ACADEMIA ROMÂNĂINSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE

„COSTIN C. KIRIŢESCU”

TEZĂ DE DOCTORAT(rezumat)

CONSTRUCŢIA MONETARĂ EURO-ATLANTICĂ ÎN

CONTEXTUL COLABORĂRII INSTITUŢIILOR MONETARE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,Prof. dr. CS I Valeriu Ioan-Franc

Doctorand,Irina GASCĂ

Bucureşti, 2013

Lucrarea de faţă extinde literatura ştiinţifică existentă printr-o abordare inedită aplicând tema

intens dezbătută a instituţiilor monetare şi a strategiilor acestora în cadrul sistemului monetar

internaţional actual, la nivelul unei regiuni geografice speciale, aceea reprezentată de noile ţări

membre ale Uniunii Europene din centrul şi estul Europei. Aceast spaţiu economic, prin

complexitatea si eterogenitatea de care dă dovadă, reprezintă un adevărat laborator pentru

economişti şi invita la variate analize ştiinţifice. Totuşi, această regiune a fost până de curând

oarecum vitregită în ceea ce priveşte studiile empirice, principala cauză fiind de cele mai multe

ori lipsa datelor statistice şi a transparenţei acestora la nivel internaţional. Lucrarea de faţă

integrează această regiune în contextul colaborării euro-atlantice, colaborare intensificată în plan

monetar pe fondul crizei financiare globale.

În contextul aderării statelor din centrul şi estul Europei la Uniunea Europeană şi al declarării

implicite a intenţiei de adoptare a monedei unice europene, este impetuoasă necesitatea unor

analize monetare specifice. Datorită eterogenităţii regiunii abordate, este necesar un criteriu

suplimentar privind încadrarea în contextul regional al unei anumite ţări sau grup de ţări.

Criteriul ales în cadrul lucrării de faţă îl reprezintă desfăşurarea unei politici monetare flexibile

de ţintire a nivelului inflaţiei, adoptat în patru ţări din cadrul regiunii central şi est europene

(CEE): Cehia, Polonia, România şi Ungaria. În situaţia specifică a fiecăreia dintre aceste ţări, pe

baza unor seturi de date şi metode empirice, este analizat raportul dinte costurile şi beneficiile

adoptării monedei euro. Elementul de comparaţie al politicilor monetare al fiecăreia dinte aceste

ţări îl reprezintă politica monetară desfăşurată de către Banca Centrală Europeană. Observarea

unor similitudini sau, respectiv, adoptarea unor măsuri diametral opuse depind în mare măsură

de perioada de referinţă considerată, criza financiară globală oferind un context unic şi provocări

suplimentare în ceea ce priveşte formularea unor concluzii şi recomandări precise.

În abordarea acestei analize, lucrarea propune drept punct de plecare aspectele monetare aşa cum

au fost lansate şi dezbătute de laureaţii în ştiinţe economice ai premiului decernat în memoria lui

Alfred Nobel. Ȋn scopul analizei evoluţiei în timp a conceptelor teoretice privind strategiile de

politică monetară sunt urmărite aspecte precum regimul cursului de schimb, evoluţia teoriilor

privind diferitele tipuri de politici monetare existente sau efectele acestora asupra economiei

reale. Importanţa covârşitoare a temelor monetare în contextul macroeconomic general este

demonstrată de numărul impresionant de laureaţi care s-au dedicat analizei predominant

monetare a teoriei macroeconomice sau au avut contribuţii cu influenţe asupra aspectelor

monetare. Lucrările şi articolele acestora reprezintă unele dintre cele mai citate analize ale teoriei

economice. Ȋn plus, argumentele în favoarea sau în detrimentul teoriilor monetare definite de

laureaţii Nobel au evoluat în timp, iar acceptarea la scară largă a noilor ipoteze nu a fost

întotdeauna rezultatul unor argumente convingătoare, ci de multe ori determinată de cursul

istoric al dezvoltării economice. S-ar putea afirma astfel că întrebările privind cercetarea

politicilor monetare sunt în general aceleaşi, însă răspunsurile diferă în timp şi de la o regiune la

alta.

