ENCICLOPEDIA ŞTIINŢELOR FILOZOFICE

Partea a III-a FILOZOFIA SPIRITULUI

'oer

i m ® r un b ti ff e.

mritter ��eif.

,Prrauegegeben

uon

D r. � u b Il> i g m ou ma n n.

!Diit �i5nig!. Wiirttmbrrgiid)Un, Qlro�l)tr0ogl • .l)tlflld)em unb btt tuien Sta 'o r \jranffurt �riuilcgiwn gegen ben ffiad)bmct unb ffiad)brucf6• !8edaut.

�erlin, 1845. !!l rr(ţ�g !lon :Duuder unb f>umblot.

GEORG WILHELM FRIEDRICH HEGEL

ENCICLOPEDIA

ŞTIINŢELOR FILOZOFICE

Partea a treia FILOZOFIA SPIRITULUI

Traducere de CONSTANTIN FLORU

EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 1966

Tratluc<•rea lucrttrii Encyklopiidie der philosophischen Wissen­

sclw(len im Gruru/risse (In re editare: System der Pl!ilosopl!ie),

Driller Thdl, Plrilosophie des Geistes (EnciclopPdia ştiinţelor filozoficl', pari l'a a IIf-a, F i lozofia spiritului) corl''JlllrHie 1 extului

lui G. W. F. HPgl'l din volumul 7, partea a doua (1S4:i) al (.'tiiţici elevilor (a c::irl'i paginaţie s-a avul in vedere la ediţia de faţă), respectiv din volumul 10 al ediţiei jubiliar c (Hcr­

mann Glockncr).

La traducere, s-a folosit ediţia Glockncr, cu cîteva ex­

cepţii in care traducătorul a considerat necesar să adopte ver­

siunea lui Georg Lasson, in ediţia din "Philosophische Biblio­

thek" (Felix Meiner).

ENCIC LOPEDIA ŞTIINTEL OR FILOZOFICE

PARTEA A TREIA

FILOZOFIA SPIRITULUI

INTRODUCERE

§ 377

Cunoaşterea spiritului este cea mai concretă, de aceea cea a mai înaltă şi cea mai grea. Cu n o aş t e-t e p e t i n e î n s uţi, porunca aceasta absolută nu are, nici În sine, nici acolo unde o găsim pronunţată în istorie, înţelesul unei c u n o a ş t e r i d e s i n e privind doar aptitudinile p a r t i cu l a r e, caracte­rul, încl inaţi i le şi s lăbiciunile individuale, cî înţelesul cunoaş­terii a ceea ce este adevărat, în om, ca şi a ceea ce este adevărat în şi pentru sine, - a esenţei însăşi, ca spirit. Tot atît de puţin

are fi lozofia spiritului înţelesul acelei aşa-numite c u n o aş ­te r i d e o am e n i , care se străduie să cerceteze, în ce pri­

veşte oamenii ceilalti, tot astfel, p a r t i c u 1 ar i t ă ţi l e, pa­siunile, slăbi ciuni le lor, acele aşa-numite cute ale inimii omu- · lui, - o cunoaştere care nu are sens, pe de o parte, dedt dacă se presupune întîi cunoaşterea a ceea ce este u n i v e r s a 1 în om, şi deci esenţial în sp iri t , - şi care, pe de al tă parte,

se ocupă cu existenţele accidentale, nesemnificative, n e a d e -

v ă r a t e, din domeniul spiritului, dar nu pătrunde pînă l a ceea c e este substanţial , pînă la sp iri tul însuşi.

Adaus. Greutatea cunoaşteri i filozofice a spiritului cons tă în faptul că aici nu mai avem de-a face cu simpla Idee logică,

6 INTRODUCERE !:i .117-386

comparativ abstractă, ci cu forma cea mai concretă, rea mai dezvoltată la care aj unge Ideea în re a liz a r e a de sine însă.şi. Nu numai spiritul absolut, ci şi spi ritul finit sau subiectiv trebui e înţeles ca o real izare a Idei i . Considerarea spiritului

4 nu este cu adevărat filozofică decît atunci cînd ea recunoaşte conceptul acestuia în dezvoltarea v ie şi în realizarea sa, adică, tocmai , cînd ea ajunge să conceapă spiritul ca o ogl indire a Ideii eterne. Ţine însă de natura spiritului ca el să-ş i cunoasd propriul său concept. De aceea, chemarea la cunoaşterea de s ine. adresată Grecilor de Apol lo Del ficul , nu are sensul unei po­runci îndreptate d in afară către spiritul omului, de către o putere s trăină ; dimpotrivă, zeul care îndeamnă la cunoaşterea de sine nu este altceva decît propr ia lege absolută a spiri tului. Toată acţiunea spiritului nu este, prin urmare, decît o luare în posesie de s ine, ş i scopul oricărei şt i inţe adevărate este numai acela ca, În tot ce există în cer ş i pe pămînt, spiritul să se recunoască pe s ine însuşi. Pentru spirit , ceva cu totul altul, faţă de sine, nu există. Nici chiar Orientalul nu se pierde cu totul în obiectul adoraţiei sal e ; Greci i însă sînt primii care au conceput aceea ce îşi înfăţişau drept d ivinul însuşi, în chip expl icit , ca spiri t ; nici ei totuş i , nic i în filozofie, nici în religie, nu au ajuns să recunoască infinitatea absolută a spiri tului ; de aceea, raportul în care se află spiritul omenesc faţă de divin, l a greci, nu este încă absolut liber ; abia creştinismul , prin învăţătura că Dumnezeu s-a făcut om şi prin dogma prezentei Duhului Sfînt în comunitatea credincioşilor, a dat conştiinţei umane un raport de libertate completă faţă de infinit şi a făcut prin aceasta cu putinţă cunoaşterea spiPi tului în infinitatea lui absolută, prin concept.

Numai o atare cunoaştere merită, de acum înainte, numele de considerare filozofică. C u n o a ş t e r e a d e s i n e în sen­sul obişnuit, vulgar, al unei cercetări a slabiciunilor şi greşe­l i lor proprii individului , are înţeles şi importanţă numai pentru individul s ingular, - nu pentru filozofie ; chiar însă în ce priveşte ândividul ea are cu atît mai puţină valoare, cu cît e orientată mai puţin către cunoaşterea naturii generale, intelec-

5 tuale şi morale, a omului , şi cu cît , întorcîndu-şi ochii de la datorii, de la conţinutul veritabil al voinţei, ea degenerează într-o complezenţă nesfîrşită, a individului , în considerarea scumpelor lui ciudăţenii . - Acelaşi lucru este valabi l despre aşa-zisa c u n o a ş t e r e d e o a m e n i, îndreptată tot spre

§ 377-384 INTRODUCERE 7

caracteristicile spiritelor individuale . Fără îndoială, pentru viaţă, cunoştinţa aceasta este utilă şi necesară, - cu deosebire în s i tuaţii politice rele, cînd în locul dreptului şi moralităţi i dom­neşte bunul plac, capriciu! şi arbitrarul indivizilor, - în cîm­pul intrigilor, unde caracterele nu-şi găsesc sprij inul în natura lucrurilor ş i se susţin mai degrabă prin folosirea abilă a singu­larităţii semenilor, căutînd să-şi atingă prin aceştia scopurile lor accidentale. Pentru fil ozofie însă cunoaşterea aceasta de oameni rămîne indiferentă, tocmai în măsura în care ea nu se poate ridica, de la considerarea unor singularităţi întîmplătoare, la sesizarea caracterelor umane mari , în care natura veritabilă a omului poate fi contemplată în puritatea ei nealterată. -Acea cunoaştere de oameni devine chiar dăunătoare pentru ştiinţă, atunci cînd, - astfel cum s-a întîmplat în aşa-numita tratare pragmatică a i storiei , - nesocotind caracterul substan­ţial al indivizilor ce aparţin istoriei universale, şi neînţelegînd că numai prin caractere mari se pot înfăptui lucruri mari, -ea face încercarea, pe care o socoteşte spirituală, de a deduce evenimentele cele mai mari ale istoriei , din particularitatea întîmplătoare a eroilor, presupunînd acestora intenţii , înclinări şi pasiuni meschine ; o procedare prin care i storia guvernată de providenţa divină e redusă la j ocul unei activităţi lipsite de conţinut şi a unor evenimente accidentale.

§ 3 7 8

De p n e u m a t o 1 o g i e , adică de aşa-numita p s i h o -1 o g i e r a ţ i o n a 1 ă, ca metafizică abstractă a intelectului , s-a amintit dej a în introducerea la Enciclopedie. P s i h o 1 o -

6 g i a e m p i r 1 ca are drept obiect al ei spiritul c o n c r e t, şi, de cînd, o dată cu trezirea ştiinţelor l a viaţă nouă, princi ­pala bază a cunoaşterii concretului a devenit observaţia ş i ex­perienţa, ea a fost tratată pe calea aceasta, aşa încît, pe de o parte, acel cuprins metafizic a fost ţinut în afara acestei ştiinţe �mpirice şi nu a aj uns, în sine, la n ici o determinare ş i l a nici un conţinut concret, i a r pe de altă parte, ştiinţa empirică .t rămas la obişnuita metafizică a intelectului - metafizică a

8 INTRODUCERE § 377-:0b

forte lor , a diferitelor activi tăţi etc . - şi a alungat dintr-însa consideraţia speculativă. - De aceea cărţi l e lu i A r i s t o t e 1 Despre suflet, împreună cu t ratatele lu i asupra unor laturi şi stări particulare al e sufl etului sînt, astăzi încă, opera cea mai desăvîrş i tă , ba chiar unica operă prezentînd interes speculativ, asupra acestui obi ect. Scopul esenţial al unei filozofi i a spiri­tului nu poate fi decît acela de a reintroduce conceptul în cunoaşterea spiritului şi prin urmare, totodată , de a redescoperî sensul acestor cărţi aristotel ice .

Adaus. Aşa cum exclude cercetarea, de care am vorbit în paragraful precedent, îndreptată spre manifestăril e empirice, necsenţiale, s ingulare, adevărata filozofie speculativă exclude tot astfel , la rîndul ei, aşa-numita p s i h o 1 o g i e r a ţ i o n a 1 ă, sau p n e u m a t o 1 o g i a, care se ocupă, tocmai dimpotrivă, numai cu determinaţi i abstract generale, cu esenţa l ipsită -cum se pretinde - de manifestare externă, cu însinele spiri­tului ; căci filozofiei cu adevărat speculative nu îi este îngă­duit n ic i să îş i ia obiectele , ca date, din reprezentare, nic i să le determine prin categori i pur intelectuale , - cum făcea psi ­hologia raţ ională , cînd îşi punea întrebarea dacă spiritul sau sufletul este simplu , imaterial , dacă el este substanţă. În aceste întrebări sufletul e ra privit ca un lucru ; căci într-însele , acele categor i i erau considerate după maniera generală a intelec­tului , drept nemişcate, drept fixe ; as tfel însă ele sînt incapabile să exprime natura spir itului ; spiritul nu este ceva nemişcat, ci dimpotrivă ceva absolut fără odihnă, activitatea pură, negarea

7 sau ideali tatea tuturor determinaţi i lor fixe al e in telectului , - el nu este s implicitate abstractă, c i , în s implici tatea sa, totodat;î di stingere a sa de s ine însuşi, - nu este o esenţă dej a gata înainte de a s e manifesta, rămînînd cu s ine însăşi, ascunsă înapo ia fenomenelor, ci e l este cu adevărat real numai în vir­tutea formelor determinate ale revelării lui necesare de s ine; - şi nu este (cum socotea acea psihologie) un sufle t-lucru (See­lending) ·stînd numai 'În relaţi e exterioară cu trupul. ci e5tc interior l egat cu trupul, prin unitatea conceptulu i .

La mij loc , între observaţia îndreptată către s ingularitatea întîmplătoare a spiritulu i şi pneumatologia care se ocupă nu­mai de esenţa l ipsită de manifestare a acestuia, se găseşte

§ 377-384 INTRODUCERE 9

p s i h o 1 o g i a e m p i r i c ă, disciplina care urmăreşte obser­varea şi descrierea facultăţilor particulare ale spiritului. Nici aceasta însă nu ajunge la reunirea adevărată a indiVlidualului ş i a universalului , la cunoaşterea naturii concret universale a spiri­tului, adică l a conceptul lui , ş i de aceea nu pretinde nic i ea la numele de filozofie cu adevărat speculativă. Aşa cum ia spiritul în genere, ps ihologia empirică ia tot astfel ş i facul­tăţile particulare în care ea îl descompune, ca date culese din reprezentare, fără ca prin deducerea acestor particularităţi din conceptul de spirit. să aducă dovada necesităţii pentru care. in spirit , se găsesc tocmai aceste facultăţi şi nu altele . - De aceas-tă l ipsă în ce priveşte forma, se leagă necesar pierderea sen·· sului spiritual ( Entgeistigung) al conţinutului . Dacă în cele două moduri de a privi pe care le-am înfăţişat, s ingularul pe de o parte, universalul pe de altă parte, erau dej a luate drept ceva fix, subzistînd pentru sine, - la rîndul lor particulari­zări le în care se descompune pentru psihologia empirică spiri­tul, sînt luate de aceasta drept încremenite în mărginirea lor; astfel încît spiritul devine un pur agregat de forţe indepen­dente, din care fiecare se află, c u cealaltă, numai în raport de influenţă reciprocă, şi astfel numai în rdaţie exterioară. Căci , deşi această psihologie adaugă în plus exigenţa înfăptuirii, s între diferitele puteri ale spiritului, a unei legături armonice, -cuvînt de ordine pe cît de întrebuinţat, cînd e vorba de acest obiect, tot pe atît de nedeterminat ca altă dată acela de per­fecţiune, - totuşi , această cerinţă exprimă o unitate ce urmează numai să fie înfăptuită, nu unitatea originară a spiritului ; ş i încă mai put in , pr intr-însa, este recunoscută drept necesară ş i ratională particul arizarea la care păşeşte conceptul spiritului, unitatea fiinţînd în sine, a lui ; acea l egătură armonică rămîne astfel o reprezentare goală care se complace în expresii ce nu spun nimic şi este l ipsită de orice putere în faţa forţelor, pre­supuse independente ale spir i tului.

§ 379

Sentimentul nostru propriu despre unitatea v i e a spiritul ui �e ridi că de la sine împotr iva făroîmiţării acestuia în diversele f a c u 1 t ă ţ i şi f o r ţ e, reprezentate ca independente una

10 INTRODUCERE § 377-386

faţă de alta sau, ceea ce este acelaşi lucru, în a c t i v i t ă ţ i, reprezentate tot astfel . Şi mai mult însă opoziţi i le , care se pre­z intă de îndată, - aceea a l i b e r t ă ţ i i spiritului şi a d e -t e r m i n ă r i i lui, mai departe, a acţiunii l ibere a sufletului, în deosebirea lui de corp.oral i tatea care îi este exterioară, şi totuşi a legăturii intime a l or, - duc la nevoia de a recurge aici la c o n c e p t. In deosebi fenomenele m a g n e t i s m u 1 u i a n i m a 1 au arătat intituitiv, în t impurile din urmă, chiar în experienţă, unitatea s u b s t a n ţ i a 1 ă a sufletului şi puterea ideal ităţii lui, încurcînd as tfel toate distincţi i le rigide ale inte­l ectului şi dovedind, în chip imediat, necesitatea unei consideraţii speculative pentru rezolvarea contradicţiilor.

Adaus. Toate acele concepţii finite ale spiri tului , înfăţişate în cele două paragrafe precedente, au fost înlăturate, parte datorită imensei tran&formări pe care a suferit-o în genere filozofia, în timpurile mai noi , pe de altă parte, - din latura

Il empirică -, prin apariţia fenomenelor magnetismului animal care zdruncină gîndirea finită. - In ce priveşte primul punct, filozofia a depăşit modul finit de cercetare, devenit general după Wolf, al gîndirii numai reflexive, - şi tot aşa, rămînerea fichteană la aşa-zisele fapte ale conştiinţei -, ridicîndu-se la înţelegerea spiritului ca fiind Ideea reală ce se cunoaşte pe sine, la conceptul spiritului viu ce se di,ferenţează în mod necesar în sine însuşi şi se reîntoarce din diferenţierile sale la unitatea cu sine ; ea nu numai că a biruit astfel abstracţiile care domnesc în concepţi i le finite ale spiritului, aceea a singularului pur, a particularului ş i a universalului pur, coborîndu-le la treapta de momente al e conceptului , ceea ce constituie adevăxul lor, - ci totodată, în locul descrierii exterioare a unui material găs i t gata, ea a impus ca s ingură metodă ştiinţifică forma stri ctă a conţinutului care se dezvoltă el însuşi cu neces i tate. Dacă, în ştiinţele empirice, materialul es te primit din afară, ca dat de experienţă, şi este ordonat şi pus în legătură exterioară potrivit unei reguli generale stabil i te de mai înainte, - gîndirea spe­culativă dimpotrivă trebuie să înfăţişeze fiecare din obiectele ei şi dezvoltarea lor, în necesitatea lor absolută. Aceasta are loc cînd fiece concept particular este dedus din conceptul universal.

§ 377-384 INTRODUCERE 1 1

care se produce ş i se real izează el însuşi pe sine, adică din Ideea logică. Filozofia trebuie aşadar să conceapă spiritul ca o dezvol ­tare necesară a Ideii veşinice şi să înfăţişeze tot ce alcătuieşte secţiunile particulare ale ştiinţei spiritului, ca dezvol tîndu-se din purul concept al acestuia. Aşa cum în ce priveşte fiinţa vie, în genere, totul este deja conţinut în chip ideal în germene ş i este produs de germenele însuş i , nu de o forţă străină, - tot astfel , formele particulare ale spiritului viu trebuie să iasă toate din conceptul lui , ca germene al lor . Gîndirea noastră, mişcată de 10 concept, rămîne totodată cu desăvîrş ire imanentă obiectului, care şi el este mişcat tot de concept ; noi nu facem decît să asistăm, oarecum, la dezvol tarea proprie a obiectului , fără să o schimbăm amestecînd în ea reprezentări le şi intervenţi i le noastre subiective. Pentru realizarea sa, conceptul nu are nevoie de nici un impuls exterior. Natura proprie a lui , închizînd în sine contradicţia sim­plităţii şi a diferenţei, ş i fiind de aceea fără odihnă, mînă conceptul să se realizeze, să dezvolte diferenţa ce se află în el însuşi numai în mod ideal, - adică în forma contradictorie a lipsei de diferenţă, - într-o diferenţă reală ; şi prin această su­primare a simplităţi i sale, depăşi tă ca o l ipsă ş i o uni lateral itate, să se desăvîrşească în chip real, devenind întregul , - a cărui posibil itate doar el o conţinea la început.

Nu mai puţin însă decît în punctul de plecare ş i în progTe­sul dezvol tări i sale, conceptul este independent de voinţa noas ­tră În încheierea acestei dezvoltări. La o considerare redusă la simplă rezonare, desigur, încheierea apare mai mult sau mai puţin arb i trară ; în ştiinţa filozofică, în schimb, conceptul însuşi pune un hotar dezvoltării sale, prin faptul că îş i dă o real i tate care îi corespunde depl in ; deja în ceea ce vieţuieşte vedem această autolimitare a conceptului . Germenele plantei - acest concept prezent în chip sens ibil - îşi termină dezvol tarea cu o realitate asemenea lui , cu producerea seminţii. Acelaşi lucru este valabil despre spirit ; ş i dezvoltarea acestuia ş i-a atins ţ inta cînd conceptul spir i tului s-a real izat depl in, sau - ceea ce este acelaşi lucru - cînd spiritul a ajuns la conşti inţa deplină a conceptului său. Această contracţie în una, a începutului cu sfîrşitul , - această ajungere a conceptului , În real izarea sa, la sine însuşi , apare însă, la spirit, într-o formă şi mai desăvîrşită decît ace'ea pe care o are la simpla f i inţă vie ; căci în timp ce, la aceasta, sămînţa produsă nu este aceiaşi cu sămînţa de care

INTRODUCERE § 377-386

u ea a fost p rodusă, în spi ritul ce se recunoaşte pe sine Însuşi, ceea ce e produs es t e unul şi acelaşi cu ceea ce produce.

Numai cînd privim spir i tul în procesul acesta al auto ­realizării conceptului său, numai atunci îl cunoaştem în adevărul său ; (căci adevărul este tocma i concordanţa conceptului cu reali­tatea sa) . În nemij locirea sa, spiritul nu este încă adevărat, el încă nu ş i -a opus sieş i , ca obiect, conceptul său; n-a transformat ceea ce este prezent în chip nemijlocit într-însu!, în ceva pus de el , n-a prefăcut realitatea sa într-o realitate pe măsura con­ceptului său. Întreaga dezvoltare a spiri tului nu este altceva decît înălţarea sa de sine, la adevărul său, iar aşa-zisele puteri a le sufletului nu au alt sens decît acela de a fi treptele aces te i înăl ţări. Prin această diferenţiere a sa , prin această transformare de sine şi prin reîntoarcerea diferenţelor sale la unitatea con­ceptului său, spiritul , aşa cum el este adevăr, este ceva viu, ceva organic , s i stematic, şi numai prin recunoaşterea acestei naturi a lu i ş tiinţa spi ritului este şi ea adevărată, vie, organ ică, s istematică; - predicate care nu pot fi atribuite nici psiholo ­giei raţionale, nici celei empirice, întrucît prima face din spirit o esenţă despărtită de realizarea sa, moartă, în timp ce a doua ucide spiritul viu, prin aceea că îl sfîşie într-o diversitate de forţe îndependente , care nu este p rodusă ş i ţinută laolaltă de concept.

Aşa cum am remarcat, magnetismul animal a contribu it ş i el la înlăturarea concepţiei neadevărate, finite, pur intelectuale a spi ritulu i. Acest efect 1-a avut s tarea aceea miraculoasă, cu deo­sebire în ce priveşte considerarea laturii naturale a spiritului. Dacă celelalte stări ş i determinaţii naturale al e spiritului, ca şi activităţile conştiente ale acestuia, pot fi înţelese, cel puţin ex­terior, de intelect şi dacă acesta e capabil să sesizeze relaţia

12 ex terioară de cauză şi efect, care domneşte în el însuşi ca �i în lucruri le finite, - aşa-numitul curs na tural al lucrurilor -, dimpotrivă, intelectul se arată incapabil, fie ş i numai să creadă în fenomenele m agnetismulu i animal, întrucît în acestea depen­denta, după opinia intelectului cu totul fixă, a spiritului, de loc şi de timp, ca ş i de legătura intel ectuală a cauzei ş i efectul11Î. îş i pierde sensul , ş i înăl ţarea spil'itului deasupra divers i tăţi i �i deasupra relaţi ilor exterioare ale acesteia, - înăl ţare care pen­tru intelect rămîne o minune de necrezut -, se manifestă înăun­trul existenţei sensibile înseşi. Deşi ar fi cu totul nebunesc a vedea în fenomenele magnetismului animal o ridicare a spiri-

§ 377-384 INTRODUCERE 13

tului, chiar deasupra raţiunii sale conceptuale, şi a aştepta de l a această stare dezvăluiri în ce priveşte veşnicul, mai Înalte decît acelea pe care ni le Împărtăşeşte filozofia, - pe cînd starea de ;nagnetizare trebuie socotită, dimpotrivă, drept o boală şi o decădere a spiritului, chiar sub conştiinţa obişnuită, întrucît în această stare spiritul renunţă la gîndirea sa, care se mişcă în distincţii determinate şi se opune natur i i , - totuş i , pe de altă parte desprinderea spiri tului de limitele spaţiulu i şi timpului şi de toate relaţiile finite, pe care o constatăm în fenom�nele acestei magnetizări, este ceva ce are înrudire cu filozofia şi care, înfruntînd, cu toată brutal itatea unui fapt definitiv, scepticis­mul intelectului , face necesară înaintarea de la psihologia obiş­nuită la cunoaşterea prin concept, proprie filozofiei speculat ive, pentru care singură magnetismul anim<1l nu mai este o minune de neînţeles.

§ 380

Natura c o n c r e t ă a spiri tului aduce cu sme, pentru cercetare, greutatea specială că treptele şi determinările particu­lare în dezvoltarea conceptului său nu se păstrează ca existenţc particulare În faţa configurărilor sale mai adînci, aşa cum este 13

cazul În natura exterioară, unde materia şi mişcarea îşi au exis­tenţa lor l iberă ca sistem solar, iar determinările s i m ţ u r i 1 o r

există şi îndărăt, ca proprietăţi ale c o r p u r i 1 o r şi, în mod încă mai liber, ca elemente etc. Determinările şi treptele spiri­tului, dimpotrivă, subzistă esenţial numai ca momente, stări , determinări ale treptelor superioare de dezvoltare. Aceasta se

întîmplă datorită faptului că într-o determinare inferioară, mai abstractă, superiorul se arată dej a prezent în chip empiric, --de ex. în senzaţie, tot ce este spiritual superior ei , ca conţinut sau ca determinaţie. De aceea, în mod superficial, acel conţinut, fie el religios, moral etc . , poate părea să îşi aibă esenţial locul, ba chiar rădăcina, În simţire, care nu este decît o .formă abstrac-tă, - şi poate părea necesar ca determinările lui să fie consi­derate drept specii ale simţirii. Totodată însă, atunci cînd s�

14 INTRODUCERE § 377-186

consideră trepte inferioare, devine necesar să se amintească, pentru a le face sesizabile în existenţa lor empirică, treptele superioare, în care ele sînt prezente numai ca 1forme, anticipînd în felul acesta un conţinut care se prezintă abia mai tîrziu în dezvoltarea spiritului (de ex. conştiinţa, cînd se consideră trezi­rea naturală; intelectul , cînd se consideră demenţa) .

CONCEPTUL SPIRITULUI

§ 381

Spiritul are p e n t r u n o i, drept p r e s u p o z i ţ i e a sa, n a t u r a, fiind a d e v ă r u 1 acesteia ş i prin urmare p r i n­e i p i u 1 ei a b s o 1 u t. În acest adevăr, natura a dispărut şi

spiritul s -a arătat a fi Ideea ajunsă la fiinţarea ei pentru-sine, - al cărei o b i e c t , şi tot asbfel s u b i e c t, este c o n c e p­t u 1. Identitatea aceasta este n e ga t ivi t a t e a b s o 1 u t ă, fiindcă în natură conceptul îşi are deplina sa obiectivitate ex­terioară, această înstrăinare de sine a sa este însă suspendată

u şi el a devenit într-însa identic cu sine. El este astfel această identitate, totodată, numai ca reîntoarcere din natură.

Adaus. Deja în adaosul la § 379 a fos t înfăţişat conceptul spiritului, în sensul că acesta este Ideea reală care se ş tie pe sine însăş i . Conceptul acesta filozofia trebuie să-I dovedească, întocmai ca pe toate celelal te concepte ale ei, drept necesar, adică să-1 recunoască drept rezultat al dezvoltării conceptului universal, sau al Ideii logice. Spiritului însă îi premerge, în această dezvoltare, nu numai Ideea logică, ci şi natura exte­rioară. Căci c u noaşt e re a conţinută deja în simpla Idee 1 o g i c ă nu este decît conceptul gîndit de noi al cunoaşteri i , nu cunoaşterea dată p.entru sine însăşi ; nu spiri tul real, ci doar posibilitatea acestuia. Spiritul real , care el s ingur este obiectul nostru în ştiinţa privitoare la spirit, are ca a doua presupoziţie a lui natura exterioară, aşa cum are Ideea logică, ca primă presupo-

§ 377-384 INTRODUCERE 15

ziţie a sa. Drept rezultat ultim al ei, fi lozofia naturii , - şi prin mijlocirea ei, logica, - trebuie deci să facă dovada necesităţii conceptului de spirit. La rîndul ei, şt i inţa spiritului trebuie să confirme acest concept prin ·dezvoltarea şi real izarea lui. Aşadar ceea ce spunem noi aici , la începutul cercetării spiritului, ca s implă anticipaţie, despre acesta, nu poate fi dovedit ştiinţific decît prin întreaga filozofie. Deocamdată nu putem face aici nimic al tceva decît să lămurim conceptul de spirit, pentru rep.rezen tare.

Pentru a stabili acest concept, este necesar să indicăm de­terminaţia în virtutea căreia Ideea este ca spiri t . Orice deter­minaţie este însă determinaţie numai ifaţă de o altă determi­naţie ; aceleia de spirit în genere, îi stă în faţă aceea de natură ; prima poate fi de aceea înţeleasă numai o dată cu a doua. Drept determinaţie distinctivă a conceptului de spirit trebuie desem­nată i d e a 1 i t a t e a, adică suspendarea alterităţii Idei i , în­toarcerea Ideii din altul ei în sine ş i faptul de a fi reîntoarsă 1s din alteri tate, în timp ce, pentru Ideea logică, caracterul ei dis­tinctiv este d impotrivă f i i n ţ a r e a-î n-s i n e s i m p 1 ă, ne­mijlocită, iar pentru natură, f i i n ţ a r e a Ideii a f a r ă-di n-s i n e. O dezvoltare mai amănunţită a celor spuse în treacăt, în adausul la § 379, privitor la Ideea logică, ar fi aici prea departe de noi ; mai necesară este în acest loc o lămurire a ceea ce am indicat drept caracteristic pentru natura exterioară, întrucît faţă de aceasta îşi are spiritul - aşa cum am observat - relaţia sa cea mai apropiată.

Natura exterioară este şi ea, ca spiritul, raţională, divină, o înfăţişare a Ideii. În natură însă Ideea apare în elementul dis­persiei, al exteriorităţii, este exterioară nu num<!i spiritului, ci, - întrucît e exterioară acestuia, deci exterioară interiorităţii fiinţînd în ş i pentru sine, care constituie esenţa spiritului, -tocmai de aceea, exterioară totodată sie înseş i . Conceptul acesta al naturi i, formulat deja de Greci şi curent la ei, este cu totul în acord cu reprezentarea noastră obişnuită despre natură. Ştim ICă ceea ce aparţine naturii este spaţial şi temporal , - că în natură un acesta subzistă lîngă un cestălalt, - un acesta urmează după un cestălalt, - pe scurt, că tot ce e natural este disper­sat la infinit ; mai departe, că materia, această bază universală a tuturor formaţiilor fiinţînd în fapt în natură, nu ne opune numai nouă rezistenţă, nu subzistă numai în afara spiritului nostru, ci se află faţă de sine însăşi în dispersiune, se separă

1G INTRODUCERE § 3i7-386

în puncte concrete, În atomi material i , d in care este alcătuită. Distincţi i le la care ajunge conceptul naturii în dezvoltarea lui sînt, mai mult sau mai puţin, existenţe independente unele faţă de altel e ; prin unitatea lor originară ele stau, este adevărat, în relaţie unele cu altele, asbfel încît nici una nu poate fi con­cepută fără cealaltă : dar această relaţie le este, în grad mai mare sau mai mic, exterioară. De aceea noi spunem cu drept că în natură nu domneşte l ibertatea, ci necesitatea ; căci aceasta din urmă este tocmai, în înţelesul ei adevărat, relaţia numai inte­rioară şi de aceea totodată numai exterioară, a unor existente

t6 independente una faţă de alta. Astfel de ex. , lumina şi ele­mentele apar ca ·independente unele faţă de al tele ; astfel pla­netele, deşi atrase de soare, au, cu toată această raportare b centrul lor, aparenţa independenţei faţă de acesta şi unele faţă de altele, contradicţie care este înfăţişată prin mişcarea planetei în jurul soarelui. - In fiinţa vie se ajunge, fără îndoială, la o necesitate superioară celei care domneşte în ceea ce e lipsit de viaţă. Deja În plantă apare un centru ce �e revarsă în periferie, o concentrare a distincţi i lor, o autodezvoltare dinăuntru în afară, o unitate ce se diferenţiază ea însăş i pe sine, pentru ca în boboc -să se producă pe s ine, ea însăşi , din distincţiile ei, - prin ur­mare ceva căruia noi îi atribuim impuls intern : această uni­tate însă rămîne nedesăvîrşi tă, căci procesul de desfacere a plan­tei, în membre articulate, este o ieşire din sine a subiectului vegetal ; fiecare parte este planta întreagă, o repetare a ei , aşa­dar membrele nu sînt menţinute În subordonare depl ină, mb unitatea subiectului. - O şi mai deplină înfrîngere a exterio­rităţii prezintă organismul animal ; în acesta nu numai că fie­care membru produce pe celălalt, este cauza şi efectul acestuia, mijloc ş i scop, aşadar el însuşi totodată altul său, ci întregul este atît de pătruns de unitatea sa, încît nimic nu apare în el ca independent, fiecare determinaţie este totodată determinaţie ideală, animalul rămîne în fiece determinaţie acelaş i univer3al unu, astfel încît în corpul animal , d ispersiunea se arată în tot neadevărul ei . Prin faptul acesta de a se afl a la s ine, în deter­minaţie, prin faptul de a fi, în şi din exterioritatea sa, nemij­loci t refl ectat în sine, - animalul este subiectivitate fiinţînd pentru sine şi el posedă simţire ; s imţirea este tocmai atotpre­zenţa unităţi i animalului, în toate membrele sale, care împăr­tăşesc nemijlocit fiece impresie întregului unic, - întreg care în animal începe a fi pentru sine. Din această interiori tate subiec-

§ 377-384 INTRODt;CERE 17

tivă decurge că an imalul este determinat prm sine însuşi, din­năuntru, nu doar din afară, că el posedă deci im.puls intern şi 11 instinct. Subiectivi tatea animalului conţine o contrad i cţie şi im­pulsul ca, prin suprimarea acestei contradicţ i i , să se conserve pe s ine însăşi : această conservare de s ine este prerogativa fiin-ţei vii şi , în grad şi mai ridicat, a spiritului . Cel ce simte es te determinat, are în s ine un conţinut şi prin aceas ta o distingere ; distincţia aceasta es te mai întîi cu totul ideală încă, simplă, suspendată în unitatea simţiri i ; d istincţia suspendată, subzistînd 1n unitate, este o contradicţie, care e suprimată prin aceea că distincţia se pune ca distincţie. Animalul este aşadar mînat, din raportarea sa s implă la sine, în opoziţia faţă de natura exte­rioară. Prin aceas tă opoz iţie animalul cade într-o nouă contradic-ţie ; căci acum dis tincţia este pusă într-un mod care contrazice unitatea conceptului ; ea trebuie prin urmare suprimată, tot aşa cum fusese suprimată mai înainte unitatea nedivizată. Această '>uprimare a d istincţiei are loc prin aceea că animalul consumă din natura exterioară aceea ce îi este des tinat, şi, prin ceea ce consumă, se conservă. Prin dis trugerea «altulu i» , aflat în faţa animalului, este pusă astfel din nou simpla raportare nemij­locită la s ine şi contradicţia conţinută într-însa. Pentru a se ajunge la adevărata dezlegare a acestei contradicţii este necesar ca <<altul», la care animalul se rap.ortă, să fie asemenea ( gleich) acestuia. Lucrul acesta are loc în r a p o r t u 1 s e x u a 1 ; aici fiecare din cele două sexe simte, în celălalt, nu o exterioritate străină, ci se s imte pe el însuşi , sau genul comun amîndurora. Raportul sexual este de aceea punctul cel mai înalt al naturii vii; pe treapta aceasta ea este sustrasă, în măsura cea mai depl ină, necesităţii exterioare ; întrucît existenţele deosebite raportate una la alta nu-şi mai sînt exterioare una alteia, ci au simţămîntul uni tăţii lor. Totuş i sufletul animal nu este încă liber ; căci el apare mereu ca fi ind u n a cu determinaţia s imţirii sau a exci taţiei , ca legat de o determinaţie unică ; pentru animal g enul 1s este numai În forma singularităţii ; animalul doar simte genul , nu are şt i inţă de el ; în animal nu este încă sufl etul pentru suflet, universalul ca atare, pentru universal. Prin suprimarea, În procesul generic , a particularităţii sexelor, animalul nu ajunge la producerea genului ; ceea ce este produs prin acest proces este iarăşi numai un individ singular. Astfel , chiar pe culmea cea mai înaltă a înăl ţări i ei deasupra finităţii, natura cade mereu iarăş i înapoi în fini tate, înfăţişînd în modul acesta un circuit

2- c. 318

18 INTRODUCERE § 377-lSI'>

constant. Nici m o a r t e a, pe care o aduce în chip necesar contradicţia s ingularităţii şi a genului, - întrucît ea este nu­mai negaţia goală (apărînd ea însăşi în forma singulari tăţii ne­mij locite) , care nimiceşte s ingularitatea, şi nu suspendarea s in­gularităţi i , care o conservă, - nu ajunge să producă universa­l itatea fiinţînd-în-şi-p.entru sine, sau singularitatea în-şi-pentru­sine universală, ce se are pe sine însăşi drept obiect. A,şadar chiar în forma cea mai desăvîrşită la care se ridică natura, în viaţa animală, conceptul nu ajunge la o realitate de felul esen­ţei sale sufleteşti, la înfrîngerea completă a exteriorităţii şi fini­tăţii fiinţei sale în fapt . Aceasta se întîmplă abia în s p i r i t, care tocmai prin această biruinţă, ce se înfăptuieşte într-însu!, se distinge pe sine însuşi de natură, aşa încît această distingere nu este doar aportul unei reflecţii exterioare asupra esenţei spi­ritului.

Această suspendare a exteriorităţi i , care aparţine concep­tului spiritului, este ceea ce noi am numit i d e a 1 i t a t e a acestuia. Toate activităţile spiritului nu sînt decî t modali tăti diverse ale reducerii exteriorului la interioritate, care este spiri ­tul însuşi ; şi numai prin această reducere, prin această idea­l izare sau asimilare a exteriorului, el devine ş i este spirit . -Dacă privim spiritul ceva mai de aproape, găsim ca primă şi cea mai s implă determinaţie a lui , faptul că el este eu. Eul este

19 ceva perfect simplu, universal . Cînd spunem eu, noi avem de­sigur în minte un individ singular ; fiindcă însă fiecare este eu, noi spunem prin aceasta numai ceva cu totul universal . Univer­salitatea eului face ca el să poată face abstracţie de toate, chiar de viaţa sa. Spiritul însă nu este doar acest ce simplu abstract, asemănător luminii, drept care el a fost considerat, cînd era vorba de simplitatea sufletului în opoziţie cu natura compusă a corpului ; dimpotrivă, cu toată s implitatea sa, spiritul este ceva scindat în sine ; căci eul se opune pe sine însuşi sieşi, se ia pe sine drept obiect al său şi din această distingere, desigur la în­ceput abstractă, nu încă concretă, se reîntoarce înapoi la unita­tea cu sine. Faptul de a fi, în distingerea sa, la s ine însuşi , con­stituie infinitatea sau idealitatea eului . Această idealitate se adevereşte însă abia în raportarea eului la materialul infinit divers care îi stă în faţă. Cînd eul sesizează acest material , acesta este în acelaşi timp contaminat şi transfigurat de universalitatea eului, îşi pierde subzistenta sa sigulară, independentă şi primeşte

§ 377-384 INTRODUCERE 19

un mod spiritual de a fi. De aceea, prin infinita diversitate a reprezentărilor sale, spiritul este departe de a fi smuls din sim­pl i tatea sa, din fiinţarea sa la sine, ş i de a fi proiectat într-o multiplici tate spaţială : dimpotrivă, sinele său simplu străbate într-o netulburată claritate prin întreagă acea multiplicitate şi nu o l asă să aj ungă la subzistenţă independentă.

Spiritul însă nu se mulţumeşte să transpună, ca spirit f i n i t, lucrurile , pe calea activităţii sale reprezentative, în spa­ţiul interiorităţii sale şi să le înlăture astfel exterioritatea, în­tr-un chip. el însuşi încă exterior ; ci, ca conştiinţă r e l i -g i o a s ă, el străbate prin independenţa în aparenţa absolută a lucrurilor, pînă la puterea infinită, unică, a lui Dumnezeu, care acţionează în interiorul lor ş i ţine totul împreună ; apoi, ca gîndire f i l o z o f i c ă, el desăvîrşeşte acea idealizare a lucrurilor, recunoscînd modul determinat cum Ideea eternă, care 20 constituie principiul lor comun, se înfăţişează în ele. Prin această recunoaştere, natura ideal istă a spiritului , care acţionează deja în spiritul finit , ajunge l a forma ei desăvîrşită, cea mai con­cretă ; spiritul se preface în Ideea reală c� se sesizează deplin pe sine şi devine astfel spirit absolut. Chiar în spiritul finit, idea­l i tatea are sensul unei mişcări ce se reîntoarce la punctul ei de p lecare, al unei mişcări prin care spiritul, păşind din nedi­ferenţierea sa - ca pPimă poziţie - la un « altul» - la nega-ţia primei poziţii - şi apoi , prin mij locirea negării acelei ne­gaţii , reîntorcîndu-se la s ine însuşi , se dovedeşte a fi negativitate absolută, afirmaţia infinită de sine ; ş i , potrivit acestei naturi a sa, trebuie să privim spiritul fini t, întîi în unitatea lui nemij­locită cu natura, apoi , în opoziţia faţă de aceasta, şi, însfîrşit, în unitatea lui mij locită cu natura, unitate cuprinzînd în s ine ace:1. opoziţie, ca opoziţie suspendată, prin care ea este mij l ocită. Înţeles în acest fel , spiritul finit este recunoscut ca totalitate, ca Idee, şi anume ca fiind Ideea reală fiinţînd pentru sine, reîn­toarsă din acea opoziţie înapoi la sine însăşi . In spiritul finit însă, întoarcerea aceasta îşi are numai începutul ei, abia în spi­ritul absolut ea este desăvîrşită ; căci abia în acesta Ideea se sesizează pe sine, nu doar în forma unilaterală a conceptului, adică în forma subiectivităţii , ş i nici doar în forma tot atît de unilaterală a obiectivităţi i , adică a realităţii, - ci în unitatea deplină a acestor momente deosebite ale ei, adică în adevărul ei absolut .

20 INTRODUCERE § 37i-336

Ceea ce am spus mai sus cu pnvire la natura spiri tului este ceva ce se poare dovedi şi este dovedit numai prin filozofie, ceva ce nu are nevote de confi rmare pe calea conştiinţei noastre obişnuite . Întrucît însă gîndirea noastră nefilozofică are la rîn­dul ei nevoie de a- ş i reprezenta conceptul dezvoltat al spiritului,

21 se poate aminti că ş i teologia creştină concepe pc Dumnezeu, adică adevărul, ca spirit , iar spiritul nu ca fi ind ceva în repaos. rămînînd mereu În identitate goală cu sine, ci ca ceva ce intră în procesul distingeri i sal e de-sine-însuş i , al punerii «altului-· său, şi care abia prin acest << altul» şi prin suspendarea acestuia, care îl conservă, - nu prin părăsirea lui - ajunge la sine în­suşi . După cum se ştie , teologia exprimă acest proces, ]Je calea reprezentării , în felul că Dumnezeu-Tatăl (acest univenal sim­plu, acest fiinţînd-în-sine) , părăsindu-şi singurătatea sa, creea:�ă natura (ceea ce îş i este exterior şieşi , ceea ce fiinţează afară­din-sine) , procreează un fiu (celălalt eu al său) , îr. acest «altul" însă, în virtutea iubirii sale infinite, se contemplă pe sine în­suşi , îşi recunoaşte într-însu! chipul său ş i se reîntoarce, in acesta, înapoi l a unitatea cu sine ; unitatea aceasta care nu mai este unitate abstractă. imediată, ci unitate concretă, mij locită prin distingere, este Sfîntul Spirit care purcede de Ia Tatăl ş i de la Fiul , ajungînd în comunitatea creştină Ia depl ina sa rea­l i tate, Ia întregul său adevăr, - Sfîntul Spirit drept care trebuie recunoscut Dumnezeu, dacă el urmează a fi înţeles în adevărul lui absolut, - ca Idee reală fiinţînd în-şi-pentru-sine, - şi nu doar - fie în forma simplului concept, a fiinţării în sine ab·· s tracte - fie în forma tot atît de neadevărată a unei realităti singulare care nu concordă cu universal i tatea conceptului său, -ci în concordanta deplină a conceptului ş i a real i tăţii sale.

Nu vom spune mai mult despre determinaţ i i le dis tinctive a le naturii exterioare ş i ale spi ritulu i în genere. Prin distinc­ţia dezvol tată a fost indicată în acelaşi t imp relaţia în care s tau, unul faţă de altul, natura ş i spiritul . Întrucît această relaţie este adesea înţeleasă rău, o lămurire a ei este aici l a locul e i . Am spus că sp ir itul neagă exterioritatea naturii, că el î ş i as imi­lează natura şi prin aceasta o ideal izează. Această idealizare are, în spiritul fini t , care pune natura în afara sa, o configurare

22 unilaterală. Aici , în faţa acţiunii voinţei ca şi a gîndiri i noastre stă un material exterior care, indiferent faţă de modificarea Ia care îl supunem, primeşte cu totul pas iv idealizarea pe care o suferă printr-însa. - În spiritul care dă naştere istoriei lumii

§ 377-384 INTRODUCERE 21

intervine însă un alt raport. Aici nu mai s tă, de o parte, o acti­vitate exterioară ob iectului , de cealaltă parte un obiect doar pasiv : c i act ivi tatea spi rituală se îndreaptă asupra unui obiect activ în sine însuşi, - asupra unui obiect care el însuşi s-a stră­duit să se r id ice către ceea ce trebuie real izat p rin această ac ti­vi tate, - astfel încît În activitate şi în obi ect se află unul şi acelaşi conţinut. Astfel, de ex., poporul şi timpul asupra cărora s-a exercitat acţiunea lu i Alexandru sau a lu i Cezar, ca obiect al ei, deven i seră ele înseşi capabi le de opera care trebuia înfăp­tuită de acei indivizi ; t impul ş i -a creat acei oameni , în aceeaşi măsură în care el a fost creat de ei ; aceşt ia au fost instrumen­tele timpului ş i poporului lor , tot aşa cum invers poporul lor a ser­vit acelor eroi drept instrument pentru îndeplinirea faptelor lor . -Asemănător raportului pe care l -am înfăţişat în urmă este felul cum se raportează spiritul filozofic la natura exterioară. Gîndi ­rea fi lozO'f ică recunoaşte anume c ă natura nu este doar ideal i ­zată de no i , - c ă dispcrsiunea părţilor ei nu este pentru natura însăşi, pentru conceptul ei , ceva cu totul de nebiruit, - ci că Ideea veşnică sălăş lu ind În natură, sau - ceea ce es te acelaşi lucru -, spiritul fiinţînd în sine, care lucrează în interiorul ei, produce el însuşi ideal izarea, suspendarea dispersiunii, fi inddi această formă a existentei sale stă în contradicţie cu interiori .. t atea esenţei sale. Filozofia aşadar nu are, într-un anumit sens, decît să contempl e cum r..atura îşi suspendă ea însăşi exteriori­tatea ei , cum ea retrage ceea ce este exterior sieşi înapoi în centrul Ideii, sau bce să apară acest centru în ceea ce este exte­rior, liberează conceptul ascuns într-însa de învel işul exteriori- 23 tăţi i , şi prin aceasta biruie necesitatea exteri oară. Trecerea aceasta de la necesitate la l ibertate nu este o trecere simplă, ci o ridicare treptată, cu multe momente, a căror înfăţişare cons ti­tuie fil ozofia naturi i . Pe treapta cea mai înaltă a acestei suspen­dări a d i spersiun i i , - În s imţire - spi ri tul fiinţînd în sine, aflat prizonier În natură, ajunge la începutul fi inţării pentru sine şi prin urmare al l ibertăţi i . Prin această fiinţare-pentru-s ine. eet. însăşi Încă împovărată cu forma singularităţii şi a exteriori­tăţi i , - aşadar ş i cu a l ipsei de l ibertate, natura este mînată d in­colo de s ine , către spi rit ca atare, adică l a spiri tul cu adevărat liber, care, prin gîndire, fiinţează-pentru-sine, în forma um­versali tăţ i i .

Din anal i za noastră de pînă aici , se vede însă deja că naş­terea spiritului din natură nu trebuie înţeleasă în felul că natura

22 INTRODUCERE § 377-386

ar fi nemij locitul absolut, ceea ce e prim, aceea ce pune în chip originar, - iar spiritul , în s chimb, numai ceva pus de na­tură ; dimpotrivă, natura este pusă de spirit, - acesta fi ind ceea ce e absolut prim. Spiritul fiinţînd-în-şi-pentru-sine nu este simplu rezul tat al naturi i , ci este în realitate propriul său rezultat : el se produce singur pe s ine, din presupoziţi i le p.e care şi le face , - din Ideea logică şi din natura externă, - şi este adevărul atît al uneia cît ş i al celeilalte, adică, forma adevărată a spiritului ce fiinţează numai în sine şi a celui ce fiinţează numai afară din sine. Aparenţa, că spiritul ar fi mij locit de un «al tul» , este suprimată de spiritul însuşi, întrucît acesta - spre a spune astfel - are ingratitudinea suverană de a suspenda, de a mediatiza aceea p.rin ce el pare mij locit , coborînd «altul» la treapta de ceva subzistînd numai prin spirit şi făcîndu-se astfel deplin independent. - În cele spuse este impl icat dej a că tre­cerea naturii la spirit nu este o trecere la ceva cu totul altul , c i doare o revenire la sine însuşi a spiritului care, în natură, se află afară din s ine . Tot atît de puţin es te însă suprimată, pr in

24 această trecere, distincţia determinată a naturii ş i a spiri tului ; căci spiritul nu se naşte pe cale naturală din natură. Dacă i'ti § 222 s -a spus că moartea vicţuirii numai nemij locite , s ingulare, constituie naşterea spiritului , totuşi naşterea aceasta nu trebui e înţeleasă în sens carnal, c i în sens spiritual , - nu ca o naştere naturală , ci ca o dezvoltare a conceptului, care suspendă uni ­lateralitatea genului , - neajuns la real izare adecvată, ci dove­dindu-se în moarte, dimpotrivă, ca fiind putere negativă faţă de acea real i tate, - şi totodată suspendă uni lateral itatea opusă celei dintîi , - aceea a existenţei animale legată de s ingulari­tate, - şi l e împlineşte în singularitatea în-şi-pentru-sine uni­versală, sau - ceea ce înseamnă acelaşi lucru - în universalul fi inţînd-pentru-sine, în mod universal, - care este spiritul .

Natura ca atare nu ajunge, în propria e i interiorizare, la această fiinţare-pentru-sine, l a conştiinţa de s ine însăşi : anima­lul - forma cea mai desăvîrşită a acestei interiorizări ·- înfă­ţişează numai dial ectica lipsită de spirit a trecerii , de la o sim­ţire singulară, care îi umple întregul suflet , l a altă s imţire sin­gulară, tot atît de exclusiv dominantă în el ; abia omul se ridică peste singularitatea simţirii , la universali tatea gîndului , la cu­noaştere de sine însuşi , la sesizarea subiectivităţii sale, a eului său, - cu un cuvînt - abia omul este spiritul gînditor, ş i prin

§ 377-384 INTRODUCERE 23

aceasta, ş i numai prin aceasta, el este esenţial deosebit de na­tură. Ceea ce aparţine naturii ca atare se află înapoia spiritului ; acesta are, este adevărat, în sine însuşi întregul cuprins al naturii ; dar determinaţiile naturii revin spiritului într-un mod cu totul altul decît se află ele în natura exterioară.

§ 382

E s e n ţ a spiritului es te de aceea, formal, 1 i b e r t a t e a, negativitatea absolută a conceptului ca identitate cu sine. Potri­vit acestei determinări formale, el p. o a t e face abstracţie de tot ce e exterior ş i de propria sa exterioritate, de însăşi fiinţa 25

sa faptică ; el poate suporta negaţia nemij locirii sale individuale, d u r e r e a infinită, adică se poate conserva în această nega­tivitate, afirmativ, fiind astfel identic pentru-sine. Posibilitatea aceasta este universalitatea fiinţînd-pentru-sine, abstractă a lui, ' . .tn sme.

Adaus. Subs tanţa spiritului este libertatea, adică neatîr­narea de un altul, raportarea-la-sine-însuşi. Spiritul este con­ceptul realizat fiinţînd-pentru-sine, avîndu-se pe sine drept obiect. În această unitate prezentă în el, a conceptului şi a obiec­tivităţii , consistă totodată adevărul şi libertatea sa. Adevărul face spiritul liber, - cum a spus încă Hristos - ; libertatea îl face adevărat. Libertatea spiritului nu este însă doar o nea­tîrnare de «celălalt» , obţinută afară din celălalt, ci neatîrnarea de « celălalt» cucerită în celălalt, - ea nu se realizează prin fuga de « celălalt» , ci prin înfrîngerea lui. Spiritul poate ieşi din universalitatea fiinţînd-pentru-sine abstractă a sa, din raporta­rea sa s implă la sine ; el poate pune În s ine însuşi o distingere d eterminată, reală, un «altul» decît este eul s implu, prin urmare ceva negativ ; iar această raportare la «celălalt» nu îi este spiri­tului doar cu putinţă, ci îi este necesară, deoarece prin celă­lalt ş i prin suspendarea acestuia, el ajunge să se confirme şi să fie, în fapt, aceea ce, potrivit conceptului său, el trebuie să fie, anume idealitatea a ceea ce este exterior, Ideea care, din fiintarea ei în alteritate, se reîntoarce în sine, sau - exprimat

24 INTRODUCERE § 377-386

mai abstract - universalul ce se distinge de sine însuşi ŞI care în distingerea sa este la sine-şi -pentru-s ine . «Al tul >> , nega­tivul , contradicţia, scindarea aparţin aşadar naturii sp iritului . In această scindare stă posibili tatea d u r e r i i . Durerea prin urmare nu a ·•enit sufletului, din afară, cum se închipuie atunci cînd se pune întrebarea, pe ce cal e a intrat durerea în lume.

26 Tot atît de puţin ca durerea, vine r ă u l - negativul spiritu­lui infinit fiinţînd-în-şi-pentru-sine - din afară, către spirit ; dimpotrivă, el nu este nimic altceva decît spiritul ce se aşează pe culmea s ingularităţii sale. De aceea, chiar în această supremă scindare a sa, în această zmulgere a sa din rădăcina naturi i etice, fiinţînd-în-sine, a lui , În această cea mai depl ină contra­dicţie cu sine însuşi , spiri tul rămîne totuşi identic cu sine şi de aceea liber. Ceea ce aparţine naturii exterioare cade Ş i piere prin contradicţie ; dacă, de exemplu, s-ar pune în aur altă greu­tate specifică decît aceea pe care o are, atunci , ca aur, el ar trebui să piară. Spiritul însă arc puterea să se menţină în contra­dicţie, şi deci în durere, - atît împotriva răutăţi i cît şi a neno­rocirii . De aceea l ogica obişnuită se înşeală cînd socoteşte că spiritul este ceva ce exclude total de la s ine contradicţia. Dim­potrivă, orice conşti inţă conţine o unitate ş i o separaţie, prin urmare o contradictie ; aşa de exemplu, reprezentarea casei este ceva ce contrazice complet eul meu, ş i totuşi este suportată de el . Cootradicţia însă e suportată de spirit , d eoarece acesta nu are nic i o determinaţie în sine, de care să nu ştie că a fost pusă de ·el şi, prin urmare, pe care să nu ştie că el o poate iarăşi suprima. Această putere asupra întregului conţinut prezent într­însu! constitu ie temelia libertăţii spiritului . În nemij locirea s a însă spiritul este l iber numai în s ine, potrivit conceptului sau posibil ităţii , nu încă potrivit realităţii ; adevărata libertate nu este aşadar ceva fiinţînd nemij locit în spirit , ci ceva ce urmea7.ă să fi e produs prin acţiunea sa. În felul acesta, ca fiind cel ce produce l ibertatea sa, trebuie să considerăm spiritul în ştiinţă. În treaga dezvol tare a conceptului spiritului înfăţişează numai propria eliberare a spiritului de toate formele existentei sal e faptice , care nu corespund conceptului său : o el iberare, care s e înfăptuieşte prin aceea că aceste forme sînt transformate într -o realitate depl in confor·mă conceptului sp i r i tulu i .

§ 3i7-384 INTRODUCERE 25

§ 383

Universalitatea aceasta este ş i [ i i n ţ a sa î n f a p t . 27

Ca fiinţînd pentru sine universalul este p a r t i c u 1 a r i z a r e

a: sa ş i , în această particularizare, identitate cu sine. Deter­minaţia proprie spiritului este de aceea m a n i f e s t a r e a .

Spiritul nu este o determinaţie oarecare sau un oarecare conţ i ­nut , a cărui exteriorizare sau exterioritate ar f i doar formă deo­sebită de el ; astfel spiritul nu revelează c e v a, ci determi­naţia ş i conţinutul lu i sînt însăşi această revelare. Posibilitatea sa este de aceea, nemij loc i t , r e a 1 i t a t e infinită, absolută.

Adaus. Determinaţia dis tinctivă a spiri tului am pus-o , mai înainte, în i d e a 1 i t a t e, în suprimarea alterităţii Idei i . Dacă acum, în § 383 , e indicată drept determinaţie a spiritului "manifestarea " , - aceasta nu constituie o nouă, o a doua deter­minare a lui, ci numai o dezvoltare a celei de care am vorbi t mai înainte. Căci pr in suprimarea alterităţii e i , Ideea logid, adică spiritul fiinţînd-în-sine, ajunge a fi pentru-s:ne, adică îşi devine manifest s ieşi . Aşadar spiritul fi inţînd-pentru-sine, adică spiri tul ca atare, - spre deosebire de spi ritul fiinţînd-h­sine, care nu are cunoştinţă de sine, care ne e manifest numai nouă, de spiritul revărsat în multiplul divers al naturi i , - est e deci spiritul ce nu se manifestă doar unui << altul >> , ci se mani­festă s ie însuşi , sau - ceea ce înseamnă acelaş i lucru - spiritul care îşi săvîrşeşte manifestarea în propriul lui element, nu într-un material străin. Determinaţia aceasta îi revine spiritului ca atare ; de aceea ea este valabi lă pentru spirit, nu numai întrucît acesta se raportă În mod s implu la sine, nu numai întrucît el este eu ce se are pe sine însuşi drept obiect, c i ş i întrucît el iese din universalitatea subz istînd pentru-sine, abstractă, a sa şi pune în s ine însuşi o dis tincţie determinată, un << altul » decît este el ; căci spiritul nu se pierde În acest altul, dimpotrivă el se conservă şi se real izează în acesta, îşi imprimă într-însul interiorul său propriu, face din « celălalt >> o existenţă care îi corespunde lui , ajungînd aşadar, prin această suprimare a << a l tului >> a distincţi ei reale determinate, la fiinţare concretă pentru-sine, l a revelarea 2& sa determinată, s ieş i . În « altul>> , spiritul se revelează astfel doar pe sine, propria lui natură ; aceasta constă însă în revelaţia

26 INTRODUCERE § 377-386

de sine ; revelarea de sine este de aceea însuşi conţinutul spiri ­tului şi nu oarecum doar · o formă adăugîndu-se din afară la conţinutul lui ; prin revelaţia s a, spiritul nu relevă prin urmare un conţinut deosebit de forma sa, ci forma sa, care exprimă întregul conţinut al spiritului , adică propria sa revelare de s ine. Formă şi conţinut sînt aşadar, în spirit , identice una cu alta . Desigur, de obicei revelarea este reprezentată ca o formă goală, la care ar trebui să se mai adauge, din afară, un con­ţinut, - prin conţinut înţelegîndu-se ceva fiinţînd În s ine, ceva ce se menţine în sine, iar prin formă, în schimb, modul exterior în care se raportează conţinutul la altceva. In logica speculativă s e face însă dovada că, în realitate, conţinutul nu este ceva ce ar fiinţa doar în sine, ci ceva ce intră prin sine însuşi În raport cu altceva, - aşa cum, invers, în real itate forma nu trebuie luată doar ca ceva ne-de-sine-stătător, exterior conţinutului , ci dimpotrivă drept aceea ce face din conţinut un conţinut, ceva fiinţînd-în-sine, ceva deosebit de altceva. Conţinutul adevărat cuprinde aşadar în sine însuşi forma, iar forma adevărată este propriul ei conţinut. Drept acest conţinut adevărat însă, şi drept această formă adevărată urmează să recunoaştem spiritul. -Spre a l ămuri, pentru reprezentare, această unitate a formei şi a conţinutului prezentă în spirit , - unitatea revelaţiei cu ceea ce este revelat, - se poate aminti învăţătura creştină. Creştinis­mul spune : Dumnezeu s-a revelat prin Hristos, fiul său unul născut. Propoziţia aceasta este înţeleasă de reprezentare, mai întîi în sensul că I isus Hris tos nu ar fi decît organul acestei reve­laţi i , - că ceea ce este revelat în acest fel ar fi altceva dedt aceea ce revelează. In realitate însă, acea propoziţie are mai degrabă sensul că Dumnezeu a revelat faptul că natura sa con-

29 stă în a avea un fiu, adică în faptul de a se distinge, de a se l imita, rămînînd însă, în dis tingerea sa, la sine însuşi ; în faptul de a se contempla şi a se revela, În fiu, pe sine însuşi , şi prin această uni tate cu fiul, prin această fiinţare-pentru-sine, în altul , de a fi spirit absolut ; as tfel încît fiul nu este simplul organ al revelării , ci conţinutul însuşi al revelări i .

Aşa cum spiritul înfăţişează unitatea formei şi a conţinutului , el este tot astfel unitatea posibilităţii ş i a realităţ i i . Prin posibil noi înţelegem, în genere, ceea ce este încă interior, ceea ce nu a ajuns încă la exteriorizare, l a revelare. Am văzut însă că spi­ritul nu este, ca atare, decît întrucît el se revelează s ie însuşi . Real i tatea, care constă tocmai în revelarea sa , aparţine aşadar

§ 377-384 INTRODUCERE 27

conceptului său. Fără îndoială, în spiritul finit conceptul spm­tului nu ajunge încă la realizarea sa absolută ; spiri tul absolut însă este unitatea absolută a reali tăţii ş i a conceptului, adică a posibi l ităţii spiri tului .

§ 384

R e v e l a r e a, care în Ideea a b s t r a c t ă este trecere nemij locită, d e v e n i r e a naturii , este, ca revelare a spiri­tului, care e l iber, p u n e r e a naturii ca lume a 1 u i ; o punere care, ca reflexie, este în acelaşi timp p r e s u p u n e r e a lumii ca natură de s ine stătătoare. Revelarea în concept este creaţia ace:;tei lumi ca creaţie a fiinţei sale, în care el îş i da

. a f i r m a ţ i a şi a d e v ă r u 1 l ibertăţii sale . A b s o 1 u t u 1 e s t e s p i r i t u 1 ; aceasta este cea mai

înaltă definiţ ie a absolutului . - A găsi această definiţie ş i a înţelege sensul şi conţinutul ei a fost, se poate spune, ten­d inţa absolută a întregii culturi ş i fi lozofii ; către punctul acesta s-a îndreptat s tăruinţa întregi i religii ş i ş t i inţe ; numai din strădania aceasta poate f i înţeleasă is tor ia lumii . -Cuvîntul spirit şi r e p r e z e n t a r e a acestuia au fost de timpuriu găsi te, ş i conţinutul religiei creştine face tocmai 3 0 cunoscut pe Dumnezeu ca spirit . Lucrul acesta, - care aici este d a t pentru reprezentare şi care î n s i n e este esenţa, -· a-1 sesiza în elementul său propriu, În concept , i ată sarcina fi lozofiei, sarcină care nu e rezolvată cu adevărat ş i în mod imanent, atîta timp cît conceptul ş i l ibertatea nu sînt obiectul şi sufletul ei .

Adaus. Revelarea de s ine este o determinaţie care revmc spiritului în genere ; ea are însă t r e i forme deosebite . P r i­m u 1 mod în care s e revelează spiritul fiinţînd-în-sine, adică Ideea logică, constă în prefacerea Ideii în nemij locire a existen­ţei faptice, exterioare şi singulare. Prefacerea aceasta este naş­terea naturii . Şi natura este ceva pus ; dar acest pus al ei are forma nemij lociri i , a fiinţări i în afara Ideii . Forma aceasta con­trazice interioritatea Ideii , care se pune ea însăş i , se produce pe sine însăşi, din presupoz iţi i le sale. De aceea Ideea, sau spiritul

28 I::-<TROD U C E R E

fiinţînd-în-sine care doarme în natură, suspendă exterioritatea, s ingularizarea şi nemij locirea naturi i , îşi creează o existenţă pe potriva interioritătii ş i universalităţii sal e, ş i devine astfel spiri­tul reflectat în s ine, f i inţînd-pentru-sine, conşti ent-de-sine, spi r i ­tu l care s -a trezit , adică spiritul ca atare. - Prin aceasta am aj uns la a d o u a formă a revelări i spiritului . Pe acea.;;tă treaptă spiritul , care nu mai se află revărsat în dispersiunca cxteriori tăţii naturi i , se aşează de cealaltă parte, ca fiinţînrl ­pentru-sine, ca manifes t-sieşi , în faţa naturi i l ipsite de conştiinţă, natură care îl ascunde şi-1 manifestă totodată, - face natura obiect al său, reflectează asupra ei , retrage exterioritatea naturii înapoi , în interiori tatea lui, ideal izează natura ş i devine astfel. în obiectul său, pentru-s ine . Dar această primă fi inţare-pentru-­s ine a spiri tului este încă ea însăşi o fi i nţare nemij locită, ab­s tractă, nu absolută : printr-însa fiinţarea sp ir itului afară-din­s ine însuşi nu este suprimată în mod absolut. Spiritul care s e t rezeşte nu recunoaşte încă, aici , unitatea lui cu spiritul fi inţînd-

S l în-s ine, ascuns în natură, - de aceea el stă în raport exterior faţă de natură, nu apare ca fi ind totul în tot, ci numai ca una din l aturi le raportului ; e adevărat, în raportul său la «altul» el este totodată reflectat în sine şi prin urmare este conştiinţă­de-sine, - dar această unitate a conştiinţei ş i a conşti inţei -de­s ine e l o l asă încă atît de exterioară, atît de goală, de super­ficială, încît conştiinţa-de-s ine ş i conştiinţa rămîn totodată încă exterioare una alteia, iar spiritul , cu toată fiinţarea-sa-la-sine­însuşi , în acelaşi t imp nu se află la s ine, ci la altul , ş i unita­tea lu i cu spiritul fi inţînd-în-s ine care acţionează în altul, n u devine încă pentru el . Spiritu l pune aici natura c a fi ind ceva reflectat-în-sine, ca fiind lumea lui, el ia naturii forma de ceva străin faţă de el , face din « altul >> care îi stă în faţă, ceva pus de el ; totodată însă, acest << altul >> rămîne încă ceva independent de el , ceva nemij locit prezent, ceva pe care spiri tul nu l-a pus, ci numai 1 -a pre-supus, aşadar ceva a cărui pozit ie ( gesetztsein) premerge gîndir i i reflectate. Punerea naturii de către spirit nu este deci , pe această treaptă, absolută, ci numai o punere care are loc în conştiinţa refl ectată ; de aceea natura încă nu este concepută ca subzistînd numai prin spiritul absolut, ca crea ţ ia lui . Spiritul are încă aic i , pr in urmare, o l imită în natură şi este , tocmai datorită aces tei l imite , spirit f init . - Şti inţa abso­lută însă suprimă această l imită ; ea este forma a t r e i a ş i cea mai înaltă a revelaţiei spi ritulu i . Pe această treaptă, dispare

§ m-3o4 INTRODUCERE 29

dual i smul unei naturi independente, adică a spir i tului revărsat în dispersiunea exterioară, - pe de o parte, - şi a spiritului care abia începe a fi pentru-sine, dar care nu înţel ege încă uni­tatea sa cu cel d intî i , - pe de altă parte. Spiritul absolut s e înţelege pe s ine c a fi ind el însuşi cel care pune fi inţa , cel care produce pe << a l tu l >> său, - natura şi spi r i tul finit , - aşa încît acest « altul » îşi p i erde ori ce altă aparenţă de independenţă faţă de el , încetează cu totul să mai fie o l im i tă pentru el ş i apare a 2 numai ca fiind mij l ocul prin care spiritul aj unge la f i intare­pentru-sine absolută, la unitatea absolută a fi inţei-sale-în-sine ş i a fiinţei-sale-pentru-sine, a conceptului său ş i a real i tăţi i sale.

Definiţia cea mai înaltă a absolu tului este aceea, că el nu este doar, în genere, spiritul , ci este spiritul manifest s ieş i în chip absolut , spir itul conştient-de-s ine, infinit creator , pe care l -am arătat drept a treia formă a revelări i . Aşa cum în şti inţă înaintăm de la formele nedesăvîrş ite ale revelări i spir i tului , pe care le-am înfăţ işat , l a forma cea mai înaltă a acesteia, tot ast­fel istoria lumii înfăţişează ş i ea un şir de concepţi i ale eternului, l a capă tul cărora ab ia apare conceptul spi ritului absolut . Rel i­gii le orientale - şi chiar cea iudaică - rămîn încă la concep­tul abstract al lui Dumnezeu şi al spiritului ; ceea ce face chiar i luminismul, care nu vrea să ş t i e decît de Dumnezeu-Tatăl ; căci Dumnezeu-Tatăl, pentru s ine , este Dumnezeul închis în sine, abstract, aşadar nu e încă Dumnezeul sp i r i tual , nu e încă Dumnezeul adevărat. Fără îndoială, în re l ig ia greacă Dumne­zeu a început să fie revelat în mod determinat . Înfăţişarea ze i ­lor greci avea drept l ege frumuseţea, natura ridicată pînă l a spiri tual . Frumosul nu rămîne aici ceva abstract ideal , c i , în idea­l i tatea sa, el este totodată deplin determinat, individual izat . Totuşi zei i greci sînt înfăţişaţi mai întîi numai pentru intuiţ i a sensibilă sau, de as emenea, pentru reprezentare ; ei nu sînt ses i ­zaţ i în gînd . Elementul s ensibil însă nu poate înfăţ işa total i ­tatea spiritului decît în dispersiune exterioară, ca un cerc de formaţii spirituale individuale ; unitatea care s t rînge Împreună toate aceste formaţii rămîne de aceea o forţă s trăină, cu totul nedeterminată, în fa ţa zeilor. Abia prin religia creştină natura, una, diferenţiată în sine însăşi, a lui Dumnezeu, totalitatea sp i ­ritului divin, a fos t revelată î n forma uni tăţi i . Conţinutul acesta, dat în modul reprezentări i , f i lozofia urmează să îl r idice în forma conceptului, adică a şti inţei absolute , care, aşa cum a m 33 spus, este revel area cea mai înaltă a acestui conţinut.

30 INTRODUCERE § 377-38f-

IMPART I RE

§ 385

Dezvoltarea spiritului constă în aceea că el se află :

1 . În forma r a p o r t ă r i i l a s i n e î n s u ş i ; înăun­trul lui ia naştere pentru el totalitatea i d e a 1 ă a Ideii" adică aceea ce este conceptul său devine pentru-el , şi pen­tru el fiinţa sa este faptul acesta, de a fi la sine, adică de a fi l iber, - s p i r i t s u b i e c t i v ;

I I . In forma r e a l i t ă ţ i i , ca o l u m e pe care el tre­buie să o înfăptuiască ş i care a fost înfăptuită de el , lume în care l ibertatea este ca necesitate dată, - s p i r i t o b i e c t i v ;

I I I . In u n i t a t e a f i i n ţ î n d î n ş i p e n t r u s i n e

şi producîndu-se veşnic pe sine, a obiectivi tăţii spiritului ş i a ideali tăţii lui, adică a conceptului său, spiri tul în ade­vărul său absolut, - s p i r i t u 1 a b s o l u t.

Adaus. Spiri tul este totdeauna Idee ; la început însă el nu este decît conceptul Ideii , sau Ideea în nedeterminarea ei, în cea mai abstractă modali tate a real i tăţi i , adică în modalitatea fiinţei. La început avem numai determinarea cu totul generală, nedezvoltată, a spiritului, nu avem încă particularul acestuia ; acest particular îl dobîndim abia cînd trecem de la Unu, l a Altul ;- - căci particularul cuprinde Unul ş i u n Altul ; - trece­rea aceasta însă, tocmai, la început noi nu am făcut-o încă. Reali tatea spiritului este deci întîi numai o realitate cu totul încă generală, neparticularizată : dezvoltarea acestei realităţi este desăvîrşită abia prin întreaga filozofie a sipirtului . Real i­tatea încă deplin abstractă, nemijkcită, este însă naturalitatea,

S4 nespiritualul. Din această cauză , copilul este încă prizonier al naturalităţii , posedă doar porniri naturale, nu este încă om spi­ritual, potrivit realităţii , ci numai potrivit posibil ităţi i , adi că potrivit conceptului . Prima reali tate a conceptului spiri tului, prin urmare, tocmai fi indcă ea este încă o reali tate abstractă, nemij ­locită, aparţinînd natural ităţii , - trebuie considerată drept cea

§ 385-386 lMPĂRŢIRE 31

mat inadecvată spiritului, adevărata lui real itate trebuie defi­nită ca fi ind totalitatea momentelor dezvoltate ale conceptului , care rămîne sufletul , unitatea acestor momente. Către această dezvoltare a realităţii sale conceptul spiritului înaintează în chip necesar ; căci forma nemij locirii , a nedeterminării , pe care o are la început realitatea sa, este o formă în contradicţie cu el : ceea ce, în spirit, pare a fi dat în chip nemij locit , nu este un adevărat nemij locit, ci este în sine ceva pus, ceva mij locit . Mînat de această contradicţie, spiritul suspendă nemij locitul, pe Altul drept care el însuşi se pre-supune pe sine. Prin această suspendare abia el ajunge la sine însuşi , îşi face apariţia c a spirit . Nu se poate începe aşadar cu spiritul ca atare, - ci tre­buie să se plece de la realitatea lui cea mai neadecvată. E ade­vărat, spiritul e s t e, chiar de la început, spiritul , dar el încă nu ştie că este aceasta. La început el nu ş i -a ses izat încă el însuşi conceptul, c i noi numai , cei care îl considerăm, sîntem cei care recunoaştem conceptul lui. Faptul că spiritul ajunge să ştie ceea ce el este, aceasta constituie real izarea lui. Spiri tul este, în chip esenţial, numai ceea ce el ştie despre sine. La început el este numai în sine spirit , devenirea lui pentru-sine consti tuie reali ­zarea lui . Pentru sine însă el nu devine decît prin particulari ­zarea sa , prin determinarea sa, adică făcîndu-se pe sine presu ­poziţie a sa, făcîndu-se «altul» său însuşi şi raportîndu-se întîi la acest altul , ca la nemij locirea sa, dar apoi suspendîndu-1 ca « altu l» . Atîta t imp cît spiritul, În raportarea lui la sine, se găseşte ca raportat la un :>Jtul , el nu este decît spiritul s u b i e c-t i v, spiritul care provine din natură ş i care este el însuşi întli spirit de ordinul naturii ( N aturgeist}. Întreaga activitate a spi­r i tului subiectiv tinde însă către ţ inta de a se sesiza ca sine s :;. însuş i , de a se dovedi drept idealitate a real ităţii sale nemij lo -· cite . Cînd a ajuns să se aducă la fiinţare-pentru-sine, el nu mai este spiri t subiectiv, ci spirit o b i e c t i v . În timp ce spiritul subiectiv, datorită raportării sale la un « altul>> , este încă lipsit de l i bertate sau - ceea ce este acelaşi lucru - este l iber numai î n s i n e, în spiritul obiectiv, l ibertatea, cunoaş­terea de sine a spiritului, ca fiind liber, aj unge la e;,istenţă în fapt. Spiritul obiectiv este persoană ş i are ca atare, în proprie­tate, o realitate a l ibertăţii sale ; căci în proprietate l ucrul este pus drept aceea ce el este, anume drept ceva l ipsit de indepen­denţă, şi drept ceva ce, în chip esenţial , nu are decît sensul de a fi realitatea voinţei libere a unei persoane şi prin urmare

.32 INTRODUCERE § 377-386

ceva intangib i l pen tru or i care al tă persoană . V edem a i C I ceva subiectiv, care se ştie pe s ine drep t liber, şi în acelaşi timp o reali tate exterioară a acestei l ibertăţi ; de aceea spir i tul aj ung·e, aici , la fiinţare pentru s ine , ob iectivi tatea sp iri tulu i îş i dobîn­deşte d reptul său. Sp i r i tul a ieş it deci din forma pure i sub icc­t ivi tăţ i . Real izarea depl ină a acel ei l ibertăţi , care în proprietate este înc!l nedesăvîrş i tă , încă formală, real izarea depl ină a con­cep tului spiri tului obi ectiv este însă at insă ab ia în stat, în c a r e sp iritul îşi dezvol tă libertatea sa ca o lume pe care el o pm1e, lumea normelor et ice. To tuş i ş i această treaptă spi r itul trebu i e s3. o depăşească . Lipsa proprie aceste i ob iect ivităţi a spir i tul u i s tă În aceea că ea este numai o obiect ivi ta te pusă. Lumea tre­buie să aj ungă din n o u a fi l iberată de către spi r i t . aceea ce e pus de spiri t trebu ie to todată ses izat drept ceva ce fi inţează în chip nemij locit . Aceasta se întîmp lă pe treapta a t r e i a a spi­ri tului, pe planul sp i r itulu i absolut , adică a l artei , al rel igie i şi al filozofiei .

§ 3 8 6

Primele două părţi ale t e o r i e i s p i r i t u l u i cuprind spiritul f i n i t. Spir i tul este Ideea infinită , iar finitatea are aici s ensul e i de neadecvare a conceptului ş i a real ităţi i , cu de-

36 terminarea de a fi a p a r i ţ i a, reflectarea î n l ă u n t r u 1 s ă u, - o aparenţă pe care î n s i n e sp i r itul ş i -o pune ca o l imită, pentru ca prin suspendarea acestei limite să aibă

p e n t r u s i n e şi să cunoască, drept esenţă a s a, liber­tatea , adică să fie depl in m a n i f e s t a t. Treptele diferite al e acestei act ivi tăţi pe care, ca fi ind aparenţa, spiri tul fini t e5te destinat să zăboveas·că şi pe care el urmează să le parcurgi sînt trepte ale l iberări i sale, - în al cărei adevăr absolut, a f 1 a­r e a unei lumi ca dată în prealab i l , p r o d u c e r e a aces tei ilumi , ca lume pusă de spirit , şi l'iberarea de ea şi în ea, sînt u n a ş i aceeaş i activitate, - trepte ale unui adevăr pentru atin­

gerea formei infinite a căruia aparenţ:t se pur i fică , ca să d evină � t i inţă a lui .

§ 385-386 IMPARŢIRE 33

Determinarea f i n i t ă ţ i i este fixată de i n t e 1 e c t cu deosebire în raportul la s p i r i t ş i la r a ţ i u n e ; men­ţinerea p u n c t u 1 u i d e v e d e r e al finităţii ca un p u n c t u 1 t i m nu e socotită numai drept o exigenţă a intelectului , ci şi drept o chestiune morală ş i re l igioasă, -­aşa cum, din contra, a voi să trec i peste acest p u n c t d e v e d e r e e socotit ca o îndrăzneală a cugetării , ba chiar ca o nebun ie . - Însă dimpotrivă, m o d e s t i a aceasta a gîn ­d i ri i mai de grabă, care face din f i n i t ceva deplin so l id , un a b s o 1 u t , este cea mai rea dintre virtuţi ; ş i a te opr i l a ceea ce nu-ş i are temeiul propriu în sine însuşi este cea mai l ips ită de temei dintre cunoştinţe. Determinaţia f i n i ­t ă ţ i i a fost de mul t l ămurită şi d iscut :ttă , la locul ei , î n logică ; aceasta, ma i departe, nu este pentru formele l og ice mai determinate, dar tot încă simple, a le fin ităţ i i , - ca ş i restul filozofiei pentru formele concrete ale acesteia - . decît dovada că finitul nu e s t e, adică nu este ceea ce e ade­vărat, c i este pur ş i simplu numa i o p e t r e c e r e ş i o t r e c e r e d i n c o 1 o d e s i n e . - Finitul sferelor de pînă aic i es te dialectica de a-ş i afla pieirea printr-un a 1 t u l şi într-un altul : spiritul însă, conceptul şi veşnicul, î n s i n e, 37 constă el însuş i în a înfăptui în sine însuşi această nimicn i ­cire a ceea ce e nimicnic ie , zădărnicirea a ceea ce e de­şert. - Modestia de care am pomenit este păstrarea aces te i deşertăciuni , a f initului , în faţa adevărului, ş i de aceea este ea însăşi o deşertăciune. Această deşertăciune se va arăta e a însăş i , În cursul dez vo l tăr i i spir i tul u i , drept cufundare su­premă a lui în sub iect ivitatea sa, drept contradi cţia cea mai intimă a sa ş i , prin aceasta, drept punct de cr iză, - ca fi ind r ă u l .

Adaus. Sp i ri tul subiect iv şi cel obiectiv s înt ambele înc;i finite . Este însă necesar să ştim ce sens are finitatea spiri tu­lui . De obicei finitatea aceasta e reprezentată ca o l imită abso­lu tă , - ca o cal i tate f ixă , o dată cu înlăturarea căreia sp ir i tu l a r înceta să mai fie spir i t ; aşa cum esenţa l u crurilor natunle este legată de o cal itate determinată, - cum, de pildă, aurul nu poate fi despărţit de greutatea s a specifică, cum animalul acesta sau acela nu poate fi fără ghiare, fără d inţi incizivi etc . În realitate însă, finitatea spiritului nu trebuie conside­rată ca o determinaţ ie f ixă, ci trebuie recunoscută ca fi ind un

3 - c . 318

34 INTRODUCERE

pur moment ; can, aşa cum am spus mai înainte, spiri tul este , în chip esenţial , ideea în forma idealităţi i , adică în forma negaţiei finitului .Finitul are aşadar în spirit numai sensul de ceva suspendat, nu pe acela de ceva ce fiinţează. Cal i tatea proprie a spiritului este deci d impotrivă infinitatea adevărată, adică acea infinitate care nu stă în faţa finitului, în mod uni ­lateral, c i conţine î n e a însăşi f initul c a un moment. De aceea este o expres ie goală de înţeles a spune că există spirite fini t e . Spiritul ca spirit nu e s t e finit, el a r e finitatea în sine, dar numai ca o finitate ce urmează a fi suspendată şi care este suspendată. Adevărata determinaţie a fin i tăţi i , care n u poate fi discutată mai precis aici , trebuie pusă în aceea că fin!­tul este o real i tate care nu e pe măsura conceptului e i . Soarele, de exemplu, este ceva finit, întrucît el nu poate fi gîndit fără

ss altceva, - căci în real i tatea conceptului său nu este cuprins numai el însuşi, c i întregul sistem solar. Ba întregul sistem sol ar Gste ceva finit , întrucît fiece corp ceresc din el are faţă de celelalte aparenţa independenţei, prin urmare această întreagă reali tate nu corespunde încă ·conceptului ei , ea nu înfăţişează aceeaşi ideali tate, care constituie esenţa conceptului . Abia rea ­l itatea s p i r i t u 1 u i este ideali tate, ea însăşi ; abia în spiri t îş i află loc aşadar unitatea absolută a conceptului ş i a real i ­tăţi i , ş i p r in urmare infinitatea adevărată. Dej a faptul că avem ştiinţă de o l imită, este o dovadă că ne aflăm dincolo de aceasta, o dovadă a nemărginirii noastre. Lucrurile naturale sînt toc­mai de aceea finite, fiindcă l imita lor nu este dată pentru el e înseş i , ci numai pentru noi , cei care le comparăm unele cu altele . Ceva finit noi ne facem prin aceea că primim un « altul >> in conştiinţa noastră, un altceva. Dar, tocmai, întrucît avem cunoştinţă de acest «altul » , noi ne aflăm dincolo de această l imită. Numai cel ce nu are cunoştinţă este mărgin i t ; căci el nu ştie de l imita sa ; dimpotrivă, cel care cunoaşte l imita nu o cunoaşte drept l imită a cunoştinţei sale, ci drept ceva ce este cunoscut, d rept ceva ce aparţine cunoştinţei sale ; numai necunoscutul ar fi o l imită a cunoaşterii ; l imita cunoscută, dim­potrivă, nu este o l imită a .acesteia ; a avea cunoşt inţă de l imi t::t sa înseamnă, de aceea, a avea cunoştinţă de nel imi tarea sa. Dacă însă declarăm spiritul drept nelimitat, drept cu adevărat infini t , aceasta nu trebuie să însemne că limita nu există de loc în spi­r i t ; d impotrivă, rămîne să cunoaştem că spiri tul trebuie să se determine, pr in urmare să se facă ,finit , să se mărginească. Dar

§ _i85-J86 lMPARTIRE 3:>

i ntelectul nu arc d reptul să considere această l imitare drept rigidă, - să considere d i s t inctia l imitei ş i a infin i tăţi i P.rept ceva < !'bsolut fix ş i să afirme prin urmare că spi ri tul ar fi s a u l i mi tat , s a u nel imitat . F initatea, înţeleasă în adevărul ei, e conţinută, cum am spus , în infini tate, - marginea, în ceea c e este nemărgini t . De aceea spir i tul este a t î t infin i t , c î t ş i 3\) f ini t, ş i nu este n i c i numai una, n i c i numai cealaltă ; deve­nind finit , el rămîne infinit ; căci el suspendă în sine finitatea : n imic nu este în el s tatornic ; nu e ceva ce fi inţează, d impotrivă totul este numai ideal , ceva ce doar apare . Astfel , fi indcă este spirit , Dumnezeu trebuie să se determine, să pună în sine fin i­tate (al tfel el ar fi numai o abstracţie moartă, goală) ; deoarece însă real i tatea pe care e l ş i - o dă, prin determinarea sa de sine, este pe măsura depl i nă a sa , Dumnezeu nu devine printr-Însa ceva fin i t . Prin urmare, l imita nu e s t e în Dumnezeu ş i în spir it , c i ea este pusă de spirit , doar pentru a fi suspendată. Numai pentru moment spiritul poate părea să rămînă în .fin i ­tate ; prin ideali tatea sa el es te înălţat deasupra acesteia, el ş t ie despre l imită că ea nu este o l imită rigidă. De aceea el trece p este ea, se l iberează de ea ; ş i această l iberare nu rămîne, -aşa cum crede intelectul , - o l iberare ce nu se desăvîrşeştc niciodată ş i către care el doar t inde, neîncetat, c i spir i tul se smulge din acest progres la infinit , s e l iberează în mod absol ut de limită, de al tul său, ş i ajunge astfel la fi inţare-pentru-sine absolută, se face c u adevărat infinit .

PRIMA SECŢIUNE A FILOZOFIEI SPIRITULUI SPIRITUL SUBIECTIV

§ 38i

Spiritul dezvoltîndu-se în ideal i tatea lu i este spiritul c::t 40

spir it c u n o s c ă t o r. Cunoaşterea însă nu este luată aici doar aşa cum ea constituie determinaţia Ideii ca I dee logică (§ 223) , ci aşa cum se determină spiritul c o n c r e t la cunoaş tere.

Spiritul sub iectiv este :

A. î n s i 11 e, sau n e m i j l o c i t ; în acest fel el este s u f l e t, adică s p i r i t n a t u r a l , - obiect al

a n t r o p o l o g i e i ;

B. p e n t r u s i 11 e sau m i j 1 o c i t, ca fi ind încă reflexi e identică î n s ine ş i î n al tceva, spi ritul î n r e 1 a ţ i e sau parti­cular izare , c o n ş t i i n ţ ă, - obi ectul

f e n o m e n o l o g i e i s p i r i t u l u i ;

C. s p i r i t u 1 d e t e r m i n î n d u - s e î n s i n e , ca s u -

b i e c t pentru s ine , obi ectul p s i h o 1 o g i e i .

În s u f 1 e t s e t r e z e ş t e c o n ş t i i n ţ a ; conştiinţa s e p u n e c a r a ţ i u n e, care e nemij loc i t trezită l a raţiune ce-se-cunoaşte pe sine ; aceasta se l iberează prin activi tatea e1 aj ungînd la obiectivitate , la conşt i inţa concep tului său .

4 1

38 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4 82

Aşa cum, în concept în genere, d e t e r m i n a ţ i a care se iveşte în el este o c o n t i n u a r e a d e z v o l t ă r i i sale, tot astfel , şi În ce priveşte spiritul , or ice dcterminaţie , în care el s e manifestă, es te moment al dezvoltăr i i ş i al determinării sale progresive, înaintare către ţ i n t a sa, -­aceea de a se face şi de a aj unge, p e n t r u s i n e, ceea ce el este î n s i n e. Fiecare treaptă este , înăuntrul ei , acer;t proces, ş i produsu l ei este faptul de a fi p e n t r u a c c l sp irit (adică pentru forma pe care sp i ritul o are într-însa) aceea ce el, la începutul ei , era î n s i n e, prin urmare doar p e n t r u n o i . - Consideraţia ps ihologică, obişnuită altă .. dată, indică în chip narativ ce e s t e spi r itul sau sufletnl , ce i se î n t î m p 1 ă, ce a c ţ i u n i îndepl ineşte ; - sufletul e deci pus în prea l abil ca subiect deplin, în care atare deter­minări s e înfăţişează numai ca m a n i f e s t ă r i exteri oare, din care urmează să se cunoască ce e s t e sufl etuL ce facul ­tăţ i ş i forţe posedă în s ine ; - fără a f i conşt ien tă de fap ­tul că m a n i f e s t a r e a a ceea ce el e s t e pune aces t lucru, în concept , p e n t r u s u f 1 e t, acesta dobîndind astfel o determinaţie mai ridicată . - Din progresul cons iderat aici trebuie deosebit ş i exclus acela care constă din cultură şi edu­caţ ie . Sfera aceas ta se raportează n u m a i la subiectele i n ­d i v i d u a 1 e, ca atare, pentru ca sp i r i tul universal să f i e adus la existenţă într-însele . Î n concepţia filozofică a sp iritului ca atare , spiri tul însuş i esk privit ca formîndu-se ş i educîn­du-se potrivit conceptului său, iar manifestările sale ex terioare sînt privite drept momentele produceri i-sale-de-s ine, ca sa aj ungă l a-sine-însuşi , ale reunirii sale cu s ine, reunire pr in care abia e l aj unge a fi spirit real .

