Grigore Vieru: Nu susţin, cum zic unii că sunt un mare poet, dar ştiu că nu sunt ultimul şi că am slujit poezia cum m-am priceput mai bine...Mihai Cimpoi:

„… Grigore Vieru seamănă, în istoria noastră literară, cu el însuşi. Este unic, irepetabil, purtând pecetea suferinţei, a dragostei pentru aproapele şi a bucuriei de viaţă, pe care a trăit-o cu un prea plin sufletesc şi cu o candoare de prim venit în lume ieşite din comun.

A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi Poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie, care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauza murdă-riilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori).“

Ioan Alexandru: poet, prieten: Creaţia lui Gr. Vieru reprezintă o operă intrată în conştiinţa unor generaţii

postbelice dornice de adevăr şi splendoare, de frumuseţea logosului, viaţa de toate zilele. Pentru că în cazul acestei poezii scrise de Gr.Vieru se poate vorbi despre poezie ca hrană vitală, ceea ce este cântecul popular din vechime în viaţa fiecărui om cu adaosul de individualizare şi adâncire după nevoile vremilor de către oameni culţi, cu o înzestrare superioară, ce ştiu să răspundă nevoilor sufletului la modul convingător.

Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoieinima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş...

Adrian Păunescu îi face un portret neaşteptat: Avea un halou de lumină, care impunea şi �în faţa securiştilor moldoveni şi ruşi. �Emoţionantă este şi prietenia care l-a legat de Nichita Stănescu, prietenie evocată de Adrian Păunescu: Când povestea despre întâlnirea lui cu Nichita şi despre felul cum l-a �dus Nichita la un zid şi i-a spus: Urcă-te pe umerii mei şi ai să vezi casa lui Eminescu, iar � �dincolo nu era nici o casă, dar Nichita i-o descria şi Vieru îi spunea: Da, da, o văd, o văd. � �Dragostea de aproapele era esenţială pentru Grigore Vieru.

Esteticul nu e realmente specificat, fiind amestecat cu eticul şi cu etnicul. Am înţeles mai toţi că valorile Ţării se lasă exprimate, major, de semnificaţiile şi

expresivităţile poeziei lui Grigore Vieru. Esenţială este determinarea unică a Basarabiei suferinde prin lirismul lui Vieru. Există

doar atâţia poeţi, atâţia autori, nenumăraţi oameni de bine... De ce atunci Grigore Vieru, anume el, exprimă la nivelul cel mai înalt componenta naţională? De ce Mihai Eminescu, anume el, a creat precedentul, în secolul XIX?

De ce un Eminescu sau un Vieru?

Dacă Patria respiră prin toţi bunii ei fii la fel, cum se explică preeminenţa lui Eminescu, a lui Goga, a lui Vieru

Se explică, anume prin diferenţele pe care ei le marchează şi le adâncesc în corpul unei tradiţii nobile, a venerării Patriei. Iar aceste diferenţe apar din curajul lor particular de a experimenta într-o materie îndelung frământată de mâini mai puţin îndemânatice: diferenţe de experienţă, de gust, de percepţie şi de reconstrucţie personală a unei suprateme naţionale.

Un mare poet cântă Ţara în alt fel decât o lălăie un amator. El operează în câmpul minat al artei, luptându-se cu clişeele şi cu formatele, cu precedenţele şi - precum Nicolae Labiş - cu inerţia.

Însăşi reprezentarea Patriei diferă semnificativ, la artistul adevărat (care e unul) şi

care o modifică, o recreează, o scurtcircuitează şi o repotenţează.

În ce constă specificitatea artei poetului Grigore Vieru? Care sunt mecanismele de proiecţie lirică şi tehnicile de compoziţie care profilează

originalitatea lui Vieru? Urmează înscrierea lui într-o filiaţie literară, re-plasarea într-un context cultural şi

istoric, cântărirea influenţelor care l-au format şi estimarea influenţei pe care, la rândul lui, o va avea asupra generaţiilor ulterioare.

Retorismelor şi superlativelor goale le prefer, indiscutabil, cele câteva comentarii propriu-zis critice semnate de Gheorghe Grigurcu, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion ori Mihai Ungheanu, comentarii în care imaginile mai plastice, atunci când apar, au rolul de a da echivalente pentru fragila alcătuire de cuvinte şi spaţii albe, etos şi melos, a poeziei lui Grigore Vieru.

