1

Mizerabilii Evenimentele complicate din viaţa scriitorului vor face ca romanul, deja gândii în 1845 sub titlul Les Miseres, să fie elaborat dificil, cu perioade de abandon, şi astfel să ajungă să vadă lumina tiparului abia în 1862. Cele zece volume, publicate între 3 aprilie şi 30 iunie, vor apărea în Franţa pe când autorul lor era la Guernesey, în exil.Traduceri româneşti: 1862 - 1864, Dimitrie Bolintineanu, A. Zanne, M. Costiescu; 1935, Ion Pas, Lucia Demctrius, Tudor Moinescu; 1954 - 1955, traducere reeditată la Editura de Stat pentru Literatură şi Altă.RezumatJean Valjean, protagonistul romanului, este un fost ocnaş. Om nevoiaş, fusese prins furând o pâine şi trimis la ocnă; încercările lui de evadare i-au prelungit detenţia până la nu mai puţin de douăzeci de ani. începuturile naraţiunii îl surprind în momentul în care, abia ieşit din închisoare, caută în zadar un adăpost. Nimeni nu-1 primeşte, cu excepţia episcopului din Digne, părintele Myriel, care nu numai că nu-1 întreabă nimic, dar chiar îl tratează ca pe egalul său. Noaptea însă Jean Valjean părăseşte casa episcopului ducând cu sine două candelabre de argint, unicele obiecte de preţ ale gazdei sale. E arestat şi dus înapoi dar. spre mirarea sa. episcopul declară că el i le-a dăruit. Generozitatea şi blândeţea simplă a părintelui Myriel nu vor rămâne fară ecou în sufletul fostului ocnaş.între timp, un alt personaj intră în scenă: Fantine. Sedusă de un student, ea dă naştere unei fetiţe pe care o numeşte Cosette. Oricât s-ar strădui însă, Fantine nu reuşeşte să câştige destul pentru a-şi creşte copilul. Disperată, o lasă pe fetiţă la un han care-i iese în cale, în grija soţilor Thenardier. Cosette va fi ţinută în cea mai mare mizerie şi tratată, în ciuda vârstei fragede, ca o servitoare, deşi mama ei trimite în mod constant bani, iar hangiii nu încetează să ceară mereu alţii. Fantine începe să nutrească speranţa recuperării copilului său: domnul Madeleine i-a promis s-o ajute. Recunoaştem în misteriosul domn Madeleine, industriaşul din Montreuil -sur- Mer, pe vechea noastră cunoştinţă, Jean Valjean. Acuns sub o nouă identitate, devenit cetăţean de vază, acesta se bucură deopotrivă de respect şi popularitate datorită generozităţii sale. O singură umbră în viaţa lui: Javert, inspectorul de poliţie, bănuitor în privinţa identităţii lui, îl spionează permanent. Cu siguranţă însă că acesta n-ar reuşi să dovedească nimic dacă hazardul nu l-ar ajuta. Un vagabond oarecare, considerat a fi Jean Valjean, e arestat şi condamnat. Domnul Madeleine nu poate ignora evenimentul: se autodenunţă şi se predă. E închis, dar va evada în curând. Fantine, care n-a aflat nimic din toate acestea, se stinge de boală, fericită, crezând că ceasul când îşi va revedea fetiţa este aproape. Jean Valjean e prins din nou şi închis; dar scapă iar. Noua evadare are însă un preţios avantaj: gardienii liii, convinşi că s-a înecat, renunţă să-l mai caute. Eroul nostru pleacă să-şi recupereze banii pe care-i ascunsese din timp într-o pădure. în apropiere se află hanul Thenardierilor şi Jean Valjean o întâlneşte la izvorul din pădure chiar pe Cosette. O cumpără şi o ia cu el ,ca pe propria-i fiică şi astfel încep peregrinările sale în căutarea unui adăpost sigur. Cosette e primită la mănăstirea Petit-Picpus, iar “tatăl” ei va găsi de lucru tot acolo, ca ajutor de grădinar.