Adaus. În § 385 spiri tul a fos t deoseb i t în cele trei forme principale ale sale, - spiritul subiect iv , cel obiectiv ş i cei absolut ; în acelaşi timp s-a arătat necer; i tatea progresului de l a primul l a al doi lea ş i de la acesta la al t re i lea . Am numit acea formă a spiri tu lui pe care trebuie să o considerăm mai întîi : spiritul s u b i e c t i v, fiindcă aici spiritul se află înc:i în conceptul său nedezvoltat, el nu şi-a pus încă în faţă concep .. tul său, ca obiect. În această subiectiv i tate a s a sp iritul însă este totodată obiectiv, el are o real i tate nemij loc i tă, prin sus­pendarea căreia abia el ajunge a fi pentru - sine, aj unge la sine

4 2 însuş i , l a ses izarea conceptului său, a sub i ectivităţii s ale . S-ar

§ 387 S PIRITUL SUBIECTIV 39

putea spune, de aceea, tot atît de bine , că spiritul este în t i i l)b iectiv ş i trebuie să devină subiect iv , ca ş i invers, că el este ·, ubiectiv ş i urmează să se facă obiectiv. Distincţia spiritului � ubiectiv ş i a celui obiectiv nu trebuie privită, prin urmare, drept rigidă. Chiar de la început noi trebuie să luăm spiritul , nu ·ca !pur \concept , ca ceva pur subiectiv, ci ca I d ee, ca o un i tate a sub iectivului şi a obiectivului, şi fi ece pas ma i departe, de l a acest început, este o trecere peste prima subiec­t i vitate simplă a spiritului , un progres în dezvoltarea real i tăţ i i , �td ică a obiectivităţi i lu i . Dezvoltarea aceasta dă naştere l a u n � i r de formaţi i , pe care fără îndoială empiria trebuie să le i ndice, dar care în considerarea filozofică nu trebuie să rămînă a �ezate exterior una l îngă alta, c i trebuie recunoscute drept expresia ·corespunzătoare a unui ş i r necesar de concepte deter­minate, ele neavînd interes pentru gîndirea filosofică decît în măsura în care exprimă un atare ş ir de ·concepte . - La început î nsă, noi nu putem prezenta formaţi i l e deosebite ale spiritului , ubiectiv decît ca s implă afirmaţ ie ; abia din d esfăşurarea de­terminată a acestuia va reeş i necesit<:>.tea lor .

Cele trei forme principale ale spiritului subiectiv sînt � 1 ) s u f 1 e t u 1, 2) c o n ş t i i n ţ a şi 3) s p i r i t u 1 c a a t a r e .

( :a suflet spiritul are forma u n i v e r s a 1 i t ă ţ i i abstracte, c a conştiinţă forma p a r t i c u 1 a r i z ă r i i , ca spirit fiinţînd � > entru-sine forma s i n g u 1 a r i t ă ţ i i . Aşadar, în dezvoltarea 1 u i se înfăţişează dezvoltarea conceptului . De ·ce părţile şti inţei care corespund celor trei forme ale spiritului subiectiv a u primit, în paragraful de mai sus , numele de a n t r o p o 1 o g i e , r e n o m e n o l o g i e ş i p s i h o 1 o g i e, s e va lămuri dintr-o p rezentare preliminară, ma:i precisă, a conţinutului şti inţei pr i ­\ i toare la spiritul subiectiv.

Începutul ce rcetăr i i noastre trebuie să-I facă spiri tul ne ­l l t i j locit ; acesta însă este spiritul care aparţine n a t u r i i 43 ( Vaturgeist), s u f l e t u l . Dacă s-ar socoti că trebuie să s e l i n ceapă cu purul concept al spir i tului , aceasta ar f i o gre ­.' l' a lă ; căci , cum am spus dej a, spiritul este totdeauna Idee� , . ! ) adar concept real izat . La început însă, conceptul spiritului n u 1 > ( )ate avea încă realitatea mij locită, pe care el o dobîndeş te i 1 1 gîndirea abs tractă ; real itatea lu i trebuie să fie, desigur, l a i 1 t ceput ş i o real i tate abstractă - numai prin aceasta ea cores ­l ' t mde ideal ităţi i spi ritului -, e<:>. este însă în chip necesar o ' t · ; t l i tatc încă nemij locită, nu încă pusă. pr in urmare o real i ta te

40 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 38i-482

de ordinea fi inţei, exterioară spi ritului, o realitate dată de natură . Trebuie să plecăm deci de la spiri tul încă prizon i e r în natură, raportat la corporal i tatea sa , nefiinţînd încă la s ine însuş i , de la spiritul care nu e încă l iber. Această temel ie -dacă putem spune astfel - a omului este obiectul antropolo­giei . In această parte a ş t i inţei spiritului subiectiv, conceptul gîndit al spiritului este numai în noi , cei care facem cons ide­rarea, nu încă în ob iectul însuşi ; obiectul cercetări i noastre îl constituie aici conceptul care deocamdată doar fiinţează, al spiri tului, - spiritul care încă nu şi-a sesizat conceptul , spi ­r i tul fi intînd a.fară-din-s ine .

Pun�tul de plecare în a n t r o p o 1 o g i e î l constituie su ­fletul determinat cal i tativ, l egat de determinări le sale natural e (aici intră de p i ldă deosebir i le de rasă) . Din această unitate nemi j locită în ·care se află cu natural i tatea sa, sufletul trece la opoziţ ia ş i lupta cu aceasta (ai ci îş i au locul stările de de­menţă ş i de somnabulism) . Luptei aceste ia î i urmează victori a sufletului asupra corporal ităţi i sale, coborîrea acestei corpora­l i tăţ i ş i fiinţarea ei coborîtă la treapta de s emn, de mani fes­tare a sufletulu i . ldeali tatea sufletului îş i face astfel apari t i a în corporal itatea lu i , ea devine acea5tă real i tate a spi ritulu i , pusă ideaL într-un mod însă el îmuşi încă corporal .

În f e n o m e n o 1 o g i e , sufletul se r id ică apoi, pr in ne­gaţia corporal ităţ i i sale, la identitatea ideal ă pură cu s ine, rleV�ne conşti inţă, devine eu, - el este în faţa « al tului » său ,

u pentru s ine. Dar această pr imă fi inţare-pentru-s ine a spiri ­tulu i este încă cond i ţ i onată prin «al tul » de l a care spiri tul s e întoarce. Eu l e s t e complet gol încă, o subiect ivitate cu totul ab�tractă ; e l pune întreg conţinutul spir i tu lu i nemij loci t în afara sa, ş i se raportează la acest conţinut, ca la o 1 urne pe care o 1găseşte în faţa sa . Astfel ceea · ce mai înaint e era numai obi ectul nostru devine - este drept - obiect sp i r itului însu ş i , eu l însă nu are încă ş t i inţă că ceea ce î i s t ă în faţă este însuşi spiritul natural . De aceea, cu toată f i i nţarea sa pentru-s ine , spir i tul în acelaşi t imp nu este pentru s ine, întrucît el se af! ă numai În raportare la altceva, la ceva dat . Libertatea eului este , ca urmare, numai o l ibertate abstractă, condiţ i onată, re la­tivă. E adevărat, aici spiritul nu mai este cufundat în natură, ci reflectat în s ine ş i raportat la natură, - el însă a p a r e numai, s tă numai în raport cu real ul, nu es te încă spiri t r e a 1 . D e aceea partea şti inţei în care este cercetată forma aceas t a

§ 387 SPIRITUL SUBIECTIV 41

a spiritului noi o numim f e n o m e n o 1 o g- i e . Cînd însă, din raportarea sa la altceva, eul se refl ectă În sine, el devine conştiinţă-de-sine. În forma aceasta, eul se cunoaşte pe sine mai întîi numai drept eul neîmpl ini t, iar întreg- conţinutul concret drept un •<altceva» . Activitatea eului constă aici în a umple golul subiectivităţii sale abstracte, a plăsmui în sine obiectivul , ş i invers, a da obiectivi tate sub iectivului. Prin aceasta conşti inţa-de-s ine suprimă uni>lateral itatea subiectivităţii sale, ajunge din particulari tatea :sa, din opoziţia sa faţă de obiect iv , la universali tatea care cuprinde ambel e laturi, şi înfă­ţ i şează în s ine unitatea e i înseşi cu conştiinţa, - căci conţ i ­nutul spiritului devine a ic i un conţinut obiectiv, ca în conşti in­ţă , şi totodată, ca în conştiinţa-de-sine, un conţinut subiect iv . Această conşti inţă-de-s ine universală este în s ine, sau pentru noi, r a ţ i u n e ; ab i a însă în partea a treia a ş·ti inţei pri ­v i toare l a spir i tul sub iectiv, raţiunea îşi devine s ie înseşi obiect .

Această a t r e i a parte, p s i h o l o g i a, consideră spiri -tul ca atare, spiri tul care în obiect se raportează numai la sine 4& însuş i , avînd în obi ect de-a face numai cu propri i l e sale deter­minări , sesizîndu -ş i propriul său concept. Spiritul ajunge astfel la adevăr ; căc i uni tatea subiectivului şi a obiectivului , care În s implul suflet e încă nemij locită, încă abstractă, este acum, prin suspendarea opozi ţ iei ce ia naştere în conşt i inţă între aceste determinăr i , d in nou refăcută, ca uni tate mij locită, -aşadar ide ia spiritului aj ung-e, de la forma conceptului ·s implu, cu care ea se află în contradicţ ie , ş i de la separaţia momentelor sale, tot atît de contra ră e i , la unitatea mij loc i tă ş i prin urmare la adevărata real i tate. În forma aceasta, spir i tul este r a ţ i u -n e a f i i n ţ î n d p e n t r u s i n e î n s ă ş i . Spiritul ş i ra­ţ iunea stau unul faţă de altul În acelaşi raport ca ş i corpul cu greutatea, ca voinţa cu libertatea ; raţiunea consti tuie natura s ubstanţială a spiritului ; ea este doar o altă expresie pentru adevăr sau pentru I dee, care constituie esenţa spiritului ; sin­gur însă spiritul ca atare ştie că natura sa estt> raţiunea ş i ade­vărul . Spiritul care ·îmbrăţişează ambele :laturi, sub iectivitatea şi obiectivi tatea, se pune mai întîi în forma subiectivităţi i , -ş i este astfel i n t e l i g e n ţ ă, - în al doi lea rînd , în forma obiectivi tăţi i , - şi este as tfel v o i n ţ ă. Inteligenţa, la început ca însăşi încă neîmpl inită , suspendă forma subiectivi tăţi i sale , neadecvată conceptului spiri tului , măsurînd conţinutul obiecti ,, care îi s tă în faţă - conţinut încă împovărat cu forma faptul u i

42 PRIMA SECŢI UNE. S PIRITUL SUBIECTIV § 387-1 \2

dat ş i a s ingularităţ i i -, după norma absolută a raţ iuni i , im­pune acestui conţinut raţional i tatea, imprimă în el I deea, î l transformă într-un universal concret, înglobîndu-1 astfel în­tr-însa. Prin aceasta intdigenţa ajunge astfel ca ceea ce ·� d cunoaşte să nu fie o abstracţie, ci conceptul obiectiv ; ş i ca obiectul, pe de altă parte, să p iardă forma unui "dat" ş i să dobîndească forma unui conţinut ce aparţine spiritului însuş i . Ajungînd însă la conşti inţa că ea îş i i a conţinutul d in sine în-

4 6 săşi , intel igenţa devine spiritul practic care se i a drept scop numai pe s ine însuş i , devine voinţa, care nu începe, ca intel i ­genţa, c u u n s ingular dat din afară, c i cu u n s ingular p e care î l şt ie ca fiind al e i , - apoi, reflectîndu-se din aces t conţinut, din impulsuri ş i încl inaţi i , în sine, raportează acest conţinut la un \universal , - şi se ridică, în cele din urmă, la voinţa universalului în ş i pentru sine, a l ibertăţi i , a conceptului său . Aj uns l a această ţ intă, spiritul se află, în aceeaşi măsură, reîn­tors l a începutul său, l a uni tatea cu s ine , ca ş i înaintat l a unitatea absolută, l a unitatea cu sine, determinată. cu adevărat în sine, - o unitate în care determinaţ i i le nu sînt determinaţ i i ale naturi i , c i determinaţii a le conceptulu i .

A .

A N T R O PO L O G ! A

S U F L E T U L

§ 38 8

Spiritu l , c a fi ind adevărul naturi i , a d e v e n i t [este un T e z u 1 t a t] . Nu numai însă că, În Idee în genere, rezultatul acesta are semnificaţia adevărului şi mai degrabă a principiu­lu i , fată de aceea c�- 1 precedă, - dar , în concept, devenirea sau trecerea în al tul au semnif·icaţia mai precisă de j u d e ­e a t ă 1 i b e r ă. De aceea spiri tul devenit are ·sensul că na-tun, În ea însăşi , se suspendă pe s ine, ca fi ind fără adevăr, şi spiritul se pre-supune astfel pe sine ca fi ind această umver ­_sal i tate ce nu mai f i i n ţ e a z ă a f a r ă - d i n - s i n e, în s in-

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 4 3

gularitate corporală, ci este universal itate s i m p 1 ă în con­creţiunea ş i total i t atea ei, universal itate În care el este s u f 1 e t, n u încă spirit .

§ 389

Sufletul nu este numai pentru sine imaterial , ci este ima­terialitatea universală a naturii , viaţa ideală simplă a acesteia . El este s u b s t a n ţ a, aşadar fundamen tul absolut al ori cărei parti cularizări ş i s ingularizări a �Spiritului , astfel încît acesta îşi are în suflet întregul material al determinării sal e , iar su­fletul rămîne ideal i tatea identică ce străbate această determinare. 47 Dar în această determinaţie încă abstractă, el este numai s o m -n u 1 spiritului , - acel vou� p a s i v al l u i Aristotel , care sub raportul p o s i b i 1 i t ă ţ i i este totul .

Întrebarea privitoare la imaterial itatea sufl etului poate avea încă interes numai dacă, pe de o parte, materia e repre­zentată ca f i i n ţ î n el c u a d e v ă r a t, iar, pe de altă par te . spiritul e reprezentat c a 1 u c r u . Chiar pentru fizi cieni însă materia a devenit, în timpurile din urmă, sub înseşi mîini l e l or, mai subt i lă : e i au ajuns la subs tanţe i m p o n el e r a ­b i 1 e, căldura, :lumina etc. , cărora l e -ar putea încă lesne adăuga spaţiul ş i timpul. Aceste imponderabi l e care ş i -an pierdut proprietatea caracteri,st ică materie i , greutalea, ş i în­t J·-un anumit sens chiar capaci tatea de a opune rezis tenţ{t , au totuşi încă, al tfel , o existenţă sensibi lă , o fiinţare exte­rioară sieşi ; m a t e ·r i e i v i t a l e însă, pe care o putem găsi enumerată ş i ea printre aceste imponderabi le , î i l ipseşte nu numai greutatea, c i ş i oricare altă fiinţare-în-fap.t , în v i r­tutea căreia ea ar mai putea fi scotită printre c e e a c e e s t e m a t e r i a 1 . De fapt, în ideea vieţ i i , f i i nţarea-afară­

d in-sine propri e naturi i a fost deja suspendată, î n s i n e , .� i conceptul, substanţa vieţi i , se găseşte ca subiect ivitate, - to ­tuşi numai în felul că , în acelaşi timp, existenţa sau obiec­tivitatea este încă prăbuşită în acea fiinţare exterioară s ieş i . În spirit însă, ca f i ind conceptul , a cărui existenţă nu es te s ingularitatea i mediată , ci negativitatea absolută . l ibertate::t .

PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

astfel încît obi e ctul sau realitatea conceptului este conceptul însuşi , fiintarea-afară-din-sine, care constituie determinaţia fundamentală a mater i e i , s-a volat i l izat cu totul în idealitatea subiect ivă a conceptulu i , în universalitate. Spiritul e s te ad�­vărul materi ei , adevărul existînd, că materi a însăşi nu are nici un adevăr.

O întrebar:: legată de aceasta este aceea a c o m u n 1 -t ă ţ i i d intre s u f 1 e t şi c o r p. Comunitatea aceasta era admisă ca f a c t u m şi În di,scuţie era numai felul cum

4B trebuie ea c o n c e p u t ă. Răspunsul obiş inuit se poate socoti acela că ea este un m ister pe care raţiunea n u - 1 p o a t e p ă t r u n d e. Căci, în adevăr, dacă ambele sînt presupuse c a a b s o 1 u t i n d e p . e n d e n t e unul faţă de altul , e le sînt tot atît de impenetrabile , unul faţă de altul , cum se ad­mite că fiece materie este impenetrabilă faţă de o alta şi se găseşte numai în nefiinţa lor

-reciprocă, în porii lor, - a� a

cum dăduse Epicur drept locaş zei lor , pori i , l iberînd însă în mod consecvent ze i i , de povC�.ra oricărei comunităţi cu lu­mea . - Nu s e poate cons idera că răspunsul pe care 1 -au dat to ţ i fi lozofi i , de cînd s-a pus problema acestui raport, ar avea acelaşi sens cu cel arătat. D e s c a r t e s , M a 1 e b r a n -c h e, S p i n o z a, L e i b n i z au văzut toţi în Dumnezeu această legătură, şi ar..ume în sensul că finitatea sufletulu i şi materia nu s înt decît determinaţii i deale, opuse una celei­lalte , şi nu au n i c i un adevăr, astfel încît , la aceşt i f i lozofi , Dumnezeu nu este doar, cum e adesea cazul, un alt cuvînt pentru acea neputinţă de a concepe, c i este consi derat dim­potr ivă ca f i ind i d e n t i t a t e a , singură adevărată, a aces­tor determinări . 1 d e n t i t a t e a aceasta însă este, cînd prea abstractă - ca cea spinozistă -, cînd - ca monada mona­delor leibniziană -, ce e drept şi c r e a t o a r e, totuş i nu­mai întrucît j u d e c ă, aşa încît se ajunge la o dis tincţie a sufletul u i ş i a corporalulu i , a materialului , dar identitatea n u se găs,eşte decît ca c o p u 1 ă a judecăţ i i şi nu merge m a i departe la dezvol tare ş i la si stemul s i l ogism u l u i abso l ut .

Adaus. Am remarcat, în in troducerea la filoz o fia spir i ­tului, cum natura Însăşi suspendă exterioritatea şi s ingularita­tea ei , material i tatea e i , ca fi ind fără adevăr, necorepunzătoare conceptului sălăşluind într-însa ; cum prin aceasta, ajungînd la imate rial i tate, ea se preface în spir i t . De aceea, în para-

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 45

graful de ma1 sus , spir i tul nemij locit , sufletul , a fost definit ca imaterial nu numai pentru s ine, ci ca imateria l i tatea gene­rală a naturii şi în acelaşi -timp ca substanţă, ca unitate a 4 9 gîndiri i ş i a fi inţei . Unitatea aceasta constituie dej a intui ţ i a fundamentală a gîndir i i or iental e. Lumina, care În re l i gia per­sană a fost cons iderată ca fi ind abso l utul , avea deopotrivă semnifi caţia a ceva spiritual ca ş i a ceva f iz ic . În chip mai precis acea unitate a fos t concepută de Spinoza , ca fundament absolut a toate. Ori cît s-ar retrage spiritu l la sine, oricît s-ar p l<i!sa el la l imita extremă a subiectivităţi i sa le , totuşi , î n s i n e el se aHă în acea uni tate. EI nu poate rămîne însă l a ea ; la fi intarea absolută pentru- sine, l a forma depl in conformă lui , el nu ajunge decît dezvol tînd în chip imanen t dist incţ ia , încă s implă în substanţă, nedes făcută, într-o dis t inc ţ i e reală, ş i în­torcînd această dis tincţie reală Ia un i tate : numai astfel el se smulge din starea de somn, în care se găseş te c a suf let : căc i în sufl et , distincţ ia se află încă învălui tă în fo rma i nd i stinc ­ţ ie i , prin urmare a inconştienţe i . Lipsa f i l o:wf ie i spinoz is te con­s tă prin urmare tocmai în faptul că într-însa substanţa nu păşeşte la dezvol tarea ei imanentă. - d iversi tatea se adauga suhstanţei numai într-un chip exter ior . Aceeaşi un i tate a gîn ­d u lu i ş i a fi inţei o găs im în vo::J<; , l a Anaxagora : dar acest vou<; a aj uns ş i mai puţin decît substanţa spinozistă la dez ­vol tare propri e . În genere, panteismul nu face pasu l la divi­z iune ş i s i s tematizare. Acolo unde el apare în forma reprc:­zentări i , el este o viaţă cuprinsă de be ţ i e , o contemp l are bacana­l i că, ce nu permi te formaţi i lor s ingu lare ale uni versul u i să s e detaşeze, în art iculaţ i i le l or, ci l e cufundă mereu d in nou în un i -­versal , le împinge l a subl• im ş i monstruos . Totuşi intuiţ j a aceasta const i tuie pentru orice inimă sănătoasă un punct de p lecare natural . În t ine reţe mai ales , ne s imţim înfrăţiţ i ş i în s impatie cu în treaga natură, uniţ i printr-o viaţă care însufle­ţeş te .în j urul nostru totul , ca ş i pe no i înş ine : avem astfel un sentiment al sufl etulu i lumi i , al unită ţ i i sp i r i tu lu i şi naturi i , ;; o al imateri alităţ i i natur i i .

Cînd însă ne depărtăm de s e n t i m e n t ş i păş im la r � -f 1 e x i e, opoziţ ia sufletului şi a ma•teri e i , a e •.1 lui meu subiect iv ş i a corporal i tăţi i lu i , devine pentru noi o p o z iţi e neclinti G, iar raportul reciproc al corpulu i ş i sufletului devine acţiunea unor entităţi independente, una asupra alteia . Cons ideraţia f iz iologică şi ps ihologică ob işnu ită nu şt ie să depăşească rigi -

4 () PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S lJ 13I E C T I V § 3 S 7 ---;�?

di tatea acestei opozi ţ i i . Astfel eul ui , ca fiind ceea ce este C'Ll totul s implu, unu, - acestui abis al tuturor reprezentări l or, -îi este opusă absolut rigid materia, ca fi ind multiplul , com­pusul , - şi răspunsul l a întrebarea, cum este unit acest mul­tiplu cu acel unu abstract, este declara t fireşte drept imposib i l .

lmateriali tatea uneia d i n l aturi le acestei opoziţi i , anume a sufletului , este lesne admisă : cealahă latură a opoziţiei însă , materia, rămîne pentru noi , pe treapta gînd i r i i pur reflexive, ca ceva stabi l , ceva căruia îi acordăm tot atî ta valabi l i tate ca ş i imaterial i tăţi i sufletului ; as tfel încît noi atribuim la ceea ce este material aceeaşi fiinţă ca şi la ceea ce este imaterial, l e considerăm pe amîndouă deopotrivă de substanţiale şi absolute. Felul acesta de a privi domnea ş i în metafiz ica de ()dinioară. Totuşi , cu toate că aceasta menţinea opoziţia dintre material ş i imaterial , socotind-o opoziţ ie de neînvins, pe de altă parte ea o suprima în chip inconşt ient, iarăşi , prin faptul că făcea din sufl et un 1 u c r u , aşadar ceva este drept cu totul abs tract, dar îndată apoi determinat totuşi după raporturi sensibi le . Aceasta o făcea metafizica veche p.rin întrebarea e i privitoare la sediul sufletului - în felu l acesta ea s i tua sufletul în s p a ţ i u -, tot aşa, prin întrebarea ei privitoare la naşterea ş i dispariţia sufl etului - sufletul era as tfel si tuat în t i m p - , şi în al trei lea rînd, prin întrebarea privitoare la însuşiri le sufletului - căci în acest fe l sufletul este considerat drept ceva

5 1 nemişcat, fix, ca fiind punctul care leagă aceste determinaţi i . Chiar Leibniz a privi t sufl etul ca un lucru, întrucît e l 1 -a socotit , ca to t restul, d rept o monadă ; monada es te ceva tot atît d e nemişcat ca lucrul, ş i întreaga deosebire între sufle t Ş I ceea ce este materi al s tă pentru Leibniz numai în aceea că sufletul este o monadă ceva mai clară şi mai dezvoltată decît restul materiei ; - o reprezentare prin care ceea ce e material este, e drept, înălţat , sufl etul însă, mai degrabă coborît la ran­gul de ceva material , decît deoseb i t de materie.

Deasupra acestui întreg mod de a vedea, care se opreşte l a pura refl ecţie , ne ridică dej a logica s p. e c u 1 a t i v ă, ară­tînd că toate acele determinaţii apl icate sufletului - aceea de lucru, de simpl i tate, de indivizibi l i tate, de unu - nu au, luate abstract, adevăr, ci se prefac În contrarul lor . Filozofia spiri­tului însă duce mai departe demonstraţia neadevărului acestor categori i ale intelectului , arătînd cum în virtutea ideal i tă ţ i i sp ir i tului toate determinaţi i le f ixe sînt într-însu! suprimate.

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. S U FLETUL 4 7'

Cît priveşte cealal tă latură a opoziţiei de care e vorba, anume materia, ca determinaţie fixă a ei, aşa cum am obser­vat dej a, e privită exteriori tatea, s ingularitatea, multiplicitatea ; de aceea uni ta·tea acestui multiplu e declarată drept o legă­tură numai exterioară, drept o punere împreună, ş i prin urmare tot ce e material e socoti t divizibi l . Desigur, trebuie să recu .. noaştem că, pe cînd, în ce priveşte spiritul , esenţială este un i ­tatea concretă, i a r multiplu l este o aparenţă, î n c e prive�te materia, lucruri le se petrec invers ; - ceea ce chiar vechea metafizică bănuia, cînd îşi punea întrebarea, dacă în spirit este prim unul sau mul tiplul . Părerea însă, că cxterioritatea ş i multipli citatea materiei n-ar putea fi înfrîntă de natură, este o presupoziţie pe care noi , pe poz iţia noastră, pe poziţia filozo­fiei speculative, am lăsat -o de mul t în urmă, ca nevalabili5 . . F i lozofia naturii ne învaţă cum îşi suprimă na:tura treptat 5Z exterioritatea ei , - cum, dej a prin g r e u t a t e, materia în­frînge independenţa singulandui, a multiplului , - şi cum această înfrîngere, începută de greutate şi mai mul t încă de 1 u m i n a indivizibilă, simplă, este desăvîrşită de viaţa ani­mală, de fiinţa sensitivă, întrucît aceasta manifestă atotpre ­zenţa sufletului uni c în toate punctele corporali tăţi i sale, aşadar dovedeşte că dispers iunea materiei a fos t suspendată. Întrucît astfel tot ce e material este suspendat de spiri tul fiinţînd-în­sine care acţionează în natură, iar această suspendare se desă­vîrşeşte în substanţa s u f 1 e t u 1 u i , sufl etul apare ca fiind ideal itatea a t o t ce este materia!!, ca f i ind î n t r e a g a imaterial itate , astfel încît tot ce se numeşte materie - cu toată aparenţa de independenţă pe care şi-o dă în reprezentare, -este recunoscut drept ceva l ipsit de independenţă faţă de spiri t .

Opoziţ ia între spirit ş i corp trebuie desigur să fie făcută. Indată ce sufletul nedeterminat, universal, se determină, se indi ­vidual izează, - îndată ce, prin însăş i aceasta, spiri tul .devine conşti inţă, - şi către aceasta el păşeşte cu necesi tate, - el se aşează pe poziţia opuneri i între sine însuşi ş i altul său, - al tul său îi apare drept ceva real , drept ·ceva exterior lui ş i exterior s ie însuşi , drept ceva material . Pe această poziţi e, întrebarea privi toare la posibi l itatea comunităţii dintre suflet ş i corp este cu totul naturală. Dacă sufletul ş i corpul sînt, aşa cum afirma conşti inţa intelectulu i , absolut opuşi unul altuia, atunci nic i o comuni tate nu e posibilă între amîndouă. Metafizica veche recunoştea însă această comunitate, ca un fapt incontestabil ;

PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-48l

s e punea d e aceea întrebarea, cum ar putea fi rezo lvată con­tradicţia că enti tăţi independente , f i inţînd pent ru s ine, sînt tdtu,şi în unitate una cu alta. Felul acesta de a pune între­barea făcea impos ibil răspunsul la ea. Dar tocmai această po­ziţ ie a prob lemei trebui e recunoscută ca inadmis ibi lă ; căci , în real i tate, imaterialul nu se raportă la material ca ceva

53 parti cular la al tceva parti cular, c i aşa cum se raportă adevăratu l un iversal, care îmb răţişează part icularitatea, la particular ; cee:t ce este maJterial nu are , în particulari tatea sa , adevăr, nu are independenţă faţă de imaterial . Poziţ ia separaţ ie i nu trebuie privită deci ca o poziţie ul timă, abso l u t adevărată . D impotrivă . separaţ ia dintre material şi i material nu poate fi expl i ca�ă d ecît pe baza uni tăţ i i or iginare a lor . De aceea în filozofi i lc lui D escartes, Mal ebranche ş i Spinoza se merge înapo i ·către o atare unitaJte a gîndiri i şi a fi inţei , a sp i ritu lu i ş i a materi e i , şi s e pune această unitate în Dumnezeu. Malebranche spunea : "Vedem totul în Dumnezeu " . Pe acesta el îl cons idera ca fi i ml mij looi rea, mediul pozitiv între aceea ce gîndeşte şi ceea c e nu gîndeş te, ş i anume ca fi ind esenţa imanentă, prezentă pre­tutinden i , în care ambel e laturi sînt suspend ate, - aşadar nu ca un al -trei l ea termen, în faţa a doi extremi care ar avea e i înşişi reali tate : căci al tfel s - a r naşte iarăş i întrebarea , cum i ntră în legătură acest al trei l e a termen cu cei doi extremi . Punînd îmă un i tatea materialului ş i i materia lul u i în Dumne­zeu , ore trebuie înţeles esenţial ca sp iri t , fi lozofi i am intiţ i au lăsat să se înţel eagă că acea unitate nu trebu ie privită d rept ceva neutru, în care s -ar reuni do i extremi de aceeaşi im­portanţă şi deopo tr i vă de independen ţ i , - căci materialul l1 1J are decît sensul a ceva negativ faţă de sp i r i t şi faţă de s ine îns uş i , adică e l trebui e socotit , - aşa cum se exprimă Platon ş i alţi fi lozofi vechi , - drept "altul său însuş i " : în sch i mb natura spi­ritului trebuie recunoscută drept c e e a ce e pozi t iv , drept ceea ce e speculativ, întrucît spiritul pătrunde l iber p r in material 1 1 l l ips i t de independenţă faţă de e l , el se întinde peste acest << alt» 4.11 său, nu- i îngădu ie să a ibă valoarea de rea i adevărat , ci î l ideal izează ş i - 1 coboară l a rangul de m ij loc i t .

Acestei concepţii specul at i ve a opoz i t i e i d in tre >pir i t ş i materie î i s tă împotrivă m a t e r i a 1 i s m u 1 , care prez intă

5! gînd i rea drept un rezul tat al materie i , deducînd unitatea s implă a gînd i ri i din ceea ce e mu l t iplu . Nimic nu este mai puţ in sat isfăcător decît exp l i caţi i l e ce s e d au În scrier i le materia-

§ 1�8-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 49

l i ste feluritelor raporturi şi l egături prin care ar urma să se producă un rezultat ca gîndirea. Pe deasupra, se trece complet cu vederea că , aşa cum cauza se suprimă în efect şi mij locul , in s copul realizat , - tot astfel , aceea din ce ar urma să ia fi inţă gîndirea este , dimpotrivă, suspendat în aceasta, ş i spiritul ca atare nu e produs printr-un altceva, ci el însuşi se aduce pe sine, de la fiintarea lui în-sine, la fiintarea pentru-sine, d in conceptul său, la real itate, prefăcînd aceea prin ce urma să fie pus, în ceva pus de către el. Trebuie totuşi să recunoaştem În materialism străduinţa entuziastă de a depăşi dual ismul care admite două lumi deosehite, deopotrivă de substanţial e ş i de adevărate, străduinţa lui de a suprima această sfîş i ere a Unu lui originar.

§ 390

Sufletul se află mai întîi a. în d e t e r m i n a ţ i a n a t u r a 1 ă nemij loci tă a lui, -

sufletul doar f i i n ţ î n d, ·sufletul n a t u r a 1 ; b. el intră ca sufl et i n d i v i d u a 1 În raportul cu aceas ­

tă fiinţă nemij locită a sa şi este, în determinaţiile aces­t eia, abstract p e n t r u s i n e - suflet 5 e n s i t i v

( f iihlend) ;

c. această fiinţă nemij locită este imprimată, ca corporal i ­tate a lui , î n suflet, - şi e l într-însa c a suflet r e a 1 .

Adaus. P r i m a p a r t e a antropologiei , d e care e vorba în acest paragraf, cuprinzînd sufletul natural , sufletul care doar f i inţează, se împarte iarăşi la rîndul ei în t r ei s e c ţ i u n i . - În p r i m a s ecţiune, avem la început de-a face cu substanţa nemi j ­loc i tă, cu totul încă universală, a spiritului, cu s impla pulsaţie , cu pura tresărire-în-sine a sufletului . În această primă viaţă sp i rituală nu es te pusă încă nici o di,st incţie, nici aceea a indi ­viduali tăţi i faţă de un iversal i tate, nici a sufl etului faţă de ceea s;; ce ţ ine de natură. Această viaţă s impl ă îşi află �xpl ici tarea In natură şi spir i t ; ea însăşi , ca atare, e s t e numai, nu are încă f i inţare-în-fapt, nu are fiinţă determinată, nu are nici o part i ­cularizare, nici o real i tate. Aşa însă cum, în logică, f i in ţa t rebuie să înainteze la fiinţare-în-fapt , tot astfel ş i sufl etul 4 - c. 318

PR I:IL\ SEC ŢIL'NE. SPIRITUL SL'EIECTI \! § 381-452

trece cu neces itate , de la nede terminaţi a l u i . la determinat i� . Determinaţia aceasta are l a început, cum am observat dej a m a i înainte, forma naturalităţi i . Determinat i a naturală a sufle­tului trebuie însă luată ca totali tate, ca oglindire a conceptulu i . De aceea, î n c e p u t u l îl constituie a ic i determinaţi i le c a ­l i t a t i v e cu totul g e n e r a 1 e, ale sufletului . Între ele se afl ă în d eoseb i d i f e r e n ţ e 1 e d e r a s ă ale neamului omenesc, atît fiz ice cît ş i spirituale, ,precu m ş i de osebiri l e dintre sp iri te le naţi onale.

Aceste particul arizări sau deosebir i g e n e r a 1 e disparat e sînt apoi reluate , - şi aceasta face trece rea l a secţiunea a d o u a, - înapoi în uni tJ.tea sufletului , sau - ceea ce es te acelaş i lucru - duse mai departe, l a individualizare. Aşa cum lumina se sparge într-o nesfîrş i tă mulţime de stele , tot aşa si sufletul universal al naturi i se sparge într-o nesfîrş i tă mul ţime de suflete individual e ; numai cu deosebirea că, pe dnd lumina a r e aparenţa unei suhzistenţe indep endente de stele , sufletul uni ­versal a l natur i i ajunge la realitate doar în sufletele indivi ­dual e. Prin faptul că, aşa cum am spus, cal i tăţi le generale dis­parate, considerate în prima secţiune, sînt reluate înapoi în unitatea sufl etului individual al omului, e le pr imesc în locul formei exteriorităţi i , înfăţi şarea de t r a n s f o r m ă r i naturale ale subi ectului individual care persistă în ele . Aceste trans­formări , la rîndul lor atî t spirituale cît ş i fiz ice , apar în cursul v î r s t e l o r vieţi i . Aici diferenţa încetează să mai fie exte­rioară. P a r t i c u l a r i z a r e e f e c t i v ă, o p o z i ţ i e r e a-

�6 l ă a individulu i fată de sine însuşi , devine d iferenţa însă în r a p o r t u I s e x u a 1. Po rnind de aici sufletul în genere trece la opoziţia faţă de cal i tăţi le lui naturale , faţă de fi inţa l u i genera lă , care t o cmai prin aceasta e coborîtă la treapta el e << al tul» sufletului , devine o pură lature, o stare trecătoare, anume s t a r e a d e s o m n. Ia naştere astfel t r e z i r e a n a t u r a 1 ă, deschiderea de sine a sufletului . Aici însă, in antropologie, nu avem încă de considerat împl in i rea de care se împărtăşeşte conş t i inţa trează, ci cons iderăm starea de trezie numai în măsura în care ea este o stare naturală .

Din acest raport de o p o z i ţ i e sau de p a r t i c u 1 a -r i z a r e r e a 1 ă, sufletul însă, în secţ iunea a t r e i a, s e întoarce înapoi la unita te cu sine, prin aceea că el i a « altului " său ş i s tabi l i tatea unei stări , şi îl rezolvă în ideali tatea sa. În felul acesta, sufletul a trecut mai departe , d e la s i n g u l a -

§ 188-412 ANTROPOLOGIA. S U FLETUL .'it

r i t a t e a doar g e n e r a 1 ă şi f i i n ţ î n d numai î n-s i n e, la s i 11 g u 1 a r i t a t e a r e a l ă f i i n ţ î n d - p e 11 t r u s i 11 e, ş i tocmai prin aceas ta, l a s i m ţ i r e . Mai întî i avem d e - a face numai cu f o r m a s imţ iri i . C e s imte sufletul urmează a f i determ inat abia în a d o u a p a r t c a a11tropol ogi e i . T r a n z i ţ i a l a această parte o face exp ans i unea s in1 ţ ir ii î n s ine însăş i , ca să devină sufletul care p r e s i m t e ( ahnend).

a , S U F L E T U L N A T U R A L

§ .39 1

S u f 1 e t u 1 u n i v c r s a l nu t rebu ie să fie fixat c a s u f 1 e t a 1 1 u m i i , oarecum ca u n subiect ; căci e l n u este decît s u b s t a n ţ a generală , care îşi are adevărul ei efectiv numa i ca s i n g u 1 a r i t a t e , ca subiectivitate. El s e arată as tfel ca su flet s ingular , dar nemij loc i t numai ca sufl et ce f i i n ţ e a z ă , avînd în el determ inaţ i i a le naturi i . Aces tea a u ,

c a s ă spunem astfel , î n s p a t e 1 e i dcal i tăţ i i lor , existenţă 1 i b c r ă, sînt adică, pentru conştiinţă, obiecte al e naturi i , la o 1

care însă sufl etul c a atare nu s e raportează ca l a obiecte exte­r ioare. El arc dimpotrivă în el însuş i aceste determinaţii ca propr i i le s a l e c a 1 i t ă ţ i n a t u r a 1 e.

Adaus. Fată de macro cosmul naturi i l uată laolal tă, sufl e ­tul poate f i n�mit microcosmul, î n care macro cosmul se con­t ractă ş i p rin aceasta îş i suspendă fi inţarea sa în d ispersiune . Aceleaşi determinaţi i , care în natura exterioară apar ca sfe r e detaşate, l ibere, ca un ş i r d e formaţ i i independente, sînt d e aceea, în s u f l e t , coborîte la treapta d e s impl e calităţi . Sufletul se află la m ij l oc , între natura care 'Se găseşte înapo i a lui , pe de o parte , ş i l u m e a l ib ertăţ i i etice, pe de a l t ă parte, care s e s trădu ie să s e z mulgă d in spiri tul natural . Aşa cum determi ­naţiile s imp l e ale vieţii sufl eteş ti îşi au, în viaţa generală a naturi i , imaginea lor opusă, sfîşiată ş i împrăştiată, tot as tfel cea ce în omu l individual are forma a ceva sub iectiv, a unui i mpuls particu l ar, ş i se află într-însu! fără conşti inţă, ca simplă fi inţă, - s e dezvoltă , î n s tat, într-un ·s is tem ele sfere dis-

52 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

tincte ale l ibertăţii , - o lume, creată de raţiunea omeneasca conştientă de sine.

cx) C A L I T Ă J I N A T U R A L E

§ 392

Spiritul part icipă 1) în substanţa sa, sufletul natural , la viaţa planetară generală, la deosebirea climatelor, la schimba­rea anotimpurilm, a momentelor zilei etc. ; - el trăieşte o viaţă a naturii care ajunge în el , în parte doar, l a dispoziţ i i tulburi .

S -a vorbit mult în timp.urile mai noi de viaţa c o s m i c ă, s i d e r a l ă, t e l u r i c ă a omului . Animalul trăieşte esen­ţial I'n această simpatie ; caracterul specific al lu i ca şi dez­voltăril e lui particulare atîrnă de ea, - Ia multe din ele în

os întregime, totdeauna mai mult sau mai puţin. La om, l egă­turile acestea îşi pierd cu atit mai mult din importanţă, cu cît el este mai dvi l izat şi prin urmare, cu cît mai mult starea sa generală este aşezată pe o bază spirituală l iberă. I stori a lumii nu este legată de revoluţii în s istemul solar, după cum destinul indivizilor nu atîrnă de poziţia unor planete. - Deo­sebi rea climatelor constituie o determinare mai s tatornică şi mai pu ternică . În sch imb, anotimpurilor , momentelor zilei , le corespund dispoziţ i i mai s labe, care se pot manifesta mai ales în s tări l e morbide - între care se găseşte ş i demenţa, -în s tarea de depresiune a vieţ i i conştiente. - Printre super­s t i ţ i i le popoarelor şi rătăciri le minţii s labe se găsesc , l a popoare mai puţin înaintate în ce priveşte l ibertatea spir ituală , ş i de aceea vieţuind încă mai mult în unitate cu natura , şi u n e 1 e conex iuni reale , ş i l'ntemeia te pe aces tea, previziuni de s i tuati i ş i evenimente l egate de ele , care par miraculoase. Însă p� măsură ce l ibertatea spiritului ajunge la o mai adl'ncă sezisarc de sine, d ispar ş i aces te puţine ş i mărunte d i spoziţi i , înte­meiate pe convieţuirea cu natura. Dimpotrivă animal ul , ca şi planta, răml'n în această legătură .

Adaus. D in paragraful anter ior ş i d in adaosul l a el retese că viaţa universală a natur i i este totod ată ş i viaţa sufle tulu i ,

§ 388-4 12 ANTROPOLOGIA . SUFLETUL 53

că sufletul parti c ipă prin simpatie la viaţa universală. Dacă însă voim să facem din această part ic ipare a sufletulu i la viaţa între­gului univers ob iectul suprem al şt i inţei privi toare la suflet, aceasta este o eroare comp letă . Căci activitatea sp i r itului constă, esenţial, tocmai în faptul de a te înălţa deasupra captivităţii în pura vi aţă a natur i i , de a te ses i za în independenţa ta, de a supune lumea, gînd i r i i tale, de a crea lumea, din concept. De aceea, în sp ir i t , v ia ţa universală a naturii e s te numai u n moment cu totul subordonat, puterile cosmice ş i telurice sînt stăpînite 59 de el, ele nu pot produce într-însu! decît o dispozit ie fără însem ­nătate .

Viaţa universală a naturi i este însă mai întîi viaţa sistemului solar , în genere , ş i , în al doi lea rînd, viaţa pămîntului , în care v iaţa universală primeşte o formă mai individuală.

În ceea ce priveşte raportul sufl e tului faţă de s i s temul solar , se poate observa că astro logia pune în legătură des tinel e neamulu i omenesc şi al e indiviz i lor , cu figuraţ i i l e ş i poz i ţi i l e pla­netel or : (aşa cum, în timpuri mai noi , lumea în genere a fost cons i derată ca o ogl indă a sp i r i tu lu i , în sensul că s-ar putea expli ca, din lume, spiritul ) . Conţinutul astrologiei trebuie res­pins, ca supers tiţ ie ; rămîne însă în sarcina ş t i inţei să indi ce te­meiul determinat al acestei respingeri . Acest temei nu trebuie pus doar în faptul că planetel e s înt departe de noi şi sînt cor­p uri , c i , mai precis , În fap tul că viaţa pl anetară a s i s temului sob_r este numai o viaţă a m i ş c ă r i i, - cu alte cuvinte, este o viaţă în care spaţiu l şi t impul consti tuie factori i deter­minanţi : (căci spaţiul ş i t impul sînt momentele mişcării ) . Leg i le mişcări i planetelor sînt determinate numai prin conceptul spa­t iului ş i al t impul ui ; în p lanete îş i are, de aceea, mişcarea absolut l iberă real itatea e i . îmă chiar în individualul fizica! , mişcarea aceea abs tra ctă este ceva cu totul subordonat ; ind i ­v idualul în genere î ş i face e l însuşr s ieş i spaţiul ş i timpul s ău ; schimbarea sa este determinată de natura lu i concretă. Corpul animal aj unge la ş i mai mare independenţă decît individualul pur fiz ical : cursul dezvol tării sale este cu totul independent de m i ş carea planetelor, măsura duratei vieţ i i lui nu este deter­minată de acestea ; ,sănătatea precum ş i mersul boalei sale nu depind de planete ; febrele p eriod ice, de exemplu, îş i au măsura lor proprie determinată ; determinant pentru ele nu este timpu l , ca t imp, c i organismul animal . Cu deosebire pentru spiri·t însă, 6 0 determinaţi i le abs tracte de spaţiu ş i de t imp , mecanismul liber,

5 4 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SL:BIECTIV § 387-132

nu are mct o însemnătate şi nici o putere ; determinăril e sp i ­r i tului conştient d e sine sînt nesfîrş i t mai so l ide, mai concret<. clecît determinări le abs tracte a le alăturări i ş i ale succesiuni i . Spiritul , c a întrupat, s e află, este drept, într-un loc determinat ş i într-un timp determinat ; totuşi el este mai presus de spaţiu ş i de timp. Fără îndoială, viaţa omului este condiţionată de o măsură determinată a departari i pămîntului de soare ; l a o mai mare depărtare de soare el ar putea tot atît de putin să trăiască, ca ş i la una mai mică : mai departe însă nu aj unge influenţ::t poziţ ie i pămîntului asupra omului .

Chiar raporturi le terestre propriu-zise , m işcarea pamm-tului in j urul soarelui, 'care se îndepl ineşte în cursul unui an, -­mişcarea z i ln ică a pămîntului în j urul său, - încl inaţia axei pămînteş t i pe orbita mişcări i lui în jurul soarelu i , - toate aceste determinaţii aparţinînd individualităţii pămîntului , deşi fără îndoială ele nu sînt l ips i te de influenţă asupra omului , sînt totuşi fără importanţă pentru spirit ca atare. B iseri ca însăşi a l epădat cu drept, ca superstiţioasă ş i imora:lă, credinţa într ·-o putere exer·citată de acele raporturi terestre ş i cosmice asupra spiri tului omenesc . Omul trebuie să se considere l iber de rapor­tur i le naturale ; în acea superst i ţie el se consideră însă drept fiinţă naturală. Trebuie pr in urmare să se declare fără valoare .şi încercarea acelora ca:·e s - au s t ri>d u i t s ă pună în l egătură epoc i le din evoluţia pămîntului . cu cpoc i i e i s toriei umane, -să descopere origina re l ig i i lor şi a imag;n i lor l or, în domeniul astronomic ş i apoi în cel fizica!, ajungînd la fantezi a l ipsită de temei ş i de bază , d upă care : aşa cum echinoxul a trecu t din constelaţ ia taurului în a berbeculu i , tot as tfel a trebui t

61 cultului lui Apis să-i urmeze creş t i n ismul , ca ad oraţ ie a mielu­lu i . - 1n ce priveşte însă influenţa exercitată În mod real d e raporturi l e terestre asupra omului , ea nu poate fi expusă a ic i decît în momentele sale principale, întrucît aspectul part icu la !' al ei aparţine istoriei naturale a omului şi a pămîntul u i . Procesul mişcări i pămîntului dobîndeş ie în anotimpuri ş i În momentele zilei o semnificaţ ie fizi cală . S chimbări le acestea a ting, fără în­doială, pe om ; spiritul natural , suf l etul , t r�ce î n v i aţa l u i p rin dispoziţ i a anotimpuri lor ca ş i a moE1cn l c l o r z i l e i . Pe cînd însă plantele sînt cu totul legate de schimbarea anotimpurilor, � i însăşi animalele sînt inconşt ient s tăpîni te de ea, mînate inst inc­t iv l a împerechere, unele l a m igraţie . - această schimbare n u produce în sufletul omulu i cxcitaţ i i de care să fie stăpîni t fară

§ 3S8-4 12 A NTROPOLOGIA. SUFLETl:L 55

a le putea rez is ta . Dispoziţ ia pe care o trezeşte iarna este aceea a intrării în s ine, a recu l eger i i , a vietii de famil ie . a venerări i p enaţ ilor. Vara dimpotrivă, eşti înclinat cu deosebire la călă ­tori i , te simţi atras i rezistibil de spaţiul l i ber, poporul de j u ; pl eacă gramadă în pel erinaj e. Totuşi nic i acea viaţă de fami l i e mai intimă, nici aceste pelerinaj e ş i călători i nu au ceva pur instinctiv. Serbările creştine au fos t puse în legătură cu schim­barea anotimpuri lor ; sărbătoarea naşteri i lu i Hris tos es te cel e ­brată la epoca cînd soarele pare a se naş te din nou ; înviere;:: lui Hristos este pusă la începutul p rimăveri i , în perioada de�­teptării naturi i . Dar această legătură a religiei cu ceea ce ţ ine �le natură, nu se face din instinct, ci e făcută cu conştiinţă. Cît pri veşte fazele lunii, acestea au asupra naturi i fizice a omului numai o influenţă redusă. La alienaţi s -a manifestat o atare in­fluenţă : dar în aceş t ia domneşte puterea naturi i , nu sp i r i tu l l iber . - Mai departe, momentele z i le i , aduc desigur cu ele o di spoziţ ie particulară a sufl etului . Oamenii sînt dimineaţa altfel dispuşi decît seara . Dimineaţa domneşte seriozitate, spir i tu l este încă mai mul t în identitate cu sine ş i cu natura. Ziua aparţine opoziţiei , munci i . Seara predomină reflexi a ş i fantazia . Către miezul nopţii , spir i tul intră, după dispersiunea z i le i , în sine, este s ingur cu sine, înclină spre meditaţie. După miezul nopţi i m o are maj ori tatea oamenilor ; natura omenească nu poate începe pe loc încă o z i nouă. Momentele zilei s tau de asemenea într-o anumită relaţie cu viata publică a popoare lor . Adunările poporu- 62 lu i , la cei vech i , atl·aşi mai mul t decît noi către natură, erau ţ inute dimineaţa : dezbateri l e parlamentare engleze încep dim­potrivă, potrivit caracterului întors în s ine al englez i lor , seara , ş i sînt continuate uneori pînă în adîncul nopţi i . Dispoziţi i l e aces­tea produse de momentel e zi le i sînt însă modificate de climă : in ţări calde, de pildă, omul se s imte către amiază încl inat mai mul t spre odihnă decît spre muncă. - Cu privire la influenta variaţ i ilor meteorologice se pot remarca următoarel e . La plant·.; ş i animale apare l imp ::de sens ib i l i tatea faţă ele aceste variaţ i i . Astfel , animalele s imt el e mai înainte furtuna ş i cutremurul de p3.mînt, adică s imt schimbări al e atmosferei care pentru no i n-au apărut Încă. Tot astfel s imt ş i oamenii , pr in rănil e lor , schimbări ale vremi i de care b:1rometrul nu spune încă nimic : l ocul s lab pe care îl constituie rana permite o m ai acută percepere a influenţei naturi i . Ceea ce e determinant as t fel , pentru or­gzm i sm, are importanţă pentru spiritele s labe ş i este simţit c a

56 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--182

influenţă. Ba popoare întregi , grecii şi romani i , îşi subordonau hotărîri l e unor fenomene naturale, care le păreau în l egătură cu variaţiile meteorologice. După cum se ştie, în chest iuni ele stat ei consultau nu numai pe preoţi, ci şi măruntaiele şi fe l u l

63 de a mînca al animalelor. În z iua luptei de la Plateea, de exemplu, în oare era în j oc l ibertatea Greciei , poate a Europei întregi , fi ind vorba de respingerea despotismului oriental , toată. dimineaţa Pausanias s-a chinuit să obţină semne favorabile , de la animalele j ertfi te . Lucrul acesta pare a sta în completă con­tradicţie cu sp ir i tual i tatea greci lor în artă, în r e l igi e ş i în şt i in­ţă : el poate fi însă expl icat foarte bine, din punctul de vedere al spiri tului grec. Ce lor noi, l e este propri e hotărîrea prin ei înşiş i , în tot ce înţelepciunea le prez intă , În cutare .sau cutare împrejurare, d rept b ine de urmat ; omul privat , deopotrivă c a ş i prinţu l , iau hotărîr i le lor din ei înşiş i ; voinţa subiectivă r e ­tează la noi toate temeiurile de del iberare ş i se determină la acţiune. Cei vechi , în sch imb , care nu aj unseseră încă l a această forţă a sub iectivităţi i , la această tări e a certitudini i ele s ine, aşteptau să fie determinaţi, în chest iuni l e lor , de oracole , de fenomene exteri oare, În care cău tau o întăr ire şi o confirmar e a planuri lor ş i intenţi i l or lor . În ce pr iveşte în deosebi cazul luptei , a ic i nu es te vorba numai de cunvin;crea murală, ci ş i de o dispoziţ ie curaj oasă , de sentimentul forţei fi z ice. D ispoz i ţi a această era însă, l a cei vech i , de mult mai mare importanţă încă decît este la cei noi, la care disciplina armatei ş i talentul gene­ralului sînt lucrul principal , în timp ce, invers, la cei vechi , care trăiau încă mai mult în unitate cu natura, vitej ia individulu i , curaj ul , care totdeauna are ceva fizic la bază. contribuia ma i mu l t decît orice l a decizia luptei . Dispozi ţ ia curaj ului e în l egă­tură însă cu alte împrejurări fizice, de exemplu cu s i tuaţi a ţ inutului, cu starea atmos ferei , cu anotimpul , cu cl ima. Disp o ­zit i i le s im patetice a l e vieţi i animate se manifes tă însă la animale mai v i zibi l decît l a om, întrucît acestea trăiesc ş i m ai mul t în unitate cu natura. Acesta es te temeiul pentru care comandantul

64 oştir i i , la greci , nu pornea la luptă decît atunci cînd cred�a că a c·onstatat l a animale di spoziţ i i sănătoase, care păreau să în­găduie concluderea l a bune dispoziţ i i al e oamenilor . Astfel Xenofon, în vestita sa retragere, în care se conduce aşa de înţe ­l ept, face zilnic j ertfe ş i decide măsuri le sa le mil itare după rezul ­tatul j ertfei . Căutarea unei legături între ceea ce ţine de natură ş i ceea ce aparţine spiritului a fost însă Împinsă prea depark

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 57

de către cei vech i . Superstiţia lor vedea în măruntaiele anima­lelor mai mul t decît se poate vedea în ele. Eul renunţa ast fel la independenţa sa, se subordona împrej urărilor şi determinări ­lor lumi i exterioare, făcea din aces tea determinări ale spiritulu i .

§ 393

Viaţa planetară genera lă a spiritului natural 2) se particu­larizează în diferenţele concrete ale pămîntului ş i se separă în s p i r i t e l e n a t u r a 1 e p a r t i c u 1 a r e, care în total ex ­primă natura părţi lor geografice ale lumi i şi constituie d e o ­s e b i r e a d e r a s ă.

Opoziţia polari tăţii terestre, potrivit căreia uscatul este mai compad către nord ş i pred,omină asupra mării , însă către emisfera sudică divizîndu-se, se res firă În prelungi ri ascuţi te, - aduce în acelaşi t imp, în deoseb irea părţilor lumi i , o modificaţie pe care, În ce priveşte plantele ş i animalele, a indicat-o T r e v i r a n u s . (Biol . , partea I I ) .

Adaus. În c e priveşte deoseb iri le d e rasă ale oamenilor, trebuie observat , în primul rînd, că problema pur i s torică, dacă toate rasele umane s e trag d intr-o s ingură pereche , sau din mai multe, nu ne p riveşte de loc în filozofie . S-a atribuit acestei probleme importantă, fiindcă s-a crezut că, prin ipoteza unei descendente din mai multe perechi , s-ar putea explica superi o ·· r i tatea uneia din speci i le umane asupra alteia, ba se spera să s e dovedea scă că oamenii sînt, după facul tăţi le lor spirituale , atît de deo s eb i ţ i de l a natură, încît este îngădui t ca uni i din "" e i să fie s tăpîniţi ca animalele. Din originea oamenilor însă nu se poate scoate nici un temei pentru dreptul sau neîndrep­tăţ irea lor la l ibertate, sau pentru dreptu l de a domni peste a l ţ i i . Omul este În s ine raţional ; aceasta implică posibi l i tatea egal i tăţii în drepturi a tuturor oamenilor, - netemeinicia unei dis tincţii rigide, în speci i de oameni cu drepturi ş i speci i lip­s i te de dreptur i . - Distincţia raselor umane ţine încă ele natură, adică este o distincţie care priveşte în primul rînd sufle-tul natural . Ca atare, ea stă în l egătură cu caracterele geogra­fice ale teritoriului pe care se adună oamenii în mase mari . Distincţi i le acestea teritoriale sînt ceea ce numim noi părţi ale

5 8 PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL SUBIECTIV § 387-482

lumii . În aceste diviz iuni o rganice ale individual ităţi i terestre domneşte ceva necesar, ceva a cărui anal iză mai amănunţită revine geografie i . - Împărţirea principală a pămîntului este aceea în lumea v e c h e ş i lumea n o u ă. Această deoseb i re se raportează mai întîi la cunoaşterea, mai timpurie sau mai tîrzie, a părţ i lor pămîntului , în i s toria universală . Sensul acesta ne este aici indiferent. Ce ne interesează aici este determinaţia care const i tuie caracterul dist inctiv al părţ i lor lumii . - În această privinţă trebuie spus că A m e r i c a se bucură de o consideraţie mai recentă decît lumea veche ş i s tă înapoia aces­teia, în ce priveşte formaţia ei i s torică. America înfăţişează doar distincţia generală a nordului ş i a sudului , cu un mijloc, cu totul îngust, între cel e două extreme. Popoarele autohtone ale acestei părţi a lumii sînt în dispari ţie ; lumea veche este cn care într-însa îşi înnoieşte chipul . Aceasta se deosebeşte ele America prin faptul că se prezintă desfăcută în diviz iuni de­terminate, dcscompusă în ·trei continente, din care unul , anume A f r i c a, luat în întregime apare ca o masă cu unitate solidă, ca un munte înalt închis faţă de ţărm, - cealal tă, A s i a, cade

o a În opozi ţia unui platou înalt ş i a unor vă i mari, udate de fluvi i largi, în timp ce a tre ia parte, E u r o p a, fi indcă a i c i muntel e şi valea nu sînt legate împreună, ca în As ia, spre a alcătui j umă­tăţile mari ale acestui continent, ci s e întrepătrund neîncetat , revelă uni tatea acel e i unităţi fără diferenţă a Africei , cu opo ­ziţ ia l ipsită de mij loci re a Asiei . Aceste trei părţi al e lum i i sînt, nu despărţite . c i legate prin Marea Mediterană, î n j urul căreia el e s e află . Africa de Nord, pînă l a l imita pustiului ni<; i ­po� , aparţine după caracterul e i dej a E uropei ; locu i tor i i aces t e i părţi a Africei nu sînt încă adevăraţi a fr ican i , adică negr i , c i înrudiţ i cu Europeni i . Tot aşa ş i Asia anterioară aparţine, prin caracterul e i , Europei ; adevărata ras a asiat ică , rasa mon­golă, locuieşte în Asia posterioară.

După ce am încercat să dovedim as tfel că deoseb i r i l e d i n ­t re continente nu sînt întîmplătoare, ci necesare, vom determina, sub raport fiz i c ş i spiritual, varietăţi le rasiale ale neamului ome­nesc, legate de acele deosebir i . Fiziol og ia deo'iebeşte , sub pr i ·­mul raport , rasJ. caucaz iană, rasa ct i np i că ş i rasa mongol ică ; l a care s e mai adaugă rJ.sa malaieză şi c e a americană, care însă consti tuie mai mult un agregat de part icularităţ i nesfîrş i t ele variate, decît o ra să bine distinctă. Deosebirea fizică a tuturor acestor rase se manifestă mai ales în cons trucţia craniului ş i a

§ 383-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL

feţei . Construcţia craniului urmează să fie determinată pr intr-u l inie orizontală ş i o l inie verticală, prima mergînd de la con­duetul auditiv extern spre rădăcina nasulu i , a doua, de l a om! frontal către maxi larul superior. Prin unghiul format de aces te două l ini i se deosebeş te capul animalului de cel uman ; la ani ­male unghiul acesta es te extrem de ascu ţ i t . O altă determinare, i mportantă pentru precizarea deosebir i lor rasiale , făcută ele Blumenbach, p riveşte proeminenta mai mare sau mai mică a umerilor obraj il·or . De asemenea bolta şi lăţimea frunţii servesc ca semn dis tinctiv.

În rasa c a u c a z i a n ă acel unghi este aproape cu totul 67 drept . Lucrul acesta este valabi l cu deosebire pentru fiziono­mia italiană, georgiană ş i cirkaziană. La y.ceastă rasă, craniul este deasupra sferic , fruntea uşor bolt i tă , umeri i obraj i lor s înt retraşi, dinţii din faţă, pe ambele maxilare, perpendicul ar i , culoa­rea piel i i es te albă, cu obraj ii roş i i , părul este l ung ş i moale.

Caracteristica rasei m o n g o l e se arată în proeminenta mnerilor obraj i lor , în ochii cu deschiderea îngustă, nu rotunzi, În nasul turtit , În culoarea galbenă a piel i i , în părul s curt, aspru, negru.

N e g r i i au cranii mai îngus te decît mongol i i ş i cauca­zienii, fruntea lor este boltită dar cucuiată, dinţii au pozi ţ i e obl i că, falca inferioară es te foarte proeminentă, culoarea pie l i i mai mult sau mai puţin neagră, părul l înos ş i negru.

Rasa m a 1 a i e z ă şi cea a m e r i c a n ă sînt , În alcă­tu irea lor fizică, mai puţin definit caracterizate decît cele înfă­ţişate pînă acum ; pielea celei malaieze este cas tanie , aceea a rasei americane, de culoarea aramei .

Sub raport s p . i r i t u a 1 rasele d e care a m vorbit s e deo­sebesc în felul următor.

N e g r i i trebui e consideraţi drept o naţiune de cop i i nei c ­ş i tă încă din naivit:ttea dezinteresată şi lips i tă de obiective clare a acestora. E i sînt vînduţi ş i se lasă vînduţ i , fără n ici o refl e c ­t i e , dacă acest fapt este drept sau nu. Religia lor are ceva cop i ­lăros . Sentimentul a ceva mai înal t , pe care îl resimt, e i nu î l reţ in ; l e trece doar fugitiv prin cap. Acest ceva mai înal t e i ! 1 atribuie primei pietre întîlnite, prefăcînd-o astfel în fetiş , apoi l eapădă acest fet iş , dacă el nu l e-a veni t în ajutor. Dacă în s tare calmă sînt cu totul blaj ini şi n epericuloşi , în stările de exci ­taţie, .care survin pe n eaşteptate, ei comit cele mai grozave cru­z imi . Facul tatea de a se civil iza nu li se poate tăgădui ; e i nn aa

60 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 381-lS2

numai că au adoptat , ici şi col o, creşt in i smu l , cu cea mai mare recunoş tinţă , vorbind cu emoţ ie de l ibertatea dobînd�tă prin­tr-însu! după îndel ungata robie spirituală, ci , în Haiti , au înte­meiat ch iar un s tat , după pr incip i i creş tine . O încl inaţi e internă către cultură e i însă nu manifestă. În patria lor domneşte cel mai înspăimîntător despo t ism : e i nu aj ung acol o l a sentimentul personal ităţi i omului , - spiritul lor este cu totul somnolent, rămîne cufundat în s ine , nu face nici un progres ş i corespunde astfel masei compacte, l i p s i t ă d e d i f e r e n ţ ă , a ter�­toriului afr i can .

M o n g o l i i în s ch imb se rid i că d in aceas tă na iv i tate cop i ­l ărească ; l a ei se manifestă ca trăsătură caracteristică o mobi­l i tate fără astîmpăr , neducînd l a m n un rezul ta t s tatorni ·: , mobil i tate care î i mînă să s e abată peste alte naţiun i , ca n iş te s toluri monstruoase de l ăcuste, - pentru a ceda apoi iarăş i ind i ferentei l ips ite de gînduri ş i imob i l i tăţ i i posomorîte, care pre­cedase acea i zbucn i re . Tot ?.s tfel , mongo l i i prez intă în ei opo­z i ţ ia totală, a subl imului ş i monstruosului pe de o parte, ş i a pedantismului mesch in pe de alta. Rel igi a lor conţ ine dej a repre­zentarea unu i un ivers a l , care es te adorat de c i ca Dumnezeu . Dar acest Dumnezeu ei nu îl suportă ca Dumnezeu invizibi l : el este prezent în forma omenească, sau cel puţ in se manifes tă prin tr-un om sau al tul . Aşa se în tîmpl ă la t ibetan i , unde adesea un cop i l este al es drep t Dumnezeu prezent, ş i cînd acest Dum­nezeu moare , călugăr i i caută printre oameni un alt Dumnezeu , - to ţ i aceşti Dumnezei bucurîndu-se , unul după al tul , de cea mai ad încă veneraţ ie . Esenţ i al ul acestei religii se întinde pînă la ind ieni , la c a r e tot astfe l un om, brahmanul, e pr iv i t c a Dumnezeu . ş i unde retragerea sp i ri tu lu i omenesc în universal i ta­tea lui nederminată e soco ti tă ca f i ind divină, ca f i ind ident i ­tatea nem ij l oc i tă cu Dumnezeu . În rasa asiatică, spiri tul începe

6 9 aşadar eviden t să se trezească, să se separe de ceea ce aparţine natur i i . Aceas tă separaţ ie însă nu este încă r iguroasă, nu este încă separaţia absolută . Spiritul nu se ses izează încă în l iber ta­t ea sa abso l ută , nu se ştie încă pe s ine ca universalul concret fiinţînd pentru-s ine , încă nu ş i - a luat conceptul său drept obiect, în forma gîndu lu i . De aceea e l există încă în forma s ingular i ­t ăţi i nemij loci te , care îi este contrară . Dumnezeu devine - e drept - ob iectiv , dar nu în forma gîndulu i absolut l iber , ci în forma unui spirit fin i t , existînd în mod nemj ilocit . In legătură cu aceasta stă venerarea morţilor pe care o întîln im aici . Intr-

§ 3S8-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 61

însa se află o înălţare pes·te naturalitate ; căci în morţi, natu­ralitatea a pierit ; amintirea reţine numai universalul manifes-tat 'în ei şi se ridică astfel peste s ingularul aparenţei . Totdeauna însă universalul este, pe de o parte, reţinut numai ca universalul cu totul abs tract, pe de altă parte, intuit într-o existenţă nemi j ­locită, cu totul accidentală. L a inzi , d e exemplu, Dumnezeul universal este cons iderat ·ca fi ind prezent în întreaga natură, în rîuri , în munţi, ca ş i în oameni .Asia înfăţişează aşadar, şi sub raport spi6tual, întocmai ca sub raportul fizic, momentul o p o­z i ţ i e i , opoziţia ncmij'locită, coincidenta l ips ită de mij locire a determinaţi i lor contrare . Spiritul se separă aici , p e de o parte, de natură, ş i totuşi recade, pe de altă parte, iarăşi înapoi, în natural itate, întrucît el încă nu ajunge la real i tate, în s ine însuşi , ci numai în ceea ce e natural . În această identitate a spiritulu i cu natura, adevărata libertate nu este posibilă. Omul nu poate ajunge aici ·�ncă, la conştiin\a personalităţi i s ale, nu posedă încă, în individualitatea sa , nici o valoare şi ·nici o îndreptăţire , -nici l a inzi, nici l a ch inezi ; aceştia îşi leapădă copi i i fără nic i un scrupul, sau ch iar în ucid . Abia în rasa c a u c a z i a n ă 10 ajunge spiritul la un i tate absolută cu sine însuşi , - abia aici spiritul păşeşte l a opoziţ ie absolută faţă de natural i tate, se ses : ­zează în independenţa sa absolută, se zmulge din osci larea în-· coace ş i înco lo de la un extrem l a celăla l t, ajunge la determi­narea de s ine , l a dezvoltarea lui însuşi , dînd naş tere prin aceas ta i s toriei universale . Mongol i i au, cum am amintit , drept carac te ­rist ică a lor numai activi tatea furtunoasă exterioară, o inunda-ţ ie care, tot atî t de repede cum a ven i t , se retrage ş i nu face decît să d istrugă , nu clădeşte nimic, nu dă naş tere la ni ci un progres în i s tor ia universală . Progresu l se înfăptuieşte abia prin rasa caucaziană.

În aceasta trebuie să deosebim două laturi, locuitori i A s i e i a n t e r i o a r e şi e u r o p e n i i ; dist incţie cu care co incide acum aceea d intre mahomedani ş i creştini .

În m a h o m e d a n i s m, p rin c ipiu l l i mitat al inz i lor este depăş i t , prin extinderea lu i l a universa l i tate . Aic i Du m nez eu nu mai este considerat, cum am văzut l a l ocu i to r i i Asiei po�­terioare , ca existînd în mod nemij locit sensib i l , c i este conc e ­put ca fi ind puterea unică infinită. mai presus de inteaga mult i ­p l icitate a lumi i . Mahomedanismul este dec i , în sensu l cel mrt i propriu al cuvîntului , rel ig i a înaltului , rel igia sub l im ulu i . C u rel igia aceasta, caracterul locu i tori lor As ie i anterioare, cu deo-

62 PRUL\ SECŢIUNE. SPIRITU L S G BJ E C TIV § 387-4 -2

sebire al arabi lor, se află în acord depl in. Poporul aces ta, în avîntarea sa către Dumnezeul unic, este indi ferent faţă de tot ce e f init , faţă de or ice mizerie, darnic cu viaţa ca ş i cu avuţi a sa ; astăzi încă, vi t e j ia ş i caritatea sa merită să fie recunoscute . D<:1.r , credincios Unului abstract, spiritul locuitori lor As ie i ante­r i oare nu ajunge la determinarea, la particulo.rizarea universa­lului, prin urmare nu aj unge la cultură concretă. E drept, dato­r i tă acestui spirit , întreaga organizare de castă, dominantă în Asia posterioară, este ici nimicită, fiece individ intre locuitorii Asiei anterioare este l iber ; despotismul propriu zis nu îşi găseşte

7 1 l oc la e i . Totuş i v iaţa pol i tică nu aj unge încă aici un organism articulat, nu ajunge la d i·stincţia puterilor particulare ale sta­tulu i . I a r în ceea ce priveşte indivizi i , aceş tia pe de o parte s e menţin, e adevărat, l a o măreaţă înălţ ime deasupra scopurilor subiective, finite, - pe de altă parte însă, ei se ş i precipită , i arăşi , mînaţi de impulsi i nestăvilite, în urmărirea acestor sco­puri , care la ei sînt l ipsite de ori-ce el ement universal, fiindcă aici nu se aj unge încă la o particularizare imanentă a universa ­l ului . De aceea, alături de cele mai sublime sentimente, apare aici ura ş i perfidia cea mai mare.

E u r o p e n i i , în schimb, au drept principiu ş i caracter al lor univcr·salul concret, gîndul ce se determină el însuşi pe s i ne . Dumnezeul creştin nu este doar Unul pur, l ips i t rle dife­renţă, ci Unul trinităţ i i , care conţine în sine diferenţa, Dumne­zeul care a deven i t om, Dumnezeul care s e revelează pe sine însuş i . În această reprezentare religioasă, opoziţia universalu­lui şi a particularului , - a gîndului ş i a fi inţări i - în-fapt -, are •Cea mai mare acuitate, ş i totuşi ea es-te reîntoarsă în unitate. Astfel particularul nu este lăsat aici în nemij locirea sa, neatins , c a în mahomedanism ; dimpotrivă, el este d eterminat de gînd , a ş a cum, invers, universalul se dezvoltă a ic i , particularizîndu-se . Principiul spiritului european es te , de aceea, raţiunea conştiend. de s ine, raţiunea care are În s ine încrederea, certitudinea că nimic nu poate constitui o l imită de netrecut, în faţa ei , şi care de aceea pipăie totul pentru a-şi deveni s ie însăşi prezentă în toate. Spiritul european îş i pune lumea în faţa sa, se l iberează de ea, suspendă însă i arăşi această opoziţie , reia pe altul său, diversi tatea, înapoi În s ine, în unitatea s implă a sa . De aceea a i c i domneşte setea infinită de cunoaş-tere, care este s trăină celor­lalte rase. Pe european îl interesează lumea, el vrea să o cunoas-

ANTROPOLOG!.<\. SUFLETUL 63

că, vrea sa-ŞI înşusească «altul» care îi stă în faţă, el caută , în par·t icularizări le lum i i , să aj ungă la .intuiţia genulu i , a legii , a universalului, a gîndului , a raţionalităţi i interne. - Intocmai ca 12 în domeniul teoretic , spiritul european năzuieşte şi în ce pri -­veş te practicul , către unitatea de înfăptu it între el ş i lumea externă. E l subordonează lumea externă scopurilor sale, cu o energie care i-a as igura t stăpînirea asupra lumii . Individul pleacă aici, în acţiunile sale part iculare , de la princ ipii universale sta­bi le ; iar s tatul înfăţişează în Europa, mai mult sau mai puţin, dezvoltarea şi realizarea l ibertăţi i , zmul să bunului plac al unui despot, prin inst i tuţi i raţ ionale .

În privinţa a m e r i c a n i 1 o r aborigeni , însfîrş it , trebui� să observăm că aceşt ia sînt un neam s lab, În d ispariţie. În unele părţi ale Americi i se afla , este drept în epoca descoperirii e: o civi l izaţie oarecare ; aceasta însă nu era totuşi comparabi lă c u cultura europeană ş i a dispărut o dată cu vech i i locuitori . Pe lîngă aceasta, acolo se găses c sălbaticii cei mai ob tuş i , de exem­p lu peşeraţii ş i esch imoşii . Caraibii de odinioară s-au stins aproa­pe cu totul . Făcînd cunoş tinţă cu alcoolul ş i cu puşca, sălbatic i i aceştia se s ting. În America de Sud creoli i sînt cei care ş i-a LI cîştigat independenţa de Spania ; adevăraţ i i i ndieni ar fi fost incapab il i de acest lucru . În Paraguay aceşt i a erau ca nişte cop i i cu totul n�inori, ş i ca atare au şi fost trataţi de iezuiţ i . De aceea, evident , americani i nu sînt în stare să se opună europenilor. Aceştia vor întemeia , pe teri toriul cucerit acolo de la autohton i , o cul tură nouă.

§ 394 Diferenţa aceasta duce în cele din urmă la particular i tă­

t i l e ce pot fi num i te s p i r i t e 1 o c a 1 e ş i care s e manifestă în modul exterior de v 1 aţă al popoarelor , în ocupaţi i , în confor­maţia şi dispoz i ţ ia corpului , şi încă mai mul t , în tendinţa l c r internă ş i ap t i tud inea l a u n caracter in tel igen t ş i moral .

Atît cît se întind e înapoi istoria popoare lor ea ne arată 73 pers i s tenta acestui t ip al naţiunilor particulare.

Adaus. Deoseb i r i l e rasiale , înfăţişate În adaosul la § 393, sînt diferenţele esenţiale - cele determinate de concept - ale

-64 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--432

spiritului natural universal . Spiritul natural nu se opreşte însă la această diferenţiere generală a sa ; naturalitatea spiritului nu are puterea să se afirme ca pură copie a determinaţiHor con­.ceptului ; ea trece la particularizarea mai departe a acelor deo­sebiri generale ş i cade as tfel în diversi tatea spiritelor locale sau naţionale. Caracteri stica detaliată a acestor spirite aparţine parte istoriei naturale a omului, parte filozofiei istoriei lumii . Prima .<)tiinţă înfăţişează dispoziţia caracterului naţional , în măsura în care e condiţionată ş i de natură, - alcătuirea corpului, felul de viaţă, ocupaţiiie, ca şi orientări le particulare ale inteligenţei :Şi ale voinţei naţiunilor. Filozofia istoriei, în schimb, are c::t obiect al ei semnificaţia universal-istorică a popoarelor, - ­adică, - dacă luăm istoria universală în cel mai larg înţeles al cuvîntului, - dezvol:tarea supremă la care aj unge dispoziţia originară a caracterului naţional , - forma cea mai spirituală la care se ridică spiritul natural sălăşuind în naţiuni. Aici, în antropoiogia filozofică, nu ne putem coborî la detali i , a căror cercetare revine cel·or două ş ti inţe pe care le-am numit. Aici avem de considerat caraderul naţional numai întrucît el con­ţine sîmburele din care se dezvoltă istoria naţiunilor .

În primul rînd se poate observa că diferenţierea naţională este o deosebire tot atît de s tabi lă ca şi deosebirea de rasă a oamenilor, - că, de exemplu, arabi i se arată astăzi încă, pretu­tindeni, la fel cum sînt înfăţişaţi în timpurile cele mai vechi . I nvariabil itatea climei, a întregii conformaţii a ţări i în care o

74 naţiune îşi are sălaşul ei permanent, contribuie l a invariabi l i ­tatea caracterului ei . Un deşert, vecinătatea mări i sau depărta­rea de mare, - toate aceste împrej urări pot avea influenţă asupra caracterului naţional. Importantă aici este, cu deosebire , legătura cu marea. In interiorul Africi i propriu-zise, înconjurat de munţi înalţi imediat vecini cu coasta şi, în felul acesta, des­părţit de mare, - de acest element l iber, - spiritul băştinaşilor rămîne fără deschidere, nu s imte nici un impul s către l ibertate, suportă fără opunere robia generală. Aprop ierea mării totuşi nu poate. s ingură, pentru s ine, să l ibereze sp i ri tul . Acea sta o dovedesc inz i i , care s-au supus în mod s e rv i l i n terdicţiei - ­datînd I a ei din cel e mai vechi timpuri - de a naviga pe marn deschisă în faţa lor de natură, ş i astfel . despărţi ţ i datorită des­pot ismului de acest larg element l iber, - de această prezenţă naturală a universal ităţ i i . - nu trădează nicăieri forţa de a se l ibera din osifi carea ucigătoare de l ibertate a împărţi ri lor 5 0 -

§ 338-411 A NTROPOLOGIA. SU�'LETUL 65

c iale, osificare înfăptuită în raportul de castă, care ar fi insupor­tabil pentru o naţ iune de navigatori străbătînd din impuls pro­priu marea.

În ce priveşte acum deosebirea determinată a spiritelor naţionale, ea este, la rasa africană, cu totul neînsemnată, şi chiar l a rasa asiatică propriu-zisă apare mult mai puţ in decît l a europeni, abia la care spiri tul ajunge , din universal i tatea s a abstractă, la plinătatea particularizării desfăşurate. De aceea vom vorbi aici numai de caracterul , deosebit în s ine, al naţiunil or europene, ş i nici printre acestea nu vom caracteriza, în raportul lor unele faţă de al tele , acele popoare care se deosebesc între ele mai ales în virtutea rolului lor universal istoric, - anume grecii , romanii şi germanii ; - sarcina aceasta o lăsăm filozo­fiei istoriei. În schimb, aici pot fi arătate deosebiri le care au 1 ; apărut înăuntrul naţiunii greceşti ş i între popoarele creştine ale �uropei mai mult sau mai puţin pătrunse de elemente ger­rn an1ce .

în ce priveşte g r e c 1 1, popoarele cu deosebire proemi ­nente între ei , în perioada depl inei lor dezvo l tări , universal- isto­rice, - lacedemonien i i , tebanii ş i atenien i i - se deosebesc între ele în modul următor. - La l acedemonien i predomină vieţuirea sol idă, nediferenţiată, în substanţa morală a datinelor : de acee:t l a ei proprietatea şi raportul familial nu îşi dobîndesc locul la care au dreptul . - La tebani, în schimb, se manifestă princi­p iul opus : la ei predomină subiedivul, interiori tatea afectivă, -în măsura în care aceasta poate fi atribuită dej a greci lor . Prin­c ipalul liric al grec i lor, Pîndar, aparţine tebanilor. Chiar legă­tura prieteniei , născută la tebani între t ineri , legaţi pe viaţă şi .pc moarte împreună, este o dovadă a ret rageri i în sine, în interioritatea sentimentului, care predom ină la acest popor. -Poporul atenian însă înfăţişează unit:ttea acestor contrarii ; b el spi ri tul a ieş i t din subiectivitatea tebană , fără să se piardă în obiectivitatea spartană a dat inelor etice ; drepturi l e statului ş i ale individului au ajuns la atenieni la o împăcare atît de perfectă, cît era cu putinţă pe poziţia greacă. Aşa cum însă, prin această mijlocire între spiri•tul spartan ş i tcban, Atena con­stituie unitatea Greciei de nord ş i a celei de sud, tot aşa vedem în acest stat împăcarea grecilor răsăriteni cu cei apuseni , întru­cît, în tr-însu!, Platon a definit absolutul ca fiind i·deea, în care atît na,turalitatea, considerată în filozofia ionică d rept absolu­tul , cît şi gîndul total abs tract, care constituie principiul filozu -

'.) - c. 318

66 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITVL Sl."BIECTIV § " 387-482

76 fiei ital ice , sînt coborîte L i treapta de momente. - Trebuie să ne mulţumim aici cu aceste indicaţii , în ce priveşte caracterul principalelor popoare ale Greciei ; o dezvoltare mai departe a indicaţii lor noastre ne-ar duce în domeniul istoriei universale şi cu deosebire al i s toriei fi l ozofie i .

O mult mai mare diversitate încă a caracterelor naţi onal e observăm la popoarele c r e ş t i n e ale Europei. Trăsătura fundamentală în natura acestor popoare este interiori tatea pre·· dominantă, subiect ivi tatea sigură de s ine . Acectsta se modifică mai ales după aşezarea sudică sau nordică a teri toriului locui t de aceste popoare. În sud, individual i tatea se 21Jfirmă cu inge­nuitate, în singularitatea ei. Lucrul acesta este valabi l mai ale s pentru i t a 1 i e n i : l a ei caracterul individual n u vrea s ă E e altfel decît a şa cum este ; ingenuitatea nu î i este tulburată de scopuri generale. Un atare caracter este mai conform naturi i feminine, decît celei bărbăteşti . De aceea individualitatea ita­l iană a ajuns la frumuseţea ei cea mai înaltă ca individualitate feminină : nu rareori, femei ş i .fete i taliene, nenorocite În iubire . ş i -au găs it moartea într-o singură clipă, din cauza durerii ; at î r de adînc se pierduse întreaga lor natură în raportul individual, a cărui ruptură le distrugea. - De această ingenuitate a indivi ­duali tăţii este l egată şi puternica ges ticulatie a i talienilor ; spiri­tul lor se revarsă fără reticenţă în corporalitatea sa. Acelaşi temei expiică graţia conduitei lor . - Şi în viaţa politică a i tal ienilor se arată aceeaşi predominare a singul�_ri tăţi i , a indi ­vidualulu i . Aşa cum era dej a înainte de dominaţia romană, tot astfel şi după dispari ţia acesteia, I talia ni se înfăţişează împăr­ţită într-o mulţime de s tătuleţe. In evul mediu găs im acolo mul­ţimea comunelor independente, pretutindeni atît de s fîşiate de factiuni , încît j umătatea cetăţenilor aces tor state trăia aproape mereu în exil . Interesul general al statului nu se putea impune

n în faţa predominări i spiritului de partid . Indivizi i , care se pro­clamau drept singurii reprezentanţi ai binelui public , urmăreau ei înşişi, mai ales interesul lor privat, ş i încă uneori în modul cel mai tiranic, cel mai crud. Nici în aceste stăpîniri despoti ce individuale, nici în republ·icile s fîşiate de lupta partidelor, drep­tul polit ic nu putea să aj ungă la o organizare raţională stabilă . Singur dreptul roman privat se studia ş i era opus despoHsmului individual ca ş i tiraniei celor mulţi , ca un dig fragil .

La s p a n i o l i găs im tot astfel predominarea individua ­li tăţi i : aceasta nu are însă ingenui tatea i tal iană, ci este dej a mai

A:-.lTROPOLOGIA. SUFLETUL 67

l egată de reflexi e . Conţinutul individual care se afirmă aiCI poartă dej a forma universalităţii . De aceea, la spanioli găsim ca principiu motor cu deosebire onoarea. Individul pretinde aici recunoaştere, nu în s ingularitatea lui nemij loci tă, ci în pu­t erea acordului acţiunilor ş i conduitei sale cu anumite prin­cipii stabi le . care. după concepţia natiun i i , trebuie să fie l ege pentru orice om de onoare . Orientîndu-se în to a tă activitatea sa după aceste principii , s i tuate mai presus de capriciu! indivi­dulu i ş i nezdruncinate încă de sofist ica intelectului, spaniolul aj unge l a mai mare perseverenţă decît i talianul, care ascul tă mai mu l t de inspiraţi i le momentului , trăind mai mult în ceea c e s i m t e decît în reprezentări s tabile . Deosebirea aceasta d intre cele două popoare apare cu deosebire în ce priveşte religia. Ita­l ianu l nu se l asă mult tulburat , în bucuria lui senină de viaţă , de preocupări religioase. Spaniolul în schimb a ţinut pînă astăzi cu zel fanatic la l i tera învăţăturilor catolice, urmărind prin inchiz i ţie, t imp de secole , cu africană lipsă de umanitate, pe cei suspecti de a se abate de la această literă. Şi sub raport pol i -tic cel e două popoare se deosebesc, potrivi t caracterului opus de care am vorbi t . Unitatea pol i t ică a I taliei , dorită deja cu pas iune de Petrarca, este astăzi încă un vis ; ţara aceasta este ; s divizată încă într-o mulţime de state, care ţin seama foarte putin unele de altele . În Spania în schimb, unde cum am spus universalul aj unge la oarecare predominare asupra individua­lului, diferitele state care subzistau mai înainte în această ţară s-au contopit dej a într-un s tat unic, ale cărui provinci i , fără în­doială, caută încă să îşi afirme o prea mare independenţă.

Dacă însă la italieni predomină mobil itatea simţirii , - iar l a spanioli perseverenţa reprezentărilor gîndiri i , f r a n c e z i i dovedesc atît sol iditate în j udecată, cît şi mobili tate spirituală . De totdeauna l i s -a reproşat francezilor uşurătatea ; tot aşa vanitatea, cochetări.a. Pr in străduinţa de a f i plăcuţi însă, e i au atins suprema fineţe în cul tura societăţii , ridicîndu-se în mod deosebit , chiar prin aceasta, peste egoismul brut al omului natural ; căci cultura aceasta constă tocmai în faptul de a nu uita, preocupat de tine, pe celălalt, cu care ai de-a face, ci a ţine seamă de el ş i a te arăta binevoitor faţă de el . Întocmai ca faţă de individ, francezii - fie ei oameni de stat, artişti sau învăţaţi - dovedesc faţă de pub l ic , în toate acţiunile şi operele lor, atenţia cea mai prevenitoare. Totuşi , fireşte, respectul acesta pentru părerea celorlalţi a degenerat uneori în străduinţa de

68 PRIMA :3E:CŢIUNE. SPIRITUL SCBIECTI\" § 387-48�

a plăcea cu orice preţ, - ch iar cu preţul ad evăru l u i . Din acea s tă străduinţă au rezul-tat chiar tipuri ideale de flecari . M ij locul îmă pe care francezii î� socotesc cel mai s igur pentru a plăcea, în genere, este ceea ce ei numesc esprit. Acest esprit se măr­gineşte, în naturile superficiale, la comb inarea unor repre­zentări depărtate una de alta ; la oameni i de mare spirit, ca de p i ldă Montesquieu ş i Voi taire, el devine , prin sinteza a ceea ce a separat inteleotul, o formă genială a raţionalului :

79 căci raţi·onalul are drept determinaţie esenţială tocmai această s inteză . Totuşi această formă a raţionalului nu este încă aceea a cunoaşterii prin concept ; gîndurile adînc i , pline de spiri t , care se găs esc din abundenţă la oameni ca cei pe care i-am numit, nu sînt dezvoltate dintr-un gînd universal unic, din conceptul lucrului , ci sînt azvîrl ite numa i , ca nişte fulgere. Ascuţ imea inte­l igenţi i francezi lor se dezvăluie în claritatea şi precizia expri­mări i lor orale ş i scrise . Limba lor, guvernată de l egile cele mai s tricte, răspunde ord ini i s igure ş i conc iz iunii gîndurilor lor . Prin aceasta francezi i au devenit modele ale expunerii pol i t ice şi j uridice. Dar nici În acţiun i le lor po l itice, nu l i s e poate con­testa ascuţimea inteligenţi i . În mij locul furtuni i pas iunilor revo­luţionare, intel igenţa lor s -a manifestat în hotărîrea cu care au înfăptuit , împotr iva puternice i al ianţe a numet'oş i lor part izan i ai lumii vechi , n oua o rîndui re et ică a l u m i i , real izînd unul după altul toate momentele vieţi i pol i t i ce no i ce urma să fie dezvol­tată, în determ inarea ş i opoz iţia lor extremă. Tocmai împingînd acele momente pînă la l imita unilateral i tăţ i i , - urmărind fiece principiu po l it ic uni lateral pînă la ul t imi le sa le consec inţe , -ei au fost conduşi de dialectica raţiunii un ivers al - istorice l a o s i tuaţie pol i t ică, în care toate uni l atera l i tăţ i l e anterioare ale vieţii de stat apar supr i mate .

E n g l e z i i ar putea fi num i ţ i popo ru l in tu i ţiei inte lec­tuale . Ei recunosc raţ ionalul mai puţin în forma universal ităţi i , cît în aceea a singulari tăţii . De aceea poeţi i l or s tau m u l t mai sus decît filozofii lor. La englelli original i tatea personal i tăţii iese în evidenţă puternic . Orig inal i tatea lor însă nu este naivă ş i naturală, ci izvorîtă din gînd . din voinţă . Indiv idul v rea aici

8 0 să stea, sub orice raport, pe picioarele p rop r i i , - să s e rapor­teze , numai prin intermediul particularităţi i sale , la universa l . Din această cauză, la engl ezi l ibertatea polit ică are mai ales forma de privi legi i , de dreptur i moştenite , nu dedus e din gîn ­duri generale . Faptul că d i feri tele comune şi comitate engleze

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL

trimit deputaţi în parlament, se întemeiază întotdeauna pe pri­vi legii particulare, nu pe principii universale apl icate în mod consecvent . Fără îndoială , englezul este mîndru de onoarea şi l ibertatea naţiuni i întregii : dar mîndria sa naţională are la bază mai ales conşti inta, că în Anglia individul îşi poa-te păs­tra ş i exercita particularitatea sa. Cu această tenacitate a indivi­dualităţi i , mînată, este drept, către universal , dar care în rapor­tarea la universal îşi rămîne credincioasă s ieş i , e legată încl i­narea izbitoare a englezului către comert.

