Gestionarea crizelor şi a conflictelor internaţionale

1. Ce este o criză internaţioanală ?2. Fazele crizei3. Gestionarea crizei4. Concluzii

Stud.sg Timofte Şerban

1. Ce este o criză iternaţioanală ?

Originea cuvântului criză se regăseşte în greaca antică. Verbul krinein are inţelesul de ,, a judeca”, de ,,a separa” şi de ,,a decide”. Termenul grec krisis –,, judecată” sau ,,decizie” – se transformă cu timpul. În latina medievală devine crisin, crisis si mai tarziu, criză. Esenţialul etimologiei cuvântului rezidă in noţiunea de decizie. Fară necesitatea luării unei decizii, şi prin urmare, fară o judecată prealabilă, criza nu există.

Studiul crizelor internaţionale este un fenomen recent cu o vechime de-abia de o jumătate de secol. Statele Unite ale Americii, stimulate de criza rachetelor din Cuba, au deschis calea. Noua disciplină pentru studierea relaţiilor internaţionale – managementul crizelor – işi are originea in studiile efectuate in acel timp.

Criza are mai multe definiţii din care vom reaminti doar cateva considerate a fi utile.Charles Hermann1 numeste criza o situaţie in care :

a) ameninţa obiective net prioritare ale unitaţii de decizie;b) reduce timpul de raspuns in timp util inainte ca decizia sa poata fi transformată in

acţiune;c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa.

În 1974 generalul Beaufre vedea in criză o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci, miza crizei, pentru apărător, riscul minim. Fostul director al Institutului Britanic de Studii Strategice, Alastair Buchan analizează criza drept perioada conflictuală dintre două sau mai multe state, care intervine atunci când una din parţi o incolţeşte pe cealalată pe un punct precis. Trebuie adăugat ce scria Alexandra Schwartzbrod2 cu referire la crizele Războiului Rece: In timp ce războiul nu este o soluţie(…) criza este acea formă de violenţa reţinută, de infruntare neconcretizată, destinată a cântări greu in balanta decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime si de a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total… Toate aceste definiţii si altele, incă mai lungi si mai detaliate, ca si reflectţiile ce le sunt asociate comportă diverse puncte de vedere interesante, eventual comune:

ruptura cu un statu quo si amânarea stării de echilibru; perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţari, pericole, riscuri; frecvente posibilitaţi de confruntari militare; aspectul relativ si niciodata absolut al crizei; existenta unor decizii importante de luat.

O definitie sintetica, ce aparţine lui Jean-Christphe Romer ar fi urmatoarea: criza este un moment de ruptură in interiorul unui sistem bine organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie fie in favoarea conserării, fie pentru transformarea sistemului dat, in perspectiva intoarcerii sale la un echilibru. Dacă

1 C.F Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril Co, 19692 Alexandra Schwartzbrod, Le president qui n’aimait pas la guerre, Plon, 1995, p.34

referirea se face la sistemul internaţional, criza poate fi rezultatul unei situaţii de tensiune, aceea care decurge din intenţiile deliberat ofensive a unuia dintre actori.

In toate aceste cazuri criza – purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţionala – pretinde să fie luate rapid decizii adecvate si adoptate măsuri necesare rezolvării ei.

2. Fazele Crizei.

În general există patru faze ce caracterizează din punct de vedere teoretic o criză internaţională.

1. Precriza

Precriza este caracterizată de o sporire a primejdiilor. Raporturile internaţionale se inăspresc, deciziile neplăcute se inmulţesc, apar incidente, uneori armate. Dialogul ostil încă nu este angajat, guvernanăii ramân disponibili pentru reflecţie şi consultări. Precriza presupune interacţiunea conflictuală a doi sau mai mulţi actori, la un nivel scăzut. Este o perioadă de tensiune anormală, dar limitată. Dacă nu este controlată si reglată poate genera brusc ruptura dintre actori. Ruptura poate interveni sub trei aspecte :

o acţiune ostilă ca, de exemplu prelurea unui teritoriu de către un stat în detrimentul altuia, vecin;

un eveniment destabilizator, de exemplu asasinarea unui şef de stat; o modificare a mediului internaţional ca urmare a unei declaraţii unilaterale de anexare.