2

Naraţiunea e curmată de o ruptură temporală; începe o nouă etapă din existenţa lui Jean Valjean şi apar noi personaje care-şi vor încrucişa destinul cu al lui. Se ivesc astfel de sub pana scriitorului micul Gavrochc, simpaticul vagabond parizian (cu totul întâmplător, fiul abandonat al lui Thenardier!), şi Marius, un student la drept cu vizibile simpatii republicane, în ciuda bunicului său, aparţinând micii burghezii, adept ferm al regalităţii. Marius e îndrăgostit şi, la rându-i, iubit de Cosette. Cât despre Jean Valjean, el ni se prezintă sub o nouă înfăţişare, ca M. Leblanc; printre năpăstuiţii pe care-i ajută se numără şi soţii Thenardier, ruinaţi, bătuţi de soartă, dar nu mai puţin haini la suflet. Fără să ştie cu cine are de-a face, M.Leblanc abia scapă din capcana pe care i-o întinde “protejatul” său şi reuşeşte să dispară ia timp, chiar înainte de sosirea lui... Javert, care-l arestează pe vicleanul fost hangiu. Peste nu foarte multă vreme acesta va reuşi totuşi să evadeze, graţie şi ajutorului naiv pe care i-l dă Gavroche. întâmplarea neplăcută cu Thenardier îl determină pe Jean Valjean să-şi schimbe în grabă domiciliul, ceea ce-l face să dispere pe Marius care. tocmai când se hotărâse s-o ceară de soţie pe Cosette, n-o mai găseşte nicăieri.Izbucneşte între timp revoluţia (insurecţia din iunie 1832), descrisă în pagini extrem de puternice de Hugo. Personajele noastre, Jean Valjean, Marius, Gavroche vor fi reunite de aceeaşi parte a baricadei. în timpul luptelor de stradă, Javert cade în mâna revoluţionarilor, ba chiar în a aceluia pe care-l căuta cu atâta îndârjire. Jean Valjean îi va face însă o execuţie falsă şi-l va elibera. Gavroche, plecat între cele două baricade, sfidând focurile de armă, moare împuşcat. Marius, plecat să-i caute corpul, e la rândul iui rănit grav. Este salvat de Jean Valjean, care-l poartă cu greutate prin lumea labirintică şi cutremurătoare a canalelor. Abia ajuns la suprafaţă, dă însă peste Javert; acesta-i permite totuşi să-I ducă pe Marius la bunicul său, ba chiar îşi abandonează prizonierul. Inexplicabila generozitate a lui Jean Valjean, care-i salvase viaţa, ca şi propria îngăduinţă cu care-i răspunde, sunt însă prea mult pentru Javert, îi răstoarnă toate concepţiile despre lege şi dreptate; copleşit, el se aruncă în apele Senei.Marius îşi revine şi obţine consimţământul bunicului, refuzat iniţial cu dispreţ, pentru căsătoria cu Cosette. De comun acord cu Marius, căruia-i dezvăluie că nu-i tatăl fetei, ci doar un fost ocnaş. Jean Valjean decide să dispară treptat, dar definitiv din viaţa lor. Peste câtăva vreme Marius, aflând ceva mai multe despre “socrul” său şi descoperindu-şi abia acum în el salvatorul, ajunge să se căiască pentru răceala pe care i-o arătase acelui om cu adevărat admirabil şi pleacă, alături de Cosette, să-i ceară iertare. Jean Valjean, care îşi aştepta în tristă singurătate moartea, e găsit în agonie de cei doi; moare însă fericit să le aibă aproape dragostea.

Piste de lectură.Mizerabilii lui Victor Hugo a avut rara şansă de a rămâne, şi dupfl atâţia ani, nu numai o carte preţuită de critică, dar şi una extrem de populară Fără a fi lipsit de defecte, e un roman impresionant, ce n-a dezavuat nici imn din etichetele ce i s-au atribuit: roman de aventuri, roman-frescă, melodramă, roman didactic, roman-pamflet, saga unui roman mitic etc.