Aspectele monetare în lucrările laureaţilor Nobel în economie sunt abordate în manieră

cronologică, deoarece aceasta permite o mai bună înţelegere a dezvoltării teoriei economice în

ansamblu şi a eficienţei măsurilor recomandate. În plus, o astfel de analiză permite de asemenea

formularea unor recomandări asupra deciziilor viitoare de politică monetară, precum şi a unor

prognoze privind eficienţa acestora asupra dezvoltării economice de ansamblu.

Analiza conceptelor monetare introduse sau abordate de către laureaţii în ştiinţe economice ai

premiului Nobel evidenţiază dezvoltarea teoriei monetare de către aceşti laureaţi şi introduce

instrumentarul necesar analizei din capitolele ulterioare ale lucrării. În acest scop, economiştii

distinşi cu premiul în memoria lui Alfred Nobel sunt împărţiţi în două categorii. O primă

categorie o reprezintă laureaţii în ale căror lucrări aspectele monetare ocupă un loc central şi

cărora le-a fost decernat premiul Nobel în mod special pentru aceste contribuţii. Din această

categorie fac parte Friedrich A. von HAYEK, Milton Friedman, James Tobin, Robert E. Lucas

Jr. Şi Robert A. Mundell. Cea de-a doua categorie este reprezentată de laureaţi care au avut ca

principale domenii de cercetare alte aspecte ale teoriei micro şi macroeconomice decât cele

monetare, dar care au dezvoltat ipoteze şi teorii cu influenţe adiacente asupra teoriei monetare.

Astfel de exemple sunt reprezentate de Finn E. Kydland, Edward C. Prescott şi Edmund S.

Phelps. Un caz aparte îl reprezintă Clive W. J. Granger şi Robert F. Engle, cărora li s-a acordat

premiul Nobel în ştiinţe economice datorită contribuţiilor în domeniul econometriei. Deşi nu au

abordat aspecte ale teoriei monetare în lucrările lor, contribuţiile acestor laureaţi sunt prezentate

pe scurt deoarece unul dintre modelele econometrice dezvoltate împreună de către aceştia stă la

baza studiului empiric din cadrul lucrării de faţă.

Dintre conceptele monetare lansate de către laureaţii în ştiinţe economice ai premiului decernat

în memoria lui Alfred Nobel se identifică o teorie care a stat la baza analizelor privind fondarea

Uniunii Monetare Europene, s-a aprofundat o dată cu definirea acesteia şi este nelipsită atât din

analizele privind extinderea zonei euro, cât şi din deciziile individuale ale unor state de a adera la

aceasta: teoria zonelor monetare optime lansată de Robert Mundell la începutul anilor `60. Pe

fondul dezbaterii intense privind regimul cursurilor de schimb, fixe sau flexibile, Mundell afirmă

că decizia de adoptare a unei anumite politici a cursului de schimb nu trebuie sa depindă de

graniţele geografice ale ţărilor partenere, ci de modul în care diferite regiuni ale acestora

interacţionează din punct de vedere economic. Prezenţa unor condiţii economice similare face

recomandabilă formarea unei uniuni monetare şi adoptarea unei monede unice, aceasta

reprezentând forma completă a unui curs de schimb fix între monedele regiunilor membre ale

uniunii monetare. Cursul de schimb între această monedă unică şi celelalte valute existente este

recomandabil să fie flexibil, pentru a putea absorbi diverse şocuri economice rezultând din ţările

partenere ale uniunii monetare.

Datorită faptului că tratează numeroase aspecte privind decizia de extindere a unei zone

monetare, teoria zonelor monetare optime reprezintă un instrument adecvat analizei demersurilor

economice şi politice ale noilor ţări membre ale Uniunii Europene în vederea definitivării

procesului de integrare economică şi financiară prin adoptarea monedei unice europene. Prin

intermediul acestei teorii şi al aplicării acesteia în cadrul studiului empiric al lucrării de faţă se

face trecerea de la planul general al teoriilor monetare spre studiul unor probleme particulare,

specifice grupului de ţări ales.

