greȘeli anaf - horatiusasu.ro · horaţiu sasu are dublă specializare – jurist şi economist,...

GREȘELI ANAF CARE ÎȚI SALVEAZĂ AFACEREA

© Horaţiu Sasu

http://www.afacericuprofit.net/

Horaţiu Sasu are dublă specializare – jurist şi economist, iar în prezent activează ca trainer și

consultant în afaceri.

Are experienţă de 15 ani în consilierea societăţilor române şi mixte (româno-germane, româno-

belgiene, româno-austriece etc.), precum şi al societăţilor publice, în domeniile:

Creşterea performanţei companiei și salariaţilor

Externalizarea activităţilor şi/sau utilizarea colaboratorilor (PFA, convenţii civile, asocieri)

Măsuri de creştere a numărului de clienţi şi a profitului companiei

Instruirea personalizată a salariaţilor (obiectiv: creşterea performanţei şi profitului)

Administrarea documentelor de HR și evitarea litigiilor de muncă

Consultanţă înainte şi în timpul controlului ANAF şi ITM

Ce vei găsi înacest ebook:

Tot auzim că amenințarea e o oportunitate întoarsă, că în chineză pictograma pentru „criză” e aceeași cu cea pentru „oportunitate”...

Și m-am tot întrebat dacă și la noi e valabil aspectul.

Și am găsit 13 răspunsuri care, ghinion, nu sunt pe placul inspectorilor ANAF... câtă vreme ei vor persista în aceleași greșeli.

Dar mai întâi să spun că aceste greșeli le fac doar unii inspectori. Nu toți.

Ce greșeli?

Să vedem.

eBook 13 greșeli ANAF care îți salvează afacerea www.afacericuprofit.net

1. Pornesc de la prezumția de rea-credință și NU aplicăprezumția de nevinovăție

Este de departe cea mai gravă greșeală, de la care pornesc multe din celelalte greșeli... ... și, paradoxal, greșeala cea mai favorabilă ție...

Buna credinţă...

Ce e buna credinţă? În mare, e convingerea că faci ceva aşa cum trebuie – legal, conceptual – și de asemenea, e atitudinea corectă moral și legal.

În Codul de procedură fiscală principiul e enunţat sub formă de „trebuie”:

„Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii”.

Trebuie, normal că trebuie… Mai puţini ştiu că buna credinţă e tot „bună” atunci când faci ceva greşit, dar crezi din

eroare că e bine cum faci. Aici e buba: când faci ceva greşit cu bună-credinţă, majoritatea inspectorilor te suspectează de rea-credinţă. Vom vedea mai încolo confuzia dintre neglijență și fraudă.

Puțini știu că… în cazul contribuabililor buna credinţă este prezumată, presupusă prin lege. Mai exact, într-un alt Cod fundamental al României, Codul civil de data aceasta, pe care nu îl cunosc nici antreprenorii, nici contabilii şi nici ANAF, dar îl ştiu avocaţii şi juriştii.

Ia uite ce frumos:

Art. 14 Noul Cod civil

Buna-credinţă (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi

execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.

Unde e salvarea ta?

Dacă buna-credinţă a ta se presupune prin lege, e clar că, cine invocă reaua-credinţă trebuie să o şi dovedească.

Mulți antreprenori îmi spun: ”am avut control și oricât am încercat să arăt că sunt nevinovat, tot nu am reușit să îi conving”.

Helooooo!!!!

Nu eu trebuie să mă dezvinovăţesc, de parcă activitatea antreprenorială e derulată exclusiv de infractori, ci organul fiscal trebuie să îmi dovedească faptul că am greşit, unde am greşit şi, mai ales, faptul că am greşit cu rea-credinţă, iar nu din neglijenţă.



Vedem de mai sus că strâns legată de buna-credinţă este prezumţia de nevinovăţie. Toţi contribuabilii beneficiază de ea. Faptul că la 300 de controale s-a descoperit o schemă de fraudă identică, iar la tine, al 301-lea control, din documente „pare” că s-a întâmplat acelaşi lucru, aceasta nu permite inspectorului fiscal să te considere infractor. Nu are decât să dovedească faptul că a 301-a schemă e tot infracţiune. Dar trebuie să pornească de la zero, ca şi când nu ştie de celelalte 300 de cazuri.

Altfel cade în păcat...

Avantaj TU!

Din această greșeală, așa cum spuneam, vin altele, dar tot în favoarea ta. Una dintre ele este că...

2. Inspectorii ANAF nu aduc probe (dovezi)

Consecinţa prezumţiei de nevinovăţie e scurtă şi clară: nu există probe? Nu există contravenție și infracțiune, nu există penalități!

… şi din nou sarcina probei faptei ilicite revine organului fiscal.

Oportunitate fantastică: până când organul fiscal nu face vreo dovadă, NU trebuie să te zbați.

Într-un caz, concluziile controlului financiar au stabilit că doi administratori de societate au păcătuit grav:

nu au înregistrat producţia realizată la preţ prestabilit,

nu au condus şi determinat evidenţa contabilă pe baza contabilităţii de gestiune,

nu au determinat antecalculaţia în baza căreia s-au constituit preţurile prestabilite,

nu au întocmit rapoarte de producţie zilnic, consumul de materii prime fiind stabilite la sfârşitul lunii pe baza inventarierii.