2. Escaladarea

Echilibrul sistemului internaţional sau al unui subsistem regional pană atunci păstratpare grav compromis. Riscul unui război creşte sensibil. Evenimentele care se succed se indreaptă toate in sensul unei agrăvari a situaţii: declaraţii ale oamenilor de stat, manifestări naţionaliste, demonstraţii militare sau un ultimatum faţa de un act considerat inadmisibil. Aceste comportamente observabile la un stat ,,A” induc adversarului sau ,,B” atitudini similare chiar mai violente si mai hotărâte. Acest moment în care tensiunea este maximă, este extrem de periculos. Factorii pasionali, psihologici sau iraţionali riscă să influenţeze deciziile conducătorilor. Spaima, nervozitatea, enervarea înlocuiesc reflecţia din condiţii calme. Opinia publica, manipulată sau reacţionând în mod spontan la evenimente, joacă un rol singular, şi anume se manifestă, pe rând favorabilă sau ostilă domolirii. De aici înainte criza este apropiată de război, trecera de la o situaţie la alta, fiind, deopotriva, lesnicioasă si de temut. Un sistem internaţional în care există diferende foarte vechi şi foarte profunde între state, un sistem în care subzista amintiri ale unor conflicte trecute este un mediu favorabil trecerii de la criză la război. Odată ce, cu alte ocazii, violenţa a fost utilizată, precedentul este de temut. Trecerea de la stadiul de criză la cel de război intre statele-actori este uşurata în urmatoarele situaţii:

a) Când există un mare dezechilibru al raporturilor de forte, de natură a reduce costul unui război si incertitudinea deznodământului său;

b) Cănd instabilitatea internă a unui sau mai multe stat e de natură a impinge la război. Preocupaţi de depăşirea problemelor interne şi de reducere a tensiunilor, conducătorii statelor instabile pot găsi avantajos să orienteze atenţia polpulaţiei spre un pericol exterior de la care ar veni tot raul.

c) Cănd un stat se vede atacat sau ameninţat în ceea ce el considera esenţial pentru existenţa sau supravieţuirea sa.

d) Când geografia îsi joacă propriul rol in această dinamică. Proximitatea teritorială poate accentua îngrijorarea factorilor decizionali în faţa caracterului iminent al ameninţarii, în momentul când timpul disponibil pentru a reacţiona se reduce la maxim şi se accentuează riscul angajării de ostilităţi.

3. Destinderea

Destinderea este o a treia fază, cu atât mai frecventă cu cât majoritatea crizelor nu se încheie printr-un război. Intensitatea raporturilor conflictuale dintre state descreşte sensibil. Ajustări prin concesii, un acord cel puţin temporar este finalmente obţinut. In mod normal, statele in criză se străduiesc să ajungă la un angajement, gratie căruia, progresiv, apare un nou echilibru. În această perioadă, de durată variabilă, riscurile unor confruntări armate se reduc simţitor. Locul lor este luat de normalizare şi de destindere. Factorii decizionali isi văd diminuată capacitatea lor de a întrevedea pericole. Timpul presează mai puţin ca înainte, războiul redevine doar potenţial.

4. Impactul Impactul unei crize este urma lăsata de aceasta, repercusiunile si consecinţele sale în perioada de după încheierea propriu-zisă a crizei. Raporturile dintre protagonişti se reiau, deşi modificate şi conducătorii constată întoarcerea la o situaţie de necriza. Riscul unui război descreşte până atinge un nivel rezonabil. Fiecare criză, totuşi, transformă raporturile dintre state şi conduce la instalarea unui nou echilibru in interiorul sistemului internaţional respectiv.

3. Gestionarea crizei. Gestionarea crizelor reprezintă o direcţie atât de cercetare, cât şi de practică, ce incearcă să identifice situaţiile de criză, precum şi conflictele curente sau potenţiale, in vederea eliminării sau diminuării efectelor negative ale acestora. În acest scop,sunt create instrumente de analiză si acţiune care să contribuie la prevenirea, reglemantarea sau transformarea situaţiilor de criză in situatii satisfăcatoare sau mai putin distructive pentru părtile implicate ori afectate de acestea. Până în prezent, această abordare a fost dezvoltată şi utilizată în mai multe discipline. În domeniul relaţiilor internaţionale, gestionarea crizelor este un domeniu interdsicplinar, preocupat în principal de modalităţile de prevenire a conflictelor violente de pe scena internaţională. În ceea ce priveşte managementul crizelor, în prezent pot fi identificate trei abordări distincte ce provin din direcţii de cercetare si practică strans legate intre ele – prevenirea prospectiva a conflictelor (early warning research), teoria conflictelor(conflict theory) si studiile privind pacea (peace research). Dat fiind că impărtăşesc o serie de premise comune, se influenţează reciproc, iar in anumite privinţe se suprapun aproape in totalitate, nuanteţe sunt

destul de dificil de perceput. Din acest motiv, clasificările operate in literatura de specialitate pot părea confuze pentru cei cu mai putina experienţă in domeniu. Tabelul 1 clarifică aceste potenţiale confuzii.