Geneza creaţiei lui Grigore Vieru:

“Caut să-mi găsesc echilibrul în literatura pentru copii şi în cântec”; „Cine mă vede cântând/ Crede că n-am nici un gând”; „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa./ M-am amestecat cu cântul/ Ca mormântul cu pământul./ M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul/ M-am amestecat cu tine/ Ca ce-aşteaptă cu ce vine” (Cu viaţa, cu dorul).

În aceste mărturisiri şi poeme se află taina care apără poezia lui Grigore Vieru; e viaţa însăşi: poetul se naşte în cântec (de leagăn), creşte din „adânca rădăcină a cântului cosmic” până când moartea „cântă adânc în mine”.

Specificul liricii lui Gr. Vieru:

Nu puţini critici literari au văzut în Grigore Vieru unul dintre cei mai importanţi poeţi (neo)romantici de azi; această judecată de situare este întărită prin dimensiunea baladescă a liricii sale, aşezîndu-l, cronologic, între Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi şi Nichita Danilov: „Pe mine/ mă iubesc toate femeile./ Mă simţeam puternic şi sigur./ Ca Meşterul Manole / am cutezat/ să ridic o construcţie/ care să dăinuie veşnic./ Am început lucrul/ şi le-am chemat la mine/ pe toate:/ pe Maria, pe Ana,/ pe Alexandra, pe Ioana…/ Care întîi va ajunge,/ pe-aceea-n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ a venit una singură:/ Mama./ – Tu m-ai strigat,/ fiule?!” (Mică baladă).

Acesta e vechiul şi noul Grigore Vieru: un poet care cultivă baladescul pentru că a „ratat” timpul epopeii şi al mitului. Poetul îşi descoperă aici unul dintre teritoriile sale: în lirismul faptei, la marginea eroicului, în miezul fierbinte al unei istorii tragice: „Ne-au îndepărtat de casă,/ c-aveam poartă mai frumoasă./ Ruptu-ne-au de-a noastră vatră,/ Că aveam şi gard de piatră./ În Taigale curge sînge/ Şi auzi cum înger plînge,/ Acolo te taie gerul/ Şi auzi plesnind şi Cerul./ Ne-au dus în vagoane-nchise,/ Cineva spioni ne-nscrise,/ Ne-au dus în vagoane mute,/ C-aveam peste-o apă rude;/ Ne-au dus în vagoane roşii,/ Că pîrîtu-ne-au lenoşii,/ Ne-njurau urît de mamă,/ Nu ştiau că vor da seamă... Tot creştini întorsu-ne-am,/ Tot ca Ţară, tot ca Neam!” (Balada celor deportaţi).

Artele poetice: natura orfismului vierean Baladescul este parte a orfismului, paradigma întregii poezii a lui Grigore Vieru;

orfismul e, înainte de toate, întemeiere pentru că, iată, aratul şi semănatul sunt creaţia care se face „acompaniată” de cântecul doinei, cum se spune în Formular. În fapt, din mitul lui Orfeu, poetul reţine doar „povestea”, tâlcul ei: „Pentru că a văzut,/ Ochiul meu a murit./ Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte” (Între Orfeu si Hristos).

Grigore Vieru e, mai degrabă, un alt Amphion, miticul poet teban care a clădit zidurile Troiei mişcând pietrele în sunetul lirei dăruite de Hermes sau de Apollon; asemeni acestuia, poetul de azi (re)clădeşte lumea şi sinele prin cântec, fixând „legea” creaţiei sale, mai întâi, formal: multe poeme poartă acest (sub)titlu –Cântec de leagăn pentru mama, Cântec de femeie, Mă rog de tine (cântec), Cad pe ape (cântec), Alt cântec, Sub stele trece apa (cântec), Ne uitam ca doi copii (cântec), Eminescu (cântec) etc., marcând această geneză reciprocă a cântecului şi poeziei.

Sunt mai mulţi poeţi români de azi care pot fi încadraţi într-un ipotetic şi convenţional capitol „orfici”; dar poate, alături de Cezar Ivănescu, nimeni nu a exprimat mai programatic, în poezia noastră, această relaţie de viaţă-moarte dintre cânt şi cuvânt: lira miticului Amphion e harpa aedului de azi: „Să cânte pot (credeam) şi şerpii./ I-am pus ca grave strune harpei/ Alăturea de coarda poamei/ Şi sfântul fir de păr al mamei./ Cu harpa stam sub mere coapte./ Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte,/ Trecând prin codru, singuratic,/ Au prins a şuiera sălbatic,/ Săreau să-mi muşte mâna, faţa,/ Să-i sugă cântecului viaţa./ Sunai al mamei păr sub cetini,/ Veniră-n fugă-atunci prieteni./ Când mă trezisem ca din vise,/ Văzui   c-o strună-ncărunţise” (Harpa).

