Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

www.artapolitica.ro

GAZETA DE

ARTÃ POLITICÃnr.9 /martie/2015

publ icaț ie t r imest r ia lă independentă / publ icaț ia se d ist r ibu ie g ratu it

Pe parcursul anului 2015, Gazeta de Artă Politică va colabora cu grupul Quantic1 la realizarea unei serii de numere tematice concen-trate pe problema locuirii în context românesc și internațional. Vor fi abordate o serie de subiecte: procesele de gentrificare, evacuările forțate, retrocedările frauduloase, locuirea precară, situația adulților și copiilor fără adăpost, dereglementarea pieței imobiliare și a prețurilor chiriilor, strategii de rezistență la aceste probleme.

Subiectele respective sunt descrise și analizate în primul rând de persoanele afectate direct, Gazeta de Artă Politică 2015 constituin-du-se într-o platforma de expresie artistică și teoretică pentru per-soanele care suferă în urma diverselor forme de încălcare sau limi-tare a dreptului la locuire decentă.

Numărul 9 se concentrează pe problema evacuărilor forțate și a posibilelor strategii de solidarizare și rezistență pentru prevenirea sau soluționarea problemelor legate de locuire asociate acestora.

În București, cele mai multe evacuări se leagă de procesele de retrocedare a caselor naționalizate. Evacuarea foștilor chiriași din imobilele naționalizate retrocedate fără asigurarea unei locuințe de-cente, conform legii, a devenit un fenomen de masă, cu consecințe dezastruoase asupra calității vieții și situației sociale a locuitorilor în cauză. Persoanele afectate sunt de cele mai multe ori cele mai lip-site de apărare – persoane cu venituri mici și foarte mici, persoane în vârstă, persoane cu mulți copii, persoane cu dizabilități. De ase-menea, evacuările vizează de foarte multe ori, cum este cazul imo-bilelor de pe străzile Vulturilor, Parfumului, Anton Pann, precum și din zona Rahova-Uranus-Sabinelor, persoane de etnie romă. În spatele procesului de retrocedare se ascunde un proiect de gentrifi-care a orașului prin alungarea forțată a „indezirabililor”.

În Cluj, ca și în alte orașe din țară (Baia-Mare, Eforie Nord etc.), evacuările vizează în mod direct comunități de romi săraci, scopul rasist, de „curățare” a zonelor centrale sau de interes pentru capital, fiind de multe ori enunțat public de către reprezentanții autorităților.

Acest număr din Gazeta de Artă Politică prezintă punctele de vedere ale unor persoane și comunități evacuate sau aflate în peri-col de evacuare, care își povestesc istoriile de viață, își împărtășesc experiențele, suferințele, precum și strategiile de luptă cu autoritățile pentru dreptul de a locui în condiții decente. ■

1 Grupul Quantic (www.facebook.com/asociatia.quantic) este o platformă deschisă pentru oricine vrea să exploreze, să creeze, să schimbe energie, să producă schimbare. Din martie 2013, Quantic lucrează la o schimbare de stare, către un viitor în care să ne sprijinim unii pe alţii, să avem cu toţii şanse egale şi acces egal la resurse, trăind în echilibru cu natura. Proiectele noastre vizează justiţia socială şi de mediu, egalitatea de gen, implicarea comunitară a copiilor şi tinerilor, street art şi graffiti ca mijloc de comunicare şi de solidarizare.

CITEȘTE

ȘI DĂ MAI

DEPARTE

Evacuările forțate și strategii de rezistență

GAP-Nr7.indd 1 3/20/2015 1:11:35 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`2

Cum aţi aflat că sunteţi în pericol să vă pierdeţi locuinţele? Nicoleta: Eram 3-4 copii la părinţi, mama lucra la Fabrica de Sticlă, la 23 August acolo. A depus acte ca să primească o casă de la primărie și a primit casa asta, din Vulturilor 50. La un mo-ment dat, nu mai știu exact, după un an sau șase luni s-a dus la primărie să o cumpere și a aflat că, de fapt, casa era în litigiu. Prin 2002, proprietarul a venit la noi acasă, s-a prezentat, a zis că el a câștigat și că vrea să vândă. Eu aveam 12 ani, nu prea înțelegeam ce se întâmplă, dar îmi era clar că n-o să mai putem locui acolo și-mi părea rău, că îmi pierd copilăria, prietenii, ve-cinii, casa în care am locuit. Ca și copil te obișnuiești într-un loc, nu poți să pleci așa de colo-colo. Am copilărit aici, apoi m-am căsătorit aici, apoi am făcut un copil și am continuat să locuiesc tot aici. Până să vândă, proprietarul ne-a făcut contract de chi-rie pe 5 ani. Chiria era diferită de cea pe care o plăteam la stat și era stabilită în funcţie de numărul de oameni care locuiau în case, de situaţia lor financiară, număr de copii, metri pătraţi, etc. Şi apoi ne-am trezit pe 15 septembrie 2014 că suntem daţi afară: ne-a venit o scrisoare în care scria că în termen de opt zile trebuie să părăsim locuinţele. Eu nu eram acasă când s-a primit scrisoarea, mi-a zis mama seara când am ajuns „uite Nicoleta, ne dau afară”.

„Eu singură, cu şase copii, mi-a fost foarte greu, veneau zi de zi la uşa mea să-mi strâng bagaje-le şi să plec.”

Alexandrina: Eu deocamdată n-am fost evacuată din casa în care locuiesc acum, dar am fost evacuată din casa bunicilor. Bunicul meu a murit, nu apucase să facă acte pe acel aparta-ment și într-o zi au venit cei de la Primărie și au zis că trebuie să plec din casă, pentru că nu am acte pe casă și nu-mi aparţine. Eram doar eu cu copiii, soţul era la pușcărie, dacă era el acasă era cu totul altceva, că era bărbat și discuta altfel. Eu singură, cu șase copii, mi-a fost foarte greu, veneau zi de zi la ușa mea să-mi strâng bagajele și să plec, eu singură nu puteam să fac faţă la toate astea, toţi copiii mei erau mici, cel mai mare avea 14 ani, n-aveam niciun sprijin, ei erau toţi bărbaţi care veneau. M-au băgat într-o mașină și m-au dus la o mătușă de-a mea, unde am stat trei luni de zile. După aia mi-au dat casa asta din Rahova, unde stau acum, mi-au zis să stau aici că urmează să-mi facă actele. După un timp a apărut proprietarul și atunci mi s-a spus că nu se mai pot face acte, dar că să stau liniștită, că n-o să mă mai dea nimeni afară.

Gabriela: Eu m-am speriat foarte tare când am aflat. N-am trecut niciodată prin așa ceva. Mi-a părut rău că trebuie să ne despărţim, noi am stat aici, ne-am sfătuit împreună, copiii noș-tri au crescut împreună, eu stau dintotdeauna cu chirie, nu am avut casă niciodată, normal că m-am speriat, a fost strigător la cer. Toţi trecem prin asta, e cel mai rău să ajungi aici, e cel mai rău să-ţi pierzi casa, unde te mai duci? Doar în stradă, ca pe câini.

Marilena: Eu locuiesc aici, în strada Şerban Vodă, din 1968, de 47 de ani. Născută, crescută aici. Surorile mele la fel, tatăl meu locuiește aici din ‘53. Imobilul i s-a dat tatălui meu de la întreprindere, prin repartiţie, am plătit chirie la stat atâţia ani, de șaizeci de ani tot plătim la stat toate dările. În 2003, propri-etarul imobilului, așa zis moștenitor, s-a dus la Administraţia Fondului Imobiliar să încheie un proces verbal de predare-pri-mire. Eu aveam copiii mici, mi-a fost foarte frică că rămân cu ei pe drumuri, așa că am început să fac investigaţii, am mers pe la toate instituţiile, la primărie, la prefectură, la AFI, am chemat televiziunile, TVR1, Naţional TV, și atunci proprietarul a dat bir cu fugiţii, în loc să stea să-și spună părerea lui, că e moștenitor, că vrea să revendice imobilele. În urma investigaţiilor, am găsit nereguli, și atunci s-a anulat prima dispoziţie, și s-a dat alta, în care primăria spune că presupusul moștenitor nu are calitate procesuală pe acest imobil.

„Mi s-a repartizat locuința în regim de urgen-

ță, că eram deja evacuată de dincolo şi eram mamă singură cu trei copii.”

Eugenia: Această locuință este făcută în anul 1950. Aici au lo-cuit numai evrei. După ce au fost daţi afară evreii de aici, evreii au plecat și ICRAL a preluat locuințele. Înainte de ‘90 am stat la proprietar, proprietar, adevărat. M-am judecat cu el doi ani, că voia să vândă casa și n-aveam unde să mă duc, unde să mă duc cu copiii mei, să stau unde, pe stradă, unde să mă duc? Mi s-a re-partizat locuința în regim de urgență, că eram deja evacuată de dincolo și eram mamă singură cu trei copii. Am venit aici, era groaznic ce era aici, șobolani, mizerie, era un aurolac care locuia aici în mijloc într-o canapea fără picioare, fără arcuri, unul în sus, unul în jos, cuie pe jos. Atât de mult am muncit aici, dar am fost mulţumită, că mi-au dat undeva. Eram nevoită să mă bag undeva, oriunde, numai să nu mă plouă. Chiar am preferat par-ter, că mă săturasem, pe la proprietari pe unde stăteam, mereu ploua în casă. Când au început retrocedările au apărut acești doi fraţi, de fapt sunt patru proprietari aici și au șaizeci de locuinţe, păi ce-au făcut ei, de unde au atâtea, le-a murit tot neamul, câte neamuri să ai să-ţi lase șaizeci de apartamente? Trebuie verifi-cați, ăștia nu sunt moștenitorii, au mirosit situația de la ICRAL, au văzut că aici nu sunt proprietari, că evreii au fugit, avocați de meserie, unși cu toate alifiile, s-au băgat aici proprietari. În 2001 li s-a refuzat retrocedarea, dar ei au avut hârtii, le-au completat, din partea primăriei capitalei nu s-a prezentat nimeni, automat ei au devenit moștenitori. Cum s-au infiltrat: s-au mutat aici, s-au extins că a murit o bătrânică, mereu o terorizau pe bătrână și îi spuneau: „Babo, n-ai murit, hai, încă n-ai murit?”. Deci ei stăteau aici ilegal, eu eram singura legală, era casă părăsită, dacă evreii plecaseră, nu era casa nimănui. Au cumpărat în 1999 titlu ilegal, ei nu erau chiriași aici.

„Ne dau afară, nu-i capăt de ţară!”

Ce-aţi simţit când aţi aflat că trebuie să eliberaţi locuinţele? Care e primul lucru pe care l-ați făcut?

Nicoleta: Nouă nu ne venea să credem, eram mai mulţi de 100 de oameni care urmau să-și piardă casele. Unii și-au strâns din bagaje, alții nu, pentru că nu credeau că vor fi dați afară. Eu mă ascundeam de maica-mea să nu mă vadă că plâng, încercam să

Femeile vorbesc despre experienţa evacuărilor forţate şi a retrocedărilor de locuinţe

par așa mai dură, ne dau afară – nu-i capăt de ţară, dar în ulti-mele două zile, până au venit să ne dea afară, nu am dormit. Am strâns lucrurile, nu toate, așa, ce a fost un pic mai de preţ, și le-am scos afară, pentru că mi-era frică să nu le pierdem, inclusiv patul, iar în noaptea dinaintea evacuării am dormit cu baiatul pe jos. În ziua evacuării, toată lumea plângea, și bărbaţi și femei. Am ieșit cu lucrurile în stradă, pe trotuar, și stăm așa în stradă de cinci luni.

Cornelia: Primul lucru a fost gândul copiiilor. Ce fac? Unde ma duc? O să treacă anii, nu știu încotro s-o iau. Unde mă duc? La asta m-am gândit atât eu, cât și familia mea: unde o să ne du-cem, că n-avem de niciunele. Plângeam, sufeream în noi, că nu puteam să ne ducem să țipăm pe stradă că o să ne evacueze. Vorbeam între noi, ce-o să facem, unde o să ne ducem, ce facem cu copiii, ce-o să ajungem? Astea sunt niște sentimente pe care le trăim și acum. Eu am fost deja evacuată, urmează Cristina, urmează Nuți. Noi nu am vrut să plecăm din cartierul ăsta și nu vrem să plecăm din zona asta. Copiii noștri au făcut activități împreună, au învățat în aceeași școală, au mâncat împreună. A fost foarte greu, este cel mai dureros lucru ca un om să nu aibă acoperiș deasupra capului, mai ales pentru viitorul copiilor.

„Am scos lucrurile afară, m-am pus pe un pat şi mă uitam stânga- dreapta, parcă nu realizam ce mi se întâmplă. Nu realizam că sunt dată afară din casă, dar eram.”

Cornelia: Înainte cu cinci zile să fiu evacuată, mergeam pe stra-dă pur și simplu, era martie, zona era foarte aglomerată, aici la piața de flori, eu mergeam așa pe stradă și toată lumea mă între-ba: „Ce faci?” „Ce-o să faci?”, „Unde te duci?”. Iar răspunsul meu era: „Nu știu”. Eram atât de terminată, le spuneam că nu știu, să nu mă mai întrebe nimic, că nu știu unde o să mă duc. Când a venit ziua evacuării și am văzut că a venit avocata, cu executor, nu mai eram conștientă în niciun fel, am început direct să ţip, că eu nu ies afară în stradă. Apoi mi-am dat seama că trebuie să mă liniștesc și să mă gândesc bine ce am de făcut, mă gândeam și la mama care este bolnavă, că mă vede așa cum ţip. Am scos lucrurile afară, m-am pus pe un pat și mă uitam stânga-dreap-ta, parcă nu realizam ce mi se întâmplă. Nu mă gândeam că vine noaptea și că eu o să dorm în stradă cu copiii mei, nu re-

Foto: MiChele lanCione

GAP-Nr7.indd 2 3/20/2015 1:11:38 PM

www.artapolitica.ro

3Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

Femeile vorbesc despre experienţa evacuărilor forţate şi a retrocedărilor de locuinţe

alizam pur și simplu. Nu realizam că sunt dată afară din casă, dar eram. Se inchiseseră ușile casei mele, tot, eu nu mai aveam nicio treabă. Vedeam lume multă, vedeam p-ăla, vedeam p-ăla, vedeam p-ăla, vorbeam cu toată lumea, ziceam da, aprobam, dar nu puteam gândi că la noapte eu o să dorm sub cerul liber cu copiii mei. Era foarte frig afară, îmi vedeam copiii îmbrăcaţi așa gros și îi vedeam așa de amărâţi, n-am cuvinte, mă vedeam a nimănui, mă vedeam fără putere, pentru ei în primul rând.

Cristina: Eu abia acum sunt în situaţia asta, încă nu am fost evacuată din casă, de fapt am fost evacuată cu prăvălia, în 2011, La Bomba. Dar era spaţiu comercial, bagajele pe care le aveam acolo le puteam aduce acasă, aveam un acoperiș deasupra capu-lui. Nu am fost în situaţia lui Cami, să ajung în stradă, știu că voi urma, dar încă nu am simţit ce a simţit ea, trebuie să fie o prostie să spui că simţi același lucru, până nu te vezi în stradă. Problema este la noi așa: la noi s-a strâns o prietenie foarte puternică între noi mamele, ne-a trebuit timp să ne formăm, să ne cunoaștem, să ne împrietenim, ne-am făcut așa un cerc al nostru și am fi vrut, ne-am fi dorit și încă sperăm în lucrul ăsta, cu toate că una dintre noi nu mai locuiește aici în zonă, dar este prezentă, am fi vrut să rămânem împreună ca și comunitate. Noi suntem ca o familie, numai locuințele ne despart de fapt. Noi toate avem co-pii, eu nu am avut grijă numai de al meu, întotdeauna am avut grijă și de copiii celorlalte și ele la fel. Asta vrem noi să arătăm oamenilor, chiar prin piesele de teatru la care am lucrat până acum, Fără sprijin și La Harneală, că este foarte greu și foarte important să-ţi formezi o comunitate și apoi comunitatea să fie despărţită, comunitatea are legătură cu viaţa ta de fapt. Nouă mamelor ne-a plăcut să fim împreună și să ne formăm noi între noi, de-aia suntem împreună și acum. De-aia luptăm împreună.

„Ei îți repartizează o locuință în care stau alții, ca să fii tu pus în situația de a-i da afară, pen-tru familia şi copiii tăi. Aşa face statul.”