S-a considerat de către organele fiscale că, prin această activitate, cei doi administratori au diminuat în mod voit baza de impozitare prin stabilirea unor preţuri de vânzare pentru plata externă mai mici decât preţul de producţie. Organul de control fiscal, procedând la efectuarea obligaţiei fiscale datorate bugetului de stat au stabilit că, urmare a vânzărilor la extern, efectuate sub preţul de producţie, societatea administrată de inculpaţi s-a sustras de la plata impozitului de profit în sumă de 52.583.570 lei şi a unei taxe pe valoare adăugată de 24.753.818 lei.

Grav, nu? Dacă tu ai fi făcut aşa ceva, la ce te aşteptai în dosarul penal de evaziune?

Ei bine, cei doi administratori au fost achitaţi!



De ce? Simplu: Această infracţiune se comite cu intenţie, fiind exclusă săvârşirea acesteia din culpă (adică din neglijenţă). Iar intenţia de fraudă se dovedeşte, nu se presupune! Dimpotrivă, ceea ce se presupune este nevinovăţia, buna-credinţă. Câtă vreme organele fiscale şi organele de urmărire penală NU dovedesc că s-a acţionat cu rea-credinţă şi cu vinovăţie, NU POŢI FI CONDAMNAT. Ia uite ce spune instanţa în cazul de mai sus:

Revenea urmăririi penale sarcina ca în virtutea rolului ei activ să administreze probe din

care să rezulte: o că inculpaţii, în calitate de administratori ai S.C. (…), cu intenţie, au vândut la export

produse finite sub preţul de producţie, diminuând astfel baza de impozitare şi în consecinţă diminuarea veniturilor deţinute şi a celorlalte obligaţii către stat,

o să demonstreze către ce firmă străină din Turcia au fost exportate aceste produse, o cu ce preţ s-au cumpărat aceste produse o ce s-a întâmplat cu banii obţinuţi (au fost repatriaţi sau nu, au fost repatriaţi parţial şi în

ce procent, ce s-a întâmplat cu sumele nerepatriate etc. În cauză – spune tot instanţa care i-a achitat pe cei doi administratori - nu există o expertiză

contabilă care să stabilească în mod cert dacă masa impozabilă a fost diminuată şi cu ce sumă anume.

Actul de control efectuat în cauză de Finanţe nu poate constitui un mijloc eficient de probă – a arătat în acelaşi caz instanţa - el conţinând serioase neajunsuri. Astfel, în stabilirea prejudiciului nu se foloseşte un sistem unitar de apreciere şi analiză folosindu-se unităţi de analiză distincte, bazate pe o apreciere aproximativă care conduc în cele din urmă la un prejudiciu estimativ, nu la un prejudiciu cert.

De asemenea, nu se arată ce dispoziţii legale au fost încălcate în contabilitatea unităţii, atât

cu prilejul stabilirii preţului de producţie, al preţului de vânzare la export, cât şi cu prilejul întocmirii şi evidenţierii veniturilor şi cheltuielilor în contabilitatea firmei.

Expertizele contabile efectuate în cursul cercetării judecătoreşti au arătat în schimb că

inculpaţii nu au produs niciun prejudiciu, nu s-au sustras de la plata obligaţiilor către stat şi nu au diminuat masa impozabilă sau taxabilă a societăţii.

Aşa fiind instanţa i-a achitat pe cei în cauză, constatând că organele de urmărire penală nu

au putut proba că existenţa faptei şi a intenţiei inculpaţilor în săvârşirea infracţiunii, astfel că în mod legal instanţele inferioare au dispus achitarea inculpaţilor în virtutea principiului „e totuna a fi cu a nu putea proba” (Curtea de Apel Galați, Secția Contencios Administrativ, decizia penală nr. 170/R din 30 martie 2006).

(Partea cu „nu se arată ce dispoziţii legale au fost încălcate” este o altă greșeală, pe care o

vom discuta separat, dar este tot o consecință a faptului că inspectorii NU aduc dovezi). Un alt exemplu: există decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care permit

recuperarea TVA chiar dacă ai fost angrenat într-un mecanism fraudulos, atunci când Finanţele nu au dovedit că ai fost de rea-credinţă, vinovat, când Finanţele nu sunt în stare să dovedească faptul



că ai acţionat cu intenţia de a prejudicia statul… Reproducem următorul abuz strigător la cer: Direcţia Generală de Antifraudă Fiscală (DGAF)

cere bani firmelor care au făcut tranzacţii cu companiile acuzate de fraudă. Încercând să combată evaziunea, DGAF penalizează astfel chiar şi firmele care nu au vreo vină DOVEDITĂ – notează portalul www.fiscalitatea.ro. Detalii aflăm din săptămânalul „Capital”: „Practic, este verificat lanţul de tranzacţii, iar, dacă unul dintre furnizori a devenit, între timp, inactiv sau şi-a pierdut codul de TVA, [DGAF] CONSIDERĂ [atenţie – foarte important acest verb, “consideră”! ] că celelalte firme „ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, prin achiziţia lor, participă la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA“, potrivit justificării din procesele verbale. Consecinţa este că inspectorii decid că societatea nu mai poate beneficia de dreptul de deducere a taxei şi îi blochează conturile, bunurile şi stocurile.

Situaţia este cel puţin bizară, mai ales că firmele cărora li se impută TVA au făcut verificările cerute de Codul fiscal, adică au ataşat facturilor documentele care atestă că, la data tranzacţiei, furnizorul avea cod valabil de TVA şi nu era în Registrul contribuabililor inactivi. Abordarea inspectorilor poate fi considerată chiar absurdă, din moment ce alte metode de verificare nu numai că nu sunt prevăzute de legislaţie, dar nici nu pot fi întreprinse decât de Fisc. În fond, codul de TVA este acordat firmelor de către Fisc, iar situaţia fiscală completă - declaraţiile, plăţile, balanţa etc. - nu pot fi puse la dispoziţia niciunui terţ, ci, exclusiv, a Fiscului” (conform Capital, ediţia 16-20 martie 2015).

