Grupul Italo romanic/Italiana este vorbită de milioane de oameni, în Italia, San Marino, Vatican și Elveția, unde este limbă oficială, dar și în Corsica, în regiunea litoralului francez al Mării Mediterane, în SUA, Argentina, Tunisia, Etiopia, Libia, Somalia./Prima perioadă din istoria limbii italiene ține până în secolul XIII. Procesul de formare a limbii italiene se încheiase în sec. X, când apare primul document în italiană, Carta Capuana, în 960. Următoarea etapă este marcată de apariția primelor manifestări literare. Începând cu sec. XIII înflorește în sud poezia siciliană, iar Florența se dezvoltă din punct d evedere economic, ceea ce conduce și la dezvoltarea interesului pentru cultură. La prestigiul economic și politic al Florenței se adaugă cel al marelui poet Dante Aligheri care, prin Divina Comedia a contribuit la impunerea dialectului toscan ca model al limbii literare. În sec. XIV limba italiană înlocuiește treptat latina în diverse sfere de activitate. Limba literară se constituie pe baza dialectului toscan, a graiului florentin în special, și prin operele altor doi mari scriitori din sec. XIII, Petrarca și Boccaccio. În Renaștere, Torquato Tasso, Ariosto, Machiavelli continuă opera de perfecționare a limbii literare, proces care ajunge pe cea mai inaltă treaptă în sec. XIX cu opera lui Manzoni. Datorită faptului că în Italia, până în a doua jumătate a sec. XIX, nu a existat o autoritate politică centrală, răspândirea limbii literare unice a fost îngreunată. Procesul de unificare s-a bazat doar pe factorul cultural și, în pprimul rând, pe prestigiul operelor scriitorilor toscani. După unificarea politică, atunci când Roma devine centrul de putere, graiul rom,an începe să influențeze aspectul literar, se deplasează baza dialectală a limbii literare. /Din cauza îndelungatei fărâmițări politico-economice (procesul de unificare națională începe în 1859 și se realizează abia în 1870), a luptelor continue între cetățile orașe, diferențierea dialectală a limbii italiene e destul de puternică și astăzi. Dialectele italiene se împart în 3 mari grupe: nordice, centrale și meridionale. /Grupa nordică prezintă 2 subdiviziuni care respectă, într-un anume fel, diferența de substrat: a) dialectele galo-italice- genovez, piemontez, lombard, emilian; b) dialectele venete – venețian, padovan, veronez. Dialectele galo-italice prezintă unele asemănări cu limbile galo-romanice, de ex.: -u˃ü;-vocalele finale atone, cu excepția lui a, cad;-vocalele se nazalizează;-s final se conservă;-ct ˃it (factum ˃fait);-consoanele duble sunt foarte rare;-folosirea formelor oblice ale pronumelui personal pentru a exprima emfatic subiectul./ Grupa centrală, care include dialectele: toscana, marchizana, umbrica, romana, corsicana, a primit de timpuriu influența florentină, de aceea se prezintă mai unitară decât cea nordică. Trăsături specifice:-închiderea vocalelor mediane: e ˃i, o ˃u; -păstrarea labio-velarelor;-căderea lui –v- intervocalic (dovento ˃doento);-trecerea lui lˈ la gghi./Grupa meridională cuprinde dialectele: abruzez, napolitan, apulian, calabrez, sicilian. Acestea au cunoscut o influență greacă mai accentuată și din multe puncte de vedere sudul Italiei se apropie mult de romanica balcanică: -e ˃-i (pecore ˃pecuri); -o ˃-u (lato ˃latu)./Trăsături specifice:-explozivele surde intervocalice se păstrează;-s final cade de timpuriu;-labio-velarele pierd elementul labial (quello ˃killu);-dž ˃ž (giorni ˃jorni);-grupurile consonantice cunosc asimilarea totală: ct ˃tt, cs ˃ss, nd ˃nn./Diferențele dialectale sunt uneori așa de mari, încât chiar unul și același cuvânt latinesc este de nerecunoscut în variantele sale dialectale. De ex.: lat. pectinare „a pieptăna” ˃pittinari în Sicilia, iar