Cristina: Din punctul meu de vedere este normal ca proprie-tarii să-și ia casele înapoi, chiar dacă noi ajungem în stradă. Şi eu dacă aveam o moștenire de la bunici aș fi cerut și mi-aș fi luat casa, nu pot să mint că nu aș fi făcut asta, ba da, mi-aș fi luat casa pentru că am în spate o familie, am un copil, poate că bunicii mei chiar au muncit pentru casa aceea și, și ei la rândul

lor au fost nedreptăţiţi când li s-a luat. Uite, cazul meu: mi-a dat primăria casa asta în care stau acum și aici stăteau niște oameni fără acte, veniţi de la ţară. Când mi-au repartizat această casă de la primărie, eu în primul rând nu mi-am dorit această casă pentru că era dezastruoasă, nu exista apă, nu exista lumină, aici a crescut un cal, porci. Oamenii care stăteau aici veniseră din provincie și au ocupat această locuinţă, că au găsit-o goală, eu la rândul meu aveam nevoie de locuinţă. Eu nu am avut nicio vină că am fost nevoită să iau locuinţa asta. Adică vreau să vă spun ceva și aș întreba pe oricine, pe orice familie care are copii: ce alegi, să stai cu copiii tăi în stradă sau să dai o altă familie afară? Asta e viața, noi vrem să le dăm și celorlalți, să ne fie la toți bine, dar tot statul face în așa fel să ne certăm între noi, să fie dezbinare și să alegem să fim ca ei, adică ei îți repartizează o locuință în care stau alții, ca să fi tu pus în situația de a-i da afară pentru familia și copiii tăi. Așa face statul. S-a mai întâmplat, de exemplu cazul lui Jeni, a fost evacuată și s-a luptat doi ani să ob-țină locuință și i s-a dat, tot așa, o locuință la curte, ocupată fără acte de alții. S-a judecat femeia, nu a vrut, știa exact ce înseamnă să fii evacuată, să fii în stradă, dar avea în spate două fete care la rândul lor aveau copii și stăteau în stradă. Şi s-a judecat să-i scoată afară, deși asta în mod normal era treaba primăriei. Şi ce s-a întâmplat, i-a dat afară, s-a chinuit să aranjeze casa respec-tivă, a pus geamuri, a făcut-o locuibilă, și culmea este că este retrocedată și casa aia.

„M-am luptat, practic, cu mafia imobiliară, de una singură.”

Marilena: Eu sunt foarte luptătoare și am decis de la bun înce-put să mă ocup de acest caz, soţul meu este șofer de tir, nu ar fi avut când să se ocupe. Copiii mei erau mici, rămâneau tot tim-pul cu părinţii mei, iar eu mergeam zi de zi la instituţii, să încerc să scot adevărul la iveală, cu toate că statul este de vină, statul trebuia să ne apere, statul trebuia să se judece cu acest domn, dar statul este corupt. Dacă te vede că nu ai, statul spune: „E amărât, hai să-l dăm afară!”. De 13 ani ne judecăm la tribunal. Proprietarul folosește tot felul de avocaţi, între timp unii din ei au și decedat, alţii au renunţat pe parcurs. Dar proprietarul este doar un paravan, alţii au interese și întreţin procesele. Eu m-am ocupat singură de tot, am umblat prin tribunale întruna. M-am luptat, practic, cu mafia imobiliară, de una singură. Şi sper că o

dată și o dată, o să iasă în sfârșit la iveală dreptatea și adevărul, nu pot trăi la nesfârșit așa cu nesiguranţă.

„Viaţa îmi este un roman. Sunt văduvă de 20 de ani, eu mi-am crescut copiii singură. Am în-ceput să-mi fac bagajele, le strâng, dar nu ştiu unde să mă duc.”

Eugenia: Şi eu am zis, în 2008, ia să mă duc să mă înscriu la pri-mărie pentru o casă socială, ei nu mi-au zis nimic, dar eu m-am temut, în caz de ceva, am mirosit evacuarea. M-am însris la On-ţanu în audienţă, dacă nu m-am dus în anii ăștia de o groază de ori, în fiecare lună chiar, doar să vorbesc cu el. Am zis: „Eu vreau cu el să vorbesc, pentru că eu pe el l-am votat trei mandate și vreau să-mi spun durerea la el.” Așa bolnavă cum sunt, mă duc, că am un pic de curaj și de tupeu. Ultima oară acum pe 22 decembrie m-am înscris în audienţă și tot așa, nu s-a prezentat. Dar chiar așa, bătrâni amărâţi să-i scoţi din casă, unde am stat atâta, unde am muncit atâta, s-o fac locuibilă în primul rând. Am primit ordin de evacuare, acum la sfârșit de martie mai am o înfăţișare, eu nu pot să mă duc, dar am avocată din oficiu, a zis că încearcă să mai prelungească cât de cât executarea, eu n-am putut, m-am dus o dată acolo și mi-a venit rău și m-a luat salva-rea. N-am putut să rezist. Am trei copii, fata cea mare a plecat din București pentru că nu poate să facă faţă, cealaltă fată este căsătorită a doua oară cu un cetăţean sârb și locuiesc în Aus-tria, a plecat pentru că aici a dus-o foarte greu, băiatul meu e în Anglia, a plecat printr-un contract pe un an și e plecat de doi jumate, deci muncește la negru. Eu cu 400 lei ai mei n-am cum, am apă, am lumină, am medicamente de luat. Mă rog, viaţa îmi este un roman. Sunt văduvă de 20 de ani, eu mi-am crescut co-piii singură. Am început să-mi fac bagajele, le strâng, dar nu știu unde să mă duc. Mi-am înnoit an de an dosarele la primărie. Tot strâng hârtii, câte hârtii, uitaţi, e plin de hârtii, tare greu mă descurc, mi-au zis că atunci când o să le aduc decizia de evacu-are, mai vedem noi. Teancuri teancuri, mă chinui să le pun pe sortimente și mă zăpăcesc. Timbre de doi lei n-are, doar de trei lei, vor pe doi ani, trei și cu trei înseamnă șase lei, pentru mine șase lei este mult, este pâinea mea pe o săptămână. Acum in ianuarie am fost pentru completare, sunt pe poziţia 245 și am 163 de puncte. Eu mai am un pic și dau în primire..... și am 163 de puncte. Dar știţi ce înseamnă moral să te lovească, mă văd că sunt curată, că nu-mi place să fiu murdară, unde mă duc, nu mă crede nimeni, faptul că sunt bătrână mă face să mă simt așa marginalizată, parcă toţi se uită urât la mine, tineretul mai ales te repede, știţi cât de dureros este? Fiecare cetățean european are niște drepturi, mai ales în țara lui, dar unde sunt, zi-mi și mie care e dreptul meu în situația în care sunt, eu n-am niciun drept la viață? Care e dreptul meu, care este, să mor mai repede? Dar vreau să trăiesc, că Dumnezeu mi-a dat zile!

Ce probleme întâmpină o femeie atunci când locuieşte pe stradă?

„Erau momente în care plângeam şi spuneam: N-am cu cine să mă lupt, vreau să mă lupt, dar n-am cu cine!”

Cornelia: Mi-a fost foarte greu. Mă uitam așa la copiii mei, că îi culc chinuiţi. Mi-a dat Nuţi o dubă, o mașină unde îi culcam. Fraţii mei, cumnaţii mei au aranjat mașina aia acolo, cu saltele, cu pături, cu ce am avut noi acolo, să poată dormi copiii. Eu nu m-am dus să aranjez, ei au făcut totul, și când m-am dus și l-am văzut pe ăsta într-o geacă lungă și îmbrăcat atât de gros, cre-deţi-mă că l-am văzut ca pe un simplu cerșetor. E foarte greu, să dea Dumnezeu să nu mai treacă niciun copil prin ce am trecut eu cu copiii mei. Am stat patru luni în stradă, cu tot cu copii, cu familia mea, mi-am făcut o baracă din scânduri, din lemne, cu prelate, cu celofane. Mi-a lipsit tot, mi-a lipsit acoperișul deasu-pra capului, mi-a lipsit apa caldă, o masă unde să-și facă temele copiii mei, lucrurile aranjate în șifonier, hainele lor de școală le căutam tot timpul prin saci. În momentul în care locuiești în stradă nu mai ai nimic aranjat. Când venea seara și toţi plecau

interviu colectiv cu şapte femei care poves-tesc despre felul în care le-a fost încălcat sau pus în pericol dreptul la locuire. Ma-terial realizat cu: nicoleta Vişan, Cristina eremia, alexandrina Fieraru, Cornelia ioniţă, Gabriela Dumitru, Marilena ak-san, eugenia Frunză.

Foto: MiChele lanCione

GAP-Nr7.indd 3 3/20/2015 1:11:40 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`4

pe la casele lor, rămâneam acolo și plângeam, mă încuiasem un pic în mine, dar nu aveam ce să fac. Mă gândeam întruna ce fac, unde să mă mai duc, ce cereri să mai depun, la ce ușă să mai bat. Frică nu mi-a fost că eram cu toată familia, 13-14 persoa-ne, n-avea ce să ni se întâmple, dacă eram femeie singură m-aș fi temut. Mi-au lipsit în stradă momentele în care stăteam de vorbă cu familia mea. Nu mai puteam vorbi cu ei, erau oameni în vizită la mine tot timpul, cu mama sau cu fraţii mei vorbeam prin semne, uneori era sufocant. Cât a fost frig mai era cum era, dar când s-a făcut mai cald veneau oameni întruna. Am avut momente în care am ţipat la toată lumea, și la fete, la toată lu-mea, erau momente în care plângeam și spuneam: „N-am cu cine să mă lupt, vreau să mă lupt, dar n-am cu cine.” Copiii mei, de atâta stat afară probabil, acuma râd, stăteau afară întruna și n-aveau altă vorbă decât: „Ne e foame! Ne e foame!”. Nici nu treceau douăzeci de minute și iar le era foame. Mai intram sea-ra cu familia mea în baracă și îţi dai seama, n-aveam aragaz, n-aveam de niciunele și ne luam salam pe hârtie, și mă uitam așa la ei și mă întrebam ce-au ăștia de manâncă tot, toată ziua au mâncat. Nu le ţineam contul la mâncare, dar eram agitată, mă tot gândeam ce să fac, și ei veneau întruna: „Mama ne e foame!”. Cât am fost evacuată copiii mei nu s-au mai dus la școală. Ce mă mai interesa pe mine să-i trimit la școală, eram în stradă. Şi fetele îmi ziceau întruna: „Cami, trimite copiii la școală, Cami trimite copiii la școală!”.

Nicoleta: Femeile care aveau copii foarte mici nu au rămas în stradă, s-au dus pe la rude sau au ocupat case părăsite. E greu cu copiii în stradă: n-ai unde să-i speli, n-ai unde să-i hrănești, cum să alăptezi așa pe stradă. Băiatul meu de doi ani s-a și îm-bolnăvit, pentru că în primul rând și-a schimbat brusc modul de trai, neavând căldură, lumină, un aer potrivit pentru copil, o mâncare caldă, apă, s-a săturat organismul lui de atâtea șer-veţele umede tot timpul, pielea i s-a iritat, a făcut o înfecţie la organele genitale, a trebui să-l duc la spital, acolo i-au făcut și o mică incizie și după asta cu atât mai mult trebuia să-l spăl foarte des, din două în două ore, trebuia schimbat pansamentul. Apoi a făcut o infecţie la stomac. Copiii au fost de fapt cei mai afec-taţi. Să mergi zilnic la școală și să te speli o dată la două trei săptamâni e foarte greu. Colegii încep să râdă de tine, te fac în tot felul, te pun la zid practic, tu ești jegos, nu mai sta între noi, nu mai vorbim cu tine. Iar pentru fete este cel mai rău, ele au menstruaţie lună de lună, e foarte greu, trebuie să ai apă caldă să te speli, trebuie să ai o toaletă să-ţi schimbi tampoanele, să te protejezi, uneori e nevoie să-ţi schimbi hainele mai des, iar pen-tru asta trebuie să ai unde să le speli. Am tot rugat cunoștinţe să ne primească să ne spălăm la ei, stăm de cinci luni în stradă fără lumină, fără apă, fără căldură. În momentul ăsta cerem apă într-una de la vecini. Când a venit frigul, am făcut rost de un cort de la o prietenă și l-am montat în stradă. Apoi oame-nii ne-au mai adus corturi, aveam și celofane în caz de ploaie și am mai stat așa câteva zile. Apoi am mai primit niște saltele, am adunat niște roţi de cauciuc de pe străzi, peste care am pus saltele și ne-am construit așa, practic niște mici dormitoare pe

trotuar. Când temperatura a scăzut și mai mult, am strâns și mai multe celofane, plăci de lemn, tocuri de uși și de geamuri de pe străzi și ne-am ridicat barăcile, mici, cât să încapă pe tro-tuar, ca să nu vină să ni le dărâme. Oamenii s-au mobilizat și au strâns bani și ne-au adus câte o godină pentru fiecare baracă și lemne. Dar în special pentru femei, să stai o iarnă în stradă cu copiii, să ţi-i crești în stradă, nu-i deloc ușor. Plus mai este vorba și despre siguranţa pe stradă, uneori când rămâneam singură la baracă mi-era frică, alteori nu, pentru că știam că mai sunt și alţi oameni pe stradă în aceeași situaţie. Noi ne ajutam între noi, făceam seara foc și ne strângeam toţi în jurul focului, și să ne păzim, și să ne încălzim, că ne-am gândit și noi să nu treacă cineva sau să plătească pe cineva să arunce cu o sticlă de ben-zină și apoi să zică că a fost probabil un boschetar și să se spele pe mâini. Sincer cu asta recunosc că m-am mai obișnuit, nu-mi mai este așa frică să dorm în stradă, în schimb mi-e teamă une-ori, când plec din baracă pentru că acolo am actele, avem niște incuietori, dar nu ţin, dacă suntem plecaţi, cei de la jandarmerie sau de la Rosal, așa cum ne-au mai și ameninţat, pot oricând să vină cu buldozere să dărâme totul.

„S-a creat o tensiune între mine şi soţul meu, care înainte de evacuare nu exista.”

Nicoleta: Cel mai mult mi-a lipsit că nu am mai avut același mod de a trăi, aceeași relaţie cu copilul meu și cu soţul meu.

Pentru că m-am concentrat pe alte lucruri și oarecum pe ei doi i-am băgat puţin în rezervă. Mă interesa să am ce să le dau să mănânce, să nu le lipsească nimic, și soţul meu s-a ocupat și se ocupa de asta, dar nu am mai avut timp unul pentru celălalt. Pentru că, una e când stai în casă și ai un alt mod de trai, atunci ai timp de familie, să mergi undeva, să-ţi dedici timp pentru fa-milie, pentru copil și soţ. De când stăm în stradă eu nu am mai făcut lucrul ăsta, nu am mai apucat să merg cu băieţelul în parc, iar cu soţul există permanent o tensiune. El spune tot timpul „uite ce ţară avem, uite cum stăm”, sunt multe lucruri care îl ne-căjesc, este foarte încărcat și i se pare că atunci când fac ceva, nu fac bine și începe să comenteze. S-a creat o tensiune între mine și soţul meu, care înainte de evacuare nu exista. Relaţia noastră înainte era diferită, stăteam mai mult timp împreună, ne uitam la un film împreună, dormeam împreună, ne petreceam timpul împreună cu copilul. Uneori seara ieșeam în oraș. Acum nu mai facem lucrul ăsta, când termină serviciul, soţul meu nu știe ce și cum să facă, să facă rost de lemne, ca să nu stăm în frig. Eu sunt foarte des la primărie, pe la proteste. Mi-e greu și de la sarcină, nu sunt condiții de sarcină în baracă, trebuie să stau la cald și să am grijă. Şi chiar și așa, cu sarcină, tot sunt femeie activistă. Cred că de mică am fost. Soțul meu, când a aflat, a zis că poate ar fi mai bine să-l dau afară: „Şi fără casă și cu doi copii, asta ne lipsea, să râdă lumea de noi”. Dar eu am decis să păstrez sarcina, mi-a mai zis de câteva ori, când mi-a mai fost rău, iar apoi s-a oprit și n-a mai zis nimic.

Cum aţi luptat pentru drepturile voastre?