3

Mizerabilii este cu siguranţă în primul rând un roman social, ce pune cu îndrăzneală şi acuitate problema oamenilor care trăiesc în mizerie, a năpăstuiţilor sorţii, o atenţie aparte fiind acordată decăderii femeii (Fantine, Eponine Thenardier) şi nefericirii copilului (exploatarea Cosettei, mizeria lui Gavroche, abandonul micilor Thenardier). Societatea se dovedeşte în toaU' ocaziile un conglomerat de contraste crude, ce-i opune individului prejudecăţile sale, ura sau, în cel mai bun caz, indiferenţa ei. Modelul moral se încarnează în doar. câteva personaje, rămase singulare: episcopul Myriel, jean Valjean însuşi. Nu este un roman cu teză: nici o soluţie socială viabilii nu ni se oferă. Traiectul excepţional al fostului ocnaş poate însă juca rolul unei soluţii individuale.Destinul lui Jean Valjean capătă astfel funcţie simbolică. Nu întâmplător romanul se deschide cu portretul părintelui Myriel; sub semnul generozităţii acestuia va sta cea dintâi apariţie a protagonistului, sub acelaşi semn ieşirea sa din cadrele naraţiunii. Numele pe care şi le ia fostul ocnaş îl situează şi ele în descendenţa modelului episcopului din Digne: M. Madeleine, trimiţând la numele păcătoasei pocăite, M. Leblanc, invocând albul virtuţii asumate. Semnificativ, el o ia pe Cosette, oferindu-i o nouă naştere, într-o noapte de Crăciun. Pe Marius, s-a spus, îl poartă-n spate prin tenebrele subteranelor Parisului asemeni lui lisus purtându-şi crucea. Şi moartea însăşi e doar urmarea firească a unui sacrificiu consimţit... Autorul și opera sa.Fiul lui Leopold-Sigispert Hugo, originar din Nancy, general al lui Napoleon I, şi al Sophiei Trebuchet, născută la Nantes, în Bretagne, Victor Hugo a văzut lumina zilei la 26 februarie 1802 în Besan9on. Călătoreşte, copil fiind, împreună cu fraţii mai mari - Abel şi Eugen - şi cu mama sa în Italia şi Spania, urmându-şi tatăl. Părinţii neînţelegându-se, copiii sunt nevoiţi să revină la Paris unde Victor îşi face studiile. Ambiţiile lui literare sunt timpurii. Elev fiind, îşi notează într-un jurnal următoarele: “ Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”.

Personalitate impresionantă a vremii sale, atât prin operă cât şi prin viaţă, Victor Hugo a fost teoreticianul şi. principalul reprezentant al şcolii romantice, dar şi un spirit implicat în evenimentele politice cărora le-a fost contemporan. Şi-a susţinut diversele orientări politice cu egală fervoare şi bună-credinţă. Regalist în tinereţe, mai apoi liberal, participă activ la revoluţia din I848 şi este, la începutul celei de-a doua Republici, primar provizoriu, mai apoi deputat în Adunarea Legislativă. Iniţial susţine candidatura la preşedinţie a lui Louis-Napoleon Bonaparte, dar c repede dezamăgit şi, după lovitura de stat din 2 decembrie 1851, chiar se ridică înverşunat împotriva “micului Napoleon” şi astfel e trimis în exil. Se va menţine activ în spaţiul politic francez până la sfârşitul vieţii sale (care survine la Paris în 1885) şi-şi va păstra întreagă popularitatea. O enormă mulţime de oameni îi va sărbători aniversarea celor optzeci de ani, tot astfel cum îl va deplânge în drumul spre mormânt, patru ani mai târziu.Opera sa. cu adevărat impresionantă prin proporţii dar şi prin ecou, se construieşte de timpuriu. Are abia optsprezece ani când îşi publică, în propria revistă, cel dintâi roman (Bug-Jargal) Dintre cele mai importante romane care i-au urmat menţionăm,

4

în ordine cronologică: Notre-Dame de Paris (1831). Oamenii mării (1866). Omul care râde (1869), Anul ’93 (1874). Creaţia poetică, acoperind toate registrele liricului, e nu mai puţin copleşitoare: Orientalele (1829), Frunze de toamnă (1831), Cântecele amurgului (1835), Voci interioare (1837), Osânde (1853), Contemplaţii etc.; o încununează grandiosul poem Legenda secolelor (1883). Hugo e cunoscut, de asemenea, pentru dramele sale romantice, în versuri sau în proză (Cromwell, 1827; Hernani, 1830; Marion Delorme, 1831; Regele se amuză, Maria Tudor. Ruy-Blas, 1838).