0

A. G. Mogan

Meine Anderen Kampf

by

Adolf Hitler

A Novel

1

PROLOG

Adolf Hitler, 22 Iulie 1944

Am savarsit multe in viata asta scurta de om. Am fost pus in fata multor situatii incredibile care

ar fi facut o alta fiinta sa se zvarcoleasca de durere, de neputinta, de ciuda. M-am ridicat de la pamant de

fiecare data cand soarta, destinul, sau cum vreti sa-l numiti, a hotarat in numele meu, si am iesit

nevatamat fizic si moral din majoritatea incurcaturilor, infinit mai bogat in experienta de viata. M-am

mandrit intotdeauna cu forta interioara de care dispuneam, si era de ajuns sa-mi doresc ceva suficient de

mult ca mai apoi sa prinda forma in realitate, simteam cum parca am in piept o pasare gigantica ce

deschizandu-si aripile intr-un efort de a cuprinde toata lumea ma scalda in aerul rece al unei vointe de

otel. Nici macar o data din momentul in care am inteles adevarata mea menire, nu m-a incercat vreo

urma de indoiala asupra sursei divine care imi ghida fiecare pas spre implinirea ei. Am fost alesul unei

puteri infinit superioara muritorilor, in fata careia ma-nclin si-n numele careia am respirat si respir

fiecare gura de aer pe care mi-o ofera viata, pentru a salva taramul acesta magnific numit Germania de la

umilinta in care a fost tarata de tradatorii nenorociti ce au iubit-o prea putin pentru a o apara, si cei prea

fricosi pentru a o curata de putreziciunea a carei duhoare s-a inaltat pana la ceruri. Vremea mea trebuie

sa fi fost planuita cu mare graba, sub indrumarea zeitei eternei dreptati, o vreme a schimbarii si a

reimprospatarii, unde aveam sa devin parintele unei noi rase, o rasa pura, curata si puternica ce avea sa

duca mai departe lupta pentru traditia si prosperitatea patriei sfinte. Trebuia sa curat pamantul de viermii

ce-l rodeau pe desesubt si sa sadesc flori proaspete si imbietoare, in tot acest timp fiind indrumat de

vocea interioara care ma ghida neobosit : Aceasta este lupta ta, nu-ti fie teama!

Si totusiimi era teama. Nu de razboi, de foamete, de saracie si nici macar de moarte. Nu de

parerea oamenilor, de destin, sau de caderea in anonimat. Nu. Imi era teama de un singur lucru, un lucru

pe care il consider singurul capabil sa ma distruga, un lucru pe care am refuzat sa-l impartasesc vreunei

fiinte umane vreodata si pe care il recunosc doar aici, in scris, spre beneficiul posteritatii, in orice

intrebuintare considera necesara dupa moartea mea. Numai dupa moartea mea acest lucru poate fi

descoperit, atunci cand deja m-am unificat cu divinitatea si tot ce a ramas in urma pare mic si neinsmnat.

Lucrul de care ma tem estefemeia. Cine ar fi crezut ca cel mai puternic om de pe pamant se

teme de femeie? Este adevaratintotdeauna a fost si este cealalta lupta a mea, pe langa razboi si viata

insasi, singura pe care inca nu am castigat-o. Iubirea unei femei, sau mai bine zis iubirea pentru o femeie

este distrugerea unui barbat, te santajeaza emotional in a face lucruri care altminteri nu ai fi concis sau

crezut posibil, te face vulnerabil si manevrabil, prin urmare devenind o marioneta a dulcegariilor si

2

blajinitatii ei. Iubirea de femeie iti distrage mintea de la lucruri cu adevarat importante si utile si-ti fura

prezenta din locurile unde esti cu adevarat folositor, pentru a lenevi ore in sir la sanul ei fara vreun

rezultat productiv. Iubirea coruptibila si orgolioasa, unde predomina pretentiile asupra obiectului patimii

tale, si care in final iti fura puterea si te lasa cel mai slab dintre pamanteni.

Acestea sunt gandurile la care reflectez obsesiv in ultimele zile. Simt cum timpul parca se

comprima si incet incet se epuizeaza. E un sentiment intangibil si totusi mereu present. Au avut loc cinci

atentate la viata mea in mai putin de doi ani, ultimul acum doua zile. Ma intreb daca asta este motivul

pentru care simt cum timpul imi fuge de sub picioare. Mai sunt multe de facut si spus si ma condamn ca

nu am savarsit inca tot ce mi-am propus. Acum simt ca trebuie sa las posteritatii adevarul, oricare ar fi

costul. Daca in viata, datoria si responsabilitatea morala nu imi permite sa ma prezint ca om ci doar ca

lider, daca Adolf Hitler, omul privat, nu are insemnatate in fata nevoilor reale ale maselor, in moarte

toate astea nu mai conteaza. Moartea curata prejudecatile si spala egourile. Ne spulbera imaginea cu care

ne-am identificat si aducandu-ne in lumina, ne arata adevaratul sens al tuturor lucrurilor.

Autobiografia mea politica, terminata in urma cu aproape doua decenii, a devenit biblie pentru

poporul meu. Cea pe care am decis sa o scriu acum e simpla infatisare a autorului, in viata lui privata, cu

bune sau cu rele, dar cel mai important cu adevarul. Am iubit vreodata?... Cine stieimi e greu sa ma

pronunttot ce pot face e sa incerc sa-mi amintesc

~ 1 ~

Passau, Austria, Ianuarie 1894.

Ma sufoc. Un torent de apa rece ca gheata imi navaleste in gura, imi umple narile, imi astupa

urechile. Inca o data ma imping cu putere in sus si ma agat de marginea de gheata de deasupra lacului in

care tocmai am cazut, insa mainile imi aluneca si degetele ma ustura insuportabil. Ma afund si mai tare

sub gheata de fiecare data si imi e din ce in ce mai greu sa ma ridic si sa ma tin langa gaura prin care am

cazut. Imi simt corpul din ce in ce mai putin si cand reusesc sa trag aer in piept durerea e de nesuportat.

Este ingrozitor de frig. Nadejdea ma paraseste si e inlocuita de teroare. Vomit. Dau disperat din maini si

din picioare dar tot ce reusesc sa fac e sa inghit apa amerstecata cu propria-mi voma. Un milion de

ganduri imi trec prin minte intr-o fractiune de secunda si-mi spun ca nu pot muri acum, sunt prea tanar,

n-am implinit nici macar cinci ani. Ma zbat din toate incheieturile dar nu mai reusesc sa ajung la

suprafata dupa aer, ma afund tot mai adanc. Aerul din plamani se termina si el si desi ma chinui din

rasputeri sa tin gura inchisa instinctul automat al corpului invinge si-mi deschide gura fortat intr-o

incercare disperata de a respira. Plamanii mi se umplu instantaneu cu apa iar durerea covarsitoare imi

3

transforma corpul intr-o masa inerta si renunt la a ma mai zbate. Un ultim gand imi strabate mintea si ma

agat de el cu toata forta de care mai sunt in stare: mama. Zambetul ei cald cand ma priveste, vocea

blanda care imi scalda sufletul precum razele caldute ale soarelui de primavara, imbratisarea plina de

afectiune cand imi alina suferinta. Durerea din piept pare sa se diminueze acum si un val caldut imi

strabate corpul pregatit sa-si urmeze destinul. Obositi de usturime, ochii mi se inchid si totul se cufunda

in tacere.

Nu stiu cat timp zac in starea asta insa pare o eternitate de care sunt constient si in care plutesc,

insa nu mai disting daca sunt in apa sau nu. Sunt surprins ca pot vedea in toate directiile simultan si

constat ca unde mi se indreapta gandul mi se indreapta si corpul si sunt invaluit treptat de o serenitate de

nedescris. Aud muzica, e o muzica pe care nu stiu sa o descriu insa o recunosc ca fiind parte din mine,

un fel de extensie a mea. Sunt absorbit imediat in interiorul ei care pare a fi format din miliarde de

diamante minuscule de culori spectaculoase ce vibreaza manate de o intelepciune stiuta doar de ele. Sunt

fascinat de ce mi se intampla si cu toate astea am un sentiment indubitabil ca am mai trait toate astea

candva. Brusc un strigat asurzitor de trompeta ce pare sa anunte ceva de o importanta deosebita, acopera

toate celelalte note si stiu, intuitiv, ca imi transmite ceva. Fara nici un fel de efort, raspicat si limpede,

inteleg urmatorul mesaj: Nu este timpul tau sa mori. Intoarce-te si inplineste-ti destinul maret. Intind

mana si cu toate simturile ascutite la maxim incerc sa ating manunchiul de diamante pulsande dispre

care pare sa vina mesajul, insa sunt absorbit instantaneu, ca intr-un vacuum, de o forta aflata in spatele

meu ce ma trage cu putere inapoi. O durere puternica imi sageteaza pieptul si restul corpului si mi se

face frig, foarte frig, de parca mii de ace ma strapung pana la suflet. Simt o stransura insuportabila in

stomac si un torent de apa imi elibereaza plamanii. Reusesc sa intredeschid ochii si il vad pe Johann,

camaradul meu, chinuindu-se sa ma traga catre malul lacului. In picioare are patine si infige in gheata

lamele ascutite ale acestora aruncand cristale de gheata ce ma lovesc in fata. E ud leoarca din cap pana-n

picioare, are fata rosie ca purpura si gafaie cu putere scotand de fiecare data norisori de abur pe gura.

Am vedenii e singurul meu gand dupa care imi pierd cunostinta.

~ 2 ~

Cand deschid urmatoarea data ochii vad deasupra mea, pe spatarul patului, o candela aprinsa.

Flacara ei danseaza si emana un firicel de fum negricios care murdareste peretele alb din spatele ei. Dau

sa intorc capul vrand sa cercetez restul camerei in care ma aflu insa o durere ascutita ma tintuieste in

loc. Treptat, fiecare particica a corpului incepe sa doara si las sa-mi iasa un geamat de durere. Reusesc

cu mari eforturi sa ridic patura cu care sunt acoperit si inteleg imediat originea durerii chinuitoare. Din

4

loc in loc corpul meu fragil e brazdat de vanatai si taieturi care mai de care mai umflate si mai vinetii,

unse cu o alifie ce emana un miros mentolat, linistitor. Ma chinui sa-mi amintesc cum am ajuns in halul

asta dar sunt trezit din contemplare de un scartait de usa.

Adolf, dragul meute-ai trezit!, sopteste mama cu sufletul la gura si se repede asupra mea.

Siroaie de lacrimi fierbinti ii curg peste fata mea. Am crezut ca te voi pierdedaca nu era Johann acum

ai fi fost continua si se opreste brusc, inspaimantata de imaginea care ii trecu prin minte. Patru zile

ai fost in coma, si n-am inchis un ochi asteptand sa te trezestiSlava Domnului ca te-a readus printre

noi

Mama e inalta, zvelta si de o frumuseste extraordinara. Parul lung castaniu il tine mai tot timpul

legat la spate insa uneori o surprind despletindu-l si raman in loc, fascinat. Bucle mari ii curg pe spate in

rauri de ciocolata si ea le piaptana bland uitandu-se in oglinda. Fruntea e ingusta,relaxata, pielea neteda

si rozalie, ochii mari albastrii si expresivi pe care i-am mostenit si eu, privirea profunda si calda in care

deseori ma pierd, scaldandu-ma intr-un ocean de iubire. Insa ce iubesc cel mai tare la dansa este

blandetea si bunatatea cu care ma invaluie in fiecare clipa. Incerc sa vorbesc insa vazandu-mi efortul ma

opreste acoperindu-mi gura cu palma. Gestul ei ma transporta inapoi in timp si-mi amintesc.