Ce părere au instanţele ROMÂNE despre astfel de procedee? Încă din 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezavuat acest procedeu al ANAF, dar şi al

instanţelor care preiau fără discernământ afirmaţiile NEMOTIVATE şi NEDOVEDITE ale ANAF despre firmele „fantomă”.

Şi revenim la abuzurile ANAF, cu privire la plata TVA de către comercianţii de bună-credinţă

dintr-un lanţ în care s-a infiltrat o firmă care a fraudat statul: procesele verbale ale DAF se bazează pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), conform căreia firma „ştia sau ar fi trebuit să ştie“ că participă la un mecanism de fraudare. Însă procesele verbale citează trunchiat din deciziile CJUE, omiţând paragraful în care se arată că vina trebuie DOVEDITĂ de organele de urmărire penală, şi nu prezumată, aşa cum procedează DGAF1.

A cunoaște aceste aspecte înseamnă o oportunitate fantastică de a-ți salva afacerea atunci când sesizezi că organul fiscal de control își întemeiază poziția pe fum.

Din cele de mai sus vedem că afirmațiile nedovedite merg mână în mână cu cele nemotivate. Într-adevăr, apropiat de lipsa dovezilor este greșeala potrivit căreia...

3. Inspectorii NU motivează deciziile Și nici nu legea nu îi obligă prea mult, câtă vreme e de ajuns o decizie de impunere, nemotivată (și am văzut destule) ca să se pună poprire pe cont sau sechestru pe bunuri (clădiri, utilaje, marfă). 1 http://www.capital.ro/dna-ul-fiscului-a-inceput-sa-faca-victime-din-pacate-multe-sunt-inocente.html.


http://www.fiscalitatea.ro/


Din practică am văzut că unii inspectori sunt atât de siguri pe ei din această cauză, încât ”uită” să mai motiveze deciziile sau le motivează foarte superficial (ceea ce e totuna). Spre exemplu se mulțumesc să reproducă un articol sau două din Codul fiscal, fără a MOTIVA unde a încălcat contribuabilul legea.

De ce este aceasta o oportunitate? Pentru că instanța de judecată va anula astfel de decizii. Va anula și procesele-verbale de contravenție nemotivate.

Codul de procedură fiscală, unde găseşti multe soluţii la controlul A.N.A.F., soluţii pe care

le putem discuta numai „cu uşile închise” (în cursul video despre ”Cum să ieși cu bine din controlul ANAF”) vine cu o completare şi mai favorabilă ȚIE. O scriu cu litere mari de tot:

Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau

constatări proprii. Oricum o dăm, tot acolo ajungem. Nici nu am avut ce să las nesubliniat în textul de mai sus. Citeşte de câteva ori şi pune

accentul de fiecare dată pe alt cuvânt – vei avea surpriza să vezi că ai tot atâtea precizări câte citiri. Mai vine şi Codul fiscal şi spune că, atunci când se consideră că o tranzacţie „nu are

substrat economic” (mai exact când s-au dat facturi numai ca să se scadă cheltuielile), „organul fiscal este obligat să motiveze în fapt decizia de impunere emisă ca urmare a neluării în considerare a unei tranzacţii sau, după caz, ca urmare a reîncadrării formei unei tranzacţii, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul şi conţinutul tranzacţiei ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării” (art. 11 alin. (1) Cod fiscal, partea finală).

Potrivit tuturor celor de mai sus, fiscul trebuie să găsească dovezi din care să reiasă că

situaţia e alta decât spune contribuabilul – spre exemplu:

• că un contract NU există; • că un contract ascunde intenţia de fraudă fiscală (=evaziune fiscală ilegală), iar nu de

optimizare fiscală (= evaziune fiscală legală) • că maşina a fost folosită de agentul de vânzări şi în scop personal (sau, în anumite perioade,

numai în scop personal).

Oportunitatea pentru tine e clară: frauda fiscală nu există „că aşa spun eu, inspectoru'”, ci trebuie dovedită!

Să vedem un exemplu.

Să presupunem că nu înregistrez o factură de venituri. Automat scade impozitul pe venit/profit.

Este infracţiune de evaziune fiscală, adică este fraudă fiscală? Ca să fie fraudă fiscală trebuie ca această omisiune de înregistrare să se fi produs cu

intenţie, cu intenţia de a frauda statul. Intenție care – ai ghicit – trebuie dovedită. De către cine...?



Eu, contribuabil, sunt apărat de prezumţia de bună-

credinţă şi de nevinovăţie. Deci organul de control trebuie să DOVEDEASCĂ:

faptul că NU e vorba de o neglijenţă (care e eventual contravenţie la vreuna din legile privind contabilitatea),

că NU e vorba de neştiinţă (a uitat agentul de vânzări să îmi aducă factura),

că NU e vorba de forţă majoră (am avut un accident de maşină pe când mergeam spre sediu şi am pierdut factura, iar după ce am stat spitalizat două săptămâni îmi uitasem complet de ea).

DACĂ NU DOVEDEŞTE, încă odată: NU ESTE FRAUDĂ

FISCALĂ!!! Este o neglijenţă, o omisiune, ce vreţi voi, care a dus la „evasio”, la scăderea impozitelor, DAR NU E FRAUDĂ!!!

Or, mulţi inspectori care vin în control consideră omisiunea, neglijenţa, scăparea, ca fiind

FRAUDĂ! Încalcă prezumţia de nevinovăţie cu nonşalanţă!!! Şi atunci să nu îi reclami pentru abuz în serviciu, purtare abuzivă şi alte fapte din Codul penal?

