Tehnica gravurii cu ac rece

Kristof Renata Timea Master - DG - An I

Tehnici grafice de reprezentare

Tehnicile gravurii

Tehnica de gravare cu acizi a fost dezvoltată în Evul Mediu de către armurierii arabi şi era folosită la realizarea decoraţiilor de pe arme. O deosebită expansiune cunoaşte gravura în sec. al XV-lea în sudul Germaniei, către sfârşitul acestui secol fiind realizate aici primele imprimări pe hârtie. În primele decenii ale sec. al XVII-lea, artişti olandezi precum Esaias van de Velde, Jan van de Velde II şi Willem Buytewech, au experimentat această tehnică. În lucrările lor reprezentând peisaje au căutat să redea tonuri mai expresive şi să surprindă efectele atmosferice, „prin ruperea” liniilor continue de contur în mişcări scurte şi întrerupte.

Gravurile sunt imprimări pe hârtie, de regulă, a unor desene realizate de artist pe un mediu, prin desenare, pictare sau tăiere. Mediul poate fi o plasă de lemn, o placă de metal sau un ecran de mătase. În cazul gravurii, mediul este o placă subțire de cupru; aceasta este acoperită cu un vernis de gravură compus din rășină și ceară, în care desenul este realizat cu un ac de gravură, placa de cupru fiind expusă acolo unde acul îndepărtează vernisul.

Apoi placa este introdusă într-o baie de acid. Părțile expuse – care nu mai sunt protejate de vernisul de gravură – sunt atacate de acidul care produce caneluri pe suprafața plăcii de cupru. Cu cât placa este lăsată mai mult timp în baia de acid, cu atât mai adânci devin aceste caneluri. Dacă anumite linii trebuie să fie mai adânci decât altele, placa este scoasă din baie; liniile care au fost „mușcate” destul de adânc sunt acoperite cu un lac rezistent la acizi, iar placa este introdusă din nou în baie.

Placa scoasă din baia de acid se curăţă şi se unge cu o rolă de cerneală; apoi placa este ştearsă astfel încât cerneala rămâne doar în canelurile produse de acid. Peste placă se aşează o foaie de hârtie umedă, placa şi hârtia fiind trecute prin presa de gravură. Hârtia absoarbe cerneala din caneluri, producându-se o imagine în oglindă a desenului de pe placă. Linile care au fost “muşcate” cel mai adânc şi conţin cea mai mare cantitate de cerneală vor ieşi cele mai întunecate la imprimare.

Acest proces este cel mai adecvat pentru gravură. Gradaţiile liniilor se obţin doar prin gravarea plăcii în repetate rânduri. Totuşi, există şi alte modalităţi de redare a densităţii liniilor. Cea mai frecventă este tehnica pointe-sèche (vârful uscat/punctul rece) şi tehnica în dăltiţă direct pe placă. Vârful uscat este un ac de gravură care are vârful destul de ascuţit şi puternic pentru a sculpta caneluri în placă. Un alt instrument des utilizat în gravură este dăltiţa, cu o tăietură ascuţită şi dreaptă.

Unele gravuri sunt executate exclusiv în tehnica pointe-sèche, fiind desenate direct pe cupru. În cazul în care artistul este nemulțumit de rezultatul obținut, el poate adăuga linii, poate adânci liniile deja trasate, sau le poate nivela prin răzuirea cu o racletă. Fiecare modificare sau completare la placa de cupru este numită stadiu de imprimare. Artistul poate crea o variație deliberată a gravurii, prin controlul cantității de cerneașă pe care o aplică pe placă și care rămâne în caneluri.

Culoarea și textura unei gravuri poate varia și în funcție de tipul de hărtie (europeană, japoneză, chinezeasca, sau de pergamente din piei de animale). Aceeași placă imprimată ăe diferite tipuri de hârtie duce la rezultate absolut diferite.

Gravurile lui Rembrandt

„Cele trei cruci” „Gravura de o sută de guldeni”

“Micul polonez” “Odihnă în timpul fugii din Egipt”

“Portretul mamei artistului”