E miercuri. Fratele meu Alois, sora mea Angela si cu mine suntem in curtea din fata casei in care

locuim, casa tatalui lui Johann. Ei, alaturi de tata, mama si cu mine ocupam cele doua camere de la

subsol. E un pic cam aglomerat dar ma bucur ca pot iesi si juca in curte ori de cate ori doresc. Alois si

Angela sunt fratii mei dupa tata din casnicia lui anterioara.

Soarele e sus pe cer si radiaza o lumina placuta ce se reflecta in zapada. Totul e alb in jur si

casele par mici monstrii de beton. Gerul e intepator si narile ma ustura cand respir, insa nu-mi pasa si

sunt destul de bine imbracat. Construim un om de zapada. Alois si cu mine am reusit sa facem un

bulgare de marimea unei mingii si il rostogolim prin curte impingandu-l cand cu mainile cand cu

picioarele, si pe cat se face mai mare pe atat de greu devine de rostogolit. Sormea sta deoparte si rade de

eforturile noastre. Ma scoate din minti. Daca n-ar fi repercursiuni as plesni-o peste fata. Insa e iute la

manie si in plus e cu cel putin un cap mai inalta decat mine. Imi inghit nemultumirea si imping mai

departe la bulgare pana devine de neclintit. Al doilea bulgare si al treilea mai mic care tine loc de cap

sunt si ele gata si puse unul peste altul. Omuletul de zapada incepe sa prinda forma si ii azvarl imprejur

fularul pe care mi-l scot de la gat. Acum mai are nevoie de ochii de nasturi, nasul de morcov, gura din

carbune si o matura ca sa fie complet.

Ma indrept spre usa casei sa aduc cele necesare cand voci ridicate imi atrag atentia. Vin dinspre

camera noastra de la subsol. Ma apropii de fereastra minuscula aflata la nivel cu pamantul si recunosc

vocea tatalui meu. Inteleg imediat ce se intampla caci nu este pentru prima data. Este una din

5

numeroasele certuri care au loc intre el si mama. Pentru prima oara insa ma napadeste o dorinta

nestavilita de a trage cu urechea. Ma las pe vine chinuindu-ma sa le deschifrez cuvintele. Frec cu

manusa un colt al ferestrei ca sa-l curat de gheata si reusesc sa arunc o privire inauntru. O scena

uluitoare se desfasoara treptat sub ochii mei. Mama sta pe marginea patului intr-o pozitie umila, cu capul

in jos iar cu mainile isi incolaceste abdomenul acum umflat datorita sarcinii avansate in care se gaseste.

Este insarcinata in luna a sapte-a. E rosie in obraji si ghicesc dupa expresia fetei ca ii este frica.

Femeie proasta, indraznesti sa ma contrazici? striga tata cu un tunet in voce. A cata oara iti

trebuie repetat ca ce spun eu e lege? LEGE! continua sa racneasca tataOare nimeni in nenorocita asta

de casa nu-mi mai da ascultare?? Mama sta in continuare chircita aparandu-se parca de urletele tatii.

Ridica totusi fata spre el ca intr-un semn de sfidare.

Nu sunt de acord sa-l trimiti pe Alois la orfelinat, unchiule cugeta mama sa spuna. Dintr-un

respect exagerat si pentru faptul ca are inca o data varsta dansei, mama inca ii spune sotului ei

unchiule. Si intradevar sunt rude apropiate, veri de gradul al doilea. Ca sa se poata casatori au avut

nevoie de un fel de scutire din partea bisericii, care in cele din urma le-a fost aprobata.

Oricat de mult il detesti e totusi copilul nu apuca mama sa termine fraza ca e izbita peste

fata de palma grea a tatei ce o arunca in genunchi la podea. Casc ochii mari si socul ma tintuieste in loc.

Inima imi bate cu putere si mi-e frica sa nu fie auzita. Ma retrag mai departe de geam dar nu suficient de

departe incat sa nu pot vedea si auzi in continuare ce se petrece.

Or sa-l bata acolo si are sa sufere ingrozitor plange mama.

O sa primeasca ceea ce merita, e un pusti obraznic si ostentativ ce trebuie invatat o lectie. O

lectie dura. Asa cum am invatat si eu. Sau crezi ca toti am crescut in dulcea imbratisare materna, femeie

proasta? se rasteste din nou tata.

Tata nu se intelege cu fratele meu mai mare. Disciplina severa impusa educatiei lui trezeste in el

frecvente revolte din cauza carora este mereu pedepsit sau batut.

Tu esti ostentativ, unchiule! racneste mama. In momentul acela inima imi sta in loc. Tata se

repede asupra mamei cu pumnii lovind-o pretutindeni fara sa-i mai pese unde. Dupa ce pumnii ii

obosesc si palmele il frig incepe sa o loveasca cu picioarele in abdomen, spate, peste brate. Nu in burta

unchiule, nu copilul! plange saraca mama. Imi vine sa urlu dar dintr-un motiv necunoscut raman tintuit

in loc, ca posedat de o forta mai mare decat mine. Imi frang mainile atat de tare incat degetele inghetate

isi transforma culoare in vinetiu inchis. Voma imi ajunge in gat si ma chinui teribil sa o retin inauntru.

Atacul pare sa ia sfarsit dar il vad pe tata cum o apuca de brate si o ridica la marginea patului

neslabindu-si stransoarea. O priveste in ochi si sageti otravitoare ies din ei impinsi de o ura meschina pe

care ne-o arata ori de cate ori ii iesim din cuvant.

6

Alois va pleca la orfelinat. spune tata neslabindu-si stransoarea.

Cunoscand-o pe mama sunt sigur acum ca blandetea, modestia si suposenia ei o vor forta sa

cedeze in fata vointei de nestramutat a tatii. Sau daca nu in fata vointei lui macar de frica lui. Inchid

ochii si pentru o secunda ma rog pentru ea. Mai dau putin drumul la stransoarea pumnilor cu gandul ca

disputa a luat sfarsit, dar raman perplex cand o aud din nou vorbind.

Va trebui sa ma omori intai Acum sunt sigur ca nici providenta nu o mai poate scapa pe

saraca mama din ghearele furiei zdrobitoare ce il poseda pe tata in momente ca acesta. Privesc impietrit

la scena ce urmeaza. Totul se deruleaza incet ca intr-un cosmar din care vrei sa te trezesti si nu reusesti.

O apuca de par si o trage in picioare. Cu cealalta mana o smuceste de un umar si o intoarce cu spatele

catre el. Acum sunt la acelasi nivel si o imbranceste pana sarmana mama ajunge in pozitied aplecata. O

pedepseste cu siguranta asa cum ne pedepseste pe Alois si pe mine cand ii incalcam cuvantul. Si pe noi

ne forteaza sa ne intoarcem si ne biciuieste la fund pana usturimea scoate din noi supunere. Ii ridica

mamei fusta in acelasi timp tragandu-i de par capul pe spate. O vad cum strange din dinti si lacrimi ii

curg siroaie pe obraji. Dispret e tot ce reusesc sa citesc pe chipul tatii care acum o plezneste peste fund si

pulpe. Isi deschide pantaloni care ii cad in vine lasand la vedere fesele paroase. Ce urmeaza imi e greu

sa privesc sau sa descriu. Obrajii imi ard si lacrimi imi tasnesc din ochi la fel ca si mamei. O raneste

ingrozitor fortandu-si corpul peste al ei iar si iar ca intr-un joc meschin si scarbos. Nici nu sunt intrutotul

sigur de ce se intampla insa ma simt fara indoiala infectat moral, sufleteste, fizic. Cu toate eforturile

mele de a retine voma inauntru, explodez cu huruiala si imprastii peste tot pe jos, pe geam, prin zapada

voma galbuie. Ma innec cu voma ramasa in gat si scuip in repetate randuri sa ma eliberez. Stau secunde

intregi tolanit in zapada insa aerul rece ma ajuta sa-mi revin. Ma uit din nou prin geam. Cosmarul mamei

pare sa ia sfarsit si cade la podea incolacinu-si cu mainile abdomenul intr-un gest de durere crancena. Un

ranjet diabolic e intiparit pe chipul tatei care isi leaga acum cureaua de la pantaloni. Intoarce capul cu

dispret spre biata mama si scuipa podeaua de langa ea. Femeie proasta maraie printre dinti si iese pe

usa.

Aceasta ultima umilinta imi dezlantuie in suflet o furie mistuitoare. Ma ridic din locul in care zac

si simt cum furia imi creste aripi. Trantesc usa de la casa de perete si cobor scarile catre pivnita mai mult

zburand. In capatul lor il gasesc pe tata care se leaga la pantofi. Un miros puternic de alcool ma izbeste

in fata si realizez ca e din nou baut. Ma napustesc asupra lui lovindu-l cu pumnii oriunde apuc. Lacrimi

imi tasnesc din ochi si strig din toate puterile Nenorocitule! Animalule! Bestie! Te urasc! Te urasc! Te

urasc! Continui sa il lovesc cu pumnii cat pot de tare cand ma arunca la pamant si ma izbeste cu fata de

scari. Sangele imi tasneste siroaie pe fata insa asta nu-l opreste in loc. Isi scoate cureaua, aceeasi curea

nenorocita de mai devreme si o incearca pe corpul meu fragil dandu-mi lovituri cu toata forta de care il

7

simt in stare. Am banuiala ca urletele mele ii aduc placere si cu cat strig mai tare cu atat ma loveste mai

cu putere. In acel moment hotarasc ca e pentru ultima oara cand mai plang sub loviturile lui. In plus un

adevarat barbat nu plange si nu se vaita in fata a nici o primejdie, cel putin asa se zice. Raman la podea

si corpul imi devine inert sub loviturile lui atroce. Daca reusesc sa nu mai plang, si asta il opreste,

inseamna ca-i pot frange vointa pe genunchi. Ma loveste atat de tare incat parca simt cum bucati intregi

de carne imi sunt smulse cu totul. Gafaie puternic si picaturi de transpiratie ii curg de pe frunte pe ranile

de pe fata mea si ma ustura. Brusc se opreste si o vad pe mama navalind asupra mea acoperindu-ma cu

propriul corp. Tremura atat de tare incat uit de durerea mea. Are chipul ravasit insa ochii-i emana o mila

si o iubire nemarginita ce imi alina sufletul schilodit de cele tocmai petrecute. Prind putere sa ma ridic

si-l strafulger pe tata cu o ultima privireTe urasc ii spun inca o data prefacandu-mi vocea calma si

de neinvins, insa mama imi acopera gura cu palma si ma trage de haine in sus pe scari intr-o incercare

disperata de a ma salva de furia violenta a tatei. Ma zbat din stransoarea ei si o iau la fuga afara din casa,

prin gradina, in strada si fug in continuare unde vad cu ochii, fara tinta. Fug sa nu mai vad pe nimeni,

vreau sa dispar, sa ma inghita pamantul, sa nu mai stiu nimic. Am sufletul strivit la fel si corpul.

Lacrimile imi strabat obrajii acum departe de privirea tatei, si inima imi bate cu repeziciune. In gura am

un gust oribil de voma amestecata cu sange si transpiratia tatei. Sa tot fi alergat o vreme ca ajung la

malul lacului Inn care acum, in mijlocul iernii e inghetat. Ma uit pe malul celalalt care pare asa departe

insa tocmai departe vreau sa fiu. Cat mai departe. Fara sa stau prea mult pe ganduri ma trantesc in fund

si ma las sa alunec pe margine in jos pana la rau. Alerg din nou si-mi arunc bratele inainte si-napoi cu

putere ca sa-mi fac avant sa prind viteza si mai mare. Aud pentru cateva secunde sunetul bocancilor ce

se izbesc de gheata de dedesubt dupa care se face liniste. Nu mai aud nimic, nici macar sunetul orasului,

pasarilor, crivatului. Urechile mi se infunda si nu-mi dau bine seama de ce. Dupa un moment razant

realizez ce se intampla. Gheata raului s-a crapat sub greutatea mea si intr-o clipa ma gasesc sub ea, in

apa care ma absoarbe inauntru. Ma sufoc. Ma zbat nebuneste. Apa imi navaleste in plamani si in cateva

momente simt cum alunec in inconstienta.