Și aici ajungem la a patra greșeală și la a cincea...

4. Consideră neglijența ca fiind rea-credință (și fraudă) Am insistat deja pe această diferențiere, inclusiv la cazul administratorilor care au fost achitați tocmai din motivul din titlu. Adesea la controlul fiscal nu există diferenţa între neglijenţă şi rea-credinţă. Ceea ce e grav. Trebuie să intervină instanţele de judecată ca să arate că simpla neglijenţă, mai ales când totul se poate rectifica, nu înseamnă să îl spulberi pe contribuabil de pe faţa pământului. Iată un exemplu în care a intervenit chiar instanţa supremă:

“Faptul că reclamanta (contribuabilul – nota autorului) a înregistrat greşit suma de (…) lei în

contul 771 în loc de contul 671 nu poate atrage obligarea acesteia la plata acestei sume ce reprezintă o cheltuială deductibilă. În raport de aceste considerente se reţine că reclamanta nu datorează suma menţionată în ultimele acte de control financiar” (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, Decizia nr. 119 din 18 ianuarie 2000).

Vrei să ieşi cu succes din controlul ANAF, fără dobânzi, penalităţi de 70% pe an, amenzi şi dosar penal?

Vrei să eviţi poprirea sau sechestrul care pot ruina afacerea ta sau a celor pe care îi consiliezi? Cele de mai sus sunt un bun început!



5. Când inspectorii confundă optimizarea fiscală cu evaziunea fiscală ilegală...

Este de departe cea mai gravă greșeală a organului fiscal. Evasio înseamnă a scăpa, evaziune fiscală înseamnă a scăpa de sub povara taxelor. Ce este optimizarea fiscală? Este reducerea impozitelor cu ajutorul instrumentelor legale. Este evaziunea fiscală LEGALĂ. Ce este frauda fiscală? Este reducerea impozitelor prin metode NELEGALE (spre exemplu atunci când cu bună știință nu înregistrezi facturile de venituri). Așa cum am arătat deja, unii greșesc în lupta cu ANAF străduindu-se să dovedească faptul că nu sunt infractori.

Din contră, partea bună e că există multe elemente care mai temperează zelul organelor

de control, mai ales când cazul ajunge la instanţe.

Problema are ca punct central greutatea sau chiar imposibilitatea probării DE CĂTRE ORGANUL FISCAL a evaziunii fiscale, ca şi încadrarea abuzivă ca evaziune a unor fapte pe care instanţele le reîncadrează conform realităţii.

Bun, dar aici trebuie să fim atenţi! Extrem de atenţi, căci aici e greşeala în care cădem singuri, ANAF ne colectează ca pe peştii

care se aruncă singuri în plasă… şi apoi se plâng că au fost prinşi. Atunci când găseşti o portiţă între două legi, care îţi permite să reduci impozitele, faci

evaziune fiscală legală.

Atunci când chiar statul român dă posibilitatea de evaziune (scăparea de taxe), iar tu profiţi

de ea, faci evaziune legală. Bunăoară, statul dă posibilitatea PFA-urilor să fie impozitate la normă. Mai exact, pentru anumite activităţi – IT, vinderea florilor etc. – PFA poate să plătească impozite şi



contribuţii la 9.600 de lei venit anual, chiar dacă realizează 100.000 de lei venit). Dacă titularul PFA-ului profită de aceasta, face evaziune LEGALĂ.

Şi, mai clar, atunci când NU SE DOVEDEŞTE că ai făcut evaziune fiscală ILEGALĂ, înseamnă

că totul e LEGAL. De ce? Pentru că evaziunea ILEGALĂ trebuie dovedită. Temeinic! Spre exemplu, multe din

infracţiunile de evaziune fiscală au ca şi condiţie absolută reua-credinţă DOVEDITĂ de Fisc, intenţia de fraudă DOVEDITĂ de Fisc, scopul fraudulos DOVEDIT de Fisc.

Or, ce am aflat noi tocmai despre reaua-credinţă? Că trebuie DOVEDITĂ. De cine? De onor organele de control… Şi ce se întâmplă dacă nu e dovedită? NU EXISTĂ INFRACŢIUNE DE EVAZIUNE FISCALĂ! Mai multe discutăm în viitoarele materiale gratuite, iar „crema” e numai pentru cine

trebuie, păstrată la curs...

[Să lămurim ceva: în trecut am încercat să dau soluţii publice – eu şi alţii - atât la „Firma cu impozite zero” (primul şi deocamdată singurul curs online de acest tip din România) cât şi la „17 Alternative legale şi profitabile la contractul de muncă” editat împreună cu Rentrop&Straton, devenit best seller timp de patru ani, dar care, alături de alte scrieri ale consultanţilor în legătură cu optimizarea fiscală… a dat idei Guvernului. Nu mai vreau aşa ceva. Dau soluţii adecvate doar în cerc restrâns, ca spre exemplu în cursul video despre ”Cum să ieși cu bine din controlul ANAF”]. Un alt exemplu de evaziune fiscală LEGALĂ pe care statul român o încurajează este microîntreprinderea, mult mai puțin impozitată decât un SRL plătitor de impozit pe profit. Ok... și atunci de ce nu am rămâne cu bani în buzunar vânzând producția noastră de 300.000 de lei la preț de 300.000 de lei + 100.000 profit, dar cei 100.000 fiind comisionul cuvenit unei microîntreprinderi? În loc de 16% * 100.000 = 16.000 lei impozit, plătim – că ne lasă statul român – 3% * 100.000 = 3.000 lei impozit. Discuția e mai lungă și am dezvoltat-o în întâlnirile și în seminariile private, dar este caz de evaziune fiscală LEGALĂ. Și revenim: de ce nu am putea-o face? Păi, pentru că onor ANAF spune că e evaziune fiscală ILEGALĂ. Fără probe, fără motivare (ai văzut deja mai sus). Tot ce nu înseamnă impozit plătit LA MAXIM este evaziune fiscală ilegală pentru ANAF.