Neam cu ciocârlia, mierla şi privighetoarea, cum mărturiseşte în Ochii mamei şi Tăcerea mamei, mereu atent la felul cum sună cuvântul („Mereu/ am în plus un cuvânt:/ punctul./ Mereu/ n-am ce face cu el./ De fapt,/ nu mi-i nici drag./ Se gudură, se face mic,/ se lipeşte singur de frază./ Nu-mi place deloc./ Nu-mi place nici chiar/ cum sună:/ punct./ Se leagă de mine mereu./ Iată, parcă/ m-ar urmări un criminal/ ce are un singur ochi” – Punctul), poetul colindă, doineşte, şopteşte cîntece de leagăn, lasă o lacrimă pe cîntecul amintirii, „cel mai drag”, înregistrează muzica asurzitoare din „huruitul” zilei (Mai stai) şi caută „taina care tremură” în tăcerea cântului.

Poemele, în majoritatea lor sunt cântece, respectând toate regulile compoziţiei, structurând nuclee tonale, segmentând refrene, reluând diverse motive: „Soarele jos a picat,/ Soarele, soarele,/ Ca rochia ta din pat,/ Soarele, soarele./ Cade o frunză din înalt,/ Frunzele, frunzele,/ Ca palma mea din părul tău cald,/ Frunzele, frunzele./ Lunecă din cer o stea,/ Stelele, stelele,/ Ca lacrima pe faţa ta,/ Stelele, stelele./ Cad pe ape flori de tei,/ Florile, florile,/ Cu chipul meu în ochii tăi,/ Florile, florile” (Cad pe ape).

Dincolo de cântec începe pustia: „Dincolo de mierla ce se-aude-n ramuri/ Ard ale pustiei nisipoase flamuri”, scrie Grigore Vieru în Valul, frunza. Cântecul e depărtarea de dincoace de flamurile pustiei pentru că iată, acolo, în pustie, sunt oameni „necântaţi”; o ipostaziere a pustiei regăsim în volumul Acum şi în veac (2001), unde se instalează vârsta de fier, când cântul este răpit, împreună cu apa, morile, râul, grâul, vântul şi aerul: acolo, în pustie, se aude doar cântecul cucului, ca un simbol al singurătăţii, al prevestirii morţii, al risipirii, tristeţii şi frigului iernii.

În imaginarul liric al lui Gr. Vieru, cântecul cucului e chiar cântecul basarabean: „Nu cânta pădurii bine,/ Cucule,/ Că pădurii are cine,/ Cucule,/ Lui îi cântă mierlele/ Şi privighetorile,/ Cântă-mi, cuce, mie bine,/ Că sunt singur ca şi tine,/ Cucule./ Spune-ţi cântecul din gură,/ Cucule,/ Dar nu cum izvorul cură,/ Cucule,/ Cântă-1 câte-o bucăţică/ Cum îi Ţara mea-mpărţită,/ Cântă-mi-l pe bucăţele/ Cum îi Ţara jalei mele,/ Cucule./ Printre ramuri verzi,/ Cucule,/ Te auzi, dar nu te vezi,/ Cucule,/ Cânţi dureri, singurătăţi,/ De-aceea nu te-arăţi,/ Poate chiar îţi e ruşine/ Că la Prut nu este bine,/ Cucule./ Cucule cu sure pene,/ Cucule,/ «Vine vreme peste vreme»,/ Cucule,/ A îmbătrânit norocul/ Şi nu mai găseşte locul,/ E bătrân, trage să moară,/ Şi nu mai ajunge-n Ţară,/ Cucule” (Cântec basarabean).

Nimic din sămănătorism!

Naturaleţea e atât de bine construită, cristalizată de poet. Nimic decorativ, convenţional, previzibil figurativ şi interpretativ nu întâlnim în

poemele de calibru ale lui Grigore Vieru, circumstanţiate şi amprentate istoric, dar smulse, liric, oricărei circumstanţe.

 Apă vie e un adevărat ceremonial al unei existenţe colective: "Seara de la fântâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar merge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palmele înfierbântate,/ ridicând-o încet către gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe faţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă.".