Cristina: Noi am înţeles, până la urmă, după atâtea drumuri la primărie șapte ani la rând, că noi trebuie să luptăm cu primăria. Ne-au sprijinit în primul rând artiștii, care ne-au dat o mână de ajutor și ne-au deschis capul, că se poate și altfel, înainte de a te duce să-ţi dai foc pe acoperiș. Am tot fost la primărie, am com-pletat dosare, dar ne-am dat seama că sunt șanse mici să pri-mim o locuinţă normală, decentă. Cei de la primărie ne-au tot spus să stăm liniștiţi, că încă nu am fost daţi afară, să ne facem dosare, că daca vom fi daţi afară, o să se rezolve. Şi atunci ne-am dat seama că trebuie să luptăm și altfel: am luptat cu artiștii, am făcut tot felul de activităţi, am făcut piese de teatru, să le arătăm oamenilor problema noastră, să înţeleagă mai ușor prin ce trecem. Ce am constatat că este foarte important, și singurul mod prin care putem obţine ce ne dorim, este prin solidarita-te: oameni care să fie alături de tine, să lupte împreună cu tine. Noi știm că oamenii din jur nu ne pot oferi nouă locuinţe, dar daca sunt alături de noi, ne oferă, de fapt, foarte multe. Dacă oa-menii luptă alături de noi, pentru noi este un bun câștigat. Noi singure, o mână de oameni, nu putem rezolva. În momentul în care ai o familie în spate, nu ai cum să abandonezi lupta. Nu ne place nici situaţia asta în care vin oameni și se uită cu milă la tine, că noi nu cerem milă, noi ne cerem drepturile noastre. Când oamenii ajung să se uite cu milă la tine și să te întrebe dacă vrei o pătură, viaţa ţi se schimbă total. Noi chiar ne-am gândit așa, ne-am zbătut atâţia ani, trebuie să-i învăţăm și pe alţii, să

nu mai treacă și ei prin ce am trecut noi, să le povestim noi experienţele noastre, astfel încât lor să le fie mult mai ușor. Tot timpul i-am sprijinit și pe ceilalţi, am fost pe Regina Maria, la sectorul 4, am făcut schimb de experienţe, ce au făcut ei, ce am făcut noi, ce se poate îmbună-tăţi, apoi pe Şerban Vodă. De fapt ne-am propus, ca noi evacuaţii să fim uniţi, din toate sectoarele, să ne unim chiar și cu cei din afara orașului. Şi dacă se rezol-vă situaţia într-un cartier, nu trebuie să abandonăm, trebuie să luptăm mai de-parte, să fim impreună până la capăt. După evacuarea lui Cami, veneau la mine la ușă să mă întrebe cum să pro-cedeze. Noi cel mai mult am învăţat una de la alta. Ne-am completat întotdeauna. Cami știa să facă dosar, eu nu. Şi ne-am propus să fim împreună în lupta asta. Ne sunam de la primărie tot timpul. Era im-portant că aveam încredere una în alta. Când mergeam la primărie îi luam și pe copiii noștri cu noi. Pentru că noi vrem să înveţe și ei ce înseamnă lupta, să știe pe parcurs să se descurce.

Cornelia: Trebuie să lupţi. Eu acum lupt pentru ele. De acum încolo tot ce fac, fac pentru ele. Pentru că știu prin ce am trecut și nu vreau să treacă și ele prin

asta. Trebuie să ne dăm curaj una la alta să luptăm. Trebuie să mergem înainte. Înainte să trec prin asta, nici eu nu știam ce înseamnă o evacuare, un contract de închiriere, mama se pri-cepea la asta. Stând de vorbă cu Cristina am învăţat multe lu-cruri de la ea, de la evacuarea domnului Eremia. Şi când a venit proprietarul să mă dea afară, eu am știut să-i spun că eu nu ies afară fără ordin de evacuare. Şi el a rămas suprins. Dar dacă nu era ea să mă înveţe, situaţia ar fi fost alta. Când eram în stradă și m-au chemat să-mi spună că-mi dau două apartamente cu chirie la proprietar, pe Cristina am sunat-o imediat. Dacă stai să te gândești, cum eram eu cu familia în stradă și gândindu-te la realitatea aia pe care o trăiam eu cu copiii în situaţia aia, luam orice. Dar am zis nu, trebuie să mă lupt, nu pot să iau cu chirie, ce făceam, luam cu chirie și după doi ani ajungeam iar cu copiii în stradă. Una e să plătești chirie la stat și alta e să plătești la proprietar. Până la urmă, mi s-a dat casă în Ferentari. Mai întâi i-am băgat pe mama și pe tata, apoi eu am mai stat în stradă și am luptat în continuare. Acum suntem bine toţi.

„Când ne-au dat afară, dintr-o dată, m-am trezit că sunt femeie activistă.”

Nicoleta: Cu toate că părinţii mei au cerut locuinţă de la pri-mărie peste zece ani la rând, nu au primit niciodată, li s-a spus de fiecare dată că nu sunt locuinţe sociale, că să stea liniștiţi în casa lor, că încă nu au fost daţi afară. Toată lumea știa că o să fim evacuaţi, dar nu s-a luat nicio măsură. Când ne-au dat afa-ră, dintr-o dată, m-am trezit că sunt femeie activistă. Eu habar

Foto: MiChele lanCione

GAP-Nr7.indd 4 3/20/2015 1:11:43 PM

www.artapolitica.ro

5Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

n-aveam ce rol are o femeie activistă. La noi în comunitate sunt unele fete care sunt obișnuite să se mărite, să facă copii, să stea acasă și să crească copiii. Viaţa mea este puţin diferită: eu sunt obișnuită să muncesc, chiar dacă am un soţ și un copil, pe lângă să am și un job, să fac și altceva. Cred că și educaţia pe care am primit-o de la părinţi și traiul pe care l-am avut au fost diferite de ale altor fete, și atunci mi-a fost mai ușor să acţionez. Când ne-au dat afară, au venit și ne-au spus să meargă bărbaţii la adăpost, la Rondul de Noapte, iar femeile cu copii mici, până în 15 ani, la Centrul de mame maltratate. Eu am considerat că nu-mi pot părăsi soţul, mai ales că nu eram o femeie maltratată de soţul meu. Nu puteam sa-mi despart familia, unul să stea la căldură și altul pe străzi. La centrul de bărbaţi se putea sta doar noaptea, dar soţul meu uneori muncește noaptea, iar ziua ar fi trebuit să se odihnească pe străzi. Acesta a fost momentul în care am mers la Primărie și am depus o cerere că vreau audienţă, să vorbesc cu primarul. Bineînţeles că primarul nu s-a prezentat niciodată. Şi atunci am încercat să-l abordez pe primarul Negoiţă de la secto-rul 3, afară, să-l prind la ușă, ca să discut cu dânsul. Şi am reușit, însă răspunsul primarului la toate întrebările mele a fost „Dar tu de ce nu poţi mai mult?”. Dupaia am făcut demersuri pen-tru proteste. Am făcut și proteste cu autorizaţie și fără, dar din partea Primăriei niciun semn. În primele săptămâni au fost cel puţin cinci-șase, apoi unul mare la Universitate, și apoi aproape zilnic, în ture, timp de o lună, în faţă la primar la generală, cu schimb de oameni, iar acum două săptămâni s-a mers zi de zi în faţă la AFI, dar acolo eu nu am mers, pentru că eram în spital cu copilul. Când devii o femeie activistă, sunt multe lucruri pe care nu le știi, dar le înveţi pe parcurs, din mers. Pur și simplu întrebi „vreau să fac asta, cum să fac?” și oamenii încep să-ţi spună, de exemplu la registratură sunt și oameni drăguţi, care te ajută să scrii o cerere în care să știi cum să te exprimi, ca să obţii. Dintr-o dată, vrând nevrând, m-am trezit și am devenit femeie activistă, n-am avut de ales, iar acum merg înainte, nu pot să dau înapoi. Am depus o cerere de luat de cuvânt și la domnul Oprescu și am fost oprită de două persoane, care mi-au zis să nu intru în ședin-ţă, deși era publică, cu consilieri. Mi-au spus că, dacă intru, e caz de pușcărie și pentru mine și pentru ei, și am renunţat să intru, că prea insistau să nu merg.

„Şi aşa m-am apucat să scriu despre tot ceea ce se întâmplă în această tabără de rezistenţă, cum se auto-organizează oamenii, cum stau ei împreună şi luptă împreună pentru o cauză comună.”

Nicoleta: Uneori mai scriam un fel de jurnal al vieţii mele pe un carneţel și soţul meu îl mai citea și râdea de mine, iar eu mă enervam și rupeam foaia sau aruncam carneţelul cu totul. Apoi am cunoscut-o pe Crina, ea m-a sfătuit iniţial să scriu pe face-book, să vadă toată lumea, să citească și soţul meu pe facebook și părerile altora, să vedem dacă mai râde de mine. Şi așa m-am apucat să scriu despre Vulturi, despre tot ceea ce păţesc oamenii ăștia, despre tot ceea ce se întâmplă în această tabără de rezis-tenţă, cum se auto-organizează oamenii, cum stau ei împreună și luptă împreună pentru o cauză comună. Dar nu am mai scris pe facebook, pentru că ar fi ajuns mesajul numai către prietenii mei. Așa că până la urmă a apărut ideea blogulului. De fieca-re dată scriu despre cum suntem ajutaţi, când avem probleme, cine ne bate, cine ne ajută, ce se rezolvă, ce nu se rezolvă, dacă mergem la primărie cine, ce ne spune. Şi am zis că pe parcurs, dacă ne ajută Dumnezeu să primim case și să fim în regulă, să iau câteva persoane din comunitate cu care să lucrez în conti-nuare, să înfiinţăm Asociaţia Vulturilor și să ajutăm alţi oameni în continuare, care la rândul lor sunt evacuaţi sau au probleme de locuire ca și noi. Mai sunt femei activiste pe Vulturilor, au potențial, încă nu sunt, dar pot deveni. Deocamdată ele s-au obișnuit să merg eu peste tot, chiar și în locul lor, să le susțin, să merg și să depun acte și să vorbesc și să le reprezint. Şi atunci de fiecare dată, mai ales cele mai în vârstă, vin la mine și-mi spun „Du-te tu în faţă, du-te repede și vezi ce spune”. Eu, e adevărat, tot timpul m-am băgat să vorbesc. Tot timpul, că au venit jan-darmii, că a venit poliţia, eu m-am băgat în faţă și m-am certat cu ei tot timpul, îi luam tot timpul la bani mărunţi și nu mă lă-sam minţită. Şi atunci, dacă m-au văzut așa, cei din comunitate au hotărât să merg eu peste tot și să îi reprezint.

„Am tot trăit cu frica asta, să nu mi se ia copi-lul.”

Nicoleta: În ziua în care ne-au dat afară, aveam băiatul bolnav, îmi răcise, avea temperatură mare. Veneau jandarmi și alţi oa-meni de la primărie să ne mintă, să ne propună tot felul de oferte banale, care nu erau valabile, numai ca să ne păcălească, să ne

dea afară de acolo. Şi eu le puneam copilul în braţe și le spu-neam: „Vezi copilul ăsta? Pune mâna pe el, vezi cum arde? Tu ai copii acasă? Cum ar fi să fii în situaţia mea?”. Ţipam, urlam, dar cel mai tare îmi era frică că în loc să înţeleagă prin ce trec, mi-ar putea lua copilul. M-am și consultat cu avocaţi, pentru că am tot trăit cu frica asta, să nu mi se ia copilul. Însă am înţeles că, atât timp cât eu am fost dată afară din casă, pentru că mi-a fost re-trocedată casa, copilul meu nu este maltratat de mine și de soţul meu, nu este trimis la cerșit, nu au cum sa-mi ia copilul, pentru că deși stau în stradă, eu nu sunt o mamă denaturată. Asta a fost o frică trăită de toate mamele din comunitate, mai ales că cei de la Protecţia Copilului veneau într-o perioadă foarte des și ne intimidau și ne ameninţau că ne iau copiii, că noi stăm în stradă și profităm de ei, ca să protestăm. Dar eu le ziceam tot timpul: „Cum să-mi iei tu mie copilul? L-ai făcut tu, te-ai chinuit tu, ca să vii acum să mi-l iei?”.

Cine v-a încurajat în lupta voastră?

Nicoleta: Cei din comunitate cel mai mult, și, bineînţeles, ong-urile. Când am fost în spital cu baiatul, au venit tot felul de oameni pe stradă să vorbească și oamenii mi-au zis că atunci mi-au simțit lipsa. Mă sunau și mă întrebau când mă întoc, deci m-am simțit apreciată și mi-a făcut bine să văd că mi-au dus dorul, pentru că tot ceea ce fac, nu fac doar pentru mine, fac pentru toată comunitatea, și e foarte important, într-o comu-nitate, oamenii să se susțină între ei. M-am trezit în mijlocul acestei situații și am zis că merg înainte. Au fost momente în care am zis că mă opresc, că abandonez, să mă dau la o par-te să meargă altcineva, că au fost momente, în care nici eu nu am înțeles ce e de făcut. Atunci oamenii m-au încurajat, și eu le spuneam bine, mă duc, dar vii și tu cu mine, îi mai mobilizam și pe ei. Uneori este ca într-un film, în care jocurile din spate, scena din spate, repetițiile, nu ai cum să le știi tot timpul, tu vezi numai ce e frumos. Într-adevăr, dacă ei nu ar fi fost organizați, nu s-ar fi mobilizat, nu ar fi fost serioși în tot acest demers, am fi decăzut în fața autorităților, iar data viitoare când m-aș fi dus să cer autorizație pentru un protest, poate că m-ar fi refuzat sau m-ar fi pus pe lista de așteptare.

Marilena: Pe mine m-a sprijinit cel mai mult soţul. Şi apoi tele-viziunile, Antena 3, România TV. Presa a fost interesată să mă sprijine pentru că retrocedarea a fost făcută din decizia dom-nului Traian Băsescu. În 2013 am făcut singură memoriu la domnul Mihai Gâdea, l-am trimis prin poștă și atunci repor-terii m-au contactat, au venit la mine, le-am spus povestea mea, s-a dat pe post, dar nu s-a sesizat nimeni. Am făcut plângere și la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie și urmează să se reverifice toate actele notariale, executările și așa mai departe. Am făcut memoriu și la România TV, au venit dimineaţa la zece și am fă-cut reportaj. Nici eu nu știu ce să mai fac, nu mă mai gândesc la mine ca persoană, mă gândesc la părinţii mei, care după o viaţă întreagă, riscă să fie aruncaţi în stradă. Trăim o mascaradă, tră-im mai rău decât la pușcărie.

„Noi suntem cei care nu au negociat cu statul, am făcut o tabără de rezistență, şi pe mine lu-crul ăsta mă încurajează să lupt şi pentru alţi oameni. Cineva a zis că dacă noi vom câştiga, o să câştige toţi.”

De ce vă e frică cel mai tare acum?

Nicoleta: Sincer? Soțul meu nu a fost de acord să fiu eu femeie activistă. I-ar fi plăcut să stau acasă liniștită, să nu mă ocup eu de tot, să se ocupe altcineva, să nu reprezint eu comunitatea. El înțelege și apreciază ce fac, dar nu-mi spune. Şi îi este greu să stea cu copilul, când eu sunt la primărie. Iar acum că am aflat vestea că sunt trecută pe lista neagră și că se gândesc să nu-mi dea casă, și îi cred în stare de lucrul ăsta, e clar că sunt un ghim-pe în spatele lor, recunosc că mi-e teamă. Dar în același timp nu am de ales, voi lupta în continuare, dacă azi mi se închide o ușă, mâine mi se deschid două. Sunt o femeie activistă până la capăt, am un copil de doi ani și unul este pe drum, curând o să nasc. Nu mi-e frică că o să rămân în stradă, mi-e teamă că n-o să am resurse să pot avea aceeași viață cu copiii mei, cu familia mea, pe care o aveam înainte. Când am început lupta, habar n-aveam să fac lucrurile pe care le-am făcut. Nici nu știam unde sunt instituțiile, nici ce să le cer, nici cum să le cer, mă duceam la serviciu și eram un om obișnuit. Dumnezeu mi-a dat pricepere și înțelepciune să merg mai departe. Au fost momente în care am avut emoții din cap până în picioare, nu știam ce să vorbesc, simțeam cum mi se pune așa un clește în gură și că n-o să știu ce să spun, dar am depășit aceste momente. Uneori mă gândesc

să merg la oameni de-ăștia care cântă, pe care îi știu că se ocupă cu muzica, să le povestesc ce se întâmplă și să-i rog să mă ajute să compun o melodie, o manea sau altceva, în care să mă leg de instituții, să spun despre noi că stăm de atâta timp în stradă, doar prin muzică pot ajunge cu mesajul meu și la alți oameni. Mă mai gândeam că dacă acum în martie, cand e ultima noas-tră șansă, ni se rezolvă problemele și primim case, să dăm așa o petrecere mare în comunitate, în sensul că toţi care vor să vină să vadă ce ni s-a întâmplat, să vină pe stradă și noi să le povestim pe viu, și dacă până acum ni s-a oferit mâncare, haine, lucruri, să oferim și noi înapoi. Noi am zis așa, dacă primim case, ori-unde le-am primi, ne întoarcem într-o zi pe stradă în Vulturilor și chit că punem muzică de la o mașină, vrem, cu presă cu tot, să știe toată lumea că noi am reușit. Noi suntem cei care nu au negociat cu statul, am făcut o tabără de rezistentă, și pe mine lucrul ăsta mă încurajează să lupt și pentru alţi oameni, cum ar fi de exemplu cei din Cluj. Cineva a zis că dacă noi vom câștiga o să câștige toţi.

Cristina: Toată povestea asta ne-a afectat foarte mult. Ne-am maturizat foarte mult. Fiecare familie avea o situaţia financia-ră, te mai împrumutai, apoi îţi plăteai datoriile, nu eram familii foarte sărace, să nu avem ce să mâncăm. Dar eram fericiţi. Noi din exterior părem așa puternice, dar nu suntem chiar așa. Pe măsură ce trece timpul, moral începi ușor, ușor să nu mai poţi și îţi vine să abandonezi, și dacă abandonezi ce faci, ajungi în stradă. Când a fost evacuată Cami, putea să vină la noi să doar-mă, stăteam lângă ea câteva ore, dar când venea seara noi ne duceam la casele noastre și ea rămânea în stradă, noi nu puteam să-i dăm o locuinţă. Dar când cineva e lângă tine, asta îţi dă foarte mult curaj.