De ce ne salvează afacerea această greșeală a ANAF? Pentru că, atâta vreme cât mecanismul e LEGAL, inspectorii NU au cum să dovedească faptul că e ILEGAL.

Logic. Simplu. Iar dacă nu dovedesc, vine instanța și îi liniștește...



În mesajele prin e-mail pe care le vei primi vei mai vedea exemple de astfel de fapte. Cum greșelile merg din una în alta, cea de mai sus generează o alta, la fel de utilă pentru tine când vine vorba să demontezi abuzuri...

6. Nu încadrează corect în drept

Pare treabă de avocat, dar nu e chiar așa. Dimpotrivă, dacă o remarci, te salvează!

La un client de-al meu, o parte din ordinele de deplasare ale directorului general, directorului economic, directorului de vânzări nu au fost ştampilate de destinatar.

Dincolo de faptul că „aşa se face”, adică trebuie pusă ştampila, dincolo de faptul că

ștampilarea nu e obligatorie, unde scrie în lege că trebuie pusă ştampila pe delegaţie?

Ei bine, H.G. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, prevede la art. 46 că persoana trimisă în delegare sau detaşare – ne referim aici tot la personalul instituţiilor publice - este obligată să obţină pe ordinul de serviciu, de la unitatea la care se deplasează, viza şi ştampila conducătorului unităţii sau înlocuitorului acestuia, indicând data şi ora sosirii şi a plecării. Acelaşi act normativ spune că sunt scutite de această viză persoanele prevăzute la art. 14 şi 17.

Articolul 17 alineatul (2): „de aceleaşi drepturi şi condiţii beneficiază şi persoana cu funcţie de conducere asimilată în condiţiile legii unei funcţii de demnitate publică''. Articolul 14 se referă la: directori generali, directori şi adjunct al acestora precum şi cei care îndeplinesc altă funcţie similară.

Concluzionăm că, dacă ştampila pe delegaţie NU se cere nici măcar la directorii instituţiilor publice, cu atât mai puţin se cere la directorii instituţiilor private, despre care NU SCRIE nimic în nici un act normativ că ar avea o asemenea obligaţie!

Or, la clientul meu s-a invocat Ordinul de mai sus, care nu e pentru societăți private, ci

pentru instituții publice!

Încadrare greșită, avantaj client...

Să-ți spun cum s-a folosit de o astfel de greșeală a ANAF un alt client de-al meu, un mic întreprinzător cu dublă cetățenie, română și germană.

Magazinul lui era organizat ca întreprindere individuală, iar inspectorii aplică amenda pentru persoane juridice (amendă între limite mai mari decât la întreprinderi individuale). Or, legislația PFA / întreprinderilor individuale / întreprinderilor familiale menţionează limpede că întreprinderea individuală este întreprinderea economică, FĂRĂ PERSONALITATE JURIDICĂ, organizată de un întreprinzător persoană fizică. Societatea, dimpotrivă, ARE personalitate juridică.



În cazul nostru deţinătorul de ÎI a reclamat la instanţă următoarele abuzuri, pentru care procesul-verbal de contravenţie a fost anulat, iar marfa predată înapoi:

* aplicarea unei amenzi în cuantumul stabilit pentru persoane juridice (mai mare), deşi activitatea se desfăşura la ÎI (aici a câștigat pe greșeala ANAF)

* intrarea în spaţiul privat fără ca ANAF să fie competentă şi fără mandat de percheziţie. Și cu cel de-al doilea argument a câștigat, pentru că a sesizat greșeala ANAF de la punctul următor...

7. Depășesc competențele și atribuțiile În cazul contribuabilului de care tocmai am vorbit, inspectorii își depășiseră competențele: au intrat în spațiul pe care scria mare ”PRIVAT”, deși nu aveau mandat și nu aveau competența să facă așa ceva. Din alt unghi de vedere, în practica judiciară s-a pus şi întrebarea dacă refuzul contribuabilului de a prezenta organelor de poliţie economico-financiară a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă contabilă necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pe care o studiem. S-a considerat că răspunsul este negativ, întrucât organelor din cadrul Direcţiei de Investigare a Criminalităţii Economice nu fac parte din rândul "organele de control împuternicite conform legii", acestea fiind organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanţelor şi din unităţile teritoriale subordonate, printre acestea neregăsindu-se şi organele de poliţie economico-financiară2.

Unde e oportunitatea? Când organul de control își depășește atribuțiile, toate măsurile lui sunt NULE.

Sigur că trebuie demontate în instanță, ceea ce înseamnă nervi, dar oportunitatea de a salva afacerea rămâne.

8. Uneori, inspectorii depășesc perioada permisă pentru control

Spre exemplu, am avut un client, care mi-a dat și o mărturie video că l-am ajutat să salveze vreo câteva zeci de mii de euro de la confiscare. După ce clientul și-a expus punctul de vedere, ANAF a trebuit să renunțe la multe ”constatări”. După contestația preliminară inspectorii ANAF au trebuit să renunțe la altele, rămânând în discuție aspecte mai puțin importante sau în care contribuabilul într-adevăr greșise. Bun... și ce crezi că au făcut inspectorii când au văzut că le scapă zeci de mii de euro printre degete?