Deşi criteriile definite de către autor nu sunt satisfăcute, mai ales cel referitor la flexibilitatea

forţei de muncă, Mundell este un susţinător al unificării monetare la nivel european. Teoria

formulată oferă de asemenea instrumentarul necesar cercetării privind extinderea zonei euro

către noile ţări membre din regiunea CEE. O astfel de analiză necesită în prealabil evaluarea

individuală a condiţiilor monetare actuale şi a evoluţiei din ultimii ani a acestora în cadrul

fiecăreia dintre ţările acestei regiuni. Eterogenitatea ţărilor din regiunea CEE este general

acceptată de către economişti, iar ipoteza „CEE is not CEE” rămâne a fi verificată şi din punct de

vedere monetar. Recomandările privind strategiile de politică monetară depind în manieră

covârşitoare de evoluţiile anterioare în acest domeniu precum şi de condiţiile economice şi

monetare actuale, astfel încât formularea comună a acestora necesită un cadru de analiză

omogen.

Asupra tipologiei politicilor monetare desfăşurate în perioada premergătoare aderării la Uniunea

Monetară Europeană nu există recomandări precise din partea instituţiilor monetare europene sau

internaţionale. Ȋn acest context, o altă contribuţie importantă a lucrării de faţă o reprezintă analiza

eterogenităţii ridicate a politicilor monetare ale ţărilor din regiunea CEE. Aceasta face dificilă

recomandarea unui anumit tip de politică monetară menit a fi desfăşurat de către toate statele din

această regiune pe întreaga perioadă anterioară adoptării monedei europene. Ȋn plus, politicile

monetare reprezintă o reflexie a condiţiilor economice şi a deciziilor adoptate în plan politic,

fiecare dintre acestea diferind în mod considerabil de la o ţară la alta. Un aspect comun tuturor

statelor analizate îl reprezintă evoluţiile economice negative pe fundalul crizei financiare

monetare. Ȋn condiţiile unei scăderi bruşte a încrederii investitorilor şi a nivelului lichidităţilor

financiare la nivel internaţional pe fondul crizei financiare, fluxurile de capital către regiunea

CEE au scăzut brusc, iar refinanţarea la nivel internaţional a devenit practic imposibilă. Efectele

negative înregistrate reprezintă un argument în plus în vederea aderării la o zonă monetară de

dimensiuni şi importanţă considerabile la nivel internaţional, care ar conferi un plus de stabilitate

în plan monetar şi ar evita repetarea unor efecte negative de asemenea proporţii.

Un criteriu de selecţie oportun în definirea grupului de ţări analizate îl reprezintă gradul de

flexibilitate al politicilor monetare adoptate, studiul econometric din cadrul lucrării de faţă

propunând în special analiza ţărilor care au adoptat o politică monetară de ţintire a nivelului

inflaţiei, şi anume: Cehia, Polonia, România şi Ungaria. Ȋn cadrul acestora este verificat raportul

beneficiilor faţă de costurile generate de aderarea la zona euro. Principalul efect negativ al unei

asemenea decizii l-ar reprezenta pierderea independenţei politicii monetare şi, implicit,

incapacitatea de a răspunde şocurilor economice asimetrice din această regiune. Ȋn condiţiile în

care s-ar putea demonstra empiric că, în ciuda desfăşurării unor politici monetare care permit un

nivel ridicat de flexibilitate, deciziile adoptate de autorităţile monetare sunt puternic influenţate

de evoluţiile înregistrate la nivelul unei anumite uniuni monetare, costurile abandonării propriei

politici monetare în favoarea celei a uniunii monetare s-ar reduce considerabil. Cu alte cuvinte,

în cazul adoptării unei monede comune nu s-ar înregistra costuri monetare majore, ci ar

predomina beneficiile generate de o asemenea decizie.

