Constantinescu Sînziana

Istoria Artei, an III

Exegi monumentum - Gustave Moreau

“Nu cred nici în ceea ce ating, nici în ceea ce văd. Cred numai în ceea ce nu

văd, numai în cee ce simt.”- prin aceste cuvinte, Gustave Moreau (1826-1898) formula

crezul comun artiştilor simbolişti. Desemnat de unii critici precursor al simbolismului,

de alţii inclus în acest curent al secolului al XIX-lea, Moreau s-a considerat întotdeauna

un ilustrator.

Parizian de origine, a studiat la Academia de Arte Frumoase (1846-1849),

şcoală pe care a părăsit-o dezamăgit. Deşi era apreciat şi a trecut examenele care se

cereau în epocă, a fost respins de două ori în concursul pentru o bursă de studiu în Italia.

În 1852, după ce prezintă la Salon “Pieta”, lucrare care nu s-a păstrat, tatăl său îi

cumpără o casă pe strada Rochefoucauld. Aici îşi instalează tânărul atelierul. În timp

casa va fi mărită iar pictorul o va lăsa statului francez. Muzeul Gustave Moreau a fost

deschis în 1903 şi deţine peste 6000 de lucrări ale artistului.

Scriitorul Marcel Proust a fost cel care a descris efectul tablourilor lui Moreau

asupra publicului: “Când oamenii au văzut picturile lui Gustave Moreau, era la modă

plăcerea pentru haine somptuoase, pentru lucruri scoase din contextul lor natural şi

transforamte în simboluri; broaştele ţestoase deveneau lire, florile încoronând fruntea

erau simbol al morţii, şi, dacă în trecut, dorinţa de întoarcere la natură trimitea la

judecata că statuile strică o grădină, acum oamenii simţeau şi doreau frumuseţea găsită

pe pământul artei, cel cu mai multe statui decât stânci (precum în Safo a lui Moreau), şi

le plăcea să privească oameni şi obiecte ca şi cum acestea ar fi fost mijloacele mentale

prin care spiritul poetului – numai el capabil să le aranjeze – se mişca, sărind de la una la

alta: de la florile care înlănţuie o statuie la statuia în sine, de la statuie la zeiţa care trece

agale prin preajmă, de la ţestoasă la liră, în timp ce florile unui corset apar ca bijuterii şi

aproape sufocă”

Pentru pictor lumea văzută din punct de vedere ştiinţific, analitic, era o

minciună fadă, neproductivă. Credea într-un limbaj privat, al simbolurilor vizuale,

nelegat de reprezentarea literală a lumii exterioare. Moreau şi-a ales teme diverse: din

Biblie, din mituri, Homer, Ovidiu, Dante, La Fontaine. Personajele sale, mitice, de

poveste, sunt variante ale unui prototip, dualităţi.

Găsim în pânze un erou frumos, melancolic şi efeminat (Orfeu în “Orfeu la

mormântul lui Euridice”, Faeton) respectiv perechea sa, o tânără naivă, ingenuă, uneori

îndrăgostită de răul seducător (Galateea, Leda, Semele). Conform gustului decadent al

epocii Moreau începe să schiţeze personajul androgin, sexul artistic prin excelenţă care,

conform lui Joseph Pedalan (Amfiteatrul ştiinţelor moarte): “contopeşte cele două

principii, cel masculin şi cel feminin, şi le aşează în echilibru.” Pictorul creează în

acelaşi timp şi chipul femeii fatale, albă, minunat de crudă, sculptată, împodobită

(“Apariţia”, “Salomeea”) privindu-i tablourile Gaugain l-a numit “aurar” iar Joris-Karl

Huysmans a scris ca şi cum ar fi descris vreo femeie fatală pictată de Moreau: “E

apropae goală: în înflăcărarea dansului, voalurile s-au desprins, brocarturile au căzut şi

tot ce o mai îmbracă acum sunt giuvaierurile, mineralele strălucitoare. Etc” (A rebours,

1884).

În 1865 a expus la Salon “Iason şi Medeea”. Pictorul surprinde aici momentul

de sărbătorire a victoriei. O linişte edenică respiră tabloul, Iason păşeşte pe vultur

(balaurul învins), Medeea e precum o madonă de Boticelli, flori, givaeruri, simboluri –

zeci de elemente fin conturate încarcă imaginea. Poza, culoarea care parcă aureşte

pânza, trăsăturile delicate, asemănătoare ale personajelor, se regăsesc în variantele lui

“Orfeu”. “Întoarcerea argonauţilor”, “Himere”, “Jupiter şi Semele” sunt câteva din

lucrările încărcate în personaje, culori, tablouri puternic ilustrative, decorative chiar.

Plăcerea lui Moreau de a ilustra se regăseşte foarte bine într-una din ultimele sale

lucrări,”Unicorni”, în care arată, după cum singur spune “o insulă fermecată cu o ceată

de femei”. Inorogi îmblânziţi, domniţe îmbrăcate în brocarturi sau dimpotrivă..., un

peisaj abia schiţat dar plin de culoare. Tot singur, Gustave Moreau se autoexplică,

dându-ne cheia operei sale: “Sunt ca omul care ar crea din tot o poveste, pun în ea focul

ce mă caracterizează şi care este doar amintirea transformată a lecturilor şi meditaţiilor

mele”

Bibliografie:

Eco Umberto, Istoria frumuseţii, Rao, Bucureşti, 2005

Gerdhardus Dietfried şi Maly, Symbolism and Art Nouveau, Phaidon, Oxford, 1979

“Gustave Moreau şi simboliştii” în Mari pictori, Publishing services, Cracovia, 2000