~*~

In urmatoarele saptamani, ingrijit de mama, imi revin aproape complet. Fizic, ma refer. Moral,

nu voi mai fi niciodata acelasi om. Idealul cuplului perfect e inlocuit in mintea mea de o prefecatorie

bine regizata. Casatoria si mai ales afectiunea dintre oamenii mari nu devin pentru mine decat o mare

inselatorie. Pentru lumea dinafara totul este regizat pana la ultimul detaliu ca sa para perfect,asa vrea

tata, sa-si prezinte familia ca perfecta. Tatal responsabil care munceste si-si intretine cu bucurie familia,

8

mama devotata sotului si copiilor ei care are grija de fiecare detaliu domestic, si copiii bine crescuti si

silitori la invatatura, care nu ies niciodata din cuvantul parintilor. Insa pe dinauntru arata ca un mar

gaunos. Iar tata este viermele care ii roade maruntaiele.

Am dormit prea putin in aceste saptamani care au urmat. Sunt bantuit de imaginile care mi s-au

intiparit in minte pentru totdeaunafelul in care tatafelul in caredar nu pot sa continui ori am sa-mi

pierd din nou cunostinta. Si biata mama care a zacut la capataiul meu fara sa-i pese de nimic altceva pe

lume, nici macar de dansa.

Insa mai este un lucru care ma bantuie. O imagine din ziua aceea in care am fost martorul

perversitatii tatei, ce mi s-a imprimat in minte precum un tatuaj pe piele. Cand m-am mai intremat si am

putut merge singur pe picioare i-am spus mamei ca sunt perfect in stare sa imi ung ranile cu alifie si

singur. Intr-o seara inainte de culcare apuc cutiuta cu tratament si intru in baie incuind usa in urma mea.

Apuc cordonul halatului cu care sunt imbracat si il deschid lasandu-l sa cada pe podea. Gestul asta imi

aminteste cum tata isi scosese cureaua si lasase sa-i cada pantalonii la pamant, ramanand gol ca si mine.

Scarbit cum am fost, am reusit totusi, fara sa vreau, sa vad partea aceea intima a tatei. Era plina de par,

mult dezvoltata si avea ceea ce pareau a fi doua umflaturi proeminente aflare mai la baza. Acum stand

neclintit in fata oglinzii si inspectandu-ma cu privirea constat doar foarte putine similaritati. Se pare ca

sunt posesorul unei parti intime mult mai mici, ceea ce cred ca este normal avand in vedere ca sunt inca

un pusti de cinci ani, deloc paroase, sicu o singura umflatura la baza. Simt cum incep sa-mi arda

obrajii si sa-mi tremure mainile dar continui ce am inceput. O apuc si intorc si rasucesc pe toate partile

cautand o a doua umflatura care sa semene cu a tatii insa in zadar. Este una singura si gata. Ma intreb

daca e normal, daca sunt bolnav sau poate doar deosebit. Ma gandesc ca poate tata e bolnav si poate

acea a doua umflatura il face sa se poarte in felul acela scarbos. Sunt foarte confuz si ravasit insa decid

sa uit povestea asta cel putin pentru moment. Apuc halatul, il trag pe mine, si ma arunc la loc in pat sub

patura incercand din rasputeri sa adorm, insa reusesc, din nou, abia spre dimineata.

Spre sfarsitul lui Martie, mama naste pe fratele meu mai mic. O asista, ca de obicei, medicul sau,

Eduard Bloch. Un evreu cu nume ciudat care suna caraghiosBlochprecum numele unei boli de

pieleEste o noapte lunga si ingrozitoare. Stau de cateva ore in spatele usii ciulindu-mi urechile si

incercand sa trag cu ochiul inauntru ori de cate ori se deschide usa. Sora mai mica a mamei, Johanna, a

venit sa ajute. E o femeie urata, adusa de spate si cu un temperament iritabil. Se uita urat la mine de cate

ori iese din camera. Tine in mana de fiecare data un lighean cu apa sangerie si prosoape patate de sange.

Hai, fugi de aiciasta nu e loc de joaca imi spune, insa eu raman tintuit in loc evitandu-i privirea. Ma

asez pe podea si astept. Dinauntru se aud gemete si urlete si de cate ori aud asta imi acopar urechile cu

mainile. Nu suport sa stau aici inert in timp ce mama se chinuie teribil insa nu pot trece de vointa

9

matusii. Macar fa-te util baiete si pune de apa curata continua matusa impingandu-mi sub nas

ligheanul sangeriu. Imi vine sa lesin insa imi inghit greata si ma supun poruncii matusii. Aduc apa curata

ori de cate ori este nevoie fiind singurul lucru care imi este permis si asa se scurg orele pana tarziu in

noapte.

Aproape de ivirea zorilor totul e gata. Gemetele mamei sunt inlocuite de tipatul ascutit al noului

nascut si intr-un final imi este permis accesul in camera. Ma apropii de patul unde mama se odihneste.

Zorii isi fac incet aparitia si arunca o lumina stravezie pe chipul dansei, acum galben ca ceara. Fruntea ii

e acoperita de broboane de sudoare si trasaturile fetei acum incordate o fac sa arate cu multi ani mai

batrana. Ma intind dupa un prosop pe care il inmoi in ligheanul cu apa. Ii presez cu el fruntea, in timp ce

cu cealalta mana ii netezesc usor parul.

Fratiorul tau, Adolfo sa-l numim Edmund sopteste mama intinzand mana spre locul in

care se afla noul nascut. Tatal tau a decis asupra numelui

Pot sa-l vad? intreb si fara sa astept raspuns ma indrept spre patutul in care e asezat. Ma uit la

fatuca mica si caraghioasa a lui Edmund si il las sa ma apuce cu degetelele micute de mana pe care o

duce instinctiv la gura. Ma amuz cum gangureste pe limba lui si face ochii mari la orice miscare

detecteaza in jur. E simpatic. Pacat ca saracul nu se bucura de viata decat pentru scurta vreme. Moare de

pojar sase ani mai tarziu. E al patrulea copil care moare in bratele saracii mele mame. In toata perioada

asta nu s-a bucurat de o sanatate prea robusta, firav si bolnavicios, este primul care se imbolnaveste la

fiecare schimbare de anotimp. Sunt sigur ca e de vina comportamentul tatei fata de mama pe perioada

cat fusese insarcinata. Stresul, supararea, bataile si nu in ultimul rand jocurile perverse ale tatei si-au pus

vizibil amprenta asupra sanatatii saracului Edmund, inca din pantec. Daca ar fi stiut ce lume il asteapta

probabil nu s-ar mai fi nascut viu deloc. Nu pot sa nu ma gandesc ca si ceilalti fratiori ai mei au murit tot

din aceleasi motive. Este adevarat ca au fost rapusi de boala insa imunitatea le-a fost compromisa inca

dinainte de a se naste. Gandul ca poate ma asteapta aceeasi soarta imi da fiori reci. La doi ani dupa

Edmund mama mai nascu o fetita, Paula. Gandeam ca se va duce si ea ca si ceilalti, insa se dovedi totusi

un omulet puternic cu vointa mare de viata, si care ramase, alaturi de mine, singura odrasla de care sa se

bucure biata mama.

Acum insa, la moartea lui Edmund, eu sunt cel care ii aduce alinare mamei. Se pare ca sunt

singurul caruia ii pasa de suferinta ei. O caut si urmez pretutindeni, devin o extensie a dinsei in

urmatoarele saptamani. Sunt mai mare acum si simt ca trebuie sa fiu cel responsabil pentru bunastarea

dansei, lucru deloc dificil, totul pornind dintr-o afectiune deosebit de profunda.

Adolf, fiule, incepe mama intr-una din lungile noastre conversatii mult dupa ora de culcare,

am inima sfasaita de durere, nici o clipa nu am crezut ca vreunul din dragii mei copii va pierii inaintea

10

mea... Eu nu spun nimic, stau pe covor la picioarele dansei si simt cum mi se chirceste sufletul de mila.

Ii apuc mana intr-ale mele si o strang usor.

Nu am fost pregatita sa indur avalansa asta de durere, continua ea ...niciodata..dar niciodata

nu mi-a trecut prin capnu stiu cum sa fac fata, si nu pot urla cand mi vine sa urlu, e de datoria mea sa

am grija de tatal tau, de voi..trebuie sa va protejez si nu gasesc cum sa-mi sugrum durerea...

Dar el, incep eu, el nu merita atentia ta, nu merita grija pe care i-o porti continui simtind cum

valuri fierbinti de sange imi urca in tample.

Shhh, dragul meu Adolf, sa nu-l lasam sa ne auda, zice mama pe tonul ei neobisnuit de calm.

Ma intreb cum reuseste sa-si pastreze serenitatea. Pentru mine e suficient sa-l aud intrand pe usa de la

servici in fiecare zi si e suficient sa ma cuprinda o stare de neliniste chinuitoare.

Dar, mama, e rau si badjocoritor, tot ce face este sa ne ingreuneze viata, uneori simt ca as vrea

sa-l vad...sa-l vad mort, spun sovaind, surprins eu insami de sentimentul asta. E pentru prima data cand

admit cu voce tare ce simt cu adevarat.

Adolf, dragule, nu trebuie sa vorbesti asa...continua ea oftand, este tatal tau, prin urmare

jumatate din tine...zice si imi cuprinde capul intre maini sarutandu-mi fruntea.

Te-a... ezit framantandu-mi mainile...te-a ranit? In ziua in care am cazut in lac...v-am

auzit...v-am vazut...te-a ranit? intreb in soapta. Ochii ei mari albastrii se deschid larg si se umplu de

panica. Fata i se preschimba din alb ca de ceara in rosu purpuriu. Ma trag inapoi si ma ridic in picioare.

Nu trebuie sa-l lasi sa-ti faca asa ceva, promite-mi ca nu il mai lasi!

Fiule, nu ar fi trebuit sa vezi niciodata asa ceva, zice mama cu vocea tremuranda si ochii in

lacrimi.

Dar am vazut, si n-a fost zi dupa aceea sa nu-mi revina in minte acele imagini halucinante...

continui simtind cum sangele imi urca in tample..

Adolf, fiule...iarta-l, eu l-am iertat...staruie mama.

Am sa te razbun! Toata viata am sa caut sa te razbun! strig eu autoritar fluturand un pumn in

aer indreptat parca spre un adversar invizibil. Mama sare din nou sa-mi acopere gura, cum face de obicei

cand ii e frica ca vorbele mele nestavilite sa nu-mi atraga napasta furiei tatei. Ma imbratisaza strans si

ramanem asa mult timp, pana la o ora foarte tarzie in noapte.

11

~ 3 ~

Durerea mamei, si implicit a mea pricinuita de moartea lui Edmund nu a fost decat o incununare

a relelor ce simt ca ma urmaresc pretutindeni. Incep sa cred ca viata mea nu va fi decat un lung sir de

intamplari nefaste menite sa-mi innabuse vointa de a trai.