Evoluţiile din ultimii ani înregistrate pe fundalul crizei financiare globale reprezintă o etapă

specifică ce necesită o analiză şi interpretare individuală a rezultatelor obţinute empiric. Criza

financiară globală a afectat puternic Uniunea Europeană, mai ales noile ţări membre din regiunea

CEE. Efectele negative s-au făcut simţite mai ales începând din octombrie 2008 când, după

declararea falimentului băncii americane de investiţii Lehman Brothers, o lipsă generală de

încredere a pus stăpânire pe sistemul financiar internaţional. Ȋn acest context lichidităţile

disponibile au scăzut considerabil şi s-a putut observa o aversiune sporită faţă de risc a

investitorilor internaţionali. De asemenea, lichidităţile financiare existente au fost concentrate

asupra unor monede considerate stabile la nivel internaţional, categorie din care monedele ţărilor

din regiunea CEE nu s-a considerat a face parte. Ȋn condiţiile în care accesul acestor ţări la

capitaluri financiare externe a devenit practic imposibil, situaţia economică s-a deteriorat

puternic la nivelul anului 2009. Astfel, criza financiară nu a afectat instituţiile bancare din

regiunea CEE prin participarea acestora la tranzacţii financiare cu caracter speculativ, activele

toxice reprezentând o importanţă redusă în portofoliile acestora. Sistemul bancar a fost în primul

rând afectat de criza de încredere existentă la nivel internaţional şi de dependenţa de surse

externe de finanţare. Un alt canal de transmisie a crizei financiare către regiunea CEE l-a

reprezentat cel al economiei reale; în condiţiile în care economiile ţărilor membre ale Uniunii

monetare Europene (UME) - principalele partenere la nivelul comerţului internaţional ale ţărilor

din regiunea CEE - au fost puternic afectate de criza economică, exportul de bunuri şi servicii

către acestea, şi implicit fluxurile de capital dinspre acestea, au scăzut considerabil. O tendinţă

general manifestată a fost aceea de orientare a politicilor monetare spre cele ale unei monede

ancoră, în cazul ţărilor din regiunea CEE aceasta fiind reprezentată de moneda euro. Astfel,

efectele negative ale crizei financiare par să confere un element comun acestei regiuni, de altfel

atât de complexe şi diferite de la o ţară la alta.

Criza financiară globală reprezintă un moment unic în privinţa construcţiei monetare euro-

atlantice mai ales prin prisma colaborării principalelor instituţii monetare prin măsurile adoptate

de acestea. Dintre aceste instituţii un rol predominant l-au jucat băncile centrale ale celor două

regiuni puternic afectate, Banca Centrală Europeană (BCE) în Uniunea Monetară Europeană şi

Rezerva Federală în Statele Unite ale Americii (SUA). Diferenţele privind măsurile adoptate de

acestea faţă de criza financiară pot fi explicate prin contextul istoric în care aceste bănci au fost

fondate şi prin evoluţia în timp a structurii şi rolului acestora. De asemenea, structura

instituţională, instrumentele de politică monetară şi strategiile adoptate influenţează puternic

măsurile anticriză ale acestor instituţii financiare.

Aplicând viziunea euro-atlantică în contextul central şi est european, aderarea la UME a ţărilor

din această regiune nu mai este considerată drept etapă finală privind o mai strânsă integrare la

nivel european şi internaţional. Astfel, formularea unor posibile strategii de politică monetară în

cazul ţărilor din regiunea CEE este încadrată în contextul propunerilor de reformă ale sistemului

monetar internaţional în direcţia unei mai strânse integrări şi a adoptării unei monede comune la

nivel global. Cele mai importante recomandări în această privinţă au fost formulate la nivelul

secolului al XX-lea, pe fondul persistenţei sau al accentuării dezechilibrelor în plan economic şi

monetar. Drept răspuns la situaţia existentă după cel de-a doilea război mondial Keynes propune

inovatorul plan bancor privind crearea unei unităţi monetare internaţionale şi a unei instituţii

monetare centrale, independente politic, ambele menite să asigure o mai bună funcţionare a

economiei mondiale în ansamblu. Pe fondul dezechilibrelor puternice ale balanţei de plăţi a SUA

înregistrate la nivelul anilor `60 şi al efectelor cunoscute sub numele de „Triffin’s dilemma” FMI

introduce DST-urile drept monedă oficială de cont având de asemenea ca scop o mai bună

funcţionare a sistemului monetar internaţional şi o mai strânsă integrare la nivelul acestuia. Ȋn

anii `90 Mundell propune o soluţie privind eliminarea volatilităţii cursurilor de schimb prin

fixarea cursurilor valutare ale principalelor monede internaţionale: dolarul american, moneda

unică europeană şi yenul japonez.