Marilena: Sunt momente în care nu mai pot pur și simplu. Dar continui pentru că vreau dreptate, vreau să iasă adevărul la iveală, după atâţia ani în care am fost târâtă prin procese. Au fost zile în care nu am avut ce să mănânc, au fost zile în care nu am avut bani nici de mașină, de metrou. Dar nu m-am lăsat, am continuat. Trăiesc permanent cu frică. Nu mă ajută nimeni, statul mă dă, practic, afară din casă. La ora actuală nici nu mai știu, de fapt, de ce mi-e frică. Cred că cel mai tare mi-e frică să nu se întâmple ceva cu mine, vreau să pot continua lupta, să nu las atâţia oameni în suferinţă. Am probleme mari de sănătate, de 13 ani am o erupţie pe piele de la stres, nervi, agitaţie, ui-taţi, am mâinile mov, se vede. Mi-a ieșit cu timpul o gâlmă în spate, care crește de la o zi la alta, nu mă duc încă la doctori că mă sperie, vreau mai întâi să rezolv cu casa, dar o să merg. M-a afectat foarte tare povestea asta, am ajuns la 30 kg. Soţul meu are accidente vasculare, tatăl meu la fel. Eu când vorbesc des-pre casă uită-te la mine, că tremur. Dar nu trebuie să ne lăsăm călcaţi în picioare, trebuie să luptăm în continuare împotriva mafiei imobiliare, împotriva samsarilor, care apar ca ciupercile după ploaie, să revendice case în care ei nu au investit, dar noi da. Trebuie să luptăm, să facem sesizări, petiţii, să mergem la proteste. Eu îmi dedic tot timpul pentru lupta pentru locuinţă. Stop evacuărilor.

„Rahova Uranus vă avertizează, La Bomba, La Bomba, La Bomba explodează.”

Ce ai sfătui pe o femeie aflată într-o situație similară?

Nicoleta: Să lupte, să nu se dea bătută, indiferent dacă știe să vorbească sau nu, indiferent dacă are carte sau nu, dacă are ser-viciu sau nu, să meargă înainte până la soluționarea probleme-lor. Ce contează cel mai mult într-o familie este că, atunci când există un adăpost sigur, viața, atât de cuplu, cât și de familie, va fi mai bună. Dacă au un cămin, copiii duc un trai armonios, iar părinții au și ei mediu prielnic pentru comunicare, pentru a-și petrece timp impreună.

Gabriela: I-aș povesti despre prietena mea care a făcut așa, a făcut așa, s-a luptat foarte mult, a trecut prin multe. I-aș spune să se lupte și ea, să strângă oameni pe lângă ea. Să facă și ea ce am făcut noi, să nu se lase. Să fie oamenii uniți, să se înțeleagă unul cu celălalt. Asta contează cel mai mult.

Cristina: I-aș spune că singură nu poate să facă nimic. Că tre-buie să facă cumva să accepte sfaturi de la ceilalţi, să lupte îm-preună cu oamenii de lângă ea și să aibă răbdare cu anumiţi oameni, care nu cred în ceea ce face. Şi să se gândească și la alţii. Să nu creadă că îi va fi ușor, să nu creadă că mâine va avea casă, va trece prin niște etape foarte grele. Dar numai împreună pu-tem reuși. Fără solidarizare nu ai nicio șansă. Noi avem și un slogan preferat, care ne-a ajutat să luptăm: „Rahova Uranus vă avertizează, La Bomba, La Bomba, La Bomba explodează.” ■

GAP-Nr7.indd 5 3/20/2015 1:11:43 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`6

Comunitatea din Vulturilor 50 (Bucureşti, România) este una dintre cele mai recente dovezi ale neputinței autorităților publice locale de a ges-tiona o problemă fundamentală pentru calitatea vieții: locuirea.

Pe 15 septembrie 2014, aproximativ 100 de oameni au fost evacuați dintr-un imobil retroce-dat. Deşi au dosare în care solicită locuințe sociale depuse chiar şi acum 12 ani, nu au primit niciun răspuns. Deşi majoritatea dintre adulți muncesc, deci alimentează bugetele naționale, nu primesc niciun sprijin instituțional. având în vedere pre-țul chiriilor pe piața liberă şi veniturile reduse ale acestor oameni, sunt total dependenți de instituți-ile statului la nivelul locuirii.

aceşti oameni „se încăpățânează” să se confor-meze tuturor canoanelor sociale, dar instituțiile aleg să îi sfideze. la mai bine de două săptămâni de la evacuare, a avut loc prima întâlnire dintre cetățeni şi autoritățile locale. o întâlnire care, în fapt, nu s-a materializat cu nimic.

având în vedere resursele financiare alocate pe faraonice proiecte urbanistice de străpungeri şi lărgiri de şosele, investiții în betonare şi în sărbă-tori cu fast organizate de Primăria Sector 3 sau de Primăria Generală, este corect să afirmăm că, de fapt, nu discutăm despre neputința autorităților, ci, mai degrabă, despre instituții care, prin lipsa de reacție, se fac vinovate de discriminare socială.

Unde suntem acum3 decembrie 2014

Locuiam împreună cu bunica din partea tatălui meu, când mama a primit casa din Vulturilor, 50. Locuința a primit-o de la locul de muncă de atunci, de la sticlăria “STITECX”. În anul 1997, ne-am mutat în această casă. După câteva luni, mama s-a dus să o cumpere de la ICRAL, dar acolo a aflat că această casă este în litigiu și că nu o poate cumpăra.

În anul 2002 a venit proprietarul, care a revendicat nu doar casa părinților mei, ci  întreaga  stradă Vulturilor de la nr. 50. La această adresă sunt 27 de locuințe, construcția fiind numită „han”. În 2002, acel proprietar ne-a făcut contracte de chirie pe cinci ani, până în 2007. În tot acest timp, noi am plătit chirie, lumină, apă și restul utilităților. După ce aceste contracte au expirat, în 2007, acest proprietar, Harșa Călin Ionuț, a vândut în leasing unei firme norvegiene, cu tot cu locuitori (noi, cei care încă locuiam acolo). Am fost lăsați să locuim aici, până când înțelegerea dintre Harșa Călin Ionuț și firma norvegiană era încheiată. Pe 15 septembrie 2014 au venit aici, împreună cu Poliția Locală și Jandarmeria Româ-nă, 8-10 dube pentru a ne evacua.

Evacuați5 decembrie 2014

15 septembrie 2014. Este ora 6 dimineața, au apărut deja 2, 3 ziariști. Am început să ieșim din case cam toți și fiecare ne împărtășim durerea. Nimeni nu a mai putut să doarmă de 3, 4 nopți. O vecină plânge și spune: „acum trebuie să o trezesc pe fata mea, care este cu handicap grav, gradul 1 (microce-falee, hipotonie musculară, luxație congenitală și întârziere mintală) și o voi duce la școala nr. 5 specială, ca să nu se spe-rie când vor veni să ne evacueze. Băiatului nici nu știu ce să îi fac”. Acestea erau răspunsurile ei la întrebările ziariștilor. La fel ca ea, mai sunt 3, 4 familii, care au copii cu handicap. Mai sunt oameni în vârstă, femei bolnave de inimă, astm, tensiu-ne, diabet și un bărbat bolnav de cancer în gât.

Unul dintre ziariști a pozat copiii cum dorm. Eram speriați, nu știam cum vor reacționa copiii. Câțiva vecini s-au dus la muncă pentru a se învoi. Alții și-au dus copiii la școală. Deși eram în pragul evacuării, noi ne făceam datoria de părinți.

Este ora 10. Pe toate străzile apropiate de strada noastră

Am 77 de ani. Sunt născută în 1937, în București. În 1940 m-am refugiat împreună cu părinții în Basarabia, cedată Uniunii Sovietice, iar apoi, în 1941, în Uzbekistan, fugind de prigoana legionaro-fascistă. De când m-am repatriat din U.R.S.S., în 1950, am locuit împreună cu părinții și cu sora mea în strada Oslo nr. 10, într-o locuință repartizată de la stat.

Am terminat Facultatea de Filologie, secția de limbă și literatură rusă – am început la Saratov, am continuat la Moscova și am absolvit la București. Am lucrat toată viața ca editor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, Edi-tura pentru Literatură Universală și Editura Eminescu. Am avut funcția de redactor și după aceea corector. Am certifi-cat de traducătoare din limba rusă în limba română și din română în rusă.

În 1973 ne-am mutat toți patru în strada Londra nr. 15, într-un apartament mai mare, două camere plus hol, repar-tizat tot de la stat. Am locuit în strada Londra din 1973 până în 2003. Am investit foarte mult în casă, am recon-struit apartamentul după cutremurul din 1977, era foarte deteriorat. Am reconstruit un zid complet. ICRAL-ul s-a ocupat de reconstrucție, dar noi am contribuit cu bani, sub-stanțial. În anii 1980, sora mea a emigrat. Părinții mei au decedat în anii 1990, iar eu am rămas singură în aparta-mentul cu două camere.

După 1990 am vrut să cumpăr casa, aveam niște bijute-rii, moștenire de familie, pe care am vrut să le vând pen-tru a cumpăra apartamentul. Am împrumutat bani, dar ICRAL-ul nu mi i-a primit – casa, naționalizată, fiind deja revendicată de fostul proprietar, repus în drepturi în 1997. Proprietarul a fost apoi în litigiu cu propriul fiu, amândoi locuind în străinătate. Până la urmă, în 2003, m-a evacu-at forțat proprietarul, cu executor judecătoresc. Mi-a scos lucrurile și din casă, și din subsol, le-a aruncat în plină stra-dă. Atunci am dat la o cunoștință o parte din lucruri, bibli-oteca și mobila dintr-un dormitor, un frigider, un fotoliu. Neavând unde să merg, și neputând să plătesc chirie la pre-țul pieței, fiul proprietarului mi-a oferit să mă mut în strada Rahmaninov nr. 33, unde deținea o altă proprietate, contra unei chirii reduse, de 300.000 de lei vechi. Locuința era însă proastă. Apartamentul nu era confortabil, fereastra era stri-cată, era foarte frig, era igrasie, aveam două camere mici. Eu nu aveam bani să plătesc gazele, care erau tăiate. Am vrut să plătesc chiria, dar proprietarul a plecat în străină-tate și nu mi-a lăsat adresa. Apoi mi-a fost mărită pensia și am putut să mă aranjez mai bine. Am plătit gazele și i-am telefonat proprietarului, oferindu-mă să plătesc chiria, să dau mai mult, inclusiv din urmă. Proprietarul m-a refuzat.

La începutul anului 2010, am fost bătută la o școală, unde mersesem să caut un maistru care să mă ajute să deschid ușa apartamentului, pentru că mi se furaseră cheile și banii din geantă la o florărie. Un cetățean m-a doborât fără motiv și m-a bătut. Era și un polițist de față, care a zis „în cap nu!”. Am zăcut la pat cu dureri, până în data de 22 martie, când am fost evacuată forțat și din strada Rahmaninov, la vârsta de 73 de ani. Încă aveam urme de la bătaie și stăteam nepu-tincioasă în casă, în pat. A venit proprietarul, a scos lucru-rile și m-a scos și pe mine dezbrăcată din pat. A venit tot cu

executor judecătoresc și cu mai mulți cetățeni, care m-au scos din casă cu forța, direct în stradă. Au chemat și o sal-vare, dar au văzut că vorbesc normal și au zis că nu pot să mă ducă la spital. Așa că m-au lăsat în stradă. Am stat pe stradă o săptămână. Am dormit pe o bancă, chiar în fața casei. Era încă răcoare afară și m-am învelit cu un preș nou, nefolosit, pe care l-am făcut pelerină. Apoi, o fată cu accent ardelenesc mi-a oferit o pătură – o am și acum cu mine. În săptămâna respectivă, m-am adăpostit noaptea pe sca-une la spitalul de urgență. Lucrurile mele erau toate scoase în stradă, iar când am fost la spital mi-au dispărut. Nu am vrut să apelez la vecini sau prieteni să mă primească, așa că am rămas pe stradă.

După o săptămână – eram foarte slăbită – am căzut în fața apartamentului unei vecine. Au chemat salvarea și m-au dus la Bălăceanca. Acolo, m-a consultat un medic și mi-a spus: „semnați că nu vreți să rămâneți aici”. Am semnat.

Pentru că îmi înghețaseră degetele de la picioare, am fost la spital la Colentina, dar medicul de acolo a spus că „nu e urgență pentru picioare” și a refuzat să mă interneze. Apoi am ajuns la spitalul 9, unde am rămas o lună. După o lună, doctorul care m-a primit la spitalul 9 a recomandat interna-rea mea la Căminul de Persoane Vârstnice „Moses Rosen”.

Proprietarul nu avea niciun motiv să mă scoată afară! El este vinovat pentru tot ce mi s-a întâmplat! Mi-a luat și toa-te bijuteriile. L-am întrebat unde sunt lucrurile și mi-a zis să le culeg de la cei de la primărie, care au fost la evacu-are. Mi-au dispărut și goblenurile, și tablourile, și cărțile, și mobila... Nu i-am făcut proprietarului niciun rău. Am întreținut foarte frumos apartamentul din strada Londra, pentru ca el să poată să-l vândă! Iar acum stă gol, nu locu-iește nimeni în el. Eu aș vrea să-l revendic în baza faptului că am locuit acolo. Cred că procesul de retrocedare a case-lor este injust. Odată ce ai băgat bani în casă, ai întreținut-o atâta timp, e anormal să te scoată forțat! Am doi vecini care au rămas în casă pentru că cumpăraseră dinainte. Eu afla-sem prima că se vând casele și i-am anunțat și pe ei. Dar până am reușit eu să mă duc cu banii la ICRAL, nu s-a mai putut cumpăra. Cred că mi s-ar face dreptate dacă mi s-ar da înapoi apartamentul și aș continua să locuiesc acolo, plă-tind chirie. Mai ales că apartamentul este în continuare gol!

Cel mai dureros pentru mine este că mă aflu la căminul de bătrâni, când aș fi putut să-mi aranjez lucrurile la mine aca-să. Cu toate că sunt ajutată aici, cu medicamente și îmbră-căminte, aș fi dorit să stau în casa mea. Aici îngrijesc de animăluțe, hrănesc câinii și pisicile din curtea căminului.

Tatăl meu a fost un om foarte activ, a fost ilegalist. De-as-ta și mie îmi place să fiu activă. Sunt înscrisă încă din anii 1990 în P.S.M. – Partidul Socialist al Muncii1. Acest partid mă reprezintă, reprezintă valorile socialiste în care eu cred. Cred că ar trebui interzise evacuările și judecat fiecare caz în parte – să se facă dreptate oamenilor. Nu e normal să recupereze aceeași familie multe case, să le vândă în stră-inătate și să le țină goale! Mai ales cineva care are locuin-ța permanentă în străinătate. Ei stau în străinătate și își fac de cap aici. Nu e normal să stea casele goale și oamenii în stradă! ■1 Actualul P.A.S. – Partidul Alianța Socialistă.

de NICOLETA V.de MArgArETA EsChENAzy

Jurnal din Vulturilor 50Pe stradă în Bucureşti de la 15 septembrie 2014

Nu e normal să stea caselegoale și oamenii în stradă!

Foto: ViktoRija ekSta

GAP-Nr7.indd 6 3/20/2015 1:11:44 PM

www.artapolitica.ro

7Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

sunt doar mașini de poliție și jandarmerie care au blocat tot. Au coborât din mașini și dube și au venit în număr foarte mare peste noi, împreună cu evacuatorul și avocatul. Aceș-tia ne întocmeau evacuările. Nu ne-au lăsat să mai intrăm în case și au început să ne agreseze: să împingă copiii, sa bată femei și bărbați, obligându-ne să ieșim. Mai mulți dintre noi ne-am urcat pe acoperișul unei case mai înalte pentru a pro-testa și a ne spune durerea. În timp ce noi strigam pe casă, mulți își strângeau ce apucau de prin casă pentru a le scoate în stradă. Încercau să-și recupereze din bunurile materiale.

Într-un târziu, când nimeni nu ne-a mai dat atenție, ne-am dat jos și am mers în stradă. Acolo, fiecare familie s-a insta-lat pe trotuar de parcă eram niște mașini și fiecare dintre noi aveam locul nostru de parcare. Această zi a trecut cumplit de greu. Seara, ne-am pus câteva cartoane pe jos și peste ele niște pături, pentru a putea dormi. Nimeni nu putea dormi. Se auzeau voci, voci ale unor oameni care până atunci dor-miseră în case, iar acum erau obligați să doarmă afară. Aceș-ti oameni se întrebau unii pe alții dacă sunt bine. Între ei s-a format o comunitate foarte strânsă.