Tata iesit de curand la pensie se vede nevoit sa ne mute din indragitul loc cu care ma

identificasem. Noua locuinta avea sa fie in Leonding, la cativa kilometri de Linz. Nu ajuta cu nimic sa

stiu ca cimitirul satului se afla chiar in spatele casei. Am urat de la bun inceput aceasta casa taraneasca

in care acum sunt nevoit sa locuiesc. Usile mari din lemn scartie din toate balamalele si uneori acest

zgomot al casei ma face sa stau treaz nopti la rand cu ochii tintuiti in toate directiile de frica a ceva, nu

stiu exact ce, poate a ceea ce am auzit de nenumarate ori in povestile din folclor despre strigoi si alte

forme invizibile care iti patrund in casa in noptile friguroase si cu viscol si fac tot felul de sunete care

mai de care mai inspimantatoare. Cu siguranta sunt strigoii din cimitir. Voi ura pentru tot restul vietii

zilele friguroase si viscolul. Si totusi am o atractie ciudata catre intuneric. Au fost nopti in care desi

inspaimantat de zgomote am preferat sa raman pe intuneric, cu senzatia stranie ca din intuneric pot simti,

gandi si auzi mai bine totul in jur. Am simtit intunericul ca facand parte din mine, o masa densa in care

ma simt confortabil.

Pe cat de mult detest noua casa pe atat de mult indragesc intinderea de pamant ce o inconjoara

unde pot zburda in voie cat doresc. Insa si aceasta fericire nu imi e permisa prea mult, fiind nevoit sa imi

pierd timpul la scoala. Dimineata dupa dimineata, cu noaptea in cap, imi tarai picioarele pe drumul pana

la scoala care dureaza nici mai mult nici mai putin de o ora incheiata. O am drept companie pe Angela,

care imparte aceeasi scoala cu mine si vorbaria ei matinala ma scoate din minti. Simt ca nu ma atrage

nimic din ce se vorbeste in lungile ore educationale si simt cum pierd timp pretios intre patru pereti. Imi

imaginez cum as interzice scoala copiilor pana in 15 ani daca as avea puterea sau as crea centre in aer

liber unde educatia s-ar face in cu totul alt mod, mult mai antrenant si participativ.

Revenirea mea zilnica de la scoala nu se prezinta cu nimic mai distractiv cand tata, pensionar

plictisit, isi concentreaza cu si mai mult zel atentia asupra educatiei mele si a fratelui meu. Saracul Alois

a scapat de orfelinat insa langa tata duce o viata cu mult mai restrictiva si tensionata. Nu a mai rezistat

mult si intr-una din zile am constatat cu stupoare ca a disparut de acasa. Si-a impachetat un ruxac mic,

si-a netezit patul si dus a fost. Asta ii lasa tatei inca un gol in program pe care acum gaseste de cuviinta

sa il umple facandu-mi mie viata si mai de nesuportat. La fiece amiaza dupa scoala si pranz ma taraste

dupa dansul la lucrat pamantul, spalatul grajdurilor de porci, curatat porumbul uscat si cate alte treburi

gospodaresti. Nici macar nu se oboseste sa ma strige pe nume, ci doar isi baga doua degete in gura si

12

fluiera strident si scurt, asteptandu-se ca in urmatorul moment sa apar la picioarele lui ca un caine umil

si supus. Insa cea mai nesuferita treaba la care sunt obligat sa-l asist este manipularea si curatarea

stupilor de albine. Ori de cate ori ma pune sa scot fagurii din stup ma aleg cu cate cincizeci-saizeci de

intepaturi pe tot corpul, care se umfla, ma ustura ingrozitor, si ma fac sa arat intr-un mod revoltator,

transfigurandu-ma dincolo de a ma mai putea recunoaste in oglinda. Tata se apara de ele fumand tigare

dupa tigare insa eu nu-mi permit luxul asta. Nici sa ma plang macar nu imi permit ca atunci ma

bruscheaza de umeri si imi sopteste printre dinti ca voi innopta printre ele daca ma mai plang ca o

muiere. Atunci ma alina mama si ore intregi dupa o astfel de peripetie imi scoate de sub piele, din acele

umflaturi, acele albinelor, si ma unge cu acea alifie mentolata. Alte cateva zile trec, si nici bine nu ma

refac, caci ma taraste tata iarasi catre o noua dupa-amiaza in compania albinelor.

Periodic ma revolt datorita firii mele impulsive si repulsiei pe care o resimt fata de tratamentul

mult prea autoritar si tiranic pe care il primesc si imi aplica pedepse care mai de care mai imaginative si

dureroase. Uneori il provoc intentionat hulind meseria de functionar al statului pe care a avut-o si pe

care ma obliga sa o imbratisez la randul meu cand mai cresc. M-a si tarat intr-un din zilele trecute la

Biroul Vamal Central, ca sa simt gustul a ceea ce urma sa devin. O camera care semana mai degraba cu

o cusca, lipsita de aer si de lumina soarelui, gazduia o multime de batrani domni asezati aproape unul

peste altul, si am avut imediat in fata ochilor imaginea unei custi de maimute de la gradina zoologica.

Da, dar e o cusca de stat! ar spune tata daca ar fii stiut ce imi trece prin minte, iar acesti domni sunt

oficiali ai statului, si dupa parerea mea, trebuiesc venerati! Gandul ca ar trebui sa stau tintuit intr-un

scaun dupa un anumit program rigid, completand hartoage plicticoase zi dupa zi aproape ca-mi provoaca

panica, cu atat mai putin sa ma treaca vreun sentiment asemanator cu veneratia. Ar fii un lucru si mai

detestabil decat scoala sau cel putin la fel de anost. Sufletul meu este unul artistic imposibil de tintuit

intr-o meserie alta decat una creativa, unde mintea si imaginatia iti pot zbura nestingherite. A incercat

tata sa ma intrebe, pe drumul de intoarcere, ce senzatie magnifica trebuie sa fi avut privind in fata acest

viitor sigur si magulitor, cu ce gust minunat trebuie sa fi ramas, insa mut, nu am putut balmaji nici macar

doau cuvinte. La tot ce ma pot gandi sunt maimute care se cauta de paduchi una pe alta si se balanseaza

de barile custii scotand tipete hidoase. Cam cu ce gust as traii impartind acea cusca cu ele zi de zi?

Deseori imi caut alinare in bratele mamei, unde gasesc intotdeauna confort. Sau ma ascund si

pictez. Pictura este pasiunea mea mareata la care ma pricep de minune. Insa mai apelez la un lucru ce

ma deconecteaza de la toate. De curand, indragit de preotul din sat, am fost luat sa cant in corul bisericii.

Acolo fug deseori cautand refugiu in cantecul divin care strabate dincolo de zidurile bisericii decorate cu

felurite simboluri dintre care ma atrage in mod deosebit unul ciudat ce pare sa reprezinte dublura literei

z asezata intr-un fel de cruce. Mai tarziu aflu ca se numeste zvastica. Imi imaginez ca daca voi canta

13

suficient de tare ma voi putea imprietenii cu autoritatea divina care ma va ajuta mai tarziu cand am sa

am puterea sa o razbun pe mama si toate nedreptatile care mi-au fost facute.

Zilele trecute am hotarat ca ar trebui sa fac si altceva pe langa scoala, cum ar fi sa vizitez orasul

Linz despre care auzisem numai vorbe admirative. Si cum nu puteam lipsi de acasa nejustificat am decis

sa nu ma afisez la ore in ziua respectiva si am modificat traseul spre marele oras. Am mers pe jos pret de

40 de minute dar mi s-a parut o nimica toata in comparatie cu cele doua ore pe care trebuia sa le fac spre

si dinspre scoala din Leonding. Ajuns in oras am mai mers pe jos pret de alte cateva ore fara o tinta

anume dar nici acest timp nu a lasat vreo urma de oboseala.

Acum ma aflu in fata teatrului de opera din Linz. Dinauntru se aude o muzica minunata ce-mi

farmeca simturile. Sunt complet cuprins de arhitectura acestei cladiri fascinante si simt cum naste in

mine o noua pasiune care imi creste aripi. Imaginatia mi se aprinde cu entuziasm si incep sa-mi

imaginez proiecte de cladiri cu fatade sculptate, cu coloane grecesti si zei romani care parca ies din ele,

trasez imaginar rute de noi drumuri si imi vin idei de parcuri, gradini si piete aglomerate. Strabat orasul

intr-o suflare si absorb toata arhitectura ridicata de zeci si sute de ani, insa imaginatia mea le intrece pe

toate. Intr-o buna zi am sa recladesc orase vechi si am sa ridic din temelii orase noi de care sa se bucure

zeci de generatii viitoare.

Absorbit de noua mea descoperire nu realizez cat de tarziu este pana nu se asterne intunericul. O

iau la fuga spre casa unde o gasesc pe mama iesita din minti de ingrijorare. Imi e usor sa o linistesc insa

nu am acelasi succes si cu tata. Incepe vechea saga. Isi scoate cureaua, ma forteaza sa ma dezbrac, si

incepe sa-mi care lovituri usturatoare pe pielea goala. Spre stupefactia dansului il privesc direct in ochi,

zambesc si numar cu voce tare loviturile pe care mi le aplica. Se opreste ca traznit de fulger si il simt ca

nu stie cum sa reactioneze. Imi apuca fata cu mana, ma impinge cu putere la podea si iese din camera.

Am reusit. I-am zdrobit vointa pe genunchi. A fost ultima bataie pe care am primit-o vreodata de la tata.

Cu toate astea simt ca noua mea personalitate, acum plina de entuziasm asupra viitorului nu-si

mai gaseste potrivire cu mediul de acasa. Vreau sa fiu liber sa pot fi eu insumi, un om maret. Iar asta nu

se potriveste cu purtarea tatei care imi infunda orice sclipire de individualitate. Am sa fac ce a facut si

Alois si am sa-mi vad de drum. La noapte. Nu va banui nimeni nimic. Si cand am sa ma realizez si am

sa devin un artist desavarsit si apreciat ma voi intoarce dupa mama. Nu mai trebuie sa accept nimic din

toate astea. Sunt propria mea persoana si actionez dupa bunul plac.

Zis si facut. Astept pana ce toata lumea merge la culcare si nu se mai aude nici un zgomot. Ma

imbrac gros, imi iau caciula in cap si ghete calduroase. Cine stie unde voi fi nevoit sa poposesc o

perioada. Imi strang alte cateva haine groase in ghiozdanul de scoala, indes inauntru si o bucata de paine

cu sunca pe care am furat-o din bucatarie si imi pun planul in aplicare. Nu pot folosi usa pentru ca da in

14

camera alor mei, in schimb ma indrept catre fereastra. Aceasta e incadrata de gratii dar sunt slabut si

incap cu siguranta. Ma urc cu picioarele pe pervaz si reusesc sa trec un picior printre ele insa ma

intepenesc la sold. Imi fortez corpul dar fara izbanda, hainele groase imi fac trecerea de neconceput. Ma

doare soldul si ma retrag in camera. E doar un amanunt ce nu ma va da in laturi. Arunc de pe mine

haina, pantalonii, ghetele pana si chilotii. Le azvarl afara pe fereastra printre gratii, unde am sa le

reimbrac dupa ce sar dincolo. Ma urc din nou pe pervaz si ma pregatesc sa sar insa aud pasi hotarati

dincolo de usa si aceasta se izbeste de perete dezvaluind silueta impunatoare si masiva a tatei. Inima mi

se opreste pentru o secunda insa imi revin rapid si sar de pe pervaz cautand cu ochii ceva cu care sa-mi

acopar goliciunea. Apuc fata de masa si o trag cu putere rasturnand vaza cu florile care se imprastie

peste tot pe jos. Ma acopar cu ea uitandu-ma paralizat spre tata in spatele caruia isi face aparitia si

mama. Astept ce pare a fi o vesnicie reactia violenta a tatei dar in schimb sunt scuturat din soc de o

explozie de ras badjocoritor. Imi dau seama ca am uitat sa-mi dau caciula jos din cap, in rest fiind in

pielea goala cu fata de masa infasurata in jurul corpului si cu o expresie cretina pe fata.

Iata marele om! tuna tata badjocoritor printre hohote de ras. Priviti si va minunati caci unul ca

el n-o sa vedeti de doua ori in viata! Marele artist intr-o postura solemna!continua pe un ton din ce in ce

mai umilitor.