La g e r m a n i , germani·i se gîndesc de obicei numai l a urmă, fie din modestie , fie fiindcă ce e mai bun se păstrează pentru sfîrş i t . Sîntem cunoscuţi drept gînditori adînci , deşi nu rareori puţin clari ; noi voim să înţel egem natura cea mai inte­rioară a lucrurilor şi legătura necesară a lor ; de aceea în ştiinţă procedăm extrem de sistematic ; numai că, procedînd aşa, cădem uneori În. formal i sm, în construcţie exterioară, arbi trară. Spir i ­tu l nostru este, în genere, mai mul t decît ace la al oricărei alte aaţiuni europene, întors spre interior. Noi trăim cu precădere în interior i tatea sentimentului şi a gîndiri i . În această viaţă tăcută, în această singurătat-e sihastră a spiritului , ne străduim, înainte de a acţiona, să determinăm întîi cu grij e principii l e după care n e gîndim s ă acţionăm. D e aici vine faptul c ă tre­cem cam încet la faptă, - ba uneDri , în cazul unde este nece­sari"\ o decizie repede, rămînem nehotărîţ i , - şi , cu dorinţa onestă de a face lucrul cît mai bine, adesea nu realizăm nimic. De 1.ceea s e poate cu drept aplica germanilor proverbul fran­cez : Le meilleur tue le bien. Tot ce urmează să se facă, tre- 81

buie Ia germani legitimat prin temeiuri . Fiindcă însă temeiuri se pot găsi pentru orice, l egitimarea aceasta devine adesea un pur formal ism, în care gîndul universal al dreptulu i nu ajunge la dezvoltarea lui imanentă, ci rămîne o abstracţie, în care par­t icularul pătrunde arbitrar din afară. Formalismul acesta s - a manifestat la germani ş i în faptul că uneori , timp de secole ei s - a u mul tumit să îşi conserve anumite drepturi polit ice, doar pe calea protestelor . Dacă însă pe cal ea aceasta wpuşi i făceau foarte puti n pentru sine , pe de altă parte, adesea e i făceau ş i pentru s tăpîni re extrem de puţin . Vieţuind în interioritatea sen­t imentului , germani i au vorbit totdeauna, e drept , foarte bucu­ros de fidel i tatea ş i de onestitatea lor, totuşi adesea ei n-au putut fi înduplecaţi să-şi dovedească acest caracter etic sub­s tanţial al lor , CI s -au folos i t, împotrivGJ. prinţi lor şi împăratu-

70 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL S C BIECTIV

lui , de normele generale ale dreptului poli t ic , numai spre a-şi acoperi l ipsa lor de încl inare să facă ceva pentru stat , - c u toată excelenta opinie pe care o aveau ş i o păgtrau despre f ide­l i tatea ş i onestitatea lor . Deşi însă spiritul lor pol i t ic , dragostl:a lor de ţară nu erau, de cele mai multe ori , prea vii , totuş i de timpuriu ei au fost însufleţiţi de o extraordinară dorinţă după cinstea unei funcţii în s tat, fiind de părere că funcţia şi tit] ul fac pe om, că importanţa persoanelor, ca şi atenţ ia ce li se datoreşte, poate fi măsurată aproape în fiece caz, cu perfectă s iguranţă, după deosebirea de t i t luri : lucru prin care german i i au .căzut într-un ridicol c e nu î ş i găseşte pereche în Europa decît În mania spaniol i lor de a purta o lungă listă de nume.

§ 395

Spiritul aj unge 3) la singularizare, devenind s u b i e c t s2 i n d i v i d u a ! . Subiectivitatea aceasta însă intră în cons ide­

rare aici numai ca s ingularizare a d e t e r m i n a t i e i n :1 -

t u r i i . Ea există numai ca m o d al temperamentulu i . a l talentului, al caracterului deosebit , a l fizionomiei ş i al altor dispoziţii ş i id iosincrazii propr i i famil i i l o r s a u indiviz i l o r s in ­gular i .

Adaus. Cum am văzut, spiri tul natural se desface mai întîi în diviziunile g e n e r a l e ale speciilor umane ş i aj unge, în spiritele popoarelor, l a o dist incţie care are forma p a r t i­c u l a r i z ă r i i . Pasul al treilea î l face spiritul trecînd la s i n g u 1 a r i z a r e a sa ş i opunîndu-se, ca spirit individual , s ie însuş i . Opoziţia ce se naşte a ic i însă nu es te încă opoziţ ia care ap.arţine esenţei conştiinţei . S ingularitatea adică individua­l i tatea sufletului nu e luată în considerare aic i , în antropolog!e , decît ca determinaţie naturală .

ηn primul rînd trebuie remarcat, cu privire l a sufletul ind i ­vidual, c ă într-însul începe sfera accidentalului , întrucît s ingur universalul este necesar. Sufletele s ingulare se deosebesc unele de al tele printr-o nesfîrş ită mulţime de modificări accidental e . Dar infinitatea aceasta aparţine felului rău a l infinitului . D e aceea nu trebuie să punem prea mare preţ pe specificul oameni ­lor . Dimpotrivă trebuie să declarăm drept o vorbă goală, spusă

§ 388-412 ANTR OPOLOGIA. SUFLETUL 71

în vînt, afi.rmaţia că profesorul trebuie să se orienteze cu grij e după individualitatea fiecărui elev, să o studieze şi să o dez ­volte. El nu are t imp pentru aceasta. Firea particulară a copi­i lor este suportată în cercul fami l i ei ; cu şcoala însă, începe o viaţă potrivit ordinei generale, potrivit unei reguli comune tuturor ; spiritul trebuie deci făcut să- ş i l epede curiozităţile, să cunoască ş i să voiască ceea ce este general, să-ş i însuşeas.că cultura gene­rală existentă. Tra:nsformareGI. aceasta a sufletului - numai ea înseamnă educaţie . Cu cît un om este mai educat, cu atît mai puţin a;pare în conduita sa ceva propriu numai lui, ş i de aceea accidental.

Specifi·cul individului are însă laturi diferite . El se deose- 83 beşte după determinări le f i r i i, ale t e m p e r a m e n t u l 11 i ş i ale c a r a c t e r u l u i .

Prin f i r e (N aturell) înţelegem dispoziţi i le naturale, în opoziţie cu ceea ce a devenit omul pr in acţiunea sa propri e . D in aceste dispoz i ţ i i face parte t a l e n t u l ş i g e n i u 1 . Ar<1 -bele cuvinte indică o ori entare determinată pe care spiritul in ­div�dual a primit-o de la natură. Geniul este însă mai cuprin­zător decît talentul ; cel din urmă aduce noutate numai într-un domeniu particular, pe cînd geniul creează un gen nou. Talent ş i geniu însă, întrucît la început sînt pure d ispoziţii , trebuie dezvoltate după modal i tăţi universal valabile , - dacă voim să nu decadă, să se ticăloşească sau să degenereze în origina­l i tate rea. Numai prin această dezvol tare d ispoziţiile îşi con­fi rmă prezenţa, puterea şi întinderea lor. Înainte de a-1 dezvolta, n e putem înşela asupra existenţei unui talen t ; ocupaţia t impu­r i e cu pictura, de exemplu, poate părea să trădeze talent pen­tru această artă, ş i totuşi această predilecţ ie să nu ducă la nic i un rezultat. De aceea, talentul pur nu trebuie preţui t mai mult decît raţiunea, aj unsă prin propria ei activitate la cunoaşterea conceptului ei , - decît gîndirea ş i voinţa absolut l iberă. În fi l ozofie geniul s ingur nu duce departe ; el trebuie deci să se mpună discipl inei severe a gîndiri i logice ; numai prin aceas tă supunere ajunge aici geniul l a libertatea lui deplină. În ceea ce priveş te însă voinţa, nu se poate spune că există un geniu al virtuţii ; căci v irtutea este ceva universal , ceva care trebuie p retins de la toţi oamenii , - şi nu ceva înnăscut, ci ceva ce trebuie produs în individ prin propria lui actiune. Din această cauză, deosebir i le de fire nu au nici o importanţă pentru doc-

84

72 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4F2

trina morală ; ele ar trebui cercetate numai - dacă ne putem exprima astfel - într-o istorie naturală a spiPitu[ui .

Feluri le variate de tal ent şi de geniu se deosebesc unele de altele prin sferel e spi ri tuale deosebite în care se exercită. Deosebi rea t e m p e r a m e n t e 1 o r, în schimb, nu are nici o astfel de raportare la exterior . E greu de spus ce se înţelege prin temperament. Acesta nu se raportează la natura morală a aoţiunii , nici la talentul ce .se manifes tă în acţiune, nici în s fîrşit la pasiune , care totdeauna are un con ţ inut determinat. De aceea, temperamentul se va defini cel mai bine ca fiind modul cu totul general cum acţionează individul , cum se obiec­tivează, cum s e menţine el în exisknţă . Din această definire reiese că, pentru spiritul l iber, temperamentul nu este atît de important cum s-a socotit mai Înainte. lntr-o epocă de cul tură mai mare, se pierd manierele variate, accidentale , de conduită ş i de acţiune, ş i prin urmare deosebiri le de temperament, -întocmai cum caracterele mărginite ale comedii l or, născute în­tr-o epocă mai puţin cul tivată, - uşuratec i i fără leac, distraţi i pînă la ridicol , avari i cărpănoşi -, devin acum mult mai rare . Divi ziuni l e temperamentelor care s -au încercat au ceva atît de nedeterminat în ele, încît nu l e putem aplica decît rareori la indiv iz i , în care temperamentele înfăţ i şate ca distincte se găsesc mai mul t sau mai puţin reunite. După cum se ştie , aşa cum virtutea a fos t d ivizată în patru virtuti fundamentale, tot astfel s - au admis patru temperamente - cel c o il e r i c, cel s a n g u i n i c, cel f'I e g m a t i c ş i cel m e 1 a n c o 1 i c. Kant vorbeşte pe larg despre ele . Deosebirea principală între aces te temperamente are la bază fap-tul că omul ori se plasează în obiect , or i e preocupat mai mult de s ingularitatea sa. Primul caz intervine la sangvin i c şi la fl egmatic, u l timul Ia coleric ş i la melancolic . Sangvinicul se uită pe s ine în faţa obiectulu i ,

85 ş i anume , mai prec i s , în felul că, în virtutea mob il i tăţii sale superficiale, el se agi tă între o mulţime de lucruri diverse, pe cînd flegmaticul se îndreaptă perseverent către un singur lucru. La oolerici ş i melancol ici însă, domină cum am spus persisten\d în subiectivitate ; aceste două temperamente se d eosebesc totuş i i a răşi între e le , pr in aceea că la col er ic predom ică mobil i tatea , l a mel ancolic imobi l itate<! ; astfel încît, sub acest raport, coleri ­cul corespunde sangvinicului , iar melanco l i cul flegmati cului .

Am observat dej a că deosebirea temperamentelor îş i pierde importanţa , Într-un timp in care modul de conduită ş i de act i -

§ 388-412 ANTROPOLOGJA. SUFLETUL

vitate al indivizilor este fixat de cultura generală . În schimb c a r a c t e r u 1 rămîne ceva care distinge

. pe oameni, totdea­

una. Abia printr-însu! ajunge individul la determinaţia sa sta­b1lă. În caracter intră mai întîi formalul energiei , cu care omul îşi urmăreş te, fără a se lăsa abătut, scopurile şi interesele sale, coru;ervînd în toate acţiunile acordul cu sine Însuşi . Fără caracter, omul nu iese din nedeterminarea sa, sau cade dintr-o orientare în orientarea opusă. De la orice om aşadar trebuie să pretindem să manifeste caracter. Omul cu caracter impune altora, fiindcă ei ştiu pe cine au în faţă . În caracter intră însă, afară de energia formală, în rîndul al doilea, un conţinut uni ·· versa! de voinţă bogat. Numai prin înfăptuirea unor s copun mari manifestă omul un caracter mare, care face dintr-însul un far pentru ceilalţi ; iar scopuril e sale trebuie să fie îndrep­tăţite lăuntric, dacă e vorba ca acest caracter al său să prezinte unitatea absolută a conţinutului ş i a activi tăţii formale a vointei şi , prin urmare, să aibă adevăr deplin. Dimpotrivă, dacă voinţa s tăruie numai în s inguralităţi, în ceea ce este l ips i t de valoare, ea devine î n c ă p ă ţ î n a r e. Aceasta are din caracter nu­mai forma, nu conţinutul . Pr in încăpăţînare, - această parod i c s& a caracterului , - individual i tatea omului dobîndeşte o ascuţ ime, care tulbură comunitatea cu alţi i .

Ş i mai specif ic individuale sînt aşa numitele i d i o s i n­e r a z i i , care apar atît în natura f iz ică a omului, cît şi în natura lui spi ri tuală. Aşa, uni i oameni simt, de exemplu, pre­zenţa pis ic i lor afl ate în apropierea lor . Alţii sînt afectaţi de anumite bol i , în mod cu totul spec ia l . I acob l al Angl ie i îş i pierdea cunoştinţa cînd vedea o sabie . ldeos incraz i i le spir i tuale se manife&tă cu deosebire în t inereţe, de exemplu, în iuţeala de necrezut a calculului d in minte, l a anumi t i copi i . Prin for­mele determinaţiei naturale a spiritului , de care am vorbit m a i sus, nu se deosebesc de al t.fel numai indiviz i i c i mai mult ori mai puţin chiar fami l i i l e, unele de al te le , mai ales acolo unde acestea nu au stat în l egătură cu străini i , c i numai între e l e , cum a fost cazul de exemplu la Berna ş i în unel e oraşe l ibere germane.

După ce am descris as tfel cel e trei forme ale determinări i naturale calitative a sufl etului individual , - firea, tempera­mentul ş i caracteru l , - ne mai rămîne acum să indicăm nece­s i tatea raţională pentru care acea determinare naturală are toc­mai aces te trei forme ş i nu altele , ş i de ce aceste forme trebu i e

74 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SCBIECTI\' § 387-482

luate în considerare în ordinea pe care am urmat-o. Am înce­put cu firea, - şi anume mai exact cu talentul şi cu geniul , -deoarece, în fire, determinaţia naturală cal i tativă a sufletului individual are mai ales forma unui pur f iinţînd, a ceva nemi j ­locit fix ş i a ceva a cărui distingere în sine însuşi s e raportează la o distincţie dată în afara lui. - În temperament în schimb, aceea determinaţie naturală îşi pierde forma a ceva atît de s tabi l ; căci, în t imp ce în individ domneşte f ie exclusiv un singur talent, fie mai mul te ducîndu-ş i unul lîngă al tul existenta

87 lor paşnică, fără să comunice între ele , - dimpotrivă, unul şi acelaşi individ poate trece de la fiecare dispoziţie temperamen­tală la cealaltă, astfel încît n iciuna din ele nu are într-însul o existenţă statornică. În acelaşi timp, în temperamente, dife­renţa determinaţiei naturale de care vorbim este reflectată, din raportarea la ceva dat în afara sufletului individual , În inte­riorul acestuia. - În caracter însă, găsim stabil itatea fi rii unită cu variabi l i tatea dispoziţi i lor temperamentale, - raportarea către exterior, care predomină în firea omului, unită cu refl ectarea sufletului În s ine, care domneşte în dispoziţ i l ie temperamentu­lui . Stabil i tatea caracterului nu este atît de nemij locită, atît de înnăscută, ca aceea a firii, ci trebuie dezvoltată prin voinţă . Caracterul constă în ceva mai mult decît într-un amestec egal al diferitelor temperamente. Totuşi nu se poate nega că el are o bază n a t u r a 1 ă, - că unii oameni sînt de la natură mai înclinaţi decît alţi i , să aibă un caracter tare. Din această cauza am avut dreptul să vorbim aici , În antropologie . despre caracter , deş i acesta îş i dobîndeşte dezvoltarea sa depl ină numai în sfera sp i r i tului l iber .

(l J V A R 1 A T 1 1 N A T U R A L E

§ 396 În sufletul determinat ca i n d i v i d, diferenţele se găsesc

ca v a r i a ţ i i ale individului - ale subiectului unic perjls­tînd în ele - şi ca m o m e n t e în dezvoltarea acestuia. De­oarece ele sînt, î n u n a, deosebiri fizice ş i spirituale , pentru determinarea sau descrierea mai concretă a lor ar trebui să ant i ­cipăm cunoştinţa spiritului format .

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 75

Aceste variaţi i sînt 1 ) c u r s u l natural al v î r s t e l o r ,

Începînd de la c o p i l , de l a spiri tul înfăşurat încă în c; ine . -trecînd prin opoziţia desfăşurată, prin tensiunea unei univer­s al i tăţi ea însăşi încă subiectivă, idealuri, închipuiri , imperative , speranţe etc. , opuse s ingularităţi i imediate, adică opuse lumii ss

prezente care nu l e este pe măsură, şi prin luarea de poziţie a individului, pe de a l tă parte, neindep.endent Încă ş i nedesă ­vîrşit în sine, în existenţa sa , faţă de această lume (t î n ă-r u 1) , - ca să aj ungă la raportul adevărat, l a r e c u n o a ş t e -

r e a necesităţii o b i e c t i v e şi a raţionalităţii lumii , ca lume dată ş i dej a desăvîrşită, la a cărei operă, ce s e îndepl ineşte în şi pentru ,sine, individul dobîndeşte putinţa de a participa c u acţiunea sa, pe care şi-o valorifică ş i prin aceasta devine c e v a , posedă prezenţă reală ş i valoare obi ectivă (o m u l m a t u r) , - în sfîrş i t la desăvîrş i rea unităţi i cu această obiect i ­v itate, unitate care, ca reală, se pierde în pasivitatea deprinde­rilor inerte, - ca ideală însă, aduce l iberarea de interesele şi complicaţii le mărginite ale actualităţii exterioare (b ă t r î n u ! ) .

Adaus. Particularizîndu-se î n felul pe care l -am arătat ş i determinîndu-se, î n cele d in urmă, ca s ingularitate, c a indivi­duali,tate, sufletul , la început cu totul universal , ajunge în opo­z i ţ ie faţă de universalitatea lui internă, faţă de substanţa !�1 i . Contradicţia aceasta a s ingularităţii nemij locite ş i a universal i ­tăţ i i substanţiale, prezentă În s ine într-însa, este la baza proce ­sului de viaţă al sufletului individual , - un proces prin care s ingularitatea nemij l ocită a sufl etului este adusă la conformi ­tate cu universalul , universalul fi ind real izat în sufletul ind i ­vidual, ş i astfel, prima unitate, simplă, a sufletului c u sine, este înălţată într-o unitate mij locită de opoziţie, - universal i ­tatea la început abstractă a sufletului este dezvoltată într-o uni­versalitate concretă. Procesul acesta de dezvoltare consti tuie cui ­tura. Dej a simpla vietate animală înfăţişează în sine, în felul ei, acel proces . Dar, cum am văzut mai înainte, ea nu are pute­rea să realizeze cu adevărat în sine genul ; singularitatea ei ime­diată, de ordinea fi inţei, abs tractă, rămîne mereu în contradic­ţ ie cu genul ei , exclude din sine genul, tot pe atît pe cît ea î l

76 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S U BIECTI V

include. Datorită acestei incapacităţi de a înfăţişa în chip de-89 săvîrş i t genul, vi etatea s implă ajunge la piei re . Genul se dove­

deş,te într-îma ca o putere, înaintea căreia vi etatea trebuie �ă dispară. De aceea, prin moartea individului , genul ajunge doar la o real izare tot atît de abstractă ca şi singurali,tatea vietăţ i i s imple ş i care exclude această s ingu:laritate, întocmai cum genul rămîne exclus din s ingularitatea vie. - Cu adevărat, genul se real izează în schimb în spirit , În gîndire, - elementul care îi este omogen. In domeniul antropologie însă, această real izare are încă, - întrucît ea se petrece în sufletul natural , individual , ·­modali tatea natural ităţi i . Ea cade de aceea în timp. Aşa s e naşte un şir de s tăr i deosebite prin care trece individul ca atare, - o succes iune de d iferenţieri , care nu mai au stabi l i tatea dis­tincţi i lor nemij locite ale spiritului natural universal, propri i diferitelor rase umane ş i spiritelor naţionale, ci apar în unul ş i acelaşi individ, ca forme fluide, ca forme ce trec una în al t a .

Această succes iune de s tări deosebite constituie ser ia v î r s ­t e l o r.

Aceasta începe cu uni tatea nemij loci tă, încă nediferenţiată, între gen ş i individualitate, - cu ivirea abstractă a s ingulari ­tăţii nemij locite, c u naşterea individului , ş i se sfîrşeşte c u impri­marea genului în s ingularitate, sau a aces teia în gen, - cu vic­toria genului asupra s ingularităţi i , cu negarea abstractă a ce l ei din urmă, - cu moartea.

Ceea ce în viu ca atare este g e n u 1 , este, în ordinea sp i ­ri tuală, raţionalul ; căci genul are dej a determinaţia universa­l i tăţii interne, care aparţine rationalulu i . În această un itate a genului şi a raţionalului s tă temeiul faptului că fenomenele spirituale ce apar în succesiunea vîrs telor co respund schimbă-

ea ri lor fizice ale individului dezvoltate pe acest parcurs. Concor­danta spiri tualulu i şi a fizicului es te a ic i mai determinată d ecît în deosebir i le de rasă, unde avem de a face numai cu diferenţi ;t­r i le stabi le generale ale spiritului natural şi cu deoseb i ri fizi ce tot atît de s tabi le ale oamenilor, - în timp ce a i ci trebuie con­s id erate schimbări l e determinate ale sufletului individual ş i ale corporalităţii sale . Pe de altă parte însă, nu trebuie să se meargă atît de departe încît să se caute, în dezvoltarea fizio1ogică a ind i ­v idului , copia fidelă a dezvoltării lui spirituale ; căci în cea din urmă, opozitia care se manifestă într-însa ş i unitatea ce trebuie produsă din aceasta, au o importantă mult mai înal tă decît înăuntrul fi z iologicului . Spiritul îş i dezvăluie aici inele-

§ 31'8---412 ANTROPOLOGIA. S UFLETl...'J, 77

pendenţa sa faţă de corporal itate, prin aceea că el s e poate dez­volta mai devreme decît ea. Deseori s -a constatat la copii o dezvoltare spirituală mult anterioară desăvîrşirii lor trupeşt i . Acesta a fost cu deosebire cazul l a ta lentele artistice decise , mai ales la geniile muzicale. Nu rareori , maturitatea aceasta timpurie s -a constatat tot astfel în ses izarea uşoară d e cunoş­t inţe felurite, cu deosebire în domeniul matematicil·o r, ca ş i In felul judic ios de a raţiona, chiar asupra obiecte lor morale şi religioase . În general însă, trebuie să recunoaştem că j udeca ta nu apare înainte de timp. Aproape numai l a talentele artis t i ce preooci tatea a fost semnul unui talent excepţional . In schimb dezvoltarea prematură a inteligenţei , mi!.nifest<!.tă de unii cop i i , nu a .fost de regulă germenele unui spir i t care să aj ungă b mare d istincţie în vîrsta matură.

Procesul dezvoltării individului uman naturc:l se descom­pune într-o .serie de procese , a căror dis t incţ ie are la bază rapor­tul d iferit al ind ividu lu i faţă de gen ş i este temeiul deosebiri i d intre c o p i 1, a d u 1 t şi b ă t r î n. Deoseb iri le acestea 1nfăţişează diferenţ ieri le conceptului . De aceea c o p i 1 ă r i a 9 1 este epoca armoniei naturale , a păcii în care se află subiectu l cu sine şi cu lumea , - începutul tot atît de l ipsit de opoziţ i e , cum este bătrîneţea s fîrş i tul l ips i t de opoz iţie. Opoziţi i l e care s e pot iv i în cop i lăr ie rămîn fără interes mai adînc . Cop i lul t ră ­i eşte în nevinovăţie , fără durere durabilă , în dragostea fată de părinţi ş i în sentimentul de a fi iubit de e i . - Uni tatea aceasta nemij loc i tă şi de aceea nesp ir i tuală , pur naturală, a ind ividului cu genul său ş i cu lumea în genere , trebuie să f ie suspendată ; - indiv idul trebuie să păşească înainte, la opoziţia faţă de universalul recunoscut ca fiinţînd în-ş i -pentru-sine, c a 1 u cru terminat ş i subz istent, să se ses izeze pe sine în independenţa s a . - La început însă, această independenţă . - această opoziţi e -, apare într-o formă tot atît de unil atera lă, ca unitatea subiec­tivului ş i a obiectivului la copil. T î n ă r u 1 descompune Ideea realizată în lume în felul că îşi atribuie sie însuş i determinaţia substanţialului , aparţinînd naturii J deii, - adevărul ş i b inele , -l umii în schimb, atribuindu-i determ inaţia cont-ingentului ş i accidentalului. - La această opoziţie l ipsită de adevăr nu tre­buie să se rămînă ; tînărul trebuie dimpotrivă să se rid ice dea­supra ei , aj ungînd la înţeleget�ea că, d impotrivă, lumea trebuie privi tă ca fiind substanţialul , iar individul în schimb, numai ca un accident, - că, de aceea, omul n u îşi poate afla activitatea

78 PRIMA · S:CCŢIUNE. · SPIRITUL SUBIECTIV

esenţială şi împăcarea s a decît în lumea ce î i stă ferm în faţă urmărind u-ş i în chip independent cursul ei, � şi că, prin · ur­mare, el trebuie să cîştige îndemînarea pretinsă de lucrul însuşi . - Aj uns la acest punct d e vedere, tînărul a deveni t o m m a t u r. În s ine însuşi dep l in format, bărbatul consideră, la rîndul ei . ordinea morală a lumii , nu ca urmînd să fie produsă abia d t· ai ci înainte. de el , ci ca o ordine în esenţialul ei gata formată . El acţionează dec i pentru desăvîrş irea lucrului , nu împotriY ,l acestuia. interesul său merge către lucru, nu împotriva lucrului ; el se află prin urmare mai presus de subiecti vi tatea unilate­rală a t înărului , pe pozit ia spiri tual ităţi i obiect ive. - B ă t r i ­n e t e a in schimb este întoarcerea înapoi l a l i psa de interes pen ­tru lucru ; bătrînul ş i-a identificat viaţa cu lucrul, ş i tocmai datorită acestei unităţi cu lucrul , care pierde dintr-însa opozit ia . el renunţă la activitatea pasionată pentru lucru.

Vom determina acum mai de aproape deosebirea aceasta a vîr�telor, pe care am indicat-o numai în l in i i generale .

C o p i l ă r i a o putem împărţi iarăşi în t r e i , sau, -dacă voim să cuprindem în s fera cercetăr i i noastre copilul înainte de naştere, identi c cu mama sa- , în p a t ru trepte.

C o p i 1 u 1 înainte de naştere nu are încă o individualitate veritabilă, - o individualitate care să se raporteze, într-un mod par,ticular, la obiecte particulare, - care să înglobeze oeva din afară într-un punct determ inat al organismului e i . Viaţa copi­lulu i înainte de naştere e asemenea vieţii plantei . Aşa cum la aceasta nu găs im o intussuscepţie intermi tentă, ci fÎ alimentaţ ie care decurge continuu, tot astfel ş i copilul se hrăneşte, la înce­put. printr- o absorbt ie continuă ş i nu posedă încă o respiraţie intermi tentă.

Cînd copilul iese din această stare vegetativă în care el se află în trupul mamei ş i este adus pe -lume, el trece la modal i ­tatea animală a vieţii . De aceea naşterea este un salt enorm . Printr-însu! copilu l aj unge, din starea unei vieţi complet l ipsită de opoziţie, la starea de separaţi.e, - la raportul cu lumina şi cu aerul , intră într-un raport din ce în ce mai dezvoltat cu obiectivitatea individualizată, În genere, mai ales cu hrana indi ­vidual,izată. PrimUJl fel în care copilul se oonstituie ca fiinţă de sine s tătătoare este r e s p i r a ţ i a, - absorbţia şi expulzarea aerului, într-un punct anumit al corpului său, înlocuind fluxul continu elementar. Chiar indată după naştere, trupul copilului

93 se ar<>.tă aproape complet organizat ; numai detalii se mai schimbă

§ 38&-'-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 79

într- însu! ; astfel de exemplu abia mai tîrziu se închide aşa­numita foramen ovale. Modificarea principală a corpului copi ­lului constă în c r e ş t e r e. În ce priveşte această modificare, abia dacă es te nevoie să amintim că în viaţa animală, în ge­nere, ,- în opoziţie cu viaţa vegetală, - creşterea nu es te o i eşire din sine, o zmulgere dincolo de s ine , nu este producere a unor formaţii noi , ci este d oar o dezvo l tare a o rganismului ş i produce o schimbare pur can t itativă , formală, care se referă atît la gradul de forţă cît ş i la extens iunea corpului . Tot atît dt: putin e nevoi e să explicăm aici pe larg, - lucru care a avut dej a loc în Filozofia naturii, la momentul cuvenit, - că agil i ta­tea trupulu i , care l ipseşte plantei şi se realizează abia în organis ­mul animal , - acea reducere a tuturor membrelor la unitatea negativă, simplă, a vi eţi i , - este temeiul sentimentului de sine, care apare la animal - aşadar şi la copi l . În schimb trebuie să subliniem aici că, în om, corpul animal ajunge la forma sa cea mai perfectă . Nici cel mai desăvîrşi t animal nu poate prezenta acel trup organizat cu del i cateţe, de o infinită plasticitate, pe care îl observăm dej a la cop ilul abia născut. La început însa, copilul se găseşte într-o dependenţă şi o nevoinţă mult mai mare decît animalele. Totuşi chiar prin aceasta se revelează dej a natura lui mai înaltă. Nevoia se anuntă în el, de îndată, fără reţinere , zgomotoasă , poruncitoare. În t imp ce an im a lul e mut, sau îşi exprimă durerea doar gemînd, copilul îşi exterio­rizează sentimentul trebuinţelor sale prin ţ i p ă t. Prin această activitate de ordin ideal , copilul se arată de la început pătruns de certitudinea că el are dreptul să pretindă de la lumea ex­ternă sati sfacerea nevoilor sale, - că în faţa omului, indepen­denţa lumii externe este fără valoare.

În ce priveşte dezvoltarea spirituală a cop ilulu i , în acest pr im 94 s tadiu al vieţii sale, se poate spune că omul niciodată nu Învaţii mai mult decît în această epocă. Copilul devine acum treptat fami liar cu toate specificările sensibilului. Lumea externă devine acum pentru el ceva real. El trece de la senzaţie mai departe, la intuiţie. Întîi copilul are doar o senzaţie a luminei, prin care îi sînt manifestate lucrurile. Această simplă senzaţie îl fac pe copil să întindă mîna la lucruri depărtate, luîndu-le drept apro­piate. Prin simţul pipăitului însă, copilul se orientează În ce priveşte di s tanţele. Astfel el ajunge să măsoare din ochi. proiec ­tează ceea ce e exterior, afară din sine. Tot l a vîrsta aceasta, copil ul învaţă de asemenea că luc rurile externe opun rezistenţă.

�o PRIMA SECTIUNE. S PIRITL'L S UBIECTIV § 387-432

Trecerea de la V Î I ·Sta copilului la v î r s t a b ă i a t u 1 u i ( Knabenalter ), trebuie pusă în dezvo'ltarea activităţii cop ilulu i faţă de •lumea eX!ternă, - în faptul că aj ungînd la sentimentul real ităţi i :lumii externe, el însuşi începe să devină un om .real .şi să se simtă ca atare, prin aceasta trecînd la tend inţa practică de a se pune la încercare în acea real itate. Copilul devine ca­pabil de această condui•tă practică , prin faptul că dobîndeşte d i n ţ i , învaţă să 1S t e a în sus, să u m b l e ş i să v o r -b e a s c ă. Primul lucru care trebuie învăţat aici este s tatul în picioare. Acesta este specifi c omul ui ş i nu poate fi realizat decît pl'in voinţa sa. Omul ·stă în p icioare numai întrucît el vrea să stea ; noi ne prăbuşim, îndată ce nu mai voim să stăm în sus ; de aceea staţiunea dreaptă constă în obişnuinţa voinţei de a sta drept. Un •raport şi mai l iber cu lumea externă dobîn­deşte omul p: in mers ; prin mers el suprimă d ispersiunea punc­telor spaţ iulu i şi îşi alege s ingur locul. Limba însă face p.e om capab i l să sesizeze lucruri le ca universale, ·să ajungă la con­şt i inţa propriei sale universal.ităţi , l a exprimarea -eului . Această sesizare a naturii sale de eu (lchheit) este un punct extrem d�

95 important în dezvol tarea sp iri tuală a cop i lului ; cu acest punct copi lul , ieşind din cufundarea lui în lumea externă, începe să s e refl ecteze în s ine . Mai întî i , această independenţă incipientă se manifestă în faptul că el învaţă s ă se j o a c e cu lucruri le sensibi le . Ceea ce pot face însă mai raţional copiii , cu j ucăr i a lor, es te să o sfărîme.

Trecînd de la joc la activ i tatea serioasă, a î n v ă t ă r i i , cop ilul ajunge un băiat . Î n aceas tă epocă, cop i i i încep să devină curioşi, sînt doritori mai ales de poveş ti ; ei aleargă după repre­zentări care nu l i se oferă nemij locit . Lucrul principal aici este însă sentimentul care se trezeşte în ei , că nu s î n t ceea ce ei t r e b u i e să fie, - ş i dorinţa vie de a aj unge aşa cum sînt adul ţi i , în preaj ma cărora tră.iesc. De aic i se naş•te mania imitaţiei :la copii . Dacă sentimentul un i tăţi i imediate cu părinţii este laptele spiritua•l matern, prin absorb irea căruia copiii pms­perează, nevoia l or proprie de a aj unge mari î i mînă în sus ş i îi face să crească mani . Năzuinţa aceasta proprie a cop i ilor către educaţie este momentul imanent al ·oricărei educaţi i . Fiindcă însă băiatul se află încă la nivelul nemij lociri i , treapta mai înaltă ia care el trebuie să se ridice, nu îi apare in forma uni­versalului, sau a lucrului însuş i , ci sub forma a ceva dat , a ceva s ingular , a unei autorităţi . Idealul său îl constituie omul

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 8 1

a cesta şi celălalt , pe care băi atul se s trădu ie .s a - 1 cunoască ş i să - i imite ; numai în acest .chip concret are el , pe •această treaptă , i n tuiţia propriei sale esenţe. Ceea ce băiatul e dator să înveţe, trebuie de aceea să i se pretindă ş i să i .se predea cu autori tate ; el are sentimentul că ceea ce i se predă es te ceva super.io r l u i . Sentimentu l acesta trebuie conservat cu grij ă în educaţ ie . De aceea, trebu i� să socotim drep t o totală aberaţie pedagogia redusă la j oc. aceea care crede că lucrurile serioase trebuie p redate sub formă de joc ş i pretinde de l a educatori să s e wboare la m intea cop i lărească a şcolar i lor , în loc să-i ridi ce 9 6 p e aceşt i a l a nivelul seriozităţii lucrului . Educaţia aceasta prin j oc poate avea pentru toată viaţa băiatului u rmarea că el cons i ­deră totul cu d ispreţ . L a acelaş i tris·t rezul tat poate duce ş i p rovocarea continuă a copii lor, .recomandată d e un uni i peda­gogi l ips iţi de judecată , Ia argumentare ; în felul acesta cop i i i dobîndesc lesne ceva ind i,gcre t în atitud inea •lor . Des·igur gîn­direa proprie a copi i lor trebuie trezi.tă : dar demnitatea lucrului însuşi nu trebu ie l ăs<lltă în voia j udecăţi i lor neco apte ş i deşarte.

În ceea ce priveşte, mai precis , una din laturi le educaţ iei -d i s c i p 1 i n a -, nu trebuie îngăduit băiatului să cedeze pro­pr iului său capri ciu ; el trebu ie să asculte, p entru a învăţa să ordone. As cultarea este începutul oricărei înţelepciuni ; căci , pr intr- însa , voinţa care nu .recunoaşte încă adevărul , obiectivul , ş i nu ş i l e propune drep t scop, ·care de aceea încă nu este cu adevărat independentă şi •l iberă, ci dimpotrivă nedesăvîrşită, acceptă în sine ca valabilă vo inţa raţională c e i se impune din a6ară ş i o preface treptat în voinţă a sa. Dimpotrivă, dacă :îngăduim copiilor să facă ceea ce le place, - comitem pe dea­supra negh iob ia de a le pune la îndemînă argumente pentru capri·c i ile lor ; În chipul acesta cădem în cel mai rău fel de educaţie , - aşa se naşte în copii o detestabi lă complacere în capriciu! particular, în bizareria ce se pre tinde deş teaptă, în i n teresul ego ist , - rădăcinile a tot răul . De l a na tură , copi lul n u este n i c i b un , nic i .rău, întrucît la Începu t el n u a r e cunoştinţă nici despre bine, nici despre rău. A socoti această nevinovăţ i e ncşt iuitoare drept u n ideal şi a dori o întoarcere l a ea, ar f i s tup id ; e a este l ips i tă de valoare ş i de scurtă durată. Curînd apare la copi i încăpăţînarea ş i răul . Încăpăţînarea aceasta trebuie înfrîntă prin disciplină, - germen ele :tcesta al răului t rebui c distrus.

6 - c. 3 1 8

82 PRIMA SECŢIUNE . SPIR ITUL SUBIEC TIV § 387---452

în privinţa celeilal te laturi a educatiei - i n s t r u c ţ i a , trebuie să observăm că ea începe, în chip raţional, cu ce este

u 7 mai abstract din ceea ce poate sesiza spiritul copi lului : cu l i te­rele . Acestea presupun o abstracţie la care popoare întregi, de exemplu chiar chinezii , nu au ajuns . Limba în genere este acel element aerian, acel nesensibil-sensibi l , prin a cărui cunoaştere progresivă spiritul copilului este ridicat din ce în ce mai mult peste sensibil ş i s ingular, la universal , l a gîndire. Achiziţia aces­tei capacităţi a gîndirii este marele folos al învăţămîntului pri ·­mar. Băiatul ajunge totuşi numai la o gîndire de ordinul r e -p r e z e n t ă r i i ; lumea nu există de<;:Ît pentru reprezentarea lui ; el învaţă însuşirile lucrurilor, face cunoştinţă cu relaţi i le lumii naturale şi spiri,tuale, s e interesează de fapte, dar nu cu­noaşte încă lumea în conexiunea ei internă. La această cunoştinţă aj unge abia omul adult. Totuşi nu se poate contesta băiatului o înţelegere, nedesăvîrşită încă, a ceea ce ţine de natură şi a ceea ce ţine de spirit . De aceea trebuie să socotim o greşeală afi rmaţia că băiatul nu înţelege nimic încă din rel igie şi din drept, şi că el nu trebuie deci necăj it cu aceste obiecte, că în genere el nu trebuie îndopat cu reprezentări , ci trebuie să i se procure experienţe proprii, să ne mulţumim doar să-1 punem în s i tuaţia de a fi impresionat de lucrurile sensibile din faţa lui. Nici antichitatea n-a îngăduit copii lor să zăbovească mul t î n sensibil . Spiritul modern însă ·cuprinde o c u totul altă înăl ­ţare deasupra sensibilului, - o mult mai mare adîncire În inte­riori tatea sa, decît spiritul antic . Lumea suprasensibi'lă trebuie de aceea, astăzi , de timpuriu apropiată reprezentări i copilului . Aceasta se face prin mij locirea ş c o l i i , într-un grad mult mai înalt decît în famil ie . În familie copi:lul e considerat în singu­laritatea lui nemij locită ; el este iubit , fie că purtarea l ui e bună, fie că e rea. În ş coală, în s chimb , nemij locirea co­pilului îşi pierde valabi l itatea ; aiCI el nu s e bucură d e consideraţie decît în măsura valorii p e care o are, în măsura

98 muncii lui ; - aici el nu mai e doar iubit , ci criticat şi în­drumat după dispoziţii generale, format după regule fixe, prin mij locirea obiectelor de învăţămînt : el este supus, în gt­nere, unei ordini generale, care interzice multe lucruri nevi­novate în sine, fiindcă nu se poate îngădui ca să l e facă toţ i . Şcoala constituie astfel trecerea din fami l ie în societatea civi lă . Cu aceasta însă copilul nu stă la început decît într-o relaţie

§ 388-4 12 A"'TROPOLO G IA . S U FLETUL 83

nedeterminată ; interesul lui se împarte încă între învăţătură Şl J O C.

Băiatul se coace, devine un a d o 1 e s c e n t atunci cînd , cu apariţia pubertăţi i , începe să se trezească în el şi să ceară satisfacţie viaţa s p e c i e i . Adolescentul se îndreaptă În genere către universalul substanţial ; idealul său nu îi mai apare, ca băiatului, în persoana unui om, ci este sesizat de el ca un uni­versal l iberat de o atare singularitate . Acest ideal are încă la adolescent o întruchipare mai mult sau mai puţin subiectivă, trăind într-însu!, fie ca ideal al dragostei ş i al prieteniei, fie ca ideal al unei s tări generale a lumii . În subiectivitatea aceasta a conţinutului substanţial al unui atare ideal e conţinută nu numai opozi ţia lui faţă de lumea prezentă, ci ş i impulsul de a suprima această opoziţie, prin real izarea idealului . Conţinutul i dealului insuflă adolescentului sentimentul energiei active ; de aceea e l se socoteşte chemat şi capabil să transforme lumea, sau cel puţin să pună din nou în ordine lumea. care i se p::tre ieşită din încheieturi . Spiritul exaltat al adolescentului nu vede că universalul substanţial cuprins în idea1lul lui a ajuns dej a în lume, potrivit esenţei lui , la dezvo1l tare şi realizare. Adoles­centului, realizarea acelui universal îi pare o cădere dintr-însu! . De aceea el îşi simte, atît idealul cît ş i propria sa personal itate, nerecunoscute de lume. Pacea în care copi'lul trăieşte cu lumea este aşadar ruptă de adolescent. Datorită acestei orientări către 9 U ceea ce e ideal, adol es centa dă aparenţa unei mai mari nobleţe de vederi, a unui mai mare al truism decît se văd la adultul preo­cupat de interesele sale parti culare, temporale . Împotriva acestei aparenţe trebuie observat însă că adultul nu mai este prizonierul i mpulsurilor sale particulare şi părerilor sale subiective, nu mai este ocupat doar cu desăvîrşirea lui personală, ci s-a cufundat în raţiunea realităţii ş i se dovedeşte activ în serviciul lumii. La această ţintă adolescentul aj unge, cu necesitate. Scopul lui ime­diat este a c e 1 a de a se .forma, spre a deveni capabi l sa-ş1 aducă la îndepl inire idealurile. În încercarea aceasta de a l e real iza e l aj unge o m m a t u r.

La început, trecerea din viaţa sa ideală în societatea civilă poate apărea adolescentului ca o dureroasă convertire la o viaţă de fi l istin. Preocupat pînă atunci numai de ţeluri univer­sale şi lucrînd numai pentru sine, adolescentul care devine matur, trecînd în viaţa practică, trebuie să lucreze pentru alţii ş i să se ocupe de amănunte. Oricît ar s ta faptul acesta în natura

8 1 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

lucruri:lor, - întrucî-t, cînd e vorba de acţiune, trebuie să se aj ungă la ce e s i n g u 1 a r, - totuş i preocuparea de amănunte poate fi la început foarte dureroasă pentru adolescent ş i impo­sibi l i tatea unei real izări ·imediate a idealuri lor sale î l poate face melancuiic . De această melancolie - oricît de puţin apa­rentă ar fi ea, la mulţi - nu sppă l esne nimeni. Cu cît cade omul mai tîrziu în ea, cu atît ma'i îngrij orătoare sînt s imptomele ei. La naturi s labe, ea se poate întinde de-a lungul întreg i i vieţi . În această dispoziţie bolnăvicioasă, omul nu vrea să re­nunţe l a subiectivitatea sa , nu poate birui repulsia sa faţă de real ş i se găseşte tocmai de aceea într-o stare de relativă neputinţă, care lesne aj unge o neputinţă reală. Dacă vrea deci să nu s e ducă la fund, omul trebuie să recunoască lumea ca neatîrnată, d e s ă v î r ş i t ă în ceea ce e esenţial, - să accepte cond i -

100 ţi i le pe •cat·e e a i le pune şi , cu toată duritatea lumii , să cuce­rească dintr-însa aceea t:e el voieşte ,să aibă pentru sine însuş i . La această mlădiere, omul crede, de regulă , că trebuie s a s e plece numai de n e v o i e. În realitate însă, împăcarea aceasLJ. cu lumea nu tr.ebuie luată drept un raport impus , ci recunoscută ca fiind raportul cel raţional. Raţionalul , divinul posedă puterea absolută de a se realiza pe sine, şi el s -a înfăptuit de totdeauna : el nu este atît de neputinc ios încît 1să trebui ască să aştepte încă începutul realizării sale . Lumea este această realizare a raţiunii div·ine ; numai la suprafaţa ei domneşte j ocul acciden­telor i raţionale . Ea poate deci , cu cel puţin tot atîta, ba chiar cu mai mult drept decît individul pe cale de a deveni matur, să ridice pretenţia de a fi .considerată ca desăvîrşită ş i neatîr­nată ; iar o m u : 1 m a t u r pwcedează cu totul raţional renun­ţînd la planul unei transformări totale a lumii şi năzuind să-� i realizeze scopuril e personale , pasiunile ş i interesel e, numai ade­rînd la lume. Chiar astfel , î i rămîne loc pentru o activitate pl ină de cinste, largă şi creatoare. Căci , deşi în ceea ce este esenţial lumea trebuie recunoscută ca fi ind desăvîrş i tă, totuş i ea nu este ceva mort, ceva în absolut repaos, ci - ca şi procesul vieţii - ceva ce se produce mereu din nou, ceva care, -nefăcînd al tceva decît să se conserve, - păşeşte totodată înainte . În această producere a 1 umi i , care o conservă, ş i această ducere a ei mai departe, constă munca omului matur. Putem de aceea .spune, pe de o parte, că omul produce numai ceea ce 1este dej a dat. Pe de altă parte, totuş i , trebuie prin acti­vitatea lui să se efectueze ş i un progres, însă progresul lumii se

§ 388-412 ANTROPOLOGIA . SUFLETUL 85

hce numai în mase enorme şi iese la iveală abia într-o sumă mare de real izări . Cînd, după o muncă de cincizeci ani , omul priveşte înapoi la trecutul său, el recunoaşte desigur progresul făcut. Recunoaşterea aceasta, ca ş i înţelegerea caracterului •raţio -nal a l lumii, î l l iberează de tristeţea di�trugerii idealuril o:· 1 0 1 s ale . Ce este a d e v ă r a t În aceste idealuri se păstrează în activitatea practică ; numai ce este fără adevăr, abstracţie goală, omul trebu ie să lepede. Întinderea şi fel ul ocupaţiei sale pot fi foarte deos ebite ; substanţi alul însă este în toate ocupaţi i l e omului acel aş i , - anume echi tatea, moralitatea, rel igiozitatea . De aceea, oamen i i pot găs i sat isfacţie ş i cinste în toate sferele activităţi i l o r practice, dacă ei îndeplinesc pretutindeni aceea ce l i se pretinde cu drept, în .sfera particulară căl'eia ei, dato­rită întîmp lări i , necesităţii exterioare sau liberei lor alegeri, îi apartin. Pentru aceasta este necesar, înainte de toate, ca pro­cesul formării adolescentului să fi fost dus la capăt, ca aces ta să fi studiat temeini c , ş i al doilea, ca el să se decidă să îngrij ească singur de subzistenţa sa, începînd să muncea�că pentru a l ţ i i . Cultura singură nu îl face încă un bărbat depl in format ; el devine a�tfel abia prin grij a chibzuită de interesele sale temporale ; - întocmai cum şi popoarele numai atunci apar ca mature, emancipate, -cînd au aj uns să nu mai rrie ex­cluse de la cons iderarea intereselor lor material e şi spirituale. pr intr-o aşa-numită guvernare părintească.

Întrînd în viaţa practică, bărbatul poate fi desigur nemul­tumit ş i mîhnit de starea lumii, îşi poate p i erde speranţa într-o îndreptare a ei : cu •toate acestea, el s e instalează în rapor­turi l e obiective, trăind în obişnuinţă cu ele ş i cu ocupaţi i le sale . Obiectele de care trebuie să se ocupe s înt , este drept, indivi­duale, schimbătoare, mai mult sau ma1 puţin noi în cara-cteris ­t ici le lor. În acelaşi timp însă, aceste singularităţi au în e l e un univePsal , o regulă, ceva legal. Cu cît omul e activ vreme mai îndelungată, în ocupaţia sa, cu atît acest element universal se desprinde mai mul t d in toate parti cularităţ i le . Pr in aceasta, omul ajunge să fie depl in acasă în specialitatea sa , să se împace com- 1 0 2 p l et cu destinul său. Ceea ce es te esenţial în ocupaţia sa î , est-e c u totul famil i ar , numai c e este individual , neesenţial poate uneori să ·conţină ceva nou pentru el . Tocmai însă pPin faptul că activi tatea sa ·a devenit atît de deplin c o n f o r m ă ocu­paţiei sale, - că ea nu mai întîmpină nici o rezistenţă din par-tea ob iectelor acesteia, - tocmai prin această desăvîrşită pre-

813 PRIMA SECŢI UNE. }5PIRITUL S U B I E C TI\' § 387-182

gătire în activi tatea sa, v,ioiciunea activităţii sale s e s t i n g e : căci o dată cu opoz iţia între subiect şi obiect p iere şi interesul celui dintîi faţă de cel din urmă. Astfel , datorită rutinei vieţ i i spiritului, c a ş i prin tocirea activităţii organismului său fiz i c , omul ajunge b ă t r î n.

B ă t r î n u 1 trăieşte fără vre-un interes determinat, întru­cît el a renunţat l a speranţa de a putea realiza idealuri nutrite mai înainte, iar vi i torul nu pare să-i promită nimic nou, -dimpotrivă, el crede că, d in tot ce i s-ar mai putea întîmpla, el cunoaşte deja ce e universal , esenţial . Mintea bătrînul,ui este •astfel îndreptată numai spre acest universal şi spre trecut. căruia el î i datoreşte cunoaşterea acestui universal . Trăind însă astfel în amintirea trectului şi în substanţial, el pierde memo­ria pentru amănuntele prezentului şi pentru ceea ce e arbi trar, de pildă pentru nume, întocmai cum invers, el păstrează fidel În spirit lecţiile înţelepte ale experienţei şi se socoteşte dator să l e predice celor tineri . Înţelepciunea aceasta însă, - această completă. coincidere, l ipsită de viaţă, a activităţii subiective , cu lumea ei , - duce înapoi la copilăria fără opoziţi i , întocmai cum activitatea organismului său fizic, ajunsă deprindere l ips i tă de proces, duce la negarea abs tractă a s ingularităţi i vi i , - la m o a r t e.

Astfe l , cursul vîrstelor omului s e încheie, al cătuind o tota­l i tate de modificări determinate de concept, produse de procesul

103 genului cu singU'laritatea. Ca ş i la înfăţişarea deosebirilor de rasă ale oamenilor ş i la

caracterizarea spiritului naţional , tot aşa, pentru a vorb i de succesiunea vîrstelor individului uman într-un mod precis , a tre­buit să anticipăm cunoştinţa spiritului concret, care nu este cercetat încă în antropologie . - întrucît el interV'ine în pro­cesul acestei dezvoltări - , ş i a trebuit să facem uz de acea�tă cunoştinţă la distincţia trepte lor deosebite ale acestui proces .

§ 39 i

2) Momentul opoziţiei reale a individului faţă de sine însuş i . astfel încît el se caută şi se găseş te p e s i n e în a 1 t in­divid ; r a p. o r t u 1 s e x e 1 o r . o diferenţiere de ordin natural, - pe de o parte, a ·subiectivităţii, care rămîne în uni -

§ 380-412 ANTROPOLOG!.'\ . SUFLETUL 78

tate cu sine în sentimentul moralităţii , al dragostei etc . , fără a merge la extremul universalului în scopuri , stat, ş tiinţă, artă, -p e d e a 1 t ă p a r t e, a activităţii care se încordează în sin-:, opunînd interese universale, obiective, exis tenţei prezente, cel e i proprii ,ca ş i celei exterioare lumeşti , şi realizează acele inte­rese univel'sa:le în exi stenţa prezentă, ca o unitate acum ab ia înfăptuită. Raportul s exual îşi dobîndeşte în f a m i 1 i e semni­ficaţia ş i destinaţia lu i spiri tuală ş i morală .

§ 398

3) Distingerea invidualităţii ca f i i n ţ î n d - p e n t r u -

s i n e, faţă de sine ca doar f i i n ţ î n d, este ca j u d e c a t ă nemij Locită t r e z i r e a sufletului , care intră în opoziţie fată de viaţa sa naturală, închisă în sine, mai întîi ca determinaţi e naturală şi ca s t a r e, opusă al tei stări , s o m n u 1 u i . - Tre­z irea nu este deosebită de somn d o a r p e n t r u n o i, adică exterior ; ea însăş i e s te j u d e c a t a sufletului individual , a

cărui f i i n ţ a r e - p e n t r u - s i n e este pentru el raportarea to4

acestei determinări a sa l a fiinţa lui, diferenţierea lui însuş i de universalitatea sa încă nediferenţiată. De starea trează ţine în genere întreaga a c t i v i t a t e conştientă de sine şi raţională, a diferenţierii fiinţînd-pentru-sine a spiritului . - Somnul este întărire a aces tei activităţ i , nu numai ca odihnă negativă, după activitate, ci ca reîntoarcere din lumea d e t e r m i n a ţ i i 1 o r, din risipirea şi fixarea în s ingularităţi , la esenţa universală a

subiectivităţii, care este substanţa acelor determinaţii şi puterea absolută asupra lor.

Deosebirea între somn şi starea trează se pune de obicei filozofiei ca una din acele î n t r e b ă r i d e s t i n a t e s ă n e a d u c ă, cum se spune, î n î n c u r c ă t u r ă (- N a -p o 1 e o n însuş i , într-o vizită la universi tatea din Pavia. a pus această întrebare clasei de ideologie) . Determinaţia pc care am dat-o în paragraful nostru este abstractă, întrucît ea priveşte trez irea mai întîi ca proces natural. în care desigur

88 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

spiritualul e·s te i m p 1 i .c .j t conţinut, dar nu este încă pus n f i i n ţ a r e - î n - f a p t. Dacă ar urma să se vorbească mai concret de •această deosebire, care în deternrinaţia sa fun­damentală rămîne aceeaş i , atunci fiinţarea-pentru-sine a su­fletului individual ar trebui luată dej a determinată ca eu al conştiinţei ş i ca spiri t înzestrat cu reflexie. Greutatea ridicată în faţa distingerii celor două s tări se naşte de fapt numai dacă luăm în consriderare şi visele din timpul somnului, şi definim apoi la rîndul lor reprezentări le conşti inţei trezc, reftl.ectate, tot numai drept r e p r e z e n t ă r i , cum a r fi ş ; vi sele. În aceas tă determinaţie superficială de r e p r e z e n -t ă r i, fireş te ambele s tări se întîlnesc, - adică se trece cu vederea deosebirea lor ; şi l a orice încercare de a distinge conş tiinţa trează, se poate reveni cu observaţ·ia trivială că nici distincţia indkată nu .cuprinde decît tot reprezentări . -Însă f i i n ţ a r e a - p e n t r u - s i n e a sufletului treaz, înţe-

1 � 5 leasă c o n c r e t , este c o n ş t i i n ţ ă şi i n t c 1 e c t, ş i lumea conş tiinţei intelectuale este cu totul al tceva decît un tablou. decît un ansamblu de pure reprezentări ş i i magini . Acestea din urmă ca atare se leagă între ele mai ales exterior, după aşa­zisele legi al e aşa-numitei a s o c i a t i i a i d e i 1 o r , în chip neintelectual , putîndu- se fireşte amesteca, ici şi .colo , şi cak· gori i . În starea trează însă, omul se comportă esenţial ca eu. concret , ca intelect ; datorită intelectului , intuiţia stă înaintea lui ca o total itate concretă de determinaţii, în care fiece mădular, fiece punct îşi ia locul său, determinat de toate celelalte ş i o dată cu ele. Continutul îş i dobîndeşte astfel ade­vărul , nu prin reprezentarea ş i d i s tingerea pur sub iect ivă a conţinutului, ca ceva exterior faţă d e persoană , ci prin legă­tura concretă în care stă fiecare parte cu toate părţi l e acestui complex . Trezia este conştiinţa .concretă a acestei confi r-· mări rec iproce , pe •Care frrece moment al conţinutului său o primeş te prin toate celelalte momente ale tabloului intuiţiei . Pentru aceasta, conşti inţa nu are nevoie să fie l impede dez­vol tată ; ci determ inaţia aceasta ·cuprinzătoare este conţinută şi prezentă în sentimentul concret ·de s ine. - Ca să întelegem deosebirea visului de s tarea trează, e de aj u!ls să avem d inai n ­t ea ochilor deoseb i rea kantiană, a o b i e c t i v i t ă ţ i i r e ­prezentării (determinarea e i prin categori i) , faţă de s u ­b i e c t i v i t a t e a ei ; în acelaş i timp trebuie să şt im, cum, s - a observat adineauri , că ceea ce este real prezent în spiri t

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 89'

nu are nevoie pentru aceasta să fie în acel aş i timp pus în conştiinţa lui, în mod explicit , - tot atît de puţin pe cît es.te necesar ca înăllţarea spiritului ·către Dumnezeu, pe calea senti ­mentului, să stea în faţa conşti inţei sub forma dovezilor exi s­tenţei lui Dumnezeu ; pe lîngă că aceste dovezi , cum s -a arătat ma i înainte, nu fac, în întregimea lor, d ecît să exprime ceea ce face conţinutul şi vaJloarea acelui sent iment.

Adaus. Prin t r e z i r e a sa, sufletul natural al individului u m a n intră , cu substanţa sa, într-un r<tport oe ·trebuie priv i t drept adevărul , drept un i tatea ceLor două relaţii c�re au loc, -pe de o parte în dezvoltarea care dă naştere succesiunii v î r s -t e 1 o r, pe de altă parte în r a p o r t u 1 s e x u a 1 , - între s ingularitate ş i unitatea subs tanţială sau genul omului. Căci În timp ce în succesiunea vîrstelor sufletul apare ca fiind subiectul unic persistent, în care d istincţi i le sînt doar variaţi i , prin urmare di s tincţi i f l u i d e, nu subzistente, - şi în timp ce în raportul sexual , dimpotrivă, individul aj unge la o dis tincţie s t a t o r -n i c ă, l a opoziţ ia reală faţă de s ine însuşi , iar raportarea ind i -· vidului la genul ce acţionează într-însu! se dezvoltă, devenind raportare la un ind ivid de sex opus , - aşadar în timp ce acolo· domneşte u n i t a t e a s i m p 1 ă, iar aici o p o z i ţ i a s t a -t o r n i c ă, - în sufletul ce se trezeşte •constatăm o raportare. nu s implă, ci d impotrivă mij locită de opoziţie, a sufl etului la. sine ; i a r în această fi inţare-pentru-sine a sufletului, dis tincţi.::t. nu apare nici atît de fluidă, cum era în succesiunea vîrstelor, nici atît de s tabilă , ca în raportul .sexelor, ci ca al ternare dura-· b i lă a s tărilor de somn şi de veghe , producîndu-se în unul şi acelaşi individ . Neces i tatea progresului dialectic de la raportul s exual la trez i rea sufl etului stă însă, mai precis, în faptul ca, întrucît f iecare din invidizi i aflaţi În raport sexual unul fată de altul se regăseşte , datorită unităţii fiinţînd-în- s ine a lor, în celălalt, pe sine însuşi , sufletul aj unge, de la fiinţarea lui în-sine, la fiinţare pentru-s ine, - adică, tocmai - , ajunge să se trc .. zească din somnul lui . Ceea ce în raportul sexual este împărţit între doi indiviz i . - anume o subiectivitate rămînînd în uni­tate nemij loci tă cu substanţa e i , ş i altă subiectivitate intrînd

108>

în opoziţie faţă de această subs tanţă, - este în sufletul care s e trezeşte reunit , a pi erdut prin urmare stabi l i tatea opoziţiei 1 0 7 sale ş i a dobîndit acea fluiditate a diferenţei , în virtuatea căreia ea devine o pură succesiune de s t ă r i . S o m n u 1 este starea

90 PRIMA SECŢIUNE . SPIB ITUL SUBIECTIV § 387-482

în care sufletul e cufundat în unitatea lui lipsită de dis tincţie, -­v e g h e a, dimpotrivă, s tarea în care sufletul s e află intrat în opoziţie faţă de această unitate s implă. Viaţa naturală a spi ­ritului este încă subzistentă aici ; căci deşi prima nemij locire a sufletului a fos•t dej a suspendată ş i s e găseşte coborîtă acum la treapta de pură stare, totuş i fiinţarea-pentru-s ine, realizată prin negaţia acelei nemij lociri , apare şi ea încă numai în forma unei pure s tări. Fiinţarea-pentru-s ine, subiectivitatea sufletului , nu este încă reunită cu substanţialitatea fiinţînd-în-sine a lui ; cele două determinaţii apar ca stări ce s e exclud încă, între ele şi se înlocuiesc una ·CU alta. Desigur, în starea de trezie cade adevărata activitate spirituală - voinţa şi inteligenţa -, totuşi , aici noi nu avem încă de considerat starea trează în acest sens concret al ei, ci numai ca s tare, prin urmare ca ceva esenţial deosebit de voinţă ş i de intel igenţă. Faptul însă că spiritul, care în adevărul său trebuie 'luat ca activitate pură, arc în sine stările somnului ş i treziei vine din aceea, că el este totodată s u f l e t , i ar ca s u f 1 e t el s e coboară la forma de ceva natural , de ceva nemij locit , de ceva pasiv. În forma aceasta, spiritul s u f e r ă, numai , devenirea-pentru-s ine a sa . Se poate spune de aceea că trezirea e cauzată de fulgerul subiectivităţii care sfîşie forma nemij locirii spiritului. Este drept. spiritul l iber poate determina ş i el trezirea sa ; aici însă, în antropologie, noi luăm în considerare trezirea numai întrucît este un fapt ce s e petrece, ş i anume faptul acesta, cu totul încă nedeterminat , că spiritul se descoperă, în genere, pe sine însuşi şi o lume care Î l stă în faţă ; - o g ă s i r e d e s i n e, care la început merge numai pînă la s e n z a ţ i e , rămînînd foarte departe încă de

ws determinaţia concretă a inteligenţei ş i a voinţei . În faptul că. trezindu-se, sufletul nu face decît s ă s e g ă s e a s c ă, p.e sine ş i lumea, - această duali tate, această opoziţie, - în aceas ta tocmai constă a ic i cara•oterul natural al spiritului .

Di·s t ingerea suHetului de s ine însuşi ş i de lume, rezultînd din trezirea lui, e legată, datori tă caracterului natural al su­fLetului , de o distincţie fizica:lă, anume de a'lternarea zi!lei cu noaptea. Este pentru om firesc să fie treaz ziua ş i să doarmă noaptea ; căci aşa cum somnul e s•tarea de indistincţie a sufle ­tului , t o t astfel noaptea întunecă distincţia dintre lucruri ; ş i aşa cum trezirea reprezintă distingerea sufl.etului de sine însuşi , tot astfel lumina zilei face să iasă la iveală deosebirile dintre lucruri .

§ 38&-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETL'"L 9 1

Dar nu numai în natura fizicală, ci ş i în organismul ome­nesc se găseşte o distincţie care corespunde distincţiei dintre s omnul şi veghea sufletului . ln organismul ani mal trebuie dist insă, în chip esenţial, latura rămînerii sale în sine, de latura orien­tării sale către altceva. B i c h a t a numit prima latură viaţa o r g a n i c ă, pe cea de-a doua viaţa a n i m a 1 ă. Ca făcînd parte din viaţa organică el socoteş te sistemul de reproducere a ţesuturilor, - digestia, circulaţia sîngelu i , transpiraţia, respi ­raţia. Viaţa aceasta continuă mai departe în somn ; ea se sfîr�eş t c numai cu moar-tea. Viaţa animală în schimb, - din care face parte, după B i c h a t , sistemul! sensibil ităţii şi al iritabilităţii , activitatea nervilor ş i a muşchilor, - această orientare teoretică ş i practică spr·e exterior, încetează în somn ; din care cauză dej a cei vechi au înfăţişat somnul drept frate al morţi i . Singurul mod în care organismul animal se mai raportează încă, în somn, la lumea externă, este respimţia, această raportare cu to tul abs tractă la elementul nediferenţiat al aerului . Cu exterioritatea particularizată, în schimb, organismul omului , cînd e sănătos , nu mai are nici un raport . De aceea, dacă în somn omul aj ung·e să acţioneze în afara sa, el este bolnav. Aceasta se întîmplă la to9 somnambuli . Ei se mişcă în somn cu cea mai mare siguranţă ; unii au scris scrisori ş i le-au sigilat. Totuşi , în stare de somnam­bulism s imţul vederii este paralizat, ochiul se află într-o stare c atalep tică .

In ceea ce B i c h a t numeşte viaţă a n i m a 1 ă, domneş te aşadar o a 1 t e r n a r e de repaos ş i activitate, - prin ur­mare, - ca ş i în stare de trezie, - o o p o z i ţ i e, pe cînd viaţa o r g a n i c ă , care nu cade în acea alternanţă, corespunde i n d i s t i n c ţ i e i sufletului din timpul somnului .

Afară de aoeastă deosebire în activitatea organismului, s e poate constata însă, ş i în a 1 c ă t u i r e a organelor vieţii inter­ne ş i ale celei îndrep tate spre exterior, o diferenţă corespun­zătoare deosebirii d intre somn şi veg;he. Organele e x t e r n e. -­o chi i , urechile, - ca şi extremităţile, mîinile şi picioarele, sint d e d u b 1 a t e s imetric şi - ca să o spunem în treacăt -paşibile , prin această simetrie, să devină obiect al artei . Orga­nele i n t e r n e dimpotrivă vădesc lipsă de simetrie, sau cel puţin numai o dedublare asimetrică. Avem un singur stomac. Plămînii noştri sînt alcătuiţi, e drept, din două aripi , după cum şi inima are două camere ; dar atît inima, cît şi plămînii, im­plică dej a totodată raportarea organismului la ceva ce i se

92 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTE' § 387-IS2

opune, la lumea externă. În plus , nici plămînii , mcr camerd e inimii n u sînt atî t d e s imetr ice .ca organele ex terne .

In ce priveş te deosebirea s p. i r i t u a 1 ă dintre veghe şi somn, se poate observa, pe lîngă ceea ce am spus în această privinţă în paragraful precedent, ceea ce urmează. Am definit somnul drept acea s tare în care sufletul nu se distinge, nic-i în sine însuşi nic i de lumea externă. Defin i ţ ia aceasta, în ş i pentru s ine necesară, este confirmată de experienţă. Căci, cînd sufletul nos tru simte sau îşi reprezintă mereu numai unu ş i acelaş i lucru,

u o el devine somnolent. Astfel miş,carea uniformă a leagănului , cîntecul monoton , murmurul unui izvo r pot produce în noi som­no l enţă . Acelaşi efect î l produce trăncăncal a, povestiri le fără l egătură şi fără continut . Spiritul nostru se s imte depl in treaz numai atunci cînd i se oferă ceva interesant, ceva nou şi pli n de conţinut în acel aşi timp, ceva în care se îmbină judicios di s ­t i ncţia cu legătura logică : căci într-un atare obiect, el se regă­s eşte pe sine însuşi . Pentru ca starea trează să fie vie e nevoi e de opoziţia şi de unitatea spiritului cu ob iectul . Dacă d impo­tr ivă, în << celălalt», spiritul nu regăseş te totalitatea di.ferenţiată în sine, care este el însuş i , atunci el se re trage din aceas tă obiec­t ivitate înapoi , în unitatea sa cu s ine nedi ferenţiată, se plictiseşte şi adoarme . - În ceea ce am observat este impl icat dej a că nu spir itul î n g e n e r e, ci mai precis gînd irea intelectuală ş i ra­ţ ională trebuie pusă de obi ect în tensiune, pentm ca să avem starea trează, în toată acuitatea distincţiei sale de somn ş i de visare. In s tare tr.ează, - dacă luăm cuvîntul in sens abs tract, -noi putem fi foarte p l i ctis iţ i ; şi invers, În vis , putem fi viu interesati de ceva . În vis însă e s tîrnit doar interesul !!"Îndiri i imaginative, nu interesul gîndirii in te l ectuale .

�

Tot atît de puţin însă, ca reprezentarea nedeterminată a interesului mani festat faţă de ob iecte , poate fi socoti tă determi ­nat ia c l a r i t ă ţ i i drep t suficientă pentru dist ingerea veghei de vis . Căci , mai întîi , această determinaţie este numai cantita­tivă ; ea exp.rimă doar nemij loc irea intuiţ ie i , aşadar nu ceea ce are fi inţă adevăra tă. Fi inţă adevărată avem înaintea noastră numai atunci cînd ne convingem că ceea ce am intuit este în s ine o total i tate raţională . Iar al do ilea , noi ş t im prea bine că v isul nici nu se deosebeş te totdeauna de veghe prin c l aritatea lui mai mică, ci dimpotrivă, adesea, mai ales în cazur i de boa lă

1 11 şi l a exaltaţi , visul este mai clar decît starea de veghe .

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 93

În sfîrş it , mct spunîndu-se, cu totul nedeterminat, că omul g î n d e ş t e numai în stare trează, nu s -ar face o distincţie suficientă. Căci gîndi rea î n g e n e ·r e aparţine atît de s trîns naturii omului, încît acesta gîndeşte întotdeauna, chiar în somn. În toate formele spiritului , - în simţire , în intuiţie , ca ş i în reprezentare, - gîndirea rămîne temelia . De aceea, în măsura în care consti tu ie această temel ie nedeterminată, ea nu este atinsă de al ternarea somnului ş i a veghi i , ea nu formează aici doar una din laturile s chimbări i , ci , fiind activitatea cu totul generală , se află deasupra ambelor laturi ale acestei alternări . Altfel stau dimpotrivă lucruri'le , în privinţa gîndir i i , cînd ea s e o p u n e celorlal te forme ale spiritului , oa o formă distinctă a activ.i tătii spiritual e . Luată în acest sens, gîndirea încetează în somn ş i în vis. Jntelectutl ş i raţiunea - moduri le g-îndiri i p r o p r i u - z i s e - nu acţionează decît În starea trează. Abia în intelect determinaţia abstractă ce revine sufletului care s e t rezeşte, - dist ingerea sa de naturail itate, de substanţa lui nediferenţiată şi de lumea externă - dobîndeşte sensu'l ei i n t e n s i v, concret , căci intelectul este fi inţare.a infinită în s ine, care s -a dezvoltat devenind total itate ş i , tocmai prin aceas -ta, s -a l iberat de s ingularitatea lumii externe. Dacă însă eul este în sine însuşi l iber, el face ş i obiectele independente de s ubiectivitatea sa , le priveşte la rîndul lor ca total i tăţi ş i ca membre a'l e unei tot:11l i tăţi ce l e cuprinde pe toate. În ceea ce e exterior însă, tota:Htatea nu se găseşte c a Idee libe.ră, c i ca conexiune a n e c e s i t ă ţ i i . Conex iunea aceasta obiectivă este ceea ce distinge esenţial reprezentările pe care le avem În stare trează, de cele ce se nasc în vis . De aceea, cînd în s tare trează mi se întîmplă ceva a cărui l egătură cu restul lumii externe eu nu o pot încă descoperi , mă pot întreba : sînt 1 12

t reaz ori vi·sez ? În vis comportarea noastră se reduce l a repre­zentare ; aici reprezentările noa�tre nu sînt guvernate de cate ­gori i l e intelectului . Simpla reprezentare smulge însă cu totul lucruri1l e din conexiunea lor concretă. l e izol ează unele de al te le . De aceea, în vis totul curge în toate părţile , se amestecă în dezordine barbară, l ucruri le îşi p i erd or ice conexiune nece­sară, obiectivă, intel igibi•lă, raţi onală ş i i ntră doar într-o l egă ­tură subiectivă cu totul superfi cială, accidentală . Aşa se face că ceva ce auzim În somn e pus de noi în cu totul altă legătură decît cea în care el s e găseşte in real i tate . Auzim de exemplu o uşe trîntindu-se puternic, credem că este un foc de puşcă si

94 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL ST..: BIECTIV § 387-m

ne imagmam o istorie cu hoţi. Sau s imţim În somn o presiune in p iept ş i ne-o expl icăm printr-un coşmar. Naşterea în somn a unor asemenea reprezentări Jal,se este cu putinţă fiindcă, în s tarea aceasta, spiri tul nu este totalitatea fi inţînd-pentru-sine, c u care el confruntă în stare de veghe toate senzaţiile, intuit i i l e şi reprezentăril e sa le , pentru ca , d in concordanţa sau lipsa de concordanţă a acestor senzaţii, intuiţii ş i reprezentări izolate cu total i tatea sa fiinţînd-în-sine, să recunoască obiectivitatea sau lipsa de obiectivitate a acelui conţinut . Şi în stare trează, es le drept, omul se poate lăsa pradă, în trăncăneală, unor reprezen­tări subiective cu totul goale ; dacă el însă nu şi-a pierdut j udecata, el ştie în acelaşi timp că aceste reprezentări s înt d o a r reprezentări, deoarece ele s tau în contradicţie cu tota­l i tatea sa prezentă.

Numai ici ş i colo se găseşte, în vis, cîte ceva care să aibă o l egătură aproximativă cu real itatea. Lucrul acesta este adevărat mai ales despre visele dinainte de miezul nopţii ; în acestea, reprezentările pot fi încă tinute într-o oarecare măsură laolaltă , în ordine, de real itatea cu care ne-am ocupat în t impul z i le i .

1 1 3 Către miezul nopţi i , însă, cum şt iu hoţi i foarte bine , somnul este cel mai adînc ; atunci sufletul se află retras în sine, ie5 i t din tensiunea faţă de real itate. După miezul nopţii, visele devin şi mai arb itrare decît înainte. Uneori totuşi pres·imţim în Yi s lucruri pe care conştiinţa trează, datorită împrăştierii ei , nu le observă. Astfel presiunea crescută a sîngelui poate provoca în om sentimentul precis a l unei boale, pe care nici nu o bănuise în stare trează. Tot astfel, mirosul unui corp care arde mocni t poate provoca, în somn, vise despre incendii care abia cîteva zile mai tîrziu izbucnesc, şi ale căror semne prevesti toare n u l e băgasem de seamă, în stare trează.

În sfîrşit trebuie să mai observăm că starea t rează, ca s tare naturală, ca în cordare naturală a sufletului individual în faţa realităţii , are o 1 i m i t ă, o măsură, - că , de aceea, activita­tea spiritului care veghează oboseşte ş i astfel atrage somnul , care ş i el are o l imită ş i trebuie să ducă la contrarul său. Această îndoită t r e c e r e unul în altul este modul în care se mani­festă, în această sferă, unitatea substanţialităţii fiinţînd-în-sine a sufletului , cu singularitatea lui fi inţînd-pentru-sine.

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETL:L 95

Yl S 1 M T 1 R E A

§ 399 Somnul ş i veghea nu sînt întîi, este drept, pure modificăr i ,

c i stări care a 1 t e r n e a z ă (înaintare la infinit) . În acest raport formal negativ al lor este însă prezent, în aceeaşi mă­sură, cel a f i r m a t i v. În fiinţarea-pentru- sine a sufletului treaz, este cuprinsă, ca moment i deal, fiinţa. Sufletul treaz g ă s e ş t e deci î n s i n e î n s u ş i , ş i anume pentru sine, determinaţiile de conţinut ale naturi i sale adormite, determi­naţii ce se află, î n s i n e, în această natură, ca în substanţa lor. Ca determinaţie, acest particular este deoseb it de identitatea cu sine, a fiinţei-pentru- sine, şi totodată conţinut, în chip simplu, în s implitatea acesteia, - s i m ţ i r e a.

Adaus. Cu privire la progresul dialectic , de la sufletul ce se t r e z e ş t e, l a s e n z a ţ i e, avem de observat următoarele . Somnul care intervine după veghe este modul n a t u r a 1 al înapoierii sufletului din diferenţă, la unitatea cu sine, lipsi tă de dis tincţie. În măsura în care sufletul rămîne prins în legătu­rile natural ităţi i , înapoierea aceasta nu reprezintă nimic altceva decît r e p e t a r e a goală a ce era la început - o mişcare fastidioasă, în cerc. I n s i n e însă, adică potrivit conceptului , î n acea înapoiere e cuprins totodată un p r o g r e s . Căci tre­cerea somnului în veghe şi a veghei în somn are p e n t r u n o i rezultatul, deopotrivă pozitiv ş i negativ, că atît fiinţarea substanţială nedivizată a sufletului , dată în somn, cît ş i fiin­tarea lui pentru-s ine, cu totul încă abstractă şi goală, care se realizează prin trezi re, s e dovedesc a fi , în separaţia lor, deter­minări uni laterale, neadevărate ş i fac loc unităţii lor, concrete, ca fiind adevărul lor. În alternarea repetată a somnului ş i a veghei , determinaţi i le acestea năzuie&c doar neîncetat către uni­tatea lor concretă, fără să o atingă vreodată ; fiecare din aceste determinaţii cade doar, neîncetat, din propria ei unilateralitate în unilateralitatea determinaţiei contrare. Această uni tate însă, car� în alternarea somnului şi a veghei este doar căutata neîncetat, ajunge la r e a 1 i t a t e în sufletul posedînd s i m­ţ i r e. Întrucît s imte, sufletul are de a face cu o determinaţie nemij locită, existentă, pe care încă nu el a produs-o, ci pe care

lU

PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

doar o constată, oa dată în interior sau în exterior, - cu o determinaţ ie aşadar care nu atîrnă de el . Dar această deter­minaţie este t o t o d a t ă cufundată în universal i tatea su­fletului ş i , prin aceasta, negată în nemij locirea ei , pusă prin urmare în chip ideal . De aceea s imtind, sufletul , în acest a 1 t al ,său, se întoat�ce, întrucît e vorba de altul s ă u , înapoi în s ine ; în nemij locitul , în exis tentul pe care îl s imte, el s e află

lll5 la sine însuşi . În felul acesta, fiinţarea pentru-sine a b s t r a c t ă , dată în trezire, dobîndeşte prin determinaţi i le care, în s ine, sînt conţinute în natura adormită a sufletului , în fiinţa lui substan­ţia,lă , prima sa împl inire. Ajuns prin aceas tă împl inire. la real i ­tate, dobîndind certitudinea de sine, sufletul îş i confi rmă fiin­ţarea-p.entru-sine, s tarea sa trează, - el nu e s t e doar pen­tru-sine, ce se p u n e totodată, ca fiinţînd-pentru-s ine, ca s u ­biectivitate, ca negativitate a determinaţi i Lor sale nemijlocite. În felul acesta abia sufl etul şi-a dobîndit individual i tatea lui cea a d e v ă r a t ă . Aces t punct subiectiv al sufl etului nu � e mai găseşte acum izolat în faţa nemij locirii sufletul ui , ci îşi afi r ­mă vailabil itatea în diversitatea cuprinsă, ca posibil itate, în acea nemij loci re. Sufletul s imţind introduce diversul în interioritatea sa, el suspendă aşadar opoziţia fiinţării sale p�ntru-sine, adică a subiect ivităţii sale, ş i a nemij loc iri i , adică a fiinţării sale substanţiale în-s ine , - totuşi , nu î n f e 1 u l că, aşa cum se întîmplă l a reîntoarcerea stării de veghe în somn, fiinţarea-pen­tru-sine a sufletului ar face loc opus ului ei, acelei fiinţări ­În-sine, - ci î n f e 1 u l că, În s ch imbare, deci în « celălal t >> , fiinţarea lui .pentru-sine se menţine, s e d ezvoltă ş i s e confirmă, ­iar l a rîndul ei nemij locirea sufletului e coborîtă, de la forma de s tare, s i tuată a 1 ă t u r i de acea fiinţare-pentru-s ine, b forma de determinaţie subzistînd numai î n acea fiinţare-.pen­tru- sine, ş i astfel transformată într-o a p a r e n ţ ă . Prin s im·· ţ i re, sufletul a făcut aşadar ca universal i tatea, care îi constituie natura, să devină pentru- el, într-o determinaţie nemij locită. Ni l ­mai pr in această devenire-pentru-s ine sufletul este sensibi l . Ceea ce nu este de natură animală nu are sensib il itate, tocmai fi indcă într-însu:l universalul rămîne cufundat în determinaţie , nu ajun­ge, în determinaţie, să fie pentru-s ine. Apa colorată, de exempl u, este doar p e n t r u n o i deosebită de coloraţ ia sau l ipsa de coloraţie a e i . Dacă una ş i aceeaşi apă ar fi în acelaşi timp, apă generală şi apă colorată, atunci această determinaţie dis­t inct ivă ar exis ta pentru apa însăş i ş i pr in u r m :u e apa ar avea

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 97

sensibili tate ; caCI ceva posedă sensibilitate, prm aceea ca, în 1u determinaţia sa, el se menţine ca universal .

Analiza precedentă a esenţei sensibi l i tăţii implică dej a că, dacă în paragraful 398 am putut numi trezirea o j u d e c a t ă a suf:letului individual, - întrucît starea aceasta produce o d i v i z a r e a suHetului, într-un suflet fiinţînd-p.entru-sine ş i un suflet care posedă doar fiinţă, şi totodată o raportare n e -m i j 1 o c i t ă a s u b i e c t i v i t ă ţ i i lui, l a a 1 t c e v a, -în sens ibilitate, noi afirmăm prezenţa unui s i !ogi:sm (Schluss) şi dintr-însul putem deduce confirmarea stăt,ii treze, rezultînd din mij locirea simţiri i . Cînd ne trezim, noi ne găsim l a

· Început într-o stare de distincţie cu totul nedeterminată, faţă de lumea externă în genere. Abia cînd începem să avem senzaţii , distincţia aceasta devine d e t e r m i n a t ă. De aceea, pentru a aj unge la trezire depl ină şi la siguranţa că sîntem trej i , noi deschidem ochi i , ne reculegem, cercetăm , cu un cuvînt, dacă există pentru no i vre-un altceva, deosebit , ceva precis distinct de noi . In această cercetare nu ne mai raportăm direct la << celălalt>> , ci m i j 1 o c i t. Astfel , de exemplu, a t i n g e r e a unui lucru es te o m ij locire între mine şi « celălalt» , întrucî t . deşi deosebită de aces te două laturi ale opoziţiei , ea le reuneş te totodată pe amîndouă. Aici aşadar, ca în senzaţie în genere, sufletul, în conţ inutul pe care Îll simte, se reuneşte cu s ine însuşi , prin mij loci rea a ceva ce se găseşte între el ş i « celălal t •> ; el se reflectă din « celălalt>> în sine, s e s epară de acesta, şi îş i confirmă prin aces t a fiinţarea sa pentru- s ine . Această reunire a sufletului cu sine însuşi este progresul pe care sufletul , d ivizat prin trezire, îl fa ce trecînd la senzaţie.

§ 400

S imţirea este forma activităţii obscure a spiritulu i , În indi­v idualitatea sa l ipsită de conştiinţă ş i de înţelegere, În care fiece 111 determinaţie este încă n e m i j 1 o c i t ă, pusă nedezvoltat, atît

în ce priveş te conţinutul ei , cît şi În ce priveş te opozi ţ ia un;:t obiectivităţi faţă de subiect, ca aparţinînd celei mai s p e c i -f i c e p a r t i c u l a r i t ă ţ i nat u rale a lui . Conţinutul simţirii 'l - c. 318

98 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL. SL'BIECTIV § 387-482

este chiar prin aceas.ta l i m i t a t şi trecător, fi indcă el apar­ţine fiinţei naturale, nemij locite, aşadar fiinţei calitative şi finite.

T o t u l s e g ă s e ş t e î n s i m ţ i r e, şi , dacă voi ţ i , tot ce se iveşte în conştiinţa spirituală şi în raţiune î ş i are i z v o r u l şi î n c e p u t u l în simţire ; căci izvor şi În­ceput nu înseamnă nimic rultceva decît primul şi cel mai nemij locit mod în care apare ceva. Nu ajunge - se spune -ca principiile, religia etc. să se găsească numai în cap, ele t rebuie să se găsească în inimă, în s i m ţ i r e. În adevăr, ceea ce avem doar în cap se găseşte În conştiinţă în genere, ş i , pentru aceasta, conţinutul este atît de o b i e c t i v încît, aşa cum el este pus în mine, ca eu abstract, e l poate rămîne tot astfel departe de mine, cît priveşte subiectivitatea mea concretă ; în simţire, dimpotrivă, un atare conţinut este deter­minaţia întreg i i fiinţări-pentru-sine a mea, deşi sub această formă obscură. E l este pus aşadar drept tot c e î m i e s t e m a i p r o p r i u. Ceea ce îmi e propriu este aceea ce nu e separa;t de eul meu real, concret ; ş i această unitate nemij ­locită a sufletului , cu substanţa lui şi cu conţinutul deter­minat ai acesteia, este tocmai această stare de nesep.araţie , întrucît ea nu este determinată ca eu al conşti inţei, ş i încă mai puţin, ca l ibertate a spiritua�l i tăţii raţionale. De altfel , că voinţa, conştiinţa morală, caracterul , posedă pe deasupra o cu totul altă intensitate şi stabilitate a a p a r ţ i n e r i i l a f i i n ţ a p r o p r i e a m e a, - decît s imţirea şi complexul simţirilor, i n i m a, o recunosc chiar reprezentări le obi) ­nuite . - Desigur este j ust s ă spunem că, înainte d e toate, i n i m a trebuie să fie b u n ă. Nu ar trebui totuşi să mai fi e nevoie să amintim că nu simţirea ş i inima sînt forma prin care ceva este j u s t i f i c a t ca religios, moral , adevărat,

ns j ust etc . , şi că apelul la inimă şi la simţire este sau ceva ce nu spune nimic, sau mai degrabă ceva care nu spune nimic bun. Nu poate exista o experienţă mai banailă decît aceea că se găsesc , ce l puţin tot aşa , s imţiri ş i in imi re le , păcătoase, lipsite de Dumnezeu, decăzute etc . ; ba mai mult, că din inimă izvorăşte numai un astfel de conţinut , o spun cuvinte le : din i n i m ă se nasc gînduri rele, omor, desfacerea căsătoriei, des ­frîu ş i calomnie. In t impuri ca acestea, în care inima şi s im­ţ irea devin pentru teologia ş i filozofia şti inţifică criteriul a ce e bine, a ce e moral ş i rel igios, este necesar să amintim de

§ 388--412 ANTROPOLOGIA. SUFLETL"L 99

această experienţă banală, aşa cum este necesar încă În z iua de astăzi s ă atragem atenţia că g î n d i r e a este c e e a c c a r e o m u l m a i p r o p r i u, ceea ce deosebeşte omul de vită, pe cînd s imtirea el o are în comun cu aceasta.

Adaus. Deşi chiar conţinutul specific uman, conţinutul aparţinînd spiritului liber, ia forma s imţir i i , totuşi forma acea.; -ta, ca atare, este comună sufletului animal ş i celui uman , aşadar ea nu este pe măsura acelui conţinut. Contradicţia din-tre continutul s p i r i t u a 1 ş i simţire constă în faptul că acel conţinut este ceYa în-şi-pentru-sine universal , ceva necesar, ceva cu adevărat obiectiv, - în schimb s imţirea e ceva izolat, s in­gular, accidental , ceva unilateral -subiectiv. Să lămurim aici pc scurt în ce fel trebuie afirmate aceste determinări despre sen­zaţie. Cum am observat dej a, ceea ce s i mţim are esenţial forma unui nemij locit, a ceva ce fiinţează, - indiferent dacă acest conţinut provine din spiri tul liber sau din lumea simţurilor. I dealizarea pe care o suferă conţinutul naturii e x t e r n e, prin faptul că este simţit , este o id ealizare cu totul superficială, care rămîne încă departe de suprimarea deplină a nemij locirii acestui conţinut. Materialul s p i r i t u a l în s chimb, opus în u 9 s ine acestui conţinut de pură ordine a fi inţei , devine, în sufl e -tul care simte, ceva existent Î n mod nemijlocit . Întrucît însă nemij locitul este ceva izolat, s ingular, tot ce este simţit are forma a ceva singularizat. Lucrul acesta este uşor admis des-pre senzati i le lumii exterioare, el trebuie însă afirmat ş i des-pre simţămintel e privind ceea ce e interi or . Intrînd în forma sim­tiri i , spiritualul , raţionalul , tot ce ţine de drept, de morală, de religie, primeşte înfăţişarea a ceva scnsibÎ'l , a ceva di spersat, a ceva l ipsit de l egătură ; - el capătă prin aceasta o asemă­nare cu ceea ce s imţim din exterior, care deşi es te simţit numai în amănunte singul are, de exemplu în culor i aparte, - conţine totuşi î n s i n e, ca ş i ceea ce e spiri tual , un universal , de exemplu culoare în genere. De aceea natura mai cuprinzătoare, mai înal tă, a spir i tualului , nu apare în senzatie , c i abia în gînd i rea prin concept . În izolarea singulară a conţinutului simţit stă însă totodată temeiul a c c i d e n t a 1 i t ă ţ i i şi al formei sale uni ­lateral subiective. S u b i e c t i v i t a t e a senzaţiei n u trebuie căutată, fără nici o precizie, în faptul că omul, prin senzaţi e , pune î n s i n e ceva, - căci şi în gîndire el pune în s ine ceva , - ci mai preci s , în aceea că el pune ceva în subiectivi-

100 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

tatea lui naturală, nemij locită, s ingul,ară, - nu în cea l iberă, spirituală, universală. Subiectivitatea aceasta n a t u r a 1 ă este o subiectivitate ce nu se determină încă ea însăş i pe sine, după l egea ei proprie şi acţionînd in mod necesar, ci o subiectivitate d eterminată din afară, l egată de spaţiul a c e s t a şi de timpul a c e s t a , dependentă de împrej urăr.i accidentale . De aceea, transpus în această sub iectivitate, orice conţinut devine acciden­tal şi primeşte determinaţ i i care aparţin numai acestui subiect s ingular. I ată de ce este cu totul inadmisibil să te referi doar la s imţămintele tale . Cine face aceas ta se retrage de pe terenul care ne este comun tuturor, acela al temeiurilor, al gîndiri i ş i al faptului însuş i , izolîndu-se în sub iectivitatea s a individuala,

120 în care, - întrucît ea este ceva esenţial pasiv - poate pătrunde deopotrivă tot ce e mai absurd ş i mai rău, ca ş i cea ce e rezo­nabil şi bun. Din toate acestea rezultă că simţirea e forma cea mai rea a spiritului ş i că ea poate corupe cel mai bun conţinut. -Pe de altă parte, din cele spuse rezul tă dej a că s imţiri i pure î i rămîne încă străină opoziţia dintre cel ce simte ş i ceea ce este s imţit, între ceva subiectiv ş i ceva obiectiv. Sub iectivitatea sufl e­tului sensibil este o sub iectivitate atît de nemij locită, atît d-: nedezvoltată, o subiectivitate care atît de puţin se determină şi s e dis tinge ea însăş i pe sine, încît sufletul, în măsura în care el d o a r s imte, nu s e sezizează încă pe sine drept ceva subiec­tiv, aflat în faţa a ceva obiectiv. Distincţia aceasta aparţine abia ·c o n ş t i i n ţ e i ş i apare abia atunci cînd sufl etul a aj uns la gîndul abstract al eulu i său, al fiinţării sale infini te pentru­sine. De aceea, în fenomenologie abia urmează să vorbim des­pre această dist inc t i e . Aic i , în antropologie , nu avem de comi ­derat decît distincţia dată prin c o n ţ i n u t u 1 s imţi r i i . Lucrul acesta îl vom face în paragraful următor.