Este 16 septembrie și oamenii arată ca după un cutremur sau un dezastru mai mare. Nici nu s-a luminat bine, că au apărut din nou jandarmii și poliția locală, tot în număr mare. Ne spun că trebuie să plecăm și să eliberăm trotua-rul, să ne luăm hainele, că ne ajută ei cu mașinile de la Rosal. Să ne ducă lucrurile la loc sigur. Nimeni nu a vrut să ple-ce și atunci a început haosul. Au dat ordin să ne ia lucruri-le cu forța și să le ducă în unul dintre adăposturile celor de la Rosal. Ne-au spus că în timp de 15 zile le putem revendi-ca, dar după aceste zile, nimeni nu a știut să ne spună ce se va întâmpla cu ele. Acest lucru a făcut ca oamenii să se opu-nă și să-și apere drepturile. Jandarmii, la ordinul șefului lor, au început să lovească atât copii, cât și femei și bărbați. Una dintre persoanele lovite a fost un bărbat cu cancer la gât (are montat un „buton” la gât).

Toată lumea s-a alarmat, iar jandarmii s-au speriat de reac-ția noastră. Noi ne făceam griji pentru acest bărbat care a fost lovit, trântit jos și căruia i-a sărit acest dispozitiv. Vocea lui era acum o voce stinsă, pentru că deja nu mai putea vorbi. Poliția locală se uita și ne spunea nouă să sunăm la 112 și să cerem ajutor pentru că ei nu pot face nimic. 

La Pro Tv, Andreea Esca ne-a făcut „țigani”. A spus despre noi că nu avem acte, nu avem școli și că nu muncim nicăieri, dar se înșeală. Noi avem și școli, și acte, și nimeni nu ne-a lăsat să stăm acolo din milă, ci pentru că am avut niște acte. Sunt oameni care s-au născut, au crescut și au trăit în Vultu-rilor, 50. Acești oameni au acum 50, 60 de ani. Așa că nimeni nu poate fi ținut într-o casă de milă atâția ani.

Avem actele!10 decembrie 2014

Bună, vă scriu din nou. De data aceasta, să vă povestesc cine sunt persoanele care ne ajută, cine sunt aceia care sufe-ră alături de noi, cei care de fiecare dată ne-au apărat, ne-au sprijinit și care ne-au înțeles și au plâns o dată cu noi. Iar pentru noi, cei din comunitatea din Vulturilor, acești oameni valorează mult.

Au însemnat mult atunci când nu aveam pe ce dormi, când nu aveam cu ce să ne învelim, când dormeam sub cerul liber. Ei au fost alături de noi când ploaia, frigul și zăpada ...ne loveau. Nu o să dau nume, sunt foarte mulți, chiar foar-te mulți. Şi tuturor le suntem recunoscători. Şi organizații-le non-guvernamentale au fost multe. Au fost alături de noi la proteste, în stradă. Acești oameni, de aproximativ 3 luni, ne dau pături, saltele, corturi, haine, o masă caldă în fiecare seară, un ceai cald. Ne-au ajutat cu diferite acte. Au fost cu noi când poliția ne-a bătut pe unii dintre noi, din păcate. Nu o să dau nume, pentru că recunosc că nu îi știu pe toți. Sunt oameni străini (până acum), care au venit și ne-au dat o masă caldă. Acești oameni au făcut și fac lucruri pe care autorități-le române ar fi trebuit să le facă.

Tot ce am primit de la autorități au fost refuzuri. De la Oprescu, Negoiță… oferte cum ar fi șase luni bani de chi-rie, dar fără vreo siguranță că am primi bani sau locuințe. O altă ofertă a fost ca femeile și copiii minori să meargă la cen-trul pentru mame maltratate, iar bărbații, împreună cu cei de vârsta de 17, 18, 20 de ani, să meargă la adăpostul „Rondul de noapte”, suficient cât să trecem prin iarnă. Iar apoi, fieca-

Jurnal din Vulturilor 50Pe stradă în Bucureşti de la 15 septembrie 2014

re pe cont propriu. Am primit și amenințări: dacă nu plecăm din stradă, vor veni să ne ia copiii minori. Toate aceste ofer-te și amenințări n-au făcut decât să ne unească și mai mult.

Labirintul birocratic23 februarie 2015

Dragii mei, vă scriu după o pauză lungă, pentru că s-au întâmplat multe evenimente de la ultima postare. Am să vă povestesc. Acum două săptamăni, a venit la noi unul din-tre prietenii taberei (ea lucrează cu Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire) și ne-a arătat o listă de 27 de familii, toa-te susținute de cei de la AFI. Dar nici unul din oamenii din Vulturilor nu se afla pe lista aceasta. Așa că ne-am hotărât să mergem toți la Oprescu si să vorbim cu el. Ne-am adunat toți. Odată ajunși în fața Primăriei, paznicii ne-au avertizat să plecăm pentru că ocupăm trotuarul, că acela este dome-niul public, iar noi nu avem dreptul să îl ocupăm. După un ceas a venit un domn mai civilizat și ne-a spus că pot rămâ-ne 2, 3 persoane, iar restul să meargă pe celălat trotuar. Așa am făcut. În acea zi era Şedință de Consiliu General și cine-va ne-a instruit despre cum putem lua și noi parte la aceas-tă ședință.

Ne-a ajutat o doamnă consilier să facem câteva demersuri și să pot lua cuvântul în ședință, iar reprezentanții ONG-uri-lor care erau cu noi au intrat în camera în care pot vedea, pe monitoare, ședința în direct. Numai că sedința s-a amânat (în jurul orei 15), așa că, a doua zi m-am dus la registratură să depun 2 cereri: una de protest și una să pot lua cuvântul în următoarea ședință. Dar aflu că ședința se ținea chiar în ziua aceea și fug repede la Primărie. Ajunsă aici, după câteva minute, sunt strigată să intru și să vorbesc despre cazul nos-tru. Dar când să intru, sunt oprită de Carmen Ivănoiu în per-soană și de directorul de ședință de la AFI și îmi spune să nu intru, căci este caz de pușcărie și pentru ei și pentru mine, că n-am ce să caut acolo pentru că n-am ancheta socială și fără această dovadă nu pot vorbi. Au început să mă ia la rost și nu m-au lăsat să vorbesc. Așa că am plecat. Dar a doua zi am ple-cat să caut toate anchetele sociale, să văd unde sunt. Am mers unde ne-au făcut ancheta, la cantina socială din Sectorul 2.

Acolo ne-au spus că au fost trimise la o altă cantină socială. Deci m-am dus la o cantină din spatele parcului Cișmigiu. Aici ne-au spus că le-au trimis la AFI.

Stăm afară și sunăm de față cu cei de la cantina de la Cișmi-giu. Dăm telefonul pe speaker să audă și doamnele. Ne răs-pund cei de la AFI și ne spun că la ei n-a ajuns nimic. Apoi doamnele de la Cișmigiu ne spun că vor contacta telefonic toate instituțiile, să vadă unde sunt blocate și că ne vor anun-ța ei. Dar noi am insistat, și am aflat că, de fapt, anchete-le trebuie semnate de cei de la DGASPC din spatele Mall-ului Vitan, de pe Strada Foișor. Plecăm și ne ducem direct la DGASPC. Ajungem la etajul 1 și ne spun că ei au trimis anchetele la AFI. Bineînțeles că a trebuit să o luăm de la capăt și să le povestesc tot. Apoi ne spun că au ajuns la ele și că la etajul 4 este directorul general care le semnează. Doar că el este în concediu. Am întrebat dacă este cineva care îi ține locul, ca să pot merge să vorbesc cu el despre dosare. Dar parcă le era frică să ne lase să urcăm. Cu greu îi convingem că mergem doar să întrebăm. În sfârșit, ajung la etajul 4 unde găsesc o doamnă care s-a uitat prin acte și pe calculator și, ce să vezi, ANCHETELE erau acolo, pe biroul de unde curie-rul ridică corespondența. Stăteau acolo de o lună și jumătate, iar domnul curier stătea foarte liniștit, mai bea o cafea, mai citea un ziar. Când le-am cerut sa ni le dea, pentru a le duce noi personal, aceștia ne-au spus că: „Doamnă, oricum este ora 3. Până ajungeți, deja nu mai găsiți pe nimeni. Şi vă pro-mit că mâine la prima oră vor ajunge la AFI. Iar dacă vor mai fi probleme, vom încerca să le rezolvăm”. A doua zi am mers înapoi la cei de la DGASPC, să văd dacă s-au ținut de cuvânt. Am aflat că le-au trimis așa cum au spus. Apoi m-am dus la AFI și am vorbit cu ei. Le-am spus că am găsit anchetele soci-ale și că am avut grijă să ajungă la ei. Ei mi-au răspuns că da, eu personal și noi, cu toții, avem dosare complete. Că este vorba să primească ceva locuințe, dar nu stiu nici ei când, iar acum, cu noul an si cu măririle de salarii și pensii, au înce-put să ne ceară din nou acte: adeverințe, cupoane de pensii și alocații. Mi se pare că este o prostie, pentru că ei spun că, dacă nu ar fi fost atâtea presiuni asupra lor, nu s-ar fi făcut, în două luni, 20 de dosare. Pentru că, de fapt, acest număr se face în 2, 3 ani. ■

GAP-Nr7.indd 7 3/20/2015 1:11:46 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`8

„Dac-ar fi să fie, casa mea ar fi un strugure mare, ca să încapă toți oamenii în ea” (Cristi). timp de câteva zile, în luna februarie, am lucrat cu un grup de copii şi adolescenți din Rahova-Uranus şi de pe strada Vulturilor, pe tema evacuării şi a formelor de solidarizare posibilă, în condiții de precariat accentuat. am făcut împreună exerciții de ficționalizare, care au pornit de la realitatea locuirii provizorii, de la experiențele de evacua-re, la care copiii şi adolescenții - cu vârste între 6

şi 16 ani - au fost martori. ne-am imaginat ce-ar fi casele dac-ar fi un fruct, dac-ar fi un anotimp, dac-ar fi un miros, dac-ar fi o jucărie etc. am compus versuri şi am cântat împreună, am con-struit bărcuțe, pe care am scris mesaje.

Vă prezentăm în continuare rezultatele aces-tui atelier, la care au participat Fieraru Mario, Zaharia Cristi, ioniță Marian, nicolescu Carla, Fieraru Giani, Fieraru andreea, Fieraru Cris-tian, Ciorobea David, Stoian alexandru, Mari-

nescu Valentin, Burcea Vasi, eremia Claudiu, Dumitru Marian, Zaharia andrei Mihai, Păun andreas, Scarlat Florin, Zaharia adi, ionescu Roberto, Georgescu Samuel, Porumbaru Bogdan, Porumbaru antonio, Porumbaru Gabriel, Cara-gea Claudia, enache Miorița, Georgescu timo-tei, Petre Raul, Mihăilescu Fane (Mişa Dumitriu, ioana Florea, ioana ilie, Mihaela Michailov, ale-xandra Soldănescu, Bogdan Rusu). ■

Să fie cartierele noastre cum au fost!

GAP-Nr7.indd 8 3/20/2015 1:11:56 PM

www.artapolitica.ro

9Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

GAP-Nr7.indd 9 3/20/2015 1:12:09 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`10

GAP-Nr7.indd 10 3/20/2015 1:12:22 PM

www.artapolitica.ro

11Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

textul şi spectacolul La harneală au fost elaborate împreună cu Gabriela Dumitru, Marian Dumitru, Claudiu eremia, Cristi-na eremia, alexandrina Fieraru, andreea Fieraru, Cornelia ioniță, Marian ioniță, membre/i ale/ai comunității Rahova-Ura-nus, persoane evacuate sau în pericol de eva-cuare, care luptă încă din anii 2005-2006 cu autoritățile împotriva gentrificării zonei. În continuare sunt reproduse fragmente din scenariul spectacolului La harneală, care avut premiera în octombrie 2014.

Trainera: Bună seara! Bine ați venit la cursul E.F.Î.T.P.T.M. - Evacuare Forțată pe Înțelesul Tuturor și Prin Toate Mijloa-cele. Mă bucur că v-ați înscris la acest curs în care veți învăţa cum să deveniți evacuați în mod eficace, ca să nu daţi greș, în-tr-un mod frumos, original. Trainingul meu se referă la mo-dalităţile de evacuare cât și la cauzele evacuării. În orice clipă, aveți permisiunea să plângeţi, să părăsiţi acest curs, să vorbiți, să ţipaţi: toate acestea aveţi dreptul să le faceţi. Între timp pu-teţi chiar să vă îndrăgostiţi de vecinul vostru și să împărtășiți evacuarea la comun. Pe parcursul serii, voi preda toți pașii, cronologic, care pot duce la o evacuare. De asemenea, dacă vreți să fiți de partea cealaltă, veți învăța cum să pătrundeți în mafia imobiliară, cum să colaborați eficient cu autoritățile. Voi învăţa auditoriul cum să revendice proprietăți cu acte de un fals autentic, elegante și credibile, ce locație și proprietăți trebuie alese, ce persoane, ce categorie etnică și clasă socială, cum se dozează și se combină toate acestea pentru a obține calificativul de proprietar fraudulos cu succes. Introducem echipa acestei sesiuni de training: Hello teams! Vom începe cu un exercițiu de concentrare, ușor din punct de vedere te-oretic, dar care datorită automatismelor noastre psihologice și fizice, este de fapt extrem de dificil de pus în practică. Nu există nicio presiune în a avea succes, doar aruncați-vă cu to-tul în realizarea acestuia! Cu mâna stângă desenăm în aer o cruce. Așa, perfect, toată lumea! Mare sau mică, după cum vă doriți. Cu mâna dreaptă, în același timp, scrieți numele cartierului în care locuiți. Perfect! Acum că ne-am prezentat, trecem la următorul nivel. Vom face un play-role simplu: vi-zita la avocată în chestiuni imobiliare. Să împărțim rolurile: o PROPRIETARĂ a unei case aflată pe un teren care îi aparține altui proprietar, ce locuiește de 25 de ani în Franța; proprietar care are un potențial moștenitor ale cărui drepturi litigioase au fost cumpărate de o AVOCATĂ. Al treilea rol este acela al SECRETAREI avocatei. Acțiunea se petrece la biroul acestei avocate. START!

La avocată

Avocata: Vezi că la 1 trebuie sa fiu la epilat, vorbește cu fetele, că întârzii. Abia am venit de la proces. Cami: Bună ziua!Secretara 1: Bună ziua! Cine sunteți?C: Ioniță Cornelia. Sunt după Calea Rahovei, care e de pe te-renul dumneavoastră. Stau cu copiii acolo. Am venit să vor-besc cu dumneavoastră. Să vedem cum rezolvăm.A: Ia vezi ce avem pe Calea Rahovei. S1: De pe Calea Rahovei, stă cu familia acolo. Este vorba des-pre proprietățile domnului Marcos din Franța. Sunt 3 clădiri pe terenul dumnealui și într-una din ele stă ea cu familia ei.A: Aha. Da, dragă, ce să rezolvăm? Nu e terenul tău, legea spune că trebuie să-l eliberezi!C: Dar eu am construit casa, stau cu copiii acolo. Eu nu am niciun drept? Cum vine asta, doamnă?A: Auzi?! Devii obraznică.S1: Să chemăm baieții de la pază?C: De ce să chemați băieții de la pază? Să ne înțelegem ca oa-menii, noi am muncit acolo. Mi-a promis bărbatul dumnea-voastră că îmi vinde terenul, cum rezolvăm situația? E con-strucția mea, nu se poate să mi-o luați așa.A: Eu am terenul, nu am ce să discut, eu vând tot la o singură persoană, ai bani de trei clădiri? Spune! Că ți-l vând.C: Dar am și eu drepturi, construcția de pe teren îmi aparți-ne, pot să vă dau în judecată!A: Auzi, dacă vii cu de-astea îți iei construcția și ne lași în

pace, nu ne interesează, ne dai în judecată degeaba. Proprie-tarul a hotărât deja să vândă cu totul 3 clădiri. Nu contează cine stă acolo.C: Dar suntem niște suflete, nu puteți călca pe cadavre așa.A: (către secretară) Fix problema mea, și-așa sunt prea mulți! C: Nenorociți niște oameni. Ne lăsați pe drumuri! Unde să mă duc cu copiii?A: Nu e treaba mea, statul trebuie să vă dea, eu reprezint pro-prietarul. Hai, te rog, că noi avem treabă, nu putem să stăm toată ziua la discuții, la revedere! (Cami e poftită afară, iese în țipete şi plânsete) (către secretară) Am luat proprietăți în Kiseleff, în Primăverii, n-am avut probleme decât în Rahova. Să meargă la țiganul lor, la Sectorul 5, să le dea casă. M-am chinuit să iau casele fără acte, nu-ți mai zic că una din clădiri era ipotecată, nu vedea ăla nimic, dacă nu rezolvam eu cu ac-tele. Doar nu mă las la ăștia. Arhive, procuratură, primărie - cât am cheltuit eu cu ăștia. Şi proprietarul ăsta, un nebun, dacă nu eram eu, nu revendica nimic, n-ar fi venit niciodată în România. Noroc cu Băsescu primar, om bun, el ne-a dat casele. Numai eu știu cum am făcut actele, mă enervează ăș-tia, trebuie stârpită țigănia, în locul cocioabelor trântim niș-te blocuri, câștigăm niște bani frumoși, milioane de euro. E vreo problemă? Eu dorm liniștită noaptea, mi-am plătit ta-xele. Vreți să îmi pese de ăștia? Doamne ferește! Păi să îi pese statului, el trebuie să fie uman. Să le dau eu casă să stea sau ce? Dacă îți cer cămașa de pe tine, tu mi-o dai? Că îmi trebuie! Cum să îi las să stea în casa mea? Apropo, îți place geanta mea? S1: Frumoasă!A: La licitație. 10 000 de euro. Şi-am mai pus ochii pe una.