Acesta este puiul tau cu personalitate puternica? intreba printre dinti pe mama, care obisnuia sa

ma alinte in felul asta...puiul meu drag cu personalitate puternica...

Unchiule...te rog lasa-l... implora mama care imi intelege intutotul firea si stie ca aceasta

umilinta este nemasurat mai dureroasa decat orice bataie suportata. L-am urat in momentul ala ca

niciodata inainte. Si am urat inabilitatea mea de a-mi face dreptate. In continuare se apleaca si aduna

florile de pe covor pe care le impleteste si face rapid o coronita. Se apropie de mine, imi azvarle caciula

din cap si imi indeasa coronita pe frunte. Iata! Daca asta nu e urmatorul Cezar, nu stiu cine ar putea fi!

Adu repede sevaletul sa imortalizezi acest autoportret atat de graitor! zice neputandu-se opri din ras, si

iese pe usa tragand-o pe mama dupa el. Aud mult timp dupa soapte intrerupte de rasul lui.

Avantul meu fusese spulberat. Am aruncat intr-un colt al camerei fata de masa si m-am ascuns in

pat, adanc sub asternuturi. Ma simteam umilit dincolo de orice limita. Venise randul lui sa imi

zdrobeasca vointa. Atunci am inteles ca daca esti destul de inteligent poti distruge sau manipula un om

doar prin cateva simple cuvinte. Am inteles ca spuse la momentul potrivit au puterea de a taia in carne

vie mai eficient decat un satar sau cureaua de piele a tatei. Mi-a sadit in seara aceea samanta unei noi

ambitii. Aceea de a devenii cel mai puternic orator al lumii. Dincolo de umilinta, privind fix in tavan am

vazut clar drumul ce mi s-a deschis larg in seara aceea. Am inteles ca adevarata putere a unui om nu

zace in pumnul sau ci in limbajul sau si am stiut ca sta in puterea mea sa influentez orice persoana, orice

15

fiinta, toata umanitatea. Daca deveneam suficient de bun la asta, nimeni si nimic nu mai putea vreodata

sa ma umileasca.

~ 4 ~

A doua zi m-am trezit cu mult mai devreme decat de obicei. M-am imbracat de scoala si am mers

la ore cu o vointa inzecita. Trebuia sa invat si sa ma educ pentru a deveni ceea ce imi era sortit sa devin.

M-am redresat rapid si pana la sfarsitul scolii primare devenisem un elev foarte bun. Cand a venit

timpul, tata a decis sa ma inscrie la o scoala generala cu profil real care imi displacea profund, nefiind

bun niciodata la matematica si restul stiintelor exacte, insa acolo se preda si desenul si am acceptat

imediat. In plus, scoala se afla in Linz ceea ce imi dadea posibilitatea de a revedea acest oras magnific in

fiecare zi. Aici insa nu m-am putut integra, detestand disciplina severa si baietii de la oras cu atitudine

infumurata. Am inceput din nou sa simt rezistenta in a merge la scoala si fiecare zi, ba mai mult,

intreaga mea existenta a devenit foarte dureroasa.

In starea aceasta de spirit ma gasesc sarbatorile Craciunului din 1902. Am crescut vizibil in

inaltime insa pofta minima de viata imi tine corpul slab si palid. La cei aproape paisprezece ani ai mei

ma simt batran. Ma uit la mine in oglinda si ma fortez sa-mi zambesc. Am buzele prea subtiri pentru

gustul meu, fata supta ce imi arata ochii putin bulbucati. Privirea insa imi place, o combinatie de

caracteristici luate de la mama cu altele doar ale mele. E adanca si patrunzatoare si imi da incredere in

mine. De cate ori am nevoie sa prind curaj folosesc acest mic truc, ma uit in oglinda.

Nu imi plac sarbatorile de anul asta. Sunt pedepsit pentru ca am ramas corigent la matematica si

nu am voie sa ies din camera, nici sa pictez. Ma uit prin fereastra afara la copiii care vin cu colindul, la

bucuria si entuziasmul lor. Nu primesc nici cadouri sub brad cum e obiceiul. Biata mama sufera alturi de

mine si se straduie sa-mi faca penitenta cat mai suportabila cu putinta. Singura data cand am voie sa-mi

parasesc temnita este in dimineata de Craciun. Dar nu pentru a ma putea bucura de sarbatoare ci pentru a

asista inert cum surorile mele isi desfac cadourile. Inca o lectie educativa a tatei. S-au strans in jurul

bradului si freamata de nerabdare. In casa peste tot miroase a cafea si a biscuiti cu scortisoara proaspeti

scosi din cuptor, specialitatea mamei. Este printre ultimele dati cand mananc acesti biscuiti. Peste ani,

simpla lor amintire ma incovoaie de durere.

Angela este mai mare si prin urmare prima indreptatita sa-si despacheteze cadoul. Asteapta

nerabdatoare semnul de incuviintare de la tata semanand izbitor cu un caine in dresaj. Intr-un fel imi

place sa stau deoparte, neluat in seama, de unde pot sa observ toate aceste lucruri. Ma amuza teribil.

Intr-un final primeste comanda si se napusteste asupra cutiei impaturite frumos rupandu-i hartia festiva

16

cu care e invelita. Deschide cutia si arunca o privire inauntru. Din entuziasm expresia i se schimba in

dezamagire scoatand din cutie o carte cu poezii. Multumesc...mormaie abia auzit, o voi citi cu

placere continua neconvingator. Urmeaza Paula care primeste o papusa. Se uita lung la ea nedumerita

si eu la fel. Are culoarea neagra si parul carliontat, imitand un copil african. Mi se pare respingatoare.

Ca sa inveti, micuta Paula, ca sunt copii cu mult mai nepastuiti decat tine zice tata, raspunzand

nedumeririi noastre negraite. De va fi vreo zi in care esti nemultumita, priveste aceasta papusa,

continua el mandru de intelepciunea de care crede ca tocmai a dat dovada. Multumesc, tata... ingana

Paula nesigura de morala acestui eveniment. Dar eu am inteles. Si desi mi-e ciuda sa recunosc sunt de

acord cu tata. Fiintele acestea negre si crete sunt cu adevarat hidoase. Trebuie sa fi fost blestemul

Domnului la mijloc. Trebuie sa Il fi maniat ingrozitor incat sa creeze o specie atat de inferioara. Imi

amintesc din cartile pe care mi le citea mama cand eram mic despre spartanii care isi aruncau in groapa

copiii nascuti firavi si cat de fascinat eram de aceste povesti. Veneram conducatorii spartani si deciziile

lor si imi doream nespus sa ma fi nascut in vremea lor. Nu pot sa nu ma intreb cum de a fost lasat acest

popor negru sa existe atata timp. Au suparat Divinitatea cu siguranta si trebuiau pedepsiti, exterminati

precum dinozaurii. Daca intr-o zi voi...gandesc eu cu ardoare dar sunt intrerupt de un ghiont in spate si

revin brusc la realitate. Pentru tine zice mama varandu-mi ceva in buzunarul hanoracului. Shh,

secretul nostru continua facandu-mi cu ochiul. Ard de nerabdare sa vad ce este si batzai din picioare

pana ce lectia educativa a tatei ia sfarsit si ma pot reintoarce in camera mea, de data asta de bunavoie.

Odata educat ma inchid in dormitor si ma arunc in pat. Var mana in buzunar si scot din el cadoul de la

mama, un medalion. Il deschid si pe fiecare parte stau inramate doua poze in miniatura, intr-una eu, in

cealalta ea. Il sarut, il presez la piept si multumesc cerului pentru aceasta femeie din a carei dulce

existenta am onoarea sa fac parte.

Alte cateva zile trec in aceeasi detentie impusa care insa e adusa brusc la sfarsit de un eveniment

neasteptat. In dimineata zilei de 3 Ianuarie tata isi intalneste prietenii la beraria de pe strada principala,

unde obisnuia sa mearga sa bea regulat, si, dupa parerea mea mult peste limita obisnuita. Palavrageste

cateva minute, da pe gat primul pahar de vin si se prabuseste inert la podea, dansu-si ultima suflare.

Ceva la cap, am aflat mai tarziu, si nu m-a surpins deloc.

Vestea ne-a gasit la ajun cand un grup de barbati l-au adus acasa pe brate. Pentru un moment am

crezut ca i s-a facut rau, ori a baut prea mult si zace in coma. Insa ochii...ochii ii sunt inca deschisi si pot

privi in ei. Inima imi sta in loc si un val rece imi strabate sira spinarii facandu-mi pielea de gaina. Acei

ochi plini de viata in urma cu cateva ore sunt acum sticlosi si privati de suflarea vietii. E ca si cum au

ramas doar doua mingiute de sticla fara trecere spre sufletul ce a salasluit in spatele lor. E o imagine

terifianta ce ma paralizeaza de frica. Imi imaginez ca asa arata si strigoii din povestile alea si cu

17

siguranta are sa ma bantuie imaginea asta o buna bucata de vreme. Nu am putut inchide nici un ochi

doua zile cat tata a fost tinut in casa la priveghi. Putin deplans, a treia zi a fost inmormantat fara aplomb

in cimitirul din sat, care, dupa cum spuneam, se afla in spatele casei noastre. Asa ca tata e inca aici, mai

mult sau mai putin sub aceasi forma.

As vrea sa pot spune ca ma simt pustiit, ca mi-a ramas un gol in suflet, ca tanjesc dupa inca o ora

cu dansul. Lumea de pe langa mine asa se asteapta si astfel afisez o atitudine funebra. Dar odata terminat

priveghiul ma simt eliberat de orice apasare, si toate regretele mele, daca au fost vreunele reale, sunt

ingropate odata cu tata. O noua era isi arata inceputurile luminoase. O sa devin cel mai mare pictor.

Acum nimeni si nimic nu mai poate sta in calea vointei mele. Stiu cu certitudine un lucru: n-am sa fiu

niciodata functionar al statului. Niciodata nu ma va prinde viata asta stand intr-un scaun la un program

batut in cuie. Si mai stiu ceva: sunt fericit. Fericit si liber.

Un vag regret m-a incercat un an mai tarziu. Acela ca tata nu a putut participa la nunta Angelei,

care, acum orfana de ambii parinti, isi cauta alinare in bratele unui anume individ, un betivan pe nume

Leo Raubal, de meserie...functionar public. Tata ar fi fost tare mandru.

~ * ~

Nu vreau sa mai zabovesc mult asupra scolii, unde mi-a mers din ce in ce mai rau. Daca inainte

frica de tata si, temporar, unele ambitii m-au determinat sa ma stradui mai bine la invatatura, acum, lipsit

de aceste imbolduri, nu vad scoala decat ca pe o preocupare agasanta si fac tot ce pot sa ma impotrivesc

doctrinei educationale. Sunt doar doua merite pe care le voi atribui scolii. Primul e acela de a ma fi

invatat sa citesc, dandu-mi astefel ocazia de a ma educa singur, in afara scolii, citind zeci de carti de

istorie si filozofie. Al doi-lea, si cel mai important din intreaga mea cariera de scolar, este acela de a mi

se fi dat sansa sa iau parte la orele de istorie, tinute de Prof. Dr. Leopold Poetsch, un om si un profesor

extraordinar, al carui talent aproape ireal in redarea istoriei aducea in ochii nostrii lacrimi de emotie si ne

inflacara un entuziasm nemaivazut. In rest, metodele de predare si programa scolara sunt atat de

indepartate de idealurile mele incat raman profund indiferent. In pauzele dintre ore, de plictiseala, imi

caut ocupatii. Adeseori ma antrenez tragand cu prastia in sobolani de la fereastra. Mai si chiulesc de la

ore si fug la teatrul de opera din Linz unde urmaresc opere de Wagner. Mic si firav reusesc sa trec drept

mult mai tanar decat varsta mea si mereu mi se fac reduceri mari din pretul la bilete. Raman din nou

corigent, de data asta la franceza. Sunt pur si simplu intoxicat de scoala, de acest Purgatoriu descris atat

de bine de Dante in Comedia Divina, si asta se reflecta curand si in starea mea de sanatate. Posedat de o

infectie la plamani, devin incapabil in a-mi continua studiile, si imi este permis sa le intrerup. Ceea ce

18

mi-am dorit in secret atata amar de vreme, si pentru ceea ce am luptat cu atata perseverenta, devine

realitate aproape dintr-o lovitura.