Și-au adus aminte că firma administratorului avea sediul într-un spațiu închiriat de la soția administratorului. La acel spațiu se făcuseră niște modernizări, trecute pe cheltuielile firmei. Corect. Greșeala a fost că acele modernizări ale spațiului nu au fost considerate venituri ale soției,

2 Cosmin Balaban, Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi practică judiciară, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 30.



așa cum cere legea. Bucurie pe inspectori! 100.000 de lei pentru care nu s-a plătit impozit de 16% acum câțiva ani, plus penalitățile aferente!!! Numai că s-au dezumflat urgent. Cheltuielile fuseseră făcute în 2009, impozitul era aferent lui 2009, nu fusese declarat – corect, așa e – dar, ghinion, din 2009 până în 2016 trecuse perioada de prescripție!!!

Atunci când ANAF controlează aspecte moarte și îngropate, lasă-i să o facă.

La fel, când controlează pe aceeași temă și aceeași perioadă aspecte care au făcut obiectul altui control.

9. Când inspectorii cer ce nu e cazul... Tot un caz real: o întreprindere familială, o afacere de familie. Soț și soție aveau o mică brutărie plus patiserie. Își țineau contabilitatea conștiincios, pe intrări-ieșiri, cum știau. Inspectorii vin în control (acolo erau marii evazioniști) și le cer documente. Și le cer. Și le cer. Nu găsesc nimic și atunci cer... ce crezi? Bilanțul contabil! Cei doi proprietari s-au pierdut cu firea: nu făcuseră bilanț contabil! Au chemat contabila, care le-a explicat inspectorilor că la întreprinderi familiale NU se cere bilanț contabil!

Ți se pare ciudat, dar, crede-mă, e caz real.

Atunci când ți se cer aberații, arată că îţi cunoşti drepturile. Dacă arăţi asta de la început, dai un semnal că nu e uşor să fii sancţionat.

10. Inspecția suspendată sine die: oportunitate, deși mulți cred că e apocalipsa

Partea aceasta am prins-o de la un contabil nebun, client de-al meu. Și e un extras din cursul despre ANAF, în care spun ceva în genul:

Suspendarea unei inspecţii fiscale poate să aibă loc una sau mai multe situaţii, iar ceea ce este foarte important este că perioadele în care derularea inspecţiei fiscale este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia.

Aşa încât apare întrebarea legitimă: este posibilă suspendarea pe termen foarte lung a

inspecţiei? Este posibilă - şi chiar se întâmplă în practică: la un contribuabil începe inspecţia fiscală,

apoi aceasta se suspendă, eventual după ce s-au descoperit/inventat „nereguli” în chiar punctele vitale ale afacerii. Legea nu obligă inspectorii să limiteze perioada de suspendare, ba mai mult: suspendarea unei inspecţii fiscale este posibilă ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta. Cine stabilește dacă sunt ”justificate”? Organul de control...



Aşadar, după ce descoperă „nereguli” în activităţi vitale, inspectorii suspendă inspecţia. Contribuabilul nu poate nici să atace „neregulile”, deoarece acestea nu au fost consemnate într-un act administrativ-fiscal şi ESTE PUS ÎN SITUAŢIA DE A PARALIZA EXACT ACTIVITĂŢILE VITALE, PENTRU A NU MAI GREŞI.

Instanţele de judecată pot să ajute? Uneori da, uneori … ba. Mai simplu e să te ajuți tu.

Soluţia găsită de unii dintre contribuabili faţă de suspendarea abuzivă, atunci când

instanţele nu îi ajută: transferul operaţiunilor pe altă societate şi lichidarea, în timpul suspendării controlului, a societăţii supuse controlului.

Ajută pentru societăţile mici şi chiar pentru cele mijlocii. Mai există și alte soluții, dintre care una simplă, legală şi pe care nici ANAF nu o poate

contracara, însă nu o fac publică. Am păstrat-o pentru cursul video în care discutăm soluții doar între noi... 11. Profită de faptul că inspectorii ignoră alte aspecte decât cele strict fiscale! Uneori inspectorii nu acoperă toate aspectele legale cu care au de-a face.

Unde e oportunitatea care îți salvează afacerea? Iat-o:

De câte ori e posibil, scoate organul fiscal din zona lui de confort, din fiscalitate!

Să îţi dau câteva exemple:

întreabă-l unde scrie că aceeaşi persoană NU poate cumula funcţia salariată cu activitatea PFA la aceeaşi societate. Du-l apoi în Codul muncii (zonă pe care nu o cunoaşte) şi arată-i că acesta permite cumulul de funcţii chiar şi la salariat, la acelaşi angajator, cu atât mai mult – îi explici – cumulul de funcţii salariat-PFA, nefiind interzis, este permis! (în practică e bine ca PFA să aibă altă activitate decât salariatul – spre exemplu salariatul e contabil, iar PFA-ul lui este pe activităţi de statistică. Cred că ai înţeles ideea. Nu că e obligatoriu, dar e mai sănătos)

caz real: explică-i faptul că, convenţia civilă EXISTĂ bine-mersi în Codul civil. Bine ascunsă (în

art. 1.766 din Codul civil actual), dar există. Îl duci în Codul civil, care e teren minat pentru el. Am avut discuţia cu un inspector ITM, nu de la ANAF, dar acelaşi lucru se întâmplă şi cu inspectorul ANAF.

povesteşte-i de buna-credinţă şi de prezumţia de NEvinovăţie, care nu se găsesc în Codul fiscal



(ai văzut unde se găsesc) şi din nou l-ai scos din zona lui de confort! Așa încât îmi place să repet: De câte ori e posibil, scoate organul fiscal din zona lui de confort, din fiscalitate! Oportunitate maximă!