§ 4 0 1

Ceea c e găseşte în s ine sufletul , simţind, este p e d e o parte nemij locitul natural , prefăcut ideal, în suflet , � i făcut conţinut prop,riu al acestuia. Pe ,de altă parte, invers, ceea ce originar aparţine fiinţării-pentru-.s ine, adică ceea ce, cînd e adîncit mai departe în sine, este eu al conştiinţei ş i spirit l iber, este determinat

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 101

n c o r p o r a 1 i t a t e naturală şi as tfel , simţit. Prin urmare, se dist inge o sferă a s imţiri i , care la început este determinaţ i e a corpora<l i tăţ i i (a ochiului etc . , în genere a fiecărei părţi a

corpului) , aceas ta devenind simţire prin aceea că, în f i intarea­pentru-s ine a sufl etulu i , ea este i n t e r i o r i z a t ă, r e a m i n-t i t ă, - şi o altă s feră, a determinaţi i l or izvorîte din spirit . aparţ inîndu- i acestu ia, care spre a se afla ca găsite, spre a fi s imţi te, p r i m e s c f o r m ă t r u p e a s c ă. In felul acesLt determinaţ ia este pusă în subiect, pusă în suflet. Aşa cum specificarea mai departe a primei s ensibili tăţi se aJ"lă în sistemul s imţurilor, tot astfel se s i s tematizează cu necesitate şi determi- 121

naţi i le sensibilităţii care provin din interior, iar întruparea lor, ca pusă în naturali tatea vie dezvoltată concret, se înfăptuieşte potr ivi t conţinutului p a r t i c u 1 a r al detcrminaţiei spiri­tuale, într-un s i s tem sau organ p a r t i c u 1 a r a'l trupului .

Sensibil i tatea în genere este convieţuirea sănătoasă a sp i ­r i tului individual în corporal i tatea sa. Simţuri le s înt sistemul simplu al corporal i tăţii specificate : a) i d e a 1 i t a t e a fizică se d iv ide în două, deoarece într-însa, ca idealitate nemi j l o ­c i tă, nu încă subiectivă, distincţia apare ca d i v e r s i t a t e, - s imtu l l u m i n i i determinate (conf. § 3 1 7 şi urm.) ş i s imţul s u n e t u 1 u i (§ 300) . b) R eal i tatea diferentă e3 tc tot aşa pentru s ine o îndoită real i tate, - s imţuri le mirosului ş i al gustului (§ 32 1 , 322) ; c) simţul rea;l i tăţii solide, acela al mate,· i ;;i grele , al căldurii (§ 303) , al fo,rmei (§ 3 1 0) . ln j urul centrulu i individuaii tăţi i sensibile, aceste specificări se ordo­nează mai s implu decît în dezvol tarea corporali tăţii naturale.

·S i s t e m u 1 sensibil ităţ i i interne, în p a r t i c u 1 a r i­z a r e a întrupări i saJle, ar merita să fie dezvoltat şi tratat într-o ş t i inţă specială, o f i z i o 1 o g i e p s i h i c ă. Ceva dintr-un raport de felul acesta cuprinde dej a s imţămîntul potrivirii sau nepotrivirii unei senzaţii imediate, cu i n t e ­r i o r u 1 sensibi l , determinat pentru sine, - p 1 ă c u t u I sau n e p 1 ă c u t u 1 ; ca şi comparaţia d e t e r m i n a t ă in s i m b o 1 i z a r e a senzaţiiior, de ex. , a culorilor, sunetelor, mirosuri lor etc. Cea mai interesantă latură a unei fizidlogi i ps ih ice însă ar fi să se cerceteze, nu pura s impatie, ci mai pre-

1 02 PRIMA SECŢIUNE. SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-132

cis î n t r u p a r e a pe care ş i - o dau determinaţ i i l c s p i r i tul u i , 122 cu deosebire ca a f e c t e. Ar trebui înţeleasă l egătura dato -­

r ită căre�a mînia ş i curaj ul sînt simţite în piept , în sînge, în s istemul iritab i l , - după cum cugetarea, activitatea sp i r i ­tual ă, este s imţită în cap, centrul s istemului s ens i b i l . Ar t r e ­bu i să dobîndim o înţelegere ma i temeinică decît p înă acum a legăturilor celor mai cunoscute, în virtutea cărora se for­mează, pornind din suflet, lacrima, glasul în genere, mai pr-ecis l imba, rîsul , suspinul ş i încă multe alte parti cular i ­zări , care se găsesc la l imita patognomicului şi a fiziog nom i ­cului . Măruntaie le ş i organele noastre sînt cercetate în f iz io­logie numai ca momente ale organismului animal ; ele alcă­tuiesc însă totodată un s i stem de întrupare a spir i tualului ş i dobîndes·c pr in aceasta, în plus, o cu totul altă interpretare.

Adaus. Conţinutul s imţiri i este fie proveni t din lumea externă, fie propriu interiorului sufletului : s imţ i rea este aşada r fie e x t e r i o a r ă, f ie i n t e r i o a r ă . Ul t imul fel de s im­ţiri urmează să- l considerăm a ic i numai în măs ura în care acestea s e î n t r u p. e a z ă ; pe latura i nteriorităţi i lor ele cad În domeni ul ps ihologiei . In s chimb, senzaţi i l e exter ioare sînt exclusiv obiect al antropologiei .

P17imul luoru pe care îl avem de spus cu privire la sen­zaţi i le de felul din urmă, - este că no i l e primim prin diferi­te le noastre s i m ţ u r i . Cel ce s imte este, în s imţirea sa, de­terminat din afară, - adică, - corporal it:1tea sa este deter·· minată de ceva exterior . Modal i tăţi le diferite ale acestei deter­minări constituie d iferi,tele senzaţii externe. Fiece atare moda­l i tate deosebită este o posibil,itate generală de determinare, un cerc de senzaţii s ingulare. Văzul , de exemplu, cuprinde în s i n e posibi l i tatea nedete rminată a unei mulţimi de senzaţii vizuale . Natura universală a individului înzestrat cu sufl e L se man ife� tă

1 2 3 ş i în faptul că acesta nu este l egat, în modal ităţi l e determinate ale simţir i i , de ceva s ingular, c i îmbrăţişează un cerc întreg de s ingularităţi . Dacă dimpotrivă eu nu aş putea vedea decît c e e albastru, atunci această !imitaţie ar fi o calitate proprie a mea. Întrucît însă, în opoziţie faţă d e lucru r i l e naturale, eu sînt universalul care, în determinaţie, se află la s ine însuşi , eu văd în genere ce e colorat, sau mai degrabă, văd toate varietăţile de coloraţie .

§ 388--412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 103

Modalităţ i le general e illl e s imţi-ri i se raportează la diferitele determinaţi i f izice ş i chimice ale lucruri lor naturale, care urmează a fi dovedite, în fil ozofia naturi i , drept necesare, şi ele sînt mij locite de d ifer i tele organe ale s imţurilor. Faptul că, în .genere, s enzaţia a ceea ce este exterior se divide în atari modal i tăţi a le s imţ i r i i , independente unele de altele , - rezul tă elin natura conţinutului senzaţiei , întrucît acesta este un conţi­nut sens ibi l , i a r sensibilul este atît de s inoni m cu ceea ce îş i este sine-însuş i -ex terior, încî t chiar s imţi r i le interioare devin , pr in exterior i tatea lor unele faţă de a l te le , ct:v'l sensib i l .

De ce avem însă tocmai cunoscutel e c i n c i s imţuri , -n u mai multe şi nici mai puţine, şi de ce tocmai pe acestea , d eosebi te în felul acesta, - neces i tatea raţionaJlă a acestui fapt rămîne să se arate în cons ideratia filozofică. Lucrul acesta se face socotind s imţur i l e ca înfătişînd momentele conceptului . După cum şt im, momentele acestea s înt doar în număr de t r e i . Numărul 5 al s imţurilor s e reduce Însă , în mod cu totul firesc, la trei clase de s imţuri. Prima clasă este alcătuită de simţurile i d e a 1 i t ă ţ i i fizice, a d o u a de acelea ale d i f e­r e n ţ e i r e a 1 e ; în a t r e i a intră s imţul t o t a 1 i t ă ţ i i t e r e s t re.

Ca reproduceri ale momentelor conceptului , aceste trei clase t rebuie să constitu ie , f iecare în ea însăş i , o t o t a l i t a t e . Prima c lasă conţine însă s imţul universal ului abstract , a ceea ce este abstract ideal (des abstract ldeellen), aşadar simţul a ceea ce nu es te cu adevărat total . Totailitatea nu poate fi prezentă deci aici ca o total itate concretă, ci numai ca o total i tate ce se des­face, ca o totalitate sfîşiată în ea însăş i , împărţită în d o u ă momente a b s t r a c t e. De aceea prima clasă cuprinde două s im- 1"1 ţuri , - v ă z u 1 ş i a u z u 1. Pentru văz, el ementul ideal este c a ceva ce se raportează simplu la s ine, - pentru auz, ca ceva ce se produce prin negaţia materialului . - A d o u a clasă, fi ind clasa diferenţei , înfăţişează sfera p r o c e s u 1 u i , a se­paraţiei ş i descompunerii corporalităţii concrete . Din determina-rea diferenţei urmează însă îndată o duaHtate a s imţuri lor din această clasă. Clasa a doua cuprinde deci s imţul m i r o s u 1 u i ş i pe al g u s t u ·1 u i . Primul este s imţul procesului abstract, -al doilea simţul procesului concret. A treia clasă, în s fîrşit , cuprinde u n s i n g u r simţ, - cel t a c t i l , - fiindcă s imţul tactului este s imţul total i tăţii c o n c r e t e.

104 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

Să pnv1m acum fiecare simţ ceva mai de aproape. V ă z u 1 , este s imţul acelui element fiz ic ideal , pe care îl

numim l u m i n ă. Despre aceasta putem spune că ea este oarecum s p a ţ i u l devenit fizical. Căci ca ş i spaţiul, lumina este ceva insecabil , ceva neclintit ideal, este extensiunea absolut l ips ită de determinare, fără nic i o refllexie în sine, ş i , în această măsură, fără interioritate. Lumina manifestă altceva decît pe sine, - manifestarea aceas ta constituie esenţa ei ; - dar în s ine însăşi ea este identi tate abstractă cu s ine, este contrariul disper­s iuni i naturi i , ca ivindu-se în sînul naturii înseşi , aşadar mate­ria imaterială . De aceea lumina nu opu!le nici o rezistenţă, n u are nici o l imită în sine, se întinde nemăsurat în toate direcţi i le , ea este absolut uşoară, imponderabilă . Numai cu elementul acesta ideal ş i cu turburarea lui de către î n t u n e r i c, - adică -cu c u 1 o a r e a , are văzul de-a face. Culoarea este ceea c e se vede, lumina ceea ce mij,loceşte vederea. Materialitatea pro­priu zi,să a corporal i tăţi i în s chimb nu ne priveşte încă, atîta timp cît e vorba de văz . De aceea obiectele pe care le vedem pot fi departe de noi. Raportul nostru cu lucrur i le este ai.ci oare-

125 cum teore6c, nu este încă practic ; căci în actul vederi i noi lăsăm lucruri le în pace, ca existenţe , ş i nu ne referim decît la la tura lor ideală . Datorită acestei independenţe a văzului faţă de corporalitatea propriu zisă, văzul poate fi numit s imţul cel mai nobi l . Pe de altă parte, văzul este un s imţ foarte incom­plet, întrucît printr-însu! corpul nu aj unge nemij locit la noi ca totali tate spaţia1lă, nu aj unge ca c o r p, ci totdeauna numai ca suprafaţă, numai potrivit dimens iunilor lăţimii ş i înălţimi i : şi ab ia cînd luăm faţă de corp poziţi i diferite şi îl privim din puncte de vedere deosebi te, aj ungem să-] vedem succesiv pe toate dimens iunile lui , în configuraţia lui totală . La origină, -cum putem observa la copi i , - corpuri le cele mai depărtate apar vederi i , tocmai fiindcă ea nu ne dă nemij locit a d î n c i ­m e a , În unul şi acelaşi plan cu cele mai apropiate. Abia dup:i ce observăm că adîncimii percepute prin pipăit î i co respunde ceva întunecos, o u m b r ă, aj ungem .să credem că acolo unde apare pentru ochi o umbră, vedem o adîncime. De aceasta e l egat faptul că noi nu percepem măsura d istanţei corpurilor imediat, pe calea văzului, ci o putem doar deduce din faptul că obiectele apar mai mici sau mai mari .

Văzului , ca simţ al ideail ităţi i l ipsite de interioritate, i se opune a u z u l , ca s imţ al interiorităţii pure a corporal ităţ i i .

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 105

Aşa cum văzul se raportă la spaţiul devenit fizical, - la l u ­mină, - tot astfel a u z u l se raportează la t i m p u 1 deve­nit fiz ical, - l a s u n e t . Căci sunetul este punerea temporală ( das zeitlich Gesetztwerden) a corporalităţi i , mişcarea, vibraţia corpului în sine însuşi, - un tremur, o zguduire mecanică în care corpul , fără a trebui să-şi s chimbe locul său relativ, ca corp întreg, îşi mişcă doar părţile s ale, îş i pune spaţialitatea s a in ternă tempora!l, îş i suspendă aşadar dispersiunea s a indiferentă ş i prin această suspendare face să apară interioritatea pură a I26 sa , - refăcîndu-se to tuşi nemij locit iarăşi, din transformarea superfic ială pe care a suferit-o datorită zguduirii mecanice. Mediul însă prin care aj unge sunetul la u rechea noastră nu este singur elementul aerului, ci , în măsură ş i mai mare, corpo­ral itatea concretă afilată între noi ş i obiectul sonor, de exemplu pămîntul, la care punîndu-se urechea au fost auzite canonade, cztre prin simpla mij locire a aerulu i nu puteau fi auzite.

Simţurile aparţinînd cele i de-a d o u a clase intră în raport cu corporal i tatea r e a 1 ă. Totuşi ele nu au încă de-a face cu aceasta întrucît ea este în sine, întrucît ea opune rezis tenţă, ci numai întrucît ea se găseşte în descompunere ş i intră în p r o-c e s u 1 ei . Procesul aces ta este ceva necesar. Fără îndoi ală, corpur i le sînt distruse, în parte, de cauze exterioare, acciden­tale ; dar în afară de această pieire accidentală, corpurae se s ting prin propria lor natură, e le se consumă s ingure, - totuşi astfel încît corupţia lor are aparenţa .s ă le vină din afară. Astfel, procesul volati'l izări i încete, imperceptibi le , a tuturor lucruri lor , vaporizarea formaţi i lor vegetal e ş i animale , se produce prin interventia aerului . Deşi însă atît m i r o s u l cît ş i g u s t u 1 s tau în relaţie cu corporal i tatea în descompune! e, aceste două s imţuri se deosebesc totuşi unul de altul , pr in faptul că miro ­sul recepţionează corpul î n procesul a b s t r a c t , simplu, nedeterminat al valat i l izări i sau cvaporări i . - gustul în schimb se raportează l a procesul concret r e a 1 , al corpului şi l a deter- -m inaţi i le chimice care apar în acest proces , dulcele, amarui , leşiosul , aerul ş i săratul . Pentru gust devine necesară o atingere nemij locită a obiectului , pe cînd chiar s imtul mirosului nu are nevoie de o atare atingere, ş i aceas ta e încă mai puţin necesară pentru auz, i ar cît priveşt� văzul ea nu are loc de fel . 127

A t r e i a clasă cuprinde, cum am remarcat dej a, numai unicul s imţ al t a c t u l u i . Întrucît acesta î ş i are sediul c u

1.06 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-132

deosebire în degete , el este numit şi s imţ al pipăitul u i . Simţul tactil este cel mai concret d intre s imţuri . Căci esenţa lui deo­sebită constă în raportarea, - nu la fizicalul abs tract universn l . .adică la fizicalul ideal, nici la determinaţiile ce s� desprind din corporal , - ci l a realitatea so l idă a acestuia . De aceea, propri u vorbind, abia pentru s imţul tacti l s e află , în faţa celui ce simte. un << altul » , subzistent pentru sine, ceva individual fi inţînd pen­tru s ine, opus celui ce simte, ca individual el însuşi fiinţînd pentru s ine. În sfera s imţului tactil cade, de aceea, senzaţ ia g r e u t ă ţ i i , - adică - a unităţi i căutate, proprie corpuri lor care persistă pentru s ine , care nu intră în proce,ul descompu­nerii ci opun rezistenţă. ln genere s imţului tact i l îi este dată fi inţarea materială pentru-sine. Printre modal i tăţi le d iferite ale acestei fiinţări-pentru-sine se află Însă nu numai greutatea, L i ş i felul de c o e z i u n e, - tarele, moalele, ţeapănul , sfărî ­miciosul , aspru!, netedul . O dată cu corporal itatea persistentă, solidă, e dată totuşi pentru tact ş i negativi tatea materialului c a ceva subzistî·nd pentru s ine, - anume c ă 1 d u r a. Printr-însa e modi fi·cată greutatea specifică ş i coeziunea corpm ilor. Modifi­carea aceasta priveşte prin urmare aceea ce cons t i tuie , în mod esenţial , corpul . În măsura aceasta se poate de aceea spune că şi în senzaţia călduri i e dată pentru tact corporali tatea s o 1 i d ă. În sfîrş it , s imţulu i tactil î i revine În plus f o r m a corpului , după cele trei dimensiuni ale ei ; căci lui î i revi ne, în genere, determinaţia mecanică, în chip complet .

În afara deosebir i lor de c a 1 i t a t e pe care le-am ind i ­cat , s imţurile posedă ş i o determinaţie c a n t i t a t i v ă a sen­zaţiei , o tărie sau slăbic iune a acestei a . Cant itatea apare aici în

128 chip necesar ca mărime i n t e n s i v ă , întrucît senzaţia es te ceva simplu. Astfel, de exemplu, senzaţia pres iunii exerci t:tte de o masă determinată asupra s imţului tact i l es te ceva intens iv, deşi acest intensiv există şi extensiv, - în măsuri , ki lograme etc. - Latura cantitativă a senzaţie i nu prezintă însă n ic i un in teres pentru consideraţ ia filozofică, chiar dacă acea determi ­naţ ie canti tativă devine totodată calitativă şi prin aceasta con­st i tuie o m ă s u r ă, dincolo de care senzaţ ia devine prea tare , ş i deci dureroasă, - şi sub care ea devine i mperceptibi lă .

În schimb, pentru antropologia filozofică devine impor­tantă raportarea senzaţi i lor exterioare la interiorul sub iectulu i sensib i l . Acest interior nu es te ceva cu to tu l nedeterminat, ned i ­ferenţ i at . Chiar în faptul că mărimea senzaţie i e s t e o mărime

§ 388-412 ANTR OPOLOGIA. SUFLETUL lOi

intensivă ş i trebuie să aibă o anumită măsură, se află o rapor­tare a afecţiun i i b un mod de a fi în-şi-pentru-s ine determinat, al subiectului , - o anumită determinaţie a sens ibil ităti i aces­tuia, - o reacţie a subiectivităţi i faţă de exterioritate : - aşa­dar germenele sau începutul simţirii interne. PPin această de­terminaţie interioară a subiectului , s imţirea exterioară a omului s e deosebeşte dej a mai mult sau mai puţ in de aceea a :mimale­l or. Parte din acestea pot avea, în anumite împrej urări . senza­t ia a ceva exterior care pentru s imţi .rea omenească nu e>te încă dat . Se spune de exemplu despre cămile că ele miros izvoa­rele şi rîurile de la o distanţă de mile întregi .

Mai mult însă decît pr in această măsur ă specifică a sens i ­b i l i tăţi i , senzaţia exterioară devine ceva specific antropologi e, prin raportarea e i l a interiorul s p i r i t u a l . Raportul acesta are laturi variate, care însă aici nu cad încă toate sub cons i ­derarea noastră. Exclusă din aceasta rămîne a ic i c u deoseb i re determinarea senzaţ ie i ca plăcută sau neplăcută. - confrunta­rea, mai mult sau mai puţin împletită cu refl exie, a senzaţ ie i B9

exterioare cu natura noas tră determinată în şi pentru sine, natură a cărei sat i sfacere sau nesatisfacere de către o afecţiune face ca aceasta să fie în primul caz p 1 ă c u t ă, în al doi lea n e p l ă c u t ă . - Tot atît de puţin poate fi atnasă, încă d� aici , în sfera cercetări i noastre, trezirea inst i nctelor de către afecţiuni . Trezirea aceasta cade în domeniul spi ritului practic , care aic i se aHă încă departe de noi . Ce avem de luat în con ­s iderare în aces t loc, - este s ingură raportarea inconştientă a s enzaţiei l a interiorul spiritual . Din aceas tă raportare se naş te În noi aceea ce numim d i s p o z i ţ i e, - o manifestare a spi r : ­tului pentru care se găseşte un analogon (întocmai ca pentru senzaţia plăcutului ş i neplăcutului şi pentru deş teptarea instinc­telor prin afecţiuni ) , la anima�le, - mani festare care totuşi (ca ş i celelalte manifestări spiri tuale pe care le -am amintit) are to todată un ·caracter specif,ic uman, - şi care devine ceva antro­pologie, în sensul mai restrîns pe care l-am dat termenului , prin aceea că ea nu este încă ceva de care subiectul să fie depl in conştient. Chiar în considerarea sufle tului natural . care nu a păşit încă l a individual itate, am avut de vorb i t de dispoziţ i i ale acestuia, care răspund l a ceva exterior . Acest exterior însă i l constituiau acolo împrejurări cu totul încă generale despre care, tocmai datorită general ităţi i lor nedeterminate , nu se poate încă spune că ele .sînt s imţite . Dimpot·r·ivă, pe treapta la care am aj un�

108 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-432

pma acum cu dezvoltarea sufletului, senzaţia exterioară este e a. însăşi cea care provoacă dispoziţia. Efectul acesta însă este pro­dus de senzaţia exterioară datorită faptului că de ea este l egată în mod nemij locit , - adică fără să fie nevoie de o participare activă a inteligenţei conştiente, - o semnificaţie internă. În virtutea acestei semnifi caţii, senzaţia externă devine ceva s i m-

130 b o 1 i c. Trebuie totuşi să observăm că aici nu avem încă un sim ­bol în sensul adevărat al aces tu i cuvînt ; căci , strict vorbind, s im­bolul este legat de un obiect exter.ior, deosebit de noi , în care noi deveni1n conştienţi de o determinaţie internă, s au pe care, în genere, î l raportăm la o atare determinaţie. În d ispoziţ ia provocată de o senzaţie exterioară însă, noi nu ne raportăm la un obiect exterior, distinct de noi , - noi nu sîntem încă pe treapta conşti inţei . Prin urmare aici , cum am spus, s imbolicul nu apare încă în forma sa adevărată.

S impati i le spiri tuale trezite de natura s imbol ică a afecţ iu­ni lor sînt ceva foarte cunoscut. Astfel de s impatii ne sînt tre­z i te de culori , de sunete, de mirosuri, de senzaţi i de gust şi tot astfel de ceea ce primim pe cale tacti lă . - În ceea ce pr·iveşte c u 1 o r i 1 e, există culori gnave, vesele, aprinse, reci , triste şi suave. De aceea alegem culori anumite, ca semn al dispoziţiei prezente în noi . Pentru exprimarea tristeţei de pi1lda, a poso­morîrii interne, a întunecării spiritului, alegem culoarea nopţi i , a întuner·ecului l ipsit de razele lumini i , n e g r u 1 l ipsit de culoare. Tot astfel solemnitatea ş i demnitatea sînt indicate de negru, fiindcă în negru j ocul accidentalulu i , al divers ităţi i şi a l variaţiei nu î ş i găseşte loc . A 1 b u 1 curat , luminos, senin, c în acord în schimb cu simplitatea şi seninătatea nevinovăţ ie i . Culorile propriu zise au, ca să spunem astfel, o semnificaţie mai concretă decît negrul ş i albul . Astfel, de totdeauna, r o ş u l p u r p u r i u a trecut drept culoarea regală ; căci el es te culoa­rea cea mai puternică, cea care izbeşte mai tare ochiul - între­pătrundere a darului cu întunecatul, în întreaga forţă a unităţii ş i a opoziţiei lo-r . A 1 b a s t r u 1 , în schimb, c a unitate simplă, înclinînd către obscurul pasiv, a olarului ş i a obs•curului, este s imbolul suavului , al femininulu i , al dragostei şi al fideli tăţi i ; motiv pentru care pictorii au înfăţişat aproape întotdeauna pe

1 31 regina cerului , în vestmînt albastru. G a 1 b e n u 1 nu este numai simbolul unei voioş i i ob işnuite, c i ş i al invidiei plină de fiere. Fără îndoială, la alegerea culorilor pentru veştminte poate domni multă convenţie ; totuşi în această alegere s e revelează în

§ 388--412 ANTR OPOLOGIA. SUFLETUL 109

acelaşi timp, cum am remarcat, un sens raţional . S t r ă 1 u c i ­r e a sau caracterul mat al culori i au ş i e le ceva simbolic ; cea dintîi răspunde dispoziţiei , de obicei voioase, a omului afla t în situaţii strălucite, - m a t u 1 culor i i , în schimb, răspunde s implităţii şi calmului , caracterului , care d·ispreţuieşte podoaba. Chiar în alb găs im o dis tincţie de la strălucit la mat, după cum el apare, de pi'ldă, pe pînză, pe ţesătura de bumbac sau pe mătase ; şi l a multe popoare găs im un sentiment determinat pentru caracterul simboli·c ail acestei dis tincţi i .

Afară de culor i , s u n e t e l e mai a les s înt ce le ce tre­z esc în noi o dispoziţie corespunzătoare. Lucrul acesta este val a­bil cu deosebire pentru v o c e a omenească ; căci vocea este modul principal în care omul îşi face cunoscut interiorul său . Aceea ce el es te, aceas ta pune el în voce a sa . De aceea, în tim­bru! armonios al e i ni se pare că recunoaştem fără greşeală fru ­museţea sufletului celui ce vorbeşte , - în asprimea vo·c i i , d i :11 -potrivă, o s imţire aspră. Ca u r m a r e , sunetul trezeş te în primul c az s impatia, în al doi lea antipatia noastră. Cu deosebire atenţi l a s imbol ismul vocii omeneşti sînt orbi i . Se spune chiar ca un lucru sigur că aceş t ia caută să recunoască frumusetea trupească a omului , după armonia vocii sale , - ba e i pret ind chiar că ar recunoaşte pr in auz un obraz ciup i t de vărsat, după vocea s labă, pe nas , a omului .

E de aj uns ceea ce am spus desp re raportarea senzaţ i i lor e x t e r i o a r e la inter iorul spiritual . Din considerareCJ. aces tu i raport am văzut dej a că interiorul celui ce s imte nu este ceva cu to tul gol, nu es te ceva nedeterminat, c i d i mpotrivă ceva 'in şi pentru sine de t e r m in at . Lucrul acesta este valabi l chiar pen -t ru sufletul animal, totuşi în măsură incomparab il mai m 'l r e 132 pentru intePiorul omului . În a ce sta se găseşte prin urmare un conţinut care, luat p entru s ine, nu es te un conţinut exterior, c i un conţinut i n t e r i o r . Pentru ca aces t conţinu t să fie s im-ţ i t es te însă necesară, pe de o par te , in tervenţ ia une i cauze exte­rioare, pe de altă parte o î n t r u p a r e a conţinutului exte­rior. - aşadar o transformare sau o raportare a lui , care con ­s t i tuie contrarul raportului în care es te pus conţinutul dat de s imţmi le exterioare, prin natura lu i s imbol ică . După cum sen ­zaţi i le e x t e r i o a r e devin s imboluri , adică sînt raportate la i n t e r i o r u l spiritual , - tot astfel, s imţ iri l e i n t e -r i o a r e se e x t e r i o r i z e a z ă. " S e întrupează în chip nece-

1 1 0 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-132

sar, deoarece ele aparţin sufletului natural şi sînt prin urmare de ordinea fi inţei , - deci trebuie să d obîndească o existenţă nem ij locită, în care sufletul devine pentru ... s ine . Cînd vorbim despre determinaţia internă a subiectului sensib i l , - fără refe­r inţă la întruparea ei , - noi considerăm acest sub iect în f e 1 u 1 în care el este doar p e n t r u n o i , dar nu încă pentru sine însuş i , l a sine, în determinaţia lui , ş i nu se simte într-însa pe s ine . Abia prin întruparea determinaţii< lor interne sufletul ajunge să l e s imtă : căci pentru ca ele să fi·e simţite, este necesar ca e l e să fie , deopotrivă, atît d is t inse de sub iect , cît ş i puse drept identice cu el : ambele însă, distincţia ş i ident i ficarea , au loc ab ia prin exteriorizarea, prin întruparea determinaţi i l o r interne ale celui ce simte. Întruparea acelor determ inaţ i i interne variate are ca presupoz i ţie o sferă corporală, în care se înfăptuieşte întruparea. Cercul acesta, sfera aceasta l imi.tată este trupul meu. Trupul se defineş te astfel ca sferă a s imţiri i , atît pentru deter­minaţii l e interne, cît ş i pentru cele externe ale sufletului. Carac­terul viu al acestui corp al meu constă în aceea că materialita­tea lui nu poate fiinta pentru s ine, nu îmi poate opune nici o rez istenţă, ci îmi es te supusă, este s trăbătută pretutindeni de sufletul meu ş i este pentru sufl et ceva ideal. Datorită naturii

1 33 aces teia a trupului meu, întruparea simţir i lor mele devine pos i­bi lă ş i necesară, - m i şcări le sufletului meu devin nemijtloci t mişcări ale corporal i tăţii mele .

S imţiri le interne sînt însă de d o u ă feluri . Mai î n t î i , ce le care privesc s i n g u J a r i t a t e a mea

imediată, întrucît s e găseşte într-o împrejurare sau o stare par­t iculară oarecare : - aici intră, de exemplu, m î n i a, r ă z­b u n a r e a, i n v i d i a , r u ş i n e a, c ă i n ţ a ;

în a 1 d o i 1 e a rînd, cel e care se referă la ceva în şi pentru sine u n i v e r s a l , - la drept, la morală, la religie , l a frumos ş i la adevăr.

Amîndouă feluril e de simţiri interne au în comun, cum 3 - a rem arcat dej a mai înainte, faptnl că ele sînt determinaţii pe care sp i ri tul meu nemij locit s ingular, - spiritul natural, - le găseşte în s ine. Pe de o parte, ambele feluri se pot aprop ia unul de altul , prin aceea că, fie conţinu t ul j uridic, moral, rel i ­gios p rimeş te, întrucît e simţit , d in ce în ce mai mult form a s ingularităţi i , fie invers . senzaţ i i le privind la început subiectul singular dobîndesc un adaus mai puternic de conţinut universal . Pe de al tă parte, deosebirea celor două feluri de simţiri interne

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 1 1:

i e s e d in c e în ce ma i tare la iveală, pe măsură c e sentimentele j ustiţiei , c e l e morale ş i rel igioase se l iberează de amestecul cu particularitatea accidentală a subiectului şi se ridică astfel la t·reapta de forme pure ale universalului în ş i pentru sine . În aceeaşi măsură însă în care, în simţir i le interne, s ingularul dă înapoi în faţa universalului , aceste s imţiri s e spiritualizează, exte­r i or izarea lor îş i pierde din corporal i tatea manifestări i .

Că aici , în antropologie, conţinutul mai a m ă n u n ţ i t ai sens ib i l i tăţii interne nu poate fi încă obiect al anal izei noas -tre , - am spus dej a mai sus. Aşa cum conţinutul senzaţ i i lor e x t e r n e l -am preluat din filozofia naturi i pe care, ajunşi a i c i , noi am lăsat- o în urma noas tră , şi în care acest conţinut a fost dovedit În necesitatea lui raţională, - tot a,stfel acum, trebuie să ant icipăm - atît cît ne este de trebuinţă - conţi- 13� nutul simţiriilor i n t e r n e, care îş i va găs i lo·cul său adevărat ab ia în partea a t r e i a a teoriei spiritul u i subiectiv. Obiec-tu l nostru este deocamdată numai î n t r u p a r e a simţiri lor interne, ş i anume mai precis aceea care decurge involuntar, -nu întruparea prin intermediul g e s t u r i 1 o r, care e depen ­dentă de voinţa mea. Felul din urmă de întrupare nu îşi are încă locul aici , întrucît el presupune că spiritul a ajuns dej a stă-pîn pe corporal itatea sa, - că el a făcut în mod conştient, din aceasta, expresia simţirilor sale interne ; - ceva ce pînă a ic i nu a avut loc încă. Cum am spus , în acest loc nu urmează să con­s iderăm decît trecerea imediată a simţiri i interne în modul tru­pesc al existenţei, o întrupare care, este drept, poate să dev,ină ş i p entru a 1 ţ i i perceptibilă, poate lua forma unui s e m n al !simţir i i interne, dar nu în chip necesar, - ş i ηn orice ' caz , devine un atare semn, fără voinţa celui ce s imte .

Dacă pentru manifestarea interiorului său prin mijloci rea g e s t u r i 1 o r, manifestare ce are În vedere pe alţii , spir i tul foloseşte mădularel e vieţi i sale orientate spre e x t e r i o r, ale viet i i animale, - cum se exprimă B i c h a t. - faţa, mîinile ş i picioarele , - În s ch imb, mădularele vieţii îndreptate spre i n t e r i o r, aşa-num i te l e organe nobile , trebuie socot i te , ele în p rimul rînd, drept organel e în care se întrupează pentru <;ob iectul sensib il î n s u ş i , dar nu în chip necesar pentru alţii , în mod nemijJoci t , involuntar, s enzaţi i ,l e interne ale lui .

Princip alele manifestări ale acestei întrupări sînt cunoscute dej a fiecăruia, din l imbă, care cuprinde cu privire la ele multe lucruri ce nu pot fi socotite drept erori mHenare . În general,

112 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

se poate observa că simţirile interne sînt, atît pentru sufl et cît 135 şi pentru întregul trup, parte folosi toare, parte păgubitoare şi

chiar vătămătoare. Seninătatea cugetului comervă sănătatea, supărarea dimpotrivă o subminează. Inhibiţia născută în suflet din supăra,re ş i durere ş i ajunsă la existenţă trupească, poate să atragă - cînd intervine brusc şi trece peste o anumită măsură -moartea, sau pierderea minţii . Tot atît de periculoasă este bucu­r ia bruscă prea mare ; dintr-însa, ca ş i din durerea prea mare, se naşte pentru reprezentare o contradicţi e atît de radicală, între împrejurările de pînă acum şi cele actuale, ale sub iectu­lui sensibi l , - o atare sfişiere a interiorulu i , încît întruparea e i poate avea ca urmare sfărîmarea organismului , moartea, -sau nebunia. Omul cu caracter tare este totuşi mai puţin expus la asemenea urmări decît alţ i i , întrucît spiri tul lui ş i -a cîştigat mult mai multă l ibertate faţă de corporalitatea sa, şi a dobîn­dit în sine o mult mai mare stabi'l i.tate, decît un om supus na­turi i , sărac în reprezentări ş i în gînduri, care nu posedă forţa de-a suporta negativitatea unei dureri violente, dezlănţuite pe neaşteptate.

Chiar însă dacă efectul excitant sau deprimant al acestei întrupări nu aj unge să fie distrugă tor , Înb·uparea va îmbrăţişa totuşi , mai mult sau mai puţ in nemij locit , î n t r e g u 1 orga­nism, întrucît în aces ta toate organele ş i toate sis temele se găsesc în unitate vie unele cu altele . Totuşi nu se poate nega că, după conţinutul lor deosebit , s imţi r i le interne au în acelaşi t imp u n organ p a r t i c u l a r , În care ele se întrupează întîi ş i cu deosebire . Legătura aceas ta a unei senzaţi i determinate cu modul ei particular de manifestare trupească, nu poate fi infirmată pnn cazuril e izol ate care contravin regulei . Atari excepţi i sînt datorite neputinţei naturii ş i nu îndreptăţesc afi rmaţia că acea legătură este pur accidentală şi că, de pildă, mînia ar putea

136 fi s imţită, tot atît de bine ca în inimă, ş i în pîntece sau în cap. Însăşi limba are atîta j udecată încît să spună i n i m ă, cînd vorbeşte de curaj , şi c a p, cînd e vorba de intel igenţă, -şi nu de pildă inimă, vorbind de intel igenţă. Cade însă în sar­cina şt i inţei să arate legătura necesară ce domneşte, între o s imţire internă determinată şi semnificaţ ia f iz iologică a orga ­nului în care ea se întrupează. Vom at inge pe scurt aici mani ­fe�tări le ce le mai generall e care privesc acest punct. - Este o experienţă dintre cele mai sigure aceea că t r i s t e ţ e a , această înmormîntare neputincioasă a sufletului , în s ine însuş i , -

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SU FLETUL '113

s e manifes tă în trup , mai ales ca boală a pîntecelui , aşadar s e lntrupează în s i stemul de reproducere, ş i dec i în sistemul care reprezin tă întoarcefe<.�. negativă a sub iectului animal la sine în­suş i . - C u r a j u 1 ş i m î n i a, în schimb, - aceas tă îndrep ­tare negat ivă către exterior, Împotriva unei forţe st răine , împo­tr iva unei loviri care ne revoltă, - îşi are sediul nem ij locit în piept , în inimă, punctul central al iri tab i l i tăţ i i , al izbucnir i i negative. În mînie inima bate, sîngele e�te mai fierbinte, ni � c urcă în faţă ş i muşchi i se încordează. Totodată, - mai ales la supărare, cînd mînia rămîne mai mult interioară ş i nu se con­sumă în izbucniri vi ol ente, - se poate revărsa fierea, care apar ­ţine dej a sistemului de reproducere, ş i încă în aşa grad încît să producă gălbenare . Trebui e să observăm însă, în legătură cu a ceasta, că fierea ţ ine oarecum de el e mentu l fo cul ui, pr in văr­sarea ei > istemul reproductiv îşi des carcă - sp re a spune as�-fel - mînia lui , ir itabi,Jitatea, asupra alimentelor , l e dizolvă cu aj utorul a p e i animale I iberate de pancreas, ş i le con ­sumă. - R u ş i n e a, înrudită de aproape cu mînia, se întru­pează to't în s istemul sangvin . Ea este un începu t de mînie, o mînie născută din modestie, a omului împc'triva lui însuşi ; căci ea conţine o reacţie faţă de contradicţia dintre felul cum eu apar şi felul cum trebuie ş i cum vreau să fiu, - aşadar o apărare a interiorului meu, împotriva felului nepotrivit cum apar. Această o rientare spir.ituală spre exterior se manifestă trupeşte prin fuga 137 sîngelui în faţă, prin faptul că omul se înroşeş,te ş i în felul acesta îşi .s chimbă aparenţa. În opoziţie cu ruşinea, s p a i m a, -acest şoc al sufletului , precipitat în sine în faţa iminenţei unui negativ ce îi pare cu neputinţă de evitat, - se exteriorizeaza printr-o retragere a sîngelui din obraz, prin paloare şi prin tremur. Dacă însă natura comite bizareria de a crea cîţiva oameni , care d impotrivă păl,esc cînd sînt cuprinşi de ruşine şi roşesc cînd l e este fri că, ştiinţa nu trebuie să se lase opr i tă de asemenea inconsecvenţe ale natmii , ci să recunoască drept lege contrarul acestor neregularităţi . - În sfîrşi t , la rîndul ei g î n-d i r e a, în măsura în care e ceva temporal şi aparţine indivi­dualităţii nemij locite , are ş i ea o manifestare trupească , es te s imţită, şi anume mai ales în cap, în creier, în genere În siste­mult sensib il i tăţi i , al fiinţări i -în-sine simple , universale a subiec­tului sensib i l .

În toate întrupări le spiri tualului pe care l-am cons iderat pînă acum, are loc numai acea exteriorizare a mişcări lor sufletes t i

8 - c. 318

1 1 4 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4fZ

care este necesară pentru s imţirea lor, care poate adică servi b indi carea interi o.rulu i . Această exteriorizare însă se desăvîrşeşte abia cînd ea devine î n s t r ă i n a r e de noi , l epădare a s im­ti r i lor interne. ·

O astfel de întrupare care înstrăinează de noi interiorul, s e arată în r î s , ş i mai mult însă în p 1 î n s , în geamăt şi în suspin, în genere în v o c e, chiar înainte ca aceasta să fie arti ­culată, înainte ca ea să devină 1 i m b ă.

înţelegerea conceptuală a l egături i acestor manifestări fiz i o ­l ogice, cu mişcări l e sufl etului ce le corespund, prezintă greutăţi care nu sînt mic i .

în ce priveşte latura spirituală a aces tor manifestări , ştim , în ce priveşte r î s u 1 , că acesta este produs de o contradicţ ie care se iveşte nemij looit , - de ceva ce se răstoarnă imediat în contrarul său, - aşadar de ceva ce se nimiceşte s ingur pe

1 3 8 sine, în mod nemij ,locit , - cu condiţia ca în acest conţinut zadarnic să nu fim impl i caţi noi înşine, să nu îl considerăm drept continutul nostru ; căci dacă prin nimicirea acelui conţi­nut ne-am simţi noi înş ine loviţi , am p 1 î n g e . Cînd, de exem­plu, cineva căldnd mîndru prin faţa noastră s e împiedică ş i cade, lucrul acesta poate provoca rîsul , datorită faptului că tre­cătorul suferă pe seama persoanei sale dialectica simplă de a i se întîmpla contrarul a ceea ce intenţiona. Ceea ce provoacă rîsul în c o m e d ,i i 1 e veritabile stă deci , esenţial, în răstur­narea nemij locită a unui scop, l ips it în sine de importanţă, în contnrul lui ; în timp ce în t r a g e d i e se înfruntă înt r� e l e s copuri substanţial e, d is trugîndu-se reciproc. ln faţa dialec­t ic i i pe care o suferă obiectul comic, sub iect ivi tatea spectatorulu i � a u a audi,torului trăieşte bucuria neturburată ş i fără amestec, de s ine însăşi , întrucît ea este ideaEtatea absolută, - puterea nesfîrşită peste fiece conţinut l imitat, - aşadar es te d ialectiu pură, prin care tocmai , obi ectul comis este nimicit . Aici s tă cauza vesel ie i în care ne transpune comicul . - Cu acea·s tă cauză este însă în acord mani festarea f i z i o 1 o g i c ă a vesel ie i , care ne interesează în chip deoseb i t aici ; căci în r î s , se întrupeazâ subiectivi tatea ajunsă la bucuria netulburată de sine însăş i , -acest s ine pur, această lumină spir i tuală , - apăr!nd ca o stră-1 ucire ce se răspîndeşte pe faţa întreagă ; ş i totodată într-însu ! , actul spir i tual, prin care sufl etul respinge de la ·s ine ceea ce este r idicol , dobîndeşte, prin expirarea întreruptă forţat a aeru­l ui , o expres ie corporală . - De altfel , deşi rîs ul aparţine sufl e-

§ Jof-4 1 2 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 1 5

t ulu i natural - ş 1 p r m urmare e un fenomen antropologie -. el p arcurge o se r i e de trepte variate, - de la rîsul comun, revărsat, răsunător, al unui om cu suHetul deşert sau primit iv, pînă l a surîsul suav al unui suflet nobi l , - la surîsul printre l a u : m i - : el se l iberează astfel din ce în ce mai mult de ceea ce In el ţi�e de natură, pînă cînd, în surîs , devine un g e s t, J 3D ceva por n it prin u r m a r e din voinţa l iberă. Fel uri le variate al e rîsului exprimă astfel , într-un mod foarte caracteris>ti-c , treapta de cul tură pe care se a:fl ă indi v iz i i . Un rîs, nestăpînit , răsună-tor , nu se întîlneşte nici odată, sau numai rareori. la un om de reflexie ; P e r i c 1 e s , de exemplu, se spune că nu a mai rîs ni ciodată, după ce s -a consacrat treburi l or publ ice . Rî.sul mult es te socotit cu dreptate anost, semnul une i minţ i zănatice, obtuză faţă de interese�le cu adevărat substanţiale, pe care le cons ideră c a fi indu- i exterioare şi străine.

Cum ştim, rîsulu i i se opune p 1 î n s u 1 . Dacă în cel din­tîi aj unge la întrupare acordul subiectulu i cu sine, simţit pe socoteala obiectulu i comic ; în plîns, în schimb, se exteriorizează s f î ş i e r e a l ăuntrică a celui ce simte, provocată de ceva ne­gativ, - d u r e r e a. Lacrimile sînt erupţia critică, - aşadar n u numai exteriorizarea, c i ş i înstrăinarea de la s ine, a dureri i ; de aceea în dureri l e sufleteşti grave lacrămil e au un efect bine­făcător, ş i invers , durerea care nu se consumă în torentul l acră­mi lor poate deveni pr imejd ioasă pentru sănătate ş i viaţă. În l acrimă, durerea, - sentimentul opoziţiei s fîşietoare pătrunsă în suflet, - devine apă, ceva neutru, ceva indiferent ; ş i acest element material indiferent, în care se transformă durerea, e l epădat el însuşi de suflet din corporalita-tea sa. În această el i ­minare, c a ş i î n acea transpunere trupească, stă cauza efectului salutar al plînsului . - Că organul prin caPe îşi face loc durerea, revărsîndu-se în lacrimi , sînt tocmai o c h i i , - aceasta ţine de faptul că ochiul are dubla des·tinaţi e de a fi, pe de o pa!·te organul vederi i , aşadar al simţirii obiectelor exterioare, ş i al do i,l ea , de a fi locul în care sufletul se revelează în modul c e 1 m a i s i m p 1 u, întrucît expresia ochiului reprezintă imaginea 1-1 0 f ugit ivă, oarecum doar exalată a sufletului ; - motiv pentru care oameni i , ca să s e recunoască reciproc, se privesc mai întîi în ochi unii pe al ţ i i . întrucît însă, cînd e cuprins de durere, omul este, prin negativul pe care-I s imte, oprit în activitatea lui şi coborît la pasivitate, iar ideal i tatea, 1 u m i n a sufletului său, e turburată, şi uni tatea fermă a sufletului .său cu sine mai mult

1 1 6 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-132

sau mai puţin desfăcută, - de aceea, starea aceasta sufl etească se manifestă în trup printr-o turburare a ochilor ş i , mai mult încă, prin umezirea lor, ceea ce poate avea asupra funcţiei vede­Ti i , a-supra acestei activi tăţi ideale a ochiului , o influenţă atît de inhibitivă, încît ochiul să nu mai poată suporta privirea afară.

O întrupare ş i totodată o îndepărtare şi mai depl ină a sim­ţiri lor interne, decît aceea produsă prin rîs ş i prin plînset, are loc pe calea v o c i i . Căci în voce nu se dă doar formă -ca în r î s -, la ceva exterior prezent, nici nu se expulsează -ca în p 1 î n s e t -, ceva material real ; ci prin ea se produce

o corporaJUtate ideală, - ca să zicem aşa - o corporalitate inco!'porală, aşadar o materialitate în care interioritatea subiec­tului îşi păstrează deplin caracterul interiorităţii , - idealitatea fiinţări i -pentru- sine a sufletului dobîndind o reali tate exterioară, care îi este perfect corespunzătoare, - o realitate ce este nemi j ­locit suprimată, în însăş i naşterea ei, întrucît propagarea sune­tului este totodată dispariţia lui. De aceea, prin voce simţirea dobîndeşte o ηntrupare, în care ea se stinge nu mai puţin repede de cît se exteriorizează. Acesta este temeiul forţei mai mar i . pe care o are vocea, de a înstrăina de noi ceea ce simţim în interior. R o m a n i i , car,e cunoşieau bine această forţă, au pus de aceea intenţionat femeile să înal ţe bocete la înmormîn­tăr i , pentru a preface durerea născută în ele, în ceva străin de ele.

Corporali tatea abstractă a glasului poate deveni , e adevărat, HI un semn pentru a:lţii , care î l recunosc ca atare ; aici însă, la

nivelul sufletului natural, glasul nu este încă un semn produs de voinţa l iberă, - el nu este încă vorbirea articulată prin energia inteligenţii ş i a voinţei, c i numai un sunet produs în chip nemij locit de simţire, sunet care, deşi e l ipsit de articu­laţie, s� arată totuşi capabil de modi ficăr i variate. Animalele nu trec, în cxteriorizarea ,simţiriior lor, mai departe de glasul nearticulat, nu trec dincolo de ţipătul de durere şi de bucurie : şi multe animalle nici nu ajung la exteriorizarea aceasta ideală a interiorităţii lor, decît în cea mai mare s trîmtoare. Omul însă nu rămîne la modul acesta animal de exteriorizare ; el creează limbajul a r t i c u ,l a t, prin mij locirea căruia simţirile inte ­rioare devin c u v i n t e, se exteriorizează în toată determina­rea lor, se înfăţiş ează obiectiv subiectului ş i totodată îi devin exterioare şi străine. Limbajul articulat este astfel modul cel

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SU FLETUL 1 1 7

mai înalt î n care omul s e l iberează d e s imţir i le lui interne . De aceea, în cazuri de moarte se cîntă, cu bun temei , cîntece dt înmormîntare, se aduc condol eanţe, care , - oricît de supără­toare par, sau sînt e le uneori , - au totuşi avantajul că, pri n vorba repetată despre p ierderea care a avut loc , zmulg durerea celui lovit din s trîmtoarea in imi i lu i ş i o ridică în reprezentare, prefăcînd-o astfel în ceva obiectiv, în ceva exterior sub iectului stăpîni t de durere . Cu deosebire însă poezia are puterea de a el ibera de sentimentel e apăsătoare ; astfel G o e t h e ş i -a redo­bîndi t de mai multe or i l ibertatea spirituală, revărsîndu-ş i dure­rea într-o poezie .

Aici , în antropologie , nu a m putut vorbi totuşi decît prin anticipaţie de exteriorizarea ş i înstrăinarea simţiri lor interne, înfăptuită prin l imba j ul arti culat .

Ce mai rămîne în acest loc de amintit - este latura fiziolo­g ică a voci i . În ce priveşte punctul acesta, şt im că vocea, - H�·. această vibrare simplă a vieţi i animale -, îşi are punctul de plecare în d iafragmă, stă însă în legătură strînsă ş i cu orga­nele .w;piraţiei ş i îşi primeşte forma din urmă în gură, care are îndoita funcţie, întîi de a începe transformarea nemij locită a al,imentelor în ţesut viu al organismului animal, ş i , pe de altă parte, în opoziţ ie cu această interiorizare a ceea ce e exterior, de a desăvîrş i obiectivarea subiectivităţ i i , care se face prin voce.

§ 402

Senzaţ i i l e, datorită nemij locir i i lor ş i faptului că sînt găsite­de noi ca date , sînt determinaţ i i s i n g u 1 a r e ş i t r e c ă­t o a r e, modifi cări în suhstanţialitatea suHetului , puse În fiinţa­rea lui pentru-sine, care e identică cu această substanţialitate. Dar această fiinţare-pentru-sine nu este doar un moment formal al s ensibi l i tăţi i ; sufletul este în s ine totaJlitate reflectată a sensi­bi l ităţii - simţire î n s i n e a substanţialităţii totale, ce el este î n s i n e, - suflet a l e c t i v (fiihlend).

Pentru s imţire {Empfindung) şi sentiment ( Fiihlen), l im-­bajul obişnui t nu ne pune la îndemînă termeni cu totul deose­biţ i ; totuşi nu spunem senzaţie {Empfindung) a dreptului , senzaţie de sine etc. , ci sentiment (Gefiihl) al dreptullui, senti­ment de s ine (Selbstgefiihl) ; cu simţirea stă în legătură sen-

1 1 8 PRil\1 A S ECŢIUNE. SPIR ITUL S TJBI.ECTIV § 387-132

s ibi l itatea afect ivă ( EmPfindsamlwit) ; de acee a se poate con­s idera că simţirea pune în lumină mai mul t latura pasivităţ i i , din afectivitate, a întîlnir i i cu ce ne este dat , adică a nemi j ­locir i i determinaţie i . p e cînd sentimentul s e referă mai mul t l a ceea ce în afectivitate ţine de sinele nostru.

Adaus. Prin ceea ce s-a spus în paragraful anterior, am terminat p r i m a parte a antropolog-iei . Avu<>csem în această parte de-a face mai întîi cu sufletul determinat în ch ip cu totul c a l i t a t i v, cu sufl etul În determinaţia lui nemij locită. Prin

14 3 progresul imanent al dezvoltăr i i obiectului nostru, am ajuns în cele din urmă la sufletul care îşi pune determinaţia sa în chip i d e a 1 , revenind, într-însa, la sine însuşi ş i devenind pentru sine, - adică - la sufletul individual s e n s i b i 1 . Cu aceas t <l e dată trecerea la cea de-a d o u a parte, pe cît de grea tot pc atît de interesantă, a antropologiei , În care sufl etul se opune substanţia!Iităţii sale, păşeşte în faţa lui însuşi , ajunge în sen­zaţi i l e saJ.e determinate totodată la sentimentul de s ine însuş i , adică l a conşti inţa - nu încă ob iectivă, ci numai subiectivă -a t o t a l i t ă ţ i i 5ale , ş i p rin urmare, - întrucît senzaţia c a atare este l egată de s ingular , - încetează de a mai fi doar sen­sibi l . In partea aceasta vom a v e a de considerat sufletul în sta­rea s a d e boalii, întrucît e l a.pare p c p: > z i ţ ia dezb inări i sale cu s ine . In sfera aceasta domneşte o contrad ic ţ i e între l ibertatea ş i l ips a de l ibertate a sufletului ; căc i pe d e o parte suHetul es te încă în lanţur i l e substantic.l i tăţi i l u i , cond i t i onat de naturalita­tea lui , în t imp ce . pe de altă parte, el începe dej a să se des ­facă de substanţa l u i , de natural i t a tca l u i , şi se r id ică a� tfel p � treapta intermediară între viaţa l u i na tura lă nemi j l ocită ş i con­şt i inţa l iberă, obiect ivă . Vom lămuri aic i pc scurt cum păşeşte acum sufletul pe această t r e a p t ă i n t e r m e d i a r ă.

S i m p l a s e n z a ţ i e , cum am observat, n u a r e de -a face decît cu s i n g u 1 a r u 1 ş i a c c i d e n t a l u l , c u ce e d a t i m e d i a t ş i i m e d i a t p r e z c n t ; i a r aces t conţinut apar\: sufl etului sens ibil ca fiind ·p r o p r i a lui recJ i ta t c concretă . -­Cînd mă r idic în schimb pe treapta c o n ş t i i n ţ e i , eu mâ aflu în raport cu o .Jume care îmi este c x t e r i o a r ă, cu o t o t a :l i t a t e o b i e c t i v ă , n1 un c e r c l e g a t de obiecte variate ş i încîlcite. care îmi s tau în fată . Ca conşti inţă obiectivă. eu am desigur mai întî i o senzaţie nemij loci tă, totodată însă

§ 3SS-.m ANTRO >'OLOGIA. S l: FLETUL 1 19

aceea ce simt este pentru mine un punct din c o n e x i u n e a g e n e r a 1 ă a lucruri lor , aşadar ceva ce t r i m i t e d i n c o l o w de s i n g u l a r i t a t e a ·S a s e n s i b i 1 ă ş i de prezenţa sa nemij locită. De prezenţa sensibi lă a lucruri lor , conştiinţa obiec­t ivă este atît de puţin legată încît eu pot avea ştiinţă ş i ele ceea ce nu îmi es te prezent în mod sensibil , de exemplu despre o ţară depărtată pe care nu o cunosc decît din scrieri . Con­ş tiinţa însă îşi exercită independenţa fa ţă de materialul s im ­tiri i prin aceea că ea îl ridică din forma s i n g u 1 a r i t ă ţ i i in forma u n i v e r s a 1 i t ă ţ i i, şi reţine dintr-însul e s e n ţ i a -l u 1, omiţînd ceea ce e pur accidental şi indiferent, - tram­fo rmare prin care aceea ce era s imţit devine ceva r e p r e -z e n t a t . Această transformare întreprinsă de conşti inţa abstrac-tă este ceva s u b i e 'c t i v, care poate merge pînă la a r b i -t r a r şi i r e a 1, - putînd da naştere la reprezentări l ipsite de o real i tate care . să le corespundă. - Între c ·o n ş t i i n ţ a a j u n s ă 1 a r e p r e z e n .t a r e, 'Pe de o parte, şi s i m ţ i r e a n e m i j 1 o c i t ă pe de altă parte, se află, 1 a m i j 1 o c, s u -f l e ·t u 1 c a r e a r e s e n t i m e n t u l s a u p. r e s e n t i -m e n t u l de s ine însuşi, în t o t a l i t a t e a şi u n i v e r -':i a 1 i t a t e a sa ; pe acesta urmează să-1 cons iderăm in partea a d o u a a a n t r o p o 1 o g i e i. Că u n i v e r s a 1 u l ar fi s i m ţ i t , pare o contradicţie ; căci senzaţia ca atare nu arc drept conţinut, aşa 'cum ştim, decît s ingul arul . Contradicţia aceas -ta nu loveşte însă aceea ce noi numim suflet a f e c t i v (fithlend) ; căci acesta nu este nici prizonierul .s i m ţ i r i i s e n -s i b i 1 e n e m i j 1 o c i t e ş i dependent de p r e z e n ţ a s e n -s i b i 1 ă i m e d i a t ă, nici nu se raportează , invers, la ceea ce e cu t o t u 1 u n i v e r s a 1 şi care nu poate fi prins decît prin m ij locirea g î n d i r i i pure, - ci are mai de grabă un con­ţ inut care nu a ajuns încă, în dezvol tarea :lui, pînă Ja �separarea universalului ş i a s ingulandui, a subiectivului ş i a obiectivului . P e această poziţie, ceea ce eu s imt aceasta s î n t , ş i ceea ce sînt , aceasta simt. Eu sînt, aici , 'n e m i j 1 o c i t p r e z e n t în m conţinutul care ab ia pe urmă, cînd eu devin c o n ş t i i n ţ a obiectivă, îmi apare ·ca o lume i n d e p. e n d e n t ă de mine. Faţă de sufletul afectiv, acest conţinut se găseşte încă în ace-laş i raport ca accid entele faţă de substanţă. Sufletul afect iv apare ca fiind subiectul şi punctul central al tuturor determinărilor de conţinut, - puterea

-ce .domneşte 'nemij loci t peste l umea senti­

mentului .

120 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-43c

T r e c e r e a l a partea a d o u a a antropologiei se face mai precis în felul următor. Mai întîi trebuie să 0bservăm că di stincţia considerată de noi în paragraful precedent, între s imţiril e exterioare ş i cele interioare, există numai pentru n o i , adică p entru conşti inţa care refl ectează, dar nicidecum îndt pentru sufletul însuşi . U n i t a t e a s i m p l ă a sufletulu i , idea­l i tatea lui neturburată, nu se .ses izează încă pe s ine, În opoziţi a ia faţă de ceva exterior. Deşi însă 1sufletul nu are încă v r e - o conştiinţă .de această natură ideală a -sa, el nu este totuşi mai puţin i d e a l i t a t e a, adică n e g a t i v i t a t e a tuturor felu ­r i lor variate de simţiri , care, într-însu!, par a fi fiecare pentru sine şi indiferente unele faţă de <i!ltele. Aşa cum lumea obiectivă nu se înfăţişează pentru i n t u i ţ i a noastră ca c e v a s e ­p a r a t î n l a t u r i d i f e r i t e, c i ca u n t o t c o n c r e t, care se Împarte în obiecte dist inote, obiecte care sînt ,la rîndul lor, fiecare pentru sine, o unitate c o n c r e t ă, un m ă n u n •c h i de cele mai variate determinăr•i , - •tot as tfel •sufletul însuşi este o t o t a l i t a t e de nesfîrş i te determinaţi i d i s t incte, care ajung­intr-,însul la unitate ; în felul aces ta, în el e sufletul rămîne , î n s i n e, f i i n ţ a r e infinită p e n t r u - s i n e. În această totalitate sau ideal i tate, - în interiorul indiferent atempora! al sufletului , - ·senzaţii•l e ce ·se alungă unele pe altele nu d1spar totuşi absolut fără urmă, ·Ci ele rămîn într-însu! ca s u s p e n -d a t e , - dobîndesc într-însu! subzistenta unui ·conţinut mai întîi doar 'P o s i b i 1 , care numai atunci cînd el ajunge a fi p e n t r u suflet, sau cînd sufletul devine, în el , p e n t r u -

146 s i n e, trece de la p o s i b i 1 i t a .t e a sa la r e a l i t a t e. Sufletul conservă aşadar conţinutul senzatie i , chiar dacă n u p e n t r u s i n e , - totuşi cel puţin î n s i n e . Această c o n -s e r v a r e care se referă numai . la un conţinut i n t e r i o r p e n t r u s i n e, l a o afecţiune a mea, l a pura simţire, se află încă departe de a d e v ă r a t a a m i n t i r e, întrudt aceasta pl eacă de la intuiţia unui obiect pus în e x t e r i o r, care trebu ie prefăcut în ceva interior, obiect care, a şa cum am observat dej a, nu există încă ai,ci pentru suf'let .

Sufletul însă mai are încă o a 1 t ă l atură pe care el s e Împl ineşte, tpe lîngă conţinutul ce a f o s t dej a în s imţire, ş i de care am vorbit mai �ntî i . Afară de acest material , noi sîntem în plus, ·ca individual i tate reală, î n s i n e o 1l u m e cu con­ţinut concret, de circumferinţă infinită, - avem în noi o mul­ţime fără număr de raporturi şi de relaţi i , care se află mereu

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 2 1

în noi . ch i ar dacă ele nu pătrund în .s imţ i rea Ş I m repr·ezentarea noastră. ş i care, - oridt s -ar putea modifi ca, desigur, acele raporturi , ch iar fără şti inţa noastră, - aparţ in totuşi conţinu­tului concret al .sufl etului omenesc ; astfel încît acesta, dator i tă nesfîrşi tei bogăţi i a conţinutului său, poate fi numit �suflet al unei 1 u m i, s u f l e t determinat în mod i n d i v i d u a l a 1 l u m i i . Deoarece sufl etul omului este un suflet i n d i v i d u a l , un su­fl et determinat pe toate laturi le ş i prin urmare l i m i t a t, el � e raportează totodată l a un univers determinat potrivit punc­tului său i n d i v i d u a l de vedere . Acest univers aflat în faţa sufl etului nu este ceva exterior aces tu i a . To tal i tatea raporturi lor i n care se găseşte sufletul individual omenesc cons·ti tuie dim­potr ivă adevărata viaţă ş i subi ectivi tate a lu i ş i formează deci cu el o uni•tate tot atît de strînsă ca frunzel e , - pentru a folosi o imagine , -- cu pomul , .căci deşi sînt pe de o par·te deoseb ite de pom, frunzele totuşi îi aparţ in atît de esenţ ial încît , dacă îi sînt zmulse în mod repetat, pomul moare . Des igur, naturi le umane mai independente, care au aj uns l a o viaţă bogată în 147 fapte şi în experienţă, pot suporta p ierderea unei părţi din ceea ce constituie lumea lor mult mai b ine decît oamen i i care au crescut în cond iţi i s imple ş i nu •sînt capab i l i .să năzuiască mai departe ; sentimentul vieţii la cei d in urmă este uneori atî t de strîns legat de patr ia lor, încît în s tră inătate ei sînt l oviţi de boala dorului de ţară şi seamănă cu o plantă căre ia nu- i prieşte decît un teren anumit . Totuşi, chiar pentru naturi le cele mai tari , sentimentul lor concret de s i·ne impl ică în chip necesar un anu-mit cerc de raportur i externe, - .ca să spunem astfel - o porţiune suficientă de un ivers ; căci fără o asemenea lume individuală, cum am spus, s ufletul omenesc în genere nu ar avea nici o real itate, el nu ar aj unge la s ingural itatea lui precis di·stinctă. Sufletul .omului însă nu are în el numa i d i 's t i n c ţ i i d e o r d i n u l n a t u r i i , oi el se d i s t i n g e în e .l î n s u ş i ,. separă ·t o t a l i t a t e a lui s u b s t a n ţ i a l ă, lumea lui indi ­viduală, de s ine, îşi pune lumea în faţă , s ieş i , ca ·subiectivitate. Tinta ,sufletului este co. ceea ce sp ir·i tul este î n s i n e să devină. p e n t r u s u f l e t, deci pentru sp irit , - �ca cosmosul conţinut în sp ir i t, î n •S i n e, să treacă în c o n ş t i i n ţ a acestuia . La nivelul sufletului , al .sp iritului care nu este încă l iber, nu îşi găseşte însă .Joc, - ·cum iarăşi am observat dej a, - mc1 o conştiinţă o b i e c t i v ă, nici o ştiinţă despre lume ,ca lume pusă r e a 1 a f a r ă d i n m i n e. Suf'letul a f e c t i v e în raport

148

1 22 P R I M ,-\ SE2ŢIUNE. SPIRITL'L Sl!BIECTIV § 387-432

numai cu determinaţi i l e sale i n t e r n e. Opozi ţ i a între el , s i ceea ce este p0ntru el , rămîne încă închisă în el . Abia după ce sufletul a pus drept negativ conţinutul variat, nemij locit al lumii lui individual e, după ce el a transformat acest conţinut în ceva simplu , în ceva u n i v e r s a l a b s t r a c t, - aşadar cînd ceva c li t o t li l u n i v e r s a l este pentru li n i v e r­s a l i t a t e a sufletu lu i ş i , tocmai prin aceasta , sufl.etul s -a dez­voltat devenind e li f i i n ţ î n d p. e n t r u s i n e , e u ce îş i este o b i e · C t s i e î n s u ş i , universalul desăvîrş it ce se raportează la s ine , - o dezvol tare care l ipseş te încă sufletului ca atare, - abia aşadar după atingerea acestei ţ inte , sufletul , din s e n t i m e n t u l său s u b i e c t i v , aj unge la c o n­ş t i i n ţ ă cu adevărat o b i e c t i v ă : căci ab ia eul fiinţînd­pentru-s ine, l iberat, l a început cel puţin în mod abstract, ck materialul nemij locit , permite şi materialulu i l ibertatea de a fiinţa a f a r ă din eu . Cea ce avem aşadar de considerat, pînă la atingerea acestei ţinte, este lupta de eliberare pe care tre ­buie să o dea spiritul împotriva nemi j l ocir i i continutului său sub ­stanţial , pentru a aj unge depl in stăpîn asupra sa şi adecvat con­ceptului său , - pentru a face din 5 ine aceea ce î n s i n e, adică potrivit conceptului său, el este dej a, anume s u b i e c t i v i t a­t e a s i m p. l ă ce se raportează pe s ine l a sine, exis tînd în e u . Înălţarea la acest punct de dezvol tare reprezintă o succesiune de t r e i trepte, care pot fi prezentate a i c i anticipat, ca s imple afirmaţi i .

Pe p r i m a treaptă găsim sufletul prins î n v i s a r e a ş i p r e s e n t i m e n t u l v i e ţ i i sa le c o n c r e t e n a t u r a l e . Pentru a înţelege minunea acestei forme sufleteşt i , care s e bucură în t impul din urmă de atenţia generală, trebuie să nu pierdem din vedere că a i ci sufletul s e găseşte încă în u n i t a t e n e­m i j l o c i t ă, n e d e s p ă r ţ i t ă cu obi ectivi tatea lu i .

A d o u a treaptă este aceea a d e m e n ţ e i , adică a sufle­tul ui d c z b i n a t c u s i n e î n s u ş i , pe de o parte stă­pîn tdej a pe sine. pe de alta, nu încă stăpîn pe s ine. ci fixat 'Într-o p a r t i c u l a r i t a t e s i n g u 1 a r ă , avîndu-ş i în acea5 ta real itatea sa .

Pe treapta a t r e i a, în sfîrş i t , sufletul devine maestru peste i n d i v i d u a l i t a t e a lu i n a t u r a l ă, peste c o r­p o r a l i t a t e a sa, o coboară la nivelul de m i j l o c ascul ­tînd de el şi proiectează conţinutul total ităţ i i sale substanţiale, în măsura în care n u aparţine corporal ităţi i lui , a f a r ă din

§ 33&-412 A:'-ITROPOLOGIA. SGFLETC'L 1 21

s ine, ca lume ob iect ivă. Aj uns la această ţ intă , sufl etul se mani- m festă în l ibertatea abstractă a e u l u i ş i devine astfel c o n -ş t i i 11 ţ ă.

Cu privire la toale treptele acestea pe care le-am prezen­tat trebuie însă să observăm, ceea ce observasem dej a despre stadi i l e anterioare ale dezvoltări i sufletului , anume că şi a i ci trebuie menţionate ant icipat activităţi a le spiritului , care ab ia ma i t î rziu vor putea fi cons iderate în forma lor l iberă . - întrucît e le acţionează dej a în sufl etul afectiv .

b. S U F L E T U L A F E C T 1 V

§ 403 Individul afectiv este i d e a 1 i t a t e a s i m p 1 ă, sub iec ­

t iv itatea s imţiri i . Ceea ce rămîne de înf ăptu i t es te ca s ubstanţ ia­l i tatea lu i , Împ l inir�a fi in ţînd numai î n s i n e , el să ş i -o p u n ă ca sub iect ivitate, să se i 3. în poses ie pe s ine ş i să d evin::i pentru sine, ca putere peste e l însuş i . Sufle tul , ca afectiv, nu mai este indivi·dual i tate doar naturală, c i individualitate inte­rioară ; aceas tă f i i n ţ a r e-p e n t r u-s i n e a lui , care în tota­l i tatea doar substanţială este întîi formală, trebuie să devină independentă şi să fie l iberată .

Nicăeri mai mult decît în cons iderarea sufl etului ş i , mai mul t încă, a spir itului , determinarea i d e a 1 i t ă ţ i i pe c a r e t rebuie să o reţinem în chipul cel mai esenţial este aceea că idealitatea este n e g aţ i a realului . dar că aces ta este tot­odată c o n s e r v a t, păstrat virtua l i ter, cu toate că el n u există. Este de al tfel determinarea pe care o avem înaintea noastră în ce priveşte reprezentările , memoria. F i ece individ este o nesfîrşită bogăţie d e determinaţii a le s i n:ţ ir i i , de repre­zentări , de cunoştinţe , de gînduri etc . : totuşi e u sînt ceva cu totul s i m p l u, - o mină fără nic i o determinaţie, în care toate acestea sînt conservate , fără ca ele să existe. Numa i atunci cînd e u îmi amintesc d e o reprezentare, o sr.ot din acel inter ior afară, l a exis tenţă înaintea conş t i inţei . În unele bol i s e întîmplă să i asă din nou la iveală reprezentări , 1 so cunoş tinţe pe CJ. re l e socoteam de mulţi ani ui tate , fiindcă n u fuseseră aduse in conştiinţă de atîta t imp . Noi nu eram în

124 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

posesia lor , putem să nu intrăm în poses i a lor nic i prin acea;;tă reproducere a lor în timpul bol i i , ş i totuşi e le erau în noi ş i rămîn ş i mai departe în noi . Astfel omul nu poate nic i ­odată şt i cîte cunoştinţe a r e de fapt î n s i n e, ch iar dacă ar f i u i tat el de ele ; - ele nu aparţi n r,eal i tăţii sale , sub iectivităţ i i sa le ca atare, ci numai ,fi inţei sale fiinţînd-în ­sine. Această i n t e r i o r i t a t e s i m p 1 ă este şi rămîne individual itatea, în orice determinaţi e ş i mij l ocire a conşti in­ţei care e pusă mai tîrz iu într- însa . Aic i , s i m p 1 i t a t e a aceasta � sufletului trebuie reţinută mai întîi ca afectivă, con ­t inînd într-însa corporal itatea, în opozi ţ ie cu reprezentare,t acestei corporalităţi ca materia l i tate fiinţînd în dispers iune ş i afară din suflet . To t atît de puţin pe c î t determină d i v e r­s i t a t e a r e p r e z e n t ă r i 1 o r o dispersiune ş i o multipl i ­citate reală, în e u, - tot atît de puţin are, pentru sufle tu l afectiv, adevăr dispersiunea reală a corporal ităţ i i . întrucî t simte, el este determinat î n m o d n e m i j l o c i t , este aşadar natural ş i corporal ; d i spersiunea însă ş i diversitatea sensibi l i't a acestei corporal i tăţi este pentru suflet tot atît de puţin, ca ş i pentru concept, ceva real , şi deci nu e pentru el o l imită : sufl etul este conceptul ca e x i s t î n d, exis tenţa specula­t i vului . De aceea el este, în corporal , unitate s implă, a t o 1 -p r e z e n t ă. Aşa cum pentru reprezentare trupul este o reprezentare unică, ş i d iversitatea nesfîrşită a materiaţiei ( materiatur) şi organizări i sale e În întregime pătrunsă ş i redusă l a u n i t a t e a s i m p 1 ă a unui concept determi ­nat, tot astfel corporal i tatea ş i prin urmare toată multiplicita­tea ce cade în sfera lui , este redusă în sufletul afectiv la i d e a 1 i t a t e, aceasta .constituind a d e v ă r u 1 d iversităţii naturale. Sufletul este î n s i n e total i tatea naturii ; ca

1 5 1 suflet individual el este monadă ; el însuşi este total i tatea pusă a l umi i sale p a r t i c u 1 a r e, astfel încît aceasta este înch i să în el, este împlinirea lui, raportul lui faţă de ea ne­f i ind decît raportare la sine însuşi .

§ 404

Ca i n d i v i d u a 1, sufletul este e x c 1 u s i v în genere, el pune în sine distincţia. Aceea ce devine distinct de el n u

es te 'Încă un obi ect extern, cum ar fi în conştiinţă, ci const i -

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 25

tu ie determinări le totalităţii sa:le sensibi l e . El este în această j udecată [scindare] subiect în genere, obiectul lui este s u b­s t a nţ a sa, care în acelaşi timp. este predi catul său. Substanţa aceasta nu este conţinutul vieţii lui naturale, ci conţinutul sufle­tu lui individual umplut de s imţire ; fi indcă însă într-însu! sub­stanţa este totodată p a r t i c u l a r ă, conţinutul acesta este lumea parti culară a suf'letului , întrucît impl ic i t ea este înch i să în idealitatea sub iectulu i .

Treapta aceeasta a spi ri tului e s te pen tru s ine treap ta întunericului sp iri tului , întrucît determinaţ i i le sa l e nu se dez­Yoltă în conţinut conştient ş i intelectual ; ea este, în acea�tă măsură, cu totul formală. Un interes propriu ea primeşte cînd s e găseşte ca f o r m ă, apărînd as tfel ca s t a r e ( § 380) în care sufletul, aj uns dej a în dezvoltarea sa , mai departe, l a determinaţia conşti inţei ş i a înţe legerii , poate să recadă i arăşi înapoi . Forma mai adevărată a spir i tului , exis tînd ast­fel într-o formă mai subordonată, mai abstractă, conţine in ea o inadecvare care constituie b o a l a. În această sferă trebuie considerate : odată formaţi i le abstracte ale sufl etulu i , pentru sine, apoi aceleaşi formaţii ca stări maladive ale spi ­r i tu lu i , deoarece acestea pot fi înţelese n umai d in cele d int î i .

« l S U F L E T U L A F E C T 1 V T N N E M 1 J L O C 1 R E A L U 1

§ 405

aa) Individual i tatea afectivă este , e drept, un individ mo­nadic , dar ca n e m i j 1 o c i t , Încă nu ca s i n e î n s u ş i : 152 el nu es te subiect reflectat în sine. - şi de aceea este p a s i v.

Prin urmare individualitatea lui r e f l e x i v ă, s i n e l e săn, este un subiect deoseb i t de el , care poate exista ş i ca alt ind i ­v id , de a l cărui s ine el este pus în vibrare, ca substanţă ce e

numai predicat l ips i t de independenţă şi este determinat fără nici o rezistenţă ; acest subiect poate fi numi t astfel g e n i u l sufletului afectiv.

1 26 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4-31

Acesta este, în existenţă nemij locită, raportul copilul ui. în pîntecele mamei , - un raport care nu es te n i ci pur tri. t­pesc, n i ci pur spir i tuctl , ci este p s i h i c , - un raport al sufletulu i . Există doi indiviz i , ş i totuşi în uni tate sufletea:>că încă nedespărţi tă : unul dintre ei nu este încă un s i n e, nu es te i mpenetrabi l , c i este l ipsit de rezistenţă ; celăla�lt es te subiectul lu i , s inele s i n g u 1 a r al ambilor . - Mama este g e n i u l copi lului ; căci prin geniu obişnuim să înţelegem totali tatea reflectată în sine (selbstisch) a spiritului , în mă­sura în care aceas ta ar exista p e n t r u s i n e ş i ar const i ­tui substanţia:l itz.tea subiectivă a altuia, care numai exteri or e pus ca ind ivid ; acesta d in urmă are numai fi inţă-pentru ­s ine formală. Substanţialul geniului este întreaga totalitate a fi inţe i -în- fapt, a v ieţ i i , a caracterului , nu ca pură posibil itate sau facul tate, sau ca în sine, ci ca prezenţă efi cace şi activi ­tate, ca subiectivitate concretă.

Dacă se rămîne la latura spaţi ală ş i materială, potr iv i t căreia cop i lul î ş i duce existenţa ca embrion. în membranel e sa le particulare, iar l egătura lui cu mama es te mij locită prin cordonul ombi l i cal , placentă etc . , atunci e luată în considerare numai existenţa exterioară, anatomică ş i fiziologică, aşa cum se prezintă s imturilor şi reflecţ ie i ; pentru ce e esenţial, pen­tru raportul psih ic , această exteriori tate ş i mij locire sensibi lă ş i materială nu are adevăr. In l egătura aceasta trebuie să s e

153 aibă în vedere nu numai transmiteri le şi determinaţi i l e uim i ­toare care se fixează în cop i l , datorită unor emoţii puternice, leziuni etc . sufer i te de mamă, ci întreaga divizare, întreaga j u d e c a tă psihică a substanţe i , în care natura feminină se poate despica în două, aşa cum se sc indează monocot i le­doanel e în domeniul vegetal , ş i în care copi lul a primit as tfel în sine, în mod originar, d ispoziţii la boală ca şi celelal te predispoziţ i i , ale conformaţiei fizice, ale sensibi l i tăţi i , al e caracterului şi talentului , idiosincras i i e tc . , - fără a le dobîndi prin t r a n s m i t e r e ul terioară.

Exemple sporadice şi urme ale acestui raport m a g i c apar şi în sfera vi eţ i i conştiente, reflectate, de pi ldă între prieteni, cu deosebire între prietene cu d eb ilitate nervoa�ă (- un raport care poate evolua pînă la fenomene de magne­t i sm) , între soţ i , membri de famil ie etc .

Total i tatea afectivă are ca sine al e i o subi ectivitate deo­seb i tă de ea, care , în forma arătată a ex is tenţei nemij,loc i te

§ 3SE-4 1 1 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 27

a acestei vreţr afective, este totodată un alt ind ivid faţă de ea . Dar total i tatea afectivă e destinată să-ş i r idice fi intarea e i pentru-sine, d in ea însăşi, în una ş i aceeaşi individuali tate, la subiectivi tate ; aceasta este conşti inţa reflectată, j udicioasă, raţională sălăşluind acum în ea. Pentru această conştiinţă, vi ata afectivă estt materialul substanţial fiinţînd numai în sine, al cărui geniu raţional, chemat să decidă conştient de sine, a devenit conştiinţa reflectată. Acel nucleu a l fiinţei afective nu contine însă numai naturalul lipsit pentru sine de conştiinţă, temperamentul etc. , ci primeşte de asemenea (prin deprindere, cum se va vedea mai departe) , în simpl i ­tatea sa care le învăluie , toate celelalte l egături ş i raporturi esenţiale, destine, principi i , - în general tot ce aparţine caracterului , la prelucrarea căruia activitatea conştientă de sine a avut contribuţia cea mai însemnată ; fiinţa afectivă este astfel în sine suflet deplin determinat . Total i tatea indi­viduală, în această modal i tate concentrată, es te deosebită de 15 4 desfăşurarea în existenţă a conşti inţei sale , a reprezentări i sale despre lume, a intereselor dezvoltate, a incl inaţiilor e tc . In faţa acestei diversităţi mij l ocite , forma intensivă a indivi­duali tăţii a fost numită g e n i u l , ceea ce aduce dec iz ia di n urmă, sub aparenţa mij l ociri lor , intenţ i i lor, temeiuri !or în care se m i ş c ă conşti inţa dezvoltată. Această individual i ­tate concentrată se manifestă de asemenea în modul de a f i pe care-I numim i n i m ă sau c ă J d u r ă s u f l e t e a s c ă (Gemut). Se spune despre un om că este l ipsi t de căldură, în măsura în care el consideră lucruri l e şi actionează cu con­ş t i inţă reflectată , potrivit scopuri lor sal e determinate, - fie e le scopuri substanţi a le , mari , fie interese meschine ş i ne­drepte - ; om cu inimă caldă e numit, mai degrabă, acela care lasă frîu l iber individualităţi i sa le afect ive, deşi ea este l imitată, ş i care este cu totul plin de particularităţ i le aces­teia. Se poate îns ă spune, de o atare căldură, că ea const i tu ie mai puţ in geniul însuş i , c î t o indulgere gen io, o complezenţă cu sine.

Adaus. Ceea ce în adausul l a § 402 am d esemnat ca. fi ind sufletul prizon ier a l v i s u l u i ş i al s i m p l e i p r e -s i m ţ i r i a lumii sale individuale, a fos t numit, în ti tlul para­grafului de mai sus : "s u f l e t u l a f e c t i v î n n e m i j l o -c i r e a l u i ·• . Forma aceasta de dezvoltare a sufl etului uman

128 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

vmm sa o înfăţişăm aici mai precis d ecît am făcut În nota pre­cedentă. Dej a în nota l a § 404 am spus că treapta visului ş i a presentimentului constituie în acelaşi timp o formă în care, ca stare patologică, spir i tul aj uns dej a În dezvoltarea lui la con­şt i inţă ş i j udecată poate din nou cădea. Ambele modalităţi ale spiritului , - conşti inţa sănătoasă, ajunsă la j udecată, de o parte, visul ş i presentimentul , de altă parte, - pot coexista pe p r i m a treaptă a dezvoltării sufletului afectiv, de care este vorb a aici , p. ă t r u n z î n d u - s e ş i continuînd mai mult s a u

t 5 3 mai puţin, una în sînul celei lalte ; caracteristica acestei trepte stă tocmai în faptul că aici conştiinţa turbure, sub iectivă, adică redusă l a presentiment, nu a fos t încă pusă în o p o z i ţ i e d i r e c t ă cu conşti inţa liberă, obiectivă, adică rezonabilă , -aşa cum se întîmplă pe a d o u a treaptă a sufletului afecti v, pe poziţia d e m e n ţ e i, - ş i ea se află mai degrabă, cu aceas­ta, într-un raport de simplă d i f e r e n ţă, rămînînd deci c a -p a b i l ă s ă s e a m e s t e c e cu conştiinţa rezonabilă . Aşadar, spiritul nu există încă, pe această treaptă, ca c o n t r a d i c ţ i e î n s i n e î n s u ş i ; cele două laturi , care în demenţă a j ung în contradicţie una cu alta, se află aici încă în relaţie n a i v â, una faţă de alta. Poziţia aceasta poate fi denumită : raportul m a g i c al sufletului afectiv ; în adevăr, cu această expres ie se desemnează un raport l ips i t de mij locire al interiorului , la ceva exterior, l a un «altul» în genere ; o putere magică este aceea a cărei acţiune nu e determinată potrivit legăturii , con­diţi i lor ş i mij lociri lor raporturi lor obiective ; o as tfel de putere, acţionînd fără mij locire, este însă "s u f l e t u l a f e c t i v î n n e m i j l o c i r e a l u i " .

Pentru înţelegerea acestei trepte î n dezvoltarea sufletului nu va fi de prisos să lămurim aici conceptul de m a g i e . Magia a b s o 1 u t ă ar fi magia s p i r i t u l u i c a a t a r e . Acesta exerci tă ş i el asupra obiectelor o influenţă magică, ac ­ţionează magic asupra altui spirit . În acest raport însă, nemi j ­l ocirea este numai un m o m e n t ; celălalt moment îl comt i ­tu ie într-însu! mij locirea ce se produce pr in gînd ire şi intuiţ i e , ca şi prin l imbă ş i ges t . Desigur, copilul este influenţat mai ales în mod n e m i j 1 o c i t de spiritul adulţ i lor , de care el se vede înconj urat ; în acelaşi t imp totuş i , raportul acesta este m i j l o c i t de conştiinţă şi d e independenţa c a r e începe să se nască în copil. Între persoanele adul te, un spirit superior exer­cită asupra spiritelor mai slabe o constrîngere magică ; as tfel ,

§ 3!8-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 129

de pilă, L e a r asupra lui K e n t, care se simte i rezistb i l atra5 156 de către nenorocitul rege, fi indcă în chipul acestuia el pare să vadă : " ceva ce ·· - spune Kent - "te face să z ic i s tăpîn" . Tot astfel , o regină a Franţei, acuzată că a exercitat farmece asupra soţului ei , a răspuns că ea nu a folos it asupra lui al tă putere magică, decît aceea dată de natură spiritului mai puternic , a s u ­pra celui mai sl ab .

Aşa cum în cazuri le ci tate magia constă într-o acţiune di rectă a spiri tului asupra altui spir i t , tot astfel , în genere, în faţa magiei sau a vrăj itorie i , - chiar cînd acestea se refe­reau la obiecte pur naturale, ca soarele ş i luna -, s-a ivi t totdeauna credinţa că vrăj itoria se produce, esenţial , prin con­s trîngerea exercitCJ.tă în mod nemij locit d e spir i t , - şi anume, nu prin puterea spir i tului d i v i n ci prin aceea a spir i tului d i a v o 1 e s c ; astfel încît, în aceeaşi măsură în care cineva posedă puterea de a vră j i , el este supus d i avolului .

Privind mai de aproape lucruri le , magia c e a m a i 1 i p -s i t ă d e m i j 1 o c i r e este aceea pe care o exercită spi ritul individual asupra p r o p r i e i lui corporal i tăţi , prin faptul că face din aceasta executorul supus ş i doci l al voinţei sale. Dai· :ş i faţă de a n i m a 1 e omul exercită o constrîngere magica, l ipsită de orice mij l ocire, întrucît acestea nu pot suporta privirea omului .

În afară de manifes tările magice ale spi r i tului de care a m vorbit , manifestări care au loc î n c h i p r e a l , s-a mai atri­lmit , î n c h ip f a 1 s , neamului omenesc o s t a r e m a g i c ă p r i m i t i v ă, în care spiri tul omului l ips i t de conştiinţă dez­voltată ar 1f i cunoscut, cu totul nemij loci t , legile naturi i externe ş i propria lui fi inţă adevărată, ca ş i natura lui Dumnezeu, în­t r-un mod mult mai desăvîrşit decît astăz i . Întreaga această credin-ţă este contrară deopotrivă Bibliei, ca ş i raţiunii ; căc i , în mitul I 5 7 păcatului o riginar, Biblia spune în mod expres că abia prin r u p e r e a uni tăţii paradiziace a omului c u natura, omul �t devenit părtaş la cunoştinţa adevărului . Fabulele despre mari cunoştinţe astronomice şi alte cunoştinţe al e oamenilor primi­t ivi , la o cercetare mai de aproape se reduc l a nimic . Despre m i s t e r e se poate des igur spune că ele conţin resturi al e unei cunoştinţe anterioare ; - urme ale acţi uni i inst inctive a raţiunii se găsesc în cele mai vechi ş i mai barbare timpuri. Dar atare producţi i instinctuale ale raţ i un i i omeneşt i , din care l ip­seşte forma gîndului , nu trebuie luate drep t dovezi ale unei 9 - c. :us

130 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

cunoştinţe ş t i i n ţ i f i c e p r i m i t i v e ; ele sînt din contra, în chip necesar, ceva cu totul n e ş t i i n ţ i f i c , ceva apar­ţinînd doar simţirii şi inuiţiei , întrucît ştiinţa nu poate fi e tapa d i n t î i, ci numai cea d e p e u r m ă.

Atîta vom spune despre e s e n ţ a magicului î n g e n e r e. În ceea ce priveşte însă, mai de aproape, modul în care el apare în a n t r o p o 1 o g i e, trebuie să dist ingem aici d o u ă forme ale raportului magi c al sufletului .

P r i m a din aceste forme poate fi denumită s u b i e c t i -v i t a t e a formală a vieţi i . F o r m a 1 ă este această subiec ­t iv i tate, întrucît departe de a pretinde l a ceea ce aparţine con­ştiinţei obiective, ea constituie, d impotrivă, ea însăşi un m o -m e n t al vieţii obiect ive . Din această cauză, ea este tot atit de puţin , ca de pildă apariţia dinţilor, ceva ce n u t r e b u i e s ă f i e, ceva p a t o 1 o g i c, ci dimpotrivă este ceva ce revine cu necesitate şi omului sănătos . Natura formală, s implitatea l ipsită de distincţie a acestei subiectivităţi , impl i că însă în ace­l aşi t imp că, dacă lăsăm la o parte o p o z i ţ i a d i r e c t ă a

liS conştiinţei subiective faţă de cea obiectivă, opoziţie care aici este încă exclusă cu totul ş i care abia în demenţă ajunge să domine, nu poate fi vorba a ic i nic i măcar de un raport a d o u � personal ităţi i n d e p, e n d e n t e, una l a alta ; - un atare r a ­port ni se va prezenta abia în forma a d o u a a stării magice a sufle tului .

P r i m a formă a acestei stări , d e care urmează să vorbim mai întî i , cuprinde la rîndul e i t r e i stări .