Eliberat de dictatura paterna si scutit de doctrina scolara viata imi pare acum minunata, iar

convalescenta mea nu are puterea sa imi scada moralul. Visez cu ochii deschisi la toate lucrurile pe care

am sa le fac odata pus pe picioare, si aceasta vointa ma vindeca cu mult mai repede decat era de asteptat.

Fiecare zi este acum o binecuvantare, si aceasta parte a vietii mele va ramane una dintre cele mai

frumoase, daca nu intradevar cea mai frumoasa perioada ce mi-a fost dat sa traiesc. Gata cu bataile la

pielea goala, a ramas doar afectiunea si iubirea materna, gata cu monologurile nesuferite si interminabile

ale profesorilor, a ramas doar eternul prezent, care cere sa fie trait nestingherit de ticaitul obsesiv al

ceasului sau ingradit de zidurile de beton ale claselor.

Tata ne-a lasat intr-o situatie financiara destul de confortabila si am zilnic bani de buzunar. Nu

foarte multi insa suficient incat sa merg aproape zilnic la Linz si sa vizitez muzeele, sau teatrul de opera.

Chiar in aceasta dupa-amiaza ruleaza una din cele mai frumoase opere ale lui Richard Wagner, si sunt

extrem de nerabdator. Este vorba de Tristan si Izolda, si va fi pentru prima data cand o ascult. Stiu

povestea insa sunt pur si simplu indragostit de muzica marelui maestru si-mi pun in cap sa nu ratez nicio

difuzare. De acum inainte nimic nu ma va putea tine departe de teatrul de opera.

Ma imbrac cu mare grija, imi pieptan parul pe frunte si iau drumul lung catre Linz. Acum am

bani pentru a folosi un transport insa prefer mersul pe jos. Ma linisteste, ma ajuta sa gandesc si sa gasesc

aplicare pentru numeroasele planuri ce imi incoltesc in minte. Am plamanii inca slabiti insa consider ca

aerul curat imi face bine. Biletele la opera sunt destul de scumpe si, chiar si cu reducere, nu imi permit

decat unul la sala de stat in picioare. Nu-mi pasa pentru ca oricum nu pot sta tintuit in scaun atatea ore,

ba mai mult, constat ca nu exista o mai buna acustica in tot teatrul decat in sala Promenadei, dupa cum

este numita. Ajung cu mult inainte de inceperea operei din doua motive. Unul este desigur nerabdarea

mea caracteristica in tot ceea ce tine de arta. Al doilea tine de ocuparea celui mai bun loc in sala.

Deasupra salii cu pricina este balconul regal sustinut de doi stalpi de lemn, langa acestia fiind singurele

locuri din care vizibilitatea scenei ramane neobstructionata. Sunt cele mai bune locuri din sala si trebuie

sa ocup unul din ele fara discutie. Hotarasc asupra celui din dreapta, imi dau haina jos si ma rezem

confortabil de stalp. Sala incepe sa se umple incet incet, pana la refuz. Luminile se sting si in cateva

momente opera prinde viata. Inca de la primele note ma trec fiorii si un sentiment de serenitate absoluta

imi invadeaza trupul. Muzica, constat eu, este singura care imi produce acest sentiment. Sunt profund

impresionat de continutul povestii care suna cu atat mai bine in linii melodice. Este vorba despre iubirea

pasionala care se infiripa intre Tristan, un nobil breton, si Izolda, o printesa irlandeza, in drumul acesteia

catre palatul Regelui Marc ce-i fusese sortit drept sot. O iubire pasionala insa imposibila. Povestea se

19

deruleaza in Evul Mediu, in timpul domniei Regelui Arthur. Regele Marc timite dupa viitoarea lui

regina un mesager, Tristan, care are sarcina de a o transporta in siguranta pana in Cornwall. Cei doi de

indragostesc nebuneste, insa Izolda nu are de ales si trebuie sa se casatoreasca cu Marc. In ciuda acestui

eveniment legatura dintre ea si Tristan continua in secret. Regele Marc afla despre iubirea lor, o iarta pe

Izolda insa il izgoneste pe Tristan, care fuge in Bretania. Aici o intalneste pe Izeult si e foarte atras de ea

datorita asemanarii de nume cu cel al iubirii sale adevarate. Se casatoresc insa nu isi consuma casnicia

Tristan neputand-o uita pe Izolda. Cazut bolnav, Tristan trimite dupa iubita sa, in speranta ca revederea

acesteia va reusi sa-l vindece. Daca ea ar fi fost de acord sa vina, panzele corabiei ei ar trebui sa fie albe,

in caz contrar, negre. Izolda se hotaraste sa vina insa prima care vede panzele albe este Izeult. Orbita de

gelozie fuge sa il anunte pe Tristan ca panzele sunt negre, iar acesta moare la scurt timp. Afland tragica

veste, Izolda se stinge si ea din suferinta pentru iubitul pierdut.

Primul act ia acum sfarsit si cortina coboara ascunzand scena in spatele ei. Un ropot de aplauze

ce vine din stanga mea ma face sa tresar si intorc curios privirea in directia dinspre care vine. Restul

spectatorilor intorc si ei privirile uluiti. Persoana cu pricina, un tanar ce pare a fi de varsta mea, e vizibil

fastacit de atata atentie indreptata catre el. Fata i se transforma in rosu purpuriu si pare ca ar vrea sa o ia

la fuga. Nu e prima oara cand il vad, il recunosc ca fiind un spectator regulat al teatrului. Sta rezemat de

celalalt stalp, stie desigur, ca si mine, ca este cel mai bun loc. Cu siguranta nu e la curent cu momentul

aplauzelor la operele lui Wagner. Este un fel de traditie, care e rezultatul unei neintelegeri creata din

dorinta lui Wagner de a fi solidari cu starea tragica a operei. La premiera operei el a rugat spectatorii sa

nu ceara revenirea actorilor pe scena, insa acestia, confuzi, s-au temut si sa mai aplaude. Traditia

continua pana in ziua de azi, insa se pare ca nu toata lumea e la curent cu respectarea ei. Ma indrept

catre tanarul vizibil fastacit si zambesc.

Inteleg ca ti-a placut primul act...incep pe un ton putin ironic.

Oh, foarte tare intradevar...insa gafa mea...raspunde lasand capul in jos. Sunt imediat atras de

sfiala acestui tanar, si o recunosc ca o calitate ce mie imi lipseste.

Un lucru e cert totusi, iti vei tine de acum inainte aplauzele pentru sfarsit il ironizez eu din nou.

Cert ca ziua de maine... raspunde tanarul. Spune-mi...cum ti s-a parut interpretarea lui

Tristan? Sunt usor dezamagit...

Ah! Ai observat si tu? spun inflacarat, e prima oara cand vad opera dar personajul lui Tristan

nu m-a convins deloc! Si eu as fi putut face fata mai bine!

Intradevar zice noul meu amic, sau eu...

Insa opera in sine ma face sa imi tin rasuflarea! continui eu. Amicul meu incepe sa imi explice

entuziasmat detalii despre tonalitate, acustica, note inalte, joase, si multe alte detalii ce ma

20

impresioneaza. Luminile se sting din nou pentru a incepe actul doi. Ma retrag la locul meu si ascult in

liniste, fascinat restul operei. La final hotarasc sa imi insotesc noul amic la o plimbare prin oras.

Discutam aprins despre opera tocmai vazuta si ma bucura ca avem opinii similare. Ma atasez de el

imediat.

Amice, unde imi sunt manierele...am uitat sa te intreb cum te numesti! spun eu.

August Kubizek...raspunde el m-au numit dupa luna in care sunt nascut...

Augustul meu prieten...am sa te strig Gustel spun eu, se potriveste mai bine firii tale

blajine...spune-mi, Gustel...cu ce te ocupi?

Sunt artist...muzician.

As fi putut ghici dupa cunostintele tale muzicale despre opera de mai devreme...la ce instrument

canti?, intreb

Cant la vioara, trompeta si trombon zice Gustel mandru.

Ah, un artist complet raspund eu admirativ. Si eu sunt artist, pictez, si voi fi cel mai bun. Nu

trebuie sa renunti niciodata, exerseaza des, hraneste-ti imaginatia cu vise, si vei deveni un mare

muzician.

Mda...

Ma auzi? Niciodata sa nu te indoiesti de visele tale! Fa cate un lucru marunt pentru ele in

fiecare zi, si cel mai important, nu lasa pe nimeni sa iti stea in cale... continui eu inflacarat.

Tata nu e prea incantat de ocupatiile mele...le considera pierdere neproductiva de timp. spune

dezamagit lasand capul in jos. Suna atat de similar cu problemele mele incat un val de furie pune

stapanire pe mine.

Nu trebuie sa te amesteci prea des cu cei mari, intelegi? Oamenii astia au idei bizare si nu vor

face decat sa te impiedice in planurile tale. ma rastesc eu. Eu rar vorbesc cu rudele mele, au pretentia

sa invat meserie, iti imaginezi? Prietenul meu ma priveste putin nedumerit.

Te rog Gustel, promite-mi! Jura-mi ca nu mai stai in preajma lor!

Promit! raspunde in pozitie de drepti ca in fata unui mare general. Ne bufneste rasul pe

amandoi si stiu ca ne gandim la acelasi lucru...la bucuria de a ne fii cunoscut.

Imi apuc prietenul de dupa gat si in drum spre casa, batatorim strazile orasului acum scaldat in

luminile felinarelor.Trecand pe langa marile cladiri, ii impartasesc planurile mele arhitecturale cu lux de

amanunte si sunt mandru ca ma urmareste cu gura cascata. Pare atat de captivat de fiecare cuvant al meu

incat imi inflacareaza un entuziasm nemaivazut. Daca ideile mele sunt atat de fascinante am, mai mult

ca niciodata, certitudinea ca vor deveni realitate. Constat ca amicul meu ma umple de o energie

21

proaspata si sunt inspirat de adoratia lui. Var mana in buzunarul de la piept al hainei si scot carnetelul

meu de poezii. Da, scriu si poezii, insa nu am indraznit sa le arat nimanui pana acum.

Vreau sa-ti citesc o poezie spun eu si ai onoarea sa fii primul care o aude...am scris-o acum

doua saptamani.

As fi bucuros...despre ce este vorba?

Gatuit de emotie insa, nu mai raspund intrebarii lui. Il indemn catre o banca din apropiere si-i

ordon sa se aseze. Deschid carnetelul, trag aer in piept si ii recit poezia prietenului meu.

Cand maica ta a-nbatranit

Cand dragii-i ochi cei credinciosi

Nu mai vad viata ca odinioara

Cand picioarele-i obosite

Nu mai vor sa o sustina cand merge

Atunci intinde-i bratul ca suport

Si condu-o tu cu bucurie

Va veni vremea cand tu, plangand

O vei conduce in ultima ei plimbare.

Iar de te va intreba ceva, da-i un raspuns

Si daca te va intreba din nou, vorbeste-i!

Si inca o data de te intreaba, raspunde-i!

Nu cu nerabdare ci cu calm gentil

Si daca inca nu te poate intelege

Explica-i totul cu bucurie

Caci va veni ora, acea ora amara

Cand gura ei nu va mai intreba nimic.