Avocata cântă Îmi plac banii de Florin Salam.

Scrierea cererii

Cami şi Evacuta 1 sunt cu foaia în mână, scriu ambele cereri, Evacuata 2 îşi face unghiile.

T: Cum să scrii o cerere socială pentru a primi o casă? Ei bine, asta vom învăța în următoarea sesiune, având următoarele obiective: testare în situații limită și depășirea barierelor per-sonale, creșterea încrederii în proprii colegi, conștientizarea succesului ca echipă.C: Cum încep?E1: Cerere. Punct. Dup-aia: Domnule primar – semnatul cu-tărică, numele tău...E2: Subsemnatul!C: Subsemnata, că sunt femeie! Așa, și după aia?E1: Subsemnatul cum ne cheamă, fără forme legale, stau pe

strada Calea Rahovei 111, cu 12 persoane. E2: Domiciliez, nu stau, așa-i corect!E1: Ba nu, zi așa: locuiesc! În 2 camere și o bucătărie.E2: Lasă-l în balamuc, că înțelege el. E1: (nervoasă, cu tonul ridicat) Făi, aici e o treabă serioasă, tu nici nu știi să scrii, tre’ s-o scriem ca lumea dacă vrem să primim ceva! E2: Hoo, ce te-ai aprins așa? Mai râdem și noi, prietena! E1: Deci așa: domnule primar, n-am casă, subsemnata, adre-sa, câte persoane stăm la grămadă, domiciliată, vă rog să-mi aprobați cererea, cererea soțială... Şi fă-o și tu pe-a ta, nebuno!E2: Socială, fă nebuno, ești mai incultă ca mine, du-te-n brân-ză. Te dai mare că știi să scrii, ascultă la mine acia, Cami, și scrie așa, prietena mea: urmează să fiu evacuată dintr-o casă naționalizată, scrie data, semnătura și asta e, facem toate ce-rerile la fel. Îi zici mersi și la revedere. C: Ba nu, făi, zici „mulțumesc”, ca să vadă că suntem și noi mai culte, să le citească!E1: Da, pui data și asta e. Capul sus!E2: Ce-ai spus? Poate capu-n peleu, să-i dai și restu!

La Primărie Femeile evacuate stau la rând cu cererile. Intră Cami cu do-sarul.

T: După ce am învățat cum se scrie o cerere pentru a obține o locuință socială, următorul pas este audiența la primărie. Aici veți învăța care sunt actele de care aveți nevoie pentru a întoc-mi dosarul de evacuat. În această etapă veți dobândi tehnicile necesare în construirea unei relații solide cu autoritățile. Nu va fi ușor, veți avea nevoie de mult timp, răbdare și energie. Va fi nevoie să renunțați la job, să nu mai duceți copilul la școală dimineața și la alte activități pentru că este necesară o prezență susținută la Serviciul de Spațiu Locativ al Primăriei. Dar performanța cere întotdeauna sacrificii! C: Bună ziua! Am completat dosarul, am bon de la registra-tură.Secretara 2: Păi ai dosarul complet? Ai tot ce trebuie? Că altfel nu știu de ce ai mai venit. C: Păi mă luați la mișto? Am toate actele, am 3 bonuri de în-registrare. S2: Of, Doamne, dar mult ai muncit. Bine, hai, intră.Primarul: Dosarul, te rog! Ai văzut pe internet lista cu tot ce-ți trebuie? Cauți pe www.primărie și găsești tot acolo. Intri prima dată pe goagle. C: N-am.P: Bun. Hai să vedem: copii certificate, livret de familie, stare civilă și cărți de identitate pentru membrii familiei. La notar

de MIhAELA DrăgAN și MIhAI LukACs

La harnealăla haRneală,

fotografie din spectacol

GAP-Nr7.indd 11 3/20/2015 1:12:23 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`12

ai fost? C: De ce mai îmi trebuie notar? P: Pe goagle scrie…C: Păi nu înțelegeți că nu am.P: Declarație autentificată de la notarul public din care să re-zulte că atât solicitantul, cât și ceilalți membri majori ai fa-miliei nu dețin în proprietate o locuință; nu au înstrăinat o locuință după data de 01.01.1990; nu dețin în calitate de chi-riaș o altă locuință din fondul locativ de stat; data la care s-au stabilit în București; nu au beneficiat de credit subvenționat în vederea achiziției de locuințe sau execuție pentru realizarea unei locuințe de la bugetul de stat. Ce nu înțelegi? Îți trebuie declarația de la notar! Du-te la notar că asta-i legea, comple-tează dosarul!C: Am toate actele doveditoare, de ce să mă mai duc și la no-tar?P: Păi așa e procedura, vrei să mă asculți sau nu? Eu vă învăț de bine, ca să primiți case. Ia să vedem: adeverință de salariu sau declarație de venit. Auzi, dar la capitală ai fost?C: Am fost și la capitală dar m-au trimis la sector.P: Păi mai du-te și la capitală, mai încearcă și acolo.C: Sunt trimisă dintr-o parte-ntr-alta și nu rezolv nimic.P: Alte acte justificative: hotărâre de divorț – nu e cazul, acte de sănătate, nu e cazul. Auzi, dar la secția de poliție ai fost? C: Am fost.P: Da, te mai duci și la notar și vii cu declarațiile și noi rezol-vam cu casa. Dar trebuie să contribui și tu cu ceva, trebuie să muncești.C: Muncesc la salubritate, la mătură, aici la dumneata la sec-tor, 6 milioane pe lună. P: Bine, ne vedem săptămâna viitoare iar în audiență, când ai dosarul complet. La revedere! (C iese. Către secertară): Dacă îi dau ei acum, mâine vin o mie. Ce mă interesează că are 6 mi-lioane? Asta e soluția: nu contrazici pe nimeni, nu îi rezolvi. Conform înțelegerii, eu hotărăsc cui dau casă, am o grămadă de obligații. Lasă-i să umble, dacă îi punem pe drumuri mai tragem de timp și până la urmă renunță ei.

Intră Doamna cu plicul.

Doamna cu plicul: M-a trimis.... P: Ştiu, am primit telefonul. (Către secretară): Ia fă-i formele. Aveți cererea?D: Da, desigur. Când se poate rezolva?P: Intră în comisie, într-o săptămână suntem gata, facem tot posibilul. Nici nu știți câte drumuri a trebuit să facem. Peste tot ne-au cerut... tot felul de taxe. Ştiți cum e, dacă e să facem o treabă sigură și legală, e nevoie de un efort mai mare. Plus că, pentru un apartament decomandat, ne-am zbătut de zece ori mai mult.D: Da, înțeleg... (îi plasează un plic mai mare) Neapărat trebu-ie să fie decomandat. Aaa și încă ceva: eu nu am buletinul pe sectorul 5 să știți, se poate rezolva și asta?P: Nu-i o problemă. Se poate face ușor o mutație. Nu contro-lează nimeni. Tot eu hotărăsc. Vă aștept săptămâna următoa-re.E1 vrea să intre.S2: Programul s-a terminat. Domnul primar nu mai primește pe nimeni azi. Data viitoare! Femeile cu cererile de la coadă cântă.

Imnul evacuatelor

Noi cântăm pe stradăLumea să ne vadăLumea să ne audăŞi pe strada udă

Noi cântăm curatCu ritm sacadatLângă primărieNoi cântăm o mie

Roma industry Roma on the streets Roma strategy Roma eviction free

Noi cântăm miștoÎn tranzit punct roAvem la vedere Câteva saltele

Şi vă mulțumimCă ne ocoliți Pe spinarea noastrăVă îmbogățiți

Ne puneți pe drumuriVă e strategiaNe dați afar-din casăVă e industria

Ajungem în stradăVă e interesulDistrugerea noastrăVă este biznesul!

Gala femeilor rome

T: La sfârșitul sesiunii de training, vă invit pe toate să celebrăm Gala Femeilor Evacuate. Premiul de evacuata anului se acordă pentru dăruirea dată colaboratorilor evacuați, ea a pus suflet în tot ceea ce a făcut, premiul se acordă pentru experiența în domeniul evacuărilor Cameliei Ioniță! Evacuatei anului îi pla-ce ceea ce face, Cami aduce performanță și viziune oamenilor dați afară din case în continuare. Ce diferențiază campionii evacuărilor, de oamenii din industria imobiliara? Campionii sunt frumoși, sunt speciali, sunt modești, de suflet, au o dăru-ire și o energie aparte și nu în ultimul rând, iubesc tot ceea ce fac. Felicitări, flori, să vină trofeul! Sunteți fericită? Ați reușit să câștigați marele premiu! Cine v-a ajutat să ajungeți până aici?C (bulversată): Păi ce să zic, copiii mei sunt sub cerul liber. Nu am unde să-i culc.T: Partida noastră te poate ajuta: Avem un apartament, îl pu-tem da în chirie 2 ani. Doamnelor și domnilor, aplauze! (vuiete, rumoare, aplauze)C: Nu vreau să stau în chirie doi ani și după aia, iar în stradă. T: Ești prea figurantă, tu ești din Sabinelor, te știu eu, ia cu chi-rie.C: Nu iau.

T: Ești prea șmecheriță. C: Cum vorbești cu mine? Nu accept, nu-mi permit din 6 mili-oane să stau în chirie.T: Acceptă că e bine, nu mai sta pe gânduri, ia ce-ți dau, faci figuri, de mâine nu mai stai în stradă! C: Nu accept, nu-mi permit din 6 milioane, cât câștig la mătu-ră, să stau în chirie.T: Se schimbă multe în 2 ani, ia cartea mea de vizită! Zi mersi, că din timpul meu, mă ocup și de voi și ai ocazia să stai de vorbă cu mine chiar azi!C: Nu stau de vorbă cu tine cum vrei tu!(huiduieli)

Evacuarea copiilor

T: În ediție specială, numai pentru dumneavoastră, în seara aceasta, am adus un grup de copii evacuați care ne vor împăr-tăși din experiența lor autentică în procesul de pierdere a locu-inței. Copiii sunt viitorul, ei vor duce mai departe istoria eva-cuărilor forțate. Nu vreau să vă evoc amintiri neplăcute despre evacuare, dar vom face un concurs de cultură generală. (în spectacol, copiii care performează răspund spontan la toate întrebările trainerei)

T: Ce înseamnă o evacuare?T: Ce este un executor?T: Ce este un jandarm?T: Ce este acela un proprietar?T: Ce se întâmplă a doua zi după evacuare?T: Unde îți ții lucrurile când nu mai ai casă?T: Ce este o baracă?T: Ce le spui colegilor la școală când ești evacuat?T: Care este diferența dintre un evacuat și un boschetar?T: Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Arta evacuării

T: Evacuarea – sursă de inspirație pentru artă. Arta este un instrument de sensibilizare. Un spectacol de teatru are potenți-alul de a face oamenii să empatizeze, să se solidarizeze. Regizorul: Lasă-mă să continui eu de aici. Nu se mai poate așa. (către spectatori) Mă întreb cine sunteți și care a fost im-pulsul pentru care ați hotărât să veniți aici. Să veniți voluntar la spectacolul evacuării depășește o simplă curiozitate, dragi spectatori. Ceea ce faceți dumneavoastră este un gest utopic, un gest frumos, dragii mei. Ați îndrăznit să vă imaginați, ceea ce este un act radical. Pentru că, nu-i așa, imaginația este pri-ma treaptă a acțiunii. Stați aici, cu apa plată în sticla de plastic, cu telefonul descărcat, cu emailurile care așteaptă răspuns și lumea se schimbă. De când suntem noi în această sală, tem-peratura a mai crescut cu câteva grade la nivel global, mii de oameni au murit sau au fost răniți în războaie. Pot continua la nesfârșit, dar dumneavoastră cunoașteți deja poezia. Să nu ne amăgim, trăim momente istorice. Probabil sunteți la fel de abă-tuți ca mine și la fel de uimiți că suntem aici. Nedreptatea lumii noastre este așa de mare încât suntem de-a dreptul copleșiți. Americanii au Bronx-ul, băimărenii au Craica, clujenii au Pata Rât, bucureștenii au Rahova și Vulturilor. Locuri aparent rău famate, pline de mituri și idei care mai de care. M-am hotărât să arătăm potențialul artistic al zonei Rahova prin acest spectacol inedit. Scopul nu este unul caritabil, mulți ne-au acuzat că efec-tul artistic conține un nivel intolerabil de cinism pe un fundal de suferință adevărată. Cu toții se feresc și arată amenințător cu degetul spre Rahova, ca și cum ar fi iadul pe pământ. Ei bine, eu m-am gândit să bătătoresc poteca pentru aceste persoane și să le arăt că ceea ce pot găsi acolo e diferit. Şi cum altfel le puteam arăta asta decât printr-un spectacol al evacuării? Schimbarea nu s-a produs încă, așa cum nici Roma nu s-a clădit într-o zi. Dacă schimbarea a pornit de la mine, acum e rândul vostru s-o duceți mai departe. Am avut intenția de a face un pas spre co-municare. Artiștii nu vor muta munții din loc, nu vor schimba mentalități. Ceea ce facem noi este dincolo de toate acestea. E super important să avem aceste discuții, inclusiv cu noi înșine: de fapt asta și contează, să ne gândim la noi înșine, datorită eva-cuării – să ne imaginăm în stradă, fără acoperiș, în frig: cum ne simțim, cum e pielea noastră, cum se adună murdăria pe noi, ne curge o lacrimă pentru noi înșine? Haideți să nu fim o ambulanță care pansează rănile făcute de stat oamenilor, ci să fim cu un pas înainte. Teatrul și arta în general ne promit o ieșire din profunda izolare de ceilalți. Pentru că de asta suntem aici: nu vrem să fim singuri, vrem să trecem mai departe, vrem să ne folosim simțurile, vrem să ne confruntăm prejudecățile, vrem să fim mai buni. A fi aici acum înseamnă că încă sperăm, încă învățăm unii de la alții, încă riscăm. Spectacolul evacuării crează o comunitate într-un moment crucial. Trăim vremuri agitate și terifiante, dar suntem o comunitate. Şi spectacolul evacuării ne poate ajuta să ne găsim propria cale către inima noastră. În momentul în care veți aplauda, să știți că acele apla-uze sunt în primul rând pentru voi, le meritați din plin. Voi sunteți aici. ■

la haRneală,fotografie din spectacol

GAP-Nr7.indd 12 3/20/2015 1:12:23 PM

www.artapolitica.ro

13Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

atelierul de teatru comunitar şi atelierul de educație vizuală desfăşurate în Casa tranzit din Cluj (în cadrul cărora s-a produs acest material), asemeni întregului proiect RoMeDin - educație pentru dreptate şi incluziune socială (http://www.desire-ro.eu/?page_id=904), au rezultat din acțiu-nile comune din ultimii cinci ani pentru drepturi locative (http://www.desire-ro.eu/?page_id=1179) şi în particular pentru conştientizarea publică, că marginalizarea socio-teritorială a oamenilor din zona Pata Rât este parte din istoria şi prezentul oraşului Cluj, şi trebuie asumată ca atare de că-tre autorități şi alți actori instituționali, precum şi de populația urbei.

Colajul de față este o ocazie pentru noi toți să reflectăm asupra modului în care reacționăm atunci când „ăȘtia ne PUn Să FaCeM CeVa” (...să părăsim şi să demolăm casele noastre...să ne mutăm în afara oraşului...să stăm disciplinați în bănci...să desenăm frumos...) - învățăm îm-preună cum să transformăm în mod creativ ele-mentele sistemelor de putere care impun regulile şi normele unei „normalități” represive şi creează diviziuni socio-spațiale între cei „adaptați” (pla-sați în centru), şi cei „ne-integrabili”, împinşi la periferie.

Mesajele pe care am reuşit să le descifrăm de-a lungul celor şase întâlniri avute până acum cu co-piii în cadrul atelierelor par să fie un amalgam de sentimente şi gânduri, în care experiențele traumatizante ale evacuării şi/sau a traiului în condiții precare se încearcă a fi depăşite prin do-rința de a trăi o viață de copil sau de adolescent asemenătoare cu cea a celor care nu sunt nevoiți să treacă prin astfel de experiențe. Fără să bana-lizăm experiența vieții în Pata Rât şi dorința Să jUCăM eVaCUaRea, putem spune că aceşti co-pii ne-au făcut să înțelegem mai bine provocări întâlnite de noi toți în diversele situații ale vie-ții: cum acceptăm, vrând-nevrând, să învățăm, să trăim în condiții impuse de alții sau de forțe pe care nu le putem controla, prin capacitatea noastră şi a celor din jur de a recrea elementele date ale acestor situații în aranjamente care să ni se pară cel puțin suportabile, dacă nu chiar şi „distractive”; sau cum reuşim să ne imaginăm că „SCeneta noaStRă Poate Să Fie CU Fi-nal FeRiCit”.