Aici avem un imn al apei binefăcătoare.

Asemeni lui Goga interpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie artistică paradoxală. Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor, pentru a redeveni fundamentale.

Orizont de aşteptare şi destin: Grigore Vieru. În anumite contexte istorice, publicul cititor apasă asupra câtorva scriitori cu o

forţă uriaşă: a aşteptărilor sociale (sau naţionale), contopite. Într-o epocă închisă şi într-o societate deviată de la matca ei formativă şi de la

cursul unei evoluţii fireşti, masa diverşilor cititori se omogenizează şi îşi plasează investiţia de speranţă în individualitatea-receptacol a poetului tribun.

Ceea ce înseamnă că un poet cu nume şi prenume, cu biografie şi bibliografie, preia sarcina copleşitoare de a reprezenta şi figura, apăra şi propaga valorile comunităţii lipsite de libertate.

Autorul respectiv se vede urcat pe un soclu aspiraţional şi citit, masiv, nu atât pentru el, pentru particularităţile lirismului său, cât pentru rezonanţa specială a unor teme, subiecte, probleme, simboluri naţionale ce se cer regăsite aici.

Lirismul însuşi este adaptat şi modificat prin această enormă şi disperată presiune colectivă. Versurile sunt obligate să se deschidă spre repere de toţi cunoscute - şi pierdute -, ajustând sau compensând realitatea istorică, ducând-o imaginar fie spre un trecut liber şi demn, fie spre un viitor visat altfel decât prezentul constrângător.

Paseismul şi, de cealaltă parte, proiecţia febrilă, oraculară, veterotestamentară a unui mâine ce va să vină tind să pună între paranteze lirice exact prezentul blocat în care trăiesc poetul şi cititorii lui.

Nu există nici timp, nici dispoziţie pentru nuanţe personale, complexităţi artistice şi rafinate strategii compoziţionale.

Retorica îşi adaptează în regim de urgenţă mijloacele la scopul (auto)impus. Când apare, alegoria este suficient de transparentă pentru ca sensul ei să poată fi prins; şi să fie anume acel sens dorit de marele public.

Simbolurile vor fi la rândul lor marcate, unidirecţionale; metaforele, funcţionale; personificările, simplissime; hiperbolele, frecvente; registrul poemelor, hipereroic sau hiperdramatic...

Prins ca în menghină între o societate basarabeană confiscată de statul comunist şi aspiraţiile legitime, identitare, ale compatrioţilor săi, între aşteptările imperioase ale acestora şi limitările evidente ale genului poeziei patriotice, Grigore Vieru a purtat pe umeri, ani buni, o povară uriaşă.

Fragilitatea fizică a scriitorului o pun într-o relaţie plauzibilă cu densitatea şi greutatea acestui conglomerat socio-literarşi etno-poetic, pe care versurile sale au ţinut să-l ducă mai departe. În ce fel?

Meritul antologiei Taina care mă apără este că prezintă (mai puţin prin comentariile selectate şi mai mult prin simpla paginare a textelor din volumele lui Vieru) traiectoria poetică a unui autor pe care credeam că-l cunoaştem, şi încă atât de bine, încât l-am şi clasat.

L-am perceput, cu toţii, pe Grigore Vieru ca pe un poeta militans ce exprimă în texte simple, cantabile şi uşor de memorat valorile noastre comune, precum şi preocuparea colectivă de a nu le pierde iarăşi.

Mai original şi mai expresiv în opera lui: lirismul conţinut în sine însuşi. De la Numele tău, volumul din 1968, la Aproape (1974) şi de la acesta la cel care oferă titlul antologiei de faţă, Taina care mă apără (1983), extrem de puţine versuri se potrivesc cu profilul simplificat pe care i l-am construit poetului: unul de luptător neobosit şi manifest pentru cauza naţională, apărată cu fiecare ocazie de publicare şi reeditare.

Abia Acum şi în veac, titlu listat în abundentul Itinerar biografic în dreptul anului 1997, iar în sumarul antologiei, în 2004 (!), marchează o ruptură evidentă în creaţia poetului.

Dacă dăm credit îngrijitorului ediţiei, această bifurcare între poezia lirică şi cea patriotică s-a produs mult mai devreme, în 1984. Mai devreme sau mai târziu, ea a dus - în contextul de receptare deja schiţat - la o veritabilă confuzie în legătură cu opera lui Vieru, cu valorile şi valoarea ei.