Abia ce apuc sa termin ultimul vers cand cineva din spatele meu ma bate pe umar. Ma intorc

surprins de aceasta intruziune si-l recunosc pe unul din colegii de scoala, un grasan care afiseaza un

ranjet tampit.

Buna, Shitler! spune ca un cretin pocindu-mi numele. Simt cum sangele imi urca in cap si

tamplele imi pulseaza. Ma apuca de brat si continua cu acelasi ranjet: Ce mai faci?

De cand dracu ce fac eu e treaba ta? urlu si il imping cu putere inapoi. Doar expresia uluita de

pe fata lui ma retine sa nu-i sparg nasul. Il apuc pe Gustel de haine si il trag dupa mine. Observ cu coada

22

ochiului ca si el are aceasi privire uluita ca a grasanului. Mergem cateva minute in liniste insa furia imi

roade sufletul in continuare.

Ceea ce tocmai s-a intamplat...nu sunt sigur ca inteleg...ce... da sa intrebe Gustel.

Mi-a pocit numele, idiotul, cu siguranta a facut-o intentionat, sa ma umileasca!

Nu cred ca... incepe Gustel...dar nu suport sa-l las sa ma contrazica.

Scursura de la oras...mereu am simtit privirile lor ingamfate si badjocoritoare fata de cei veniti

de la sat...de aceea mi-a pocit numele...sa sublinieze ca ma crede un taran! explodez eu si lovesc cu

pumnul palma mainii stangi.

Cred ca vroia doar sa...

Cu totii niste viitori functionari publici... spun scarbit, si cu sleatca asta a trebuit sa stau in

aceeasi clasa.

Sa inteleg ca meseria de funcionar public nu te atrage?

Daca ma atrage??...O detest! Tata a fost unul dintre... zic printre dinti insa ma opresc.

Amintirea insultelor, batailor si badjocurii revine ca un bumerang ce ma loveste drept in crestet.

Dar tu cu ce te ocupi, lucrezi? intreaba Gustel intr-o incercare de a-mi distrage atentia de la

evenimentul care m-a infuriat la culme. Eu imi castig painea lucrand in atelierul de tapiterie al tatei.

continua el.

Bineinteles ca nu. Nu-i de mine sa ma spetesc muncind pentru o felie de paine cu unt! raspund

ferm si observ din nou acea uimire pe fata lui.

O tuse violenta pune stapanire pe mine si Gustel se ofera sa ma conduca acasa. Odata ajuns ne

luam la revedere cu promisiunea de a ne reintalni curand.

Oh, inca ceva striga amicul meu care este numele tau?

Surprins de intrebare, realizez ca am uitat sa ma prezint. Adolf Hitler. H-i-t-l-e-r subliniez.

Fara s de la Stupidul grasan.

Reusesc sa adorm intr-un tarziu nu inainte de a derula in minte de nenumarate ori ziua incheiata.

Un lucru e sigur, si deosebit de placut. Desi nu mi-am dorit in mod deosebit, sunt mai bogat cu un

prieten. Un prieten admirativ caruia ii voi putea impartasi toate planurile mele.

~ 5 ~

Inceput de iunie, 1905. Una dintre cele mai placute luni ale anului, cand primavara inca nu a

renuntat complet la drepturile asupra vremii de afara iar vara nu domina inca suficient incat sa toropesca

23

totul in jur. Exista o anumita magie in succedarea anotimpurilor care aduce intotdeauna bucurii, ba

zapada, ba miliarde de flori inmiresmate, ba culori ruginii in care iti poti clati simturile. E timpul perfect

pentru noi inceputuri. Mama a decis asupra unei noi relocari, vrand parca sa lase in urma negura

vremurilor trecute. Intotdeauna am observat la dansa un amestec confuz al extremelor, de parca ce ii

provoaca suferinta ii aduce in acelasi timp si bucurie. E straniu cum nu a incetat sa il iubeasca pe tata in

toti acesti ani in care a supus-o si umilit-o. E straniu ca desi acum e mort ea tine portretul lui la loc de

cinste, pe perete in sufragerie, si arata spre el ori de cate ori e adus in discutie, ca si cum un dialog

invizibil inca exista intre ei, si realizez ca nu frica a tinut-o langa el ani in sir ci o compasiune profunda,

dincolo de toate neajunsurile lui ce deseori au dus-o in pragul disperarii. Din portret ne arunca o privire

ingamfata, cu siguranta constient de pozitia sociala la care a ajuns prin propriile puteri si compromisuri.

Imi dau seama ca trebuie sa fi facut numeroase compromisuri pentru a urca ierarhia si totusi cu noi nu a

permis niciunul. In familia sa a fost singurul loc unde nu a compromis nimic. Iata-ma vorbind iar despre

tata desi am jurat ca ce e ingropat ramane ingropat.

Dupa cum spuneam, o noua mutare s-a dovedit necesara iar eu sunt incantat peste masura ca de

data aceasta este una pe placul meu...Linz, orasul care a prins radacini foarte adanci in sufletul meu.

Sunt mandru sa imi comunic noua adresa pe strada Humboldt a orasului Linz, si sunt la fel de mandru ca

detin o camera numai a mea, spatioasa, confortabila, intima. Sora mamei, Johanna, s-a mutat cu noi si

pare sa se mai fi imbunat, pare ca trasaturile fetei i s-au mai indulcit putin si ochii-i nu ma mai

mustruluiesc cu aceeasi intensitate. Probabil ca disparitia tatei i-a facut pe toti un pic mai buni. Oh..tata,

iarasi tata...pare sa fie omniprezent, la fel ca portretul care si-a gasit loc si in aceasta casa, deasupra

mesei la care cinam in fiecare seara. Cam atat despre apetit. Dar e dus dintre noi, e dus demult.

Saptamanile ce urmeaza mutarii le petrec desigur in compania noului meu amic. Fiecare zi

adauga inca un motiv ce ne consolideaza prietenia cu care am fost binecuvantati. Eu sunt un bun

povestitor iar el adora sa ma asculte. Cand nu imi vorbeste despre muzica si planurile lui de a deveni un

muzician celebru, ii arat picturile mele, schitele cladirilor pe care vreau sa le construiesc si din cand in

cand ii recit poeziile scrise. Am implinit de curand saisprezece ani si teoretic sunt adolescent. Gustel

insa spune ca am indeletniciri, aspiratii si idei depasite de varsta mea, dar ca ii plac si are multe de

invatat de la mine.

Ii place sa mearga la biserica, insa nu ca o evadare din realitate asa cum imi place mie ci ca o

datorie fata de parintii lui si bineinteles fata de autoritatea divina. Chiar acum ma aflu in fata bisericii

Carmelite, unde e dus pentru slujba de duminica, si il astept nerabdator fataindu-ma cand intr-o parte

cand in alta a curtii interioare, cu mainile la spate si capul in pamant. Ma gandesc intens la o noua poezie

ce am inceput-o cu o seara in urma, si versuri noi prind forma in mintea mea insa par ca aluneca in uitare

24

si nu reusesc sa le retin. Devin din ce in ce mai agitat si nerabdator. De ce oare intarzie Gustel atat? ma

intreb frecandu-mi mainile si uitandu-ma insistent la usa inalta de lemn a bisericii care dupa rugaciunile

mele nerostite se deschide. O multime de oameni frumos imbracati pasesc afara din biserica si se opresc

pentru a socializa, folosind gesturi si grimase pe jumatate retinute, impuse de eticheta. Zambesc intr-un

colt al gurii si ma amuz teribil, imi imaginez ca sunt marionete ghidate de sfori invizibile si aproape ca

pot sa le ghicesc in avans urmatoarele miscari. Chiar o fac cu cativa dintre ei si nu sunt surprins sa

constat ca reusesc destul de bine sa le inteleg mecanismul. E ca si cum as fi chiar eu cel care trage de

sfori. Dar, brusc si neasteptat, ca o ploaie torentiala in mijlocul unei dupa-amiezi insorite, o vad. Un chip

angelic coborat printre muritorii din curtea bisericii. O valkirie a mitologiei germane ce s-a indurat de

oamenii de rand si a decis sa petreaca o vreme printre ei. Rade cu insufletire, probabil la o gluma spusa

de cineva din grupul care ii sta alaturi, si isi acopera gura cu mana, iarasi cu un gest facut pe jumatate,

tipic familiilor nobile. E inalta iar corpul ei e atins de o perfectiune rar vazuta altundeva. Are parul lung,

blond, acum adunat la spate sub o bonetica vasela, de culoarea cerului, in ton cu rochia pe care o poarta

si cu ochii albastrii expresivi, care acum sunt luminati de bucuria si pacea care te invaluie ori de cate ori

mergi la biserica. O privesc inmarmurit, fiecare gest, fiecare miscare, ma simt ca posedat de faptura asta

magica ce iradieza o lumina stranie ca cea a unui sfant, si simt cum sunt invaluit de un sentiment cald,

cu totul necunoscut mie pana acum. Un prim imbold ma indeamna sa ma apropii, sa ii vorbesc, sa ii simt

parfumul. Dar cum as putea? E o zeita iar eu, un biet muritor. Raman in loc adulmecandu-i cu privirea

fiecare miscare, gest, grimasa, fiecare fluturare a rochiei, a parului, fiecare chicot de veselie. Simt cum

parca un nou sine vrea sa ia locul celui vechi, cum deodata as renunta la orice, cum sufletul, vointa,

ambitiile sunt pregatite sa ingenungheze in fata acestei puteri necunoscute. Stomacul ma arde si sufletul

imi e cuprins de o neliniste chinuitoare, coplesit de instinctul ca ma aflu in fata unei mari primejdii.

O femeie trecuta de prima tinerete, imbracata la fel de elegant, pare sa nu o scape din ochi si isi

arunca protectiv bratele in jurul umerilor ei. Ghicesc dupa asemanarea trasaturilor celor doua femei ca

sunt rude. Aceiasi ochi, acealasi par, acelasi zambet. Se indeparteaza de grup si iesind din curtea

bisericii iau drumul catre bulevardul Land, faimos pentru promenadele de dupa-amiaza. Aici familiile si

prietenii ies sa se plimbe la aer liber, sa manance inghetata, sa priveasca in vitrine si uneori sa cumpere

lucruri marunte si nu in ultimul rand sa cunoasca noi oameni si sa flirteze. Impins de sentimentul

necunoscut care acum ma poseda le urmaresc si grabesc pasul pana ajung foarte aproape in spatele lor.

Copila, ti-am spus ca nu este politicos ca o tanara inca nemaritata sa zambeasca ofiterilor! o aud

spunand pe femeia in varsta. Ce ar crede lumea despre tine? Despre noi?

Dar mama, nu e si mai nepoliticos sa nu raspunzi la salut? raspunde abil tanara. Si-au scos

bonetele cand am trecut si au...

25

Stefanie... continua femeia si observ cum ii strange cu putere bratul fetei. Tata obisnuia sa ii

faca asa mamei cand vroia sa o aduca la tacere. ...nu vreau sa mai aud nimic. Nu de asta m-am chinuit

sa-ti ofer o educatie aleasa...ca sa iesi din cuvantul meu si sa debitezi astfel de idei.

Un zambet n-a ranit pe nimeni din cate stiu... continua Stefanie. Frumusetea din fata mea are

acum un nume...un nume angelic. Il repet in minte obsesiv ca un nebun. Stefanie...Stefanie...Si in plus

are caracter si nu ii e teama sa spuna ce gandeste. Cat de tare ne asemanam! O plac si mai mult desi nu

credeam ca mai mult e posibil.

Inceteaza, Stefanie, in momentul asta sa incetezi. Observ ca tii mortis sa te faci de ras si odata

cu tine toata familia...

Nu asta e intentia mea, mama.

Pateaza-ti reputatia si n-are sa te mai ia nimeni!, continua femeia vizibil iritata.

N-are sa ma mai ia nimeni daca mai merg mult cu capul in pamant! raspunde tanara spre

nemultumirea femeii.