[lolo] Mă gândeam, poate vreți să încercăm azi să facem o scenetă despre prietenie. [alin] Eu nu vreau să vorbim despre prietenie. Nici nu am prieteni. Pe el îl am doar. În rest e nașpa, când îți faci un prieten care apoi poate te înșeală. [Sabina] Să jucăm evacuarea.[Robert] Dar stăm doar așa și vorbim? De ce nu facem ceva? A fost mai bine când am fost mai mulți, a fost mai distractiv. [Raul] Astfel noi deja am început să facem sceneta. Asta în-seamnă discuția asta. O facem deja. Asta facem acum. Scri-em împreună scenariul. Şi apoi încercăm să jucăm ceva din el. Vrem să vedem cine vor fi personajele, și cine ce va face. [tabita] Cu o zi înainte ne jucam pe afară, jucam ceva din-tr-o telenovelă văzută la televizor cu o seară înainte, și a ve-nit cineva de la primărie să ne spună că a doua zi ne mută. Şi ne-am dus și am cumpărat saci, și am început să împache-tăm. Nici acum nu mă pot obișnui că sunt acolo. [Dorin] Eram agent de pază pe atunci, la poliția locală, la primărie. Eu stau în Dallas demult, Dallasul este din 1977. Ne-au trimis în dimineața zilei de 17 decembrie, la ora 6 di-mineața, i-am luat prin surprindere pe oameni, lumea încă dormea. Noi, agenții de pază, plângeam de mila copiilor. Ne-au spus că trebuie să le dăm un pic de timp, și cine nu vroia

„Ăștia ne pun să facem ceva...” sau „Să jucăm evacuarea, dar poate că sceneta noastră să fie cu final fericit!...”

să iese după asta, trebuia să-l scoatem cu forța. Am fost vreo 100 de persoane, de la primărie, poliție, jandarmerie. Cineva striga numele oamenilor de pe un tabel, și fiecare trebuia să iasă, să își scoată lucrurile, mobila. Au fost niște mașini, și tractoare, și camioane, care îi duceau pe oameni și lucrurile lor în Pata Rât. După ce oamenii au ieșit din case, noi am pus sigil pe ușă, ca să nu mai intre înapoi. Noi, agenții de pază, îi plângeam de milă pe copii. Erau copii mici, bătrâni, femei gravide. Era foarte rece. La puțin timp după, mi-am dat de-misia, nu am mai lucrat ca agent de pază pentru primărie. [Carol] Ce îmi amintesc eu, atunci aveam 10 ani, jucam fot-bal pe câmp, toamna, și am văzut că se construiește ceva sus pe deal. Am văzut apoi că vor fi niște case, dar arătau ca niște vagoane. Atunci m-am gândit că nu va fi bine, că vor veni alți oameni, și vor veni și alți copii, și noi eram obișnuiți doar între noi în Dallas și nu doream să vină și alți copii. Dar acum mi-am făcut prieteni acolo sus. Şi acum îmi place mai mult acolo sus între ei, decât jos la noi în Dallas.

„La noi s-au tot schimbat. Există când cerința de a face ceva distractiv, când evacuarea. Şi ideea de evacuarea se împarte. Cei care erau în sceneta cu biblioteca, cred că se face „evacua-rea” din bibliotecă, şi aceea va fi sceneta lor. Apoi există ideea evacuării din spectacolul celor din Bucureşti – „să facem aşa că aşa au făcut şi cei din Bucureşti”, şi dup-aia există ideea propriei lor evacuări. Toate planurile, sunt trei evacuări pe care vor să le facă, se intersectează la un moment dat, cu ide-ea de a face ceva mai distractiv.

Uneori copiii au sentimentul că ar trebui să joace un rol. Pe de altă parte, ideea cu rolul ajută, cred, mult. De exem-

plu, când e camera de filmat sunt mult mai atenți, acuma nu aveam camera şi am rugat-o pe Noémi să vină cu aparatul de fotografiat. Zicea şi Leta, şi se vedea în filmulețul cu sceneta ei, că atunci când ne jucăm de-a presa, au ales să joace ca niş-te persoane intervievate, cum au ştiut că se face... „ce s-a în-tâmplat aici la magazin?” şi răspundeau cum se face la ştiri. În sensul acesta zic că, conştienţi fiind că sunt priviţi, au altă atitudine, iar noi poate trebuie să integrăm această atitudine, pentru că n-o să putem să facem ceva voyeurist.

Cei care vin la ateliere au chestia asta de a transmite poves-tea. Cu siguranţă dacă trauma scapă verbalizării, mult din ce spun este ceea ce aud despre povestea lor. Aproape teoretic. Cu un discurs pe care îl împrumută. Poate pentru că de multe ori li se cere să vorbească. Dar au şi ei poveştile lor, care, prin-tr-un ocol, ies la suprafață...” (Lorand Maxim)

„La ateliere vorbim mult despre evacuare, despre un final fericit şi despre cum îşi petrec timpul acum. Ei propun un scenariu, noi filmăm, montăm şi apoi le arătăm rezultatul. Încercăm, astfel, să ajungem la ei. Îi încurajăm în formarea propriului discurs. Ce se mai păstrează dintr-un copil, în mo-mentul în care trăieşte în aceeaşi încăpere cu cei mari, privat de orice intimitate? Ce e în spatele discursului învățat/încasat de la părinți? În spatele responsabilităților de adult pe care le are fiecare acasă, mai există ceva? Da. Cum ajungi la acel ceva? Încercăm să pătrundem, prin discuții, scrieri şi exerci-ții, dincolo de masca unei maturități impuse de context. Ce e bine, uman şi reconfortant e că şi ei încearcă, negreşit, să ajungă la noi, dincolo de masca de profesor/salvator/educa-tor/reintegrator.” (Leta Popescu)

GAP-Nr7.indd 13 3/20/2015 1:12:26 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`14

„În timpul atelierului de teatru comunitar am găsit, împreună cu adolescentele şi ado-lescenţii, câteva momente ca să povestim despre ateliere şi să transmitem mesaje clu-jenilor, colegilor din Bucureşti şi Primăriei locale. iată un colaj rezultat din aceste con-versaţii, format din gânduri despre întâlni-rile de la Casa tranzit, experienţe cotidiene de discriminare, evacuare şi locuire, cât şi dorinţe privind viitorul lor, alese împreună cu ele/ei.” (Simona Ciotlăuș)

Adina și Sabina despre atelierele de la Casa Tranzit[Sabina, 13 ani, modulare] Şi îmi pare bine și îmi place foarte mult aicea la Casa Tranzit, când te împrietenești cu alţi copii...[adina, 13 ani, Cantonului] pe care nu i-ai văzut în viaţa ta.[Sabina] ...și eu nu mă trag de lângă copiii de aicea, pentru că io îi cunosc de mult și mie îmi pare bine că pot să învăţ și de la alţii.[adina] chiar dacă suntem ţigani nu trebuie să dăm dovadă că suntem... sunt niște copii care dau dovadă că sunt ţigani și... cel mai urât lucru.[Sabina] Mie mi-o plăcut că pot să mă comport civilizat cu ei, pot să vorbesc frumos cu ei, nu înjur, nu mă bat sau ceva de genu... m-am împrietenit foarte bine cu ei și io mă bucur, mie nu-mi place să mă trag de lângă un copil care... [adina]... da, care... da, deci când vii aicea, ai un pic păru mai creţ, mai negru, mai no... deci unii te ciufulesc, te jignește foar-te tare...

Mesajul Adinei și Sabinei către clujeni[adina] ...ce le-am putea zice?[Sabina] Să fie fericiţi, să aibă o familie... nu bogată, așa... [adina] cel mai bogat îi sufletu tău, îi... nu trebe să ai... [Sabina] ...apartamente sau vile, piscine, mașini...[adina] ...cum îi blocu de-acolo! (indică spre clădirea unei bănci de pe strada Bariţiu)[Sabina] Le doresc să fie... că eu nu știu dacă au trecut prin ce-am trecut noi, eu le doresc fericire și să...[adina] Să aibă suflet mai bun![Sabina] Da!, să nu fie răi. Că românii știţi cum sunt, dacă mergem pe stradă “Niii... ţiganca asta! Că uite, îi săracă și n-are unde să steie!”... și începe și zice că românii nu înjură, nu jigneș-te, numai ţiganii!...

Mesajul Adinei și Sabinei către Primăria Munici-piului Cluj[adina] Să ne deie o casă socială măcar![Sabina] Să nu mai fie prea multe proiecte... [adina] Că sunt foarte multe proiecte care nu-s câștigate. Cum se zice, că era vorba că din Partidul Romilor că.. ne mută, că... [Sabina] ...că ne duce în Valea Chintăului mai departe că... acuma se fac mai multe proiecte din câte am auzit, o să să facă la noi un parc mai mare ceva de genu... dar eu vreau să mă mute de-acolo! [...][adina] Măcar de vreo două camere, măcar! Deci da, că ne descurcăm foarte, foarte greu, s-audă și Primăria municipiului Cluj![Sabina] Asta ne dorim...[adina] ...nu că ne dorim noi foarte multe, o vilă sau ceva...[Sabina] ....o vilă sau... nu[adina] ...o cameră socială așa mai...[Sabina] Două camere și-o baie, să fie părinţii într-o cameră, noi într-o cameră. Să nu stăm cu ei, să ne culcăm cu ei. Dacă io fac baie, trebe s-o arunc afara pe mama și pe tata și pe fratele, ca să pot să fac baie sau dacă mama face baie, trebe să ieșim toţi afară că face baie, chiar dacă-i 12 noapte noi trăbă să ieșim că face baie!

Denisa, Tabita și Alex, despre sceneta lor („la pri-mărie pentru locuinţă socială”), speranţe și nesigu-ranţe privind viitorul

[Denisa, 12 ani, Cantonului] Auziţi, dar într-un final îi dăm casa. [tabita, 13 ani, locuinţele modulare] Ai observat ăia de la Bu-curești, le-o dat casa?, nu le-o dat! [Denisa] Dar poate că sceneta noastră să fie cu final fericit!...[tabita] Lasă-mă, Denisa! Lasă-mă, Lexus! Io cred că noi de acolo sus casă n-o să mai primim. Dacă încep să... ne-o făcut parc, biserică ne-o făcut, ne mai trebuie un cimitir și gata. Şi acuma o vrut să ne facă strada și să planteze copaci și chestii. Prin asta poţi să-ţi dai seama că în veac n-o să mai primești casă.[Denisa] Am auzit că ăștia de la Ecce Homo pe noi ne mută acolo la voi sus, pe voi vă mută la Broasca Verde...

[alex] În Chinteni.[Denisa] Şi ăia de la IRA vin acolo la noi pe Cantonului.[tabita] Deci io cred, într-un timp credeam “vai, doamne, să primesc și eu casă și să ne mute de acolo, dar din câte am auzit că vrea să facă stradă. Biserică ne-o făcut, parc vrea să facă din nou, numa’ cimitir ne-ar mai trebui și atuncea o să fie tot... noi de-acolo niciodată n-o să mai fim mutaţi.

Mesajele Adelei, Sabinei și Adinei către echipa de teatru de la București[adela, 12 ani, modulare] Eu le transmit salutări copiilor, pă-rinţilor, lui Andreea, celorlaţi băieţi care-au cântat la tobe și... și... o să vreau să merg și eu la București la ei. Îmi este foarte dor de ei.[Sabina şi adina] ...să fie fericiţi![Sabina] să le deie un loc de muncă și...[amândouă] ...să le deie o casă socială!

„Cadrul pe care îl oferim la Atelierul de educație vizuală e un loc experimental, unde ei devin subiecți ai înțelegerii unei mişcări într-un context mai larg. Din acest punct de vedere, nu la nive-lul individului se întâmplă o schimbare, ci la nivelul abordării externe. Dacă practicile existente nu sunt continuu subordona-te unei critici si autocritici, atunci  ‚beneficiarii’  rămân numai cu o poveste, cu povestea unor bucurii mici, de a învăța cum se desenează o inimioară după câteva indicații simple, ori cum se transpune, fără redesenare, ci doar prin indicarea spațialității, o figură care stă în picioare, într-una care stă aşezată pe scaun. ” (Hermina Csala)

„Ți-am spus să mergem la fotbal că ăștia ne pun să facem ceva.”„Doi dintre băieți strâmbau din nas la orice activitate propusă de noi, după care le-am oferit să aleagă oricare material şi să îl abordeze în felul lor. Între timp, unul dintre ei s-a făcut invizi-bil, iar celălalt şi-a astupat urechile ca să nu se lase influențat. Nu au participat la nici o activitate, circulau liber, observând în continuu ce se întâmplă, în acelaşi timp pregătindu-se pentru acțiune. Unul aduna fotografiile printate şi le aşeza sub haină, mereu avertizându-ne, atrăgându-ne atenția la ceea ce face, ca nu cumva să pierdem contactul cu el. Celălalt, puțin mai târziu, a intervenit într-un desen al unui alt copil, exprimându-şi starea de spirit în mod frapant şi în acelaşi timp înțelegând exact ceea ce este rugat să facă. „Mă plictisesc tare mult”,  cuvintele acestea aparțineau, astfel, unui caracter dintr-o bandă desenată. Aceas-ta a fost, de fapt, ceea ce le-am propus să încerce la inceput. Pri-mul băiat, între timp, fără să ne anunțe, s-a apucat de lucru, în-cepând să construiască o casă din carton. Era serios şi împlinit. Nici în pauză nu a ieşit să fugă în curte. Astfel, conlucrarea a fost restabilită.” (Dénes Miklósi)

„Întâlnirile în acest cadru informal de la Casa Tranzit, între co-pii şi adulți care îşi petrec restul timpului în medii cotidiene atât de diferite, ne fac să înțelegem mai bine că aşa-numita incluzi-une poate să funcționeze în multe chipuri. În cele două Ateliere ROMEDIN predomină tendința de a lăsa sistemul (pedagogic), adică în acest caz al pedagogiei vizuale sau teatrale, să se schim-be în funcție de ritmul şi modul în care actorii utilizează instru-mentele acestui sistem pentru a învăța, pentru a-şi face prieteni, pentru a transmite mesaje, pentru a se simți bine, pentru a se transforma prin re-crearea lumii din jur. În schimb, în şcoli, în mod predominant, în punctele de întâlnire ale celor două lumi predomină tendința ‚incluziunii’ prin transformarea marginali-lor în oameni disciplinați, care devin acceptați în măsura în care reuşesc să intre în ‚normalitate’, adică să performeze în funcție de ceea ce sistemul apreciază a fi performanță. Ni se arată dife-rențele dintre incluziunea subversivă şi incluziunea opresivă. ” (Enikő Vincze) ■

„Zona de locuire defavorizată Pata Rât din Cluj este un exemplu al mani-festării spațiale a marginalității avansate. Ea include patru cazuri cu istorii şi situații actuale diferite: colonia Dallas şi colonia plasată pe rampa de gu-noi, formate începând cu anii 1970, şi extinse după 1990, în urma creşterii continue a numărului persoanelor sărăcite, în căutare de surse de venit şi locuire accesibilă; colonia de pe strada Cantonului, constituită după 2002, în urma evacuărilor din diverse zone ale Clujului şi amplasării familiilor eva-cuate în această zonă de către autoritățile locale, dar şi ca rezultat al stabili-rii aici a multor familii în căutare de resurse de trai; colonia Noul Pata Rât, sau „Colina Verde”, formată în urma construirii, în 2010, de către Primărie şi Consiliul Local, a zece „case modulare” în apropierea rampei de gunoi şi relocarea aici a familiilor evacuate dintr-o zonă relativ centrală a oraşului, strada Coastei. Copiii din Pata Rât sunt înscrişi la mai multe şcoli din oraşul Cluj, la unele mai mulți sau foarte mulți, la altele mai puțini sau foarte pu-țini (cu excepția Liceului Teoretic Gheorghe Şincai, care, însă, este partene-

rul nostru în ROMEDIN, în timp ce, chiar dacă şcolarizează copii din Pata Rât, Liceul de Arte Plastice Romulus Ladea a refuzat colaborarea cu noi).