Prevenirea prospectivă a conflictelor (early warning research)

Teoria conflictelor (conflict theory)

Studiile privind pacea (peace

research)Preocupare Conflictele potenţiale Conflictele violente Menţinerea păcii

globalePerspectiva asupra conflictelor

Există întodeauna conflicte potenţiale sau latente

Conflictele care afectează securiatatea internaţionala

Pacea globală este în general ameninţată de conflicte violente

PremisaÎn formă incipientă, conflictele pot fi rezolvate paşnic

Eliminarea elementelor violente ale conflictelor este mai uşor de realizat si mai importantă decat eliminarea conflictelor

Pacea poate fi mentinută si restabilită in principal prin eliminarea elementelor violente ale conflictelor

Scop Inţelegerea factorilor şi mecanismelor de declanşare pentru a preveni violenţa şi suferinţa umană pe care acestea le-ar putea implica

Elaborarea de strategii care să elimine elementele violente din conflicte

Elaborarea de strategii care :a).Să elimine factorii ce ameninţă pacea globalăb).sa consolideze pacea regională si globală

Tabelul 1. Abordari contemporane ale gestionarii conflictelor.

1. Prevenirea prospectivă a conflictelor porneşte de la ideea ca primul pas în soluţionarea conflictelor este înţelegerea factorilor şi mecanismelor care contribuie la declanşarea lor. In mediul academic, cercetarea in domeniu se concentrează deci asupra identificarii unor recurente si similaritaţi in datele istorice, precum şi asupra elaborarii de indicatori care să permită prognoza crizelor şi a evoluţie lor. Până în prezent cele mai utilizate instrumente sunt cartografierea, ca metodă de analiza şi prognoză a conflictelor, cercetarea participativă, ca metodă de analiză ăşi interveţie în conflicte şi dezvoltarea comunitară, ca metodă de intervenţie în special pentru prevenirea situaţiilor conflictuale.

a) Cartografierea are drept scop identificarea elementelor constituive si a particularităţilor acestora. Se realizează de regulă prin analiza de documente. Pentru a putea soluţiona un conflict este necesară studierea si întelegerea istoricului, contextului şi dinamicii de desfăşurare a acestuia, chestiunile disputate precum şi cunoaşterea actorilor implicaţi.

b) Cercetarea participativă este o direcţie largă de investigaţie şi intervenţie socială, dezvoltată dupa cel de-al doilea război mondial pentru a răspunde unor probleme precum discrimarea şi inegalităţile sociale. În sens larg orice analiză realizată prin intercţiune

directa cu actorii implicaţi in situaţia studiată şi care are drept scop intervenţia socială în respectivul sistem. În sens strict însă, aceasta este doar o clasă de metode care identifică factorii de conflict social, încercând în acelaşi timp să îl elimine.

c) Dezvoltarea comunitară apropie şi mai mult preocupările teoretice de cele ale politicilor publice prin aceea că, propunându-şi să elimine sau să diminueze potenţialele conflicte prin crearea de structuri de dialog si proiecte comune, necesită o foarte bună cunoaştere a comunitaţii căreia se adresează.

2. Abordari ale teoriei conflictelor

Cea de-a doua perspectivă dezoltată în această disciplina este interesată de perioada de violenţe ce caracterizeaza unele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere, există trei abordări distincte – stabilizarea, soluţionarea, şi transformarea conflictelor3.

Stabilizarea conflictelor Are drept obiectiv încheierea unui acord între păţile aflate in conflict pentru a pune capăt confruntărilor armate. Conflictul este considerat a fi rezultatul unor interese incompatibile şi al competiţiei pentru resurse limitate. Un acord poate fi încheiat numai dacă este reciproc avantajos, părtile implicate evaluând în mod raţional costurile şi beneficiile unei astfel de evoluţii ale conflictului dintre ele. O asemenea perspectivă nu ia in considerare atitudinile parţilor implicate pe parcursul conflictului si nici cauzele acestora.