1 . V i s u 1 n a t u r a 1 ,

2 . V i a ţ a c o p i l u 1 u i în t r u p u 1 m a m e i şr 3. R a p o r t a r e a v i e ţ i i n o a s t r e c o n ş t i e n t e 1 a

v i a ţ a n o a s t r ă i n t e r n ă, a s c u n s a, la natura noastră spirituală, determinată, adică la ceea ce a fost numit g e n i u 1 omului .

l . V i s u l . Dej a în § 398, cînd am tratat despre trezirea sufletului individual, ş i anume , mai exact, cînd am s tabilit dife­renţa precisă dintre s o m n ş i s t a r e a t r e a z ă, a trebuit să vorbim anticipat de v i s u l n a t u r a l , întrucît acesta este un moment al somnului , şi o părere superfic ial ă îl poate con-

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SVFLETL'L 1 3 1

s i dera drept dovadă că somnul ş i s tarea de veghe sînt tot una ; Împotriva acestei superfi cial i tăti a trebuit să insistăm asupra deosebiri i esenţiale dintre aceste două stări , chiar în ce priveşte visul . Adevăratul loc pentru cons iderarea acestei activităţi a sufl e t ului se află însă abia în § 405 , la începutul dezvoltăr i i noastre asupra �ufletului angaj at în visarea şi presentimentul , · ieti i lui naturale concrete . Trimiţînd l a ceea ce a fost spus dej a în nota ş i în adaosul la § 398 , cu privire la natura cu totul subiect ivă, l ipsită de obiectivitate raţională a viselor, n e :11 ai rămîne de adăugat aici numai că, în starea de vis , sufletu l omenesc nu estt: doar năpădit de afecţiuni i z o l a t e, ci mai 1 5 9 mult decît e de obi cei cazul în stăril e de distracţie ale sufletulu i treaz. el ajunge l a un sentiment puterni c , adînc a l î n t r e g i i ln i naturi i n d i v i d u a l e, a l î n t r e g i i s f e r e a trecu­tului . prezentului şi v i i torului său, şi că tocmai această simţire a t o t a 1 i t ă ţ i i i n d i v i d u a 1 e a sufletului este temeiul pen-tru care trebuie să vorbim despre vis , cînd cercetăm sufl etul care t răie5te �ent imentul de sine însuşi .

2 . C o p i 1 u 1 î n t r u p u 1 m a m e i . În timp ce în v i s i ndividul care ajunge l a sentimentul de sine este închis într-o raportare s i m p l ă, n e m i j 1 o c i t ă l a s i n e, ş i această fiin­tare-pentru-sine a sa are cu totul forma subiectivităţii , - c o -p i l u 1 în schimb, în t r u p. u l m a m e i, prezintă un suflet care, nu în copil , ci abia în mamă este cu adevărat pentru sine, un sufl et care nu se poate susţine, pentru sine, ci este mai degrabă doar purtat de sufletul mamei ; astfel încît, în locul acelei s i m p 1 e r a p o r t ă r i a sufletului l a s i n e, pe care o ,găsim în visare, aici există o raportare tot atît de simp lă, de nemij locită, la un a 1 t individ, în care mfletu'l , în sine încă l ipsit de sine, al fătului îşi găseşte sinele său. Pentru inte­l ectul incapabil să conceapă unitatea a ceea ce este distinct, raportul acesta are ceva miraculos ; căci aici vedem o vieţuire nemij locită a unui individ în al tul , o unitate sufletească nedes­părţită între doi indivizi, dintre care unul este un sine r e a 1 . fiinţînd-pentru- sine-însuşi, iar ce'lălal t are cel puţin o fi inţă­pentru-s ine f o r m a 1 ă şi se apropie din ce în ce mai mult de fiinţarea reală pentru-sine. Pentru consideraţia filozofică, unita­tea aceasta suflettască nedespărţită cuprinde însă cu atît mai

132 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-48Z

puţin ceva de neconceput, cu cît sinele copilului nu poate opune aceluia al mamei încă nici o rezis tenţă, c i este cu to tul deschis influenţei nemij locite a sufletului mamei . Influenţa aceasta se

1 60 manifestă în fenomenele numite « S e m n e d i n n a ş t e r e » . Multe d in fenomenele numărate printre acestea pot avea des i ­gur o cauză p u r o r g a n i c ă. Nu trebuie pus la îndoială însă, în ce priveşte multe fenomene fiziologice, că ele sînt dato­rite sensibil i tăţi i mamei ş i că le stă deci la bază o cauză p s i h i -c ă. Aşa de pildă, se relatează că se nasc copi i cu braţul vătămar, fiindcă mama sau şi-a frînt În ,real i tate braţul , sau cel puţ in ş i 1 -a lovit atît de tare încît s -a temut că ş i 1 -a rupt , - sau, în sfîrşit , - fiindcă ea � -a speriat văzînd pe al tul rupîndu-ş i braţul . Exemple de felul acestea sînt prea cunos,cute ca să fie necesar să mai relatăm multe aici . O atare imprimare a afec­ţiunilor mamei în trupu l copilului este expl icabi lă, pe de o parte, prin debi l i tatea l ips i tă de rezistenţă a fătului, pe de altă parte. prin faptul că mama, fiind slăbi tă de sarcină ş i nemaiposedînd o viaţă deplin independentă, pentru s ine, ci înt inzîndu-şi viaţa e i asupra copilului , simţiril e ei dobîndesc un grad neobişnuit ele vivaci tate ş i de intensitate. care aj ung să o covîrşească. Aceste i forţe exercitate de s imţ i rea mame i , ch iar sugaciul îi este înca supus cu totul ; emoţii neplăcute suferite de mamă duc, cum s e ş t ie, la deteriorarea laptelui ş i au prin urmare o acţiune dău­nătoare asupn copilului al ăptat de ea . În raportul părinţilor faţă de cop i i i lor mai mar i , în s chimb, s -a constatat, e adevărat , ceva magic , întrucît cop i i şi părinţi , care fuseseră multă vreme despărţiţi ş i nu se cunoş teau între ei , au s imţit inconştient • J atracţie reciprocă ; totuş i nu se poate spune că acest sentiment ar fi ceva general ş i necesar ; căci există exemple în care pi­rinţi ş i -au ucis fi i i în luptă, ş i fi i i părinţi i l or , în împrejurăr i

1 6 1 în care e i ar fi fost în stare să evite această ucidere , dacă ar fi presimţit ceva din l egătura lor naturală reciprocă.

3 . R a p o r t u l i n d i v i d u 1 u i f a ţ ă d e g e n i u 1 1 u i . Al t r e i l e a mod În care sufl etul omenesc aj unge la sen­t imentul totalităţi i lui este raportul indivi dulu i faţă de g e n i u l său. Prin geniu trebuie să înţel egem 1f i r e a p a r t i c u 1 a r ă a omului , fire care decide asupra acţiuni i ş i dest inului său, în toate s ituaţi i le şi raporturil e în care el se găseşte . în adevăr, eu sînt, în mine. o f ă p t u r ă d u b 1 ă, - pe de o parte, aceea

§ 368-4 1 2 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 133

drept ce mă şt iu potrivit vieţi i mel e e x t e r i o a r e ş i repre­zentări lor mel e g e n e r a 1 e , - şi , l1e de altă parte, aceea c e sînt în i n t e r i o r u l meu, determinat în mod p a r t i c u -1 a r . Această particularitate a interiorului meu determina s o a r t a mea ; căci c a este oracolul de pronunţarea căruia atîrnă toate deciz i i le indivi dului ; ea const i tu i e el ementul obiec­t i v, care se afirmă din i n t e r i o r u 1 caracterulu i . Fapul că Împrej urări l e ş i raporturile în care se găseşte individul dau dest inului său direcţia a c e a s t a, ş i nu alta, - lucrul aces ta depinde nu numai de ele , de ceea ce au e le .propriu, nic i numai de natura g e n e r a 1 ă a individului , c i , în acelaşi t imp, de part icularitatea lui . Faţă de aceleaşi împrejurări , individul acesta determinat are altă atitudine decît au o sută de al ţi indivizi ; asupra unui a, anumite împrejurări pot acţiona magic, pe cînd un al tul nu este scos printr-însele din alb ia lui obişnuită. Îm­prej urări l e se amestecă aşadar într-un mod accidental , particular , cu inter iorul indivizilor ; astfel încît aceşt ia devin aceea ce e i dev in , parte datorită împrej urări lor ş i unor temeiuri valabi le un iversal . parte în v i rtutea proprie i lor determinări interioare, par t i culare . Desigur, particularitatea individulu i aduce, penku a just i f ica ceea ce face sau nu face, şi t e m e i u r i , aşadar d e - 162 t e r m i n a t i i u n i v e r s a 1 v a 1 a b i 1 c ; dar, întrucît ea se comportă esent ial a f e c t i v, ea face aceasta totdeauna numai într-un mod p a r t i c u 1 a r. Chiar conşt i inţa t r ează in telec­tuală, care s e mişcă În determinaţii universale , este prin urmare atît de covîrş i tor determinată de geniul său, încît individul apare într-un raport de subordonare ce poate f i comparat cu dependenţa fătului faţă de sufletul mamei sau cu modul pas i v În care aj unge sufletul , în vis , la reprezentarea lumii lui indiv:­dualc . Pe de altă parte însă, raportul individului , faţă de geniul său , se deosebeşte de ambele raporturi ale sufletului afec-tiv consi derate mai Înainte, prin aceea că el este u n i t a t e a acestora, - îmbrăţişînd 1 a u n 1 o c momentul u n i t ă ţ i i s i m p 1 e a suf l etului cu sine însuşi , conţinut în visul natural , ş i momentul d u a 1 i t ă ţ i i vieţ i i sufleteşti , cuprins în raportul f ă t u 1 u i cu mama ; de vreme ce geniul , pe de o parte este fată de ind iv id - întocmai ca sufletul mamei faţă de făt - un al t sine {ein selbstisches Andere), şi , pe de altă parte, const i ­tuie împreună cu individul o unitate, tot atît de i n d i v i -z i b i 1 ă ca sufletul cu lumea viselor sale.

134 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTI\' § 387-492

§ 406

�� ) Viaţa afectivă ca f o r m ă, ca s t a r c a omulu i conştient de s ine , cult ivat, reflectat, este o boală, în care indi ·· vidul se raportează n e m i j l o c i t la conţinutul concret al lui însuşi , iar conştiinţa sa reflectată despre sine ş i despre conexiunea intelectuală a lumii o are ca stare deosebi tă de acest conţinut, - s o m n a m b u l i s m m a g n e t i c ş i stări înru­dite cu acesta.

ln expunerea noastră enciclopedică nu se poate realiza ceea ce ar trebui pentru a confirma definirea pe care am dat- •J stării curioase, provocată cu deosebire pe calea magnetismu -

163 lui animal, - anume dovada că experienţele sînt de acord cu ea. Pentru aceasta ar trebui mai întîi să se adune feno­menele , atît de compl i cate în sine şi atî t de deoseb i t e unele de altele , sub punctele lor generale d e vedere. Dacă s - a r putea părea că, înainte de orice. faptele înseşi au nevoie d e confirmare, totuşi o atare confi rmare a r f i iarăşi de pr i so-; tocmai pentru aceia în vederea cărora ea ar fi necesară, întrucît aceştia fac examinarea faptelor nu se poate mai uşoară, declarînd pur ş i s implu că istoris iri le . - oricît de nesfîrş i t ar fi ele de numeroase ş i oricît de bine garantate, prin cultura, caracterul etc . ale martori lor , - nu sînt dedt iluzii ş i înşelăciuni ; ş i sînt atît de înţepeniţ i în intel ectul lor aprioric, încît nu numai că orice garanţie e neputin­cioasă împotriva acestuia, dar ei au ajuns să nege chiar aceea ce au văzut cu och i i . Pe acest teren, condiţ ia de bază pentru ca să crezi, chiar lucrurile pe care l e vezi cu och i i tăi , şi încă mai mult , c a s ă le înţelegi , este s ă n u fii pr izo ­nierul categori i lor intel ectulu i . - Momentele principale de care e vorba le vom indica aic i .

a) Fi inţa c o n c r e t ă a unui individ cuprinde total i ­tatea intereselor lu i de bază, a raporturilor empir ice esen­ţiale ş i particulare în care el se găseşte faţă de al ţ i oameni ş i faţă de l ume în genere. Total i tatea aceasta cons t i tu :c realitatea 1 u i , astfel că ea î i este i m a n e n t ă ş i a fos t numită mai sus g e n i u l lu i . Acesta nu este spiritul l iber care voieşte şi gîndeşte ; forma afectivă, în ca re apare a ic i cufundat individul, este dimpotrivă renunţarea la existenţa

§ 33&-412 ANTROPOLOGIA. S UFLETUL 135

sa ca spiritual i tate fi inţînd la s ine însăş i . Prima consecinţă decurgînd din determinaţia indicată este, în ce priveşte c o n ţ i n u t u 1 , că în somnambulism numai cercul lumii de­terminate indivi dual , al intereselor particulare ş i al rapor­turilor mărginite, pătrunde în conştiinţă. Cunoştinţele şti inţ i - 164 fice sau conceptele filozofice şi adevăruri le generale pretind un alt teren, anume gîndirea care, din apăsarea surdă a vieţii afective, s -a dezvol tat la conştiinţă liberă ; de aceea este o nebunie să aştepţi de l a s tarea de somnambulism reve­laţii asupra idei lor .

� ) Omul cu mintea şi cu judecata sănătoasă are cunoş­tinţă de această reali tate a lui , care constituie împlinirea concretă a individualităţii sale , deplin conştient de sine, în mod intelectual : el o cunoaşte treaz, în forma legăturii l u i cu determinaţi i le acesteia, ca lume externă, dist inctă de e l , şi are cunoştinţă de ea ca fiind, t o t astfel , o multiplicitatc a f 1 a t ă, î n s i n e , î n c o n e x i u n e i n t e l e c t u a 1 ă. În reprezentările ş i planurile sal e subiective, el are înaintea och i lor, deopotrivă, l egătura aceasta intel ectuală a lumi i sa l e şi m i j l o c i r e a reprezentări lor ş i scopuri lor sale cu exi , _ tenţele obiective, cu totul mij locite în s i n e (să se compare § 398 , Adaus) . - În acelaşi t imp, această lume, care se afl� în afara lui , î ş i întinde firele astfel într-însu! , încît ceea ce el este în mod real , p. e n t r u s i n e , este constituit din înseşi a c e s t e fire : aşa încît el se stinge ş i în sine, îndată c e aceste existenţe exter ioare pier, afară dacă el nu este în chip mai expres, prin rel ig ie , raţiune subiectivă şi caracter, inde­pendent în s ine şi neatîrnat de ele . În cazul acesta , el e3te mai puţin capabil să primească forma proprie stării de care este vorba aici . - În ce priveşte fenomenul acelei identităţi , se poate aminti efectul pe care îl poate avea asupra supra­vieţuitorilor moartea unor rude iubite, a unor prieteni etc . , încît, o dată cu unul, moare sau se i s toveşte şi celălalt . (De pildă, C a t o nic i el n-a mai putut trăi după căderea repu­bl icii romane ; realitatea sa interioară nu era mai largă , nic i mai înaltă decît această republică) . - Dorul de ţară ş i alte s tări de acest fel .

y) În timp ce însă ceea ce umple conştiinţa, lumea exte­rioară a acesteia şi raportul ei cu lumea, este înfăşurat în sine şi prin urmare sufletul este cufundat în somn (în somnul magnetic , în cataleps ie şi în alte bol i , de ex. ale dezvoltăr i i 166

136 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SL'BIECTIV § 387-4E"

femei i , sau la apropierea morţii etc . ) , r e a l i t a t e a i m a ­n e n t ă a individului rămîne mai departe aceeaşi total itate substanţială ca o v i a ţ ă a s e n t i m e n t u 1 u i , care es te vedere în s ine, cunoaştere în s inea sa. Deoarece conşti inţa dez­vol tată, adultă, cultivată este aceea care e coborîtă în această stare de sentiment, ea păstrează, este drept, o dată cu con ţ i ­nutul e i , formalul fi inţări i sale pentru-sine, o intuiţie şi cunoaştere f o r m a l ă, dar acestea nu merg pînă la jude­cata conşti inţei , pînă la distincţia pr in care conţinutul con­şt i inţei se înfăţişează pentru ea ca obiectivi tate exterioară, -­atunci cînd ea este sănătoasă şi trează. Individul este astfel monada care îşi cunoaşte în sine real i tatea sa, intuiţia-dt�­s ine a geniului . În această cunoaştere, caracterist ic este, de aceea, faptul că acelaşi conţinut, care ca rea l i tate a inte­lectului este obiectiv pentru conştiinţa sănătoasă, şi pe care, pentru a- l cunoaşte, ea are nevoie, întrucît e reflectată, ele m i j 1 o c i r e a intelectului În toată întinderea sa reală, -în această imanenţă poate fi cunos.cut de el î n m o d n e -m i j 1 o c i t , poate fi i n t u i t . ln tu i rea aceasta este o c l a r v i z i u n e, în măsura în care ca este cunoaştere în substanţial i tatea nedivizată a geniului ş i întrucît ea se a flă în e s e n ţ a conexiun i i , pr in urmare nu e�te legată de seri i l e de cond i ţ i i mij l ocitoare, ex ter ioare unele altora, pe care con­şti inţa reflectată urmează să le parcurgă şi faţă de care e a este mărginită, potrivi t proprie i sale s ingularităţi exterioare. Aceas tă clarviziune însă, deoarece în lumina e i turbure con ­tinutul nu e analizat şi înfăţiş<tt ca o conex ; une inteligib i lă. r ă m î n e p r a d ă întregi i c o n t i n g e n ţ e propri i sent i ­mentulu i , imaginaţ iei etc . , - p e lîngă c ă î n viziunea e i pă­trund (se va vedea ulterior) r eprezentări s t r ă i n e . De aceea nu se poate stabi l i dacă ceea ce este intui t just de v izionari covîrşeşte asupra lucruri lor în care ei se înşeală . - Este însă stupid să se ia viziunea întîln i tă în această stare drept o înălţare a spiritului ş i d rept o starE mai aut entică a lu i ,

166 capabi lă în sine de cunoşt inţe u n i v e r s a 1 e '!' .

* Plato a î nţeles raportul dintre p r o f e t i z a r e în genere şi cunoasterea proprie conştiinţ-ei reflectate, mai b i n e decît mulţi moderni, care crc>deau că găsesc lesne în conceptele p l a to nice d esp re e n t u­z i a s m, o autoritate care să le confirme credinta în î năltimea l'eve­laţii lor viziunii somnambulice. P 1 a t o spu n e 'În Ti m eu (ed . · Step h . , I I I , p . 7 1 ş i urm. ) : "Pentru ca şi partea n e I' a ţ i o n a l ă a sufletului

§ 388-4 12 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 137

8) O determinat i e esenţială a acestei vieţi afective, care e l ipsită de personal i tatea intelectului ş i a voinţei , este aceea că ea este o s t a r e de p a s i v i t a t e , ca aceea a copilului în trupul mamei . De aceea, ca urmare a acestei stări , subiectul bolnav aj unge să se afle s u b p u t e r e a a l t u i a, a mag­netizorului , astfel că în relaţia psihică a celor doi , individul l ipsit de sine, fără real i tate personală, are drept conşt i inţă subiectivă a sa conştiinţa individului dotat cu reflexie, ş i că acest altul cons t i tu i e sufletul lui subiectiv prezent, geniul lu i , care î l ş i poate umple cu conţ inutul său. Faptul că somnam­bulul s imte în sine gusturi , mirosuri care se afl ă în cel cu care el stă în raport, - că el are şti inţă ş i de cele la! te intuiţ i i pre­zente ale acestuia, ca ş i de reprezentări le lui interne, dar ca fi ind ale sale, arată i d e n t i t a t e a s u b s t a n ţ i a l ă în care sufletul e capab i l să se afle cu al t suflet, întrucît, chiar ca suflet concrd, el este cu adevăra t imaterial . In aceas tă identitate substanţială , subiectivi tatea conşti inţei este numai 167 una, iar individualitatea bolnavului, deşi este o fiinţare-pentru ­sine, este una goală, care nu îş i este s ieş i prezentă, reală ; acest s ine formal îş i găseş te de aceea Împlinir i le sale în sen­zaţiile, reprezentări le celuilalt , - miroase, gmtă, c iteşte, aude ş i în celălalt . Sub acest raport este de obs ervat, în plus, că somnambulul aj unge în felul acesta să se afl e în relaţ ie cu două genii ş i cu un dublu conţinut, - al lu i propr iu ş i al magnet i zorulu i . Ce senzaţ i i sau viziuni pr imeşte, intu ieşte şi transformă în cunoaştere această percepţie formală, din pro ­priul e i interi or , ş i c e primeşte din reprezentările celui cu care ea se afl ă în raport, nu este determinat . Nesiguranta aceasta poate fi izvorul multor iluz i i :ş i stă, printre altele, la baza deoseb i ri i necesare care s-a ivit între părerile somnam -

să fie în tr-o oarecare măsură păntaşe .Ja adevăr, Dumnezeu a plăsmuit f i c a t u l şi l-a în zestrat cu m a n t e i a, facultatea d e a avea vi­ziuni ". Că Dumnezeu a atribuit C'llpacitatea aceasta d e a avea viziuni , i r a ţ i o n a l u l u i d i n o m, adaugă Plata, ne-o d ovedeşte :înd eaj uns faptul că nici u n om c u j wl ecată nu are parte de o viz.iune veritabilă, afară d a .:ă nu îi este j ud ecata l egată, în somn, sau dacă el nu est e scos din sine datorită b o l i i sau u nuJ entuziasm. C u drept s-a spus î ncă din timpuri vechi că .. numai celor cu jud ecată le este dat să facă şi să ou noască ce '"ste al lor, precum şi [pe ei înşişi " . P l a t o observă foarte j ust atît latura trupească a acestei i n tuiri şi cu noaşteri , cît şi posibi litatea ad evaru l u i viziu nilor, d ar totodată ca r&cterul subordonat al l or faţa d e conşti inţa ro.ţion.a l a .

138 PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL St:BIECTIV § 387--482

bulilor !din ţări deosebite şi În rap01 t cu persoane de cul -­tură deosebită, asupra stărilor morbide şi a modurilor de a le tămădui , a medicamentelor, ca ş i asupra categ-ori i lor şti inţi­fi ce ş i spiritual e ek.

e) Cum în această subs tanţial itate afectivă opoziţia fată de obiectivitatea exterioară nu există, subiectul , î n ă u n t r u l său însuş i , s e află în această unitate cu . sine, în care particu­larităţile sensibilităţii au dispărut ; astfel încît, deoarece act i­vitatea organelor de simţire este adormită, sentimentul comun se determină la funcţi i le particulare, ş i vedem, auzim etc. cu deg-etele , - în deoseb i însă cu cavitatea inimi i , cu sto­macuL

A î n ţ e 1 e g e c o n ·c e p t u a l înseamnă, pentru reflexia intelectului , a cunoaşte s eria m i j 1 o c i r i l o r între un feno­men ş i alt fapt cu care el e în legătură - a cunoaşte aşa­numitul curs al naturi i -, adică a înţelege potrivit l egilor ş i raporturilor intelectului (de ex . legea cauzalităţii , a temeiului

t6o etc . ) . Viaţa afectivă, chiar dacă ea mai păstrează încă o cu ­noaştere doar formală, ca în stăr i le morbide pomenite, este tocmai forma aceasta a n e m i j 1 o c i r i i , în care d i s tincţia d intre ce e subiectiv şi ce e obiectiv, opoziţ ia personal ităţii intelectuale faţă de o lume exterioară, ca şi acel e raporturi de ordin fin i t d intre ele, nu există. Conceperea acestei legă­turi l ipsi te de raporturi ş i totuşi perfect împl ini te devine, de l a sine, imposib ilă, cînd face presupoziţia unor personal ităţ i independente una faţă de alta ş i faţă de conţinut , considerat ca lume ob i ectivă, ş i în genere cînd pleacă de la presupo­ziţia caracterului absolut al exterioritătii spaţial e şi material e

Adaus. În adausul la § 405 am spus că t rebuie dis t inse d o u ă forme ale raportului m a g i c , propriu sufletului a f e c -t i v, şi că p r i m a din aceste forme ar putea fi numită subiec­t ivitatea f o r m a l ă a vieţi i . Cercetarea acestei pr ime forme s-a terminat în adausul amintit . Urmează acum să considerăm a d o u a formă a acelui raport magic, anume subiectivitatea r e a 1 ă a sufletului afectiv. R e a 1 ă numim această sub iecti­vitate fi indcă aici , în locul u n i t ă ţ i i s u f l e t e ş t i s u b -s t a n ţ i a l e n e d i v i z a t e , care domneşte în vis ca şi în s tarea fetală şi în raportul individului faţă de geniul său, apare o viaţă sufletească r e a l d u b l ă, care lasă e x i s t e n ţ ă

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETC"L 139

p r o p r i e c e l o r d o u ă l a t u r i al e sale . Prima dintre aceste două laturi este raportarea nemij locită a sufletului afect iv la lumea lui individuală ş i la real i tatea lu i subs tanţială : a doua latură este d impotrivă raportarea mij locită a sufl etului la lumea lui aflată în conexiune obiectivă. Faptul că aceste două laturi s e d e s p. a r t , aj ungînd la i n d e p e n d e n ţ ă u n a f a ţ ă d e a l t a, trebuie socotit drept boală, - întrucît această separaţie, în opoz iţie cu moduril e sub iectivităţii formale cons i - 169

derate în adaosul la § 405 , nu constituie un moment al viet i i obiective înseşi . Întocmai cum boala t r u p e a s c ă constă in rigidi tatea unui organ sau a unui s i s tem, împotriva armoniei ge­nerale a vieţ i i individuale , ş i această s tăvil i re şi separaţie merge uneori atît de departe, încît activitatea particulară a unui s istem devine .punctul care concentrează în sine res tul activităţi i orga­n i smului , o tumoare care invadează totul , - tot astfel ş i în v i a ţ a s u f l e t e a s c ă, intervine boala atunci cînd elementul doar s u f l e t e s c al organismului , aj ungînd independent de constrîngerea exercitată de conştiinţa s p i r i t u a l ă, îşi arogă funcţia acesteia, şi spiritul, pierzîndu-şi s tăpînirea asupra ele­mentului sufletesc ce î i aparţine, nu rămîne stăpîn pe sine, ci coboară el însuşi la forma de element sufl etesc. renunţînd astfel la raportul obiectiv, - adică mij locit de suspendarea a ceea ce este pus ca exterior, - cu lumea reală, raport care este esenţial sp ir i tului sănătos . Faptul că ceea ce ţine de sufle t devine indt:­pendent faţă de spirit , ba chiar îşi însuşeş te funcţi a acestuia , -e făcut posibil prin aceea că acest element este deopotrivă d i s -t i n c t d e spirit , ca şi i d e n t i c în s ine cu el . Separîndu-se de spirit, punîndu-se pentru s ine, elementul sufletes c îşi dă apa­renţa de a fi aceea ce es te în real itate spiri tul, - anume sufl e -tul fiinţînd în forma u n i v e r s a l i t ă ţ i i , pentru-s ine-însuş i . B o a l a s u f l e t e a s c ă , născută din acea separaţie , nu e'itc însă numai c o m p a r a b i 1 ă cu boala t r u p e a s c ă, c i este l e g a t ă mai mult sau mai putin de ea, întrucî t la desfacerea elementului sufletesc, de spirit, corporal i tatea necesară existen-ţei empirice a celui din urmă ca ş i a celui dintîi , se împarte acestor două laturi separate, devenind aşadar ea însăşi cev.c1. divizat în sine şi deci morbid.

Stări l e morbide în care apare o asemenea sciziune a ele­mentului sufletesc, de conşti inţa spirituală, sînt foarte variate : aproape fiece boală poate merge pînă la punctul acestei s ciziuni . 110 Aici , în considerarea filozofi că a obiectului nostru, nu urmează

1 4 0 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

însă să parcurgem această varietate nedeterminată de foriŢle p�l ­tologice, ci numai să stabil im , în f o r m e 1 e sal e p r 1 n c 1 -p a 1 e, e 1 e m e n t u 1 g e n e r a l, care ia într- însele chip dife­ri t . Printre bol i le în care poate apărea acest element genera l , se află s o m n a m b u l i s m u l , c a t a l e p s i a , e .p o c a d e d e z v o 1 t a r e a adolescentei la femeie, s t a r e a d e s a r ­c i n ă a femei i , de asemenea c o r e e a, tot aşa cl ipa m o r ţ i i ce s e apropie , cînd ea provoacă scindarea de care vorbim a vieţ i i , în conştiinţa mij locită sănătoasă, care slăbeşte, şi cunoaş­terea de ordin pur sufletesc (seelenhafte}, care ajunge din ce în ce mai mult atotstăpîn i toare ; - mai ales însă trebuie cercetată a ic i acea s tare care a fost numită m a g n e t i s m a n i m a l , atît în felul cum ea se dezvoltă d e l a s i n e într-un individ , c î t ş i aşa cum este produsă în acesta, de un a 1 t individ, într-un chip parti ­cular. Ş i · dator i tă unor cauze s p i r i t u a 1 e, cu deoseb ire prin exal tarea rel igioasă ş i po l i t ică , poate fi provocată starea de s ciziune a vieţii su fl eteşt i de care e vorba. As tfel , de p i ldă , în războiul din Ceveni, el ementul sufletesc a apărut în manifestarea lui l iberă, ca dar profetic , extrem de răspîndit la copi i , la fete ş i mai ales la bătrîni . Exemp lu l cel mai memorabi l al acestei exal taţi i este însă ace la al vest i tei Jeanne d 'Art , la care se vede, pe de o parte , entuziasmul patriotic al unui suflet cu desăvîrş ire curat ş i s implu , pe de altă parte , un fel de stare mag-netică.

După aceste observaţi i pre l i m inare, vom cons idera aici prin­cipalele forme s ingu lare în care se manifestă o s eparaţie a elementulu i sufletesc şi a conşti inţei obiect ive . Aproape nu e nevoie să ma i am int im ceea ce a fost dej a spus mai sus asupra

m deoseb i r i i celor două forme de comportare ale omulu i , faţă de l umea sa, - că anume , c o n ş t i i n ţ a o b i e c t i v ă are şt i inţă de lume ca de o ob iect i vitate e x t e r i o a r ă e i , nesfîrş i t de v a r i a t ă, dar î n c o n e x i u n e n e c e s a r ă în toate pune ­tele sale , care nu con ţ ine, în s ine n i m i c n e m i j 1 o c i t, şi că e a s e raportă la această obiectivi tate într-un mod corespunzător aceste i a , adică într-un mod tot atît de f e 1 u r i t , de d e t e r ­m i n a t , de m i j 1 o c i t şi de n e c e s a r , neputînd intra deci în relaţie cu o formă d e t e r 111 i n a t ă a ob i ect ivităţ i i exteri oare decît pr intr-un organ de s imţ i re d e t e r 111 i n a t , -de exemplu, neputînd să vadă decît cu o c h i i ; pe cînd dimpo­trivă s e n t i m e n t u 1 , adică forma s u b i e c t i v ă a cunoaş­terii , s e poate lipsi cu totul, sau cel ·puţin în parte, de mijloc i-

§ 388--412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 4 1

r i ie ş i de condiţ i i le indispensabi le cunoaşter i i ob i ective , ş i poate percepe în chip. imediat , - de pildă, obiectele vederi i , fără aju torul ochi lor ş i fără mij locirea luminii .

1 . Această cunoaş tere nemij locită apare, înainte de toate, l a aşa-numiţii p r o s p e c t o r i d e m e t a 1 e ş i d e a p ă . Sub acest nume se înţeleg oameni care, în s tare depl in trează, îş i dau seama, fără m ij loc irea vederii , de prezenţa metalului sa u a apei , sub scoarţa pămîntului . Existenţa destul de frecventă a unor astfel de oameni nu lasă loc la nici o îndoială . A m o -r e t t i a constatat , după cum ne asigură, a·ceastă curioz i tate a s imţir i i , l a mai mult de patru sute de invidiz i , parte din e i c u totul sănătoş i . Afară de metale ş i de apă, e s imţită de uni i oameni În mod cu to tul nemij loci t ş i sarea , prin faptul că atunci cînd se găseşte în cantitate mare, provoacă într-înşii indispo­z iţie şi anxietate . La descoperi rea izvoarelor ascunse de apă şi a metalelor, ca ş i a sări i , indivizi i mai iscus i ţ i folosesc ş i bagheta magică . Aceasta este o nuia de alun avînd forma unei furc i , care e ţinută c u ambele mîini d e furcă ş i s e îndoaie c u vîrful m în j os către obiectele de care am vorbi t . Se înţelege de l a s i n e că această mişcare a l emnului nu-şi are temeiul într-însul, î n vre-un fel, ci este determinată numia de sensibi l i tatea omului : întocmai cum ş i în aşa-numita pendul are , - deşi aici , în cazul fo ­los iri i ma i mul tor metale , poate avea loc între acestea o anumită infl uenţă reciprocă , - sens ib i l i tatea omulu i este totdeauna de­terminantul principal ; în adevăr, dacă ţinem de exemplu un inel de aur deasupra unui pahar cu apă ş i dacă inelul loveşte marginea paharului , de atîtea or i cîte ore ind i că ceasul , aceasta provine numai din faptul că, atunci cînd soseşte de exemplu lovitura a unsp rezecea , ş i eu ş t iu că es te o r a unsprezece, această :şt i inţă a mea e s ufi c ientă pentru a opri pendulul . - Sensibi l i ­tatea înarmată cu bagheta magică se pretinde ca ar f i serv i t uneori pe scară mai largă , decît la descoperirea unor ob iec te moa rte ale natur i i , ş i anume l a găs i rea hoţ i lor ş i a criminal i lor . Or icîtă şarlatanie s -ar găsi în povest ir i l e referitoare la acest punct , totuşi cî teva cazuri pomenite a ici par a mer i ta încredere , -cu deosebire , de exemplu , cazul în care un ţăran francez trăind În secolul al XVII I -lea, bănuit de crimă, f i ind dus în pivniţa în care se săvîrş ise crima şi fi ind cuprins de sudorile spaimei , a avut o pres imţ i re a făptuitorilo r , în virtutea căre ia a des ­coperit drumurile luate de aceşt ia în fuga lor şi locuri l e în care popos iseră , l -a găsit pe unul din criminal i în sudul Franţei ,

1 4 2 PRIJ\IA SECŢI UNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4f2

într-o înch i soare, şi a urmărit pe al doilea pînă la graniţa spani olă, de unde a trebuit să se întoarcă. Un astfel de indiv id posedă o sensibi l i tate tot atît de pătrunzătoare ca un cîine cart: urmăreşte l a di stanţă de ki lometr i urma stăpînului său .

.2) A d o u a manif<:stare a cunoaşterii imediate sau afec-J 7 3 t ive. pe care urmează să o considerăm aici a r e în comun cu c e a

de care am vorb i t faptul că, în amîndouă, un obiect este s imt i t fără mij locirea simtu lu i s p e c i f i c la care el se raportă c u deosebire . În acelaşi t imp însă această manifestare se deosebeşte de prima prin aceea că, într-însa nu are loc o raportare at î t de total l ips i tă de mij locire, ca la cea d intîi , c i s imţul specifi c respectiv este înlocu i t sau prin s i m ţ u l c o m u n, care acţi o ­nează ma i ales în c a v i t a t e a i n i m i i , sau pr in s i m ţ n l t a c t i l . O atare sensibi l itate s e manifestă at ît în c a t a 1 e p ­s i e în genere, - stare de pareză a organelor, - cît ş i , c u deosebire, în s o m n a m b u 1 i s m, un fel de stare cataleptică în care visul se exteriorizează nu numai prin vorbi re c i şi prin umblet . dînd naştere ş i altor acţiuni, care au la bază un senti ­ment de multe ori exact al raporturilor dintre obiectele încon ­j urătoare. Cît priveşte apariţia acestei stări , ea poate fi provo­cată, cînd există o dispoziţ i e determinată pentru aceasta, de obiecte pur exterioare, de pildă de anumite al imente consu­mate seara. Tot astfel, după apariţia acestei stări, sufletul rămîne în dependenţă de lucruri l e exterioare ; aşa de exemplu, muzica produsă în preajma somnambulilor, i -a provocat să spună in somn romane întregi . Cu privire la activi tatea simţurilor în s ta­rea aceasta, trebuie să observăm însă că, dacă adevăraţii som ­nambuli a u d şi p i p ă i e cu adevărat, o c h i u 1 lor dim­potrivă, ind�ferent dacă e închis sau e deschis , rămîne de piatră ; că prin urmare simţul prin mij locirea căruia, mai ales , obiec­tele îmi apar la d e p ă r t a r e , necesară raportului adevărat al conşti inţei , încetează de a fi activ, În această stare, în care s e p a r a ţ i a a ceea ce e subiectiv şi a ceea ce e obiectiv n u e x i s tă . Cum am observat dej a, în somnambulism v ă z u 1 , care se stinge, este înlocuit de s i m ţ u 1 t a c t u 1 u i ; o supleanţă care la adevăraţi i orbi are loc numai în grad mai mic

1 7 4 ş i care de altfel, în ambele cazuri, nu trebuie înţeleasă în felul că, prin degradarea unuia din s imţuri celălalt s imţ ar dobîndi, pe cale pur fizică, un adaus de acuitate, - întrucît aceasta s e naşte dimpotrivă numai prin fap.tul că sufletul se precipită cu fortă nedivizată în simtul tactil . Totuşi acesta nu dirij ează som-

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 143

n ambuli i totdeauna j us t : acţ iun i l e complexe la somnambu l i sînt ceva întîmplător : asemenea persoane scriu desigur în stare de somnambul ism uneori scrisori ; adesea însă e le sînt înşelate d e sentimentul lor, crezînd , de exemplu , că stau pe cal , cînd în fapt ele se află pe un acoperiş . În afară de ascutirea m inunată a s imţului tactil , în s tări le cataleptice s i m t u l c o m u n s e rid i că ş i el , aşa cum am arătat dej a, cu deoseb i re în c a v i t a­t e a i n i m i i, l a o act i v i tate atît de înal tă, încît el ţine locul v ă z u l u i , a u z u l u i sau ş i al g u s t u 1 u i . Astfel , un medi c francez d in Lyon a avut în tratament, pe vremea cînd magnet is­mul anim<�l nu era cunoscut, o persoană bolnavă, care asculta ş 1 c i tea numai cu cavitatea inimi i , ş i care putea c i t i într-o carte pe care, în altă cameră , o ţinea c ineva care era pus, după dis­poz i ţ i i le doctorului , în l egătură cu individul s i tuat lîngă inima persoanei bolnave, printr-un lanţ de persoane aflate între ele . Vederea aceasta la dis tanţă este de altfel descrisă , d e cei la care ea a apărut , în modur i diferite. Adesea aceşt ia spun că e i văd obiectel e î n i n t e r i o r ; sau afirmă că obiectele răs­pîndesc parcă în jurul lor raze . Cît priveşte însă suplearea g u s t u 1 u i prin s i m ţ u 1 c o m u n , amintită mai sus, există exemple de persoane care au s imţ it gustul al imentelor ce le-au fos t puse pe stomac.

3 . A t r e i a manifes tare a cunoaşterii nem ij locite este aceea în care, fără concursul vre-unu i s imţ s p e c i f i c , ş i I7o

fără interventi a s i m ţ u 1 u i c o m u n într- o parte anumi tă a trupului , se naşte, dintr-o s e n z a ţ i e n e d e t e r m i n a t ă, o p r e s i m ţ i r e sau i n t u i ţ i e , o v i z i u n e a ceva ce sub raport s e n s i b i 1 nu este a p ro p i a t, ci s e află d e-p a r t e î n s p a t i u şi î n t i m p, - viziunea a ceva v i i t o r sau t r e c u t. Deşi adesea este greu să deoseb im viziunile p u r s u b i e c t i v e , care s e raportă l a o b i e c t e n e e x i s t e n t e , de cele care au ceva real drept conţinut al l or, totuşi deosebirea aceasta trebuie reţinută aici. P r i m u 1 fel de viziuni apar e adevărat şi în somnambul ism , dar mai ales într-o stare patologică precumpăni tor fizică, de exemplu , în timpul febrei , - şi chiar cu conştiinţa trează. Un exemplu de o atare viziune subiectivă este acela al lui Fr. Nicolai , care vedea cu depl ină clari tate pe stradă, în stare trează , alte ca�e decît cele aflate acolo în realitate, şi totuşi ştia că aceasta era doar o i luzie . Teme iul precumpănitor fizic al aceste i i luz i i poe -

144 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-482

t i ce, l a acel individ de altfel cu totul prozaic , s -a dat pe faţă cînd, aplicîndu-i-se l ipi tori pe rect , iluzia a fost înlăturată.

În considerarea noastră antropologică trebuie să privim însă de aproape mai ales a 1 d o i l e a fel de viziun i , - acelea care se referă la obiecte prezente în mod r e a 1 . Ca să înţe­l egem miracolul fenomenelor de care e vorba, este necesar să reţ inem în ce .priveşte sufl etul următoarele puncte de vedere .

Sufletul este c e e a c e p ă t r u n d e t o t u 1, nu doar ceva ce există într-un individ particular ; căc i , aşa cum am spus mai îm.inte, el trebuie luat ca fi ind adevărul , ideal i tatea a t o t c e e m a t e r i a 1, aceea ce e c u t o t u 1 u n i v e r s a 1 şi în care toate dist incţi i le sînt numai ca i d e a 1 e, a c e e a c e nu se află de o s i n g u r ă p a r t e , î n f a ţ a A 1 t u 1 u i ,

176 c i s e î n t i n d e a s u p r a A 1 t u 1 u i ş i î 1 c u p r i n d e. Totodată însă, sufletul este i n d i v i d u a 1 , suflet determinat î n p a r t i c u 1 a r ; de aceea el are în s ine determinaţii sau particularizări mult iple ; aces tea apar. de p ildă, ca tendinţe ş i încl inaţ i i . Determinaţi i l e acestea, deş i deoseb i te între ele , sînt totuşi pentru sine doar ceva u n i v e r s a l . N umai în mine ca individ d e t e r m i n a t , dobîndesc ele u n conţinut d c ­t e r m i n a t . Aşa, de exemplu, d ragostea faţă de părinţi , de rude, de prieteni e tc . s e i ndivi dualizează în mine : căc i eu nu pot fi prieten ş .a .m .d . î n g c n e r e , c i sînt în mod necesar, pr ie­tenul a c e s t a . trăind cu a c e ş t i prieten i , în l o c u l a c e s t a, î n t i m p u 1 a c e s t a ş i în s i t u a ţ i a a c e a s t a . Toate determinaţ i i le sufleteşti generale , individual izate în mine şi trăite de mine, constituie real i tatea mea, - de aceea e l e nu sînt lăsate la buna voie a mea, ci d impotrivă alcătuiesc puter i le v ieţei mele şi aparţin fi inţei mele reale, în aceeaşi măsură în care capul ş i p ieptul meu apa rţin fi intei mele vi i . Eu sînt acest întreg cerc de determinaţi i ; ele sint una cu individual i tatea mea : fiecare punct din acest cerc, - de exemplu împrej urarea că eu stau acum aic i . - s e arată s trăin de cap riciu! reprezentări i mele, prin aceea că este s i tuat În total itatea sentimentului meu d e mine însumi , c a verigă a unui l anţ de determi nări , sau este - cu alte cuvinte - îmbrăţişat de sentimentul pe care-I am de to tal itatea real i tăţii mele . De această real i tate a mea. de aceas tă l ume a mea. c u am însă cunoş t inţă în chip c u t o t u l n e­m i j 1 o c i t , cu totul p o z i t i v a b s t r a c t , - înt rucît deo ­camdată sînt numai sufle t afectiv şi încă nu conşt i inţă de mine însumi, trează ş i l iberă ; căci , aşa cum am observat dej a, pe

§ '88-41 2 ANTROPOLOGIA . SUFLETUL 145

această t reap tă eu n u am separat încă lumea, de mine , nu :u n pus-o ca ceva exterior , ş i prin urmare conştiinţa mea despre ea n u este încă m i j l o c i t ă prin opoziţ ia subiect ivului ş i obiec­t i vului ş i prin suprimarea acestei opozi ţ i i .

Trebuie să determinăm acum mai prec i s c o n ţ i n u t u l m :l ceste i cunoaşteri intui t ive .

l ) M a i î n t î i exis tă stări in care s u fl etul are c u n o ş ­t i nţă de un co n ţ in u t pe care el l -a u i t at de mult ş i pe care în -; iare trează nu ş i - 1 mai poate aduce în conş t i intă . Fenomen ul acesta apare În d iverse boale . Cea mai izbi toare manifes tare de fe lul aces ta es te aceea cînd oamen i i vorbesc în t imp u l bo l i l o ; o l imbă, cu care ei s -au ocupat ce-i drept, în pr ima t inerete , d a r pe care, în stare t rează, ei n u m a i sîni capab i l i s ă o vorh easc:l . Se întîmplă de asemenea că oameni de rînd, deprinşi să vor­bească curent doar germana de nord ( Plattdeutsch), în s tare h ipnotică vorbesc fără greutate germana de sud ( H ochdeulsch ) . Nu mai puţ in deasupra îndo ie l i i este cazu l ca oameni , af laţ i în această s tare . să recite cu dep l i n ă dexter i tate conţ i nutu l , p c care nu 1.-au învăţat n i c iodată pe de rost , al unei lecturi făcu te de ei cu mult înainte ş i d ispărute din conşti inţa lor trează. A 5 a de exemplu, în Meditaţiile Nocturne a le lui Joung, c i neva re­cită un pasaj lung , de care în s tare trează el nu-ş i mai amintea nimic. Un exempl u deoseb i t de remarcabi l este ş i acela al umi l băiat care, rănindu-se în vîrsta cea mai fragedă la creier , pr in ­tr -o căzătură, ş i de aceea operat, ş i -a pierdut treptat memor ia în asemenea grad , încît după o oră nu mai ş t ia ce făcuse, -ş i care, pus în s t are h ipnotică, ş i -a recîşt igat complet memoria, astfel încît el putea acum indica atît cauza bol i i sa le . cît ş i instrumentele folosite la operaţia pe care o suferise, ca ş i persoa­ne le care luaseră parte la aceasta. .

2) Mai minunată încă decît cunoaşterea subită, de care am vorb i t, a unui cont inut depozi tat dej a în i n t e r i o r u l sufle­tului , poate părea cunoaşterea nemij locită a unor întîmplări încă e x t e r i o a r e subiectului care le simte ; căci , în pr i ­v inţa acestui a l d o i l e a conţinut al sufl etului care intuieşb?, noi şt im că existenţa lucruri lor exterioare e legată de s p a ţ i u şi de t i m p, ş i c o n ş t i i n ţ a n o a ·s t r ă o b i ş n u i t ă e 1 78 mij locită de aceste două forme ale divers i tăţi i .

Cît priveşte mai întî i ceva ce este departe de noi î n s p a ­ţ i u, noi nu putem lua cunoştinţă de el, cînd sîntem cu con -10 - c. 318

146 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

şti inţa trează, decît cu condiţia de a suprima distanţa, într-un mod m i j l o c i t . Condiţia aceasta însă, pentru s u f l e t u l v i z i o n a r u l u i nu există. Spaţiul nu apa rţin e s u f l e t u­l u i , ci n a t u r i i e x t e r i o a r e ; şi cînd acest exterior este sesizat de suflet , el încetează de a fi spaţial , întrucît, fiind trans­format de idealitatea sufletului, el nu îşi rămîne nici ş ieş i exte­rior , nici nouă . De aceea, atunci cînd conştiinţa liberă, reflecbtă se coboară la forma sufletului pur afectiv, subiectul nu mai este l egat de spaţiu . Exemple al e acestei independenţe a sufl e­tului faţă de spaţiu se găsesc în mare cantitate . Între ele tre­buie să distingem d o u ă cazuri . Sau în tîmplările sînt a b s o­I u t e x t e r i o a r e subiectului care le intuieşte şi sînt cunos­cute de el fără nici o mij locire , - sau dimpotrivă, ele au înce­put dej a să aibă pentru subiect forma a ceva i n t e r i o r , pr in urmare a ceva ce n u îi es te s t r ă i n, a ceva mij locit , pr in aceea că ele sînt ,cunoscute, într-un mod pur o b i e c t i v , de către un a l t subiect, - între acesta ş i i ndividul care are viz iu ­nea exis tînd o unitate sufletească atît de d eplină , încît aceea ce se găseşte în conştiinţa obiectivă a celu i dintîi , pătrunde ş i în sufletul celui din urmă. Forma viziun i i mij locite de conştiinţa unui a l t sub iect urmează să o cercetăm abia mai tîrziu, o dată cu starea hipnotică p r o p r i u-z i s ă. Aici trebuie în schimb să ne ocupăm de cazul a m i n t i t î n t î i , acela al cunoaş­teri i cu totul n e m i j 1 o c i t e a unor în tîmplăr i exterioare d e ­părtate.

Exemple de acest fel de intuire se găsesc în timpurile mai vechi , - timpuri de viaţă mai mult sufletească decît intelec­tuală, - mult mai des decît în t impurile mai noi , în care inde-

179 pendenţa conştiinţei reflectate s-a dezvoltat mult mai mult. Cro­nicile vechi, - care nu trebuiesc numaidecît taxate de înşelă­toare ş i de mincinoase, - povestesc numeroase cazuri de felul acesta. În presimţirea lucrurilor aflate departe în spaţiu, poate interveni , de altfel , cînd o conştiinţă mai întunecată, cînd una mai clară. Variaţia aceasta în clari tatea intuiri i s-a manifes­tat , de exemplu, l a o fată care avea în Spania , - fără ca în s tare trează să şt ie ceva despre aceasta, - un frate, şi care, în viz iunea ei hipnotică, a văzut pe acest frate, l a început doar neclar, apoi însă l impede, într-un spital ; după aceea a crezut că- I zăreşte mort ş i deschis, - mai tîrziu totuşi , iarăşi viu ; -cum s -a stabil i t ulterior, ea văzuse exact că fratele ei se afla cu adevărat, în momentul viziuni i , într-un sp i tal , la Valladol i d :

§ 388-412 AN TROPOLOGIA. SUFLETUL 147

- În sch imb, ea se înşelase crezînd că-I vede mort, întru cît nu acest frate ci o altă persoană murise , în acel t imp, l îngă el . Î n Spania ş i I talia, unde viaţa de natură a omului este mai gene­ra lă decî t b noi , viziuni ca aceea pe care am pomenit-o nu sînt ceva rar , cu deosebire l a soţ ii ş i la prieteni , referitor la pri e­teni ş i la soţ i care se află departe.

Tot aşa cum se ri dică deasupra condiţ ie i s p a ţ i u l u i , sufle tul capabil de viziune se ridi că, în a l d o i l e a r î n d, pe�te condiţia t i m p u l u i . Am văzut dej a mai sus că sufl e­tul , în starea de vizi\me, îş i poate :face iarăşi prezent ceva înde­părtat cu totul din conştiinţa lui trează, datorită timpului s c u r s . :Mai in teresantă este însă pentru reprezentare întrebarea, dacă omul poate cunoaşte clar ş i ceea ce este separat de el prin t impul v i i t o r . La această întrebare avem de răspuns urmă­toarele : în primul rînd, putem spune că, aşa cum conştiinţa se înşeală în j udecata ei, atunci cînd socoteşte viz iunea de care am vorbi t mai înainte , a unui lucru s ingular despărţit de ochiul trupesc prin dis tanţa lui în s p a ţ i u, drept ceva superior cunoaşteri i adevărurilor raţiunii , - tot aşa, reprezel l ­t area este prizoniera aceleiaşi erori , cînd socoteşte că o cunoaş- 1 80

tere perfect s igură şi intelectual determinată a v i i t o r u l u i a r fi ceva foarte înal t , şi că trebuie deci să căutăm motive de consolare, pen tru l ipsa unei atare cunoaşteri . Trebuie dimpotrivă să spunem, invers, că a r fi pl icticos pînă la disperare să îţi cunoşti dinainte destinele, cu deplină exactitate, ş i apoi să le trăieşti pe rînd, pe toate, fără excepţie. O previz iune însă de a c e s t fel este o imposibi l i tate ; căci aceea ce este doar v i i t o r, aşadar ceva f i i n ţ î n d numai î n-s i n e, nu poate d eveni obiect al c o n ş t i i n ţ e i p e r c e p t i v e, i n t e l e c-t u a l e, întrucît numai c e e a c e e x i s t ă , ceea ce a ajuns la s i n g u l a r i t a t e a s e n s i b i l p r e z e n t ă poate fi per­ceput. Desigur sp ir i tul uman se poate rid ica deasupra unei cu­noaşteri avînd de a face exclusiv cu s ingularitatea sensibi l pre­zentă ; r idicarea a b s o l u t ă peste aceasta nu are loc însă decît în c u n o a ş t e r e a c o n ·C e p. t u a lă a c e e a c e e Y e ş n i c ; căci ceea ce e veşnic nu este atins, ca s ingularul sen­sibil , de alternanţa naşteri i a pieir i i , ş i de aceea el nu este nic i ceva trecut, nici ceva vi i tor , ci este prezentul a b s o l u t care stă deasupra t impului , cuprinzînd în sine ca suspendate toate d i s tinctii le acestuia. În s tarea h ipnotică în schimb, poate avea loc numai o înălţare c o n d i ţ i o n a t ă peste cunoaşterea a

148 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 31<7--431

ceea ce e imediat p rezent ; previzmnea care se manifestă in această stare s e raportă totdeauna numai la cercul s i n g u l a r al existenţei vizionarului , mai ales l a d i spoziţ ia lu i morbidă i nd i ­v iduală ş i , - î n c e priveşte forma, - nu are l e g ă t u r a n e c e s a r ă şi c e r t i t u d i n e a d e t e r m i n a t ă a con­ş t i inţei obiective, intelectuale . Vizionarul se găsesc într-o stare de c o n c e n t r a r e ş i intuieşte viaţa aceasta Încă nedesfăşu ­rată, î n gestaţie , a lui , într-un mod c o n c e n t r a t . În d e t e t ­m i n a r e a aces tui t o t concentrat sînt cuprinse ş i determina ţ i i l e

B t de s p a ţ i u ş i de t i m p, ca n e d e s f ă ş u r a t c . To tuş i pentru sine înseş i , aces te forme de d ispersiune nu sînt ses izate d e s uf letu l vizionar, cufundat În interi or i tatea sa ; ses izarea aceasta arc loc numai din partea co:1ş ti inţei obiect ive , care î ş i aşează în faţă realitatea ci , ca alcătuind o lume exterioară. Întrucît însă viz ionarul are, în a c e l a ş i t i m p , r e p r e z e n t ă r i , el t re­buie totodată să degaj eze acele determinaţii învăluite în v iaţa sa concentrată, sau - ceea ce este acelaş i lucru - el trebu i e: să - ş i proiecteze starea sa , în formele s p a ţ i u 1 u i ş i t i m p u -1 u i , să o tălmăcească potrivi t modul u i ctmş t i in ţe i treze. Se vede de a ic i în ce sens , în presimţi re, intu i ţ i a închide in s ine o mrj locire a t impul ui , - deş i , pe de al tă par te , ea nu arc trebuinţă de această m ij locire ş i tocmai de aceea es te capab i l ă s ă pătrundă v i i torul . C u a n t u m u l timpului vi i tor aflat în starea intuită nu csle însă ceva avînd cons is tenţă pentru s ine , c i es te un m o d d e a f i al c a l i t ă ţ i i conţinutulu i presim­ţi t , ceva ce aparţine acestei cal ităţi în felul în care, de exemplu, t impul de trei sau de patru z i le aparţine naturi i determinate a f e b r e i . Degaj area acelui cuantum de timp constă, d e aceea, într-o pătrundere în natura intensivă a conţi nutului intuit , pen­tru a-1 desfăşura . Această desfăşurare esle pasib i lă de nesfîrş i t e i l uzi i . Niciodată t impul nu este indicat cu precizie, de vizionar . Dimportivă, de cele mai multe ori d eclaraţi i l e referitoare la viitor al e acestor oameni sînt dezminţite ; mai ales cînd ace�k viziuni au drept conţinut evenimente care depind de voinţa l iberă a altor persoane. Faptul că vizionari i se Înşeală în acest punct, atît de des , este cu totul natural ; căci ei au intuiţ ia unui eve­niment viitor numai potrivit s imţiri i lor accidentale , cu totul neproecise, în cutare împrej urări determinate a ş a , în alte îm­prejurări altfel , ş i tălmăcesc apoi conţinutul intuit , într-un mod tot atît de nedeterminat şi de accidental . Pe de altă parte, fireşte , nu poate fi totuşi negat cazul unor presimţ i ri şi viziuni de felul

§ 388-412 i\NTROPOLOGIA. S U FLETUL l i !J

acesta, cu to tu l minunate, c a r e s e confi rmă cu adevărat . Astfel , 1 8 � ex i s tă oameni pe care pres im ti rea prăbuş i r i i unti case sau a unui tavan - prăbuşire înt împ l ată cu adevărat după aceea -i - a t rez i t şi i - a făcut să - ş i părăsească camera sau casa. Tot astfel se crede că pes ::ar i i sînt cuprinşi une or i el e prescnt imentul inf:l i ­l i b i l a l unei fnrtl!n i , d e care cons t i inta intel ectua l ă n u are încă n i ci u n ind ic iu . Se mai afi rmă de a <> e m e n c a că mulţi oameni ş i -au prezis ceasul m<>rţ i i . C u d eoseb ire pe platouri le Scoţi e i , în Olanda şi în \Ves t fal i a , se întî lnesc cazuri d ese de pre­s imţire a v i i toruru i . Mai cu seamă l a l ocu i to r i i d in munţi i Scoţiei , facul tatea unei a ş a-z i s e a d o u a v e d e r i (second sight) nu este nici a s tăzi ceva rar. Persoane înzestrate cu această facul tate se văd pe sine d u b 1 u . s e zăres c în raporturi � i s tări î n care e l e s e v o r afla abia mai tîrziu . Pentru explicarea acestui fenomen minunat se pot spune cele ce urmează. Aşa cum s - a observat , în Scoţ ia , această serond sig!z t era mai înainte mult. mai frecventă decît acum . Pentru ca ea să se nască, pare a fi prin urmare necesară o treaptă anumită în dezvoltarea spi r i ­tuală, - şi anume, o treaptă egal depărtată, de starea de pri­mi tiv i tate, ca ş i de s tarea de cul tură mare, o treaptă pe care oamen i i nu urmăresc scopuri u n i v e r s a 1 e , ci se interesează numai de raportur i le lor individuale, - îşi real izează scopurile a c c i d e n t a 1 e, p a r t i c u 1 a r e, fără înţelegerea teme ini că a na tur i i raporturilor pe care le au d inainte , imitînd inert dat i -n i le de veacuri, - aşadar, neturburaţi de nevoia unei cunoaş-ter i a universalu lu i ş i necesarului, se ocupă numai cu c e e s i n-g u l a r şi a c c i d e n t a l . Tocmai datori tă acestei cufundări a �pir i tului în s ingu lar ş i accidental , oamenii par adesea să de­v ină capabil i de intuit ia unui eveniment s i n g u l a r ascU I I s încă în viitor, cu deosebire cînd acest eveniment nu le este ind i ­ferent. - Se înţel ege însă de l a s ine că în acest ,fenomen, ca ş i în al te le asemănătoare, filozofia nu poate urmări să expl ice toate ci rcumstanţele 'S ingulare , adesea necertificate cum trebuie, ba d impotr ivă extrem de îndoielnice ; trebuie mai de grabă , în con ­s iderarea noastră filozofică, să ne mărginim aşa cum am făcu t mai sus, la scoaterea în evidenţă a punctelor de vedere princ i ­pa le ce trebuie reţinute în fenomenele respective .

3) În timp ce în modul de intuire d i s cutat la punctul 1 ) , sufletul, î·nchis î n interioritatea lui , n u face decît să-şi reactua­l izeze un conţinut care- I a p a r ţ i n e a d e j a, - şi în

183

1 50 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 38i-432

t imp ce, dimpotrivă, în materialul considerat la punctul 2) , sufle­tul este cufundat în viziunea unei împrej urări s ingulare e x t e­r i o a r e , - în cunoaşterea intuitivă a p r o p 1 i u l u i său i n t e r i o r , a s tării sale sufl eteşti ş i trupeşti , sufletul s e În­toarce, în a l t r e i l e a r î n d, din acea raportare la cev .1 exterior înapoi l a sine însuş i . Această latură a viziunii are o s feră foarte largă şi poate aj unge, totoda tă, la o însemnată c la­r i tate ş i prec iz ie . Ceva deplin determinat ş i corect nu vor putea totuşi relata, despre starea lor corporală, cei ce au viziuni, decît atunci cînd ei posedă cultură medicală, cînd ei posedă prin urmare, în conştiinţa lor trează, o cunoştinţă precisă a natur i i o rganismului omenesc. De la cei l ips i ţ i de cultură medicală, în schimb, nu trebuie să aşteptăm indicaţi i anatomice ş i fiz iologice perfect exacte : dimpotrivă, unor as tfel de persoane le este ex­trem de greu să trad ucă intuiţia concentrată pe care o au despre starea lor , în rforma gîndiri i reflectate ; ş i cu toată si l inţa, ele nu pot ridica ceea ce au intuit decît doar la forma conştiintei treze a 1 o r, - adică l a forma unei conştiinţe mai mult sau mai puţin neclare ş i necultivate . - Aşa cum însă, la difer i ţ i indivizi capabil i de viziuni, cunoaşterea nemij loci tă a s t ă r i 1 l o r t r u p e ş t i este foarte d iferi tă, tot aşa, în ce priveşte cu­noaşterea intui tivă a interiorului lor s p i r i t u a 1 , domneşte,

1 84 atît cu privire la formă cît ş i b conţinut, o mare varieta te . Naturi lor n o b i 1 e , viz iunea, - întrucît ea e o stare de afi r ­mare a substanţialităţi i sufletului , - le dezvăluie abundenta unei nobile simţiri , eul lor adevărat, spiri t ul mai bun al omului , ş i adesea acesta le apare ca spiri t protegu i tor particular . Oameni i i n f e r i o r i, în schimb, îşi dezvăluie în s tarea aceasta j osnicia ş i î i cedează fără frînă. În s fîrş i t , i ndiviz i i de valoare m i j 1 o ­c i e susţin în t impul viziuni i , adesea, o luptă morală cu e i înşiş i , întrucît în această viaţă nouă, în această in tuire internă neturburată, iese la suprafaţă ceea ce este în caractere mai sefn·· n ificativ şi mai nobil , îndreptîndu- se împotriva l aturii vinovate ca s-o nimicească.

4) Cunoaşterii intuitive a stării spirituale ş i trupeşti p r o ­p r i i, i se alătură, ca o a p a t r a manifestare, cunoaşterea viz ionară a unei stări sufleteş ti ş i corporale străine. Cazul acesta se produce cu deosebire în somnambulismul hipnotic . atunc i cînd, prin raportul în care subiectul aflat în această stare a fos t pus cu un alt subiect , cele două s fere de vi aţă ale lo r au deve­ni t oarecum una singură.

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLET U L 151

5) În s fîrş i t în a 1 c i n c i 1 e a rînd, cînd acest raport at inge gradul cel mai înalt de intimitate ş i de forţă, apare feno­menul în care s ubiectul , în viziunea lui , nu cunoaşte, nu intuieşte 5 Î n�l s imte u n a l t sub iect , c i î n alt subiect : fără �ă-şi în­drepte atenţia direct asupra celui lalt individ, el s i m t e 11 e -m i j 1 o c i t , p r i n s i m p a t i e, tot ce se întîmplă acestuia , tră ieşte în <S ine senzaţi i le individual i tăţii s trăine, ca fiind ale sal e p r o p r i i. S e întî lnesc cele mai izbi toare exemple de un atare fenomen. Astfel , u n medic francez a tratat două femei între care exista o mare dragoste reciprocă ş i care, l a dis tanţă î·nsemnată una de alta, îş i s imţeau reciproc stările maladive, una în ce:.t­laltă. Poate fi luat în considerare aici , de asemenea, cazul unui 1 >.:. soldat care, deşi se afla la o distanţă apreciabi lă, a simţit ne­mij locit , pr in s impatie , atît de puternic groaza mamei sale , care fusese l egată de hoţi, încît s-a s imţit i rezist ibi l împins să alerge la ea.

Cele c 1 11 c 1 manifes tări pe care l e -am discutat mai sus sînt m o m e n t e 1 e p r i n c i p a 1 e ale cunoaşteri i prin v i ­z i une . Ele au toate în comun caracter ist ica de a se raporta to t ­deauna la lumea i n d i v i d u a 1 ă a sufl etului afectiv. Totuş i , raportarea aceasta nu constituie între ele o l egătură atît de i ndisolubilă încî t ele să apară totdeauna, cu necesi tate, În unul ş i acelaşi subiect , toate. În al doilea rînd, aceste fenomene mai au în comun faptul că ele pot lua naştere, atît în urma une i bol i fiz i ce , cît ş i la persoane sănătoase, în vi rtutea unei anumite dispoziţii particulare . În ambele cazuri , aceste manifestări s înt s tări naturale n e m i j l o c i te ; numai ca atare l e -am cons i ­derat pînă acum. Ele po t f i însă provocate ş i i n t e n ţ i o n a ! . Cînd se întîmplă aceasta, ele cons tituie m a g n e t i s m u l a n i ­m a l p r o p r i u-z i s . de care urmează să ne ocupăm acum .

În ce priveşte, mai întî i , numele de "m a g n e t i s m a n i ­m a l " , e l s -a născut l a origină din faptul c ă M e s s m e r a plecat de l a folosirea m a g n e t e 1 o r, pentru a provoca sta­rea magnetică. Ulter ior acest nume a fost conservat, fiindcă ş i în m a g n e t i s m u l a n i m a l are loc o atracţie reciprocă a două exis tenţe, întocmai ca în magnetismul a n o r g a n i c . Starea aceasta a mai .fos t pe de altă parte numită, ic i şi col o , m e s m e r i s m, s o 1 a r i s m , t e 1 u r i s m. Din aceste tre i denumiri totuş i , p rima nu are pentru sine nimic semnificativ : iar cele două din u rmă se raportează la o cu totul a 1 t ă sfe ră, decît aceea a magnetismului animal ; na tura spir i tuală la care

PRIMA SECŢIUNE. SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-452

se recur ()"e în 3ccsta , mai contine pe deasupra în s ine cu to tu l 186 a l tceva decît momente pur s o 1 a r i c e 5 i t e 1 u r i c e ,

a l tceva decît aceste determinări cu t o t u 1 a b s t r a c t c-, p c care l e -am luat în cons id erare dej a l a � 392 , vorb ind d e suf l e ­tu l natural neaj uns încă în dezvoltarea s a pe treapta d e subiect indivi duaL

Abia p r i n magndismu l an i mal p r o p r 1 u-z 1 s a fos t înd repta t interesul general asupra s tări lo r magnetice , întrucî t prin t r-îns u ! s -a dobîndit puterea dc a produce ş i dezvo l ta toak fo rmele posib i l e al e aces tor stări . Fenomene le provocate inten­ţionat pe calea aceasta nu sînt totuşi deoseb ite de s tări l e de care a m vo rbi t dej a, ş i care apar ş i fără concursul adevăratu l ui mag ­nct i sm animal ; printr- însu! este doar p u s aceea ce exis ta înai n te ca stare natural ă n e m i j 1 o c i t ă .

l . Pent ru a întelege, în pr imul rînd , p o s i b i 1 i t a t e a une i produceri intenţionate a stării magne tice . c s ufi cient să n e amint im ceea ce am ind icat ca f i ind concep tu l de bază a l aces te i întregi atitudini a sufletului . Starea magne t i că es te o h o a l ă ; căci , dacă î n ?: e n e r e esenţa bol i i t rebu i e pusă în sepa­rarea unui s i stem particular al o rgan i s m u l u i , de viaţa fizi olo­gi că generală, ş i dacă tocma i prin faptul că u n s i stem particula r s e î n s t r ă i n e a z ă de această vi aţă generală . organ ismul animal se înfăţişează în fin i tatea , în nepu t in ta ş i dependent<> n faţă de o putere s t r ă i n ă, - apo i acel concept g e n e r a l al boalei se determină, în ce priveşte starea m a g n e t i c ă , mai prec is în felu l că, în această boală curioasă , se naşte o r u p t u r ă între fi inţa mea pur s u f l e t e a s c ă ş i fiinta mea t r e a z ă, între v i e t u i r e a m e a n a t u r a 1 ă a f e c­t i v ă ş i c o n ş t i i n t a mea m i j l o c i t ă, i n t e 1 e c t u a 1 ă, ruptură care, - întrucît orice om cupr inde În s ine ambele laturi amint i te , - e conţ inută ş i în omul cel mai sănătos , evident o p o s i b i 1 i t a t e , dar nu aj unge l a ex istenţă în toţi indivizi i ,

u1 c i numai î n cei care au o d i spoz iţi e p a r t i c u 1 a r ă către aceasta, ş i devine ceva pato log i c numai dacă trece de la pos i ­bi l i tatea sa la reali tate. Cînd însă viaţa mea sufletească se se­pară de conşti inţa mea intelectuală ş i pre ia ,funcţia aceste ia, e u p lă tesc aceasta cn l ibertatea mea, care îşi are răd ăcina în con ­ş ti inţa intelectuală ; eu pierd capacitatea de a !llă închide Î:1 faţa unei puteri s t r ă i n e , devin d impo trivă supus acesteia . Aşa cum starea magnetică n ă s c u t ă d e I a s i n e d u c e la subordonarea faţă de o putere străină, tot astfeL invers, î n-

§ 388-412 A NTROPOLOGIA . ST..:'FLETUL 15�

c e p u t u 1 poate fi făcut de o c o n s t r î n g e r e e x t e r i ­o a r ă, care J o l os ind separaţ ia - prezentă î n s i n e în mine ­dintre viaţa mea afectivă ş i conşt i inţa mea gînditoare, poak �duce această ruptură la e x i s t e n ţ ă în mine ş i , prin ur­mare, produce starea magnetică în chip a r t i f i c i a l . Totuş i , cum am arătat de j a, numai acei indivizi în care 5 C afl ă dej a o d i spoz i t i e part icu l ară spre acea�tă s tare pot deveni uşor şi în mod durabi l in i ţ iaţi ; în timp ce oameni i care cad în acea<; tă s � are . numai d ator i tă unei bo l i particulare , nu ajung niciodată la o in iţ iere desăvîrş i tă. Cît priveşte forta >trăină care produce snmnabul i smul magnet i c i'ntr- un subiect , ea este mai ales un a l t s u b i e c t ; totuş i a num i te m e d i c a m e n t e , cu de f) ­sebire m ă s e l a r i ţ a , - de asemenea a p a ş i m e t a 1 u 1 , -· -­sînt în s tare să exercite acea constrîngere . Sub iectul cu dispoz i ­t i i către somnabul ism magnet ic se poate dec i transpune în această stare, supunîndu-se influenţei unor atare s ubstanţe n e ­organ ice sau vegetale '' . Printre mij loacele folos i te la produce-rea s tării magnetice trebuie amintit cu deosebire le baquet. tss Acesta constă dintr-un vas cu vergele de fier, care sînt atinse de persoanele ce urmează a fi magnetizate ş i consti tuie terme-nul intermediar între magnetizor ş i acele persoane. În timp ce m e t a 1 e 1 e , în genere, servesc l a p o t e n ţ a r e a stări i mag­getice , s t i c l a ş i m ă t a s e a, au, invers , un efect i z o 1 a­t o r. - De altfe l , puterea magnetismului acţi onează nu numai asupra oameni lor, c i ş i asupra animalelor , de exemplu asupra cî ini lor , p i s i c i lor ş i m a imu ţelor ; căci, în mod cu t o t u 1 g e n e -· r a ! , ceea ce poate fi t ranspus în s tare magneti că este v ia ţa l a n i v e l u 1 s u f l e t u 1 u i , ş i anume, n u m a i 1 a a c e s t n i v e 1 , - indiferent dacă ea aparţine unui s p i r i t sau nu.

ŞI 2 . În a 1

c h i p u l d o i 1 e a r î n d, în ceea ce priveşte m o d u 1

magnet izăr i i , acesta este d i fer i t . De obice i magne-

* De aceasta au cu noştinţă şi şamanii mo ngolilor : ei se trans­pun, cînd vor să facă preziceri , în stare magnetică, folosind anumite băuturi. Acelaşi l ucru , cu acelaşi scop, se întîmplă şi astăzi la i ndieni . Ceva asemănător se petrecea probc>.bil şi la oracol-ul di n Delphi, un d e preoteasa , aşezată p e tdpied deasupra u n e i caverne, c ă d e a într-o star·e de extaz, adesea binevoitoare, uneori însă şi violen tă, şi în starea acea•sta scotea sunete mai mult ori mai puţi n artk: u l ate, care era Lr tălmăcite de preoţii ce trăiau în i ntudţia raporturilor de viaţă sub­stanţiale ale poporului grec.

154 PRIMA SEC ŢI U NE . SPIR ITUL S U BIECTIV

tizorul acţi onează prm atingere. Aşa cum În fenomenul galva­nic metalele acţionează unele asupra altora prin contact imediat, tot astfel acţionează magnetizorul asupra persoanelor ce urmează să fie magnetizate . Totuşi sub iectul magnetizator, închis în sine, capab il să-şi păstreze la s ine voinţa sa, nu poate opera cu suc­ces decît cu condiţ ia să aibă voinţa hotărîtă de a-şi împărtăş i forţa sa sub i ectului care trebuie adus În stare magnetică, -voinţa de a reuni oarecum cele două sfere animale aflate u n a în faţa celei lalte , prin actul magnetizări i , în una s ingură.

Modul mai precis cum operează magnetizorul este, mai ales, o p e t r e c e r e a m î i n i i , care totuşi nu e necesar să fie o atingere reală, ci poate avea loc astfel încît mîna mag­netizorului să rămînă la dis tanţă de un deget, de corpul persoa­nei magnetice . Mîna este pl imbată de la cap către depres iunea s tomacală, ş i de aici către extremităţi , - evitîndu-se cu gri j ă mişcarea mîinii î n sens opus, deoarece lucrul acesta provoacă

189 foarte uşor convuls i i . Uneori mişcarea aceasta a mîinii poate fi făcută cu succes de la mult mai mare distanţă decît cea ind i ­cată, anume de la distanţă d e cîţiva paşi , - c u deosebire cî ad raportul magnetic a fos t dej a stabi l i t, caz în care, exercitată din imediată apropiere, forţa magnetizorului ar fi adesea prea marf' ş i ar produce prin urmare efecte dăunătoare. Dacă, la o anumită distanţă, acţiunea lui e încă efectivă, - aceasta mag­netizorul o simte printr-o uşoară încălzire a mîin i i . Nu în toate cazurile însă e necesară pl imbarea aceasta a mîini i , la o di�­tanţă mai mult sau mai puţin apropiată de corpul pacientului ; dimpotrivă raportul magnetic poate fi provocat prin simpla apl i ­care a mîini i , mai a les pe cap, p.e s tomac sau pe in imă : adesea este de aj uns doar o s trîngere de mînă ; (din care cauză, tămă­duiri le miraculoase ce se relatează că ar fi fost înfăptuite in diferite epoci , de preoţi sau de alţi indiviz i , prin aplicarea mî i ­nii , au fost cu drept atribuite magnetismului animal) . Uneori , chiar o s implă privire şi invi taţia magnetizorului , l a somn mag­netic, ajung pentru a-l declanşa. Ba chiar s impla credinţă şi voinţă pare să fie avut uneori acest efect, de la mare dis tanţă. În acest raport magic, totul este mai ales ca un subiect să acţio­neze asupra unui individ m a i s l a b, în ce priveşte liberta­tea ş i independenţa voinţei . Organizaţii nervoase foarte puter­nice exercită, de aceea, asupra naturilor slabe, cea mai mare presiune, - adesea o constrîngere atît de irezistibi lă încît cele din urmă, fie că vor, fie că nu vor, sînt aduse de cele dintîi în

§ 388-412 ANTROPOLOG !."- . S U FLETUL 1 55

somn magnetic . Din această cauză bărbaţii voinici sînt cu deo­sebire susceptib il i să magnetizeze persoane de s ex feminin.

3 . Al t r e i 1 e a punct pe care-1 avem de tratat aic i pr i ­veşte e f e c t e 1 e determinate prin magnetizare. În privinţa acestora s-a aj uns acum, după numeroasele experienţe făcute, 'l a lămurire atît de completă, încît nu se mai poate aştepta 190 ivirea unor fenomene esenţial noi . Dacă voim să observăm fenr) ­menele magnet ismului animal în naivitatea lor , trebuie să ne oprim mai ales la magnetizorii mai vechi . În Franţa, oameni cu cel mai nobil caracter ş i cea mai înaltă cultură s-au ocupat de magnetismul animal ş i 1 - au observat cu gînd curat . Cu deo­sebire merită să fie numit, printre aceşti oameni , l ocotenentul ­general P u y s e g u r. Dacă germani i au luat în glumă ade-sea teoriile insuficiente ale francezilor , totuşi , cel puţin cît pri ­veşte magnetismul animal, se poate afirma că metafizica naivă folosită de francez i la interpretarea lui este mult mai satisfăcă­toare decît pura visătorie, destul de frecventă ş i teoretizarea, pe cît de încălcită tot pe atît de neputincioasă, a învăţaţi lor ger­mani . O clasifi care exterioară, utilizabilă, a fenomenelor magne­t i smului animal , ne-a dat K 1 u g e . Curele magnetice au fost descrise de V an Ghert, cercetător s igur ş i totodată plin de idei , iniţ iat în fil ozofia cea mai nouă, - sub forma unui j urnal . Tot astfel , K a r 1 S c h e 1 1 i n g, un frate al filozofului, ne-a făcut cunoscute o parte din experienţele sale magnetice . - Nu mergem mai departe în observaţii le noastre despre l i teratura privitoare l a magnetismul animal ş i sfera cunoştinţelor noastre asupra lui .

După aceste prel iminarii să trecem acum la o scurtă cerce­tare a fenomenelor magnetice înseşi . Cel dintîi e f e c t general a l magnetizări i este c ă d e r e a persoanei magnetizate în sta­rea v i e ţ u i r i i ei n a t u r a 1 e n e d i f e r e n ţ i a t e, ne­desfăşurate, - adică, - în s o m n . Apariţia acestuia indică începutul s tări i magnetice . Totuşi , în aceasta, somnul nu este cu totul necesar ; ş i fără el se poate real iza o cură magnetică. Ceea ce trebuie să intervină în chip necesar aic i - este numa i i n d e p e n d e n ţ a sufletului sensib i l . d e s p r i n d e r e a ! u i 19 1 de conştiinţa mij locită, intelectuală. Al doilea punct, p.e care trebuie să-I considerăm aici, priveşte latura fiziologică sau baza s tăr i i magnetice. Privitor la aceasta trebuie spus că. în această stare, activitatea organelor cu orientare e x t e r n ă trece asu­pra organelor i n t e r n e , că activitatea exercitată de

1 5G PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL SUBIEC TIV § 387-482'

c r e i e r, în s tare d e conşt i intă trează ş i re f l ec tată . cacle, în t impul somnambulismului magne t ic , în sarc i n a s i s t e m u l u i d e r e p r o d u c e r e, deoarece în această s tare conş t i inţa e coborî tă pe treapta n a t u r a l i t ă ţ i i s i m p 1 e, n c d i f e ­r e n ţ i a t e î n s i n e , a v i e t i i s u f l c t u 1 u i , u r s e n s i b i l i t a t e a o r i c n t a t ă î n a f a r ă es te opusd acestei n a t u r a 1 i t ă t i s i m p l e , aces tei v i eţ i n e d e , _ f ă ş u r a t e : î n t imp c e , d i mpo trivă , s i s t e m u 1 d e r c ­p r o d u c t i e înd r eptat spre i nter ior , pred omi nant în organ i ­zaţ i i le an imale cel e mai s imple ş i consti tu ind animalitatea î n g e n e r c , este inseparabi l l egat de acea viaţă �ufletească n e ­desfăş u rată . Din această cauză , în timpul somnambulismu!ai magnetic acţiunea sufletului se exercită în c r e i e r u l s 1 s ­t e m u l u i r e p r o d u c ă t o r, - anume în c,· a n g l i o n i , aceş t i nerv i abdominal i cu numeroase împl etir i . Că ap stau lucru r i l e a s imţit V a n H e l m o n t , după ce se fre case cu unt d e nebun ari tă ş i luase zeamă de aceas tă buru iană. După descr i rea lu i , el a s imtit ca ş i cum conş t i i nţa lu i c ugctătoare s - a .­coborî din cap în pîntece, anum � în s t omac, ş i i s -a părut că, prin această tn.mpunere, gîndi rea sa a r cîşt iga în agerime ş i ar f i legată d e un sentiment deosebit d e plăcut . Această con ­cen trare a vie t i i sufleteş t i , în abdomen, un ves t i t magnetizator francez o cons ideră ca dep i nzînd de Împrej urarea că, în t impu l somnambuli smului magnet i c , sîngele rămîne foarte fluid în regiu­nea inimii , chi a r dacă în celelalte părţi ar fi extrem de îngro­şat . - Exci tarea neob işnu i tă a s i s temului reproductiv, rezultînd

1 92 d in starea magnet i că, nu se man i fes tă însă numai În forma s p i ­r i t u a 1 ă a v i z i u n i i , ci ş i în .forma m a i s e n z u a 1 ă a i n s t i n c t u l u i s e x u a 1 , care se trezeşte cu deosebire h p�rsvoanele de s e x femeiesc, cu intensi tate mai mare sau ma1 n11ca.

După aceas tă consideraţie mai mult f i z i o l o g i c ă a , magnetismului an ima l , trebuie s ă determ inăm mai de aproape cum e constituită această stare, în ce priveşte s u f 1 e t u 1 .

Întocmai ca în stările magnet ice ce apar de l a sine, pe care l - a m cons iderat mai sus, - t o t astfel ş i în m agneti smul ani ­mal produs în mod intenţionat, - sufletul , cufundat în inte­riori tatea lui , îş i intuieşte lumea lui individuală nu a f a r ă d i n s i n e , c i î n s i n e î n s u ş i . Această cufundare a sufletului în interioritatea lui poate, cum am observat dej a, să. rămînă - ca să spunem astfel - la jumătate de drum ; -

·§ 388-4 12 ANTROPOLOGIA. SuFLETUL 1 5 7

atunc i nu interv ine mc1 un s o m n . Pasul u r m ă t o r se face însă cînd vi aţa ex terioară e c u t o t u 1 întreruptă prin somn. Cursul fenomenel or magnetice se poate opri ş i la aceasta întrerupere, fără a m erge mai departe . Tot aşa de pos ibi lă însă este trecerea de la s o m n u l magnet i c la v i z i u n e . Ma j o­r i tatea persoanelor magnet ice se vor afla în această s tare de i n tu i t i e , fără a - � i amint i d e ea . D acă a avut loc în a devăr vi­z i une , nu s -a descoperit adesea decît printr- o întîmplare ; aceasta i ese la iveală mai cu seamă cînd persoana magnetizată este inter­pelată de magnetizor ; fără cuvîntu l magnet i zorul u i aceasta poate ci'i n u a r fi făcut decît să doarmă. Deş i răspunsur i le viz ionar i ­lor par să v i n ă c a d in a l tă lume, totuşi aceşti indivizi pot să aibă cunoşt inţă d e ceea ce e i s înt , ca conşti inţă ob iect ivă . Ade­sea totuş i e i vorbesc de conşti inţa lor refl e ctată , întocmai ca des­p re o a 1 t ă persoană. Cînd viziunea se des făşură mai precis , p ersoanel e mag-net i zate dau expl i caţi i ?.supra stări i lor trupeşti ş i asupra inter i o r u l u i lor spir i tual . Senzaţi i l e lor sînt însă tot aşa d e n eclare ca rep rezentările pc care le arc , despre lucruri le exter ioare , orbu l , care nu ş t ie n imic de deosebi rea d intre l umină şi întuneri c ; ceea ce a fos t intui t în v i z iune devine adese :t ab ia 1 9 3 după cîteva zile mai l impede, - totuşi nu este n ic iodată atit de clar încît să nu aibă încă nevo i e de interpretare, ceea ce îmă uneor i persoane lor magne tizate nu le reuşeşte de loc , sau r:el puţ in i .t o întorsătură atît de s imbolică ş i de b izară , încît n face necesară, l a rîndul e i , o nouă in terp re tare , din partea con ­ş t i inţei reflectate a magnetizo ; ·ului ; astfel încît rezul tatul f inal al viziunii magnetice constă , de ce l e mai m u l te ori , într-un ames-tec complex de lucruri fal se ş i j us te . Totuş i , pe de al tă parte . nu se poate nega că v iz ionar i i descr iu uneori foarte precis natura ş i cursul bol i i lor ; - că d e ob i c e i e i ş t iu foarte prec is , cînd Î ş i vor atinge parox ismel e , - cînd şi cît t imp au nevo i e de somn magnetic, - cî t va dura cura lor ; - în s fîrş i t , că uneo r i ci d escoperă o l egătură încă necuno� cută poate conşti inţei reflec­tate , între un m ij loc de tămăduire ş i răul ce trebuie vindecat p r intr-însu ! . făcînd în felu l acesta uşoară o tămăduire, al tfe l grea pentru doctor i . Sub acest raport , v i z i onar i i pot fi compa-· raţi cu animalele, întrucît acestea sînt informate pr in instinct despre lucrurile ce le servesc de l eac. Cît priveş te însă con ţ i ­nutul mai larg al v iz iuni i provocate i ntenţ ionat , este inut i l să mai amintim că În aceasta, - ca ş i în viz iunea naturală, -sufletul poate cit i ş i auzi cu epigas t ru ! . Numai d o u ă lucrur i

1 58 PRI:\1A SECŢIUNE. SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-41'2

voim sa mai relevăm aici ; anume, m a i î n t î i faptul că ceea ce se află în afara conexiuni i vieţi i s u b s t a n ţ i a 1 e a persoanei magnetizate nu este atins de starea de somnambulism , - că de aceea viziunea nu se întinde, de pildă, la presimţirea numerelor de loterie cîştigătoare şi, în genere, nu poate fi folo­s i tă pentru scopuri egoiste . Alt.fel decît cu asemenea lucruri acc i­dentale se petrec în s chimb lucruri le , cu marile evenimente is to­rice . Aşa, de exemplu, se povesteşte că o somnambulă, în preziua luptei de l a Bel le All iance, a exclamat cuprinsă de exal tare :

1 94 "Mîine cel ce ne-a făcut atîta rău va fi doborît, sau de trăznet sau de sabi e " . - A 1 d o i l e a punct pe care trebuie să-1 mai pomenim aic i este acela că, întrucît sufletul duce în cursul vizi u­ni i o viaţă r u p t ă de conştiinţa sa reflectată, viz ionari i nu mai ş t iu la deşteptare, la început, nimic din ceea ce au contempl at în timpul somnambulismului magnetic, - că totuşi ei pot lua cunoştinţă despre aceasta, pe un drum ocol i t , ş i anume, visînd despre ceea ce au contemplat şi amintindu-şi apoi , în stare trează, de vise. De asemenea se poate provoca intenţionat o amintire parţială a lucruri lor contemplate, şi anume doctorul prescri ind bolnavilor, în s tarea lor trează, să îşi pună în minte să retină cele s imţite de ei în s tarea magnetică.

-!. Cît priveş te , în rîndul a l p a t r u l e a, l e g ă t u r � s t rî o s ă şi d e p e o d e o ţ a p e r s o a n e i m a g n e t i z a t e fată de m a g n e t i z o r, trebuie să adăugăm aici , pe lîngă ce le spuse în remarca de la § 406, sub numărul d, despre latura c o r p o r a l ă a acelei relaţii , că persoana în stare de contem­plaţie nu poate la început auzi decît numai pe magnetizor, i ar pe alţi indivizi doar atunci cînd ei se află în raport cu acesta, ­to tuşi uneori ea pierde complet auzul ca şi văzul , - şi mai de­parte că, dată fi ind această l egătură vitală exdusivă, a persoa- ' oei magnetizate cu magnetizorul, atingerea cel ei dintîi de către o a t r e i a persoană poate deveni foarte periculoasă pentru ea, îi poate produce convulsii ş i catalepsie . - În ce priveşte însă legătura s p i r i t u a l ă dintre magnetizor şi persoanele mag­netizate, putem încă aminti că vizionari i dobîndesc adesea, prin mij loc i rea ştiinţei magnetizorului , care devine a lor proprie, capacitatea de a cunoaşte ceva ce nu este intui t de e i înşişi ne­mij locit , în interiorul lor ; - că ei pot indica prin urmare, fără

195 o senzaţie proprie directă, de pildă ce oră este , cînd magneti­zorul are certitudine în această privinţă. Cunoaşterea comun i ­tăţii intime de care e vorba aici ne fereşte de n eghiob ia d� a

§ 388-412 AJ\:TROPOLOGIA. SUFLETUL 1 59

ne arăta uimiţi în faţa înţelepc iun i i etalate uneori de VIZionari : foarte adesea, această înţelepciune nu aparţine În real itate per­soanelor magnetizate, ci individului care se află în raport cu ele. - Pe lîngă această comunitate a ş t i i n ţ e i , - cu deose­bire cînd s tarea de contemplare continuă mai mul t t imp, persoana magnetizată poate avea şi alte legături spirituale c u magnetizorul, - legături în care este vorba de mani ere, de pasiune şi de caracter. Mai ales v a n i t a t e c, vizi onari l o r poate f i lesne stîrnită, cînd se comite greşeala de a- i face să creadă că se atribuie mare însemnătate cuvintelor lor . Atunci � omnambul i i sînt cuprinşi de mania de a vorbi despre toate ş i despre orice, chiar cînd intuiti i l e lor nu corespund lucrurilor. În acest caz, viziunea lor nu e de nici un folos , dimpotrivă ea devine suspectă . De aceea s -a discutat mult printre magnetizori problema dacă s tarea de contemplare, în cazul cînd ea s -a ivit de !a sine, trebuie dezvoltată şi conservată, - iar în cazul con­trar, provocată intenţionat, - sau dacă dimpotrivă trebuie să ne s trăduim să o împiedi căm. Cum s -a aminti t dej a, starea de contemplare se iveşte ş i s e dezvoltă datorită întrebărilor repetate la care e supusă persoana magnetizată. Cînd întrebări le privesc lu cruri din cele mai diferite , persoana magnetizată s e poate l esne zăpăci , poate pierde mai mult ori mai puţin orientarea către sine şi devine astfel mai puţin capabi lă să-ş i arate boala ş i să indice mi j loacele ce trebuie folosite împotriva acesteia, -în felul acesta întîrziind simţitor tămăduirea . De aceea, în în­trebări le lui , magnetizorul trebuie să evite cu cea mai mare grij ă provocarea va ni tăţi i ş i dis tragerea persoanei magnetiza te . Mai ales însă, magnetizorul nu trebuie să se lase antrenat el însuş i , într-un raport de dependenţă faţă de persoana magneti- t96 zată. Acest inconvenient intervenea mai des înainte, cînd magne­t izor i i îşi încordau cu tărie propria lor forţă , decît acum cînd ei recurg la baquet. Servindu-se de acest instrument, magneti­zorul este mai puţin direct impli cat în s tarea persoanei magneti­zate . Totuşi , ch iar astfel, foarte mult ţine de gradul de tărie sufletească, de forţa caracterului şi a corpului magnetizori lor . Cînd aceşt ia , - cum e cazul mai ales cu cei care nu sînt doc­tori , - devin prada caprici i lor persoanei magnetizate, cînd e 1 nu posedă cur<'.j ul să o contrazică şi să actioneze împotriva e i , ş i cînd astfel persoana magnetizată dobîndeşte sentimentul in­fl uenţei puternice a e i , asupra magnetizorulu i . - atunci , întoc-

160 PREVIA SECŢIUNE. SPIRIT UL SUBIECTI\' § 387-482

mar ca un copi l necrescut , ea cedează tuturor capr ic i i l or , are in i ţi ativele cele mai bizare, î ş i bate j oc inconş t ient ele magnet i ­zor , ş i împiedică a'itfel tămăduirea e i . - Persoana magnetizată, totuşi , poate aj unge nu numai în sensul <.lcesta rău, l a o anumi tă independenţă, c i , dacă posedă un caracter moral , ea păstreazit ş i în starea magnetică o fermitate a sensib i l i tăţi i morale , în fata căreia intenţi i le eventual ech i voce ale magneti zorul u i dau gre.� . Astfel , d e exemplu, o paci entă magnetizată a declarat c ă n u are de ce să dea ascul tare invi taţiei magnet izorulu i , de a s e dezbrăca înaintea lui .