12. Atenție când inspectorii aplică norme în loc de lege!

Adesea, la controalele fiscale se face referire la „precizări” şi „adrese” pe care inspectorii fiscali le invocă în cadrul controlului.

Cu privire la aplicabilitatea adreselor ANAF, o decizie de referinţă este cea în care se arată (sublinierile ne aparţin): „adresa Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală NU poate fi o probă în dosarul cauzei, câtă vreme reprezintă doar O OPINIE unilaterală a organului ierarhic superior ” (Curtea de Apel Oradea, Decizia nr. 283/CA din 18 octombrie 2007, în „C.A. Oradea, Buletinul Jurisprudenţei 2007”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 393-396).

Este o decizie care restabileşte o parte din echilibrul necesar între organele de control

fiscal şi contribuabil.

Apoi, adeseori contabilii şi economiştii, dar și antreprenorii controlați de ANAF, sunt inundaţi de “precizări”, “soluţii” (unitare sau nu), instrucţiuni etc. care nu numai că interpretează abuziv legea, dar adeseori conţin norme contradictorii între aceste “precizări” şi chiar norme contrare legii.

Unele sunt publicate, altele sunt cunoscute numai de către inspectorii fiscali. Avem aşadar două tipuri de „precizări”:

Conforme cu legea Publicate în M. Of. Nepublicate în M. Of. Contrare legii Publicate în M. Of. Nepublicate în M. Of.

Chiar dacă aceste “precizări” nu sunt contrare legii, care este totuşi forţa lor reală? Instanța noastră supremă a arătat limpede, într-o speţă care reprezintă un pilon judiciar

extrem de solid în materie, că "Precizările" Ministerului Finanţelor nu au caracterul unui act normativ, ci constituie doar o recomandare de ordin metodologic (C.S.J., Secţia de contencios administrativ, dec. nr. 2.270/5.10.1999).

În orice caz – arată Curtea - "precizările" evocate neavând caracterul unui

act normativ, ci constituind doar o recomandare de ordin metodologic, nu se poate reţine o încălcare a legii de către contribuabilul care nu a respectat aceste „precizări”.

De reţinut, așadar, e că "Precizările" Ministerului Finanţelor nu au caracterul unui act normativ, ci constituie doar o recomandare de ordin metodologic – care, ca orice recomandare, poate sau nu să fie aplicată.



S-ar putea obiecta că ar trebui să se facă o diferenţiere: dacă actele normative sunt

publicate în Monitorul Oficial ar trebui să fie obligatorii, iar dacă nu – n-ar trebui să fie obligatorii. Totuşi, instanţa supremă a judecat altfel: Precizările nr. 2011/1993, de la care a pornit litigiul, au fost publicate în Monitorul Oficial – dar tot nu au fost considerate obligatorii!

Uneori, chiar actele normative arată că aplicarea lor este opţională. Un exemplu este Ordinul M. F. P. nr. 1.376 din 17 septembrie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni de fuziune, divizare, dizolvare şi lichidare a societăţilor comerciale, precum şi retragerea sau excluderea unor asociaţi din cadrul societăţilor comerciale şi tratamentul fiscal al acestora.

În acest Ordin se specifică limpede: „exemplele privind reflectarea în contabilitate a principalelor operaţiuni în aceste domenii, precum şi implicaţiile fiscale ale acestora, nu au caracter de reglementare”.

Deci nici reflectarea în contabilitate şi nici interpretarea fiscală nu sunt obligatorii! Atenţie! 1. Ordinele şi instrucţiunile Ministrului Finanţelor, publicate în Monitorul Oficial, sunt

obligatorii (art. 5 alin. (2) şi (4) din Codul fiscal), dar numai dacă nu sunt contrare legii pe care o „aplică”! (și, cel puțin în trecut, au fost destule ”norme” contrare legii. Îmi aduc aminte că prin 2010 apăruseră niște cozi interminabile pentru ca persoanele plătite pe drepturi de autor să depună niște declarații stabilite printr-un ordin care era flagrant contra legii pe careo ”aplica”. Atunci am scris un articol intitulat ”De ce NU voi depune declarația de drept de autor” în care explicam aspectul. Peste vreo 2-3 săptămâni s-a renunțat la aberație).

2. Numai „precizările” şi „recomandările” necuprinse în ordine sau instrucţiuni nu sunt

obligatorii. E o discuție mai fină, pe care poate e bine să o discuți cu juristul sau avocatul tău, dar, ca

oportunitate,

Păstrează deciziile de mai sus pentru când vor veni inspectorii cu “precizări“ scoase din mapă și care nu sunt publicate nicăieri!

13. Uneori inspectorii ignoră jurisprudența CJUE favorabilă contribuabililor, deși au Ordin să se conformeze acesteia

Deciziile Curţii de Justiție a Uniunii Europene sunt obligatorii din momentul publicării lor.

Atât de obligatorii – dacă pot să spun aşa – încât taxa de primă înmatriculare a fost spulberată de Curte, deşi reglementările din Codul fiscal erau aplicate cu osârdie de ANAF!