Souţionarea conflictelor Această abordare se referă la strategiile de incheiere definitivă a conflictelor. Aceasta presupune nu doar negocierea intereselor partilor implicate respectând valorile si identităţilor sociale, ci şi o anumită preocupare pentru cauzele conflictului. De aceea, una dintre prioritaţi este îndepărtarea elementelor de violenţă directa, culturală sau structurală. Soluţionarea conflictelor este o abordare al cărui principal avantaj este schimbarea atitudinii fată de ,,celălalt”, prin crearea de posibilitaţi de comunicare între parţile aflate in disputa.

Transformarea conflictelor Strategia de transformare a conflictelor işi propune să modifice natura conflictelor astfel încat să contribuie la o rezolvare pozitivă a acestora. Un astfel de demers presupune transformarea fundamentală a actorilor implicaţi şi a relaţiilor dintre ei. Dat fiind faptul că se concentrează în principal asupra schimbărilor profunde astfel încât să elimine inclusiv factorii ce pot genera crize si tensiuni majore, transformarea poate fi considerată o strategie diferită de gestionarea propriu-zisă a conflictelor. Din acest punct de vedere este mai degrabă o serie de metode prin care părţile aflate in conflict pot dispune de mijloace prin care să realizeze ele însele schimbări pozitive. Totuşi în situaţia în care părţile nu au avut deloc relaţii înaintea începerii crizei metoda este mult mai putin eficientă.

3 C. Reimann, Berghof Handbook for Conflict Transformation, 2004

3. Gestionarea crizelor din perspectiva studiilor privind pacea

În prezent strategiile dezvoltate din perspectiva studiilor privind pacea sunt cel mai utilizat set de metode de gestionare a conflictelor. Principiile acestora integrează şi cele trei abordări generate de teoria conflictelor, adăugându-i preocuparea pentru prevenirea crizelor şi a conflictelor.

Prevenirea crizelor şi a conflictelor Se referă la acţiuni intreprinse de o a treia parte cu scopul de a evita transformarea unei crize într-un conflict violent de amploare. Din acest punct de vedere, intervenţiile internaţionale au rolul de a gestiona conflictele în formele lor incipiente, aşa încât dezvoltarea elementelor de violenţă să poată fi impiedicată. Menţinerea păciiAceasta este o strategie de intervenţie a unei terţe părţi prin care actorii implicaţi sunt separaţi pentru a le controla acţiunile, cu scopul de a preveni sau a pune capăt violenţelor dintr-un conflict. Obiectivul major este deci împiedicarea unor noi violenţe. Totuşi dacă această strategie nu este folosită complementar cu alte abordări, nu poate elimina sursele conflictului, acestă continuând să se dezvolte chiar dacă iniţial doar sub formă latentă.

ReconciliereaO a treia metodă de intervenţie pentru restabilirea păcii este de a negocia o soluţionare a conflictului, punând in chestiune chiar problema aflată in disputa. Aceasta este o strategie de asociere prin care sunt cooptate împreună guvernele sau liderii politici pentru a dezbate o posibilă rezolvare a crizei sau conflictului.

Consolidarea procesului de paceEste un proces de durată ce are scop modificarea atitudinilor negative si a structurilor socioeconomice, prin acţiuni concentrate asupra factorilor ce declanşează conflictele si asupra elementelor care pot aduce impreună parţile aflate în conflict. De regulă acest ultim obiectiv e realizat prin acţiuni de reconstrucţie socioeconomică şi dezvoltare, fiind deci un proces care implică toata societatea şi care poate presupune metode extrem de diverse.

4. Concluzii

Conflictele afectează tot mai mult populaţia civilă. Chiar dacă numărul conflictelor armate a scăzut, războaiele actuale sunt mult mai brutale, de durată, dificil de rezolvat si, mai ales implică tot mai mulţi civili. Schimbările care au survenit în natura ameninţărilor de securitate şi, implicit, asupra conceptului de securitate au avut totuşi efect asupra raportului dintre sectorul militar si cel civil in gestionarea crizelor şi conflictelor internaţionale, ultimul dobândind un rol din ce în ce mai important.