Ceea ce captează atenţia şi stârneşte emoţia, în majoritatea poemelor din Numele tău, Aproape şi Taina care mă apără, este modul de o enigmatică simplitate în care autorul dă unui sentiment privat o expresie lirică aproape impersonală.

Fragmente mai realiste apar foarte rar. Istoria şi chiar realitatea înconjurătoare se prezintă sensibil diminuate, cu un contur şters şi o suprafaţă pe care viziunile blânde ale poetului se imprimă cu mare uşurinţă, ca în basme.

Din câteva linii şi cu aceleaşi elemente primare (primordiale) ca mierla, frunza, iarba, steaua, piatra, sau vântul, apa, cântul, sufletul, poemul se naşte parcă de la sine, din aerul purificat al unei existenţe ideale. Ori aspirând spre idealitate.

Idealul poeziei lui Grigore Vieru e unul domestic-naturist, la intersectarea dintre Casa ocrotitoare şi Natura mângâietoare. Când întâia matrice este abandonată, în cursul (totuşi!) pe care-l ia viaţa fiului risipitor, acesta se acuză singur de ingratitudine şi îi cere iertare casei "de pe margine de Prut" pe care a văduvit-o de prezenţa lui, ca şi de aceea a Mamei. Sub naivitatea aparentă a versurilor din Casa meadescoperim o splendidă elegie filială, la puterea a doua: "Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu ... Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.".

Dincolo de versul, excepţional, "cu văz tulbur şi durut", să observăm naturaleţea analogiei cu care lucrează autorul. De vreme ce Casa însoţeşte, pe durata unei vieţi fără evenimente teribile, vârstele omului, e firesc ca ea să fie umanizată, în viziunea folclorică a poetului, pe fiecare din treptele acestor vârste.

Casei i se vorbeşte aşadar ca unei iubite sau neveste părăsite de bărbatul rătăcitor prin alte aşezări; şi i se promit, în compensaţie, bucurii pe orizontala fiecărei generaţii. Casa "văduvă şi tristă" va râde împreună cu băieţelul venit de la oraş, întrecându-se cu el în şotii; şi va plânge cu bătrâna dezrădăcinată din ea, de dorul trecutului comun. N-am mai întâlnit, în poezia românească, o asemenea personificare depăşind cu mult funcţia tropului şi identificând iradiant înseşi temeliile vieţii noastre.

Că e vorba de o tehnică, bine stăpânită, de a lua lucrurilor densitatea, oferindu-le în schimb bucuriile şi suferinţele omului, se vede dintr-un alt poem al imposibilului în ordine reală făcut, liric, posibil. Pe structura circulară a basmului şi cu melodicitatea sfâşietoare a cântecului popular, Pădure, verde pădure dă măsura virtuozităţii lui Grigore Vieru: "Dragai-a fugit. Cu altul./ S-a ascuns în codru.Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu.// El a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./ Şi-a arat pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu.// Semănă pădurea toată,/ Din grâu pâine a gătit/ Şi-o corabie-şi cioplise/ Din stejarul prăvălit.// Şi-o corabie-şicioplise/ Şi-n amurgul greu, de stânci,/ A plecat pe mări, s-o uite,/ Clătinat de ape-adânci.// A plecat pe mări, s-o uite./ Dar sub lună, dar sub stea,/ Răsărea la loc pădurea,/ Iar corabia-nfrunzea.".

O profundă umilinţă, o smerenie creştină impregnează aceste versuri din faza cea mai frumoasă, mai bine realizată artistic, a creaţiei lui Vieru.

Pe de altă parte, a discerne şi a disocia întâmplătorul, accidentalul, minorul din lume de decisivul, esenţialul, majorul ei este miza liricii poetului basarabean; şi componenta ei propulsivă. Autorul nu procedează ca un înregistrator pasiv şi textele lui nu iau forma inventarului sau a procesului-verbal. 

Lucrurile sunt atent sortate şi organizate categorial, pe grade de importanţă simbolică, nu socială. Gesturile sunt stilizate, hieratice, dezbrăcate de impulsivităţile şi ritmurile demente ale timpurilor noi.

Faptele sunt încărcate de semnificaţii de care poetul şi cititorii lui sunt de la bun început conştienţi. Un cod etern este înscris în genele acestei poezii, care utilizează frecvent persoana întâi singular, dar numai pentru a o pune la dispoziţia legilor firii.

