15.04.23 08:35 AM

Rugăciune

Nimfă dormind

In așteptare

Visare

Eva

Fram Ursul Polar

Nud șezând pe stâncă

Cuplu îmbrățișat

Cuplu îmbrățișat

Nud

Visare

Portret de tânără

Bustul Reginei Maria

Mântuitorul Isus Hristos din Rio de Janeiro- Brazilia

Reparații la chipul Mantuitorului

Gheorghe Leonida(1892, Bucureşti – 1942, Bucureşti)Gheorghe Leonida provine dintr-o familie care a dat culturii românești o suită de personalități marcante. Fratele său, Dimitrie Leonida a fost fondatorul Muzeului Tehnic din București, care îi poartă numele, iar sora sa, Eliza Leonida se numără printre primele femei inginer din lume.Numele lui Gheorghe Leonida a rămas legat de celebra statuie-simbol din Rio de Janeiro, Iisus Mântuitor, a cărui chip este opera sculptorului român.Gheorghe a ales, spre deosebire de frații săi care s-au orientat spre cariere din domeniile tehnice, cariera artistică, înscriindu-se la Conservatorul de Arte frumoase din București. Și-a continuat studiile pentru trei ani la Roma, ca mai apoi să ajungă la Paris. În ambele capitale artistice este premiat – la Roma pentru lucrarea ”Somnul”, iar la Paris primește Marele Premiu pentru sculptura ”Diavolul”.

În perioada de studii îl cunoaște și lucrează alături de Paul Landowski, sculptor francez de origine polonă, cel care l-a inclus în echipa ce a lucrat monumentalul Iisus brazilian. Landowski trecuse prin varii etape de creație, lucrase statuară de for public în compoziții monumentale dar și portrete, fusese profesor la Academia pariziană, dar și la Roma. Proiectul aparținea lui Heitor da Silva Costa, însă realizarea a revenit echipei conduse de Landowski care a finalizat-o în perioada 1922 – 1931. Sculptorul român a fost ales pentru a lucra chipul lui Iisus fiindu-i recunoscute calitățile de portretist.

Leonida se afirmase în țară în cadrul Saloanelor Oficiale, la care debutase în 1915 și participase constant. Se remarcase prin expresivitatea cu care reda corpul feminin, dar și prin unele teme în care excelase – Eva, Gimnastul, Sf. Gheorghe omorând dragonul, Prometeu.

Prometeu este pe de o parte simbolul vieții, participând la crearea omului, iar în varianta lui Eschil, la salvarea acestuia de la moartea adusă de mânia lui Zeus, dar în același timp și cel care distruge ordinea nouă impusă de zeu. În varianta lui Hesiod, Prometeu este simbolul înțelepciunii viclene, ajutându-i pe oameni să îl păcălească inteligent pe Zeus, revelând lăcomia acestuia în momentul în care îi sunt oferite două tipuri de ofrandă – cea care ascunde bucățile de carne în stomacul unui vițel și cea în care oasele erau învelite în grăsime.

Mitul prometeic cunoaște mai multe variante, în artele plastice Prometeu fiind cel mai adesea redat îndurându-și pedeapsa, înlănțuit pe stânca vizitată zilnic de o ”pajură cu aripile întinse”. În cele două variante literare ale mitului, cea a lui Hasiod și cea a lui Eschil, personajul mitologic se face vinovat de păcate diferite, însă pedeapsa sa rămâne aceeași.

Tot el fusese cel care îi învățase pe oameni diverse meșteșuguri, dar în principal rămâne cel care returnează omului focul, element esențial atât în desfășurarea vieții de zi cu zi, cât și în sens artistic. Prometeu devine astfel principalul susținător al omului, cel care îi oferă acestuia elementul de avantaj față de zei.Leonida reușește să-l singularizeze pe Prometeu dându-i o patină diferită față de cea a vulturului uriaș care se hrănește din el. Finisat în linie cursivă, mlădioasă, acesta este evidențiat și prin antiteza cu detaliile care alcătuiesc penajul vulturului. Sculptorul dovedește cunoștințe temeinice atât de anatomie umană , cât și animalieră. Motivul mitologic îi dă șansa să se desprindă de reprezentările clasice, care doar defineau corpurile, suferința lui Prometeu fiind redată prin contorsionarea expresivă a corpului și grimasa feței.

După exemplul rodinian, stările sufletești încep să devină subiect principal pentru sculptor, iar suferința zilnică a lui Prometeu, condamnat să se regenereze noaptea, este simbolul suferinței umane. Lucrarea lui Leonida face apel la mai multe influențe, fiind caracteristică sculpturii românești de la începutul secolului al XIX-lea, când tinerii artiști români încercau să se desprindă de lecțiile academiste din țară și să asimileze influențele dobândite la studiile din străinătate. Apelul la resursa mitologică este îmbinat fericit cu noile tehnici de reprezentare, ale unui realism cu tentă expresionistă. În același timp tema nu este întâmplătoare, ea fiind simbolică, încărcată de sentiment.

10.Martie, 2014 Fetiță citind