5 . Punctul a 1 c i n c i l e a ş i ult imul pe care urmeazJ. să- I atingem, cu privire la magnetismul animal , se referă b scopul real al t ratamentu lu i magnetic , t ă m ă d u i r e a . Fără îndoială, mul te tămădui r i întîmplate în vremea m::ti veche, socotite drept minuni, nu trebuie considerate decîl d rept efectl: ale magnetismulu i animal . Nu avem însă nevo ie să recurgem la :J �emenca povest i ri miraculoase , învăl u i t e în întu enerr cu l t re­cutului ; căci în vremea mai nouă au fos t real i za te pr in tra ta ­mentul magnetic , de bărbaţii ce i mai demni de încredere, tămă-

; t < duiri atît de numeroase, încît cel ce j udecă fără părt in i re aceste l ucruri n u se mai poate îndoi de faptul însuşi al puteri i tămă­dui toare a magnetismului animal . De aceea acum nu mai rămîne decît să se lămurească modul în care magnet i smul realizează tămădui rea. În acest scop, putem aminti faptul că însăşi cura medicală obişnuită constă în înlăturarea piedici i ce se opune identi tăţi i vieţi i animale ş i care constituie boala, - ş i în resta­bil i rea fluidi tăţi i -în-s ine a organismului . În t ratamentul mag­netic ţinta aceasta este atinsă, f ie provocîndu-se somn ş i viziune, fie , în genere, numai o cufundare a vieţi i individuale În s ine ' însăş i , o întoarcere a acesteia la un iversalitatea s implă a e i . Aşa cum somnul n a t u r a 1 are drept efect o consolidare a vieţii sănătoase, căci el întoarce întregul om, d in dispersiunea activităţii îndreptate spre lumea exterioară, înapoi , În total i tateJ. şi armonia substanţială a vi eţii : - tot astfel s tarea de s o m n rn a g n e t i c, întrucît printr-însa organismul d ivizat în s ine aj unge la unitate cu s ine, este baza sănătăţii a cărei restabi l i rc se caută. Totuş i , pe de altă parte, nu trebuie să se pi ard ă din vedere că acea c o n c e n t r a r e a vieţi i sensitive real izat�i În starea magneti că poate deveni ea însăşi , de partea sa, ceva .a t î t d e u n i l a t e r a l, încît să capete o r i g i d i t a t e

§ 388-4 12 A NTROPOLOGIA. SUFLETUL 161

patologică faţă de r e s t u 1 v i e ţ i i o r g a n i c e ş i faţă de c e a 1 a 1 t ă c o n ş t i i n ţ ă. Posibi l i tatea aceasta dă de gînd i t cînd e vorba de provocarea intenţiona tă a acelei concen­trări . Dacă dedublarea personalităţii este dusă prea departe, atunci tratamentul intră în contradicţie cu scopul tămăduiri i , întrucît el provoacă o sciziune mai mare decît cea pe care voim să o înlăturăm pr in cura magnetică . Într-o procedare atît de imprudentă, există pericolul intervenţiei unor crize grele, a unor convuls i i îngroz itoare , precum ş i acela ca opoz iţia care dă naş­tere acestor fenomene să nu rămînă numai corporală, c i să de- 198 vină în felurite chipuri , o opoz i ţie În Însăşi conşti inţa somnam­bul i că. Dacă dimpotrivă se procedează destul de precaut ca să n u se exagereze concentrarea vieţii sensib ile, produsă în s tarea magnetică, atunci această concentrare, cum am observat dej a, s erveşte de bază la restabilirea sănătăţi i ş i face cu putinţă rea­l i zarea tămăduiri i , înapo ind t r e p t a t restul organismului , af lat încă În s c i z i u n e, dar f ă r ă p u t c r e faţă de viaţa sa concentrată , în această unitate sub s tanţială a sa, în armonia aceasta s implă cu s ine însuşi , ş i îl face prin aceasta capab il să îşi Îngăduie iarăşi , f ă r ă a d ă u n a u n i t ă ţ i i s a l e i n t e r n e, intrarea în s e p a r a ţ i e ş i o p o z i ţ i e .

B ) S E N T 1 M E N T U L D E S 1 N E

§ 407

aa) Total i tate a afectivă constă, c a individualitate, esenţial În a se d ist inge în s ine Însăşi şi a se trezi 1 a j u d e c a t a î n s i n e, potrivit căre ia ea are sentimente p a r t i c u 1 a r e ş : se află, ca s u b i e c t , în raport cu aceste determinaţii ale ei . Subiectul ca atare pune aceste determinări î n s i n e, ca sen­timente a 1 e s a 1 e . El este cufundat în această p a r t i c u 1 a -

r i t a t e a s imţ irilor şi totodată, datorită idealităţii particularu ­lu i , el se reuneşte În acesta cu s ine, ca uni tate subiectivă. El este, În felul acesta, s e n t i m e n t d e s i n e - şi to todată, este aceasta numai În s e n t i m e n t u 1 p a r t i c u l a r.

11 - c. 318

162 PRIMA SECŢIUNE. SPffiiTUL SUBIECTIV § 387-48Z

§ 408

BB) Datorită n e m i j 1 o c i r i i , în care sentimentul de sine este încă determinat, adică datorită momentului corporalităţi i , care într-însul este încă nedespărţită de spiritual itate, ş i îr.trucît chiar sentimentul Însuşi este particular, aşadar o întrupare part i­culară, - subiectul , deş i ajuns pe treapta conştiinţei reflectate,

1 9 9 este încă pasibil de b o a 1 ă, pasibil de a rămîne fixat într-o p a r t i c u 1 a r i t a t e a sentimentului său de s ine, pe care să nu o poc.tă transforma în idealitate ş i să nu o poată birui. S i n e 1 e împl init al conşt i inţei refl ectate este subiectul ca con­şti inţă consecventă în s ine, ordonîndu- se şi conservîndu-se potri­vit s i tuaţie i sale individuale ş i legături i cu lumea exterioară, ea însăşi la rîndul ei ordonată înăuntrul său. Rămînînd însă prins într-o determinaţie particulară, el nu dă acestui conţinut s ituaţia rezonabilă ş i l ocul subordonat care-i rev ine, în s istemul indi­vidual al lumii constituit de un subiect. Subiectul se găseşte astfel prins în c o n t r a d i c ţ i a total i tăţi i lui , s i stematizată în conştiinţa s a , şi a determinaţiei particulare rigide, care J)U este ordonată şi subordonată acestei total ităţi, - d e m e n ţ a.

In considerarea demenţei trebuie iaraş1 să anticipăm conşti inţa dezvoltată, reflectată, - subiect care este totodată sine n a t u r a 1 a 1 s e n t i m e n t u 1 u i - d e - s i n e. În această determinaţie, el este pasibil de cădere în contradicţia subiectivităţii sale, l ibere în s ine, cu o particularitate, care nu devine ideală în aceasta, ci rămîne rigidă în sentimentul de sine. Spiritul este l iber ·ş i de aceea, pentru sine, el nu este supus căderii în această boală. El a fost considerat de meta­fizica de mai înainte drept s u f 1 e t, drept l u ·C r u, - şi numai ca lucru, adică numai ca ceva d e o r d i n u 1 n a -t u r i i şi d e o r d i n u 1 f i i n ţ e i este el pasibil de demenţă, de l imitare care să persiste rig idă Într-însul . De aceea de­menţa este o boală a ps�hicului, - a trupescului şi a spiri­tualului, nedespărţite ; începutul e i .poate părea că pleacă mai mult de la o latură sau mai mult de la cealaltă, şi tot astfel tămăduirea.

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 163

Ca sănătos ş i reflectat, sufletul are conştiinţa prezentă a total ităţii ordonate a lumii sale individuale, în sistemul căreia el s u b s u m e a z ă fiece conţinut p a r t i c u 1 a r ce se iveşte, al senzaţiei , reprezentăr i i , dorinţei, încl inaţiei etc. ş i îl aşează, Ia locul lui rezonabil ; el este g e n i u 1 care d o m n e ş t e peste aceste particularităţi. Deosebirea este aici 200 ca între s tarea trează ş i cea de visare ; dar în demenţă visul cade înlăuntrul stări i de trezie înseşi, astfel încît el aparţine sentimentului real de s ine. Eroarea şi stările similare sînt un conţinut încorporat consecvent, în acea conexiune obi�c-tivă. To tuşi , este greu de spus adesea, În faţa concretului, unde începe demenţa. Astfel, o pas iune de ură, violentă, dar fără conţinut important, poate să apară - faţă de o mai înaltă reflexie şi s tăpînire de s ine, ce erau de presupus. - ca o ieşire din s ine, de natura demenţei . Demenţa conţine însă, esent ial , c o n t r a d i c ţ i a unui sentiment devenit corporal , i n t r a t î n o r d i n e a f i i n ţ e i, cu total i tatea mij locirilor care al cătuiesc conştiinţă concretă. Spiritul determinat ca f i i n ţ î n d, în măsura în care o atare fiinţare nu este rezol-vată în conşti inţa lui , este bolnav. - Conţinutul ce devine l iber în această natural itate a sa, î l constituie determină-ri le egocentri ce ale inimii , vanitatea, mîndria ş i celelalte pa­s iuni, - iluzii , speranţe, - dragostea ş i ura subiectului. Acest con ţinut lumesc ajunge liber, cînd stăpînirea reflexiei şi a universalulu i , a principi i lor teoretice sau morale, asupra vieţii naturale, ţinută pînă atunci în subordonare şi ascunsă de acestea, cedează ; căci acest sentiment rău este în sine pre-zent În inimă, întrucît, ca nem ij locită, inima aparţine naturii ş i este egocentrică. Geniul rău al omului este cel ce , în demen-ţă, devine dominant, şi anume, în opoziţie ş i în contradicţie cu elementul mai bun ş i rezonabil , care se găseşte, în acelaşi timp., în om, astfel încît această stare este ruina şi nenoro­cirea spiritului în el însuşi . - Adevăratul tratament p s i h i c şi rămîne, de aceea, Ia punctul de vedere că demenţa nu este o p i e r d e r e abstractă a raţiunii, - nici în ce priveşte intel i ­genţa, nic i În ce priveşte voinţa şi responsabilitatea acesteia, - ci doar o deranj are a minţii (Verriicktheit}, doar o con- 201 tradicţie în raţiunea, care este încă prezentă, - aşa cum boala fizică nu este o pierdere abstractă, adică totală, a sănă-tăţii (o asemenea pierdere ar fi moartea) , ci o contradicţie în sînul ei . Această tratare umană, adică deopotrivă b inevoi toare

1 6 4 PRIMA SECŢIUNE. SPIR ITUL S U BIECTIV § 387-132

şi raţională (P i n e 1 merită cea mai înaltă recunoştinţă pe:1 -tru meri tele pe care şi le- a cîştigat aici) , - pleacă de h presupoziţia că bolnavul posedă raţiune ş i î ş i găseşte aic i punctul sol id din care să-1 abordeze , pe l a tura ps ih ică, aşa cum , în ce priveşte corporal itatea, punctul acesta îl comtituie vital itatea bolnavului , care ca atare conţine încă sănătate în srne.

Adaus. Pentru l ămur irea paragrafului de mar sus, poa t e încă s;ervi ceea ce urmează :

Dej a în adausul la § 402 , d e m e n ţ a (Verriick theit) a _fost socotită drep t a d o u a din cele t r e i trepte de dezvol tar e

pe care le parcurge s u f 1 e t u 1 a f e c t i v, în lupta lui cu nem ij loc i rea conţinutului său substanţial , pentru a se ridica ld s u b i e c t i v i t a t e a s i m p l ă c e - s e - r a p o r t e a z ă - l a ­s i n e, propr ie e u 1 u i , şi pentru a deveni astfel depl in s t ă -

p î n pe s ine ş i c o n ş t i e n t de el însuş i . Modul acesta al nostru de a înţelege demenţa, ca o formă sau o t reaptă apărînd c u n e c e s i t a t e în dezvoltarea sufletului , n u trebuie înţeles, fireşte , În sensul că am afirma prin aceasta că : f i e c e sp ir i t , f i e c e sufl et trebuie să treacă prin această stare de sfîş ier e

extremă. O atare a fi rmaţ ie ar fi tot atît de absurdă ca presu­punerea , de pi ldă . că : deoarece în f i 1 o s o f i a d r e p t u 1 u 1 c r i m a este Dr ivită ·Ca o manifestare n e c e s a r ă a vointii omeneşt i , ar t l:ebui să socot im comiterea de crime ca o neces i­tate ineluctabilă, pentru f i e c e i n d i v i d. Crima ş i demenţa sînt e x t r e m e, pe care spir itul omenesc î n g e n e r e l e are de învins în cursul dezvoltării lui, care însă nu apar în f i e c e om ca e x t r e m e, c i numai în forma unor m ă r g i n i r i ,

�02 e r o r i , n e g h i o b i i , ş i f ă r ă să poarte o v i n ă d e o r -d i n u 1 c r i m e i . Aceas ta aj unge pentru a j ustifica conside­rarea demenţei, de către noi , ca o treaptă es enţ ia lă în dezvo l ­tarea sufl etului.

Cît priveş te însă determ inarea c o n c e p t u 1 u i de d e -

m e n ţ ă, caracteris tica acestei stăr i , - spre deosebire de a s o m n a m b u 1 i s m u 1 u i m a g n e t i c, considerat de no i pe p r i m a d in cele trei trepte de dezvoltare a sufletul u i afectiv, ­s-a arătat dej a, în adaosul l a § 405 , că ea cons tă în faptul că, în d e m e n ţ ă, e 1 e m e n t u 1 s u f 1 e t e s c nu mai se află faţă de conşt i inţa o b i e c t i v ă în rapor t de s i m p 1 ă d e o -

s e b i r e, ci apare ca ceva ce îi este d i r e c t c o n t r a r ş i

§ 388-4 12 ANTROPOLOGIA. SUFLETVL 165

de aceea n u se mai a m e s t e c ă cu acea conşti inţă. Continuînd analiza noastră, vom arăta aici adevărul acestei afirmaţi i , dove­dind totod�tă n e c e s i t a t e a r a ţ i o n a 1 ă a t r e c e r i i cerce tări i noastre de l a s t ă r i 1 e m a g n e t i c e 1 a d e -m e n ţ ă. Neces itatea acestei treceri stă însă în faptul că sufletul cons t i tuie , dej a Î n s i n e , c o n t r a d i c t i a de a fi ceva i n d i v i d u a 1 , s i n g u 1 a r, şi totuşi în acelaşi timp nemij locit i d e n t i c cu sufletul u n i v e r s a 1 al naturi i , cu s u b -s t a n ţ a sa . Această o p o z i ţ i e exis tind în forma c o n t r a-r ă ei , a i d e n t i t ă ţ i i , trebuie să f ie p u s ă c a o p o z i ţ i e , c a c o n t r a d i c ţ i e . Aceasta se întîmplă abia în d e m e n -ţ ă ; căci într- însa întîi, s u b i e c t i v i t a t e a sufletului nu s e s e p a r ă numai de s u b s t a n ţ a ei , cu care în s o m n a m -b u 1 i s m ea este încă nemij locit identică, ci intră în o p o -z i ţ i e d i r e c t ă cu aceasta, - în c o n t r a d i c ţ i e total ă cu ceea ce e o b i e c t i v, - devine astfel subiectivitate pur f o r -m a 1 ă, g o a 1 ă, a b s t r a c t ă, - şi îşi asumă, în această u n i-l a t e r a l i t a t e a e i , semn ificaţia unei u n i t ă ţ i v e r i t a-h i l e a s u b i e c t i v u 1 u i ş i a o b i e c t i v u 1 u i . Unitatea ş i separaţia laturi lo r opuse de care am vorb it este, de aceea , în demenţă , încă n e d e s ă v î r ş i t ă. La forma ei desăvîrşită, 2os această un i ta te şi această separaţie ajunge numai în conşti inţa r a ţ i o n a 1 ă, în conştiinţa cu a d e v ă r a t o b i e c t i v ă. După ce m - am rid i cat la gîndirea r a ţ i o n a 1 ă, eu nu mai sînt doar p e n t r u m i n e, o b i e c t i v d o a r m i e, aşadar o ident i tate s u b i e c t i v ă a subiectivului şi a ob iect ivulu i , c i , în al doilea rînd, eu am d e s p r i n s de mine această ident i ­ta te , am pus-o în faţa mea , ca adevărat o b i e c t i v ă. Pentru a aj unge la această separaţie desăvîrşită, s u f 1 e t u 1 a f e c t i v trebu ie să-ş i înfrîngă n e m i j 1 o c i r e a, n a t u r a 1 i t a t e a , c o r p o r a l i t a t e a, să l e pună ideal , să ş i le facă propri !, aşadar să le transforme într-o uni tate o b i e c t i v ă a subiec­t ivului ş i ob iect ivulu i , ş i astfel , să l ibereze pe al tul său din identitatea nem ij loci tă a acestuia cu el, ş i totodată să se libereze pe s ine însuş i de aces t altul. La aceas tă ţ intă Însă, sufletul , pe treap ta pe care-I considerăm acum, nu a aj uns Încă. î n -t r u c î t el este d e r a n j a t (verriickt). el rămîne dimpotrivă fixat într-o identitate d o a r s u b i e c t i v ă , a sub iectivului ş i ob iectivulu i , 1 u î n d-o d r e p t o unitate o b i e c t i v ă a aces -tor două laturi ; şi numai î n m ă s u r a î n c a r e, c u t o a t ă nebunia ş i dementa sa , el este încă în acelaş i timp r a ţ i o n a 1 .

166 PRIMA SECŢIUNE. SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-482

aflîndu-se deci pe o altă treaptă decît aceea pe care o considerăm acum, - numai În această măsură el ajunge la o unitate o b i e c t i v ă a subiectivulu i şi obiectivului . În adevăr, în s ta­rea de adevărată demenţă, a m b e 1 e modal i tăţi ale spiritului finit, - de o parte c o n ş t i i n ţ a r a ţ i o n a 1 ă, d e z v o 1 -t a t ă în sine, cu lumea sa o b i e c t i v ă, d e altă parte s i m -ţ i r e a i n t e r n ă, rămînînd fixată în sine, avîndu-şi î n s i n e î n s ă ş i o b i e c t i v i t a t e a e i , - aj ung să const i tuie, fie­care pentru sine, o t o t a 1 i t a t e , o p e r s o n a 1 i t a t e aparte . Conştiinţa o b i e c t i v ă a demenţilor s e manifestă în modul cel mai variat ; ei ştiu, d e exemplu, că s e cJlă în o sp iciu ; -îşi recunosc îngrij i torii ; - ştiu şi cu privire la alţi i , că sînt nebuni ; - fac haz de nebunia lor reciprocă : - sînt între

204 buinţaţi l a tot felul de treburi, uneori sînt numiţi chiar supra­veghetori . Dar în acelaşi t imp, ei v i s e a z ă t r e j i ş i sînt prizonierii unei închipuir i p a r t i c u 1 a r e care nu se poate reuni cu conş ti inţa lor obiectivă. Visarea aceasta trează a lor are o înrud i re c u s o m n a m b u 1 i s m u 1 ; în ace l a ş i t imp însă ea s e deosebeşte de acesta. În timp ce, În s o m n a m b u 1 i s m, c e 1 e d o u ă p e r s o n a 1 i t ă ţ i prezente într - u n s i n g u r individ n u i n t r ă î n c o n t a c t u n a c u a 1 t a, ba chiar con­şt iinţa s o m n a m b u 1 i c ă este a t î t d e s e p a r a t ă de conştiinţa t r e a z ă, încî t n i c i u n a din ele nu are ştiinţă de cealaltă şi d u a 1 i t a t e a p e r s o n a 1 i t ă ţ i 1 o r apare, tot­odată, ca o d u a 1 i t a t e d e s t ă r i ; - dimpotrivă, În a d e -v ă r a t a d e m e n ţ ă, c e 1 e d o u ă p, e r s o n a 1 i t ă ţ i nu s î n t d o u ă s t ă r i , ci aparţin u n e i a ş i a c e 1 e i a ş i s tări ; astfel încît aceste două personalităţi, n e g a t i v e una faţă de alta, - conştiinţa numai sufletească ş i cea intel ectuală, - sînt î n c o n t a c t î n t r e e 1 e ş i ştiu u n a d e a 1 t a . Subiectul cu mintea deranj ată se găseşte deci, în n e g a t i v u 1 l u i î n s u ş i , 1 a s i n e ; cu alte cuvinte, în conşti inţa sa es te pre­zent în mod nemij locit nega t ivul său . Negativul acesta nu este biruit de către clement, - d u a 1 i t a t e a În care el se de� ­pică nu este adusă la u n i t a t e. Deşi , prin urm'".re, î n s i n e el este unul şi acel aşi subiect, dementul totuşi nu se are drept obiect , pe sine, ca un sub iect în acord cu s ine însuş i , nedivizat în s ine, ci ca un subiect sfîşiat în d o u ă p e r s o n a 1 i t ă ţ i .

Sensul p r e c i s a l acestei s fîşieri , - a l aces tei f i i n t ă r i ­l a - s i n e a spiri tului , În n e g a t i v u 1 lu i însuşi , - necesită o dezvol tare mai întinsă încă . Acest n e g a t i v dobîndeş te,

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 167

in demenţă, o semnificaţie mai concretă decît a avut negativul sufletului, în considerarea noastră de pînă acum ; după cum ş i f i i n ţ a r e a - la - s i n e a spiritului trebuie luată aici într-un sens mai pl in decît fiintarea-pentru-sine a sufletului realizată zos pînă acum.

Mai întîi trebuie aşadar să deosebim n e g a t i v u 1 carac­teristic pentru demenţă de alte soiuri de negativ al sufletului . In acest scop putem observa că, de exemplu, şi atunci cînd în­durăm greutăţi, noi ne găsim, în ceva negativ nouă, la noi, fără ca pentru aceasta să trebuiască să fim nebuni. Nebuni deve­nim numai atunci cînd purtăm greutăţile, fără a avea un scop raţional pe care să-I putem atinge numai pe calea lor. Astfel , de exemplu, o călătorie la sfîntul mormînt pentru a ne întări sufletul, o putem socoti drept o nebunie, căci o asemenea căl3.­torie este cu totul nefolositoare pentru scopul care-i stă înainte şi nu este deci un mij loc necesar pentru atingerea acestuia . Din aceeaşi cauză, putem socoti drept o nebunie călătoria indienilor prin ţări întregi, tîrîndu-se p.e brînci . Negativul suportat în de­menţă este aşadar un negativ în care se regăseşte numai con­ştiinţa s e n s i t i v ă, nu însă cea i n t e 1 e c t u a 1 ă ş i r a­ţ i o n a 1 ă.

În starea de demenţă însă, n e g a t i v u 1 constituie, cum am spus mai sus, o determinaţie care revine deopotrivă conşt i ­inţei pur s u f 1 e t e ş t i ca şi celei i n t e 1 e c t u a 1 e, în raportul lor reciproc. Acest raport al celor două modalităţi opuse ale f i i n ţ ă r i i spiritului 1 a s i n e cere şi el o carac­terizare mai precisă, pentru ca el să nu fie confundat cu rapor­tul, în care se află p. u r a e r o a r e ş i n e g h i o b i a, faţă de conştiinţa o b i e c t i v ă, r a ţ i o n a 1 ă.

Pentru a lămuri acest punct, vom aminti că, atunci cînd sufletul devine c o n ş t i i n ţ ă, se naşte pentru el, prin sepa­raţia a ceea ce În sufletul natural este unit în chip nemij locit, opoziţia unei g î n d i r i s u b i e c t i v e ş i a e x t e r i o r i-t ă ţ i i ; - d o u ă 1 u m i, care î n r e a 1 i t a t e sînt, este ade­vărat, i d e n t i c e una cu alta, ( ordo rerum atque idearum 2 o s idem est, zice S p. i n o z a) , dar care conştiinţei numai reflexive, gîndirii finite, î i apar drept e s e n ţ i a 1 d e o s e b i t e ş i i n-d e p e n d e n t e una faţă de alta. Prin urmare sufletul păşeşte, ca c o n ş t i i n ţ ă, în s fera f i n i t ă ţ i i ş i a c c i d e n t a 1 i-t ă t i i , a e x t e r i o r i t ă ţ i i - f a ţ ă - d e - s i n e î n s u ş i , aşa­dar a s ingularului . Pe această poziţie, ceea ce eu şt iu , eu îl ş t iu

1G8 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

m a 1 î n t î i ce ceva izolat, nemij locit, prin urmare ca ceva accidental , ca ceva dat, găs it . Ceea ce e găsit ş i simţit eu îl transform în r e p r e z e n t ă r i ş i î l prefac într-un o b i e c t e x t e r i o r. Acest continut cu îl recunosc însa apoi, - în măsura în care activitatea i n t e 1 e c t u l u i meu şi a r a­ţ i u n i i mele se îndreaptă asupra lui , - totodată, nu numai ca ceva izolat ş i accidental , c i ca m o m e n t al unei î n 1 ă n­ţ u i r i întinse, ca ceva ce s tă în m i j l o c i r e infinită cu al te conţinuturi ş i care devine, prin această mij locire, ceva n e c e -s a r. Numai cînd procedez în felul arătat, eu sînt cu mintea întreagă şi, de partea lui, conţinutul de care sînt pl in primeşte forma o b i e c t i v i t ă ţ i i . Aşa cum este ţinta s trăduinţii mele teoreti ce, această obiectivitate constituie tot as tfel norma con­duitei mele p r a c t i c e. Dacă vreau prin urmare să transpun s c o p u r i 1 e şi i n t e r e s e 1 e mele , - aşadar reprezentări pornind d e 1 a m i n e, - din s u b i e c t i v i t a t ea lor în o b i e c t i v i t a t e, eu trebuie, pentru a fi j udicios , să-mi repre­zint m a t e r i a 1 u l, e x i s t e n ţ a c a r e-m i s t ă î n f a ţ ă şi în care intenţionez să real izez acel conţinut, a ş a cum este el în realitate . Tot astfel însă ca de5pre obiect ivitatea care-mi stă în faţă, eu trebuie, pentru a mă comporta cu j udecată, să am o reprezentare justă d e m i n e î n s u m i , adică să am o repre­zentare în acord cu t o t a l i t a t e a reali tăţii mele, - cu indi­vidualitatea mea infinit determinată, dis t insă de fi inţa mea sub-

207 stanţială. Atît asupra mea Însumi , cît ş i asupra lumii externe, eu însă

fireşte mă pot î n ş e 1 a. Oamenii 1 i p s i ţ i d e j u d e c a t ă au reprezentări s u b i e c t i v e, g o a 1 e, dorinţe .j r e a 1 i z a -b i 1 e, pe care ei totuş i speră să le realizeze în viitor. Ei se mărginesc l a scopuri ş i interese cu totul s i n g u l a r e, se în­ţepenesc În princip i i u n i 1 a t e r a 1 e ş i aj ung astfel în d i -v o r ţ cu real i tatea. Aceas tă m ă r g i n i r e însă, ca şi e r o a ­r e a de care am pomenit, nu aparţin totuşi încă d e m e n ţ e i , dacă oamenii aceş tia fără j udecată ş tiu, în acelaş i t imp, că s u b i e c t i v u 1 din ei n u exis tă î n c ă î n m o d o b i e c ­t i v. D e m e n ţ ă devine eroarea ş i nerozia abia în cazul în care omul crede că reprezentarea d o a r s u b i e c t i v ă a lui ,. îi stă p r e z e n t ă În faţă, c a o b i e c t i v ă, ş i cînd el o menţine n e c 1 i n t i t ă î m p o t r i v a a d e v ă r a t e i o b i e c ­t i v i t ă ţ i , cu care ea se găseşte În c o n t r a d i c ţ i e. Pentru

§ 388-4 12 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 69

demenţi , purul conţinut subiectiv al lor l e este absolut la fel de cert ca ş i obiectivul ; în reprezentarea lor doar subiect ivă, -de pildă în Închipuirea că e i sînt în real i tate omul a c e s t a. care este s trăin de ei , - ei posedă c e r t i t u d i n e a d e s i n e ; de ea îşi atîrnă f i i n ţ a lor. De aceea, cînd cineva spune lucruri demente, totdeauna primul lucru de făcut este să-i adu­cem aminte de î n t r e a g a s f e r ă a r e l a ţ i i 1 o r s a 1 e, de r e a l i t a t e a 1 u i c o n c r e t ă. Dacă, deşi legătura aceasta obiectivă i-a fos t pusă în faţă ş i este cunoscută de el, e l rămîne cu toate astea înţepenit în reprezentarea lu i falsă, atunci nebu­nia lui nu mai poate f i pusă la n ic i o îndoială.

Din ceea ce am spus, urmează că reprezentarea d e m e n t ă poate fi socotită o a b s t r a c ţ i e g o a 1 ă şi o p u r ă p o s i -b i 1 i t a t e, luată de către clement drept ceva c o n c r e t ş i r e a 1 ; căci, aşa cum am văzut, în această reprezentare s e f a c e t o c m a i a b s t r a c ţ i e d e r e a l i t a t e a c o n -c r e t ă. Dacă, de exemplu , eu, care sînt departe de a fi un 20a rege, mă socotesc totuşi rege, aceas tă reprezentare, care contra ­

z ice totalitatea real ităţii mele ş i este d e aceea dementă, nu are nici un alt temei ş i cont inut decît p o s i b i 1 i t a t e a g e n e -r a 1 ă n e d e t e r m i n a t ă că, - întrucît în genere un om poate fi rege, - tocmai eu , - omul acesta determinat , --aş f i un rege.

Faptul însă că s e p o a t e produce în mine o asemenea fixare intr-o reprezentare

. particulară , incompa tibi lă cu realita­tea mea concretă, - îşi are t e m e i u 1 În aceea că, la Începu t , eu sînt un e u c u t o t u 1 a b s t r a c t , complet n e d e­t e r m i n a t ş i de aceea d e s c h i s o r i c ă r u i conţinut , f ă r ă d e o s e b i r e. În măsu ra în care sînt eul acesta abstract, eu îmi pot forma cele mai goale reprezentări , mă pot lua de pi ldă drept c î i n e (împrej urarea că oameni au fos t prefăcuţi în cîini, apare de a ltfel În poveşti) , - sau îmi pot închipu i că eu pot z b u r a, de v reme ce ex istă spaţ iu îndeaj uns pentru aceasta ş i întrucît alte fiinţe vi i sînt în stare să zboare. Dimpo ­

tr ivă, îndată ce d evin eu c o n c r e t şi dobîndesc gînduri d e -t e r m i n a t e asupra real ităţii , - îndată ce, de pildă În cazul amintit în urmă, mă gîndesc 1 a g r e u t a t e a mea, eu înţeleg impo�ibil itatea zborului pentru mine. Numai o m u 1 aj unge să se ses izeze în acea a b s t r a c ţ i e desăvîrş i tă a e u 1 u i . Da­torită acestui lucru el are, ca să spunem aşa, p r i v i 1 e g i n 1

170 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

nebuniei şi al alienaţiei . În conştiinţa de sine c o n c r e t ă ş i r e f 1 e c t a t ă, boala aceasta nu se produce însă decît în măsura în care această conştiinţă c a d e pe treapta de care am vorb i t mai înainte, a e u 1 u i abstract, n e p u t i n c i o s , p a s i v. Prin această prăbuşire, eul concret îş i pierde stăpînirea absolută pe3te întregul s i s tem al determinaţii lor sale, - este privat de capa­c i tatea de a pune tot ce-i parvine în suflet, la locul potPivi t, de facultatea de a-şi rămîne, în fiecare din reprezentările sale, c o m p 1 e t p r e z e n t s i e ş i, - se lasă p r i z o n i e r al unei reprezentări p a r t i c u l a r e, doar subiective, este s c o s de aceasta a 1f a r ă din s i n e, deplasat din c e n t r u 1 r e a -

209 l i t ă ţ i i sale, şi dobîndeşte, - întrucît el păstrează încă în acelaşi timp o ·conştiinţă a realităţii sale, - d o u ă c e n t r e, -unul î n r e s t u 1 conştiinţei sale r e z o n a b i 1 e , - celălalt, în reprezentarea sa deranj ată, d e m e n t ă.

În conştiinţa deranj ată, u n i v e r s a 1 i t a t e a a b s t r a c ­t ă a eului nemij locit, fi inţînd, stă în contradicţie n e r e z o 1 -v a t ă cu o reprezentare ruptă de totalitatea realului şi prin urmare i z o 1 a t ă. Acea conştiinţă nu este aşadar adevărată fiinţare- la-sine, ci rămîne prinsă în negativul eului. O contra­dicţie , tot aşa nerezolvată, domneşte aici între acea reprezentare i z o 1 a t ă ş i u n i v e r s a 1 i t a t e a a b s t r a c t ă a e u l u i , pe de o parte, - şi r e a 1 i t a t e a t o t a 1 ă, armonioasă în sine, pe de altă parte. De aici se vede că teza susţinută cu drep t de r a ţ i u n e a c o n c e p t u a 1 ă : c e e a c e g î n d e s c a c e a s t a e s t e a d e v ă r a t, - primeşte la clement un sens clement, ş i devine exact tot atît de n e a d e v ă r a t ă, ca afir­maţia pe care 1 i p s a d e î n ţ e l e g e r e (Unverstand) a purului intelect (Verstand) o opune celei dintîi : că subiec­tivul ş i obiectivul sînt a b s o 1 u t d i s t i n c t e. Faţă de 1 i p -s a aceasta d e î n ţ e 1 e g e r e, ca şi faţă de d e m e n ţ ă, chiar simpla s e n z a ţ i e a sufl etului s ă n ă t o s are dej a privilegiul raţionalităţii, întrucît într-însa este prezentă unitatea r e a l ă a subiectivului şi obiectivului. Totuşi , cum a fost spus dej a mai sus , unitatea aceasta îşi primeşte forma ei desăvîrşită abia în r a ţ i u n e a c o n c e p t u a 1 ă : căci n u m a i ceea ce este gîndit de a c e a s t a e5te, atît în f o r m a cît ş i în c o n ţ i n u t u 1 său, ceva adevărat - o unitate d e p 1 i n ă a c e e a c e e g î n d i t ş i a c e e a c e f i i n ţ e a z ă. În de­m enţă, în schimb, unitatea ş i distincţia subiectivul u i şi ob iec-

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 7 1

tivului sînt încă ceva pur f o r m a 1 , ceva ce exclude conţinutul concret al realului .

În virtutea legături i materiei , şt m acelaşi timp pentru o l ămurire mai mare, vom repeta în acest loc, în formă mai con ­cisă şi - dacă e posibil - mai .precisă, ceva ce a fos t dej a 2 10

atins, de mai mul te ori, în paragraful anterior şi în nota la acesta, - vrem să spunem punctul că demenţa trebuie înţe­leasă, esenţial, ca o boală d e o p o t r i v ă s p i r i t u a l ă şi c o r p o r a 1 ă, fiindcă într-însa domneşte o unitate cu totul încă n e m i j 1 o c i t ă a subiectivului şi a obiectivului , o uni­itate care nu a trecut încă prin mij locirea infinită, - iar eul lovit de demenţă, oricît ar .fi de ascuţit acest vîrf al sentimen­tului de sine, este încă ceva n a t u r a 1 , n e m i j 1 o c i t , d e o r d i n e a f i i n ţ e i, - şi prin urmare într-însul c e e a - ce s - a d e o s e b i t poate aj unge la fixitate, ca ceva fiinţînd : sau, mai precis încă, fi indcă, în demenţă, un sentiment parti­cular, care contrazice conştiinţa obiectivă a dementului, este f i x a t ca ceva obiectiv faţă de această conşt i inţă, ş i n u este pus în chip i d e a 1 , - acest sentiment are prin urmare forma a ceva f i i n ţ î n d, a ceva c o r p o r a 1 , - prin aceasta îmă se produce în clement o d u a 1 i t a t e a f i i n ţ e i care nu este biruită de conş tiinţa lui obiectivă, o distincţie d e o r d i -n e a f i i n ţ e i , care pentru sufletul deranj at devine o barieră fixă.

Cît priveşte mai departe întrebarea ridicată dej a, tot astfeL în paragraful anterior, - cum aj unge spiritul la demenţă, -se poate adăuga aici , pe lîngă răspunsul dat acolo, observaţia că acea stă întrebare presupune dej a conştiinţa fermă, obi ectivă, pe car;:, pe treapta lui actuală de dezvoltare , sufletul nu a atins -o încă ; şi că, în punctul unde se găseşte acum cercetarea noastră, trebuie să răspundem mai degrabă la întrebarea i n -v e r s ă, - anume, cum aj unge sufletul , î n c h i s î n i n t e ­r i o r i t a t e a lui , nemij locit identic cu lumea lui individuaEi, să treacă, de la dist incţia pur f o r m a 1 ă, goală a subiectivulni ş i obiectivului , la distincţia r e a 1 ă a acestor două laturi ş i , as tfel , l a conştiinţa c u a d e v ă r a t o b i e c t i v ă, intelectuală ş i raţională. Răspunsul la această întrebare va fi dat în ultimele 2 1 1

patru paragrafe ale primei părţi din teoria spiritului sub iectiv. Din ceea ce a fost spus la începutul acestei a n t 1 o p o 1 o -

g i i , asupra neces ităţi i de a începe considerarea filozofică a

1 72 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL St:BIECTIV § 387-482

spiritului subiectiv cu spir i tul n a t u r a 1 , şi din c o n c e p t u l d e m e n ţ e i, dezvoltat , pe toate laturi le , în pagini le de mai sus, va reieşi , de alt 1fel în mod înde� tulător, de ce dementa trebu i e tratată î n a i n t e de conştiinţa s ă n ă t o a s ă, r e -f 1 e c t a t ă, deşi ea are ca p r e s u p o z i ţ i e intelectul ş i n u este nimic altceva decît D u n c t u 1 e x t r e m a 1 s t ă r ; i p a t o 1 o g i c e, în care p;ate cădea intelectul . A trebuit să facem cercetarea acestei s fere dej a în a n t r o p o 1 o g i e , deoa­rece într-însa c e e a c e ţ i n e d e purul s u f 1 e t, - sinele n a t u r a 1 , - s u b i e c t i v i t a t e a f o r m a l ă a b s t r a c -t ă, - ajunge să domine conşti inţa c o n c r e t ă, o b i e c t i v ă, r a ţ i o n a l ă, - iar cons·ideraţia s inelui n a t u r a l , a b -s t r a c t, t rebuie să p r e m e a r g ă înfăţişării sp iri tului 1 i b e r, c o n c r e t. Totuşi , pentru ca această înaintare de la ceva abstract la concretul care-l cuprinde, ca posibili tate, să nu aibă aparenţa unui fenomen izol at ş i de aceea înd oielnic, - putem să amintim faptul că în f i l o z o f i a d r e p t u 1 u i trebui e să s e urmeze u n d rum analog. Şi î n eceastă şt i inţă începutul îl facem cu ceva a b s t r a c t, - anume cu c o n c e p t u l v o i n ţ e i ; - mergem apoi mai departe la realizarea voinţei încă a b s t r a c t e , efectuîndu-se într-o existenţă e x t e r i -o a r ă, l a s fera d r e p t u 1 u i f o r m a l ; - trecem după aceea la voinţa r e f l e c t a t ă î n s i n e, din existenţa exterioară, l a domeniul m o r a 1 i t ă ţ i i subiective ; - şi aj ungem în­sfîrşi t , în al treilea rînd, la voinţa e t i c ă s o c i a 1 ă ( sittlich ), care, reunind în s ine ce 1 e d o u ă momente a b s t r a c t e , este concretă. în sfera e t i c e i s o c i a 1 e înseşi , plecăm, iarăşi de la ceva n e m i j l o c i t , de la forma n a t u r a l ă,

21 2 n e d e z v o 1 t a t ă pe care o are spiritul etic { sittlich) în f a ­m i 1 i e ; - trecem după aceea la s c i z i u n e a substanţei etice, care se produce în s o c i e t a t e a c i v i 1 ă ; - şi aj un­gem, în sfîrşit , Ia u n i t a t e a ş i a d e v ă r u 1 celor două forme unilaterale ale spiritului etic, unitate dată în s t a t . - ­Din ordinea aceasta a cons idera ţiei noastre nu rezul tă totu�i , cîtuşi de puţin, că noi facem din etic ceva p o s t e r i o r d r e p -t u 1 u i ş i m o r a 1 i t ă ţ i i subiective, în ce priveşte t impul, -sau că voim să proclamăm f a m i 1 i a ş i s o c i e t a t J.; a c i -v i 1 ă drept c e v a c e p r e m e r g e s t a t u 1 u i , în ordinea realului . Dimpotrivă, noi ştim foarte bine că e t i c a s o c i a 1 ă este b a z a d r e p t u 1 u i şi a m o r a 1 i t ă ţ i i subiective , --

§ 388-412 ANTROPOLO GIA . SUFLETUL 173

Ş I că f a m i l i a Ş I s o c i e t a t e a c i v i l ă, cu distincţ i i l e l o r bine ordonate, p r e s u p u n d e j a prezenţa s t a t u l u i . În d e s f ă ş u r a r e a f i l o z o f i c ă a et icului , noi nu putem totuş i să începem cu s t a t u l , întrucît în stat eticul s e dez­voltă la forma lui c e a m a i c o n c r e t ă, pe cînd î n c e ­p. u t u l , dimpotrivă, este în chip necesar ceva a b s t r a c t . Pentru acest temei , m o r a l i t a t e a subiectivă trebuie şi ea considentă î n a i n t e a e t i c u 1 u i social , deşi ea apare oare­cum numai ca o b o a l ă în sînul acestuia. Pentru ctcelaşi temei ·Însă, a trebui t ş i în domeniul a n t r o p o l o g i c să con ­-;; iderăm d e m e n ţ a î n a i n t e a conşt i inţei obiective c o n -c r e t e, întrucît dementa, - cum am văzut, - constă într-o a b s t r a c ţ i e, opusă rigid conştiinţei obiect ive a dementulu i .

Cu aceasta vom încheia observ3.ţi i le pe care le avem de făcut aici asupra conceptului demenţei în genere.

În ce priveşte însă f e 1 u r i 1 e p a r t i c u 1 a r e ale stăr i i d e demenţă, el e s înt de obicei deosebi te, nu atît după o deter­minaţie i n t e r n ă, cît mai degrabă după m a n i f e s t ă r i l c e x t e r i o a r e ale acestei bol i . Pentru cons ideraţia filozofi că :1ceasta nu a j unge. Chiar ş r demenţa urmează să fie cunoscută 21a de noi ca ceva d i f e r e n ţ ·i a t î n s i n e în chip n e c e s a r şi deci raţional . O diferenţiere nece3ară a aces tei stări sufle­teşti nu se poate îmă deriva din c o n ţ i n u t u 1 p a r t i c u 1 a r al unităţii formal e a subiect ivului şi obiectivului, dat în de­menţă ; căci acel conţinut este ceva infin i t de d i v e r s ş i dec i ceva a c c i d e n t a 1 . Trebuie de aceea să ne îndreotăm privirea, dimpotrivă, asupra d e o s e b i r i l o r g e n e r a 1 � de formă, care apar în demenţă. În acest scop, trebuie să amintim că demenţa a fost caracterizată de noi mai sus drept o î n -c h i d e r e î n s i n e a s p i r i t u l u i , drept o c u f u n -d a r e - î n - s i n e, a cărei p a r t i c u l a r i t a t e , - în opoziţie faţă de fiinţarea-în-sine a spiritului prezentă în somnambu­l i sm, - constă în f a p t u 1 de a nu s e mai găs i în n e m i j -l o c i t ă 1 e g ă t u r ă cu realul , ci de a se fi s e p a r a t c a -t e g o r i c d e acesta.

Această cufundare-în-sine este, pe de o parte, c e e a c e e g e n e r a 1 în o r i c e formă de demenţă ; p e de al tă parte, ea constituie - atunci cînd pers istă în n e d e t e r m i n a r e a e i , în v i d u 1 e i , - o formă p a r t i c u l a r ă a s tării de dementă. Cu (l_ceastă formă urmează să incepem considerarea d i feritelor feluri de demenţă.

1 74 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-48:?

Cînd însă acea fi:inţare-în-sine total nedeterminată dobîn­deşte un conţinut d e t e r m i n a t, cînd ea se fixează înlăuntrul unei reprezentări p a r t i c u 1 a r e, pur sub iective, ş i ia această reprezentare drept ceva obiectiv, - atunci apare a d o u a formă a s tării demenţiale.

A t r e ia şi ult1ma 1f o r m ă p r i n c i p a 1 ă a acestei boale apare atunci cînd c e e a c e s e o p u n e iluziei demen­ţiale a sufletului este 1 a r î n d u 1 s ă u prezent p e n t r u a c e s t a, - cînd dementul c o n f r u n t ă reprezentarea sa pur subiectivă cu conştiinţa sa obiectivă, descoperă o p o z i ţ i a a s c u ţ i t ă dintre ele ş i ajunge astfel l a sentimentul nefericit

214 al contradicţiei sale cu sine însuşi . Aici vedem sufletul în stră­duinţa lui, mai mult sau mai puţin desperată, de a se reface i arăşi din sfîşi erea, prezentă dej a în forma a d o u a a demen­ţei , acolo însă a b i a s a u d e 1 o c s i m ţ i t ă, - în a r m o ­n i a internă a conştiinţei de sine, menţinîndu-se neclintită în centrul u n i c al real i tăţii sale.

Să considerăm acum ceva mai de aproape cele t r e i f o r -m e p r i n c i p a 1 e ale demenţei :

1 . I m b e c i 1 i t a t e a, d i s t r a c ţ i a p a t o l o g i c ă, i n -s t a b ,i l i t a t e a m i n t a l ă. P r i m a dintre aceste trei forme principale, - cufundarea total nedeterminată în sine, - apare mai întîi ca

i m b e c i l i t a t e

Aceasta are înfăţişări diferite. Există imbecilitate n a t u­r a 1 ă. Aceasta este incurabilă. Aici intră cu deosebire aceea c e numim c r e t i n i s m ; - o stare care apare, pe de o parte sporadic, pe de altă parte în anumite regiuni, ş i este endemică mai ales în văi strîmte ş i în locuri mlăştinoase. C r e t i n i i sînt oameni diformi, s chilodiţi , posedînd adesea guşe, care izbesc prin expresi a cu totul stupidă a feţei ş i al căror suflet, rămas nedeschis asupra lumii, nu este capabil să emită adesea decît sunete cu totul inarticulate. - Afară de această imbecilitate naturală, se întîlneşte însă şi o imbecilitate în care omul cade, fie printr-o nenorocire de care nu e vinovat, fie din propria lui vină. In ce priveşte primul caz, P i n e l aduce exemplul unei imbecile din naştere, a cărei stupiditate se credea că pro­vine dintr-o spaimă extrem de v,iolentă, pe care o avusese

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 75

mama ei , în timp ce era însărcinată. Adesea imbecil itatea este o urmare a t u r b ă r i i , - caz în care tămăduirea devine cu totul neprobabilă ; - adesea ş i e p i l e p s i a sfîrşeşte cu starea 21:;

de imbecil itate. Aceeaşi s tare însă este provocată, nu mai puţin adesea, de excesele desfr.îului . - În privinţa fenomenului imbe­cil i tăţii se mai poate aminti că aceasta se manifestă uneori prin catalepsie, printr-o paralizie completă a activităţii corpo­rale ca ş i a celei spirituale. - Imbecil i tatea apare de al tfel nu numai ca o stare durabilă, ci ş i ca o stare trecătoare. Astfel , de exemplu, un englez a căzut într-o stare de indiferenţă faţă de toate lucrurile , întîi faţă de polit ică, pe urmă faţă de afa­ceri le sale ş i faţă de famil ie ; - sta tăcut, privind înaintea lui , nemişcat, - n-a spus ani de zi le nici un cuvînt ş i manifesta o insensibilitate care punea la îndoială dacă el î ş i recunoaşte sau nu soţ ia şi copii i . El a fost tămăduit aşezîndu-se în faţa lui un altul , îmbrăcat l a fel cu el , care imita tot ce făcea el . Faptul acesta a .adus pe bolnav într-o s tare de excitaţie violentă, care a silit atenţia lui să se îndrepte spre lucruril e de afară, ş i astfel cel înecat în sine a fost scos în mod durabi l afară din sine.

D i s t r a c ţ i a

O altă modificare a primei forme principale a stării de demenţă, de care e vorba aici , e s te d i s t r a c ţ i a . Aceasta con-stă în a n u a v e a ş t i i n ţ ă de ceea ce e n e m i j 1 o c i t p r e z e n t. Adesea această neştiinţă constituie începutul nebu­niei ; există totuşi ş i o distracţie de stil înalt, foarte depărtată de nebunie. Aceasta poate interveni atunci cînd spiritul , datorită meditaţie i adînci, este împi edicat să ia seama la tot ce com­parativ este fără importanţă. Astfel A r h i m e d e se adîncise odată într-o problemă de geometrie, în aşa măsură, încît timp de mai multe zile a părut că uită toate celelalte lucruri şi a trebuit să fie smuls cu violenţă din această concentrare a spiri­tului asupra unui singur punct. A d e v ă r a t a distracţie însă este o cufundare în s e n t i m e n t u 1 - î n - s i n e c u t o t u 1 a b s t r a c t, într-o inactivitate a conştiinţei reflectate, obiective, într-o absenţă lipsită de cunoştinţă, a spiritului , faţă de lucrun cărora el ar trebui să le fie prezent. Subiectul aflat în această 216 stare confundă, într-un caz dat, starea sa adevărată cu una falsă şi sesizează împrej urările exterioare într-un mod unilateral , nu în totalitatea raporturilor lor. Un exemplu amuzant de

176 P R I M A SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-432

această stare sufletească este, între alte multe exemple, acela al unui conte francez, care rămînîndu- i peruca agătată d e un can­delabru, a început să rîdă din inimă împreună cu celelalte per­soane prezente şi să se uite împrej ur, ca să. vadă cui î i fusese smulsă peruca, cine rămăsese cu capul chel . Un alt exemplu din aceeaşi categor ie ni-l dă N e w t o n : se spune că aces t învăţat a apucat odată degetul unei doamne ca să-I folosească la îndopatul lulelei . Dis tracţia de felul acesta poate fi urmarea unui s tudiu prelungi t ; ea se întîlneşte nu rare ori la învăţaţi, ­mai ales la cei din epocile mai vech i . Totuşi d is tracţia se pro­duce adesea si atunci cînd oameni i vor să-ş i dea pretutindeni, o mare importanţă ş i prin urmare au neîncetat înaintea ochi lor subiectivi tatea lor, ui tînd de ceea ce e obiectiv.

1 n s t a b i l i t a t e a m i n t a l ă ( die F aselei)

Distracţiei i se opune a g i t a ţ i a, care manifestă interes pentru ori ce, pentru t o t u l . Ea izvoreşte din neputinţa de a-ti f i x a atenţia asupra unui lucru d e t e r m i n a t ş i constă în boala î n v î r t i r i i zănatice de la un lucru l a altul. Răul acesta este de cele mai mul te ori i remediabi l . Nebunii de felul acesta sînt cei mai obos i tori . P i n e l poves teş te despre un ase ­menea subiect, care era o imagine perfectă a haosului . E l ne spune : "Subiectul se apropie de mine ş i mă îneacă în fl uxul vorbăriei sale . îndată după aceasta, face acelaş i lucru cu al t­cineva. Cînd intră într-o cameră, individul întoarce pe dos toate lucrur i le dintr-însa, răstoarnă ş i schimbă scaunele ş i mesele, fără să trădeze vreo intenţie anumită. Abia ţ i-ai întors ochi i de l a el ş i iată-1 d ej a pe promenada vecină, făcîndu-şi de lucru

::? 1 7 1aco lo , tot atît de fără nici o ţintă ca şi În cameră : trăncă­neşte, zvîrlă cu pietre, smulge buruieni , merge înainte ş i s e întoarce, fără s ă şt ie pentru ce " . - Totdeauna agitaţia izvo­reşte dintr-o slăbire a forţe i conşt i inţei reflectate, care nu mai poate ţine laolaltă ansamblul reprezentărilor . Adesea însă agi­tatul suferă dej a de d e 1 i r i u m, - adică nu numai de n e ­c u n o a ş t e r e a, ci de i n t e r v e r t i r e a inconşt ientă a ceea ce este nemij locit dat . Nu vom spune mai mul t , cu privire la p r i m a f o r m ă p r i n c i p a 1 ă a stări i de demenţă.

2 . A d o u a f o r m ă p r i n c i p a 1 ă a a c e s t e i <1 , n e b u n i a p r o p r i u - z i s ă, se naş te cînd închiderea-în­sine a spiritului natural , pe care am considerat-o mai sus sub

§ 388-412 ANTROPOLOGlA. SU FLETUL 1 7 7

d�feritele e1 modif icări , dobîndeşte un conţinut d e t e r m i n a t , iar acest continut devine o r e p r e z e n t a r e f i x ă, prin fap-tul că spiritul, încă depl in s tăpîn pe sine, se cufundă în acest con­ţ inut, î n t o c m a i c u m în i m b e c i l i t a t e el este cufundat î n s i n e î n s u ş i , în prăpastia n e d e t e r m i n a ţ i e i sale. Unde începe nebunia adevărată este greu de spus cu precizie . Se întîlneşte de exemplu, în oraşe mici , l ume, cu deoseb i re femei, care se află cufundată în aşa măsură, într-un cerc ex­t rem de mărginit de interese particulare, şi se simte atît de bine în această mărgin i re a e i , încît numim cu drept astfel de indivizi n e b u n i . Nebunia în sensul r e s t r î n s al cuvîntul u i , însă, presupune că spi ritul se înţepeneşte într-o reprezentare s i n-g u 1 a r ă, p u r s u b i e c t i v ă, ţinînd-o drept c e v a o b i e c -t i v. Starea aceasta sufletească provine de cele mai mul te ori d in faptul că omul , nemulţumit de real i tate, se închide în subiec­t ivitatea sa. Cu deosebire patima v a n i t ă ţ i i şi a o r g o -l i u l u i este cauza acestei înfăşurări a sufletul u i în s ine, ca un vierme în gogoaşa sa. Cuibărindu-se astfel în interioritatea sa , sufletul pierde lesne înţelegerea real ităţii şi nu s e simte la locul 21s lui decît în reprezentările sale subiective. Conduita aceas ta poate da curînd naştere n e b u n i e i c o m p l e t e. Căci , în cazul că mai pulsează încă v i a ţ ă în această conştiinţă de sihastru, ea ajunge lesne să-şi plăsmuiască din s ine un conţinut oarecare şi să socotească ac:st conţinut subiectiv drept ceva obiectiv, dîndu- i f i x i t a t e rigidă. În t imp ce, aşa cum am văzut, în i m b e c i l i t a t e ca ş i în a g i t a ţ i e sufletul nu posedă puterea să reţină ceva d e t e r m i n a t , dimpotrivă n e b u n i a v e r i t a b i 1 ă manifestă această capacitate şi dovedeşte, tocmai prin aceasta, că ea este încă totuşi c o n ş t i i n ţ ă, - că în ea, p rin urmare, are încă loc o d i s t i n g e r e a sufletulu i , de conţinutul lui, devenit rigid . Deşi aşadar conşt i inţa nebun i lor est.e, pe de o parte, strîns unită cu acel conţinut , totuş i , pe de altă parte ea transcende, datorită naturi i sale u n i v c r s a 1 e , conţi­nutul p. a r t i c u l a r al reprezentării demenţiale . De aceea nebunii posedă, - a 1 ă t u r i de scrînteala lor într-un punct unic, - în acelaşi timp o conştiinţă normală, consecventa, o în ţelegere corectă a lucrurilor şi capacitatea de a acţiona cu judecată. Datorită acestui l ucru, ca şi a rezervei bănuitoare a nebunilor, este posibil uneori ca un nebun să nu fie recunoscut i mediat, ca atare, ş i să existe mai ales îndoiel i dacă însănătoş· irea 1 2 - c. 318

1 78 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

bolnavului a reuşit şi dacă prin urmare poate avea loc libe­rarea bolnavului .

D e o s e b i r e a nebunilor u n i i d e a 1 ţ î i e determi ­nată mai ales de diversitatea reprezentărilor, care se fixează în ei .

Drept nebunia c e a m a 1 p u ţ i n d e f i n i t ă putem socoti d e z g u s t u 1 d e v i a ţ ă, cînd acesta nu este provocat de pierderea unor persoane iubite, demne de respect ş i a unor raporturi eti ce . Dezgustul de viaţă n e d e f i n i t , lipsi t de cmt­ză, nu este i n d i f e r e n ţ ă faţă de viaţă, - căci cu toată indiferenţa, viaţa se suportă, - ci mai degrabă i n c a p. a c i -

219 � a t e a de a o suporta, - o oscilare încoace şi încolo, într� înclinaţ ia ş i repulsia faţă de tot ce aparţine real i tăţi i , - nepu­tinţa de a se libera de ideea fixă că lumea este respingătoare, ş i , în acelaşi timp, străduinţa de a scăpa de aceas tă reprezentare. De această aversiune, lipsită de orice temei raţional, faţă de real i tate, - ca ş i de alte feluri de nebunie , - sînt atinşi cu deosebire e n g 1 e z i i ; - poate pentru motivul că în această naţiune este atît de precumpănitoare înţepenirea în particulari ­tatea subiectivă. Dezgustul de viaţă apare la englezi mai ales ca m e 1 a n c o 1 i e , - această continuă clocire În spirit a reprezen­tării sale nenorocite, fără a ajunge la mişcarea vie a gîndirii ş i a acţiunii . În starea aceasta sufletească, se dezvoltă nu rareori o nestăpînită impuls ie către sinucidere ; uneori impulsia aceasta n-a putut fi stăpînită decît prin smulgerea deznădăj duitului , cu violenţă, din sine. Astfel se povesteşte de exemplu că un englez, pe punctul de a se arunca în Tamisa, a fost atacat de tîlhari şi apărîndu-se cu toată energia, s-a trezi t în el brusc sentimentul valorii vieţi i , ş i el a lepădat toate gîndurile de sinucidere. Un alt englez, care se spînzurase , fiind salvat din ştreang de servi ­torni său, ş i -a redobîndit nu numai încl inarea spre viaţă ci ş i boala zgîrceniei ; căci a oprit servitorulu i doi pence, Ia conce­d ierea acestuia, fiindcă tăiase frînghi a fără porunca stăpînu­lui său.

Formei n e d e f i n i t e , d escrisă n1<1� sus, a stării de al iena­ţie mintală, formă care u c i d e or ice gust de v i a ţ ă, i s e apune o nesfîrş ită mulţime de forme ale nebuniei , l egate de interese v i i ş i chiar de p a s i u n e , avînd un conţinut i n -d i v i d u a 1 i z a t. Acest conţinut depinde, în parte, de p a -s i u n e a p a r t i c u 1 a r ă care a dat naştere nebuniei ; el

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 79

poate totuşi să fie determinat, În mod accidental, de altceva. 22o

Primul caz trebuie admis, de exemplu, la acei nebuni care se luau drept D u m n e z e u, drept C r i s t o s , s<J.u drept un r e g e . Cazul din u�·mă, în schimb , intervine cînd unii nebuni îşi închipuie de exemplu că sînt un b o b d e g r î u, sau u n c î i n e, sau că ei au în pîntece o c ă r u ţ ă. În ambele cazuri însă nebunul p u r nu are o c o n ş t i i n ţ ă p r e c i s ă a contradicţiei care domneşte între reprezentarea sa fixă ş i obiec­tivitate. Numai n o i ştim de această contradicţie ; un nebun de acest fel nu este el î n s u ş i chinuit de sentimentul sfî­ş ierii sale interne.

Abia cînd intervine

3 . a t r e i a formă principală a s tări i de demenţă, -n e b u n i a f u r i o a s ă sau d e l i r u 1 , subiectul al i enat are ş t iinţă e l î n s u ş i de sfîş ierea sa în două modali tăţi ale con­ştiinţei, care se contrazic una pe c.lta, - bolnavul mintal simte e 1 î n s u ş i violent contradi cţia dintre reprezentarea sa doar subiectivă ş i obiectivitate, ş i totuşi nu se poate lepăda de această reprezentare, c i vrea să o transforme în realitate sau să dis­trugă realul . În conceptul nebuniei furioase înfăţişat astfel, es te impl icat că aceasta nu trebuie numaidecît să izvorască dintr-o î n c h i p u i r e g o a l ă, ci poate fi cauzată, cu deosebire, de şocul unei m a r i n e n o r o c i r i , - de o d e r a n j a r e a lumii individuale a omului , - sau de r ă s t u r n a r e a v i o -1 e n t ă a s i tuaţiei generale a lumii şi de i eş irea ei din încheie­turi , - în cazul cînd individul trăieşte , cu tot sufletul, exclusi v î n t r e c u t ş i devine astfel incapabil să s e regăsească î n p r e z e n t, de care se s imte respins şi în acelaşi t imp legat. Astfel de exemplu, În revoluţia franceză, datorită răsturnări i 221

aproape a tuturor raporturilor civ ile , mulţi oameni au ajuns nebuni . Acelaşi efect este produs, adesea în modul cel mai în-­grozitor, de cauze religioase, atunci cînd omul e cufundat în îndoială absolută, dacă este sau nu primit de Dumnezeu în graţia sa.

Sentimentul sfîşierii lor interne, prezent la nebun i i del i ­r�nţi (Wahnsinnigen), poate însă fie să rămînă o durere m u t ă, f1e să treacă la o d e z 1 ă n ţ u i r e furioasă a r a ţ i u n i i împotriva n e r a ţ i u n i i şi a acesteia împotriva celei dintîi , devenind astfel m a n i e f u r i o a s ă (Raserei). Căci cu acel

180 PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL SUBIECTIV § 387-482

sentiment nefer ic i t se uneşte l esne, la del i ranţ i , - nu numa i o di spoziţi e i p o h o n d r i c ă, chinuită de î n c h i !:"> u i r i şi de n ă z ă r i r i , - ci ş i un caracter b ă n u ·i t o r , f a l s , i n v i -d i o s, v i c 1 e a n şi r ă u t ă c i o s, - o i r i t a ţ i e Împo­triva bari erelor puse de real i tatea înconj urătoare şi împotr iv'l persoanelor din partea cărora ei suferă o l im i tare a voinţei lor ; - aşa cum ş i invers, oameni răsfăţaţi , indivizi deprinşi să obţină totul prin încăpăţînarea lor, trec uşor de l a a g i t a ţ i a ·C a o r i c .j o a s ă la n e b u n i a d e l i r a n t ă, atunci cînd voi;;_ţa raţională, care reprezintă universalu l , le pune în cale un zăgaz peste care subiectivitatea lor, oricît se cabrează, nu poate sări ş i pe care ea nu-l poate sparge. - În fi ece om se ivesc umbre de răutate ; totuşi, omul moral, sau cel puţin prudent, ştie să le reprime. In nebunia delirantă însă, unde o r e p r e -z e n t a r e p a r t i c u 1 a r ă îşi atPibuie domnia asupra spi r i ­tului raţional, - p a r t i c u 1 a r i t a t e a subiectului i ese î n g e n e r e nestăpînit la iveală, - i m p u 1 � u r i n a t u r a 1 e, proprii acestei particulari tă ţi ş i dezvoltate pe calea reflexie[ , înlătură aşadar jugul l egilor m o r a 1 e, i zvorîte d i n vo inţa c u a d e v ă r a t u n i v e r s a 1 ă, - ca urmare, puteri le subterane. întunecate, ale inim ii aj ung l ibere. I rita ţia deli ranţi lor devine

222 adesea o adevărată m a n i e s ă f a c ă r ă u altora, - ba ch iar o sub ită î n c 1 i n a ţ i c s p r e c r i m ă, c a r e constrînge cu nestăpînită violenţă pe cei cupr inş i de ea, - cu toată oroarea care ma i poate exis ta în ei , faţă de crimă, - să ucidă chi ar pe aceia care sînt i ubiţi de altfel cu duioş ie de e i . - Totuşi , cum am spus, firea urîcioasă a nebunilor atinşi de d el i r nu exclude 'lentimente moral e ş i sociale ; ba aces te sentimente, - tocmai d atorită nefericiri i acestor nebuni, datorită o p o z i ţ i e i n e ­m i j 1 o c i t e care domneşte în ei - pot să posede o tensiune ridicată. P i n e 1 spune categoric că nu a văzut nicăieri soţ i şi părinţi mai pl ini de i ubire, decît l a ospiciu.

În ce priveşte 1 a t u r a f i z i c ă a del i ru lu i , se constată adesea o legătură între apar i ţia lui ş i anumite s chimbări gene­rale din natură , mai ales cu drumul soarelui . Un anotimp rece sau foarte cald exercită în această privinţă o deosebi tă influenţă. S-a constatat de asemenea că, la apropi erea furtun ilor ş i la 'lchimbările mari ale vremi i , se produce la deliranţi nelinişte trecătoare ş i izbucniri . In ce priveş te epocile vieţi i , s -a făcut

§ 381!-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 8 1

ob'iervaţic. că nebunia del i rantă nu intervine de obicei Înainte de c incisprezece ani . Cît priveşte cel elalte deosebiri trupeş t i , se ş t ie că la oameni puternic i , musculoşi , cu părul negru, izbuc­nir i le de furie sînt mai viol ente de obice i , decît la persoanele blonde. În ce măsură însă e legată demenţa, de o stare pato­logică a sis temului nervos, l ucrul acesta este un punct ce scapâ ochiului care priveşte d in afară, al doctorului , ca ş i al anato­mistului .

V i n d e c a r e a a l i e n a ţ i e i m i n t a l e

Ul timul punct despre care urmează să vorbim, în privinţa del irului ca ş i a demenţei , se referă la m e t o d a de urmat p e n t r u v i n d e c a r e a celor două s tări morbide. Aceasta este în parte f i z i c ă, în parte p s i h i c ă. Prima latură poate 22a fi uneori suficientă, s ingură ; de cel e mai multe ori totuşi devine necesar recursul la tra tamentul psihic , care la rîndul lui poate fi ş i el sufi cient, s ingur . Ceva care să se apJice în toate cazurile nu se poate indica, in ce priveşte latura f i z i c ă a vindecării . Medicaţia apl icată aici este, dimpotrivă, pronunţa t empirică şi prin urmare plină de nesiguranţă. Totuş i , atît cd puţin este bine stabil i t , că procedeul aplicat altădată la Bedlam este cel mai rău din toate, întrudt el se l imita la o l ibertate totală lăsată, la fiecare sfert de an, ali enaţilor, pentru năzdrăvănii ( Durchlariren lassen). - Pe cale fizi că, unii bolnavi mintali au fost de al tfel tămăduiţi uneori tocmai prin cen ce este capa-bil să dea naştere nebuniei , l a cei care nu suferă de ea, -anume prin căderea violentă în cap.. Astfel vestitul M o n t -f a u c o n, de exemplu, a fost scăpat în t-inereţea sa, de tîm­penie, pe această cale.

P r i n c i p a 1 rămîne totdeauna t ratamentul p s i h i c . Dacă acesta nu poate face nimic Împotriva i m b e c i 1 i t ă ţ i i , el poate acţiona adesea cu succes împotriva n e b u n i e i propriu­zise şi a d e 1 i r u 1 u i, deoarece în aceste stări sufleteşti există încă o viaţă a conşt i inţei , ş i , alături de nebunia care priveşte o reprezentare p a r t i c u 1 a r ă, subzistă încă o conşti inţă ra­ţională, în r e s t u 1 reprezentărilor ei , conştiinţă pe c:Ire un doctor îndemînatic este capabil să o dezvolte într-o f o r t ă în s tare să domine acea particularitate morbidă. (Faptul de a fi socotit acest re<;t de raţiune, existent le. nebuni ş i la del iranţ i , drept bază a terapeutici i ş i de a fi organizat t ratamentul bol­navilor m intal i potrivit acestei concepţi i , este cu deosebire meri-

182 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

tul lui P i n e 1 , a cărui scriere privitor l a acest obiect trebuie socotită drept cea mai bună din cîte există în acest domeniu.)

înainte de orice, în terapeutica psihică este vorba să se 224 cîştige î n c r e d e r e a nebunului . Aceasta se poate cîştiga, în­

trucît alienaţii sînt încă fi inţe morale . Calea cea mai s igură pentru a le dobîndi încrederea este să se observe faţă de ei o conduită deschi�ă, fără totuşi a lăsa această conduită să dege­nereze într-un atac d i r e c t asupra reprezentări i deli rante. Un exemplu al acestui tratament ş i al efectelor lui fericite rela­tează P i n c 1 . Un om, al tădată blaj in, a înnebunit şi, - întru­cît fără lucruri extravagante, putînd fi vătămătoare altora, -a trebuit să fie închis ; aceasta 1 -a făcut furios , încît a fos t l egat, ceea ce însă l - a dus la un grad şi mai înalt d e turbare. El a fost adus de aceea într-un ospiciu . Aici însă supraveghetorul a legat cu noul venit o convorbire calmă, cedînd în faţa repre­zentărilor lui del i rante ş i astfel potolindu-1 ; apoi a dat ordin să i se scoată l egături l e, 1 -a condus el însuşi în noua sa locuintă ş i continuînd procedeul acesta, a vindecat bolnavul în foarte scurt timp. - După ce s-a dobîndi t încrederea nebunilor, tre­buie să se caute să se cîştige o a u t o r i t a t e dreaptă asupra lor ş i să se trezească în e i sentimentul că există, în genere, lucruri importante ş i demne de re>pect. Nebunii simt slăbiciu­nea lor spirituală, dependenţa lor de cei cu raţiune. Faptul acesta le face cu putinţă acestora să cîştige respectul celor d intîi . Învăţînd să respecte pe cel care î l îngrij eşte, nebunul dobîndeşte capacitatea să-şi supună c u f o r ţ a subiectivitatea sa, cînd contrazice obiectivitatea. Atît timp cît el nu este capab i l de acest lucru, forţa aceasta trebuie să o exercite alţ i i împo­t riva lui . De aceea, dacă de exemplu anumiti nebuni refuză să pri mească orice hrană, sau d�că e i distrug chiar, lucruri l e din j urul lor , se înţelege că aş<'. ceva nu poate fi îngădui t . Cn deosebire trebuie, - ceea ce la persoane de condiţie ridicată. de ex. la George I I I , este adesea foarte greu, - să se încovoaie

225 orgoliul n e b u n i l o r p a r a n o i c i , făcîndu-l i-se sensibilă de­pendenţa lor. Cu privire la acest caz şi la procedeul care trebuie observat aici , găsim l a P i n e l următorul exemplu, care merită să fie relatat. Un om care se lua drept Mahomet, a sosit mîndru ş i îngîmfat la ospiciu, pretindea om�giu de supunere, pronunţa zilnic o mulţime de condamnări la exil şi la moarte, ş i făcea tapaj ca un suveran. Deşi iluzia lui n-a fost contrazisă, totuşi

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 1 83

i s -a interzis s candalul , ca fiind ceva nepotrivit, ş i fiindcă nu ..asculta, a fost închis ş i i s-au făcut imputări pentru pur­tarea lui . El a promis că se îndreaptă, a fost lăsat liber, dar a căzut iar în mania tapajului. De astădată acest Mahomet a fos t luat energic de scurt, a fost închis d in nou ş i i s-a explicat că nu mai are de sperat n ic i o îndurare. Totuşi , potrivit unei înţelegeri puse la cal e, soţia îngrij itorului s-a lăsat înduplecată de rugămintea lui fierbinte să-i dea drumul , dar i-a cerut promi­siunea fermă să nu abuzeze de libertat ea lui făcînd scandal , întrucît prin aceasta îi va produce neplăceri e i , ş i l -a lăsat l iber după ce a făcut promisiunea cerută. Din acest moment el s-a purtat bine. Cînd îi venea un acces de furie, era de ajuns o privire a îngrij itocnei pentru a-1 întoarce în camera lui , ca să-şi ascundă acolo tapajul . Respectul acesta faţă de acea femeie ş i voinţa de a-şi birui mania furiei , 1-a restabil i t în şase luni .

Aşa cum s-a petrecut în cazul pe care l-am povest i t , trebuie, î n g e n e r e, cu toată severitatea necesară uneori faţă de al i e­naţi , să nu ui tăm că aceştia, în virtutea raţiunii lor care nu este în întregime ruinată, merită să fie trataţi cu cea mai mare atenţie . De aceea constrîngerea întrebuinţată faţă de aceşti nenorociţi trebuie să aibă totdeauna în acelaşi timp. sensul moral d unei pedepse d r e p t e . Nebunii au încă sentimentul a ce o ce este drept şi b un ; ei ştiu de exemplu că nu trebuie să facă rău altuia. De c.ceea, răul pe care ei 1 -au făcut li se poate 226 pune în faţă şi i m p u t a, apl icîndu-l i -se p e d e a p s a res­pectivă, - echitatea pedepsei decise împotriva lor l i s e poatt: explica. În modul acesta, sinele lor mai bun le este lărgit şi prin aceasta ei dobîndesc încredere în p r o p. r i a l or forţă morală. Ajunşi la acest punct ei devin capabil i , datorită contactului cu oameni buni , să se însănătoşească deplin. În schimb printr-o purtare aspră, arogantă, dispretuitoare, senti­mentul moral de sine al al i enatului poate fi lesne atît de rău lezat, încît acesta să aj ungă la cea mai mare furie şi la tur ­bare. - Tot astfel , nu trebuie să se comită imprudenţa de a se sugera alienaţi lor - mai ales nebunilor religioşi , - ceva care să-i întărească în aberaţia lor. Dimpotrivă, trebuie să ne si l im să provocăm nebunilor altfel de gînduri ş i să-i facem să uite d e gărgăunii l or. Această fluiditate a reprezentării fixe se obţine mai ales s i l ind pe nebuni să fi e ocupaţi spiritual ş i cu

184 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4S2

deosebire fizic : prin m u n c ă ei sînt smulşi din subiect ivi ta­tea lor bolnavă ş i îndreptaţi către realitate. De aceea s-a întîm­plat cazul ca, în Scoţia, să ajungă vestit pentru tămăduirea nebunilor un arendaş, deş i procedeul lu i consta doar în a c e e a că, înhăma nebuni i cîte şase la un p.lug ş i - i punea să muncească pînă la epuizare. - Printre mij loacele care acţionează ma i întîi asupra t r u p u l u i , s-a dovedit salutar pentru nebuni , -­mai ales pentru cei furioşi , - cu deosebire l e a g ă n u l . Prin mişcarea sa încoace şi încolo , în leagăn, nebunul aj unge să ameţească şi reprezentarea lui fixă se clatină. - Foarte mult s e poate însă realiza, pentru restabil irea nebunilor , şi prin acţiu­nea b r u s c ă ş i puternică asupra r e p r e z e n t ă r i i lor. E adevărat că nebunii sînt extrem de bănuitori, cînd îşi dau seama că se urmăreşte abaterea lor de la ideea fixă. Totuş i ei sînt

227 totodată proşti ş i pot fi l esne surprinşi . De aceea ei pot fi nu rareori vindecaţi dîndu- l i - se impresia că se c.dmite aberaţia lor ş i făcîndu-se apoi brusc ceva, în care nebunul vede o l ibe­rare de răul său închipuit . Astfel, după cum se şt ie , un englez care credea că are un car cu patru cai , încărcat cu fîn, în pîntece, a fost l iberat de nebunia lui de către un doctor, care, as igurîndu-1 că s imte căruţa cu caii, în el, i-a cîştigat mai întîi încrederea, - apoi l - a convins că posedă un mij loc care reduce mărimea acelor lucruri din stomacul lui , - şi în cel e d in urmă a dat bolnavului un expectorant şi l -a pus să expec­toreze pe fereastră, tocmai cînd, după dispoziţ ia doctorului, j os afară, un car cu fîn venea către casă ; - nebunul şi-a închipuit astfel că el l -a expectorat. - Un alt mod de a acţiona curat iv asupra nebuniei constă în provocarea nebuni lor �ă săvîrşeas�ă acţiuni, care cons tituie o contraz i cere imediată a nebuniei s p e ­c i a l e de care sînt chinuiţi . As tfel, de exemplu, cineva care-şi închipuia că are pi cioare de st iclă, a fost vindecat printr-un atac tîlhăresc simulat, - căci ş i -a găsi t cu acest pri lej întregul uz al picioarelor. Un altul, care s e socotea mort ş i s ta nemişcat, nevoind să mănînce nimic, şi-a redobîndit j udecata în modul următor : dîndu- i -se în aparenţă dreptate, el a fost pus în coş -­,ciug · şi aşezat într-un cavou, în care se găsea un al doilea coşciug, ş i în acesta un alt om, care la înctput făcea pe mortul, - ­însă curînd după ce fusese lăsat singur cu acel nebun, s -a sculat în sus, ş i -a exprimat s at i sfacţia că are acum tovarăş de moar­te, - în sfîrş i t s -a ridicat ş i a mîncat din feluri le pe care l e

§ .>88-4 12 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 185-

avea pregătite , spunînd nebunului , care se minuna de toate, că el e mort de mult şi ştie de aceea cum procedează morţi i . Ne­bunul s-a l inişt it auzind acestea, a mîncat, a băut şi a fost tămă­duit . - Uneori , nebunia poate fi vindecată chiar printr-un c u v î n t c<J.re acţionează i m e d i a t asupra reprezentări i , - zzs. printr-o g 1 u m ă. Aşa, de exemplu, un nebun care se cons i ­dera Sfîntul Duh s-a vindecat, cînd un alt nebun i-a spus : cum poti fi tu Sfîntul Duh, cînd Sfîntul Duh sînt eu ! Un exem-plu tot atît de interesant este acela al unui ceasornicar care îş i închipuia că a fo�t ghi lotinat, fără vină, - că judecătorul , cuprins de remuşcare, dăduse ordin să i se dea înapoi capul , - dar printr-o confuzie nenorocită, i se pusese un cap străin, mult mai rău decît avusese, cu totul inuti l izabil . Odată, cînd acest nebun povestea l egenda după care sfîntul Dyonisius şi - a sărutat propriul cap care îi fusese tăiat, - un alt nebun i -a repl icat : ascultă, nebun idiot, - cu ce ş i -o f i sărutat s:fîntul Dyionisius capul , - nu cumva cu căl cîiul ? - Întrebarea aceasta a zguduit pe ceasornicarul nebun într-atîta, încît e l s-a vindeca ! complet de marota lu i . O astfel de glumă nu va nimici cu totul nebunia decît în cazul în care boala şi-a pierdut dej a din in-­tensitatea ei .

'Y I D E P R 1 N D E R E A

§ 409

Sentimentul de s ine, cufundat în particularitatea afecţi i lo1 · (a simplelor sensaţi i , ca şi a dorinţelor, impulsuri lor, pasiunilor ş i a satisfacerii acestora) , nu este distinct de e le . Î n s i n e însă,.

s inele este raportare simplă a idealităţi i , la sine, universalitate f o r m a 1 ă, (şi aceasta este adevărul acelui element particular) ; -­drept această universal i tate u rmează sinele să fi e pus, în viaţa. aceasta a afecţ ie i ; el este astfel u n i v e r s a l i t a t e a ce se · distinge pe sine de particularitate, universalitatea f i i n ţ î n d - ­p e n t r u- s i n e . Aceasta nu este adevărul pl in de conţinut . al senzaţi i lor determinate, al dorinţelor etc . ; căci c o n ţ i n u t u l acestora nu intră încă în considerare aici . Particularitatea, în,

1.86 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-432

această determinare, este şi ea tot formală ş i este numai f i i n ţ a

229 p a r t i c u l a r ă, adică nemij locirea sufletului , în faţa fiinţei­pentru-sine abstracte a lui , ea însăşi formală. Această fiinta particulară a sufletului este momentul c o r p o r a 1 i t ă ţ i i lu i , de care a i c i el se rupe, de care el se distinge ca fi inţă s i m p 1 ă a corporalităţii, şi este ca substanţial i tate s u b i e c t i v ă, ideală, a acesteia, aşa cum în conceptul fiinţînd-în-sine al său (§ 389 ) , sufletul nu era decît substanţa corporalităţii ca atare.

Această fiinţare-pentru-s ine abstractă a sufletului , în corporal itatea lui , nu este încă eu, nu este existenţa univcr­salului fiinţînd pentru universal. Este corporal i tatea readusă la pura ei i d e a 1 i t a t e , care astfel îi revine sufletului n atare. - Adică : aşa cum spaţiul şi timpul, ca dispersiu:1e abstractă, aşadar ca spaţiu vid şi timp vid, sînt numai forme subi,ective, intuiţie pură, - tot astfel , aceea f i i n ţ ă pură, care (întrucît într-însa particularitatea corporalităţi i , adică corporalitatea nemij locită, ca atare, a fos t suspendată) e fiinţă­pentru-sine, - este intuiţ ia cu totul pură, l ipsită de conştiin­ţă, dar totodet.tă fundamentul conşti inţei , la care ea a junge, intrînd în sine, după ce a suspendat în sine corporal i tatca, a cărei substanţă subiectivă ea este, ş i care pentru ea e5 te încă o l imită, ş i este pusă astfel pentru s ine, ca subiect .

§ 4 1 0

Faptul că sufletul s e face astfel fiinţă universală abstractă, reducînd într-însul particularul sentimentelor (şi tot astfel al conştiinţei) la o determinaţie de ordinea fi inţei, constituie d e -p r i n d e r e a. Sufl etul are, în felul acesta, conţinutul în p o s e -s i a sa ş i îl conţine într-însul astfel, încît în atare determinări el nu se află ca sensibil , nu stă, distingîndu-se de ele, În raport cu ele, nici nu este cufundat în ele, c i le are într-însul şi se mişcă în ele, fără să le simtă ş i fără conştiinţă. El este în acea5tă măsură 1 i b e r de ele, întrucît nu este interesat ş i nu se ocupă de ele ; existînd în aceste forme ca în domeniul lui, - el este

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL

totodată deschis pentru altă activitate şi alte ocupaţii , s ibil ităţii ca şi a l e conştiinţei spiritului în genere .

1 8 7

ale sen-

Această imprimare a particularului sau corporalulu i detcr­m inaţi ilor afective, în f i i n ţ a sufletului , apare ca o r e p e -t a r e a lor, iar producerea deprinderi i , ca o e x e r c i t a r e . Căci fiinţa aceasta, ca universali tate abstractă raportată la par­t icularul natural , care e pus în această formă, este universalitatea­reflexiei (§ 1 7 5) , - unul ş i acelaşi, ca multiplu exterior al s im­ţirii redus la unitatea sa, unitatea aceasta abstractă ca p u s ă.

Deprinderea este, ca şi memoria, un punct difici l În or­gan izaţ ia spiritului ; deprinderea este mecanismul sentimen­tului de s ine, după cum memoria este mecanismul inteligenţi i . Cal ităţil e şi modificări le n a t u r a l e ale vîrstei , ale som­nului ş i s tării treze, sînt n e m i j 1 o c i t naturale ; deprin­derea în schimb este p r e f a c e r e a modalităţii determinate a afecţiei , precum şi a inteligenţii , voinţii etc . , întrucît ele aparţin sentimentului de sine, în ceva subzistînd natural , în ceva mecani c . Depr inderea a fost numită cu drept o a doua natură, - n a t u r ă, căci ea este o fi inţare nemij locită a sufletului , - o a d o u a natură, fiindcă ea este o nemij locire p u s ă de sUJfl et, o impregnare ş i o prelucrare a corporal i tăţi i , care revine determinărilor afective, ca atare, precum şi moda­l ităţilor reprezentări i ş i voinţei , întrucît sînt transpuse în trup (verleiblicht).

În deprindere, omul se găseşte În modul de existenţă al naturii ş i , de aceea, în ea el este l ipsit de l ibertate ; dar el este ş i l iber, întrucît datorită deprinderi i , modal i tatea natu­rală a simţirii este coborîtă în fiinţa simplă a 1 u i , el nemai­aflîndu-se în d i ferenţă faţă de simţire, ş i deci nefiind inte­resat, preocupat şi dependent de ea . Lipsa de libertate în deprindere este, pe de o parte, numai f o r m a 1 ă, ca ţinînd numai de fiinţa sufletului ; pe de altă parte, numai r e l a -t i v ă, întrucît ea nu intervine de fapt decît în deprinderile

230

r e 1 e, adică întrucît, în genere, unei deprinderi îi este opus 231 un alt scop ; pe cînd deprinderea a ce e just, în genere, a ceea ce aparţine eticului, are conţinutul libertăţii . - Deter­minaţia esenţială este 1 i b e r a r e a pe care omul o dobîn­deşte faţă de simţir i le de care este afectat , prin deprindere .

188

232

PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SU BIEC TIV § 387-m

Putem determina formele deosebite ale acesteia a s t f e 1 : a) senzaţia n e m i j 1 o c i t ă pusă ca negată, ca indiferentă. R e z i s t e n ţ a dobîndită faţă de senzaţi i le exterioare (ger, căldură, oboseala membrelor etc . , gust plăcut etc . ) , precum şi rezistenţa sufletului în faţa nenorociri i , este o tărie care con­stă în aceea că, deşi gerul etc . , sau nenorocirea sînt simţite de om, aceste afecţiuni sînt reduse la ceva exterior ş i nemij lo­cit , - fi inţa u n i v e r s a l ă a sufl etului se păstrează în­t r-însele , ca a b s t r a c t ă, pentru s ine , ş i sentimentul de s ine ca atare, - conştiinţă, reflexie ş i alte scopuri şi activi ­tăţi -, nu mai este împletit în ele . f:3) Indiferenţă faţă de s a t i s f a c e r e ; dorinţele, impulsuri l e sînt tocite prin o b i ş n u i n ţ a cu satisfacerea lor ; aceasta este l iberarea raţională de ele ; renunţarea monahală ş i constrîngerea via­lentă nu duc la l iberarea de ele , nici nu sînt raţionale, în conţinutul lor ; - se înţelege însă că impulsuri le sînt socotite, potrivit naturii lor, drept determinaţii finite şi că ele , precum şi sati sfacerea l or, sînt subordonate, ca momente, raţionali­tăţii voinţei . - y) în deprindere ca a b i 1 i t a t e fizică, fiinţa abstractă a sufletului nu trebuie numai conservată p.en­tru sine, ci ea trebuie valori ficată î n corporalitate, ca un scop subiectiv, corporal itatea trebuie să- i fie subordonată şi să-i devină cu totul permeabilă . Faţă de această determinare interioară a sufl etului subiectiv, corporal itatea e determinată ca fiinţă e x t e r i o a r ă n e m i j 1 o c i t ă şi c a 1 i m i t ă ; ruperea mai determinată a sufletului ca simplă fiinţare­pentru- �ine, în sine însuşi , de prima lui naturali tate ş i nemij ­locire. Sufletul astfel nu se mai află în identitate p.rimă nemij ­locită, c i , ca exterior, trebuie să .fie coborît la aceasta. Trans­punerea s imţirilor determinate, în trup , este, mai departe, ea însăşi o transpunere determinată (§ 40 1 ) , iar corporal itatea nemij loci tă, o p o s i b i l i t a t e p a r t i c u l a r ă (o lature particulară a distincţi e i sale , într-însa, un organ particular al sistemului său organic) pentru un scop determinat. Întru­chiparea unui atare scop , într-însa, constă în aceea că ideal i ­tatea fiinţînd î n s i n e , a materialului î n genere şi a corpo­ral i tăţii determinate, a fost p u s ă ca ideali tate, pentru ca sufl etul s ă e x i s t e , potrivit reprezentării şi voinţei l ui determinate, ca substanţă, în corporal itatea lui . În ab i l i tate , corporalitatea este, în modul acesta, făcută permeabilă şi transform<J.tă în instrument, astfel încît, îndată ce reprezenta-

§ 388--412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 189

rea (de ex . un şir de note) se găseşte în mine, corpul la rîndul lui o exprimă corect, fără rezis tenţă ş i fără oprire.

Forma dep rinderii îmbrăţişează toate feluri le ş i treptel e de activitate � le spi ritului ; determinaţia cea mai exterioară a individului, cea spaţială, faptul că el stă d r e p t , a deveni t . datorită voinţei sa le , deprindere, - o poziţ ie n e m i j 1 o c i -t ă, i n c o n ş t i e n t ă, care rămîne mereu legată de per­s istenta vointei sal e ; omul stă în sus , numai fi indcă, � i în­trucît vrea să stea in sus, ş i numai atîta t imp cît , inconştient , el vrea acest lucru. Tot as tfel vederea etc . este deprinderea concretă care reuneşte n e m i i 1 o c i t multiplele determi­naţi i a le simţir i i , a le conşt i inţei , a le intuiţiei , a le j udecăţii etc . într-un act s implu , unic . G î n d i r e a total l iberă, acţionînd în purul element al ei înseşi , are şi ea nevoie de deprindere ş i de fluenţă, această formă a n e m i j 1 o c i r i i , prin care ea este propri etate nestăvilită, completă a s i n e 1 u i meu s i n g u 1 a r. Numai în virtutea acestei deprinderi eu e x i � t ca gîndind, pentru mine. Chiar această nemij loc ire a fiinţării ­la-s ine în gîndire, cuprinde corporali tate ( l ipsa de deprindere ş i continuarea îndelungată a gîndiri i produce durere de cap) ; 233 deprinderea diminuează această senzaţ i e, făcînd din determi ­naţia naturală o nemij locire a sufletulu i . - Deprinderea dez­vol tată şi acţionînd în elementul spi r i tual c a atare constituie însă a m i n t i r e a { Erinnerung) şi ţ i n e r e a d e m i n t e (Gediichtnis), pe care urmează să l e cons iderăm mai departe .