Pe întreaga circumferinţă a poeziei lui Grigore Vieru şi în miezul acesteia apare un personaj ce exercită asupra naturii lirice înconjurătoare o paradoxală dominaţie: mama.

Mama, pe care o putem grafia simbolic cu majusculă, inclusiv la substituentul pronominal (Ea), e înfăţişată ca o femeie friabilă, vulnerabilă, neajutorată, dacă nu - metaforic - ca o făptură de abur şi lumină.

Realitatea din jur este dimpotrivă materializată şi densă, plină de încercări, capcane şi probe ale dârzeniei omeneşti.

În tensiunea acestui raport, subtil inversat şi modulat de autor, stă frumuseţea aproape dureroasă a poemelor Mamei. Este punctul cel mai înalt şi totodată cel mai adânc al creaţiei lui Vieru: un punct asupra căruia el vine şi revine cu insistenţă, forând prin straturile de sentimentalism şi clişee tematice, pentru a ajunge la dubla finalitate a operei sale.

O simplicitate a esenţialului; şi o exprimare naivă a inexprimabilului. De altfel, ample cicluri lirice, în toate cărţile lui Grigore Vieru – de

la Versuri (1965), Numele tău (1968), Aproape(1974), Steaua de vineri (1978), Taina care mă apără (1983; 2008), până la Rădăcina de foc (1988),Curăţirea fântânii (1993), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac (2001), reluate, până azi, în diferite antologii – sunt consacrate Mamei, cea mai importantă figură lirică din toată poezia sa. Mai întâi e, fireşte, sentimentul din care creşte simbolul, frapantă fiind diversitatea ipostazierilor acestuia.

Arhetip, principiul feminin pe care se clădeşte lumea şi fiinţa, Mama e fântâna, adâncul şi înaltul, unind lumea diurnă şi stelele cu adâncul pământului şi izvoarele misterioase de acolo, apa vie: „Seara de la fintâni/ aduc femeile apă/ uşor înclinate către căldare/ ca şi cum ar merge de mână/ cu pruncul lor./ Seara bărbaţii/ cuprind căldarea/ cu palmele înfierbântate,/ ridicând-o încet spre gură./ Seara copiii/ în faţa căldărilor îngenunchind/ sorb răcoarea/ acestor strălucitoare fântâni/ în iarba înaltă a ogrăzilor./ Stele albe spre ziuă/ ca nişte bulgări de gheaţă/ în albe căldări se topesc./ Plugarii/ se stropesc cu apă pe faţă/ şi trupul lor se luminează/ ca o fremătătoare/ dimineaţă”.

Prin extensie, fântâna e o metaforă care defineşte, memorabil, un poet: L. Blaga e, pentru Grigore Vieru, o fântnă în a cărei oglindă te uiţi „prin altă fântână”).

Mama e femeia-aripă, e femeia-teiul, e mama care „a trăit fără bărbat”, spălând „rufa bătrână” într-un sat de pe malul stâng al Prutului, e chiar istoria în curgerea evenimentelor ei tragice: „De unde ştii, mamă/ Cum arătai tânără/ Când nu ţi-ai întipărit/ Pe nici o poză chipul;/ Când nu te-ai uitat/ În oglindă nicicând, / Când apa/ Peste care te apleci/ Era plină mereu de cămeşi,/ Când a zilei oglindă/ Zăcea bucăţi la pământ/ Sub furtuna de foc/ A războiului;/ Când pe ochii copiilor tăi/ Scrumul secetei se aşternuse,/ Umbrele foamei;/ Când geamul/ La care-aşteptai/ Era, mamă, cernit/ De jalea ochilor tăi,/ De singurătate” (De unde ştii?…).

În sfârşit, Mama e femeia, iubita din „sărbătoarea cântecului”, personajul liric al unor poeme de dragoste dintre cele mai acroşante: „De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi,/ Da, fără de ele-/ La cine vroiam să ajung/ Am ajuns,/ Şi fără de ochi,/ Da, fără de ei,/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să văd/ Am văzut./ Şi fără de mâini/ Da, fără de mâini/ Aş putea să trăiesc –/ Pe cine vroiam să cuprind/ Am cuprins./ De-acum şi singur, iubito,/ Ca o pată de sânge pe lespezi,/ Ca o stea ce cade-n neant,/ Ca un vultur pe munţi –/ Da, singur/ Aş putea să trăiesc” (Ca o pată de sînge ne lespezi).