Aşa cum era de aşteptat, puternicele efecte negative generate de criza financiară globală care au

afectat şi economiile statelor din regiunea CEE nu au rămas fără ecou în ceea ce priveşte

propunerile de reformă a sistemului monetar internaţional. Fie că acestea au venit din partea unor

ţări cu excedente bugetare considerabile exprimate majoritar în dolari americani, cum este cazul

R. P. Chineze, fie că aceste propuneri au venit din partea unor instituţii internaţionale cum sunt

ONU sau FMI, propunerile de reformă formulate recent vizează în special o mai strânsă integrare

monetară la nivel internaţional şi crearea unei unităţi monetare de rezervă care să înlocuiască

dolarul american şi să elimine îngrijorările legate de o eventuală devalorizare a acestuia. Deşi

astfel de propuneri nu par să vizeze în mod direct evoluţiile în plan monetar ale ţărilor din

regiunea CEE, acestea se pot bucura de avantajele oferite de un sistem monetar internaţional mai

stabil, paşii necesari fiind însă cei în direcţia unei mai strânse integrări monetare, în primul rând

cu zona euro.

Astfel, manifestarea intenţiei de adoptare a monedei unice europene, analizată de cele mai multe

ori drept o decizie finală de politică monetară, nu reprezintă decât o etapă în direcţia integrării

monetare din ce în ce mai strânse la nivel internaţional. Datorită concentrării autorităţilor acestor

ţări asupra unor reforme economice şi monetare în vederea unei mai bune integrări la nivel

european şi a depăşirii unor perioade de criză, nu există propuneri sau strategii concrete din

partea acestor ţări referitoare la direcţia politicii monetare ulterioare aderării la UME.

Ȋn prezent regiunea CEE joacă mai degrabă un rol pasiv în cadrul demersurilor de reformă a

sistemului monetar internaţional. Ţările din această regiune sunt încadrate în categoria „the

others” şi sunt influenţate indirect de către deciziile adoptate în plan monetar de către principalii

actori internaţionali. Din această poziţie oarecum exterioară, regiunea CEE poate contribui la

stabilitatea sistemului monetar în ansamblu prin fixarea cursurilor de schimb faţă de una dintre

principalele monede internaţionale sau adoptarea unor decizii monetare apropiate. Opţiunea

teoretică prezentată se concretizează în practică într-o mai strânsă integrare faţă de UME.

Aderarea la aceasta ar conferi regiunii CEE posibilitatea de a influenţa în mod direct evoluţiile

sistemului monetar internaţional şi de a participa la procesul de decizie privind definirea unor

strategii de reformă pe viitor.

Soluţia actuală, mai ales în cazul ţărilor care au adoptat cursuri de schimb flexibile, nu este una

optimă. Ȋn contextul unor dezechilibre cum au fost cele generate de criza financiară

internaţională, economiile deschise de mici dimensiuni sunt afectate puternic de aversiunea faţă

de risc accentuată la nivel internaţional şi de transferul de capital către zone monetare mai sigure.

Astfel de evoluţii accentuează necesitatea orientării spre o ancoră monetară reprezentată de o

monedă importantă la nivel internaţional.

Criza financiară globală, evoluţiile economice negative fără precedent precum şi amploarea

măsurilor anticriză adoptate la nivel euro-atlantic şi coordonarea acestora reprezintă un teren

fructuos pentru desfăşurarea unor analize în plan monetar. Provocări suplimentare sunt însă

oferite de dinamica evoluţiilor economice, de complexitatea acestora şi de faptul că intervalul de

timp scurs între înregistrarea acestor evenimente şi formularea concluziilor lucrării de faţă este

relativ scurt pentru a analiza rezultatele măsurilor adoptate. Cu toate acestea lucrarea surprinde

principalele tendinţe de natură monetară prezente la nivelul regiunii CEE în contextul colaborării

monetare euro-atlantice.