretări individuale. Dezavantajul lor este legat de faptul că nu permit decât în mică măsură realizarea funcţiei expresive a comunicării, au tendinţa de a genera stări de insatisfacţie, tensiuni, opoziţie, filtrări şi blocaje.


... fluxul informaţional nu circulă eficient, când ideile şi sarcinile managerilor generali nu ajung în forma exactă la subalterni sau când zvonurile creează confunzie în interiorul organizaţiei, activitatea acesteia şi implicit rezultatele ei vor fi grav afectate.

Comunicarea organizaţională trebuie să fie o permanentă provocare pentru birourile de resurse umane şi managerii de departamente, care trebuie să găsească constant cele mai eficiente modalităţi de a creşte fluxul informaţional şi de a permite angajaţilor să fie în permanenţă conectaţi la evenimentele din companie.

Foarte multe probleme apărute într-o organizaţie sunt cauzate de lipsa de comunicare. Confuziile, neînţelegerile sau mai rău, îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor angajaţilor sunt cele mai frecvente efecte ale barierelor de comunicare organizaţională.

Din acest motiv, managerii generali ar trebui să verifice constant gradul de fidelitate a informaţiilor transmise către angajaţi.


Posibile bariere de comunicareStudiile de specialitate au descoperit în timp patru bariere de comunicare foarte

răspândite în organizaţii.

Barierele de conceptie sunt reprezentate de presupunerile pe care le fac oamenii din companie - bănuielile şi concluziile pripite, dar şi exprimarea greşită a mesajelor. Spre exemplu, în multe companii unele departamente consideră că importanţa lor pentru buna desfăşurare a activităţii generale este mai mare decât cea a altor departemante.Dacă departamentul de resurse umane consideră că este mai important decât cel de marketing, atunci comunicarea dintre acestea va fi deficitară, lipsită de interes şi automat efectele asupra organizaţiei nu vor fi unele pozitive.

Foarte des întâlnite sunt barierele de mediu. Acestea ţin de climatul de muncă necorespunzător unde sunt prezenţi mulţi factori perturbatori, precum zgomotul sau frigul. Tot la categoria barierelor de mediu se înscriu şi diferenţele de pregătire profesională dintre membrii organizaţiei.

Barierele de limbaj apar în momentul în care exprimarea diferită conduce la neînţelegeri, confuzii sau transmiterea unor sensuri greşite ale informaţiilor. Dacă doi angajaţi vorbesc despre un anumit subiect dar limbajul folosit nu este unul comun, atunci în comunicare se pot strecura mesaje greu de înţeles care vor creea confuzii.

În cele din urmă, barierele determinate de poziţia emiţătorului şi receptorului sunt cele care intervin atunci când unul dintre cei doi are o imagine denaturată despre sine şi despre interlocutor. Cu alte cuvinte , situaţiile în care unul dintre participanţii la discuţie îl consideră inferior pe celălalt şi-l tratează ca atare.De asemenea, alte bariere de comunicare organizaţională pot fi existenţa unei politici mult prea birocratice în ceea ce priveşte accesul angajaţilor către conducerea companiei şi lipsa unei reţele de comunicare intranet sau a unor panouri de informare.

i.comunicare-premisa reusitei in relatii manageriale.ppt

Documents