în Bologna pnar. Comunicarea între vorbitorii din arii dialectale diferite se realizează prin apelul la forme din italiana comună.Limba sardă se vorbește în Sardinia de către aproximativ 1 milion de oameni, în cea mai mare parte aceștia fiind bilingvi (sardă și italiană, limba oficială). Este considerată limba romanică cea mai arhaică, datorită faptului că a fost izolată de timpuriu de restul Romaniei. Ea se prezintă sub forma unui ansamblu de dialecte:-logudorez (vorbit în centrul insulei)- este cel mai arhaic și cel mai autentic, fiind ferit, grație poziției centrale, de influențele externe exercitate asupra celorlalte graiuri sarde.-campidanez (vorbit în sud) – este influențat de graiurile italiene, mai ales meridionale, datorită legăturilor economice cu sudul Italiei.-galuric-sassaric (vorbit în nord) – aceste graiuri sunt cele mai puțin sarde dintre toate, fiind asemănătoare cu dialectul din sudul Corsicii.Caracterul arhaic al limbii sarde se manifestă la toate nivelele limbii. În fonetică s-au păstrat multe trăsături inexistente în celelalte limbi romanice, de ex.: s-a menținut articularea velară a lui c, g (parțial) înainte de vocalele palatale (centum ˃kentu, cinque ˃kimbe); consoanele surde intervocalice s-au păstrat, deși în Romania Occidentală s-au sonorizat. În morfologie: apare articolul su, sa, sos, sas, continuator al lui ipsum din latina vulgară. Și vocabularul este foarte conservator: au pătruns puține elemente germane, arabe, dar mai multe spaniole pentru că Sardinia a fost sub stăpânire spaniolă timp de patru secole. În prezent influența italiană e din ce în ce mai mare.Retoromana a fost vorbită în Evul Mediu pe un vast teritoriu, dar din cauza numeroaselor invazii, a fost restrânsă la câteva grupuri de vorbitori, însumând în prezent aproximativ 800.000 de persoane. Dialectele retoromane se vorbesc în cantonul elvețian Graubünden, în Tirolul italian și în provincia italiană Friul și prezintă deosebiri mari nu numai de la o regiune la alta, ci chiar în interiorul aceleiași regiuni. Faptul se datorează în primul rând factorului geografic: Alpii, cu ramificațiile l9or, au îngreuiat comunicarea chiar între localități vecine. La acest factor se adaugă cel politic: aceste ținuturi nu au aparținut niciodată toate aceluiași stat și nu au constituit o organizare unde predominantă să fi fost retoromana. Drept consecință, s-au manifestat influențe lingvistice puternice diferite de la o regiune la alta: în Elveția, influența germană, de la locuitorii care formează majoritatea; în Italia, influența germană și cea italiană. Continuu, dialectele retoromane sunt tot mai mult influențate de limbile învecinate, ceea ce le schimbă fizionomia.Dialectele retoromane alcătuiesc trei ramuri, după regiunile unde se vorbesc:

a)ramura vestică (occidentală), între izvoarele Rinului și ale Innului: romanșa – circa 40.000 de vorbitori- are statut de limbă națională în Elveția, cantonul Graubünden, din 1938;b)ramura centrală, în munții Tirol (Alpii Dolomitici): ladina dolomitică – circa 12.000 de vorbitori – înconjurată la nord de germană, la sud de italiană, și de aceea înțesată de elemente germane și italiene:c)ramura estică (orientală), în Friul, pe malurile râului Tagliamento, până la Marea Adriatică: friulana– aproximativ 400.000 de vorbitori. Vorbitori de friulană există și în România, unde au venit în sec. XIX; sunt grupați în 2-3 colonii (Țara Hațegului, Craiova), dar toți sunt bilingvi.Primele documente de limbă retică datează din sec. XII. Literatura retică a avut la început un caracter religios și s-a laicizat abia în sec. XIX, când apare o puternică mișcare de renaștere a retoromanei. Ea culminează cu recunoașterea retoromanei ca limbă oficială în Elveția, în 1938.