Ceea ce a marcat însă viaţa şi activitatea Sfântului Grigorie Palama a fost disputa pe care a avut-o cu monahul latin Varlaam de Calabria, un orator desăvârşit, trăitor şi el în veacul al XIV-lea.

Prin această dispută, Varlaam de Calabria nega isihasmul, despre care afirma că este „o eroare eretică“ şi, totodată, susţinea faptul că lumina taborică de la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos era de natură materială, ridiculizând astfel isihasmul şi lumina necreată, izvorâtă din fiinţa Preasfintei Treimi, pe care părinţii îmbunătăţiţi o vedeau în rugăciune.

Ca răspuns la acuzele monahului filosof Varlaam de Calabria, Sfântul Grigorie Palama scrie mai multe tratate de o rară profunzime teologică, reunite sub numele de „Tomul aghioritic“, tratate fundamentate pe scrierile Sfinţilor Părinţi din primul mileniu creştin: Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Maxim Mărturisitorul ş.a., acesta constituind, de altfel, o solidă sinteză dogmatică a Ortodoxiei.

Părinţii isihaşti rostesc continuu Rugăciunea lui Iisus, ceea ce îi face să se ridice la un alt nivel de percepţie a realităţii, iar contemplaţia culminează cu vederea luminii dumnezeieşti necreate, pe care Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan au văzut-o pe Muntele Tabor (Mt. 17, 1-8). Dacă Dumnezeu este incognoscibil în fiinţa Sa, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată“ (In. 1, 18), El Se descoperă oamenilor prin energiile Sale necreate, care izvorăsc din însăşi fiinţa divină. Teologia răsăriteană tributară Sfinţilor Părinţilor greci, cum ar fi Sfântul Atanasie cel Mare, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama, ş.a. învaţă faptul că Dumnezeu se manifestă în lume şi deci devine cognoscibil prin puterile şi energiile necreate, care izvorăsc din a Sa fiinţă, pentru că dintr-o fiinţă necreată nu poate să izvorască decât o energie, un har sau o putere necreată.