Vom comenta mai pe larg conceptele din cadrul litigiului după ce îi prezentăm

coordonatele. Prin sentinţa civilă nr. 569F/9.06.2008 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa - Secţia civilă, s-a

respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice S, s-a admis cererea formulată de reclamanta (...) H. J. SRL împotriva pârâtei Administraţia Finanţelor Publice S, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 6.286,65 lei



reprezentând taxă de înmatriculare şi dobânda aferentă calculată la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că potrivit Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană ratificat prin Legea157/2005, se prevede că al data aderării dispoziţiilor tratatelor originare înainte de aderare sunt obligatorii pentru România şi se aplică în condiţiile stabilite prin tratate şi prin actul de aderare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta Administraţia Finanţelor Publice S, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că motivarea instanţei de fond nu are temei, deoarece codul de procedură fiscală care reglementează taxa de primă înmatriculare ce face obiectul cauzei, este legea specială după care se ghidează întreaga procedură fiscală3.

În continuare soluţia nu mai interesează, deoarece s-a constatat nulitatea sentinţei Tribunalului.

Rămân însă de studiat argumentele Finanţelor, care consideră dreptul naţional (Codul fiscal, în speţă) ca prioritar faţă de reglementările europene.

Or, situaţia stă exact invers. Av. Cosmin Flavius Costaş arată că jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie spune că orice taxă naţională care e contrară Dreptului comunitar este nelegală de la data la care a intrat în vigoare şi trebuie restituită. Avocatul menţionat a depus o cerere de restituire la Administraţia Finanţelor Publice Arad, în baza articolului 148 din Constituţia României, care spune că Dreptul comunitar prevalează faţă de Dreptul naţional. "Evident că a fost respinsă", povesteşte el. "99,99% din răspunsurile primite la astfel de solicitări de la funcţionarii publici sunt că «nu contează Dreptul comunitar, noi aplicăm Dreptul naţional». Asta înseamnă necunoaşterea legii. Şi nu e o chestie valabilă doar pe această cauză sau doar pe Dreptul fiscal, ci în orice domeniu. Dacă veţi întreba orice funcţionar din România care-i ierarhia normelor, ce trebuie să aplice prima dată, el o să răspundă invariabil că Dreptul naţional, că aia-i legea"4.

Să dăm câteva exemple care ar trebui respectate de inspectori (și nu sunt).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru toate statele europene, a precizat, în Cauza C-85/95 – Reisdorf, în care s-a pus problema lipsei documentului în original, că „nu este necesar originalul facturii, fiind suficientă şi copia acesteia. Art. 18 (1) (a) şi art. 22 (3) din Directiva a VI-a permite statelor membre să considere documente justificative nu numai factura în original, ci orice alt document care ţine loc de factură şi îndeplineşte condiţiile în cauză.“

Pe cale de consecinţă, norma comunitară dă posibilitatea persoanelor impozabile să prezinte şi alte mijloace de proba decât factura în original, dând astfel prevalenţă fondului asupra formei (echivalentul principiului prevalentei economicului asupra juridicului statuat de art. 11 din Codul fiscal – e tot la art. 11 atât în Codul fiscal edictat în 2016 actual cât şi în cel anterior). În concluzie, aplicând principiul de drept „cine poate mai mult poate şi mai puţin“, dacă acceptăm ca document justificativ un alt mijloc de probă decât factura în original, cu atât mai mult poate fi acceptată o copie a facturii (care poate fi verificata pentru conformitate prin eforturi rezonabile de către Fisc), dar – surpriză – şi

extrasul de cont în care este înregistrată plata. copia facturii (fără să fie nevoie să se menţioneze „conform cu originalul”)

3 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 780/2009, conform www.jurisprudenta.com. 4 A. Sminchişe, În România te lupţi în fiecare zi cu sistemul, în Jurnalul Naţional, 31 ianuarie 2011, pag. 6.


http://www.jurisprudenta.com/


orice alt document care ţine loc de factură

De la această decizie a CJUE se deschide un spectru larg de discuţie.

Avantaj contribuabilul!

Am avut un client care pierduse originalele facturilor de cheltuieli. Inspectorii ANAF imediat le-au scos din cheltuieli, crescând impozitul. Decizia Reisdorf i-a liniștit să le pună la loc...

Exemple sunt cu duiumul: Curtea Europeană spune că sunt valabile contractele de consultanță dacă organul fiscal sau instanța nu demonstrează (DOVEDESC) că acel contract este fictiv, ANAF nu – părțile din contractele de consultanță trebuie să dovedească ele că nu au făcut fraudă (unde ai auzit aceasta? Mai sus!); trebuie documente peste documente...

Oportunitatea? Dacă îți știi drepturile e simplu!

Închei cu cuvintele premierului Dacian Cioloș. Te rog să le tratezi cu toată seriozitatea:

"Cred că e important să înțeleagă toată lumea că ANAF nu e un organ represiv, ci este un partener și trebuie să fie un partener al mediului de afaceri, un partener care acționează pe baza unor reguli foarte clare, reguli stabilite de legiuitor".

Iată o oportunitate fantastică: ANAF, partenerul nostru!

Ce, nu crezi că e așa?

A zis-o prim-ministrul – și nu te îndoi, puțin credinciosule! Mai bine te îndoiești de însăși existența ta decât de aceste cuvinte!!!


Acest ebook este un material gratuit. El poate fi transmis liber, parţial sau total, spre a fi de ajutor oricui vrea să afle informații esențiale pentru afacerea lor despre sursele de finanțare fără dobândă și consultanță gratuită. În caz de reproducere parţială, aceasta se va face cu indicarea autorului Horaţiu Sasu și a website-ului www.horatiusasu.ro.

greȘeli anaf - horatiusasu.ro · horaţiu sasu are dublă specializare – jurist şi economist,...

Documents