Ce marjă de manevră literară şi ce nuanţe are la dispoziţie poetul nostru pentru a crea versuri memorabile tocmai cu un profil evanescent de mamă sfântă? Lirica acceptă aici accente imnice şi melodicităţi elegiace; dar în nici un caz "impurităţi" caracterologice apte să susţină o observaţie morală şi psihologică mai întinsă. Cu o rapidă scanare, figura hieratică a Mamei ar fi procesată şi redistribuită imagologic, în n ipostaze reductibile la una singură, arhetipală.

Inteligenţa artistică a acestui om al inocenţei, Gr. Vieru se manifestă şi într-o asemenea zonă delicată, a mărcilor de puritate regăsite şi recentrate într-o figură exemplară. Şi pentru că am vorbit, anterior, despre o funcţie Vieru (una poetică şi identitară, pentru comunitatea aflată în primejdie istorică), se poate trasa o paralelă în chiar interiorul creaţiei sale. Aici, personajul cu majusculă, Mama, Ea, este de asemenea o funcţie coagulantă, nu doar o individualitate fatalmente limitată.

Uimitoarea forţă infra-poetică a acestui personaj puţintel la trup, cu riduri adânci şi palmele brăzdate de truda fiecărei zile, cu părul albit de ani şi ochii trişti de nedreptatea lumii, e dată nu de trăsăturile ei vizibile şi distinctive. Slăbiciunea fizică este compensată de o energie spirituală neconsumabilă, ce se hrăneşte din sine însăşi. Mama este trup de carne, contemplat cu veneraţie filială şi introdus, de poetul mereu acut la suferinţă, în serii analogice: patimile cristice, martirajul creştin.

Mama e trupul, dar mai ales Crucea vieţii sale; e Crucea, dar mai ales Spiritul care se eliberează prin ea.

Mama este materia locului şi a lumii întregi; şi Duhul Sfânt care mângâie şi înveleşte spaţiile în răsuflarea bunului Dumnezeu. Mama, personajul exponenţial din Aproape, din Taina care mă apără şi din restul volumelor lui Grigore Vieru, Mama este Totul: Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşeza între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-Însul,/ Că în ochii ei cei uzi/ Chipul Lui de pe icoană/ se arată şi-L auzi. (...)" (Autobiografică); 

Grigore Vieru este un poet structural elegiac; tânga, ruga,  litania sunt forme lirice ale elegiei în poezia sa, venind pe „filiera” Eminescu – Bacovia – Ion Vinea, dar apropiindu-se, poate mai mult, de sensul originar al termenului grec (elegeia însemna, altădată, „cântec de doliu”): „Nu-mi ajung ochi să te plâng,/ Nici cuvinte nu-mi ajung./ Drumul meu sub cer e scurt,/ Drumul tău în pământ e lung./ Să-mi spăl vina ce o port/ Izvoarele, mările nu-mi ajung./ Drumul meu sub cer e scurt,/ Drumul tău în pământ e lung” (Litanii pentru orgă). S-a vorbit mereu, în legătură cu Grigore Vieru şi, în general, cu poeţii basarabeni,

despre „eminescianismul” lor, în sensul frazării poemelor şi al „transplantului” de imagini poetice. Eminescu nu este, însă, neapărat, un model nici pentru Grigore Vieru, nici, să zicem, pentru Nicolae Dabija sau Valeriu Matei; Eminescu e, mai degrabă, un stindard al luptei crâncene cu sistemul, un argument al afirmării românităţii – Grigore Vieru îi spune românime –, aşa cum Maiorescu cu a sa „autonomie a esteticului” a fost baricada pe care luâmea literaturii a ridicat-o în anii de criză, fie între 1938 şi 1944, fie după venirea bolşevicilor.

După ce ieşim de sub impresia acestor excepţionale Litanii pentru orgă, să observăm felul plural, divers şi "discontinuu" în care e proiectată şi implicată liric figura maternă.

Personajul nu este unul generic, aşa cum, în faza poemelor mobilizatoare, patriotice, va fi de pildă Trădătorul.

Modelul moral şi protagonistul nimbat al lui Grigore Vieru se prezintă multiplu specificat, particularizat variabil, la vârste diferite, în condiţii deosebite, în intervalul muncii şi al odihnei liniştite, al suferinţei zilei de azi şi al regenerării prin visul trecutului. De asemenea, Mama apare într-un cadru spaţial dat, în proximitatea căsuţei "de pe margine de Prut" (care, am văzut, poate ea însăşi să devină un personaj animat), sau "risipită" în natura dintre ceruri şi pământ, confundată cu aceasta.