Despre deprindere se obişnuieşte a se vorbi cu descons i ­derare, socotind-o ceva lipsit de viaţă, accidental şi particul ar . Fără îndoială, un conţinut cu totul accidental p.oate lua , ca oricare altul, forma deprinderi i , ş i deprinderea vieţ i i este aceea care aduce moartea, sau, - cînd ea este cu totul ab­s tractă, - este moartea însăş i . Dar, totodată, ea este, pentru e x i s t e n ţ a oricărei spiritualităţi în subiectul individual, ceea ce este mai esenţial , pentru ca subiectul să fiinţeze ca nemij locire c o n c r e t ă, ca ideali tate � u f 1 e t e a s c ă, -pentru ca conţinutul rel igios , moral etc . să- i aparţină lui , ca a c e s t s i n e, lui ca a c e s t sufl et, pentru ca acest conţinut să nu se afle, în el, nici doar î n s i n e (ca dispozi ţ ie) , n ic i o simţire ori rep rezentare trecătoare, nici ca interioritate ab­stractă, ruptă de acţiune şi real itate, ci să se găsească în fiinţa lui . - În consideraţi i l e ş t i inţifice asupra sufletului şi

190 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 38Î-482

spiritului se obişnuieşte să se treacă peste deprindere, ca peste ceva ce nu merită considerare, sau mai degrabă pentru mot i ­vul că ea se află printre determinările cele mai difici l e .

Adaus. Sîntem obişnuiţi cu r e p r e z e n t a r e a d e p r i n -d e r i i ; totuşi determinarea c o n c e p t u 1 u i acesteia este anevoioasă. Din motivul acesta vom mai adăuga aici cîteva pre­cizări pentru lămurirea acestui concept.

Mai întîi trebuie arătată n e c e s i t a t e a p r o g r e s u 1 u i d i a 1 e c t i c, de la a 1 i e n a ţ i e (considerată în § 408) la d e p r i n d e r e (tratată în § 409 ş i 4 1 0) . În acest scop amintim că în nebunia delirantă (Wahnsinn) sufletul se străduieşte să iasă

234 din contradicţia existînd între conştiinţa lui obiectivă şi repre­zentarea lui fixă, restabil ind deplina armonie internă a spiritului . Această restabil ire poate tot atît de bine să dea greş, ca şi să reuşească. Pentru sufletul s i n g u l a r, faptul de a ajunge la s entimentul l iber de s ine , armonios în sine, apare deci ca ceva a c c i d e n t a 1 . În s i n e însă, l iberarea absolută a sentimen­tului de sine, - fiinţarea la sine neturburată a sufletului, ori care ar fi particularitatea conţinutului său, - este ceva cu totul nece­sar ; căci î n s i n c sufletul este ideal i tatea absolută, ceea ce depăşeşte ş i îmbrăţişează toate determinaţi i le sale ; ş i în virtutea c o n c e p t u 1 u i său, el se doveşte a fi, prin suspendarea part i ­cularităţi lor care au aj uns în el ia ,fixi tate, puterea nelimitată care domneşte peste acestea, - el coboară ceea ce este într-însu! încă n e m i j l o c i t, încă d e n a t u r a f i i n ţ e i , şi-1 preface, în­tr-o simplă p r o p r i e t a t e, într-un pur m o m e n t, pentru ca prin această negaţie absolută să devină ca i n d i v i d u a 1 i -t a t e l i b e r ă p e n t r u s i n e î n s u ş i . Este drept că dej a în relaţia sufle tului omenesc cu g e n i u 1 său am avut de con­s iderat o fiinţare-pentru-s ine a sinelui . Acolo totuşi această fiinţare-pentru-sine avea încă forma e x t e r i o r i t ă ţ i i , a scindării în două individualităţi, un sine care domină şi unul care este dominat ; iar între aceste două laturi nu avea loc încă nici o o p o z i ţ i e hotărîtă, nici o c o n t r a d i c ţ i e , astfel încît geniul, această interioritate determinată, ajungea n e î ru­p i e d i c a t să se manifeste în individul uman. În schimb, pe treapta pînă la care am dus dezvol tarea spiritului subiectiv, aj ungem la o fiinţare-pentru-sine a sufletului, care este înfăp­tui tă de conceptul acestuia, prin b i r u i r e a c o n t r a d i c -

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 191

ţ i e i interne a spiritului prezentă în alienaţie, prin s u s p e n -d a r e a în t r e g i i s f î ş i e r i a sinelui. Această fiinţare-la­sine-însuşi noi o numim d e p r i n d e r e . In aceasta, sufletul care nu mai este închis în cercul vrăj it al unei reprezentări particulare, doar subiective, ş i zmuls de aceasta afară din cen­trul realităţii l u i concrete, - a absorbi t atît de complet în idea- 235 l itatea lui conţinutul nemij locit şi singularizat ajuns la el , s i s -a i n s t a 1 a t atît de complet într-însul, încît se m i ş c ă cu 1 i b e r t a t e în e l . In adevăr, pe cînd în s impla senzaţie eu sînt afectat la întîmplare, cînd de ceva cînd de altceva, ş i în t imp ce într-însa, - ca ş i în alte activităţi spirituale, atît timp cît ele sînt ceva încă neobişnuit subiectului, - sufletul este c u f u n d a t în conţinutul lui, s e p i e r d e în acesta, nu îşi simte sinele său concret, - dimpotrivă, în deprindere omul nu se raportează la o senzaţi e , o reprezentare, o dorinţă etc. s i n g u 1 a r ă, î n t î m p 1 ăt o a r e, ci 1 a s i n e î n s u ş i , l a un m o d g e n e r a 1 de a acţiona care î i constituie indivi­dualitatea, pe care el însuşi l-a pus ş i care i-a devenit p r o -p r i u, - .şi tocmai de aceea apare ca 1 i b e r. Generalul l a care s e raportează sUJfletul î n deprindere, este totuşi, - spre deosebire de u ni v e r s a 1 u 1 c o n c r e t, care se determină d însuşi pe sine ş i care există abia pentru gîndirea pură, -numai u n i v e r s a 1 i t a t e a a b s t r a c t ă, produsă pe calea r e f 1 e c ţ i e i, prin r e p e t a r e a m u 1 t o r s i n g u 1 a r i -t ă ţ i . Numai la a c e a s t ă formă a universalului poate ajunge sufletul natural , care are de-a face cu nemij locitul, aşadar cu s ingularul . Universalul care se raportă la s ingural i tăţile exte­rioare una alteia este însă n e c e s a r u 1 . Deşi aşadar, prin depnndere, omul devine pe de o parte liber, pe de altă parte aceasta îl face s c 1 a v u 1 ei ş i este o a d o u a n a t u r ă, --e drept, nu o natură n e m i j 1 o c i t ă, p r i m ă, stăpînită de s ingularitatea senzaţiilor, ci dimpotrivă o natură p u s ă de suflet, a d o u a natură, - totuş i o n .a t u r ă încă, - c e v a p u s care ia ferma unui n e m i j 1 o c i t, - o i d e a 1 i t a t e a existentului împovărată încă ea însăşi cu forma f i i n ţ e i, -prin urmare ceva care nu corespunde spiritului l iber, ceva pur â n t r o p. o l o g i c.

Devenind în felul arătat, prin înfrîngerea sfîşierii sale, q. 236 contradicţiei sale interne, idealitate ce se raportează la sine, sufletul a lepădat de la sine corporal i tatea, mai înainte nemij -

"192 PRIMA SECŢIUNE. SPIR ITUL S UBIECTIV § 38i-432

loc i t identică cu el , ş i îşi exercită totodată asupra corporalulu i , lă5at as tfel să cadă în nemij locire , forţa ideal i tăţ i i sale . De aceea, pe poziţia în care ne aflăm, avem de cons iderat , nu sepa­rarea nedeterminată a unui interior, în genere, de o lume pe care o găseşte dată, ci subordonarea acele i corporali tăţi s ub dominaţia sufletului . Această luare în stăpînire a corporalităţi i constituie condiţ ia liberăr i i sufletului, a rid icării l ui la conşti inţă obiectivă. Fără îndoială, sufletul individual este , î n s i n e dej a, înch i s , l imi tat trupeşte ; întrucît sînt viu eu am un corp organic ; şi acesta nu îmi este ceva s t r ă i n ; el aparţine dimpotrivă I d e i i mele, este exis tenta exterioară, nemij locită a c o n ­c e p t u 1 u i meu, constituie viaţa naturală singulară a mea. De aceea, - să o spunem în treacăt, - trebuie socotită cu de5ăvîrşire goală părerea celor care cred că, de fap t. omul nu ar trebui să aibă un corp organic, fiindcă printr- însu! e l este constrîns să se îngrij ească de satisfacerea nevoilor sale fiz ice ş i prin urmare este scos din viaţa lui pur spir i tuală ş i devine incapabi l de adevărată l ibertate. De această părere găunoasă, chiar omul religios neprevenit rămîne departe, întrucît el soco­teşte satisfacerea nevoi lor sale trupeşti demnă să devină obiect al rugăciunii pe care o îndreaptă către Dumnezeu, s p i r i t u l v e ş n i c. Filozofia însă mmează să recunoască, l a rîndul ei , că sufletul nu este p e n t r u s i n e î n s u ş i decît prin aceea că îşi opune s ieş i m a t e r i a , - parte, ca p r o p r i e corpo­ralitate a sa, parte, ca lume exterioară în genere, - şi reîn­fioarce ceea ce a deoseb i t astfel de sine, la unitatea cu sine, mij locită prin opoziţ ie şi prin suspendarea opoziţ iei . Între spir i t ş i p r o p r i u 1 său trup are loc, în chip firesc, o legătură ş i mai intimă decît între restul lumii externe şi spirit . Tocmai datorită acestei legături necesare a trupului meu cu sufletul

'237 meu, acţiunea exercitată de cel din urmă. asupra celui d intîi nu este o acţiune f i n i t ă, nu este pur n e g a t i v ă. În primul rînd urmează deci să mă afirm în această armonie n e m i j 1 o -c i t ă a sufletului şi a trupului meu, - nu e necesar, e ade­vărat, să fac din el un scop în sine, cum fac de exemplu atleţii şi acrobaţii , - trebuie însă să acord trupului meu satisfacerile l a care are drept - trebuie să-I cruţ, să-I păstrez sănătos ş i puternic, - nu trebuie prin urmare să- I tratez c u dispreţ şi duşmănie . Tocmai prin lipsa de grij ă ş i prin maltratarea tru­pului meu, aş ajunge faţă de el într-un raport de dependenţă

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 193

şi l a necesitatea exterioară a l egăturii cu el ; can m felul acesta l -aş transforma - cu toată identitatea lui cu mine - în ceva n e g a t i v faţă de mine, prin urmare d u ş m ă n o s, şi l - a ş constrînge să se revolte împotriva mea , să s e răzbune pe spiri­tul meu. Dacă d impotrivă mă conduc potrivit l egilor organis­mului meu trupesc, atunci sufletul meu este l iber în trupul său.

Totuşi sufletul nu se poate opri la această unitate n e -m i j 1 o c i t ă cu trupul său. Forma n e m i j 1 o c i r i i acelei armonii contrazice conceptul de suflet , - determinaţia lui de a fi i d e a l i t a t e c e s e r a p o r t e a z ă 1 a s i n e î n s ă ş i . Pentru a ajunge să corespundă acestui concept a l său, sufletul trebuie, - ceea ce în punctul în care ne găsim el nu a făcut încă, - să facă, din identitatea lui cu trupul său, o identitate p u s ă de către spi rit , adică o identitate mij locită, să îşi ia trupul său în p o s e s i e , să-I facă un i n s t r u m e n t d o c i 1 şi a b i l al activităţii sale, să-I transforme astfel, în cît într­însu! sufletul să se raporteze la s i n e î n s u ş i , să devină un accident pus în acord cu substanţa sufletului, cu l ibertatea. Tru-pul este m i j 1 o c i t o r u 1 prin care eu intru în legătură cu reali tatea în genere. De aceea, dacă vreau să îmi real izez sco­puri l e mele, eu trebuie să-mi fac corpul capab il să transpună acest conţinut subiectiv în realitatea exterioară. Abi l i tatea acea5ta trupul meu nu o posedă de la natură ; dimpotrivă, nemij locit 238 el nu îndeplineşte decît ceea ce este pe potriva v ieţii animale. Funcţi i le pur organice însă nu sînt încă funcţi i îndepl inite la comanda spiritului meu. În vederea acestui serviciu, trupul meu trebuie mai întîi format. În t imp ce la animale trupul , urmînd instinctului lor, îndeplineşte nemij locit tot ce pretinde de la el, în chip necesar, Ideea animalului, omul urmează, dimpotrivă, abia prin acţiunea sa proprie să se facă stăpîn pe trupul său. La început, sufl etul omenesc pătrunde corpul său numai în mod cu totul n e d e t e r m i n a t g e n e r a 1 . Pentru ca această pă­trundere să devină d e t e r m i n a t ă, este nevoie de e d u -c a ţ i e . La începutul acesteia, trupul nu se arată ascul tător faţă de sufl et, nu are siguranţă în mişcări, l e dă cînd o forţă prea mare, cînd una prea mică pentru scopul determinat care trebuie realizat. La măsura jus tă a acestei forţe nu se poate aj unge decît cînd omul îşi îndreaptă reflecţia în mod particular asupra tuturor Împrej urărilor felurite ale lumi i exterioare, în care el vrea să-şi realizeze scopuri le sale, cumpăn;nd toate miş-

13 - c. 318

1 9 4 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 381-452

cările deoseb ite ale corpului său , potrivit acestor împrej urări . De aceea , chiar un talent indiscutabil nu poate atinge totdeauna, imediat, ceea ce trebuie , decît în măsura în care posedă o formaţi e tehnică.

Cînd activi tăţile care trebuie s ăvîrşite de trup în slujba sp ir i tului sînt r e p e t a t e de multe o r i , ele cîştigă un grad din ce în ce mai înalt de adaptare, deoarece sufletul dobîndeş te o fami l iar i tate din ce în ce m a i mare, cu toate Împrejurăr i l e care trebuie avute în vedere într-însele : prin urmare, în m a­n i f e s t ă r i l e s a l e, el s e gă seşte din ce în ce ma i mul t a c a s ă la sine ş i aj unge astfel la o cap ::1 citate mereu mai mare de a-şi transpune în trup, în chip imediat , determinări l e s a l e interne, transformîndu-şi deci trupul în propri etate a s a , in instrument uti l izabil a l său ; în felul acesta ia naştere u n raport m a g i c, o acţiune nemij locită a spiritului asupra trupului .

Întrucît însă prin exerc i tare repetată activi tăţile s ingulare zsg ale omului primesc caracterul d e d e p r i n d e r e, cîştigă form a

a ceva ridicat în a m i n t i r e. în u n i v e r s a l i t a t e a inte­riorului spiri tual , sufletul introduce în exteriorizările sale un fel u n i v e r s a l de a acţiona, care poate fi transmis ş i altora, o r e g u l ă . Univers�t lul acesta este atît de concentrat în s ine, de redus l a s i m p l i t a t e. încît eu nu m ai sînt conştient, într-însu!, de deosebi rile particulare ale activităţi lor mele sin­gulare. Că aşa stau lucrurile , o vedem de exemplu în scriere . Cînd învătăm să scriem, trebuie să ne îndreptăm spre tot c e e s ingular, spre o enormă mulţime de acţiuni mij locitoare . Dim­potrivă, cînd acţiunea scrisului ne-a devenit depr indere , atunci sinele nostru a pus stăpînire atît de deplină pe toate singula ri ­tăţile respective, el le-a pătruns într-atîta de universalitatea sa, încît acestea nu ne mai sînt prezente ca s i n g u l a r i t ă ţ i . şi noi avem în vedere numai u n i v e r s a l u 1 d in ele . Vedem prin urmare că, în d e p r i n d e r e , conşti inţa este în acelaşi t imp p r e z e n t ă în lucru, cu i n t e r e s pentru acesta, şi i nvers totuşi, a b s e n t ă dintr-însu! , i n d i f e r e n t ă faţă de el , -că sinele nostru deopotrivă îş i î n s u ş e ş t e lucrul şi , din contră, se r e t r a g e din el , - că sufletul , pe de o parte p ă t r u n d e cu totul în exteriorizările sale, şi pe de altă parte le p ă r ă s e ş t e, şi prin aceasta l e dă forma a c e v a m e -c a n i c, a unu i pur e f e c t a l n a t u r i i .

§ 388-412 AN TROFOLOGIA. SUFLET UL

c. S U F L E T U L R E A L

§ -! 1 1

195

În corporalitatea pe care ş i -a prelucrat- o şi a făcut-o a sa proprie , 'lufletul s e găseşte ca sub iect s i n g u l a r pentru s ine , i ar corporal i ta tea es te astfel e x t e r i o r i t a t e a ca pr-edicat , în care subiectul s e raportează numai la sine . Această exteriori­tate :nu se înfăţişează pe sine, ci sufletul, ş i este s e m n u 1 aces tuia . Ce. identitate a interiorului cu exteriorul, în care aces ta 24 0

este subordonat celui dintîi , sufletul este suflet r e a 1 ; - el are în corporal i tatea lui întruch iparea sa l iberă, în care el se s imte p e s i n e ş i se oferă p e s i n e �imţirii [celorlalţi] , şi care, ca operă de artă a sufletului , are expres ie u m a n ă, patognomică şi fiziognomică .

De expres ia umană tine de exemplu poziţia dreaptă, în ge­nere, alcătuirea mîinii mai ales , ca fiind instrumentul absolut. o. guri i , apoi rîsul , plînsul etc. ş i tonal itatea spi1 i tuală revăr­sată asupra întregului corp, care îl arată nemij locit drept exteriorizare a une i naturi mai ridicate . Tonal itatea aceasta este o modificaţie atît de uşoară, atît de nedeterminată ş i de inexprimabi lă, dator i tă fap tului că înfăţi şarea este, potrivi t exteriorităţii e i , ceva nemij locit şi natural şi , de aceea, nu poate fi decît un s e m n nedeterm inat ş i cu totul imperfect pentru spiri t , şi nu î l poate reprezenta aşa cum este el pentru s ine însuşi , ca u n i v e r s a 1. Pentru animCJ.l , îrufăţişarea omu­lui e� te felul cel ma i înal t în care îi apare lui spiri tul . Dar pentru spiri t , înfăţ işarea aceasta e� te numai p r i m a mani ­festare a lui , 1 i m b a în schimb, expresia sa desăvîrşită . În­făţişarea, ce e drept, este existenţa lui cea mai aprop iată, dar în acelaşi timp, în determinaţia ei fiziognomică şi patogno­mică, ceva a c c i d e n t a 1 pentru el . Încercarea de a rid ica fiz iognomica , ş i cu atît mai mult cranioscopia, pe treapta ş t i i n ţ e 1 o r, a fost de aceea una din fanteziile cele mai goale, mai goală încă decît aceea a unei signatura rerum, cînd din înfăţişarea plantelor urma să se recunoască puterea lor curativă .

196 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

Adaus. Aşa cum s-a indicat dej a în § 390, cu t i tlul de simplă afirmaţie, sufletul real constituie a t r e i a şi ultima secţiune principală a antropologie i . Am început consideraţia antropologică cu sufletul care f i i n ţ e a z ă numai, fi ind încă n e d e s p ă r ţ i t de d e t e r m i n a ţ i a 1 u i n a t u r a 1 ă ; -în a d o u a secţiune principală, am trecut apoi la sufletul care d e s p a r t e de sine f i i n ţ a i m e d i a t ă a sa, f i i n -

241 ţ î n d - p. e n t r u - s i n e în chip abstract, în determinaţ i i le acesteia, adică l a sufle tul a f e c t i v ; - şi acum aj ungem, în a t r e i a secţiune principală, - cum am indicat dej a, - la su­fletul i eşit , în dezvoltarea lui , din acev, s e p a r a ţ i e ş i trecut la unitatea m i j 1 o c i t ă cu naturalitatea lui , la sufletul fiinţînd pentru-s ine în mod c o n c r e t , în corporalitatea 5a, aşadar la sufl etul r e a 1 . T r e c e r e a la această treaptă de dezvoltare o face conceptul de d e p r i n d e r e , pe care l -am privi t în paragraful anterior . Căci , aşa cum �m văzut, în de­prindere determinări l e i d e a 1 e ale sufletului primesc form..t a ceva de ordinea f i i n ţ e i , a ceva c x t e r i o r - s i e - î n s u ş i, şi invers. corporal i tatea devine la rîndul ei ceva pătruns fără rezistenţă, de suflet, ceva subordonat puterii idec.lităţii l u i , care :;; cum devine l iberă. Se naşte astfel o unitate nouă, a acelni i n t e r i o r şi a acelui e x t e r i o r, mij locită prin separaţia sufle tului de corporalitatea lui s i prin suspendarea aces tei s epa­raţi i . Unitatea aceasta care, din unitate prodmă, devine unitate nemij locită, noi o numim r e a 1 i t a t e a sufletului .

În punctul l a care am aj uns astfel , trupul nu mai intră în considerare pe latura p r o c e s u 1 u i său o r g a n i c, c 1 numai î n m ă s u r a în care, în însăşi exis tenţa sa faptică, el este o exterioritate p u s ă ideal, ş i întrucît într-însul S Lifletul, care nu se mai mărgineş te la întruparea i n v o l u n t a r ă .1. s imţirilor sale interne, se manifestă cu a t î t a 1 i b e r t a t e c î tă a cucerit p î n ă a c u m, prin înfrîngerea a ceea ce contrazice idealitatea lui .

Întruparea i n v o 1 u n t a r ă a simţi r i lor interne, pe care am considerat-o la sfîrşitul primei secţiuni principale a antro­pologiei , § 40 1 , este în parte comună omului cu animalele . Întru­pările săvîrşite cu 1 i b e r t a t e, de care urmează să vorbim acum, imprimă dimpotrivă trupului omenesc un caracter atît de specific spir i tual, încît printr-însul omul se deosebeşte de

242 animale mult mai mult decît prin oricare determinaţie naturală.

§ 388-412 ANTROPOLOGIA . SUFLETUL 197

Potrivit latur i i sale pur trupeşti , omul nu este deosebi t prea mult de maimuţă ; dar prin aspectul impregnat de spirit , al trupului său, el se deosebeşte de acest animal atît de mult, încît între înfăţişarea lu i ş i aceea a unei păsări este mai mică deo­sebire decît între trupul omului şi acel al maimuţei .

Expresia spirituală se găseşte însă cu deosebire în c h i p u l omului, fiindcă adevăratul sediu al spiritului este capul. Î n r e s t u 1 trupului, care aparţine mai mul t or i mc: i puţin natu­ralităţii ca atare şi este de aceea, la popoarele civilizate, aco ­perit , din ruşine, cu veşminte, spiri tualul se revelează mai ales prin ţ i n u t a corpului. De aceea, - să o spunem în treacăt, -ţinuta a preocupat pe artişt i i antic i în chip cu totul deosebi t , în reprezentări l e lor , căc i e i înfăţişau spiritul , mai ales prin revărsarea lui în trup . - În măsura în care este produsă de muşchi i feţe i , expresia spirituală este, cum se ş t ie , numită m ! -m i c ă, j o c a 1 f i l i o n o m i e i ; g e s t i c u 1 a ţ i a, în sensul r e s t r î n s al cuvîntului , porneşte din restul corpului . - Gestul a b s o l u t al omulu i este poziţia lui d r e a p t ă ; numai e l se arată capabi l de aceasta ; în timp ce chiar urangutanul nu poate sta drept decît sprij init într-un băţ. Omul nu este de la natură, de 'baştină, înăl ţat în picioare ; el însuşi se ridică în sus, prin voinţa sa ; ş i deşi pozitia sa dreaptă, după ce a devenit deprindere, nu are nevoie de al t efort ulterior al voinţei , totuşi ţinuta aceasta trebuie să rămînă mereu pătrumă de voinţa noastră, al tfel cădem, într-o clipă, grămadă. - Braţul ş i mai ales m î n a omului sînt, tot astfel, ceva caracteri st ic lui ; n ic i un animal nu posedă un instrument atît de mobi l pentru acţiunea în afară. Mîna omului, - această u n e a l t ă a u n e 1 t e l o r, - este aptă să servească la o nesfîrşită mulţime de exteriorizări ale voinţei . De regulă, facem gesturile întîi cu mîna, pe urmă cu 243 tot braţul ş i cu restul c o r p u 1 u i .

Expresia prin mimică ş i p r in gesturi ne oferă un obiect interesant de cercetare. Nu este însă totdeauna prea lesne să gă­sim temeiul naturii s i m b o l i c e e x a c t e ale unei mimici ş i a unor gesturi anumite, legătura s e m n i f i c a ţ i e i lor , c:ju ceea ce ele sînt î n s i n e . Nu vom vorbi aici de toate fenomenele în cauză, ci numai de cele mai obişnuite. A d a d i n c a ,p , - ca să începem cu aceasta, - înseamnă a c o n ­f i r m a, căci prin aceasta noi aducem la cunoştinţă un fel de subordonare a noastră. - M a n i f e s t a r e a c o n s i d e r a -

198 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

ţ i e i î n c 1 i n î n d u-n e se face, la no1 europenii , în toate cazurile , numai cu partea superioară a corpului , întrucît în acelaşi t imp, noi nu voim să părăsim independenţa noastră. In schimb oriental i i îşi exprimă respectul faţă de stăpîn, aruncîn­du-se la pămînt înaintea lui : e i nu au îngăduinţa să-I p.riveasci în ochi , fi indcă prin aceasta ei şi-ar afirma fiinţa1 ea lor pentru­sine, ş i numai s tăpînul are dreptul să-şi arunce l iber ochi i pes t e slugă ş i peste scl av - C 1 ă t i n a r e a d i n c a p const i tu ie o n e g a r e ; căci printr-însa s e indică o zguduire, o răsturnare . -D a r e a c a p u 1 u i p e s p a t e exprimă desconsiderare , 0 înălţare a ta peste cineva. - S t r î m b a r e a d i n n a s indică s c î r b ă, ca în ,faţa a ceva care miroase rău. - l n c r e ţ i r e a f r u n ţ i i anunţă s u p ă r a r e, o proptire a ta în t ine, opus faţă de altceva. - L u n g i r e a f e ţ e i intervine cînd ne vedem decepţionaţi în aşteptarea noastră ; căci în acest caz ne s imţim oarecum descumpăniţ i , după o încordare. - Cel e mai expresive gesturi îşi au sediul în gura noastră şi în buzele care o înconjură, întrucît din gură pleacă em i s iunea vorbir i i , care aduce cu ea modificări foarte var iate ale buzelor . - În ce priveşte m î i n i 1 e, gestul de a ţi le p u n e î n c a p , care exprimă uimire, este oarecum o încercare de a te aduna asuprd

244 ta, de a-ţi păstra firea. - S t r î n g e r e a m î i n i 1 o r , b a t e ­r e a p a 1 m e i cu celălal t , cînd se face o prom is iune , arată cum se vede l esne, un c o n s i m ţ ă m î n t , u n a c o r d . Ş i mişcarea extremităţilor i n f e r i o a r e , m e r s u 1 , este foar te caracte ri s ti c . Înainte de or ice , el trebuie educat, - treb u ie G l într-însu! sufletul să-ş i trădeze domnia asupra corpului . Dar n u numai educaţie sau l ipsă de educaţ i e se expr imă în fel ul carac­terist ic al mersului , c i de asemenea, - pe de o parte nepăsare. atitudine afectată, vanitate, făţărnicie etc . , - pe de altă parte. ordine, m<'<:lestie , cuminţenie , sinceri tate etc . : astfel încît oamen i i p o t f i deo�ebiţi uşor unul d e altul , după mers .

De al tfel, la omul educat gesticulaţia e mai puţin vi e decît l a cel needucat . Cel dintîi , aşa cum el comandă l inişte furtuni i interioare a pas iunilor sale, tot astfel observă şi ex terior o ţinută calmă, dînd expresiei trupeş t i a simţiri lor sale o anumită mă .. sură de mij loc ; cel fără educaţie , dimpotrivă, fără putere asupra interiorului său, crede că nu se poate face înţeles altfel decît printr-un lux de mimică şi de gesturi , - prin aceasta însă el ajunge uneori să cadă în grimase. dobîndind în felul aces ta o

§ 388-412 ANTROPOLOGIA. SUFLETUL 199

înfăţişare com1ca, întrucît în grimasă interiorul se exteriorizează îndată, cu totul, şi omul lasă astfel fiece simţire s ingulară să- i năpădească întreaga fiinţă ş i deci se cufundă, - aproape ca un animal, - exclusiv în această simţire determinată. Omul educat nu are nevoie să se cheltuiască în mimică şi în gesturi ; el posedă în v o r b i r e cel mai demn ş i mai potrivit mij loc de a se exprima ; căci 1 i m b a este capabi lă să înregistreze ş i să redea nemij loci t toate modificăril e reprezentării ; din cauza aceasta cei vechi, mergînd pînă la extrem, au produs actorii pe s cenă cu măşti pe faţă, şi astfel , - mulţumindu-se pentru ex­primarea caracterului cu această fiziognomie nemişcată, - au renunţat cu totul la mimica vioaie a interpreţilor. 245

Aşa cum întrupările v o 1 u n t a r e ale spiritualului , d e c a r e a m vorbit aici , devin datorită deprinderii ceva m e c a n i c, ceva ce nu mai are nevoie de nici un efort particular al voinţei : tot astfel şi invers, cîteva din întrupările i n v o 1 u n t a r e, considerate în § 40 1 , ale simţirii sufletului , pot să se producă totodată cu c o n ş t i i n ţ ă şi 1 i b e r t a t e . Între ele se gă­seşte înainte de orice v o c e a umană ; - devenind v o r b j .

r e , e a încetează d e a mai fi o exteriorizare involuntară a sufle­tului. Tot astfel r î s u 1 aj unge, sub forma 1 u ă r i i î n r î s , ceva produs cu 1 i b e r t a t e . La rîndul lui s u s p i n u 1 este mai p.uţin ceva inevitabil , cît mai degrabă ceva voluntar. - în aceasta constă just ificarea faptului că manifes tări le suflete5 t i ::tmintite au fos t trat-ate în d o u ă locuri , - atît cînd a fos t vorba de sufletul p u r s e n s i b i 1 , cît ş i cînd am vorb i t d e sufl etul r e a 1 . De aceea a m ş i arătat, î n § 40 1 , c ă printre manifestările trupeşti involuntare ale spiri tului se găsesc mul te care se află la l imita "patognomicului şi a fiziognomiculni " şi urmau să fie tratate din nou în � 4 1 1 de mai sus. Deosebirea dintre aceste două determinaţii e�te că expre�ia p a t o g n o -m i c ă se referă mai mul t la pas iuni t r e c ă t o a r e, - pe cînd din contra expresia f i z i o g n o m i c ă priveşte c a r a c ­t e r u 1 , aşadar ceva s t a t o r n i c. Totuşi cînd pasiunile într-un om nu sînt doar trecătoare, ci îl s tăpînesc în mod durabi l , pa­tognomicul devine ceva fiziognomic . Astfel de exemplu, pasiu­nea persis tentă a mîniei îşi sapă s tatornic trăsături l e în figură : -tot aşa, firea b igotă îşi împrimă treptat pecetea indestructibi L! asupra feţei şi a întregi i ţinute a corpului .

200 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--4SZ

Fiece om are o înfăţişare fiziognomică proprie , - apare de la prima vedere ca o personalitate plăcută sau neplăcută,

246 puternică sau s labă. Potrivit acestei aparenţe noi pronunţăm asupra altora o primă j udecată generală, izvorîtă dintr-un fel de instinct. Totuşi este uşor să ne înşelăm într-însa, deoarece acea exteriorizare, avînd în mod precumpănitor caracterul ne­mij locirii , nu răspunde spiritului în mod perfect, ci numai într-un grad mai mare sau mai mic, - şi de aceea atît exteriorul nefa­vorabi l , cît şi cel favorabi l , poate ascunde în spatele său ceva deoseb i t de aceea ce el ne lasă să bănuim la început. Expresia bibl ică : Păzeş te-te de cel pe care 1 -a însemnat Dumnezeu, este de aceea adesea rău folos i tă ; iar j udecata întemeiată pe expres ia fiziognomică nu are deci decît numai valoarea unei j udecăţi n e m i j 1 o c i t e, care poate fi tot atît de bine neadevărată, ca ş i adevărată. Din această cauză s -a revenit , cu d reptate, de la consideraţia exagerată care se nutrea mai înainte pentru fiziognomică, pe vremea cînd L a v a t e r făcea zgomot cu ea ş i cînd se aştepta de la ea cîşt igul cel mai surprinzător, pentru mult lăuda ta "cunoaştere de oameni " . Omul e mult mai puţin cunoscut din :>.spectul său exterior, decît, mai degrabă, din a c ţ i u n i 1 e sale . Chi ar 1 i m b a este expusă riscul ui de a s ervi tot pe atît la acoperi rea, pe cît serveşte la revelarea gîn­duri lor omului .

§ 4 1 2

Î n s 1 n e materia nu are, în suflet , nici un adevăr ; ca fiinţînd-pentru-sine, sufletul se separă de fiinţa sa imediată ş i şi-o opune ca corporalitate ce nu poate rezista imprimării lui într-însa. Sufletul, care şi-a opus sieşi fiinţa sa, a suspen­dat-o ş i a determinat- o ca fiind a lui proprie , ş i -a pierdut sem­nificaţia de s u f 1 e t , de n e m i j 1 o c i r e a spiritului . Sufle­tul real, în d e p r i n d e r e a simţirii ş i a sentimentului său c o n c r e t de sine, este în sine i d e a l i t a t e a fiinţînd-pen ­tru-sme a determinaţiilor lui , a m i n t i t în s ine în exteriori ­tatea lui , ş i raportare infinită la sine. Această fi inţare-pentru-

247 s ine a universalităţii l ibere constituie trez irea mai înaltă a sufle­tului , spre a deveni eu, - universalitatea abstractă, întrucît e a

§ 388-412 ANTROF OLOGIA. SUFLETUL 201

este p e n t r u universal itatea abstractă -, fi ind a5tfel g î n­d i r e şi s u b i e c t pentru sine, şi anume, În mod determin�lt, subiect al j udecăţi i , în care eul exclude de la s ine total itatea naturală a determinaţi i lor sale, ca un obiect, ca o lume ce î i este e x t e r i o a r ă, şi se raportează la ea, as tfel că într-însa el este nemij locit reflectat în sine, c o n ş t i i n ţ a .

Adaus. Imprimarea sufletului în corporali tatea lu i , pe care am considerat-o în cele două paragrafe precedente, n u es te a b s o 1 u tă , - nu suprimă complet dist incţia sufletului Ş I a trupului . Natura Ideii logice, care dezvoltă totul din sine, cere dimpotrivă ca distincţia aceasta să-şi păstreze dreptul ei . Ceva din corporalitate rămîne aşadar pur organic , prin urmare sustras puterii sufletului ; astfel încît imprimarea sufletului în trupul lui nu este decît una din laturile trupului . Ajungînd l a sentimentul ace�tei. limitări a puterii sale, sufl etul se reflec­tează în sine şi asvîrlă corporal itatea, afară d in el , ca ceva ce îi este s t r ă i n. Prin această r e f 1 e x i e-î n-s i n e, spiritul îşi desăvîrşeşte l iberarea sa de forma f i i n t e i , e l îşi dă forma e s e n ţ e i şi devine e u . E drept că, întrucît este subiecti vi­tate, adică întrucît are caracterul sinelui , sufletul este de j a, î n s i n e, eu. R e a l i t a t e a eului cuprinde însă mai mult decît subiectivitatea n e m i j l o c i t ă, n a t u r a 1 ă a sufletu­lui ; căci eul este acel universal , acel s implu, care există abia atunci cu adevărat, cînd el se are pe s ine însuşi drept obiect, -cînd el a devenit f i i n ţ a r e-p e n t r u-s i n e a s i m p l u l u i în s i m p 1 u, r a p o r t a r e a u n i v e r s a 1 u l u i la u n i ­v e r s a l . Universalul ce se raportează l a sine nu există nică·­i eri afară decît în eu. În n a t u r a e x t e r n ă, universalul - aşa cum s-a arătat dej a în i ntroducerea la teoria spiritulu i subiectiv - nu aj unge la exercitarea cea mai înaltă a puterii sale decît prin n i m i c i r e a exis tenţei s ingulare , aşadar nu ajunge la f i i n t a r e-p e n t r u-s i n e r e a 1 ă. Chiar sufle-tul n a t u r a 1 nu este întîi decît p o s i b i 1 i t a t e a r e a 1 ă 24B a acestei fiinţări-pentru-sine. Abia în eu această posibil i tate de­vine realitate. În el are loc prin urmare o t r e z i r e de o r d i n m a i î n a 1 t, decî t t r e z i rea n a t u r a 1 ă, mărginită la pura s e n z a ţ i e a s i n g u 1 a r u 1 u i ; căci eul este f u 1 g e r u 1 care, căzînd, trece prin sufletul natural şi îi consumă natural i -

202 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

tatea ; în eu prin urmare i d e a l i t a t e a naturali tăţi i , aşa­dar e s e n ţ a sufletului, ajunge a fi p e n t r u suflet .

Către această ţintă tinde întreaga dezvoltare antropologică a spiritului . Aruncînd aici o privire înapoi asupra acesteia, ne aducem aminte cum sufletul o m u 1 u i , - spre deosebire de sufletul a n i m a l, care rămîne cufundat în s ingulari tatea ş i ! imitaţia senzaţiei , - s-a ridicat deasupra conţinutulu i mărgi­nit al s imţiri i sale , conţinut ce contrazice natura în sine infinită a s a , - 1-a pus în mod ideal, - 1-a prefăcut, prin d e p r i n­d e r e cu deosebire, în ceva u n i v e r s a l , a m i n t i t, t o­t a 1 , într-o f i i n ţ ă, - tocmai prin aceasta însă a umplut spaţiul, la început gol , al interiorităţii sal e, cu un conţinut aj uns prin universalitatea lui p.e măsura sufletului ; a pus în sine însuş i f i i n ţ a, aşa cum, pe de altă parte, el a transformat trupul său în imagine a idealităţii , a libertăţii sale , - şi deci a ajuns să fie u n i v e r s a 1 u l dat în eu, u n i v e r s a 1 u l i n d i­v i d u a l d e t e r m i n a t c e s e r a p o r t e a z ă l a s i ne î n s u ş i , o t o t a l i t a t e a b s t r a c t ă, l i b e r a t ă de c o r­p o r a 1 i t a t e . .f i i nţ î n d-p e n t r u-s i n e . În t imp ce în sfera sufletului p u r s e n z i t i v, sinele, sub forma g e n i n -1 u i , apare c� o forţă acţionînd asupra individualităţii exis­tente n u m a 1 ca d i n a f a r ă, ş i totodată, n u m a i ca d i n i n t e r i o r ; dimpotrivă, pe treapta de dezvoltare l a care a ajuns acum sufletul, sinele, cum am arătat mai sus, s-a r e a 1 i z a t în e x i s t e n ţ a f a p t i c ă a sufletului, în c o r­p o r a 1 i t a t e a lui , ş i invers, a pus f i i nţ a în s ine însuşi : astfel încît acum sinele adică eul s e i n t u i e ş t e, în a 1 t u 1 s ă u, p e s 1 n e î n s u ş i şi este a c e a s t ă i n t u i r e d e s i n e .

B. F E N O M E N O L O G I A S P I R I T U L U I

C O N Ş T I I N Ţ A

§ 4 1 3

249 C o n ş t i i n ţ a constituie treapta reflexiei , adică a r a p. o l' -

t ă r i i spiritului, a spiritului ca f e n o m e n ( Erscheinung). E u es te raportarea infinită a sp.iritului l a sine, dar ca s u-

§ 413--439 FENOMENOLOGIA SPIRITULC"I. CONŞTIINŢA 203

b i e c t i v ă, ca c e r t i t u d i n e d e s i n e î n s u ş i ; iden­titatea nemij locită a sufletului natural este ridicată la această pură identitate ideală cu sine ; conţinutul celei dintîi este. pen­tru această reflexie fiinţînd-pentru-sine, o b i e c t . Pura liber­tate pentru sine abstractă concediază din sine determinarea ei , viaţa naturală a sufletului , ca tot atît de liberă, ca o b i e c t i n d e p e n d e n t ; ş i de acest obiect, ca e x t e r i o r l u i , <ljre la înc;eput ştiinţă eul , ş i e l este astfel conştiinţă. Eu , ca această negativitate absolută, este în s ine identitatea în alte­r i tate ; eul este el însuşi ş i totod21.tă trece dincolo, cuprinzînd ob iectul ca un obiect suspendat î n s i n e ; este u n a d i n laturile raportului ş i este î n t r e g u l raport, - l u m i n a c e

se manifestă pe sine ş i , pe deasupra, altceva.

Adaus. Cum a fost remarcat în adausul la paragraful pre­cedent, eul trebuie luat ca fiind universalul determinat indivi ­dual , care în determinaţia sa, în dis tincţia sa, se raportează numai la s ine însuşi . Aceasta înseamnă dej a că eul este în chip nemij locit raportare n e g a t i vă la sine însuşi, - prin urmare opusul nemij loc i t al u n i v e r s a l i t ă ţ i i sal e abstrasă de orice determinaţie, - aşadar s i n g u l a r i t a t e a s i m p 1 ă, tot atît de a b s t r a c t ă . Nu n o i - cei care facem con­s ideraţia - distingem astfel eul în momentele sale opuse, c i , în virtutea s ingularităţii lui , universală în s ine , aşadar dist insă de sine însăşi, e u 1 î n s u ş i este această d i s t i n g e r e-a- �&o s a-d e-s i n e ; căci ca raportîndu-se la s,ine, s ingularitatea s a exclusivă se exclude pe ea însăşi de la sine, aşadar d in singu­laritate, ş i se pune astfel ca fiind contrarul ei înseşi , reunit în mod nemij locit cu ea : ca universal i tate. Determinaţia, esenţială eului, a s ingularităţii universale abs tracte, constituie însă f i i n ţ a lui . Eu şi fiinţa mea sîntem de aceea legaţi indisolubil împreună ; distincţia fiinţei mele, de mine, este o distincţie care nu este d istincţie . Pe de o parte, este adevărat, fiind n e m i j 1 o c i t u 1 a b s o l u t, d e t e r m i n a t u l, n e d e o s e b i t u l, fiinţa tre­buie distinsă de g î n d i r e a care s e d i s t i n g e p e s ,j n e î n s ă ş i şi , prin suspendarea distincţiei , s e m i j l o c e ş t e p e s i n e c u s i n e, - de e u ; pe de altă parte, fiinţa este identică totuşi cu gîndirea, întrucît din orice mij locire,

25 1

204 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

aceasta se întoarce înapoi , în nemij locire, - din întreaga sa dist ingere de sine, revine la unitatea netulbura tă cu sine. De aceea eul este fiinţă, sau are fiinţa ca moment în s ine . Punînd această fiinţă drept a 1 t c e v a faţă de mine şi totodată i d e n­t i c cu mine, eu sînt ş t i i n ţ ă ş i am c e r t i t u d i n e a absolută a fiinţei mele . Această certitudine nu trebuie considerată - cum se întîmplă din partea purei reprezentări - ca un fel de î n s u ş i r e a eului , ca o determinaţie a p a r ţ i n î n d naturii acestuia ; ci trebuie luată drept n a t u r a î n s ă ş i a eului ; căci acesta nu poate exista fără a se distinge de sine, ş i fără ca, în ceea ce este dis tins de el , să fie la sine însuşi , -adică tocmai, - fără a avea şt iinţă de sine, fără a avea ş i fără a fi certitudinea de sine. C e r t i t u d i n e a se raportează, de aceea, la e u, întocmai ca 1 i h e r t a t e a la v o .i n ţ ă. Aşa cum cea dintîi constituie natura eului, tot astfel a doua consti­tuie natura voinţei . Mai întîi totuşi, certitudinea trebuie com­parată numai cu l ibertatea s u b i e c t i v ă, cu 1 i b e r u 1 a r­b i t r u ; abia certitudinea o b i e c t i v ă, a d e v ă r u 1, cores­punde a d e v ă r a t e i l ibertăţi a voinţei .

Prin urmare, eul avînd certitudine de sine însuşi este încă, la început, s u b i e c t i v u 1 c u t o t u 1 s i m p 1 u, 1 i b e r u 1 c u t o t u 1 a b s t r a c t, i d e a 1 i t a t e a c o m p 1 e t n e d e -t e r m i n a t ă, sau negativitatea oricărei l imitări . Respingîndu-se pe sine de la sine însuşi , eul ajunge deci, l a început, ceva distins doar f o r m a l , nu în chip r e a 1, de el. Aşa cum se arată însa în logică, distincţia f i i n ţ î n d - î n - s i n e trebuie totoda tă p u s ă, dezvoltată într-o distincţ ie r e a 1 ă . Dezvoltarea aceasta decurge, în ce priveşte eul, în felul că, - fără a cădea înapoi în a n t r o p o 1 o g i c, în uni tatea inconştientă a spiritualului şi a naturalului, ci păstrîndu-ş i certitudinea de sine însuşi şi menţ i ­nîndu-se în l ibertatea sa , - eul îngăduie altului său să se dez­volte într-o t o t a l i t a t e asemenea totalităţi i sale , ş i tocmai prin aceasta să devină, dintr-o corporalitate a p a r ţ i n î n d s u f l e t u 1 u i, c e v a ce se află i n d e p e n d e n t î n f a ţ a aces tuia, - un o b i e c t, în sensul veritabi l al acestui cuvînt. Deoarece eul nu este la început decît subiect ivul cu totul ab­s tract, distingerea doar formală, l ipsită de conţinut, a sa de sine, - dis tincţia r e a 1 ă, c o n ţ i n u t u 1 d e t e r m i n a t exterior eului, aparţine numai o b i e c t e 1 o r . Jntrucît însă î n s i n e eul are dej a în sine însuşi d ist incţia, sau - cu alte cuvinte -întrucît el este în sine unitatea lui însuşi şi a altului său ; el

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 205

este deci în mod necesar r a p o r t a t la dis t incţia exis tentă în obiect, Şl r e f l e c t a t î n s i n e din acest alt al său, î n m o d n e m i j l o c i t. Eul se întinde astfel peste ceea ce este dis tins în real itate de el , se găseşte, în acest alt al său, l a sine însuş i , îş i păstrează în orice intuiţie certitudine21. de s ine . Numai întrucît ajung să mă sesizez pe mine ca eu, îmi devine altul obiect mie, el păşeşte în faţa mea ş i totodată este pus, în chip ideal, · în mine, fi ind reîntors aşadar la unitatea cu mine. De aceea, în paragraful anterior eu l a fost comparat cu l u m i n a . Aşa cum lumina este manifestare a ei înseşi ş i a altului ei , a întunericului , ş i ea nu se poate revela pe s ine decît revelînd 252 pe acest altul, - tot astfel nici eul nu-şi este revelat s ieş i , decît întrucît altul său î i este revelat, sub forma a ceva inde­pendent de el .

Din această anal iză generală a naturii eului reiese dej a su­ficient că, - deoarece e l porneşte la luptă cu obiectele exte­rioare, - eul este ceva mai înalt decît sufletul natural, neputin­cios, prizonier în unitatea - ca să spunem astfel - puerilă, cu lumea, suflet care, tocmai datorită neputinţei lui, cade în stări le morbide ale spiritului , considerate de noi mai înainte .

§ 4 1-f Identitatea spiritului cu sine, aşa cum este ea pusă la în­

ceput, ca eu, est� numai i dentitatea lui abstractă, formală. Afbt ca s u f 1 e t, în forma universal i tăţi i s u b s t a n ţ i a 1 e, el este acum, ca reflexie-subiectivă-în-sine, raportat l a această substan­ţialitate, ca la negativul său, ca la ceva ce se află d incol o de el ş i în întuneric. Conştiinţa este deci, întocmai ca raportul în ge­neral , c o n t r a d i c t i a independenţei celor două laturi ş i J.

identităţ i i l or, în care ele sînt suspendate. Spiritul este, ca eu , e s e n ţ ă, dar întrucît în sfera esenţei realitatea se găseşte, deo­potrivă, ca fiinţînd nemij locit ş i totodată ca pusă în mod ideal, el es te, ca conştiinţă, numai a p a r i ţ i a, fenomenali tatea spi­r i tului .

Adaus. Negativi tatea, pe care eul cu totul a b s t r a c t. adică s i m p l a c o n ş t i i n ţ ă, o exercită asupra altului său,

206 PRIMA SECŢil.'NE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4!i2

este o negativi tate cu totul nedeterminată încă, superficială, n n absolută . De aceea, pe această pozi ţ i e se naşte c o n t r a d i c ţ i a că., pe de o parte , obi ectul este î n m i n e, şi pe de altă pane, e l are î n a f a r a m e a o subz is tenţă, tot atît de independ en i ă c a î n t u n e r i c u l î n afara 1 u m i n i i . Conştiinţe i , obiectu l nu îi apare ca fi ind p u s de eu, ci ca n e m i j 1 o c i t, e x i ' -t e n t , d a t : căc i conşt i inţa încă nu ş t i e că . î n s i n e, obiect ul este id ent i c cu spi r i tul ş i numai printr-o scind:tre de sine a spir i -

�L s tu lu i dobîndeşte o nea tîrnare , aparent desăvîrş i tă . Că aşa stJ.u lu crur i l e nu o ş t im decît n o i . cei care am aj uns pînă b i d e e a de spiri t şi c a r e n e - Cl.m ridicat dec i pes te identitate;;� :1bstractă . formală a eul u i .

§ -11 5

Deoarece eul nu este p e n t r u - s i n e decît ca identita t e formală, de aceea mişcarea d i a 1 e c t i c ă a conceptului , de te r­

minarea progresivă a conştiinţe i , nu este pentru eu activitatea lui , c i ea e5te î n s i n e ş i , pentru conşti intă, mod ificare a

obiectului . De aceea conştiinţa apctre determinată deosebit , după deosebi rea obi ectului dat, iar dezvoltarea ei apare ca o mod i ­fi care a determinaţi i lor obiectului ei . Eul , subiectul conşti inţei , este gîndire : determ inarea log ică progres ivă a ob iectulu i este c e e a c e - i i d e n t i c î n s u b i e c t ş i î n o b i e c t, legă­tura lor ab�olută, aceea prin ce obiectul este, pentru subiect.. ceva ce apartine subiectului însuşi .

Modul cel mai exact în care poate fi considerată filozo­f ia kantiană es te acela că ea a luat sp iri tul ca conştiinţă, ş i cuprinde în întregime numai determ i n aţii ale fenomenologiei spiri tului , nu ale filozofiei lui . Ea cons ideră eul ca rapor­t are la cev?. aflat dincolo de el, ceva ce e num it , în deter­minarea lui abstractă, lucru-în-sine ; numai po trivit aces te i fini tăţi ia filozofia kantiană atît intel igenţa cît şi voinţa. Dacă, este drept, în conceptul de facul tate a j udecăţii de r e f 1 e c ­ţ i e ea ajunge l a 1 d e e a spiri tului, la obiectivitatea de or­din subi ectiv , la un i n t e 1 e c t i n t u i t i v etc. , ca şi l .J Ideea naturii, totuşi această Idee este eo. însăşi coborîtă iarăşi .

§ 413-439 FENOMENOLO GIA SPffiiTULUI. CONŞTIINŢA 207

la treapta de fenomen, anume de maximă subiectivă (vezi § 58 din Introducere) . De aceea trebuie considerat drept j ust sen-sul în care această filozofie a fos t luată de R e i n h o l d, ca o teorie a c o n ş t i i n ţ e i , sub numele de f a c u l t a t e a r e p r e z e n t ă r i i . Fi lozofia f i c h t e a n ă stă pe acenşi poz iţ ie , s i non-eul nu este determinat decît drept o b i e c t 2M al eului , deci numa i în c o n ş t i i n ţ ă ; el rămîne ca st imul infini t , cu alte cuvinte, ca 1 u c r u - î n - s i n e . Ambele fi lo ­zofii arată astfel că e le nu au ajuns la c o n c e p t şi n ic i la s p i r i t, aşa cum este el î n ş i p e n t r u s i n e , ci numai a ş a cum el este în raport cu al tceva.

În ce priveşte s p i n o z i s m u l , în schimb, trebuie să observăm că spiritul , în j udecata prin care el se constituie ca e u, ca sub i ect ivi tate l iberă opusă determ inări i , păşeşte afară d in substanţă, iar filozofia, întrucît pentru ea această judecată este determ inarea absolută a spir i tulu i , iese afară din sp inozism .

Adaus 1 . Deşi determinarea mai departe a conşti inţe i izvo­răşte din p. r o p r i u 1 interior al acesteia ş i are chiar o orien ­tare n e g a t i v ă faţă de obiect, deci acesta este m o d i f i c a t de conştiinţă, totuşi această modificare apare conştiinţei ca în­făptuindu-s e fără activitatea subiectivă a sa, ş i determinăr i le ,pe lcare ea le pune în obiect sînt luate de ea ca aparţinînd numai ace�tuia. ca existente .

Adaus 2. La F i c h t e domneşte mereu preocuparea : cum să o scoată e u l la capăt cu n o n-e u l . Nu se aj unge aici h nici o uni tate a d e v ă r a t ă a celor două l aturi ; unitatea aceasta rămîne mereu o unitate ce doar u r m e a z ă. doar t r e -b u i e s ă f i e, căci s -a făcut de la început pres�poz i ţia falsă că eu şi non-eu sînt ceva a b s o 1 u t în separaţia lor , în f i n i t a t e a lor.

§ 4 1 6

Ţinta spiritului , c a conşti inţă, este s ă facă identică această aparitie a sa, cu esenţa lui, să ridice c e r t i t u d i n e a de s 1 n e î n s u ş i la treapta de a d e v ă r . E x i s t e n ţ a, pe

208 PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL SUBIECTIV § 387-482

care el o are în conştiinţă, îşi are finitatea ei în faptul că ea este raportarea form3lă la s ine, deci numai certi tudine. Deoa­rece obiectul nu este decît în chip abstract determinat ca a 1 � ă u, adică în ob iect el nu este rei lectat în sine . decît ca eu

255 abstract, de aceea această existenţă a spiritului are, încă, un conţinut care nu este ca al său.

Adaus. Simpla r e p r e z e n t a r e nu face deosebire între ::. e r t i t u d i n e şi a d e v ă r . Ceea ce este c e r t pentru ea, -ceea ce ea ţine drept conţinut subiectiv concordînd cu obiectul , - aceasta ea numeşte a d e v ă r a t, - oricît ar fi de minim ş i de rău conţinutul acestui subiectiv. Filozofia, dimpotrivă, tre­buie să deosebească în mod esenţial conceptul a d e v ă r u 1 u i, de s i m p 1 a c e r t i t u d i n e ; căci certitudinea pe care o are de sine însuşi spiritul , pe treapta simplei conştiinţe, este încă ceva 1 i p s i t d e a d e v ă r, ceva c e s e c o n t r a z i c e e 1 î n ­s u ş i , - întrucît aici spiritul , alături de cert itud i nea abstractă de a fi 1 a s i n e î n s u ş i , arc certi tudinezt exact opusă, de a se raporta la ceva esenţia l a 1 t u 1 faţă de el . Contradicţ ia ace::1sta trebuie suspendată ; În ea însăşi se găseşte impulsul de a se rezolva. Certi tudinea subiectivă nu trebuie să conserve o l imită, în obiect ; ea trebuie să dobîndească obiectivitatea veri ­tabilă ; ş i invers , la rîndul lui , obiectul trebuie să dev.ină a 1 m e u, nu numai în ch ip a b s t r a c t, ci potrivit tuturor latu­ri lor naturii lui c o n c r e t e . Ţinţa aceasta este pres imţită dej a de raţiunea care posedă c r e d i n ţ a în sine însăşi , dar ea este a tinsă abi a de ş t i i n ţ a r a ţ i u n i i, de c u n o a ş t e ­r e a p r i n c o n c e p t.

§ 4 1 7

Treptele acestei r idicări a certi tudini i la adevăr sînt urmă­toare le : spiri tul

a) este c o n ş t i i n ţ ă în genere, care posedă un obiect ca atare ;

b) este c o n ş t i i n ţ ă d e s 1 n e, pentru care e u l este obiectul ;

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 209

c) este uni tatea conştiinţei ş i a conştiinţei de sine, faptul că el priveşte conţinutul obiectului drept s ine însuşi , şi pe sine însuşi , drept determinat în ş i pentru s ine ; - r a ţ î u n e , c o n ­

e e p t u 1 s p i r i t u 1 u i .

Adaus. Cele t r e i trepte ale înălţării conşti inţei l a ra- · 256 ţiune, pe care le-am indicat în paragraful anterior, s.înt determi­nate de puterea conceptului , acţionînd atît în s u b i e c t , cît şi în o b i e c t , ş i de aceea ele pot fi privite ca tot atîtea j u -d e c ă ţ i . Despre aceasta însă, cum am observat dej a mai înain-te , e u 1 a b s t r a c t, p u r a c o n ş t i - i n ţ ă, nu şt ie încă nim!c. Întrucît n o n -e u 1 , luat la început de conştiinţă drept inde­pendent, este suspendat prin puterea conceptului , care se exercită asupra lui , ş i obiectului î i este dată, în locul formei n e m i j -1 o c i r i i , e x t e r i o r i t ă ţ i i şi s i n g u 1 a r i t ă ţ i i, formct unui u n i v e r s a 1, unui i n t e r i o r, conşt iinţa primind în <Sine acest c o n ţ i n u t, ca a m i n t i t (dies Erinnerte), - de �ceea, eului , p r o p r i a s a interiorizare sieşi, înfăptuită prin însuşi acest proces, î i apare ca o interiorizare, de către el , a o b i e c t u 1 u i . - Abia cînd obiectul a fost interiorizat, deve­nind e u, ş i c o n ş t i i n ţ a, în felul acesta, s-a dezvoltat, devenind c o n ş t i i n ţ ă - d e - s i n e, abia atunci spiritul are şt iinţă de puterea interiorităţii sale proprii , ca putere prezen tă în obiect şi acţionînd în acesta. Ceea ce, în sfera purei con­şt i inţe, este aşadar numai p e n t r u n o i , cei care considerăm, - aceasta, în sfera conştiinţei-de-sine, ajunge a fi pentru spi­ritul însuşi . Conştiinţa-de-s ine are conşt i inţa drept o b i e c t al ei , ea i se o p u n e deci acesteia. În acelaşi t imp însă, con­şt i inţa este totodată cuprinsă ca un m o m e n t în conşti inţa­de-sine. De aceea conştiinţa-de-s ine trece cu necesitate mai de­'Parte, spre a-şi opune sieşi , prin repulsia proprie a sa de la s ine însăşi , o a l t ă conştiinţă-de-s ine, ş i a-şi da într -însa un obiect, care este identic cu ea şi totuşi totodată independent. Obiectul acesta este la început un e u n e m i j 1 o c i t, s i n -g u 1 a r. Cînd însă acesta este l iberat de forma subiectivi tăţi i u n i 1 a t e r a l e, cu care e încă împovărat, ş i este sesizat ca o r e a l i t a t e pătrunsă de s u b i e c t i v i t a t e a c o n c e p t u 1 u i , aşadar ca Idee ; atunci c o n ş t i i n ţ a - d e - s i n e păşeşte mai departe, de la o p o z i ţ i a faţă de c o n ş t i i n ţ ă, la u n i - 257

14 - c. 318

2 1 0 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387.--4B2

t a t e a m i j 1 o c i t ă cu aceasta şi devine astfel f i i n ţ a r e c o n c r e t ă p e n t r u s i n e a eului, r a ţ i u n e a a b s o 1 u t 1 i b e r ă care, în 1 u m e a o b i e c t i v ă, s e r e c u n o a ş t e p e s i n e î n '> ă ş i .

La aceasta, abia dacă mai este necesar să observăm că r a ţ i u n e a , care în consideraţia noastră apare ca a t r e i a şi c e a d .j n u r m ă treaptă, nu este ceva n u m a i u 1 t i m, un rezultat izvorît din ceva străin de ea, ci dimpotrivă este ceea ce s t ă 1 a t e m e 1 i a c o n ş t i i n ţ e i şi a c o n ş t i i n -ţ e i d e s i n e, pân urmare c e e a c e e p r i m, dovedindu - s e prin suspendarea acestor două forme unilaterale ca fiind u n i -t a t e a o r i g i n a r ă şi a d e v ă r u 1 lor.

a. C O N Ş T 1 1 N T A C A A T A R E

o:) C O N S T 1 1 N T A S E N S 1 B 1 L Ă

§ 4 1 8 Conştiinţa este mai întîi conştiinţă i m e d i a t ă, raportul

e1 la obiect este deci certitudinea simpl ă, nemij locită a acestuia ; obiectul însuşi este, de aceea, şi el determinat ca nemij locit , c a e x i s t e n t şi reHectat în s ine, apoi ca nemij locit s 1 n ­g u 1 a r ; - conştiinţă s e n s i b i l ă.

Conştiinţa ca raport conţine numai categor.i i le care apar­ţin eului abstract, adică gîndirii formale, categorii care pentru ea sînt determina ţii ale obiectului ( § 4 1 5) . De aceea, conştiinţa sensibilă are ştiinţă de acesta numai ca a v î n d f i i n ţ ă, ca fiind c e v a, un l u c r u e x i s t e n t, un s i n g u 1 a r etc. Ea apare drept cea mai bogată în conţinut, este însă cea mai săracă în gînduri . Împlinirea aceea bogată o constitme determinaţiile afective : ele sînt m a t e r i a conşti inţei , ( § 4 1 4 ) , substanţialul şi calitativul care, în sfera antropolo­gică, e s t e sufletul , ş i pe care sufletul îl găseşte î n s i n e. Reflexia sufletului în sine, eul, desparte materia aceasta de

2&8 s ine şi îi dă mai întîi determinaţia f i i n t e i . - Singulari ­tatea spaţială şi temporală, acel a c u m şi a i c i, cum am def.init în F enomenologia spiritului, p . 25 şi urm. , obiectul

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 211

conştiinţei sensibi le , tine în realitate de intuiţ ie . Obiectul trebuie luat aici, întîi , numai potrivit raportului pe care el îl are faţă d e c o n ş t i i n ţ ă, anume ca fiind c e v a e x -t e r i o r acesteia, - fără a fi încă ceva exterior în el însuşi , adică determinat ca fiinţare-afară-din-sine.

Adaus. P r i m a din cele trei trepte aminti te în paragraful anterior, în dezvoltarea spiritului f e n o m e n o l o g i c , - anu­me c o n ş t i i n ţ a, - are în ea însăşi următoarele t r e i t repte :

1 ) a conştiinţei s e n s i b i 1 e, 2) a conştiinţei p e r c e p t i v e ŞI 3) a conştiinţei i n t e l e c t u a 1 e (verstăndig). În succesiunea aceas ta se revelă un progres logic. 1 ) Î n t î i obiectul este ceva cu totul i m e d i a t, c e v a c e

f i i n ţ e a z ă ; - aşa apare el conşti inţei s e n s i b i l e. N e -m i j l o c i r e a aceasta însă nu are adevăr ; de la ea trebu i e să se treacă mai departe la fi inţa e s e n ţ i a l ă a obiectului .

2) Cînd e s e n ţ a lucrurilor devine obiect al conştiinţei , aceasta nu mai este conştiinţă s e n s i b i l ă, ci p e r c e p t i v ă (wahrnehmendes). Pe această poziţie, l ucrurile s i n g u 1 a r e sînt raportate la un u n i v e r s a 1 , - dar, iarăşi , numai r a­p o r t a t e ; nu se înfăptuieşte încă aşadar, aici , o a d e v ă­r a t ă u n i t a t e a singularului şi a uni vei salului , ci doar un a m e s t e c al acestor două laturi . În fe!.ptul acesta se află o contradicţie, care mînă mai departe către a t r e i a treaptă a conşti inţe i ,

3) I a cunoştinţa i n t e l e c t u a 1 ă, Ş I îşi găseşte acolo rezolvarea sa, întrucît acolo obiectul este coborît, sau înălţat, la treapta de a p a r i ţ i e de f e n o m e n, a c e v a i n t e r i o r f i i n ţ î n d p e n t r u s i n e. Un atare fenomen este v i u l . La considerarea acestuia se aprinde flacăra c o n ş t i i n ţ e i 21i9 d e s i n e : căci în aceea ce este viu, o b i e c t u 1 se p r e f a c e in s u b i e c t i v i t a t e, - aici conştiinţa se descoperă pe sine însăşi ca fiind e s e n ţ i a 1 u l obiectului, ea se reflectă din obiect în sine însăş i , îşi devine obi ectivă sieşi .

După această privire generală aruncată asupra celor trei trepte de dezvoltare ale conşti inţei , să privim acum mai de­aproape întîi

2 1 2 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4S2

conşti inţa s e n s i b i l ă

Aceasta este deosebită de celelalte modal i tăţi ale conştiin ­ţei , nu prin aceea că numai într-însa obiectul ar a j unge pe calea s i m ţ u r i l o r la mine, c i , mai degrabă , prin aceea că pe această treaptă obiectul , - fie el un obiect exterior sau unul interior, - nu are Încă nici o altă d e t e r m i n a ţ i e d e o r d i n u l g î n d i r i i , decît a c e e a, mai întîi de a f i i n ţ a, şi al doi lea, de a fi f a ţ ă d e m i n e un a l t­e e v a i n d e p e n d e n t, ceva r e f l e c t a t î n s i n e, ceva s i n g u l a r, opus mie ca s i n g u l a r, ca n e m i j l o c i t. C o n ţ i n u t u l p a r t i c u l a r al sens ibi lului , de exemplu mirosul , gustul , culoarea etc . , aparţine, cum �m văzut în § 40 1 , s e n z a ţ i e i . F o r m a proprie a sensibilului însă, aceea d e a - ş i f i e x t e r i o r - s i e - î n s u ş i , dispers iunea în s p a ţ i u şi în t i m p, este, - cum vom vedea în § ..J -! 8 - , de termina­rea obiectului sesizată de i n t u i ţ i e : - astfel încît, pentru conştiinţa s e n s i b i l ă ca atare, nu rămîne decît determinati a gîndirii amintită m<l.i sus, în virtutea căreia conţinutul particu­lar multiplu al sennţi i lor se strînge într-o unitate fiinţînd în afara mea, unitate de care, la acest nivel eu am cunoştinţă în mod nemij loc i t , s ingular, - care pătrund e în chip întîmplător, acum, în coaş ti inţa m e a , ca apo i să di spară d intr-însa iarăşi , -şi care în genere, atît potrivit exis tenţei cît şi alcătuirii sale, este pentru mine ceva dat, aşadar ceva despre care eu nu ştiu, de unde provine, de ce are această natură determinată, şi dacă este adevărat.

2 6 0 Din această scurtă prezentare a naturi i conştiinţei . n e m i j -1 o c i t e, adică s e n s i b i 1 e, reiese că aceasta este cu totul nepotrivi tă pentru conţinutul în-şi-pentru-sine u n i v e r s a 1 al d r e p t u 1 u i , al e t i c u 1 u i şi al r e 1 i g i e i , că ea este o formă care corupe un astfel de conţinut, întrucît în această conştiinţă se dă, la ceea ce este aboslut necesar, veşnic, infinit , interi or -forma de ceva l imitat, singular, exterior-si e-însuşi . De aceea, atunci cînd, în timpurile din urmă, s-a crezut că nu se poate con­cede decît o cunoaştere n e m i j 1 o c i tă a lui Dumnezeu, aceasta a însemnat mărg in irea acestei cunoaşteri la o şti inţă care nu poate spune despre Dumnezeu decît atîta : că el e s t e, -că el există în a rf a r a noastră, - şi că, pentru s imţire , el pare să posede cutare şi cutare însuşir i . O atare conştiinţă nu

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 213

ajunge la nimi c mai mult decît la parada , ce se consideră pc sine rel igioasă , cu propriile afirmaţii accidentale despre natura divinului, care s-ar afl a dincolo de ea.

§ 4 1 9

S e n s i b i l u 1 , c a ceva , devine un a l t c e v a ; reflexia în sine a lui c e v a , 1 u c r u 1 , are m u l t e însuşiri şi , c:1

singular, are, în nemij locirea sa, p r e d i c a t e v a r i a t e . De aceea, s i n g u l a r u l m u l t i p l u al sens ibil ităţ i i devine ceva l a r g ( ein Breites) - o multi pl ici tate de r e l a ţ i i , de d e t e r m i n ă r i a 1 e r e f 1 e x i e i ş i de g e n e r a l i t ă ţ i . -Acestea sînt determinări l ogice , puse de principiul g î n d i t o r, adică aic i , de către e u . D a r astfel, p e n t r u a c e s t a, obiec-­tul , ca apărînd, s - 2. s ch imbat . Conş t i inţa sensibilă, în aceas tă determinare a obiectu lu i , este p e r c e p t i e .

Adaus. Conţinutul conşti inţei sens ibi le es te în sine însuşi d i a 1 e c t i c . EI trebu ie să fie s i n g u 1 a r u 1 ; dar tocmai prin aceasta el nu este un s ingular unic, c i oricare s ingular ; ş i tocmai, - întrucît continutul s ingular e x c 1 u d e al tceva de la sine, - el se raportă la altceva, el se arată ca t r e c î n d d i n c o 1 o d e s i n e, ca depinzînd de altceva, ca mij locit de 26 1 acesta, ca avînd în s ine însuşi al tceva . Adevărul u r m ă t o r al s i n g u 1 a r u l u i i m e d i a t es te aşadar acel a că el e r a p o r t a t la al tceva. Detc rm inaţi i l c acestui raport sînt ceea ce numim d e t e r m i n a ţ i i a l e r e f l e x i e i , ş i conş tiinţa care ses izează aceste determinat i i este p e r c e p ţ i a .

f3l P E R C E P T 1 A

§ 420

Conştiinţa, care a trecut dincolo de sensibili tate, vrea s a i a obiectul în a d e v ă r u l lui , nu doar ca nemij locit , ci ca mij locit , ca reflectat în sine şi universal . El este aşadar o co-

214 PRIMA SECŢIUNE . SPIRITUL SUBIECTIV § 387-m

nexiune de determinări sensibile şi de determinări mai largi ale gîndirii , privind raporturi ş i conexiun i concrete. O dată cu aceasta , identitatea conştiinţei cu obiectul nu mai este cea abstractă, a

c e r t i t u d i n i i, ci cea d e t e r m i n a t ă, o c u n o a ş t e r e .

Treapta mai exactă a conştiinţei pe care sesizează f i l o ­z o f i a k a n t i a n ă spiritul es te p e r c e p ţ i a, care e în genere poziţia c o n ş t i i n ţ e i noastre o b i ş n u i t e Ş I mai mult sau mai puţin a ş t i i n ţ e l o r . Se p leacă de la certitudinile sensibi le ale unor apercepţii sau observaţi i singu ­lare, care urmează a fi înălţate l a adevăr prin aceea că sînt considerate în conexiunea lor, că se reflectează asupra lor, în genere că, potrivit unor categori i determinate, ele devin totodată ceva necesar şi universal , devin e x p e r i e n ţ e .

Adaus. Deşi p e r c e p ţ i a pleacă de la o b s e r v a ţ i a materialului sens ibil , totuşi ea nu rămîne pe loc, la aceasta, - ea nu se mărgineşte doar să miroasă , să guste, să vadă, să audă şi să pipăie, - ci ea păşeşte cu necesitate mai departe, la rapor-

262 tarea sensibi lului către un u n i v e r s a 1 ce nu poate fi obser­vat în chip nemij locit, - la cunoaşterea fiecărui lucru singu­lar ca ceva coerent în sine însuşi, - de pildă, reunind în f o r ţ ă toate manifestări le exterioare ale ei - şi la descopevirea rela­ţiil:or ş i mij locirilor care au loc între lucrurae singulare . De aceea, în timp ce conştiinţa p u r s e n s i b i 1 ă doar s e m­n a 1 e a z ă (weist) lucrurile , - adică le arată doar in nemi j ­locirea lor, - percepţia din contra sesizează legătura lucrurilor. - arată că, fiind date cutare împrejurări , dintr-însele urmează cutare lucruri, - şi astfel începe să d e m o n s t r e z e a d e­v ă r u l lucrurilor . Această demonstrare totuşi este încă defec­tuoasă, nu este ultimul cuvînt. Căci temeiul, prin mij loc irea căruia urmează a fi demonstrat ceva, este el însuşi c e v a p r e s u p u s , prin urmare ceva ce are n e v o i e s ă f i e d e m o n s t r a t ; - astfel încît, pe acest teren, se merge din p r e s u p o z i ţ i i în p r e s u p o z .i ţ i i şi se cade în p r o g r c ­s u l l a i n f i n i t. - Pe poziţia acesta se află e x p e r i e n ţ a . Totul trebuie c o n s t a t a t p r i n e x p e r i e n ţ ă ( erfahren) . Dacă însă e vorba să facem f i l o z o f i e , atunci trebuie să ne ridicăm de la acea demonstraţie a empirismului, care rămîne legată de presupoz i ţ i i , Ia dovada n e c e s i t ă ţ i i a b s o l u t c a lucrurilor .

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 2 1 5

Dej a în § 4 1 5 s -a spus, de altfel , că progresul În dezvol­tar�a conştiinţei apare ca o transformare a determinărilor obiec­tului ei . Cu privire la acest punct se mai poate aminti aici că , s u spendînd s i n g u l a r i t a t e a lucrurilor, punînd-o î n c h i p i d e a 1 şi prin urmare negînd e x t e r i o r i t a t e a rapor­tulu; obiectului la eu, - conştiinţa percep t ivă intră în s ine însăşi , cîştigă ea însăşi în i n t e r i o r i t a t e, - ea cons ideră Însă această i n t r a r e î n s i n e ca petrecîndu-se În obiect.

§ 4 2 1

Această punere î n l egătură a singularului cu universalu l este un amestec, fiindcă s ingularul rămîne fiinţa care s tă la bază ş i el îşi păstrează cons istenţa în faţa universalului, la care tot - 263

odată el este raportat. Ea este deci contradicţia mul tilaterală, în genere, - a lucrurilor s i n g u l a r e ale apercepţiei sen­sibile, chemate să constituie t e m e i u l experienţei generale, ş i a u n i v e r s a l i t ă ţ i i , care, dimpotrivă, ea trebuie să fie esenţa şi temeiul, - a s i n g u 1 a r i t ă ţ i i , care constituie i n d e p e n d e n ţ a luată în conţinutul e i concret , ş i a mult i ­plelor î n s u ş i r i , care dimpotrivă, libere de această legătură negativă precum şi unele de altele, sînt m a t e r i i u n i v e r -

s a 1 e independente (vez i § 1 23 şi urm. ) etc. Găsim aici d(; fapt, în modul cel mai concret, contrazicerea fin i tulu i de către toate formele sferelor logice , în măsura în care s i mplul , , ceva '· e s te determinat ca o b i e c t (§ 1 94 ş i urm.) .

Yl 1 N T E L E C T U L

§ 422 A d e v ă r u l următor a l percepţiei este acela că obiec­

tul este dimpo trivă f e n o m e n, a p a r i ţ i e externă, iar reflexia-în-sine a lui , ceva i n t e r i o r şi universal, opus feno­menului , fiinţînd pentru s ine . Conş tiinţa aces tui obiect este

216 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

i n t e l e c t u l . - Acel i n t e r i o r este, pe de u parte , m u I ­t i p l i c i t a t e a s u s p e n d a t ă a sensibilului , ş i î n felul acesta, identitatea abstractă ; pe de altă parte totuşi , el con­ţine, de aceea, şi multipl ic i tatea, dar ca d i s t i n g e r e s i m­p 1 ă, i n t e r i o a r ă, care, în schimbarea fenomenelor, rămîne ceva identi c cu s ine. Această dis tingere simplă este domeniul l e g i 1 o r fenomenal ului ( Erscheinung}, - imaginea lui univer­sală, statică.

Adaus. Contradicţia indicată în paragraful precedent îşi găseşte prima sa soluţi e în aceea că determinaţi i le multiple, independente una faţă de alta ş i faţă de uni tatea internă a fiecăru i obiect s ingular, ale sensibilului , sînt coborîte la sensu l de f e n o m e n, de apari ţ ie exterioară a ceva i n t e r i o r, fiinţînd pentru sine, ş i obiectul este dezvoltat a5tfel mai departe , d e la contradicţia r e f 1 e x i e i sale î n s i n e ş i a r e f 1 e -

26 4 x i e i sale î n a 1 t c e v a, l a raportul esenţ ia l , a 1 s ă u f a ţ ă d e s 1 n e î n s u ş i . Ridicîndu-se însă, de la o b s e r­v a ţ i a s i n g u l a r i t ă ţ i i i m e d i a t e ş i de la a m e s -­t e c u l s i n g u 1 a r u l u i şi al u n i v e r s � 1 u 1 u i , Li ses i ­zarea i n t e r i o r u l u i obiectului , determinînd aşadar obiectul într-un mod analog c u l u i , - conş tiinţa devine con­şti inţă i n t e l e c t u a l ă. Abia în acel interior nesensib i l , crede intelectul că posedă ceea ce este adevărat . La început totuş i , acest interior es te ceva a b s t r a c t - i d e n t i c , f ă r ă d i s ­t i n g e r e î n s i n e ; un asemenea interior avem în faţa noas­tră în categoria f o r ţ e . i ş i a c a u z e i . Interiorul a d e­v ă r a t , dimpotrivă, trebui e cons iderat ca fiind c o n c r e t , ca posedînd distincţie î n s i ne î n s u ş i . Luat astfel , el este ceea ce numim l e g e . Căci esenţa l egi i , - fie că ea se referă la natura exterioară, fie că se referă la ordinea etică a lum i i . - constă într-o u n i t a t e i n d i s o ·1 u b i l ă, într- o c o n e�

x i u n e i n t e r n ă n e c e s a r ă, a unor determinaţii d e o s e ­b i t e . Astfel, pr in lege, de c r i m ă este legată în chip nece5ar p e d e a p s a ; criminalului aceasta îi poate apărea, e adevă­rat, ceva străin de el ; în conceptul crimei însă e cuprins în chip esenţial contrarul ei , pedeapsa. Tot astfel , - în ce priveşte na­tura externă, - legea mişcării planetelor, de exemplu (după_ care, cum se ştie, pătratele timpurilor de revoluţie stau în ace-

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. C ONŞTIINŢA 2 1 i

laşi raport cu cuburile distanţelor) , trebuie luată drept o unitate necesară internă, a unor determinaţi i deosebite . Fără îndoială, unitatea aceasb. este înţeleasă în conceptul ei abia de gîndirea specu lativă a r a ţ i u n i i , dar ea este descoperi tă dej a de conştiinţa i n t e 1 e c t u 1 u i , în diversitatea fenomenelor. Legile sînt determinaţi i le .intel ectului, care este inerent lumii înseşi ; de aceea, în ele , conştiinţa intelectului îşi regăseşte propria ei na­tură şi îş i devine astfel obiectivă sie însăşi .

§ 423

Legea, mai intîi raportul unor determinaţii s tabi le , universale, îş i are, întrucît distincţia sa este dis tincţia internă, necesitatea în 26 &

ea însăşi ; fiecare din determinaţi i , nefiind în mod exterior dis­t inctă d e cealaltă, se găseşte nemij loc i t ea însăşi în cealaltă. D i s tincţia internă este însă, în felul acesta, ceea ce ea este r n

adevărat, d i s tingere în sine însuşi , adică d i s t i n g e r e c a r e

n u e d i s t i n g e r e. - În această determinaţie în genere, a

formei, conştiinţa, care ca atare conţine într-însa i n d e p e n -

d e n t a unul faţă de altul a subiectului ş i a obiectului, a dis­părut, î n s i n e ; eul are, în judecată, un obiect care nu este deosebit de el , - se are drept obi ect p e s 1 n e î n s u ş i ; -c o n ş t i i n ţ ă d e s i n e .

Adaus. Ceea ce s - a pus în paragraful de mai sus despre d i s t i n c ţ i a i n t e r n ă care constituie esenţa l e g i i , -anume, că ea este o d i s t i n c ţ i e care n u e d i s t i n c ­ţ i e, - aceasta este valabi l deopotrivă despre dis tincţia care există în eul ce îşi este obiectiv sie însuşi . Aşa. cum legea este ceva distins nu numai de a 1 t c e v a, ci ceva dist ins î n s i n e î n s u ş i, ceva identic cu sine în distincţia sa, - tot astfd eul, care se are pe sine însuşi drept obiect, care are şti inţă de sine însuşi . Întrucît prin urmare conştiinţa, ca i n t e l e c t, are cunoştinţă despre 1 e g i , ea se raportează la un obiect în care eul regăseşte ogl indirea propriului său sine, ş i astfel ea stă pe punctul de a se dezvolta în c o n ş t i i n ţ ă-d e-s i n e c a a t a r e. Deoarece însă, cum s-a remarcat dej a în adaosul l a

2 1 8 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

§ 422, conştiinţa p u r u l u i i n t e l e c t nu a aJ Uns încă s ă î n ţ e l e a g ă, î n c o n c e p. t u l e i , unitatea determi­naţii lor deosebite aflate în l ege, adică să dezvolte dialectic , din una dintre aceste determinaţii contrara ei , - de aceea, aceas tă unitate rămîne încă pentru acea conştiinţă ceva mort ş i deci ceva

266 în d e z a c o r d cu a c t i v i t a t e a eului . Dimpotrivă, în c e e a c e e v i u, conştiinţa contemplă p r o c e s u l însuş i al punerii şi al suspendării determinaţi ilor distinse, - ea con­s tată cu ochi i că distincţia n u e s t e distincţie, - adică, -nu este o distincţie absolut fixă. Căci viaţa este acel ceva i n t e­r i o r, care nu rămîne interior a b s t r a c t , ci trece în între­gime în e x t e r i o r i z a r e a sa ; - ea este c e v a m i j l o­c i t prin negaţia nemij locitului, a exteriorului, ceva care sus­pendă însăşi această mij locire a sa, prefăcînd-o în n e m i j l o­c i r e, - o existenţă s e n s i b i l ă, e x t e r i o a r ă, şi tot­odată deplin i n t e r i o a r ă, - c e v a m a t e r i a l , în care e x t e r i o r i t a t ea r e c i p r o c ă a părţi lor este s u s p e n­d a t ă, şi singularul apare coborît la treapta de ceva i d e a l, de m o m e n t, de m e m b r u al întregului : - pe scurt, viaţa trebuie luată drept s c o p s i e î n s e ş i , - drept un s c o p care îşi are m i j l o c u l său în sine, - drept o totali tate în care tot ce este distins este, în acelaşi timp, scop ş i mij loc . De aceea, la conştiinţa aces tei unităţi d i a l e c t i c e, a aces te i unităţii v i i a deos ebitului, se aprinde flacăra c o n ş t i i n­ţ e i -d e-s i n e, - conştiinţa i d e a l u l u i (des 1 deellen) ce îş i este obiectiv s ie însuşi, şi este prin urmare distins în sine însuş i , simplu, - cunoaşterea a aceea ce cons tituie a d e v ă r u l n a ­t u r a l u l u i , a e u l u i .

b . C O N Ş T 1 1 N T A - O E - 5 1 N E

§ 424

Adevărul conştiinţei este c o n ş t i i n ţ a-d e-s i n e , ş t aceasta este temeiul celei dintîi, astfel încît în existenţă orice conştiinţă a unui alt obiect este conştiinţă-de-sine : eu am cunoş­tinţă de obiect, ca obiect a 1 m e u (el este reprezentarea mea) , prin urmare, în el eu am cunoştinţă de mine. - EX'presia con­şti inţei de sine este eu = eu ; - l i b e r t a t e a b s t r a c t ă,

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 2 1 9

pură ideali tate . - Astfel ea este fără realitate ; căci ea însăş i , care î ş i este o b i e c t s ieşi , nu es te un ob iect , întrucît nu există 267 di5tincţie între acest obiect şi ea.

Adaus. În expresia eu = eu e pronuntat principiul r a ţ i u -n 1 1 şi al 1 i b e r t ă ţ i i absolute. Libertatea şi raţiunea con­s tJ.u în aceea că eu mă înalţ la forma eu = eu, - că eu recu ­nosc totul ca a l m e u, ca eu, - că eu iau fiece obiect drept un membru în sis temul a ceea ce eu însumi sînt, - pe scurt, în aceea că, în u n a ş i a c e e a ş i conştiinţă eu am e u ş i l u­m e a, în lume mă regăsesc pe mine însumi, şi invers , în co!l­şt iinţa mea am ceea ce e s t e, ceea ce are o b i e c t i v i t a t e . Această unitate a eului ş i a obiectului , care constituie principiul spiritului, se află totuşi , în conştiinţa n e m i j 1 o c i t ă de s ine, numai in mod abstract ş i este recunoscută numai de n o i , -cei care o cons iderăm, - încă nu de conşti inţa-de-s ine ea însăş i . Conştiinţa-de-5ine nemij locită nu are încă drept obiect ecuaţia eu = eu, ci numai eul , - de aceea ea este l iberă numai p e n­t r u n o i , nu p e n t r u s i n e î n s ă ş i : ea nu ştie încă de l ibertatea ei ş i nu are decît f u n d a m e n t u 1 acesteia în s ine, încă nu l ibertatea cu adevărat r e a 1 ă.

§ 425

Conştiinţa de s ine abstractă este pr 1 m a negaţie a con­şt i inţei şi de aceea încă împ.ovărată cu un obiect exterior, formal cu negaţia de s ine ; ea este deci în acelaşi timp treapta anteri­oară, conştiinţa, şi este contradicţia dintre ea. ca fi ind con­şti inţă-de-sine, ş i ea ca conştiinţă. Intrucît cea din urmă, şi ne­gaţia în genere, a fost dej a în sine suspendată, în eu = eu, ea este deci, ca certi tudine de s ine însăşi în fata obiectului , i m-p u 1 s u 1 de a p u n e aceea ce ea, în s ine, e s t e, - ad ică de a da cunoaşterii abstracte de sine conţinut şi obiectivitate, ş i invers, de a se libera de caracterul ei sensibiL de a suspenda obiectivitatea dată ş i de a se pune ca identică cu sine : ambele sînt unul şi acelaşi lucru : - identificarea conştiinţei sale ş i a 26d

conştiinţei sale de sine.

220 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-43]

Ada.us. �ipsa c o n ş t i i n ţ e i - d e - s i n e a b s t r a c t e stă în aceea ca ea ş i c o n ş t i i n ţ a sînt încă d o u ă, una în faţa alteia, - că ele nu s -au egalat încă un<'. cu alta. - ln c o n ş t i i n ţ ă găsim d i s t i n c ţ i a imensă între e u, - acest ce cu desăvîrş ire s i m p l u, - de o parte, şi d i v e r s i t a t e a infinită a l u m i i, de cealaltă parte. Opoziţia aceasta, care aici nu ajunge încă la mij locirea adevărată între eu ş i lume, constituie f i n i t a t e a conşti inţei . - C o n ş t i i n ţ a d e s i n e, în s chimb , îşi are finitatea ei în i d e n t i t a t e a, încă total a b s t r a c t ă, c u s i n e î n s ă ş i. În ecuaţia eu = eu, a con­şt i inţei-de-sine nemij locite , se află numai o distincţie ce t r c ­b u i e s ă f i e , nu încă o dist incţie p u s ă, o dis tincţie r e a l ă.

Dezacordul acesta dintre conşti inţa-de-sine ş i conştiinţă con­s tituie o contradicţie i n t e r n ă a c o n ş t i i n ţ e i -d e-s i n c , cu ea însăş i , deoarece aceasta din urmă este în acelaşi t imp treapta mai întîi anterioară ei, - conştiinţă, - şi prin urmare este contrarul ei îns eş i . În adevăr, întrucît conştiinţa-de-sine ab�tractă este numai p r i m a negaţie, aşadar negaţie c o n -d i ţ i o n a t ă încă, a nemij locir i i conşt i inţei , şi nu încă nega­tivitatea a b s o l u t ă, - adică, - negaţia acelei negaţi i , a f i r -m a ţ i a i n f i n i t ă ; de aceea ea însăşi are încă forma a ceva f i i n ţ î n d, a unui n c m i j l o c i t, a ceva care, cu toată interioritatea - sau mai deg-rabă - tocmai datorită i n t e r i o -r i t ă ţ i i sale l i p s i t ă d

� e d i s t i n g e r e, îşi primeşte încă

împl inirea de la e x t e r i o r i t a t e ; de aceea, ca nu conţine negaţia sa doar î n s i n e, ci ş i a f a r ă d i n s i n e, - ca un obiect e x t e r i o r , - ca un n o n -e u, ş i tocmai prin aceasta este c o n ş t i i n ţ ă.

Contradicţia înfăţişată aici trebuie rezolvată şi lucrul aces ta se face prin a c e e a că, mai departe, conşti inţa-de-s ine, care

269 s e are drept obiect pe sine, ca conştiinţă, ca eu, - desfăşoară i d e a l i t a t e a s i m p l ă a eului într-o d i s t i n c ţ i e r e a -l ă, ş i astfel, susp.endîndu-şi s u b i e c t i v i t a t e a u n i l a t e -r a l ă, îşi dă o b i e c t i v i t a t e, - un proces care este identic cu cel invers, prin care, în acelaşi timp, o b i e c t u l este pus de către eu ca s u b i e c t i v, este cufundat în interiori tatea sinelui , ş i astfel dependenţa eului faţă de o realitate exterioară, dependenţă proprie conştiinţei, e anihilată. Conşti inţa-de-sine ajunge deci să nu mai aibă conştiinţa a l ă t u r i de ea, să nu mai fie l egată cu aceasta în mod exterior, ci să o pătrundă cu adevărat ş i să o conţină în sine însăşi , ca rezolvată.

§ 413-439 FENOMENOLO GIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 221

Pentru a atinge această ţintă, conşti inţa-de-sine are de parcurs t r e i trepte în dezvoltarea ei. -

1 ) P r i m a dintre aceste trepte ne înfăţişează c o n ş t i i n ­ţ a - d e - s i n e s i n g u 1 a r ă, nemij locită, identică în mod s implu cu sine, ş i totodată, - în contradicţie cu această identi­tate , - raportată la un obiect exter ior . - Determinată a stfel, conştiinţa-de-sine este certitudinea de sine, ca fiind ceea ce fiin­ţează, faţă de care obiectul are determinarea a ceva numai în aparenţă independent, în fapt însă l ips i t de real i tate {nichtig) . - ­C o n ş t i i n ţ a - d e - s i n e c a d o r i n ţ ă ( als begehrende) .

2) Pe treapta a d o u a, eul obiec1 iv dobîndeşte determi ­naţia de a 1 t eu şi se naşte astfel raportul u n e i c o n ş t i i n -ţ e - d e - s i n e, la a l t ă c o n ş t i i n ţ ă - d e - s i n e, iar între acestea două p r o c e s u 1 d e r e c u n o a ş t e r e. Aici con­şt i inţa-de-sine nu mai este doar conştiinţă-de-sine s i n g u 1 a r ă, ci într-însa începe dej a o reunire de s i n g u 1 a r i t a t e şi u n i ­v e r s a 1 i t a t e .