La auzul ultimei replici un chicot de ras imi scapa si ma chinui din rasputeri sa il innabus. Dar e

prea tarziu si tanara intoarce capul vizibil surprinsa de prezenta mea in spatele lor. Ochii mari, albastrii

imi strapung privirea pentru o secunda. E suficient insa pentru a-mi regasi sufletul in ei, suficient pentru

a distinge eternitatea dincolo de forma, suficient pentru a intelege ca in spatele lor e tinut captiv un spirit

ce staruie sa fie eliberat. Inteleg tot ce trebuie inteles, suntem ca doua picaturi de apa ce tanjesc sa fie

unificate. Nici nu avem nevoie de cuvinte, privirile noastre inteleg tot ceea ce cuvintele nu ar reusi sa

explice. Un zambet larg ii lumineaza fata, insa eu sunt prea bulversat sa-l pot intoarce. Mama ei intoarce

si ea privirea pentru a vedea ce i-a captat atentia ficei si cu o privire inchizitoare ma masoara din cap

pana in picioare. Devin dureros de constient de mine, de corpul meu fragil, de hainele mele saracacioase.

Ma condamn ca nu m-am aranjat mai cu grija tocmai azi, ar fi trebuit sa port costumul cu care merg la

opera, si pantofii noi pe care i-am primit de la matusa Johanna in aprilie de ziua mea. La ce bun sa-i tin

in cutie, in sifonier, asteptand un moment prielnic sau demn de ei? Impulsivitatea ma indeamna sa salut,

sa ma prezint, sa arat ca este mult mai mult din mine decat niste haine amarate cu un miros vechi de

naftalina, insa dezgustul din privirea femeii ma intepeneste in loc. Grabeste pasul inpingand-o inainte pe

Stefanie care se departeaza pana ramane un punct diform, ce dispare in cele din urma complet inghitit de

orizont. Nu stiu cat timp raman in loc incapabil de a reactiona in vreun fel. Imi revin cu greu si iau

drumul spre casa uitand cu desavarsire de Gustel si biserica.

Din acel moment nu trece zi fara ca eu sa nu ma prezint pe strada Land. Urmatoarele saptamani,

urmate de luni, indiferent de vremea de afara, orele cinci ale fiecarei dupa-amiezi ma gasesc asteptand in

capatul podului de peste Dunare sosirea adoratei mele. Tot in capatul podului traiesc cele mai profunde

26

sentimente de deznadejde atunci cand intarzie sa apara, si cele mai exaltate emotii cand isi face aparitia

la bratul mamei ei. Urmeaza una dintre cele mai fertile perioade artistice ale vietii mele. Intotdeauna m-

am strambat auzind cum unii asteapta mai stiu eu ce muza, existenta unui Mos Craciun, a unui element

extern imaginatiei proprii, pentru a fi capabili sa creeze. Intotdeauna am fost abil si inspirat insa nimic

din ce am trait mai inainte nu m-a pregatit pentru avalansa de idei si imbolduri creatoare ce a venit odata

cu aceasta.

Ar trebui sa te prezinti mamei ei imi zice Gustel a suta oara la cateva saptamani dupa ce i-o

arat pe Stefanie. Cum altfel vei putea ajunge la ea? continua intr-una din dupa-amiezile in care ma

insoteste in plimbarea pe bulevard.

O voi face. Maine. raspund eu gatuit.

Maine... ma ingana Gustel, ...e intotdeauna maine la tine...

In fond ce conteaza ca e maine sau peste doua luni? spun iritat de observatia lui. Ea stie tot ce

simt si gandesc, si o zi in plus conteaza prea putin in fata eternitatii ce o vom petrece impreuna.

Ea stie tot ce simti si gandesti... ma ingana din nou, Cum? N-ati schimbat un cuvant!

Cuvinte! explodez, N-avem nevoie de asa ceva! Cuvintele sunt supraestimate si doar

inevoluatii depind de ele continui nervos.

Atunci cum?

N-ai intelege. Pentru fiintele exceptionale nu este nevoie de comunicarea obisnuita.

Chiar? intreaba Gustel ironic...Si cum mai exact comunica...fiintele exceptionale?

Prin intuitie.

Inteleg... spune ranjind.

Nu, nu intelegi nimic! Pentru ca pur si simplu nu esti capabil sa patrunzi adevaratul sens al

iubirii extraordinare!

Ceea ce spui...iti dai seama ca pretinzi ca poti transmite altei persoane informatii doar uitandu-

te la ea?

Nu oricarei persoane. Si da, pot. Ce crezi ca fac de atatea saptamani? Cum altfel crezi ca a aflat

Stefanie de planurile mele?

Huh? mormaie uitandu-se uluit la mine.

Lucrurile astea nu pot fi explicate in simple cuvinte. Ce e in mine este si in Stefanie. Chiar si azi

am sa ii comunic intuitiv iubirea mea, si poti fi martor. Vei vedea in privirea ei ca intelege. spun hotarat

insa neincrederea camaradului meu ma irita. Are privirea aceea cercetatoare pe care o afiseaza ori de

cate ori nu poate face fata intelectual discutiei cu mine. Il depaseste si simte de cuviinta sa ma

contrazica, din lipsa unor argumente originale.

27

Disputa noastra e intrerupta brusc de aparitia in capatul podului a celor doua femei. Stefanie

arata incantator, intr-un pardesiu bleumarin ce contrasteaza minunat cu galbenul parului acum despletit,

care ii mangaie umerii. Radiaza si de aceasta data acea lumina ciudata si pare ca mai mult pluteste decat

merge. Simt o stransura in stomac si obrajii incep sa imi arda. Acum se afla la mai putin de trei metri de

mine si sunt insuportabil de emotionat. Imi netezesc in graba haina tracand mainile in mod repetat peste

ea si fac acelasi lucru si cu parul. Am o noua tunsoare care ma prinde foarte bine. Mi-am lasat si mustata

si arat incredibil de masculin. Stefanie o sa observe cu siguranta toate aceste schimbari la mine si va fi

foarte incantata. Imi fortez un zambet in coltul gurii desi ma lupt teribil cu emotiile din stomac. E atat de

aproape de mine incat ii pot simti parfumul dulce cu aroma de vanilie. Dar intr-o secunda totul e gata.

Ma depaseste de parca as fi o stafie, un strigoi invizibil. Nici o privire, nici macar cu coada ochiului, iar

parfumul de vanilie e tot ce ramane in urma ei, ca o dara dureroasa. Fata imi arde si mai tare si broboane

de sudoare imi invadeaza fruntea. O urmaresc buimac cu privirea cum se indeparteaza nepasatoare. Cu

siguranta nu m-a observat, sau poate inspaimantata de mama ei i-a fost teama sa intoarca capul catre

mine. Am sa vorbesc cu mama ei, am sa ma prezint, si o sa vada ca nu exista nici un motiv intemeiat sa

ii fie teama. Sunt cat se poate de serios si respectabil. Nu as face nici un gest necugetat, care ar putea

pune in pericol reputatia ficei ei. Pentru Dumnezeu, vreau sa imi petrec restul vietii langa fata asta.

Continui sa o urmaresc cu privirea in timp ce trece de un grup de ofiteri tolaniti in iarba care fluiera

admirativ si isi scot bonetele. E acelasi grup nenorocit de acum cateva luni. Se uita catre ei, zambeste si

isi flutura mana. Unul dintre ofiteri, foarte inalt si musculos, se ridica in picioare si se apropie de ele.

Rosteste ceva ce nu pot auzi si saruta mana mamei care se arata foarte multumita de ceea ce mie imi

pare o intruziune nesimtita. Ipocrizia femeii ma scarbeste. E aceasi femeie care cu doar cateva saptamani

inainte tinea predici despre eticheta si conduita ireprosabila, iar acum se poarta ca o catea in calduri.

Daca as trai intr-o lume cu mai putine restrictii m-as napustii asupra ei si as strange-o de gat pana i s-ar

invinetii fata. Simt cum sangele imi clocoteste in vene si strang din pumni atat de tare ca imi trosnesc

degetele. Tanarul, acum scapat cu usurinta de primul obstacol, se intoarce catre Stefanie, ii prinde si

rasuceste intre degete o suvita din parul blond si-i sopteste ceva in ureche. Privesc ca un tamp scana ce

se deruleaza in fata mea, tupeul ofiterului, zambetul iubitei mele, pervertirea femeii, ceilalti soldati care

urmaresc si ei scena dandu-si coate si barfind ca niste muieri, si ma simt inrobit de propria-mi

impotenta.

Intuitia nu ajuta prea mult acum, nu-i asa? il aud pe Gustel in spatele meu. Detest imediat

intrebarea lui si sunt dezamagit de lipsa lui se sensibilitate. Acum, dintre toate momentele, ar fi trebuit sa

taca, sa judece de unul singur ca ar fi mai bine sa taca. Incerc sa il ignor troznindu-mi degetele rand pe

rand, si continui sa ma uit la Stefanie, care acum gesticuleaza cu insufletire si pare foarte prinsa in

28

discutia cu ofiterul. Mama ei s-a retras inspre marginea trotuarului prefacandu-se incantata de boschetii

de trandafiri ce cresc pe langa acesta, aplecandu-se si mirosindu-i, insa detectez cu usurinta adevaratul

motiv, acela de a-i lasa singuri pe cei doi. Inca o data ma umple scarba si ca si cum nu e deajuns il aud

pe Gustel vorbind din nou.

Poate daca ai folosi comunicarea normala a...fiintelor obisnuite? Ar putea fi mai de folos?

spune ironic in modul lui obisnuit.

Nu vezi spun furios ca totul e o diversiune? Esti chiar asa orb?

O diversiune? intreaba Gustel mirat.

Da! Da!

Ce vrei sa spui?

Se preface. Stefanie se preface. raspund.

Se preface ca ce? intreaba din nou.

Ce e cu el de nu intelege? Ma intreb cum de m-am ales cu un prieten atat de tare de cap. Daca ar

putea gandi si singur, fara ajutorul meu, cu siguranta ar veni cu niste raspunsuri.

Se preface in mod deliberat ca il place pe ofiter doar pentru a ascunde de ochii lumii

sentimentele arzatoare ce mi le poarta. spun plictisit de faptul ca trebuie sa-mi explic orice afirmatie.

Adolf...doar nu crezi asta cu adevarat?

Si de ce nu? E posibil...

Nu, nu e! se rasteste apucandu-ma de umeri. Uita-te la fata ei! se rasteste din nou fortandu-

ma sa ma uit la Stefanie. Ce vezi?

O vad...pe ea...frumoasa...razand... spun nesigur de ce anume urmareste prietenul meu.

Fata, Adolf, culoarea fetei! Ce vezi? insista.

O vad...rosind.

Exact! striga Gustel ridicandu-si mainile in aer in semn de satisfactie. Nimeni nu poate

fabrica asta! Nimeni nu e atat de bun incat sa poata rosi la comanda!

Ma gandesc cateva secunde bune la logica prietenului meu insa nu sunt la fel de satisfacut

precum el. Tristetea pune stapanire pe mine si plonjez intr-o disperare profunda.

Ce as putea face? il intreb pe Gustel si vad pe fata lui o expresie ciudata. E multumit ca ii cer

parerea, si realizez ca rar fac acest lucru.

E chiar simplu, ti-am mai zis. Exact ce a facut si ofiterul. Te apropii de cele doua femei si

pentru inceput te prezinti mamei, iar mai apoi ceri permisiunea de a vorbi cu Stefanie si de a le insoti in

plimbare. spune mandru.

29

Si ce am sa spun cand ma intreaba femeia ce profesie am? La urma urmei va trebui sa-mi

prezint profesia imediat. Ar fi bine sa o alatur numelui, ceva de genul : Adolf Hitler, pictor academician,