Dacă lumina în care poetul îşi vede personajul central rămâne aceeaşi, unghiul privirii şi al profilării se schimbă des, ca şi cum Vieru ar porni, de fiecare dată, într-o tentativă de beatificare ori sanctificare ce riscă să umbrească - prin rezultat - felul de a fi al maicii sale.

Mama este o funcţie de coagulare, o matrice a acestui spaţiu întreţesut (personal, familial, comunitar, basarabean, naţional), dar preocuparea vizibilă a autorului este, acum, să nu

cedeze simbolului construit, destul de facil, umanitatea concretă a femeii ce duce totul în spate.

Astfel, printre elementele de natură sau cele cu bătaie cosmică (iarba, seminţele, frunza, piatra, steaua, soarele, cerul vast) sunt prefirate "mărunţişuri" existenţiale, lucruşoare şi gesturi obişnuite ale femeii de la ţară, care poate în fine să se odihnească sub privirea mângâietoare a poetului: iată, "dorm şi blidele spălate", "dorm şi rufele curate", "dorm trudite-a scării trepte", "doarme-n tihnă greieruşu'", "doarme via sub ţărână"...

Erotica "alternativă", fie ea şi susţinută de prezenţa nevestei legiuite, se vede moralmente constrânsă de iubirea filială, devoratoare. Eul poetic se simte disputat între sentimentele sale fireşti şi suferă atunci când bărbatul, sub ochii trişti ai mamei sale, ori în absenţa ei, se bucură alături de soaţă. Această bucurie veche de când Cântarea Cântărilor are totuşi ceva indecent (Mama în casa noastră).

Concluzia este nemiloasă. Cele două figuri feminine nu pot coabita, pe aceeaşi treaptă adoratoare, în inima oricât de largă a acestui poet de bine: "Mama intră-n mare./ Asfinţire lină./ Sfintei mari întinderi/ Cuvios se-nchină.// Alb împrăştiate/ Pletele-i pe valuri/ Coperă, o, marea.../ Pruncii zburd pe maluri.// În adânc nurora/ Cu închise pleoape,/ Ca o stea prelungă,/ Şerpuie sub ape.// O, dar ce cutremur/ Când pe valuri urcă/ Şi cu părul mamei/ Părul ei se-ncurcă!" (Cutremur

Eul suferind, înlăcrimat, îşi cântă iubirea filială în versuri care, la rândul lor, provoacă o empatică suferinţă cititorului. Şi Lăsaţi morţii este un exemplu extrem: "Morţii sunt/ ca nişte copii./ Trebuie să-i strigi/ Seara acasă./ Să-i scalzi/ Înainte de somn./ Să le închizi ochii,/ Să le săruţi fruntea./ Trebuie să veghezi/ Să nu cadă/ Din leagănul de lut./ Lăsaţi morţii/ Să doarmă în pace/ Sub cântecul de leagăn/ Al izvorului./ Sub cerul de frunze/ Al pomului./ Morţii sunt/ Ca nişte copii./ Şi fiecare/ Îşi are morţii lui.“

Se mai poate spune ceva, eventual ceva interesant, după lectura unui astfel de poem? Grigore Vieru, poetul basarabean, va rămâne în mod ireductibil un mare poet român. Iar

poezia patriotică nu e pentru el o glumă, un joc de ţurcă, nu e pentru el o pălăvrăgeală sinonimică şi tautologică, ci un destin, o suferinţă. ()� �

La Vieru poezia e un mod de a se despovăra, o mărturisire, Vieru este unul dintre marii �poeţi de dragoste ai lumii, unul care consideră şi poezia patriotică tot poezie de dragoste. �

Ilustrul poet Nicolae Dabija spune: Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost �un simbol al Basarabiei înstrăinate. () A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a � � �compus cântece care să ne îmbărbăteze. Poeziile lui Vieru, odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând numele autorului. Tot Nicolae �Dabija face aprecieri elogioase cu privire la opera lui Grigore Vieru: Pentru noi, Grigore �Vieru a însemnat un model de scriere.Scrisul lui s-a situat la hotarul dintre Ceva şi Altceva, mereu Altceva, Poetul durându-şi zidirea pe fundamentul pus de marii ctitori ai literaturii române, el sporind-o în înălţime cu pietrele proprii. Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se maturizeze, Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca poet, evident. �