Derularea atelierelor de la Casa Tranzit înseamnă un lucru aparent obiş-nuit: copii şi adolescenţi îşi petrec timpul liber de la sfârşitul săptămânii în-văţând să deseneze şi joace teatru. Totuşi, ei vin pentru câteva ore în centru, dintr-o zonă marginalizată a Clujului, o zonă în care au ajuns să trăiască forţat, datorită proceselor de transformare socioeconomică de la nivelul ora-şului, care le-a precarizat familiile împingându-le în periferie. Participarea lor săptămânală la ateliere dobândeşte şi mai multă semnificaţie politică în condiţiile în care susţinerea financiară locală se distribuie inechitabil către proiecte culturale, aşa cum este actualul Cluj Capitala Tineretului 2015, pentru care tinerii ce nu promit performanţă, creativitate, excelenţă în lea-dership sau cariere de succes sunt invizibili, negându-le astfel existenţa, atât timp cât nu fac parte din modelul dominant al Tineretului.” (Simona Cio-tlăuș)

GAP-Nr7.indd 14 3/20/2015 1:12:28 PM

www.artapolitica.ro

15Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`

Coordonare nr. 9: Ioana Florea, Ioana Ilie, Mihaela Michailov, David Schwartz

Autori: Mihaela Drăgan, Margareta Eschenazy, Mihai Lukács, Marius-Bogdan Tudor, Nicoleta Vişan

Colaboratori: Simona Ciotlăuş, Hermina Csala, Mihail Dumitriu, Lorand Maxim, Dénes Miklósi, Leta Popescu, Bogdan Rusu, Alexan-dra Şoldănescu, Ioana Vlad, Enikő Vincze, Victor Vozian

Art Director: Mona Petre

Identitate vizuală: Cătălin Rulea

Redactare: Ionuţ Sociu

Distribuţie: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Şerban

Tipar: Fedprint Tipografie

Adresa redacției: gazeta@artapolitica.ro

Publicație auto-finanțată.Publicația se distribuie gratuit.

www.artapolitica.ro ▼

Our West Hendon este o inițiativă a cetățenilor din estate-ul West Hendon (zona metropolitană a Londrei), care a luat naștere ca reacție împotriva dezvoltării zonei în favoarea agenților imobiliari privați, cu complicitatea autorităților locale (consiliul local Barnet). Un estate este un cartier de locuințe de stat în Marea Britanie, cu chirie fixă, sub prețul pieței, pentru persoanele cu venituri reduse. Oamenii din West Hendon consideră că intrarea dezvoltatorilor imobiliari va distruge co-munitatea și îi va forța pe majoritatea locuitorilor să plece din zonă și chiar din Londra, din cauza creșterii costurilor locuirii. Sute de chiriași la stat din West Hendon se confruntă cu pericolul evacuării și relocării, având în vedere faptul că doar 12,5% din cele 2000 de case noi care sunt prevăzute să înlocuiască cele 679 de locuințe aflate în curse de demolare sunt clasificate ca „accesibile” sau „sociale” pe site-ul autorității locale. Restul vor fi vândute la prețul pieței.

Autoritatea locală din Barnet s-a folosit de prevederi legale pentru a cumpăra apartamente în cadrul programului de „reconstrucție” a zonei West Hendon de către dezvoltatorul privat Barrat Homes, un program în valoare de 520 de milioane lire sterline. Locatarii zonei, puși în fața pericolului relocării, s-au coalizat și au contestat acțiunea autorității lo-cale în cadrul unei audieri publice.

„Suntem dați afară din casele noastre”, susține Karim Khalick, lide-rul asociației de chiriași People Power West Hendon. „Casele ne sunt demolate, toate urmele prezenței noastre aici sunt șterse pentru a face loc apartamentelor de lux la care nu avem acces. Cum putem numi asta altfel decât purificare socială?”

Inițiativa Our West Hendon a organizat numeroase întâlniri și manifestații pentru a-și face cunoscută situația. Bannerele din imagini − și pozele care le reprezintă − au fost făcute de către locuitorii estate-ului West Hendon. Colectivul Gazetei îi mulțumește pentru poze lui Paulette Singer. ■

Șterg urmele prezenței noastreImagini din West Hendon, Londra

„Vrem un viitor sigur”

„Oameni mai presus de profit”„Locuințe mai presus de profit”„O nouă eră pentru toți”

GAP-Nr7.indd 15 3/20/2015 1:12:29 PM

www.artapolitica.ro

Evacu`rile for]ate [i strategii de rezisten]`16

Ghidul evacuatului este elaborat de echipa Frontului Comun pentru Dreptul la locui-re (FCDl) - o inițiativă a oamenilor al căror drept la locuire este pus în pericol sau încăl-cat. inițiat de un grup de persoane evacuate şi amenințate cu evacuarea din Bucureşti, ală-turi de rude ale acestora, prieteni, activişti, artişti, ong-isti, FCDl se constituie ca o plat-formă de activism locativ la nivel național. ne adresăm în primul rând evacuaților, dar şi oamenilor de rând, neafectați de evacuări, care susțin dreptul la o locuință decentă, or-ganizațiilor civice, grupurilor politice inde-pendente, dar şi mass-mediei, decidenților politici, autorităților locale şi centrale. Pu-teți contacta echipa FCDl la: email: fcdloc@gmail.com. telefon: 0732394492.

I. Măsuri de prevenire sau amânare a evacuăriiDe regulă, evacuații din casele naționalizate retrocedate au

de-a face fie cu moștenitori, fie cu cumpărători ai drepturilor li-tigioase (avocați, oameni de afaceri, executori judecătorești).  Ra-reori cel care revendică imobilul este proprietarul în persoană și datorită intermedierilor, necunoașterii statutului imobilului, la momentul trecerii lui în proprietatea statului,  dar și presiunii in-tereselor imobiliare, în multe cazuri, dosarele de retrocedare pot fi incomplete – nu conțin toate actele cerute de lege, iar uneori conțin și acte false.

i.a Cum ții piept acțiunilor abuzive ale firmelor de avocați specializate în evacuări care cumpără drepturile litigioase asu-pra locuinței tale!

În cazul descoperirii și probării unor nereguli în procedura de revendicare a imobilului, există, teoretic, posibilitatea prevenirii evacuării dintr-o casă naționalizată. De cele mai multe ori, însă, evacuații reușesc cel mult amânarea evacuării pentru perioade de câțiva ani (chiar și până la 10 ani).

Comisia de aplicare a Legii retrocedărilor 10/2001, de la nivelul Primăriei Capitalei, pe baza solicitărilor venite de la proprietari sau cumpărători de drepturi litigioase, și a actelor în dovedi-re, întocmește un referat, în care se prezintă situația juridică a imobilelor. Pe baza acestor referate se emit apoi dispoziții de pri-mar prin care se restituie în natură imobilele.

Din momentul în care Primăria Capitalei îți aduce la cunoș-tință acea dispoziție, o poți ataca ca și parte terță,  pe o singură cale: solicitarea anulării acesteia la Judecătoria de Sector, într-un termen de până la 18 luni.  Poți depune la Judecătorie probe care atestă netemeinicia revendicării.

Dacă, totuși, afli că imobilul naționalizat în care locuiești este revendicat și nu ai primit nicio înștiințare, te poți interesa dacă există deja o asemenea dispoziție din partea Primarului Capita-lei privind retrocedarea pe site-ul Primăriei Capitalei la rubrica legea 10:  http://www4.pmb.ro/wwwt/l112jur/iapag1jur.php, sau direct la Primăria Capitalei.

Odată ce dispoziția de primar a fost emisă, proprietarul va pu-tea lua măsurile legale în vederea evacuării și vei fi citat la Ju-decătorie.  Din acel moment, poți merge la arhivele Judecătoriei, unde ai fost citat, ca să verifici autenticitatea actelor depuse de proprietar. În cazul descoperirii unor lipsuri de acte sau nereguli, le poți aduce ca probe în instanță împotriva lui.

Proprietarul este obligat să depună în instanță:1. Dovada titlului de proprietate pe imobilul solicitat (act de pro-prietate, contract vânzare-cumpărare, autorizație de construcție etc.)1.A – Dovada faptului că, la data naționalizării imobilului, pro-prietarul nu avea credite ipotecare, prin care imobilul respectiv să fi fost ipotecat. (pentru că legea retrocedărilor face referire strict la naționalizările considerate abuzive, nu și la cazurile de imobile preluate de stat pentru neplata creditului).1.B – Dovada faptului că nu a primit despăgubiri în schimbul imobilului pierdut.2. Dovada calității de moștenitor al imobilului (certificat de moș-tenitor sau certificat de calitate de moștenitor).3. Dovada faptului că imobilul a fost naționalizat în mod abuziv (proprietarul nu avea datorii la stat, imobilul respectiv nu figura ca și ipotecă, etc..).4. Fișa Tehnică a imobilului (data la care a fost construit imobi-lul).

Sugestii inspirate din cazurile foştilor evacuaţi:În calitate de chiriaș poți face, printr-un avocat, o cerere adresa-

tă judecătorului, pentru a scoate istoricul rolului fiscal al imobi-lului retrocedat (în care se specifică cine era proprietarul de drept și ce datorii avea la stat).

 - Dacă ești fost chiriaș la stat, care a reușit să cumpere în baza legii 10,  un apartament/o casă naționalizată și ești amenințat cu evacuarea, este recomandat să verifici în dosarul depus de pro-prietar la ce dată a depus acesta prima notificare/revendicare de imobil către Primăria Capitalei. Dacă cererea lui este depusă după data la care ai cumpărat imobilul, nu poți fi încadrat ca și cumpărător de rea intenție, din moment ce nu știai că imobilul pe care îl cumperi va fi revendicat. În București au existat procese ale evacuaților, în care cererea de retrocedare adusă în instanță, ca probă a relei voințe a chiriașului, a fost de fapt un document fals, introdus la dosar după actul de cumpărare de către chiriaș.

După ce vei epuiza căile de atac (apel, recurs) și va exista o decizie definitivă și irevocabilă a instanței de judecată privind evacuarea,  soluția legală aflată în prezent la îndemâna evacu-atului este presiunea continuă pe autoritățile locale, pentru respectarea dreptului la locuință socială, conform Legii Locu-inței (114/1996).

 II. Alcătuirea și depunerea dosarelor de locuință

socialăÎn cazul în care locuiești sau ai locuit într-o casa naționalizată

în baza unui contract de închiriere cu Administrația Fondului Imobiliar (fostul ICRAL), din momentul primirii înștiințării privind încetarea contractului de închiriere, este recomandat să începi să-ți strângi actele pentru dosarul de cerere de locu-ință socială, pe care să-l depui atât la Primaria de Sector, cât și la Primăria Capitalei (unde va trebui să adaugi câteva acte în plus față de dosarul de la Sector). Evacuații din casele naționalizate au prioritate în listele de așteptare pentru locuințe sociale, dacă sunt foști titulari de contract de închiriere cu AFI.

În cazul în care locuiești într-o casă naționalizată și nu ai un contract de închiriere legal –  fie pentru că fostul contract cu AFI a expirat și noul proprietar nu a fost de acord să semneze unul nou, fie pentru că nu ai locuit niciodată în acea casă cu forme le-gale – poți aplica pentru locuință socială, dar șansele de a obține una sunt mai mici, față de cazul în care ai fi avut un contract. De-pinde însă foarte mult de situația economică a ta și a familiei tale.

Dosarul poate fi depus și este recomandat să-l depui atât la Pri-măria Sectorului  în care domiciliezi, cât și la Primăria Capi-talei.

Pentru a putea beneficia de locuință socială trebuie să înde-plineşti următoarele condiții:• să nu deții în proprietate o locuinţă;• să nu deții, în calitate de chiriaș, o altă locuinţă;• să nu fi avut o locuință proprietate personală în trecut (cu ex-

cepția celor care au cumpărat de la stat casele naționalizate, în care locuiau în calitate de chiriași) și să nu fi înstrăinat o locuință după 01.01.1990;

• să nu fi beneficiat de sprijinul statului în credite și execuţie pentru realizarea unei locuinţe;

• să poți face dovada unui venit constant, prin care îți poți plăti chiria /întreținerea;

• să nu fi fost evacuat pe motiv de neplată a chiriei sau a între-ținerii;

• venitul mediu net lunar pe familie realizat în ultimele 12 luni, să fie sub nivelul câștigului salarial mediu net lunar pe econo-mie (adică aproximativ 1600 lei la sfârșitul lui 2013). Venitul net lunar pe familie se stabilește pe baza declaraţiei de venit și a actelor doveditoare, potrivit prevederilor legale.

Important! Dacă nu îndeplinești condițiile de mai sus, depu-nerea dosarului nu este recomandată. Vei irosi timp și energie, iar Comisia de la Primărie îți va respinge dosarul.

Crearea dosarului pentru Primăria de Sector

1. Documente de identitate şi stare civilă:• copii xerox certificate de naștere și buletine pentru toți mem-

brii familiei;• copii xerox livret de familie; hotărârea de divorţ și/sau partaj

bunuri (după caz), precum și copie după certificatul de deces al soţului/soţiei (după caz).

2. Documente privind venitul familiei:• adeverință de venit pentru fiecare adult de la Administrația Fi-

nanciară a sectorului tău (la depunerea cererii vei avea nevoie de timbru fiscal de 1 leu, care se găsește la orice oficiu poștal).

dacă eşti angajat:•dovada venitului net de la angajator (adeverință tip de la anga-

jator) pe ultimele 12 luni sau de când e angajat, pentru fiecare membru al familiei, sau talon de pensie (ultimul) sau talon de alocație (ultimul);

•de la contabilitatea angajatorului borderou de înregistrare la ITM: dovada dărilor la stat la zi.

dacă eşti şomer:• copia carnetului de luare în evidență la Oficiul de Muncă, și

dovada venitului de șomaj, din momentul în care s-a încadrat.nici angajat,  nici şomer:•dacă nu ai venituri declarate nici de la muncă, nici de la șomaj,

vei face o declarație notarială pe proprie raspundere, precum că nu ai nici un venit.

dacă benficiezi de ajutor social:• adeverința privind cuantumul sumei primite în ultimele 12

luni, de la biroul de Asistență Socială de la Primăria de Sector.alte documente de venit:• copii ale documentelor de venit ale solicitantului (copie xerox a

certificatului de handicap, copie decizie pensie de invaliditate, copie decizie pensie de urmaș, taloane de pensie, extrase de cont).

3. Documente locative:•Adeverință eliberată de Secția de Poliție care a emis cartea de

identitate a solicitantului, din care să rezulte domiciliile stabile avute după data de 01.01.1990 și până în prezent, înregistrate la Direcția Generală de Evidența Populației (mai exact – toate adresele la care ai locuit cu forme legale);

•Adeverinţă eliberată de Direcţia de Taxe și Impozite (DTI), în care să se precizeze dacă solicitantul a fost sau este proprietar al locuinţelor enunţate de Secţia de Poliţie (în adeverinţa elibe-rată precizată anterior; deci trebuie să ai asupra ta adeverinţa de la punctul precedent când mergi la DTI)

•Copie după contract de închiriere valabil încheiat cu proprie-tarul imobilului retrocedat, cu toate anexele; în contract ar tre-bui să fie menţionate toate persoanele care locuiesc împreună cu semnatarul contractului;

• În cazul în care ai cumpărat imobilul în care locuiai (conform legii 10), este nevoie de copia actului de proprietate (contract vânzare-cumpărare, hotărâre judecătorească etc).

•Declarație notarială a solicitantului că nu deține, nu a deți-nut și nu a înstrăinat o locuință proprietate personală dupa 01.01.1990 (pentru soț/soție este nevoie de declarația notarială a ambilor soți);

•Copii ale documentelor din care să rezulte că imobilul este restituit proprietarului (hotărâre judecătorească, dispoziţia Primarului General al Municipiului București, proces verbal de punere în posesie sau adresa de la Administraţia Fondului Imobiliar, din care să rezulte încetarea valabilităţii contractu-lui de închiriere al titularului de dosar);

•Copii ale documentelor din care să rezulte că ești (sau urmea-ză să fii) evacuat(ă) de proprietarul căruia i s-a retrocedat imo-bilul în baza Legilor 112/1995 sau 10/2001 (ordin de executare, copie după procesul verbal de evacuare etc.).

4. alte acte:•Certificate medicale pentru invaliditate grad I și II, handicap

(copie xerox, dacă este cazul);•Certificat de revoluționar (beneficiar legea 341/ 2004) – (copie

xerox, dacă este cazul);•Certificat (adeverință) pentru veteranii de război (dacă este

cazul);•Adeverință pentru solicitanții care au fost instituționalizați în

„Case de copii”;•Certificate de încadrare în prevederile Legii 341/2004

(42/1990), Decret-Lege 118/1990, privind acordarea unor drep-turi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor de-portate în străinătate, ori constituite în prizonieri (după caz).

III. Informații utile pentru toți evacuații.Potrivit Codului de Procedură Civilă, nici o persoană nu poate

fi evacuată în perioada 1 decembrie-1 martie, dacă are contract de închiriere cu Administrația Fondului Imobiliar. Dacă nu ai contract (adică se consideră că locuiești abuziv), poți fi evacuat oricând.

Vecinul tău în pericol de evacuare nu este un concurent pentru o locuinţă socială. Dimpotrivă, dacă vă aliaţi, aveţi mai multe șanse să obțineți o locuință pentru toată casa/scara blocului eva-cuată.

Varianta extinsă a Ghidului Evacuatului poate fi consultată pe www.fcdl.ro ■

Ghidul evacuatului

GAP-Nr7.indd 16 3/20/2015 1:12:29 PM