3) Cînd apoi, mai departe, a 1 t e r i t a t e a celor două sine care-şi stau faţă în faţă se suspendă ş i acestea, în independenţa l o r, ajung totuşi identice unul cu altul, apare a t r e i a treap­tă, - c o n ş t i i n ţ a - d e - s i n e u n i v e r s a 1 ă.

o:) O O R 1 N T A

§ 426

Conştiinţa-de-sine În nemij locirea ei e s t e c e v a s i n ­g u 1 a r şi este d o r i n ţ ă, - contradicţia abstracţiei sale, care trebuie să fie obiectivă, sau a nemij locir i i sale, care are forma unui obiect exterior ş i trebuie să fie subiectivă. Pentru certitu­d inea de sine însuşi, născută din suspendarea conştiinţei, obiec­tul , iar pentru raportarea conştiinţei-de-sine la obiect, ideali tatea sa abstractă, sînt deopotrivă determinate drept l ips i te de adevăr.

Adaus. Aşa cum s-a observat dej a în adausul la paragraful precedent, d o r i n ţ a este forma în care apare conştiinţa-de­sine, pe p r i m a treaptă a dezvoltării e i . Dorinţa, aici , în a doua secţiune principală a teoriei spiritului subiectiv, nu are altă determinaţi e decît aceea a i m p u 1 s i e i , înt rucît aceasta, fără

2 7 0

222 PRIMA SECŢIU!'i!E. SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-41'2

a fi determinată prin g î n d i r e, este îndreptată către un obiect e x t e r i o r, în care ea caută să se satisfacă. Faptul însă că impulsia astfel d eterminată există, în conşti inţa-de-sine, - îşi are necesitatea în aceea că (după cum iarăşi am remarcat dej a în adaosul l a paragraful precedent) conşti inţa-de-sine este în acelaşi t imp treapta ei imediat anterioară, anume conştiinţă, ş i ea are ştiinţă de această contradicţie internă. Acolo unde ceva identic cu sine poartă în s ine o contradicţie şi este plin, deopotri­vă, de sentimentul identităţii în sine a sa cu sine însuşi , ca şi de sentimentul contrar, al contradicţiei sale interne, - acolo apare cu necesitate i m p u l s u 1 de a înlătura această contradicţie . Lucrul l ipsit de viaţă nu are nici un impuls, deoarece el nu poate suporta contradicţia, ci se duce la fund cînd altul lui însuşi pătrunde într-însul . Fiinţa însufleţită, în schimb, şi spi­ritul au cu necesitate impuls, întrucît nici sufletul, nici spi ­ritul nu pot fi, fără a avea în sine contradicţia. şi fără ca, fi e

211 să o simtă, fi e să aibă ştiinţă de ea . ln conşti inţa-de-sine n e -m i j 1 o c i t ă, şi de aceea n a t u r a l ă, s i n g u 1 a r ă, e x c l u­s i v ă, contradicţia are însă, cum a fos t dej a arătat mai �us , o formă în care conş tiinţa-de-s ine, - al cărei concept constă în raportarea l a s i n e î n s ă ş i, în a fi eu = eu, - se rapor­tează, dimpotrivă, totodată la un altul, care e n e m i j l o c i t , care nu e pm ca ideal , la un obiect e x t e r i o r, la un n o n ­e u ş i îşi este e i î n s e ş i e x t e r i o a r ă, întrucît, - deşi î n s i n e este total itate, unitate a subiectivului şi a obiectivu­lui , - totuşi exis tă mai întîi ca ceva unilateral , ca ceva numai subiectiv, care abia prin satisfacerea dorinţei ajunge să fi e , î n ş i p e n t r u s i n e totalitate. - Cu toată această contra­dicţie internă, conştiinţa-de-sine rămîne totuşi absolut s igură de sine, întrucît ea ştie că obiectul exterior, nemij locit, nu are ni ci o realitate adevărată, dimpotrivă, faţă de subiect, e ceva lipsit d e valabil itate {nichtig), ceva care numai în aparenţă e indepen­dent, de fapt însă nu merită ş i nu poate să subziste pentru sine, ci trebuie să piară prin puterea reală a subiectului .

§ 427

Conşti inţa-de-s ine s e ştie de aceea, î n s 1 n e, în obiect, acesta fiind sub acest raport conform impulsului . ln negaţia ambelor momente unilaterale, ca proprie activitate a eului , aceas--

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPffiiTULUI. C ONŞTIINŢA 223

tă identitate devine p e n t r u eu. Obiectul nu poate opune m n

o rezistenţă acestei activităţi , întrucît, în sine şi pentru con­ştiinţa de s ine, el este lipsit de sine (das Selbstlose) ; dialectica, care constituie natura lui, de a se suspenda pe s ine, există aici ca acea activitate a eului . În aceasta, obiectul dat este, deopo­t rivă, pus ca subiectiv, după cum subiectivitatea se leapădă de uni laterali tatea ei şi îş i devine obiectivă sieşi .

Adaus. Subiectul conştient-de-sine se ştie drept i d e n t i c . î n s i n e, cu obi ectul exterior, - el ştie că acesta conţine p o s i b i l i t a t e a satisfacerii dorinţei, că obiectul este deci c o n f o r m dorinţei , - şi că, tocmai de aceea, aceasta este pro - 272

vocată printr-însul. De aceea, raportarea l a obiect este necesară subiectului . Acesta din urmă contemplă în cel dintîi p, r o p r i :1 lui l i p s ă, propria lui unilateralitate ; - el vede în obiect ceva ce aparţine esenţei sale proprii şi care totuşi îi lipseşte. Conştiinţa-de-sine este în stare să suspende această contradi cţie, întrucît ea nu este fiinţă, ci este activitate absolută ; şi ea o suspendă prin aceea, că ia În stăpînire obiectul , care se dă numai drept existînd în mod independent, - se satisface prin consuma-rea lui şi, - întrucît ea îşi este scop sieşi, - se conservă în acest proces. Obiectul trebuie însă să piară, căci ambi i , - subiectul si obiectul, - sînt aici nemij l ociţi , şi nemij lQciţii nu pot fi altfel în una, decît p r i n f a p. t u 1 că nemij locirea, - şi anume m a i î n t î i aceea a obiectului lipsit de sine, - este negată. Prin satisfacerea dorinţei e pusă identitatea - care fiinţa dej a în-sine - a subiectului şi a obiectului ; este suprimată unilate­ralitatea subiectivităţii şi independenţa aparentă a obiectului . Întrucît Însă obiectul este nimicit de conştiinţa de sine care-1 do­reşte, el poate părea că este biruit de o putere străină. Totuşi aceasta este doar o aparenţă. Căci obiectul nemij locit trebuie să se suprime în virtutea p r o p r i e i sale naturi, potrivit c o n -e e p t u 1 u i său, - deoarece, în s i n g u 1 a r i t a t e a lui, el nu corespunde u n i v e r s a 1 i t ă ţ i i conceptului său. Conştiin­ţa-de-sine este conceptul m a n i f e s t ( der erscheinende Begriff) al obiectului însuşi. De aceea, în nimicirea obiectului de către conştiinţa de sine, obiectul piere prin puterea propriului său concept, care îi este n u m a i i n t e r i o r ş i tocmai de aceea pare a nu ajunge d e c î t d i n a f a r ă la el. - In felul acesta

224 PRIMA SECŢIUNE, SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

obiectul este pus sub iectiv. Dar prin ca.ceastă suspendare a obiec­tulu i , subiectul îşi suspendă, cum am observat dej a , ş i propria lui lipsă, descompunerea lu i , într-un eu = eu, din care l ipseşte distincţia, ş i un cu raportat la un obiect exterior, şi el dă subiec-

273 tivităţii sale obiectivitate, în aceeaşi măsură în care face obiectul său subiectiv.

§ 428

Produsul acestui proces es te faptul că eul se reuneşte cu s ine însuşi ş i , sati �făcut astfel p e n t r u s i n e, es te eu real . Pe latura exterioară, el rămîne, în această întoarcere la s ine, mai întîi determinat ca s i n g u l a r, ş i el s-a menţinut ca atare, fiindcă el se raportează, la obiectul l ipsi t de sine, numai în ch ip negativ, prin urmare acesta este numai consumat . Dorinţa este astfel , în satisfacerea ei, în genere d i s t r u g ă t o a r e, aşa cum, în conţinutul ei , ea este e g o i s t ă ; ş i întrucît satisfacerea a avut loc numai în individ, iar acesta este trecător, în dorinţă se naşte astfel din nou dorinţa.

Adaus. Raportul dorinţei faţă de obiect este încă în între­gime raport de d i s t r u g e r e egoistă, - nu raport c o n -s t r u c t i v. Cînd conştiinţa de sine se raportează la obiect ca activi tate c o n s t r u c t i v ă, obiectul capătă numai f o r m a subiectivului, aceasta dobîndind în el s u b z i s t e n ţ ă, în cc priveşte materia s a însă, el este conservat. Dimpotrivă, prin s a ­t i sfacerea conştiinţei -de-sine, prizonieră a dorinţei , - deoarece conştiinţa-de-sine nu posedă încă forţa de a suporta pe altul, ca ceva independent, - independenţa obiectului este nimicită ; astfel că într-însul forma subiectivului nu ajunge la nici o sub­z i stenţă.

Intocmai ca obiectul dorinţei ş i ca dorinţa însăşi , la rîndul ei s a t i s f a c e r e a dorinţei este ş i ea cu necesitate ceva s i n -g u l a r, t r e c ă t o r, cedînd dorinţei care se naşte mereu din nou, - o obiectivare ce rămîne neîncetat în contradicţie cu u n i v e r s a l i t a t e a subiectului şi care e totuşi neîncetat din nou declanşată, prin l ipsa s imţită de subiectivitatea nemij l o -

§ 41 3-439 FENO:.viENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 225

c i tă, - obiectivare care nu îşi atinge n i c i o d a t ă în mod absolut ţinta ei, ci dă numai naştere p r o g r e s u 1 u i 1 a 1 n -f i n i t.

§ 429

Sentimentul-de-s ine însă, care se naşte în sub iect dator i tă 2u s at i sfaceri i , nu ră.mîne, pe latura internă, adică î n s i n e ,

la f i i n ţ a r e a - p e n t r u - s i n e abstractă , adică l a s i n -g u 1 a r i t a t e a sa, c i , ca negaţie a n e m i j 1 o c i r i i şi :.t

s ingularităţii , rezul tatul conţine determinaţia u n i v e r s a 1 i -t ă ţ i i, şi a i d e n t i t ă ţ i i conştiinţei-de-s ine cu ob iectul e i . Judecata, adică scindarea acestei conştiinţe-de-sine, este conş ti in-ţa unui obiect 1 i b e r, obiect în care eul are ş ti inţă de sine

· ca eu, însă care totodată se află încă în afara lu i .

Ad.aus. Aşa cum s -a remarcat în adausul l a paragrafui anterior, conştiinţa-de-sine nemij loci tă rămîne, p � latura e x ­t e r i o a r ă, prinsă în alternanţă monotonă, rep etată la nesfîr­şit , a dorinţei şi a satisfacerii aces teia, - prizon ieră a subiecti­vi tăţi i , care r.:cade neîncetat din obiectivarea ei i arăş i în sine. Pe latura i n t e r i o a r ă în schimb , - adică potrivit c o n ­c e p t u 1 u i , - conştiinţa de sine, prin suspendarea subiectivi ­tăţ i i sale ş i a ob iec tu lui exterior, ş i-a negat propria ei nemi j ­loc i re , poziţia dorintei , - s-a pus în faţa e i înseşi cu deter­m inaţ ia alterităţ i i , - a umplut aces t a 1 t u 1 , cu e u 1 , 1 -d transformat din ceva 1 i p s i t d e s i n e, într-un obiect 1 i b e r , în tr -un obiect î n z e s t r a t c u s i n e ( selbstisch), într-un a 1 t e u, - aşadar s - a opus s ie însuşi pe sine, ca un eu d e o s e b i t , - prin aceasta însă s-a ridicat deasupra egoismului dorinţei pur

dis tructive.

[>) CONŞT I I NŢA DE S I NE CA RECUNOAŞTERE

§ 430 Este o conş ti in i, ă -de-s ine pentru o conşti inţă-de-sine, mai

întîi în chip n e m i j 1 o c i t, ca un altceva pentru un a 1 t c e v a . In el ca eu, eu mă contemplu pe mine însumi , dar totodată

15 - c. 318

226 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--48�

văd într-însul un alt obiect, existînd nem i j locit , absolut inde-

276 pendent, ca eu, în faţa mea. Suspendarea s i n g u l a r i t ă ţ i i conştiinţei -de-sine a fost p r i m a suspendare ; printr-Însa ea

este determinată numai ca p a r t i c u 1 a r ă. Contradicţia aceas ­ta dă impulsul de a se a r ă t a ca s ine l iber, şi de a exista

ca atare, a i c i , pentru celălalt, - procesul r e c u n o a ş t e r i i .

Adaus. Treapta a d o u a de dezvoltare a conştiinţei­de-sine, desemnată în titlul paragrafului precedent, mai are încă în comun cu conştiinţa-de-sine prizonieră a d o r i n ţ e i, care constituie p r i m a t reaptă de dezvoltare a ei , determinaţia n e m i j l o c i r i i . În determinaţia aceasta se găseşte contra­dicţia enormă că - întrucît eu este e s e n ţ a cu totul u n i -v e r s a l ă, p ă t r u n z î n d absolut p r e t u t i n d e n i, n e î n -t r e r u p t ă de n i c i o l i m i t ă, esenţa c o m u n ă t u t u -r o r oamenilor, - cele două euri (Selbste), care se raportează aici unul la celălalt, constituie o i d e n t i t a t e u n i c ă, -spre a spune astfel - o singură lumină, ş i totuşi ele sînt tot­odată d o u ă, subzistînd în r i g i d i t a t e ş i r e p u 1 s i e totală unul faţă de altul, fiecare ca r e f 1 e c t a t-î n-s i n e, ca absolut d i s t i n c t şi i n v i o l a b i l.

§ 431

Procesul acesta este o 1 u p t ă ; can în altul, eu nu mă pot şt i drept eu însumi, cîtă vreme altul es te pentru mine o

n emij locită al tă fiinţă-în-fapt ; de aceea eu sînt îndreptat către suspendarea <tcestei nemij lociri a lui. Tot astfel , nici eu nu pot fi recunoscut , ca nemij locit , ci numai în măsura Î!J care eu sus­pend în mine însumi nemij locirea şi, prin aceas ta, dau l ibertăţi i mel e fiinţare în fapt. Dar această nemij locire es te, în acelaş i timp , corporalitatea conştiinţei de s ine , În care aceasta îşi are, ca în semnul şi uneal ta ei , propriul său s e n t i m e n t - d e -

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 227

s i n e, precum şt fiinţa sa p e n t r u a 1 ţ i i ş i legătura care o mij loceşte cu e i .

Adaus. Forma m a i e x a c t ă a contradicţiei pe care am indicat-o în paragraful precedent, constă în a c e e a că ambel e 276

subiecte conştiente de sine ce se raportează unul la al tul, -întrucît ele au fiintă-în-fapt nemij locită, - sînt n a t u r a 1 e, c o r p o r a 1 e, aşadar există în felul unui 1 u c r u supus f o r -t e i s t r ă i n e şi se întîlnesc unul cu altul, ca atare : - ele sînt însă în acel aşi t imp absolut 1 i b e r e ş i nu trebuie să fie tratate unul de altul drept ceva e x i s t î n d numai î n c h i p n e m i j 1 o c i t, - drept c e v a doar n a t u r a 1 . Pentru a învinge această contradicţie, - este necesar ca cele două «sine» , care îşi stau faţă în faţă, să se pună şi să se recunoască - în f i i n ţ a lor f a p t i c ă, în fiinţa lor p e n t r u-a 1 t u 1 - drept a c e e a ce ele sînt î n s i n e, adică potrivit conceptului lor, -anume nu ca esenţe doar n a t u r a 1 e, ci ca esenţe 1 i b e r e. Numai a s t f e 1 aj unge a d e v ă r a t a l ibertate la înfăptuire ; căci, deoarece aceasta constă În identitatea mea cu celălal t, eu nu sînt l iber cu adevărat decît atunci cînd şi celălalt este liber ş i e� te recunoscut de mine ca l iber. Libertatea aceasta a u n u 1 a în c e 1 ă 1 a 1 t uneşte oamenii în chip intern ; în t imp ce d impotrivă t r e b u i n ţ a şi n e c e s i t a t e a î i adună numai în chip. exterior. De aceea oamenii trebuie să aibă voinţa de a se regăsi uni i în alţii . Lucrul acesta însă nu se poate întîm­pla , cîtă vreme ei sînt închişi în nemij locirea, în naturalitatea lor ; căci aceasta este tocmai aceea ce î i exclude unul din altul ş i îi Împiedică să fie ca oameni liberi, unul pentru altul. De aceea l ibertatea cere ca subiectul conştient de sine să nu îngă­duie, nici propriei lui naturalităţi, să subziste, nici să rabde naturalitatea celorlalţi , ci dimpotrivă, în conflictele nemij lo-c i te singulc:>.re, indiferent faţă de existenţa faptică, să-şi pună în joc propria viaţă şi pe cea străină, pentru cucerirea liber·· tăţii . Numai prin 1 u p t ă poate fi aşadar obţinută l ibertatea ; <llfirmarea că eşti l iber nu ajunge pentru aceasta ; numai prin faptul că se expune p e r i c o 1 u l u i m o r ţ i i , pe sine însuş i precum şi pe alţii , omul dovedeşte, pe treapta aceasta, că e capabil de l ibertate.

277

228 PRI:\1A SECŢ'IUN E . SPIR ITUL SUBIECTIV § 337-182

§ 432

Lupta pentru recunoaştere es te aşadar pe viaţă ş i pe moar­te ; fiecare din cele două conştiinţe-de-sine pune în p e r i c o l viaţa celeilalte şi se pune pe sine îmăşi în pericol , - dar numai î n p e r i c o 1 ; căci tot astfel , fiecare este îndreptată spre conservarea vieţii sale, ca existenţă-în-fapt a l ibertăţii sale. Moartea uneia din ele, rezolvînd p.e una din laturi contradicţ ia , prin negaţia abstractă şi de aceea brută a nemij lociri i , e�te as t­fel , pe latura esenţială, - aceea a existen ţei -în-fapt a recunoaş­terii , care, în acelaşi t imp, este suprimată într-însa, - o nouă contradicţie, ş i mai înaltă decît prima.

Adaus. Dovada a b s o l u t ă a libertăţ i i , în lupta pentru recunoaştere, este moartea. Dej a prin faptul că sub iectele în lupti se pun în pericol de moarte, ele îşi pun, de ambele părţi , fiinţa lor naturală drept ceva negativ, - dovedesc că ele socotesc această fi inţă drept l ips i tă de valoare (nichtig) . Prin moarte însă, natural it2.tea este neg<, t{t , în fapt , ş i prin aceasta, con­tradicţ ia ei cu sp i r i tual u l , cu eu l , este ş i ea rezolvată. Totuşi soluţia acea�b e ·; l e numai c u totul a b s t r a c t ă, - este nu­mei de fel n e g a t i v , - nu de fel p o z i t i v . Căci dacă din cele două subiecte, în luptă unu l cu ::.tltul pentru recunoaşterea lor reciprocă, p iere chiar unul s ingur , n u m:-.i are loc ni ci o recuno::tştere, - cel rămas există , ca subiect recunoscut, tot atît de puţin ca şi cel mort. Prin urmare, din moarte se naşte con­tradicţia nouă ş i mai mare, că sub i ectele , c::1 re ş i -au doved i t prin luptă l ibertatea lor int erioară , nu au aj uns totuşi la nici o existenţă recunoscută a l ibertăţii lor .

Pentru a evi ta eventualele neînţe l eger i cu pr iv ire l a punctul de vedere înfăţişat mai sus, trebuie să adăugăm aici observaţia ca lupta pentru recunoaştere. în forma împinsă pînă l a extrem pe care am ară tat-o, nu poate ave<>. loc decît în � t a r e a d e n a t u r ă, - în care oamen i i sînt doc. r ca i n d i v i z i sin-

278 gulari , - în schimb ea rămîne străină soc ietăţi i civile ş i s ta tu ­lui ; întrucît acolo , ceea ce constituie rezul tatul acestei l upte, -faptul de a fi recunoscut, - c�te dej 3. p rezent . Căci , d�şi sta­tul se poate n a ş t e ş i elin c o n s t r î n g e r e. totuşi el nu

§ 4!3-439 FE:-JOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 229

s e rc�zemă pe_ aceasta ; în ceea ce produce, forţa aduce doar la exi s tenţă ceYa îndreptăţit-în-şi-pentru- sine, - legile , consti tuţ; a . în s tat , ceea ce domneşte s înt spiritul poporului, - datina, -legea. Aici omul este recunoscut şi tratat cu fiinţă r a ţ i o n a 1 ă, ca 1 i b e r, ca p e r s o a n ă ; iar individul , la rîndul său, s e face demn de această recunoaştere pr in aceea că , înfrîngînd naturalitatca conştiinţei sale de sine, el dă ascul tare unui u n i -v e r s a 1, v o i n ţ e i e x i s t î n d - î n - ş i - p e n t r u - s i n e , 1 e g i i , - aşadar se conduce faţă de alţi i într-un mod u n i -v e ·r s a l - v a l a b i 1 , - îi recunoaşte drept aceea ce el însuş i voieşte să fie considerat, - drept oameni l iberi , drept per­soane. În stat , cetăţeanul dobîndeşte consideraţia sa pria (uncţia cu care a învestit , prin meseri<'. pe care o practică ş i pr in restul activităţii sa le ut i le . Consideraţia de care se bucur�î are astfel un conţinut substanţial , universal , obiectiv, care nu mai depinde de subiectivi tatea goală, - lucruri ce l ipsesc încă În starea de natură, unde indivizii, - oricum ar fi ei şi orice ar face ei , - voiesc să obţină cu forţa recunoaştere.

Din ceea ce am spus se vede însă că lupta pentru recunoa�­tere, care comtitu ie un moment necesar în dezvol tarea spiritului u m a n , nu trebui e în nici un fel să se confunde cu d u e l u l . Acesta din urmă nu cade, - ca cea dintîi , - în s tarea de na­tură a oamenilor, ci într-o formă dej a mai mult sau mai puţin evaluată a societăţii civile şi a statului. Adevăratul lui loc în i s toria lumii , duelul îl are în sistemul feudal, care urma să f ie o stare de drept, dar nu a fost aceasta decît în foarte mic grad. Cavalerul voia ca, - orice fapte ar fi ajuns să comită - , 279 el să treacă drept l ipsit de ori-ce reproş, să fie fără nici o pată. Aceasta trebuia să o dovedească duelul . Deşi dreptul pumn�.l -lui era supus anumitor forme, totuşi baza lui absolută era egois­mul ; de aceea pract ica lui nu a fost o dovadă de libertate raţio­nală şi de adevărată onoare cetăţenească, ci dimpotrivă o dovadă de primi t ivitate şi adesea de neruşinare, de pretenţia la onoare exterioară - cu toată ticăloşia proprie. La popoarele antice duelul nu apare ; căci acestora, formal ismul subiectivităţii goale, - pretenţia subiectului de a se afirma în singularitatea sa nemij locită, - le era cu totul străin ; onoarea se află pentru ele numai în unitatea ei d eplină cu raportul etic, care constituie s tatul. În statele noastre moderne însă, duelul poate cu greu fi considerat drept altceva decît o transpunere a r t i f i c i a 1 ă

230 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

a noastră în primitivitatea evului mediu. Eventual , la mil i tarul de altă dată, duelul mai putea avea un sens tolerabil , - a c e 1 a al unei dovezi, d in partea individului, că el are în faţa sa ş i un scop mai înalt decît acela de a se bate ş i de a ucide, de dragul gologanilor, al soldei.

§ 433 Întrucît v i a ţ a este tot atît de esenţială ca ş i l i b e r -

t a t e a, lupta se termină mai tîrziu ca negaţie u n i 1 a t e r a 1 ă, cu inegalitatea că unul dintre invidizii în luptă preferă viaţa, se menţine ca conştiinţă-de-sine individuală, renunţînd totuşi la faptul de a fi recunoscut, pe cînd celălalt rămîne necl intit în ra­portarea sa la sine însuşi ş i este recunoscut de cel dintîi, care îi devine supus : - r a p o r t u 1 de s t ă p î n i r e ş i de s e r -v i t u t e.

Lupta pentru recunoaştere şi subordonarea sub un s tăpîn este f e n o m e n u 1 din care a izvorît viaţa oamenilor laolaltă ,

2so ca început a 1 s t a t e 1 o r. C o n s t r î n g e r e a, care este temel i a în acest fenomen, nu este Însă, pentru aceasta, temei al d r e p t u 1 u i , ci numai momentul n e c e s a r şi î n -d r e p t ă ţ i t în trecerea de la s t a r e a c o n ş t i i n ţ e i-d e­s i n e, cufundată în dorinţă şi s ingularitate, la starea con­ş tiinţei-de-sine universale. Constrîngerea aceea este î n c e ­p u t u 1 exterior adică a p a r e n t al statelor, nu p r i n -c i p i u 1 lor s u b s t a n ţ i a l .

Adaus. Raportul de s tăpînire şi serv i tute conţine numai o suspendare r e 1 a t i v ă a contradicţiei d intre p a r t i c u 1 a ­r i t a t e a r e f 1 e c t a t ă î n s i n e ş i i d e n t i t a t e a r e -c i p. r o c ă, a subiectelor distincte conştiente de sine. Căci în acest raport nemi j locirea conştiinţei-de-sine parti culare este întîi suspendată numai pe latura servului, în schimb conservată pc latura stăpînului. Cît timp naturalitatea vieţii rămîne subzistentă pe amîndouă aceste laturi, voinţa proprie a servului abdică în faţa voinţei stăpînului, - ea dobîndeşte drept conţinut al ei scopul celui care porunceşte, care în ceea ce-l priveşte asumă în conştiinţa-sa-de-s ine nu voinţa sluj itorului, ci numai grij a pentru întreţinerea vieţii naturale a acestuia ; astfel încît , în

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞTIINŢA 231

acest raport, identitatea p u s ă a conştiinţei -de-sine a subiec­telor raportate unul l a altul se înfăptuieş te doar în mod u n i -·

l a t e r a l . În ceea ce priveşte istoricul raportulu i de care e vorba,

se poate observa aici că popoarele antice , - g r e c i i şi r o -m a n i i, - nu se r idicaseră încă la conceptul l ibertăţii a b -s o 1 u t e, întrudt ele nu recunoscuseră că o m u 1 c a a t a r e, ca e u u n i v e r s a 1 , - ca conştiinţă-de-s ine r a ţ i o n a 1 ă, -are dreptul la l ibertate. La ele, dimpotrivă, omul nu era socoti t d rept l iber decît atunci cînd se n ă ş t e a ca om l iber. Liber­t atea la ele avea deci încă determinaţia n a t u r a 1 i t ă ţ i i . De aceea în statele lor l ibere exista sclavie, şi la romani s-au

281 născut războaie sîngeroase în care sclavi i încercau să se libe-reze, - să ajungă la recunoaşterea drepturilor lor umane eterne.

§ 434 Întrucît mij locul dominării , servul,

. trebuie ş i el conservat

în viaţa sa, raportul acesta este, pe de o parte, o c o m u n i t a t e de necesităţi şi d e grij i pentru satisfacerea lor. În locul distru­gerii brutale a obiectului nemij locit, apare achiziţia, întreţine­rea şi formarea acestuia ca termen mi j locitor, în care se reunesc cele două extreme, independenţa ş i l ipsa de independenţă ; -forma universalităţii în satisfacerea necesităţi i este un mij loc d u r a b i 1 şi o grij ă care ţine seama de viitor ş i îl asigură.

§ 435

In al doilea rînd, sub raportul deosebiri i lor, stăpînul are în slugă şi în serviciul acesteia imaginea valorii fiinţei-sale-pen­t ru-sine s i n g u 1 a r e ; şi anume prin mij locirea suspendării f i inţării-pentru-s ine nemij locite, suspendare ce cade însă într-un altul. - Ace<;ta Însă, sluga, muncind în slujba stăpînului îşi l eapădă voinţa s ingulară ş i egoistă, suspendă nemij locirea inte -

232 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4S2

rioară a dorinţei , şi face în această lepăda re de sme şi în frica s tăpînului , a domnului , începutul înţelepciunii, - trecerea la c o n ş t i i n ţ a-d e-s i n e u n i v e r s a 1 ă.

Adaus. Sluj i torul muncind pentru s tăpîn, aşadar nu În inte­resul exclusiv al individualităţii sale propri i , dorinţa sa se 1 ă r g e ş t e , nemaifiind numai dorinţa unui a c e s t a, c i cuprinzînd în acelaşi t imp şi pe aceea a unui a 1 t u 1 . Prin urmare, sluga se ridi că peste singularitatea egoistă a voinţei sal e natural e ş i s tă astfel , în ce priveşte valoarea sa, mai sus decît stăpînul, p rizonier al egoismului său, care vede în sluj ito r

zs2 numai propria sa voinţă imediată, recunoscută în mod formal de o conşti inţă l ipsită de libertate. Supunerea aceasta a egoismului , în sluj itor, constituie î n c e p u t u 1 adevăratei l ibertăţi a omu­lui. Zdruncinarea s ingularităţii voinţei, - sentimentul deşertă­ciuni i egoismului, - deprinderea ascultări i , - este un moment. necesar în formaţi a fiecărui om. Fără a fi trecut prin acest dresa j , care frînge voinţa egoistă, nu aj unge nimeni l iber, raţia · na l ş i capabi l să comande. De aceea, pentru a ajunge l ibere, - pentru a dobîndi capacitatea conducerii proprii , toate popoa­rele au trebuit să treacă mai întîi prin educaţia severă a supu­nerii sub un stăpîn. Aşa, de exemplu, a fost necesar ca, după ce Salon dăduse atenienil o r l egi democratice l ibere, P i s i s ­t r a t e să-şi atribuie o putere, prin care el a constrîns pe ate­nieni să asculte de aceste legi. Abia după ce ascultarea aceasta prinsese rădăcini , domnia P i s i s t r a t i z i 1 o r a devenit de prisos . Tot astfel R o m a a trebuit să trăiască domnia aspră a regilor, înainte ca să se poată naşte, prin înfrîngerea egoismu­lui natural, acea admirabilă virtute romană a dragostei de patri e gata la toate j ertfel e . - Servitutea şi t i rania sînt aşadar, în istor ia popoarelor, o treaptă necesară ş i prin urmare ceva r e 1 a ­t i v îndreptăţi t . Acelora care rămîn slugi nu l i se face o n..-:­dreptate absolută ; căci cine nu posedă curaj u l de a-şi pune în cumpănă viaţa pentru cucerirea l ibertăţi i , - acela merită să fi e sclav ; - iar dacă, în schimb, un popor nu-şi închipui e numai că voieşte să fie l iber, ci are în realitate voinţa ener­gică a l ibertăţi i , n ici o putere omenească nu va fi în stare să-I reţină În sclavia unei guvernări impuse .

Ascultarea aceasta servil ă cons t i tui e, cum am spus, - doar î n c e p u t u 1 l ibertăţii , deoarece principiul căruia i

§ 413-439 FENOM ENOLOGIA SPIRITULUI. CONŞ TIINŢA 233

se subordonează astfel s ingularitatea naturală a conştiinţei-de­s ine nu este voinţa raţională f i i n ţ î n d-î n-ş i-p e n t r u-s i n e, voinţa cu adevărat u n i v e r s a 1 ă, ci voinţa i n d i v i d u a 1 ă, 2ss a c c i d e n t a 1 ă, a unui a 1 t subiect. Astfel , aici apare numai u n s i n g u r moment al l ibertăţi i , - n e g a t i v i t a t e a s ingularităţii egoiste ; în timp ce lature!. p o z i t i v ă a l ibertăţii dobîndeşte abia atunci realitate cînd, pe de o parte, conştiinţa de s ine a servului , l iberîndu-se deopotrivă de s ingularitatea stăpînului ca şi de propria sa singularitate, înţelege r a ţ i o n a-l u 1-î n-ş i-p e n t r u-s i n e, în u n i v e r s a 1 i t a t e a lui inde­pendentă de parti cularitatea subiectelor, ş i cînd, pe de altă parte, conştiinţa-de-sine a stăpînului , în c o m u n i t a t e a ce s e stabi leşte între el ş i s lugă, cu privire Ia necesităţi ş i la grij a pentru satisfacerea lor , ca şi prin intu!rea suspendării voinţei s ingulare, pe care el o are în hţa sa, în s lugă, ajunge să socq­tească această suspendare drept singură adevărat valabilă şi în ceea ce îl priveşte pe el însuşi, ş i prin urmare să-şi subordoneze propria sa voinţă egoistă, legii universale a voinţei fi inţînd-în­şi-pentru-sine.

y) C O N Ş T 1 1 N T A·D E- S 1 N E U N 1 V E R S A L A

§ 436

C o n ş t i i n t a-d e-s i n e u n i v e r s a 1 ă este cunoaş terea afirmativă a sa îmuş i , în celălalt s ine, fiecare din ele avînd, ca individual itate l iberă, i n d e p e n d e n ţ ă a b s o 1 u t ă, dar, în virtutea negaţiei nemij lociri i sale, adică a negaţiei dorinţei , nedistingîndu-se de celălalt sine, fiind universal şi obi ectiv. şi avînd univenal i tatea reală ca reciprocitate, întrucît în celălal t sine l iber el se ş t ie recunoscut , şi şt ie aceas ta, întrucît recunoaş te pe celălalt şi-1 şti e l iber.

Această reapari ţ ie universală a conş tiinţei-de-sine, -conceptul , care în obiectivi tatea sa se ş t ie ca subiectivi tate identică cu s ine ş i de aceea universal , - este forma conştiin-ţei s u b s t a n ţ e i ori cărei spiri tualităti esenţiale, - a fami ­l i e i , a patriei , a statului , ca şi a tuturor virtuţilor, a iubir i i , 2s4

prieteniei, curaj ului , onoarei, gloriei . - Dc.r această a p a -

:234 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387---482

r i ţ i e a substanţial ului poate fi de asemenea şi despărţi tă de substanţial şi reţinută pentru sine, ca onoare l ipsită de continut, ca glorie vană etc.

Adaus. Rezultatul luptei pentru recunoaş tere, determinat ·de conceptul spiritului, este c o n ş t i i n ţ a-d e-s i n e u n 1-v e r s a 1 ă, - constituind a t r e ia treaptă în această sferă, -.adică acea conştiinţă-de-sine l iberă pentru care cealaltă con­ştiinţă-de-sine, aflată în faţa ei , nu mai este, - ca pe treapta a d o u a, - o conştiinţă f ă r ă 1 i b e r t a t e, ci una 1 a rîndul e i i n d e p e n d e n t ă. În această poziţie, cele două subiecte conştiente-de-sine, care se raportează unul la altul, s-au ridicat aşadar, prin suspendarea s i n g u l a r i t ă ţ i i lor p a r­t i c u l a r e d i s t i n c t e, l a conştiinţa u n i v e r s a l i t ă ţ i i lor r e a l e, - a 1 i b e r t ă ţ i i ce l e revine t u t u r o r -.şi astfel, la intuiţia i d e n t i t ă ţ i i lor d e t e r m i n a t e, u n u l c u a 1 t u 1 . Stăpînul care se afla în fata servului nu era încă l iber cu adevărat ; căci în celălalt el încă nu se vedea cu desă­vîrşire numai pe sine însuşi . Abia cînd servul devine l iber aj unge ş i s tăpînul deplin l iber. In starea acestei l ibertăţi universale, prin faptul că sînt reflectat î n m i n e, eu sînt nemij locit reflec­tat în c e 1 ă l a l t , şi invers, prin faptul că mă reflectez în c e 1 ă 1 a 1 t , eu mă raportez nemij locit la m i n e î n s u m i . Avem de aceea aici divizarea vastă a spiritului în sine diferite, care sînt în-şi-pentru-sine şi unul pentru altul perfect l ibere, independente, absolut repulsive, opunîndu-şi rezis tenţă, - şi totuşi în acelaşi t imp identice între ele, prin urmare nu inde­pendente, n u impenetrabile, ci oarecum contopite împreună. Raportul acesta este de natură cu desăvîrş ire s p e c u l a t i v ă ; ş i cînd s e spune că speculativul este ceva depărtat şi de neînţe­l es , nu avem nevoie decît să considerăm conţinutul acestui ra­port, pentru a ne convinge de l ipsa de temei a acelei păreri . Speculc.tivul , adică raţionalul şi adevărul, constă în unitatea con-

:285 ceptului , adică a subiectivului şi a obiectivităţii . Unitatea aceasta, pe poziţia de care vorbim, este dată în chip manifest. Ea con­stituie substanţa eticului, - cu deosebi re a familiei , - a dra­o-ostei între sexe (aici unitatea aceasta are forma particularităţii) , � a iubiri i de patrie, ad ică a faptului de a voi scopurile gene­rale ş i interesele statului, - a iubir i i de Du�nezeu, V-:_ de �s�� menea, a curajului, cînd acesta este punerea m cumpana a v1eţu

§ 413-439 FENOMENOLOGIA SPffiiTULUI. CONŞTIINŢA 2J5

pentru o chestiune generală, - şi în sfîrşit, tot ac;tfel , a onoarei, în cazul cînd aceasta nu are drept conţinut al ei s ingularitatea indiferentă a individului, ci ceva substanţial , cu adevărat general.

§ 43 i

Unitatea acea�ta a conştiinţei Ş I a conştiinţei -de-sine co'l­

ţine la început indivizii ca reflectîndu-c;e unul în altul . Dar, în această identitate, dis tincţia lor este doar diversitatea cu totul

nedeterminată sau, mai degrabă, o dis tincţie care nu ec;te dis­

tincţie. Adevărul lor este , de aceea, universalitatea ş i obiec-· t ivitatea fiinţînd în-şi-pentru-sine a conştiinţei-de-sine, r a ţ i u n e a.

Raţiunea, ca fiind I d e e a (§ 2 1 3 ) , apare aici în deter­minaţia că opoziţ ia conceptului ş i a realităţii în genere, a căror unitate ea este, a luat aici forma mai precisă a concep­tului e x i s t î n d p e n t r u s i n e , a conştiinţe i , ş i a obiectului .dat în chip e x t e r i o r în faţa ei .

Adaus. Ceea ce în paragraful anterior am numit c o n · ş t i i n ţ ă-d e-s i n e u n i v e r s a l ă, - aceasta este, în ade­vărul său, conceptul r a ţ i u n i i , c o n c e p t u l , nu cit Idee numai logică, ci întrucît el există ca Ideea dezvoltată în conştiinţă-de-sine. Căci, aşa cum şt im din logică, Ideea ronsistă în unitatea subiectivului , adică a conceptului , ş i a obiectivităţi i . C a o atare unitate n i s -a arătat însă conştiinţa-de-sine univer­sală, întrucît am văzut că aceasta, în deosebirea sa absolută de altul ei, este totuşi În acelaşi t imp ab�olut identi că cu acesta. Identitatea aceasta a subiectivităţii ş i a obiectivităţii constituie 286 tocmai u n i v e r s a 1 i t a t e a la care a aj uns acum conştiinţa­de-sine, u n i v e r s a 1 i t a t e care se întinde asupra celor două laturi sau p a r t i c u 1 a r i t ă ţ i , ş i în care acestea se dizolvă. Aj ungînd însă la această universal itate, conştiinţa-de-sine înce­tează de a mai fi conştiinţă-de-sine în sensul propriu, adică res­trîns, al cuvîntului, d eoarece, de conştiinţa-de-sine ca atare ţine tocmai perseverarea În particularitatea sinelui . Renunţînd la această particularitate, conştiinţa-de-sine devine raţiune. Numele cle «r a ţ i u n e >> are În acest loc doar sensul unităţi i , mai întîi

236 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

încă a b s t r a c t e sau f o r m a 1 e, a conştiinţei-de-sine cu obi ectul ei. Uni tatea aceasta este temeiul a ceea ce, spre a fi deoseb i t exact de ceea ce const i tuie a d e v ă r u 1 , trebu i e numit doar j u s t . J u s t ă este reprezentarea mea Î n virt u­tea s imple i sal e concordanţe cu obiectul , - chiar dacă acesta corespunde extrem de puţin conceptului său ş i nu are deci <'.proape n ici un adevăr. Numai cînd conţinutul a d e v ă r a t îmi devine obiect , inteligenţa mea dobîndeşte, În s ensul c o n ­e r e t , semnificaţ ia r a ţ i u n i i . In înţelesul acesta ratiunea urmează să fie considerată l a sfîrş itul dezvoltării spiritului teo­retic (§ 467 ) , cînd, plecînd de la o opoziţie dezvol tată mai de­parte, decît pînă ac:um, a subiect ivului şi ob i ectivului , vom cu­noaşte raţiunea ca fi ind unitatea p 1 i n ă d e c o n ţ i n u t a acestei opoziţi i .

c. R A Ţ 1 U N E A

§ 438

Adevărul f i inţînd în-şi-pentru-s ine, care este raţiunea, es te i d e n t i t a t e a s implă a s u b i e c t i v i t ă ţ i i conceptul ui ş r a o b i e c t i v i t ă ţ i i ş i universalităţ i i lui . Universalitatea raţiunii are prin urmare deopotrivă înţelesul o b i e c t u 1 u i -în conştiinţa ca atare numai dat, dar acum el însuşi u n i v e r-

zs7 s a 1 , străbătînd şi cuprinzînd eul, - ca şi al e u 1 u i pur, al formei pure care se întinde asupra ob iectului ş i îl cuprinde în s ine .

§ 439

Conştiinţa-de-sine ajunsă astfel l a certi tudinea că deter­minaţiile sale sînt, deopotrivă, obiective, determinaţ i i ale esen­ţei lucruri lor, precum şi propriile sale gînduri , - este raţiunea care. ca fiind această identitate, este nu numai s u b s t a n ţ ă absolută, ci şi a d e v ă r u 1 ca ş tiinţă. Căci ea are aici drept d e t e r m i n a ţ i e a ei particulară, drept formă imanentă, con-

§ 41 3-439 FENOME i\' O L OGIA SPIRITULUI. C ONŞTIINŢA 237

cep tul pur exis tînd pentru s ine însuşi , eul , cert i tudinea de sme însuşi ca uninrsal itate infini tă. - Adevărul care cunoaşte este s p i r i t u l .

c . P S I H O LO G I A

S P I R I T U L

§ 440

S p i r i t u l s -a determinat drept adevăr al s u f 1 e t u l u i 2ss

:şi al c o n ş t i i n ţ e i - adevăr al acelei total i tăţ i nemij lo­c i te simple, şi al acestei cunoaşteri , care acum, ca formă infinită, nelimitată de acel conţinut nemij locit , nu se află în raport cu el c a obiect, ci este cunoaştere a totalităţii substanţiale - care nu e nici subiectivă, nic i obiectivă. Spiritul Începe prin urmare nu­mai de la propria sa fi inţă ş i nu se raportează decît la pro ­prii le sale determinaţi i .

De aceea p s i h o l o g i a consideră facul tăţi le , adică modurile generale de activitate ale s p i r i t u l u i c a a t a r e , - intuiţie, reprezentare, am intire etc . , dorinţe ş . a .m .d . , -pe de o parte fără conţinutul ce se găse5te, potr i v i t f e n o ­m e n a l i t ă ţ i i , în reprezen tarea lu i empirică, şi tot aşa în gîndire ca şi în dorinţă ş i în voinţă ; pe de altă parte, fără cele două forme - aceea de a fi, în sufle t , ca determinare naturală, în conştiinţa însăş i , ca un obiect existent p entru s ine al acesteia. Procedarea aceasta to tuş i nu este o abstracţie arbitrară ; spiritul însuşi constă în aceasta, în a fi înălţat peste natură şi peste determinaţia naturală, ca şi peste îm­pletirea cu un obiect exterior, adică peste ceea ce e material în genere ; aşa cum s-a dovedi t conceptul său. El nu are de făcut acum decît să realizeze acest concept al l ibertăţii sale, adică s ă s u p r i m e doar f o r m a nemij lociri i , cu care începe din nou activitatea sa. Conţinutul, c;:�re este înălţat

238 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-482:

289 in intuiţie, sînt senzaţiile s a 1 e, - aşa cum intuiţiile s a 1 c sînt transformate în reprezentări, - şi aşa mai departe repre­zentările, care sînt transformate în gînduri etc.

Adaus. Spiritul 1 i b e r , adică spiritul ca a t a r e, e s te raţiunea aşa cum ea se separă, pe de o parte, în forma pură, infinită, în ştiinţa lipsită de l imite - şi, pe de altă parte, în obiectul ident ic cu această ştiinţă. Ştiinţa aceasta nu mai are aj.ci, în plus, nici un alt conţinut, decît pe sine Însăşi, - cu detenninaţia că ea cuprinde în sine toată obiectivitatea, - că prin urmare obiectul nu este ceva ce vine din afară spiritului, şi care îi este insesizabil acestuia. Spiritul este deci c e r t i t u­d i n e a d e s i n e a b s o 1 u t u n i v e r s a 1 ă, 1 i p s i tă c u t o t u 1 d e o p o z i ţ i e. El posedă, de aceea, s iguranţa că În lume el se va găsi pe sine Însuşi , - că lumea trebuie să îi fie prietenă, - încît, - aşa cum spune Adam despre Eva, că ea este carne din carnea lui , - tot aşa, în lume, el are de căutat raţiune din propria sa raţiune. Raţiunea ni s-a dovedit a fi unitatea suhiectivului şi obiectivului , - a conceptului exis­tînd pentru sine însuşi şi a realităţii . Întrucît aşadar spiritul este certitudinea absolută de sine însuşi , - cunoaşterea raţiunii , el este cunoaşterea unităţii subiectivului ş i a obiectivului, -cunoaşterea că o b i e c t u 1 său este c o n c e p t u 1 , ş i că c o n c e p t u 1 este o b i e c t i v. Prin aceasta, spiritul l iber se arată a fi unitatea celor două trepte de dezvoltare, considerate în p r i ma şi a d o u a secţiune principală a teoriei spiritului subiectiv, - anume a s u f 1 e t u 1 u i , această s u b s t a n ţ ă s p i r i t u a 1 ă s i m p 1 ă, adică a s p i r i t u 1 u i n e m i j -1 o c i t , - ş i a c o n ş t i i n ţ e i , adică a s p i r i t u 1 u i î n­t r u c î t a p a r e, a s c i n d ă r i i d e s i n e a acelei substanţe. Căci determinaţiile spiritului liber au în comun cu cele de ordi­nul s u f 1 e t u 1 u i , s u b i e c t i v u 1 , - cu cele ale c o n ş t i i n ­ţ e i , în schimb o b i e c t i v u 1 . Principiul spiritului l iber este , de a pune e x i s t e n t u l din faţa conştiinţei ca ceva de ordin s u f 1 e t e s c, - şi invers, de a preface ceea ce e sufle-

2 fl o tese în ceva obiectiv. Ca şi c o n ş t i i n ţ a, spiritul stă În faţa obiectului, ca fiind u n a dintre laturi, şi totodată el este a m b e 1 e 1 a t u r i , aşadar t o t a 1 i t a t e, ca ş i s u f 1 e -t u 1. în timp ce deci s u f 1 e t u 1 era adevărul numai ca t o t a 1 i t a t e n e m i j 1 o c i t ă, 1 i p s i t ă d e c o n ş t i i n ţ :i,

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPffiiTUL

ŞI m timp ce în c o n ş t i i n ţ ă, din contra, totalitatea aceasta fusese despicată, în e u şi în o b i e c t u 1 e x t e r i o r eului , încît ştiinţa nu avea acolo încă nici un adevăr, - spiritul 1 i b e r trebuie r e c u n o s c u t drept a d e v ă r u 1 care s e ş t i e p e s i n e *.

Cunoaşterea adevărului nu are totuşi nici ea, la început, forma adevărului ; căci ea este încă, pe treapta de dezvoltare atinsă pînă acum, ceva abstract, - identitatea formală a subiec­tivului ş i a obiectivului. Abia cînd identitatea aceasta s-a dez­voltat mai departe în distingere r e a 1 ă, şi s-a prefăcut în identitate a ei înseşi ş i a distingerii sale , - cînd prin urmare spiri tul apare ca totalitate diferenţiată î n m o d d e t e r m i­n a t în sine, - abia atunci acea certitud ine a ajuns la c o n - ­f i r m a r e a adevărului ei .

§ 44 1

Sufl etul este f i n i t, întrucît el este determinat nemi J ­locit , adică d e l a natură ; - conştiinţa, l a rîndul ei, întrucît e a 29 n are un obiec t ; - spiritul, în sfîrşit, întrucît deşi el nu mai are obiect, are însă un mod determinat de a fi în ştiinţa sa, anume prin nemij locirea lui, sau - ceea ce este acelaşi lucru, - prin faptul că el este subiectiv, adică este ca concept. Este indiferent a ici, ce e determinat drept concept al său şi ce e determinat

* De aceea cînd oamenii afirmă că adevărul nu poate fi cunoscut, . aceasta constituie cel mai mare păcat. SpulliÎnd aceasta oamenii nu ştiu ce spun. Iar dacă ar şti-o, ei ar merita să le fi e retras accesul la adevăr. Desperarea modernă faţă de posibilitatea d e a cunoaşte· adevărul este străină oricărei filozofii speculative, ca şi oricărei reli­giozităţii ver-HJabiQe. Un .poett, pe dt de religios tot pe atît de ouge­tătw, D a n t e. î-şi e:&primă cre!dinţa în putinţa de a cunoaşte adevăru1l într-un chip atît de pregnant, încît ne îngăduim să împărtăşim aici cuvintele lui. El spune în oîntul al patrulea al Paradisului, vers 124-130 :

Jo veggio ben, che giam.mai non si sazia Nostro intelletto, se'I V e r non lo illustra, Di juor dal qual nessun vero si spazia.

Posasi in esso, comme fera in lustra, Tosto che g i u n t o l'ha ; e giunger p u o l l o ; Se non, cias cu n disio sarebbe jrustra.

240 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-ld2

drept real itate a acestuia. Dacă r a ţ i u n e a obiectivă, absiJ­lu t infinită, e pusă drept c o n c e p t al lui , a tunci realitatea lui este c u n o a ş t e r e a, sau i n t e l i g e n ţ a : - sau, dacă c u n o a ş t e r e a e luată ca fiind conceptul , atunci r�alitatea acestuia este această r a ţ i u n e ş i realizarea cunoaşterii constă în a-şi însuşi raţiunea. Finitatea spiritului trebuie de aceea pusă în faptul că ştiinţa nu sesizează fiinţa în-şi-pentru-sine a raţiuni i sale, - sau, tot pe atît, în aceea că raţi unea nu a aj uns la mani ­festarea ei deplină în şti inţă. Raţiunea este raţiunea infinită nu­mai întrucît ea este l ibertatea absolută, deci întrucît ea se face presupoziţie a ştiinţei sale, ş i prin aceasta se face finită, ş i tot­odată este mişcarea veşnică de a suprima această nemij locire , de a se concepe pe s ine însăşi ş i de a fi şt i inţă a raţiuni i .

Ad.aus. Spiritul l iber , aşa cum am văzut , es te , po trivi t c o n c e p t u l u i său, uni tate deplină a subiectivului şi a obiec­tivului, a formei ş i a conţinutulu i , prin urmare, t o t a l i t a t e a b s o l u t ă şi deci i n f i n i t ă, v e ş n i c ă. Noi l -am cu ­noscut ca ş tiinţă a raţiun i i . Fi indcă el este aceasta, - fiindcă el are drept obiect al său raţionalul , el t rebuie desemnat ca fiind fiinţarea-pentru-sine infinită a subiectivităţ i i . De aceea ţine de c o n c e p t u l spiri tului ca într-însul unitatea absolută a subi�c­tivului ş i a obiectivului să nu fi e doar î n s i n e , ci şi p e n -­t r u s i n e, ca ea să fi e deci obiect al şti inţe i . Datorită aces ­tei armonii conştiente care domneşte între şti inţă şi obiectul e i , - între formă şi conţinut, - şi care exclude or ice s e p a r a r e şi deci orice s c h i m b a r e, spiritul poate fi numit, potriv1t a d e v ă r u l u i său, ceea ce este veşnic, precum ş i ceea ce e

zgz deplin f e r i c i t şi ceea ce e s f î n t. Căc i s ,f î n t nu t rebuie numit decît ceea ce este r a ţ i o n a l ş i are c u n o ş­t i n ţ a r a ţ i o n a 1 u 1 u i . De aceea, nici natura exterioară, nici pura simţire nu are drept la acest nume. Simţi rea nemij ­locită, nep.urificată de ştiinţa raţională, es te Împovărată cu de­te:-minaţia naturalului , a accidentalului , a exteriorităţii - faţă-de­s ine însuşi, a dispersării. În conţinutul s imţirii ş i al lucrurilor naturale, infinitatea constă, de aceea, numai în ceva f o r m a l , în ceva a b s t r a c t . Spiritul dimpotrivă, - potrivit c o n -

§ 440-482 PSIHOLOGIA . SPIRITUL 241

c e p t u l u i ad ică potrivit a d e v ă r u l u i său, - este in fi ­ni t sau veşnic, în sensul acesta c o n c r e t ş i r e a l , după care, în distingerea sa, el rămîne absolut identic cu s ine . De aceea spi ri tul trebuie proclamat drept imaginea fidelă a lui Dumne­zeu, - drept esenţă d ivină a omului .

ln n e m i j 1 o c i r e a sa, - căci ş i spir i tul ca atare îş i dă mai întîi forma nemij lociri i , - spiritul însă nu este cu a d e­v ă r a t spirit ; - aici , dimpotrivă, existenţa lui nu stă în con­cordanţă absolută cu conceptul său, cu prototipul divin, - divi ­nul într-însu! este CJ.ic i doar e s e n ţ a ce urmează ab ia să fie transformată în apariţ ie deplină. Nemij locit , spiritul nu ş i -a sesizat încă pr in urmare conceptul său , - el e s t e numai şti inţă raţională , - nu se ş t i e însă pe sine drept aceasta. Aşadar, cum s-a spus dej a în adaosul la paragraful precedent, spiritul nu este la început decît certitudinea nedeterminată a raţiuni i , a unităţii subiectivului şi obiectivului . De aceea, îi l ipseşte încă aici cunoştinţa d e t e r m i n a t ă a caracterulu i raţi onal al obiectului . Pentru a aj unge la acea�ta, spiri tul trebuie să l ibe­reze obiectul, raţional în sine, de forma accidentalităţii , a sin­gularităţii ş i a exteriorităţii , care îi este la început ataşată, ş i astfel să se l ibereze pe s ine însuşi de raportarea b un altul fCJ.ţă de el . În drumul acesta al eliberării se află f i n i t a t e a spi ­r i tului. Căci atîta timp cît spiri tul nu şi-a atins încă ţinta, el nu se ştie drept absolut identi c cu obiectul său , c i se găseşte m ă r-;- i n i t de acesta. 29 3

Finitatea spiritului nu trebuie însă socotită drept ceva a b s o 1 u t r i g i d , ci trebuie recunoscută drept o modalitate a apariţiei spiritului, care, nu mai puţin, e infini t în esenţa sa. Aceasta înseamnă că, nemij locit , spiri tul f i n i t este o con­tradicţie, ceva neadevănt - şi totodată procesul depăşiri i aces­tui neadevăr. Lupta aceasta cu fin itul, înfrîngerea l imitei , con­st i tuie marca di vinului în spiritul uman, şi ea constituie o treap tă necesară a spiritulu i veşnic. De aceea, cînd se vorbeşte de l imi­tele r?..ţiunii , aceasta este mai rău decît dacă 5 -ar vorb i de u n fier făcut din lemn. Spiritul infinit însuşi este cel ce se p r e­s u p u n. e pe � ine însuşi , ca suflet, precum ş i ca conştiinţă, ş i care prm aceasta s e f a c e fi n i t ; dar tot astfel, această presupoziţie făcută de el însuşi, - această finitate, - opoziţ i ,t, în sine depăşită. a conşti inţei, pe de o parte faţă de suf let şi pc 1 6 - c. 318

2 12 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

de altă po rte fată de obiect , - el o pune ca depăşi tă . Depăşirea aceasta are în s p i :: i t u l l i b e r altă formă decît în c o n­ş t i i n ţ ă. In t imp ce, pentru aceasta, determinarea progresivă a eului ia aparenţa unei modifi cări a obiectului, independentă de activitatea conşt iinţei, - şi prin urmare considerarea logică a acestei modificări , în cazul conştiinţei, cădea doar î n n o i . - dimpotnvă, faptul că spiritul l iber produce el îmuşi, din sine, determinaţi i le ce se dezvol tă şi se schimbă ale ob i ectului. că el însuşi face subi ecti vă obiectivitatea, ş i obiectivă subi ecti ·" ! tatea, faptul acesta este p e n t r u spiritul l iber însuşi . Determina­ţiile de care el are ş t i inţă sînt fără îndoială imanente ob iectului, dar totodată ele sînt puse de spir i t . Nimic nu este în d ceva d o a r n e m i j 1 o c i t . De aceea, cînd se vorbeşte de "f a p t e a p a r ţ i n î n d c o n ş t i i n ţ e i " care ar f i , pentru spirit, ceea ce este prim, ş i ar trebui să rămînă pentru el ceva nemij lo­cit , un pur dat , - trebuie să observăm că, fără îndoială, din

2 9( punctul de vedere oJ c o n ş t i i n ţ e i se găsesc multe aseme­nea date, - dar spi ritul liber nu urmează să lase ace5te fapte (T atsachen) ca nişte l u c r u r i (Sachen) independente, ce îi sînt date, ci trebuie să le dovedească drept a c ţ i u n i (T aten) ale spiri tului , - drept un conţinut p u s de către e 1 - şi astfel să le expl ice.

§ 442

Mersul înainte al spiritului este d e z v o 1 t a r e, întru ­cît existenţa lui , ş t i i n ţ a , are î n sine însăşi, drept conţinut ş i scop, determinarea-în-ş i -pentru-s ine, adică raţionalul ; aşadar activitatea de transpunere a acestui scop în realitate nu este decît trecerea formală în manifest"'.re şi, în aceasta, reîntoarcere în sine. Întrucît şti inţa în determinaţia ei ,primă este 'încă numai :l b s t r a c t ă, adică f o r m a l ă, ţinta spiritului este de a p r o d u c e Împlinirea obiectivă a ştiinţei sale ş i , prin aceasta, totodată l ibertatea ei .

Nu trebuie să ne gîndim aici l a dezvoltarea individului, legată de dezvoltarea a n t r o p o 1 o g i c ă, potrivit căreia facul tăţile şi forţele sînt considerate ca apărînd şi manifestin­du-se în planul existenţei, una după alta, - un progres, pe

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 243

cuno::tşterea căruia s-a pus, un timp (de către filozofia lu i C o n d i I l a c) , un mare pret, ca ş i cum o atare naştere, p retinsă n a t u r a l ă, ar lumina o r i g i n e a acestor facu l ­tăţi ş i l e-ar e x p 1 i c a. Nu trebuie să nesocotim aici ten ­dinţa de a face sesizabilă d i v e r s i t a t e a modurilor de acţiune ale spiritului , în u n i t a t e a acestuia, ş i de a des­coperi o l egătură de necesitate. Numai că, totuşi , categorii le folosite pentru a(;easta sînt insuficiente. Determinarea car� domină aici este mai alt:s aceea de a lua sensibilul , în mod j ust, drept ceea ce e prim, drept baza de la care se pleacii, dar, pornind de la acest punct de plecare, determinările urmă­toare apar ca rezul tînd doar pe cale a f i r m a t i v ă, iar n e g a t i v u l activităţii spiritului , prin care acel material este spiritual izat ş i suspendat ca sensibi l , este nesocotit şi 295 lăsat la o parte. Pe această poziţie, sensibilul nu este numai punctul de plecare empiric, c i el rămîne, ca ş i cum ar trebui să fie adevăratul fundament substanţial .

Tot astfel , dacă activităţi le spiritului sînt cons iderate nu­mai ca e x t e r i o r i z ă r i, ca forţe în genere, cel mul t cu determinaţia u t i l i t ă ţ i i, adică aceea de a fi în servici ul vreunui al t interes al intel igenţei sau a l inimi i , - atunci nu există nic i un s c o p u 1 t i m. Acesta nu poate fi decît conceptul însuşi , iar activitatea conceptulu i nu poate avea d rept scop decît conceptul însuşi , - adică de a suspenda forma nemi j l ociri i , sau a subiectivităţi i , de a ajunge la sine ş i a se sesiza pc s ine, de a s e l ibera pentru a fi e l î n s u ş i . În felul acesta, aşa-numitele facultăţi ale spiritului trebuie considerate, în deoseb irea lor, numai ca trepte ale acestei el ibr-rări . Ş i acesta trebuie socotit drept singurul mod r aţ i o­n a 1 de a considera spi ritul şi diferitele lui activităţi.

Adaus. Existenţa spiritului , ş t i i n ţ a, este forma a b s o ­I u t ă , - adică forma care are în sine însăşi conţinutul, - sau c o n c e p t u 1 existînd c a c o n c e p t şi dîndu-ş i el însuşi realitatea sa. Că obiectul sau conţinutul ar fi pentru ştiinţă ceva d a t, ceva ce îi vine d i n a f a r ă, aceasta nu este decît o a p a r e n ţ ă, prin suprimarea căreia spiritul se dovedeşte a fi a c e e a ce el este î n s i n e, - anume d e t e r m i n a r e a absolută d e s i n e î n s u ş i , negativitatea infinită a ceea ce este exterior spiritului ş i exterior sie Însuşi , i d e a l u 1 (Das

244 PRIMA SECŢI UNE. SPIRITUL SUBIF.CTIV § 387---432

Idee/le) care produce d i n s i n e toată real i tatea P r o g r e­s u l spiritului nu are, prin urmare, a l t sens decî l a c c l a ca acea a p a r e n ţ ă să fie suspendată, - ca şti inţa să se dove­dească drept forma care dezvo l tă din s ine tot conţinu tul . De­parte aşadar ca activi tatea spiritului să se l imiteze la o p u r ă r e c e p ţ i e a ceea ce e dat, trebuie să o numim dimpotrivă activitate c r e a t o a r e, deş i producţi i l e spi r i tului , în măsura

296 în care el este doar sp iritul s u b i e c t i v , nu au primit încă forma unei real i tăţi nemij locite , c i rămîn mai mu l t sau mai puţin i d e a l e .

§ 443

Aşa cum c o n ş t i i n ţ a are drept ob iect al ei treap•a anterioară, - s u f l e t u l natural - ( § 4 1 3 ) , tot astfel s p r ­r i t u l are , sau ma i degrabă face din c o n ş t i i n ţ ă , obiec­tul său ; - adică, în t imp ce aceasta este numai î n s 1 n e identitatea eulu i cu al tul său (§ 4 1 5) , sp i ritul pune identitatea p e n t r u s i n e, pentru ca astfel această unitate c o n c r e t ă el să o şt ie . Producţi i le sale sînt conform determinări i raţiuni i , după care conţinutul trebuie să fie, deopotr ivă, conţinut f i i n­

t î n d î n s i n e ca şi, potrivi t l ibertăţi i , conţinut a l s ă u. Astfel , întrucît în începutul său e l este d e t e r m i n a t , deter­minaţia aceasta este dublă, - aceea de f i i n ţ î n d şi aceea d e a l s ă u ; po trivit celei dintî i , · aceea d e a găsi î n sine ceva ca

f i i n ţ î n d, potr i vi t celei din urmă, aceea de a pune acest f i inţînd ca fiind doar a 1 s ă u. Drumu l spi r itului este dec i :

a) de a fi spir it t e o r e t i c, - de a avea de a face ca

raţionalul , ca determ inaţie nemij locită a sa, şi de a-l pune acum, ca a l s ă u ; - adică de a libera ştiinţa de presupoz i ţie şi , pr in aceasta, de abstracţia ei, ş i de a face subiectivă determi­naţia . Întrucît astfel şti inţa, ca determinată î n s 1 n e în-şi­pentru-sine, a pus determinaţia ca determ inaţie a s a, ş i este deci ca i n t e l i g e n ţ ă l i b e r ă, ea este

§ 440--'182 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 245

b) v o i n ţ ă, s p i r i t p r a c t i c , care la început este s i e l tot formal , are un conţinut ca n u m a i a 1 s ă u propnu, voieşte în ch ip nemij loc it, şi deci îşi l iberează decizia voinţei de subiectivitatea ei , ca fiind doar forma unilaterală a conţinu­tului său, ast fe l încît

c) îşi devine si eşi obiect, ca s p i r i t 1 i b e r , în care acea dublă uni l ateral i tate este depăşi tă .

Adaus. In timp ce despre c o n ş t i i n ţ ă, - întrucît aceasta îşi are obiectul în chip n e m i j 1 o c i t, - nu se poate ���7 spune cu adevărat că ea ar poseda i m p u 1 s ; dimpotrivă s p i -r i t u 1 trebuie înţeles c a impuls , fiindcă, în mod esenţ ial , el este activitate ş i anume mai întîi :

1 ) activitatea prin care obiectul , în aparenţă s t r ă i n, primeşte în locul formei de ceva dat, izolat şi accidental, forma a ceva amintit, subiectiv, universal, necesar şi raţional. P rin faptul că întreprinde această transform are a ob iectu lu i , spiritul reacţionează împotriva unilateralităţii c o n ş t i i n ţ e i , care s e raportează la obiecte ca n e m i j 1 o c i t s u b z i s t e n t e, n�­cunoscîndu-le drept subiective, - şi este astfel spiri t t e o r e­t i c . În acesta domneşte impulsu l ş t i i n ţ e i , - imboldul către c u n o ş t i n ţ e . Despre conţinutul cunoştinţelor eu ştiu c ă el e s t e, are obiectivi tate, - :ş i totodată, că el este î n m i n e, aşadar s u b i e c t i v . Obiectul nu mai are deci aici , - ca pe t reapta conşt i inţei , - determinaţia de ceva n e g a t i v faţă de eu.

2 ) Spiri tu l p r a c t i c ia punctul invers de plecare ; el nu începe, - ca spiri tul teoreti c , - de la obi ectul în aparenţă inde­pendent, ci de la s c o p u r i 1 e şi i n t e r e s e 1 e sale, aşadar de la determinaţi i s u b i e c t i v c , şi păşeşte abia apoi la pre­facerea lor în ceva obiectiv. F?.cînd aceasta , el reacţionează împotriva subiectivităţii un i laterale a c o n ş t i i n ţ e i d � s i n e, înch isă în sine , întocmai cum spiritul teoretic reacţio­nează împotriva c o n ş t i i n t e i dependente de un ob iect dat .

Spiritul teoreti c ş i cel practic se integrează de aceea rec i­proc , tocmai fiindcă ele se deosebesc unul de a l tul , în felul ară-· tat. Această deosebire nu este totuşi absolută ; căci şi spiritul t e o r e t i c are de a face cu p r o p r i i 1 e lui determinaţi i , c u gînduri ; ş i invers, scopuri le v o i n ţ e i r a ţ i o n a 1 e nu

246 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4lZ

sînt ceva aparţinînd s u b i e c t u l u i p a r t i c u l a r, CI ceva f i i n ţ î n d-î n-ş i-p e n t r u-s i n e . Ambele modalităţi ale spi-

2 9 3 ritului sînt forme ale raţiunii ; căci atît în spiritul teoretic cît ş i în cel practic, - deşi pe căi diferite , - se înfăptuieşte aceea în ce constă raţiunea, - o unitate a subiectivului şi a obiectivu­lui. - în acelaşi timp totuş i , acele două forme ale spiritului subiectiv au în comun una cu alta l ipsa că, în amîndouă, se plea­că de la s e p a r a ţ i a aparentă a subiectivul ui ş i a obiectivului , unitatea acestor două determina.ţii O!JUSe urmînd abia să fi e înfăptuită ; - o l ipsă care stă în natura spiritului, întrucît acesta nu este ceva ce fiinţează, ceva nemij locit Împl init, ci dimpo ­t rivă, ceea ce se produce el însuşi pe sine, - activitatea pură, - suspendarea presupoziţiei , făcută în sine de el însuşi , a opo­z i ţ ie i dintre ceea ce e subiectiv ş i ceea ce e obiectiv.

§ 444

Spiritul teoretic ca ş i ce l practic se află încă în s fera s p 1 -r i t u 1 u i s u b i e c t i v în genere. Ele nu trebuie deosebite ca fiind unul pa'> i v şi celălal t act iv . Spiritul sub iectiv e'ite pro­duct iv ; dar producţi i le sal e sînt formale . - Pe latura i n ­t e r n ă, producţia spi ritului teoretic este doar lumea lui ideală ş i dobîndirea propriei sale determinări abstracte, în s ine. Spiri tu l practic, este drept , nu are de-a face decît cu determinări -dc­s ine, cu materia sa proprie , dar ş i ea Încă formală, prin urmare cu un conţinut mărginit, pentru care el cîş tigă forma universa­l i tăţi i . Pe latura e x t e r n ă, - întrucît spiri tul subiectiv este unitate a sufletului şi a conştiinţe i , prin urmare totodată real i ­tate e x i s t e n t ă, deopotrivă antropologică şi conformă con ­şti inţei , - producţiile sale sînt, în domeniul teoretic c u v î n­t u 1 , iar În cel practic, - n u Încă acţiunea şi fapta, - p 1 ă c e­r e a (Genuss) .

Psihologia face parte, ca şi l ogica, dintre ş ti inţele care au profitat cel mai puţin, în t impurile noi , de cultura mai uni­versală a spir i tului şi de conceptul mai adînc al raţiunii, şt

299 ea se găseşte încă într-o stare cu totul rea. E adevărat că prin

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 247

răstălmăcirea filozofiei bntiene s -a atribuit psih ologi e i o în­semnătate m::ti mare, - aceea chiar de a constitu i , - ş i anume în starea ei e m p i r i c ă , - temel ia metafiz ic i i , în­trucî t această şt i inţă n-ar consta în altceva decît în sesizarea e m p i r i c ă ş i disecarea f a p t e l o r apar ţinînd c o n­ş t i i n ţ e i umane, - şi anume ca f a p t e, aşa c u m sînt ele d a t e. Cu aceas tă s i tuare a psihologiei , în care ea e�te amestecată cu forme ţinînd de punctul de vedere al con ­şti inţei, ş i cu date antropologice, nu s-a schimbat nimic pen­t ru starea ei înseşi , c i s -a adăugat numai faptul de a se f i renunţat, pentru metafizică ş i filozofie în genere, ca şi pentru spiri t ca atare, la c u n o a ş t e r e a n e c e s i t ă ţ i i a c e e a {; e e s t e î n-ş i -p e n t r u-s i n e, - la c o n c e p t ş i la a d e v ă r.

Adaus. Numai s u f l e t u l este p a s i v, - s p i r i t u l l i b e r însă este esenţial a c t i v , p r o d u c t i v. De aceea se greşeşte cînd se dist inge uneori spiritul teoreti c de cel pract ic . desemnîndu-se primul drept spirit p a s i v, iar cel din urmă, d impotrivă, drept spir i t a c t i v. După felul în care ele apar, această d istincţie î ş i are fără îndoială îndreptăţ irea e i . - Sp iritul teoretic pare doar să recepteze ceea ce este dat , în t imp ce sp iritu l practic urmează să producă ceva ce nu e încă dat în exterior . În reali tate însă, aşa cum s -a arătat dej a în adaosul la § 442 , spir i tul teoretic nu este o pu.·ă receptare pasivă a unu i altceva, a unu i ob iect dat, ci se arată activ, prin aceea că el înalţă conţinutul , raţ ional în s ine, al ob iec tulu i , din forma exteriori tăţi i ş i a singularităţii , în forma raţ iuni i . Invers însă, spiritul pmctic are ş i el o latură de pas ivitate, întrucît conţi ­nutul lui îi este la început î n c ă dat , - chiar dacă n u d i n a f a r ă, totuşi î n ă u n ·t r u, - ş i este prin urmare un con­ţinut nemij l oc i t , care nu a fost pus prin activitatea voinţei raţ io- 0 0 nale, ci trebuie prefăcut , abia prin mij locirea ş t i i n ţ e i şi a g î n d i r i i , aşadar prin m ij locirea spiritul u i t e o r e t i c , în conţinut pus .

Nu ma i putin l ips ită de adevăr decît dis t incţia practicului ş i a teoreticulu i , de care am vorbi t, trebuie socotită ş i d i stinc­ţia după care intel igenţa ar fi m ă r g i n i t ă, voinţa în schimb n e m ă r g i n i tă. Tocmai invers , voinţa poate fi declarată

248 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-482

drept cea mai mărginită. deoarece ea intră în luptă cu materia exterioară care î i opune rezistenţă, cu singulari tatea realul u i . care este exclus ivă, ş i ea are în acelaşi t imp în faţa sa altă voinţă umană ; în timp ce inteligenţa ca .atare nu merge în exte­riorizarea ei decît pînă la c u v î n t, - realizare cu totul i d e a 1 ă, fugitivă, pieri toare, înfăptuindu-se într-un el ement lipsit de rezistenţă, - aşadar rămîne, în exteriorizarea ei, depl in l a s ine , - se sati sface în s ine însăşi , - se dovedeşte drept scop-în-s ine, ca fiind divinul ş i - în forma c u n o a ş t e r i i p r i n c o n c e p t -, aduce l a îndeplinire l ibertatea nemărgi­nită şi Împăcarea spiri tului cu sine însuşi .

Ambele modalităţi ale spiritului subiectiv, - inteligenţa ca ş i voinţa, - nu au totuşi la început decît adevăr f o r m a l . Căci în amîndouă, conţinutul nu corespunde nemij locit formei infinite a şt i inţei, astfel că aceasta încă nu este cu a d e v ă r a t Î m p l i n i t ă (erfiillt).

În domeniul teoretic obiectul devine desigur, pe de o parte, subiectiv, pe de altă parte însă, mai rămîne încă la început un conţinut al obiectului , în afara unităţi i cu sub iectivitatea. De aceea mbiectivul comtituie ai ci numai o formă care nu străbate în chip absolut obiectul, ş i astfel obiectul nu este ceva pus cu totul de către spiri t . - În sfera practică, în schimb, subiectivul nu are nemij locit încă n i ci o obiectivitate adevărată, întrucît.

1101 în nemij locirea lui, acesta nu este ceva absolut universal , fiin­ţînd-în-şi-pl,ntru-� ine, ci ceva care aparţine singularităţii indi­vidulu i . -�:!� :

Cînd spiritul ş i -a învins l ipsa pe care am înfăţişat-o, - cînd aşadar c o n t i n u t u 1 lui nu mai s tă în dezacord cu f o r m a lu i , - cînd certitudinea raţiunii, a unităţii subiectivului şi obiec­tivului nu mai e f o r m a 1 ă, ci dimpotrivă î m p 1 i n i t ă, -cînd prin urmare I d e e a consti tuie s ingurul conţimif al spiri­tului, - atunci spiritul s u b i e c t i v ş i - a atins ţ i n t a şi s e preface în spirit o b i e c t i v. Acesta are şti inţă de l ibertatea s :1 , - recunoaşte că s u b i e c t i v i t a t e a lui const i tuie, în adc:­vărul ei, însăşi o b i e c t i v i t a t e a a b s o 1 u t ă, - şi nu s e mai sesizează doar, î n s i n e, ca Idee, ci se produce pe sine ca o 1 u m e a l ibertăţ i i , e x i s t î n d în afară.

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 249

a. 5 P 1 R 1 T U L T E O R E T 1 C

§ 445

Intel igenţa s e g ă s e ş t e pe sine d e t e r m i n a t ă ; aceas-ta e5te aparenţa ei, de la care ea pleacă în nemij locirea sa. Ca

ş t i i n ţ ă însă, ea constă în a pune ceea ce găseşte drept ceva ce îi este propriu ei înseş i . Activitatea ei are de a face cu forma goală de a g ă s i raţiunea ; iar scopul ei este ca conceptul ei să fie p e n t r u e a, deci ca ea să fie, p e n t r u s i n e, ra­ţiune ; prin aceasta, totodată c o n ţ i n u t u l devenind pentru ea raţional. Activitatea aceasta este c u n o a ş t e r e . Simpla ştiinţă formală a certitudinii se ridică, întrucît raţiunea este concretă, la şt i inţa determinată, conformă conceptului. Mersul acestei ascensiuni este el însuşi raţional, - trecere necesară, determinată de concept, a unei determinări a activităţii intel i ­gente (unei aşa-z ise f a c u 1 t ă ţ i a spiritului) în cealaltă. înfrîngerea aparenţei de «găsire>> a raţional ului , care constituie cunoaşterea, porneşte de la certi tudinea, adică de la credinţa intel igenţii în capacitatea ei de a .cunoaşte raţional, - în posi- s02

bili tatea ei de a-şi putea însuşi raţiunea, raţiune ce ea şi con­ţinutul ei sînt dej a în sine.

Distincţia i n t e 1 i g e n ţ i i de v o i n ţ ă are adesea sen­sul incorect că ambele sînt luate drept existenţe fixe, separate una de alta, as tfel încît voinţa ar putea fi l ipsită de intel i ­gentă, sau activitatea intel igenţ i i , l ipsită de voinţă. Posibilita­tea de a forma i n t e 1 e c t u 1 - cum se spune -, fără a for ­ma i n i m a , şi i n i m a fără a forma i n t e 1 e c t u 1 , faptul că există, unilateral , atît inimi l ipsite de intel igenţă, cît ş i in­telecturi l ipsite de inimă, - nu arată în orice caz decît că se găsesc exis tenţe rele, l ipsite în s ine de adevăr. Dar filozofi a nu trebuie să ia, tocmai ea, atare neadevăruri ale fiinţării-în-fapt şi ale reprezentări i , drept adevăr, - să ia răul drept natură a lucrului . - O mulţime de alte forme util izate de intel i ­genţă, - aceea că ea primeşte i m p r e s i i din afară şi şi le î n ' s u ş e ş t e, - că reprez-:ntările se na5c datorită a c ţ i u n i i cauzale a unor lucruri externe ş .a .m.d. - ţin de categoriile

:303

250 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

unui punct de vedere care nu este acela al spiritului ş i al con­sidei·atiei fi lozofice.

O formă răspîndi tă de reflexie este aceea a f o r ţ e­l o r s u f 1 e t u l u i, a facultăţi lor 'intel igenţi i sau spiritu­,lui . - F a c u l t a t e a este, ca şi f o r ţ a, f i x a r e a m o -d a l i t ă ţ i i d e t e r m i n a t e a unui c o n ţ i n u t, repre­zentată ca r e f l e x i e - î n - s i n e . F o r ţ <>. (§ 1 36) este, e adevărat, i n f i n i t a t e a formei , a 1interiorului ş i a exte­riorului ; dar f i n i t a t e a ei esenţială impl i că i n d i f e­r e n ţ a c o n ţ i n u t u l u i faţă de formă (tot acolo, Adaus ) . În aceasta s tă l ipsa de ·raţiune introdusă, prin această formă a reflexiei ş i prin considerare<l spiritului c<J. un mănunchi de f o r ţ e, în spirit , ca şi în natură. CeeJ. ce poate fi d i s t i n s în ce priveşte activitatea lui , este fixat ca m o d a l i t a t e d e t e r m i n a t ă i n d e p e n d e n t ă, şi spiritul e astfel transformat într-o c o l e c ţ i e mecanică, os i f icată. Nu con­stituie aici nici o deosebire faptul că uneori în loc de facultăţi ş i forţe se foloseş te expres ia de a c t i v i t ă ţ i . Izolarea act i ­vităţi lor face din spirit , tot aşa , doar un agregat, ş i consideră raportul acestora drept o relaţie exterioară, accidentală.

Activitatea intel igenţei ca spirit teoretic a fost numită c u n o a ş t e r e, - nu în sensul că 'intel igenţa, p r i n t r e a l t e 1 e, ar şi cunoaşte, dar p e d e a s u p r a ar ş i intui, ş i - ar reprezenta, ş i -ar amint i , imagina ş . a .m.d . O atare poziţ ie e l egată mai întîi de izol area, crit icată mai sus , a activităţi­lor spir i tuale, - dar de ea se mai leagă totodată marea întrebare a timpuri lo r noi, dacă este cu putinţă cunoaşterea v e r i t a b i l ă, cu alte cuvinte, cunoştinţa a d e v ă r u 1 u i ; pentru ca, dacă vedem că aceasta nu este cu putinţă, să renunţăm la străduinţa de a aj unge l a el . Numeroasele laturi , temeiuri ş i categorii , cu care ampl ifică o reflecţie exterioară cuprinsul acestei întrebări , sînt discutate la locul lor ; cu cît în această discuţie atitudinea intelectului este mai exterioară, cu atît mai d ifuz devine pentru ea un obiect s implu. Aici e la l ocul lui conceptul simplu al cunoaşteri i , care se opune pune · tului de vedere cu totul general al acelei în trebări , - anume cel de a pune în discuţie p o s i b i 1 i t a t e a cunoaş terii ve­ritabi le , ş i de a socoti că este cu putinţă şi ţine de bunul nostru plac să întreprindem a cunoaşte sau să renunţăm la cunoaştere. Conceptul cunoaşteri i s-a dovedit a fi intel igenţa însăşi , - ca fi ind certitudinea raţiunii : real itatea intel igenţ i i

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 251

e s t e deci cunoaşterea însăş i . De aici urmează că este in­consecvent a vorbi de intel igenţă şi totuşi , in acelaşi timp, de posibi l i tatea �au arbitran.d cunoaşteri i . Veritabilă este cu­noaşterea �tocmai în măsura în care o real izează intdigenţa, adică în măsura în care ca pune conceptul cunoaşteri i , p e n -t r u s i n e. Determinarea aceasta formală îş i are sensul ei 304 concret tocmai în ceea ce cons tituie ş i sensul cunoaşteri i . Mo­mentele activităţii sale real i zatoare sînt intuiţia, reprezentarea, amintirea ş .a .m.d . ; activi tăţile acestea nu au alt sens i manent ; scopul lor este doar conceptul cunoaşterii (vezi remarca de " la § 445) . Numai cînd ele sînt izolate, se aj unge, pe de o parte la reprezentarea că ele ar servi la altceva decît la cunoaştere, pe de al tc.. , că ele a r procura în ele înseşi satis ­facerea cunoaşteri i , - lăudîndu-se plăcerea pe care ne-o dau intuiţia, amintirea, fantazia. Fără îndoială, chiar izol ată, adică l ip.s ită de spirit, intuiţia, fantazia etc . poate procura satisfacţie ; ceea ce în natura fizică este determinaţia de bază, - ai:mme faptul de a fiinţa-afară-din-sine ( Aussersichsein), de-a înfăţişa momentele raţiunii imanente, unul în afara al­tuia , - aceasta o poate face în inteligenţă, pc de o parte, numai vointa arbitrară, - pe de altă parte, i se întîmplă inteligenţi i în măsura în care ea este doar naturală, necult i­vată. A d e v ă r a t a s a t i s f a c ţ i e însă, - aşa cum se recunoaşte, - ne-o dă numai o intuiţ ie pătrunsă de intel igenţă şi de spirit, numai reprezentarea raţiona;lă, p·roducţi i le fanta-ziei cînd înfăţişează idei etc . A d e v ă r u l , ce se atribuie unei atare satisfacţi i , stă în ::>.ceea că intuiţia, reprezentarea etc. n u există izolat ci numai ca moment al totalităţ i i , al cunoa şteri i i nseşi .

Adaus. Aşa cum s-a observat deja în adausul de la § 44 1 , spir i tul mij locit prin negaţia s u f 1 e t u l u i ş i a c o n ş t i i n­ţ e i , are ş i el încă, la început, forma n e m i j l o c i r i i , - prin urmare a p a r e n ţ a de �a- ş i fi e x t e r i o r s i e ş i , - de a '>C raporta, ca ş i conşti inţa, la raţional ca la c e v a e x i s t î n d î n a f a r a l u i, p e ·c a r e e '1 d o a r î 1 g ă s e ş t e în faţa lu i , şi nu ca la ceva m i j 1 o c i t de el. Prin suspendarea celor două trepte anterioare de dezvoltare, - a acestor presupoziţii pe care el însuş i ş i le-a făcut, - spiritul ni s-a arătat însă dej a, aoa drept ceea ce s e - m i j l o c e ş t e - c u - s i n e - î n s u ş i , -

252 PRIMA SECŢIUNE . SPIR ITUL Sl:BIBCTiV § 387-m

drept ceea ce se rcdobîndeşte pe s ine, din altul său, în sine, - ca u n i t a t e a s u b i e c t i v u 1 u i ş i a o b i e c t i v u 1 u i . Activi tatea spiritului a j u n s 1 a s i n e î n s u ş i , conţinîr1d dej a în sine, obiectul în s ine, ca suspendat, t inde de aceea cu necesi tate să suprime şi acea a p a r e n ţ ă de nemij locire a sa ş i a obiectului său, - forma purei g ă s i r i a obiectului, ca d?.t. - La început, fără îndoială, activita·tea intel igenţei apare deci ca activi tate f o r m a 1 ă, n e î m p 1 i n i t ă, - şi spiritul , prin urmare, ca fi ind n e ş t i u t o r ; încît e vorba mai întîi de a înlătura această neştiinţă. În acest scop, inteligenţa se îm­plineşte cu obiectul ce îi este imediat dat, obiect care, - tocmai datorită nemij locirii sale, - este lovit d( toată accidentalitatca, zădărnicia ş i neadevărul existenţei exterioare. Intel igenţa nu se opreşte însă la această receptare a conţinutului ce i se dă nemij ­locit în obiecte : dimpotrivă ea curăţă obiectul de ceea ce s e arată în el drept pur exterior, drept accidental ş i zadarnic. În t imp. ce deci, pentru c o n ş t i i n ţ ă, dezvoltarea ei proprie pare să porneas::ă, aşa cum am văzut, de la modificarea determina­t i i lor obiectu lu i ei , modificare ce s-ar produce pentru sine, -dimpotrivă, intel igenţa este pusă ca fiind forma spiritului în care el însuşi modifică obiectul şi prin dezvoltarea acestuia, se dezvoltă totodată pc s ine ca să aj ungă la adevăr. Prefăcînd obi ectul din ceva e x t e r i o r în ceva i n t e r i o r, inteligenta însăşi se interiorizează. Ambele procese : cel de prefacere a obiec­tului în conţinut interior şi cel de intrare a spiritului În sine ( Erinnerung) - sînt unul şi acelaşi proces . Aceea ce e cunoscut de spirit în mod raţional devine deci, tocmai prin această cu­noaştere raţională, un conţinut raţional . - Inteligenţa ş terge aşadar forma accidental ităţii de pe obiect, sesizează nabura lu i raţională, pune deci această natură, subiectiv, - ş i totodată dez-

306 voită astfe l , invers , subiectivitatea, în formă a raţionalităţi i obiective. - În felul ace5ta ştiinţa, mai întîi a b s t r a c t ă, formală, devine şti inţă c o n c r e t ă, î m p 1 i n i t ă cu c o n -ţ i n u t u 1 a d e v ă r a t, - aşadar şti inţă o b i e c t i v ă. Cînd intel igenţa aj unge la această ţintă ce îi este pusă de conceptul e i , ea es te cu adevărat aceea ce , la început, ea doar t r e b u i e s ă f i e , - anume c u n o a ş t e r e a. Aceasta trebuie, evident, deosebită de p u r a ş t i i n ţ ă. Căci deja c o n ş t i i n ţ a este şt i inţă. Spiritul hber însă nu se mulţumeşte cu s impla ştiinţă ; el vrea să c u n o a s c ă, - adică, - el vrea nu numai să ş t ie

§ 440-482 PS IHOLOGIA. SPIRITUL 253

c ă un obiect e s t e şi ce este el, î n g e n e r e , precum şi potri-vit determinaţi i lor lu i a c c i d e n t a l e, e x t e r i o a r e, - ci el vrea să ştie în ce constă n a t u r a s u b s t a n t i a 1 ă d e t e r ­m i n •a t ă a obi ectulu i . D istincţia acea.sta a ş ti inţei ş i a cunoaş ­terii este ceva cu totul curent gîndirii cul tivate . Astfel , se spune - de exemplu - că : noi ş t i m, e drept, că Dumnezeu este, dar nu sîntem capabil i să-I c ru n o a ş t e m. Sensul , aces-tei afirmaţii es te a c e l a că noi avem, des igur, o reprezentare nedeterminată despre esenţa a b s t r a c t ă a lui Dumnezeu. în schimb nu sî11tem capabil i să concepem natura d e t e r m i -n a t ă , c o n c r e t ă a lui . Cei care vorbesc astfel pot - în ce priveş te propria l or persoană - să aibă perfectă d repta�e. Căci, deşi chiar acea teologie , pentru care Dumnezeu nu poate fi cunoscut, îşi face , exegetic, crit ic şi istoric, foarte mult de lucru în j urul lui , ş i ajunge în aces t chip l a proporţi i le unei şti inţe vas.te, - totuşi ea nu aj unge să fie decît o şti inţă de d ate exteTioare, - înlăturînd în schimb conţinutul substanţial al ob iectului ei, pe care-I socoteşte ceva ind igerabil pentru spi ­ritul e i slab, ş i renunţînd astfel la c u n o a ş t e r e a lui Dumnezeu, - întrucît, cum am spus, pentru a cunoaşte, ş tiinţa unor determinaţi i e x t e r i o a r e nu aj unge, ci este necesară sesizarea natuni i s u b s t a n ţ i a 1 e determinate a obiectulu i . O şti inţă ca cea de care am pomenit se află pe poz iţia c o n - 307 ş t i i n ţ e i, - nu pe aceea a i n t e 1 i g e n ţ e i v e r i t a b i 1 e. care altă dată era cu drept numită ş i f a c u 1 t a t e d e c u -n o a ş t e r e ; atî.ta doar, că expresi a de f a c u 1 t a t e are sensul greş it de pură posibi l itate.

Spre a da o privire de ansamblu, vom ind ica a c u m , c a s implă anticipaţie, cursul formal al dezvol tări i intel igenţei pînă l a cunoaştere. Acesta es te următorul :

Mai î n t î i i n tel igenţa are un obiect (Objekt) n e m i j 1 o c i t , apoi, în a l d o i 1 e a r î n d , un material (Stoff) r e f 1 e c ­

t a t î n s i n e, î n s u ş i t ş i r e ţ i n u t î n m i n t e ( erinnerl). În sfîrşit, în al t r e i 1 e a rînd, un obiect (Gegenstandt), deo­

potrivă s u b i e c t i v ca ş i o b i e c t i v . Se nasc astfel cele t r e i trepte :

o..) a şti inţei de ordin m a t e r i a l ( stoff artige) care se r e ­feră l a un ob iect nemi j locit s i n g u .! a r , - adică a i n t u i -ţ i e i ;

�.) a intel igentei, care, din raportarea la s i n g u l a r i t a -t e a obiectului , se r e c u l e g e î n s i n e ş i pune în relat i e

308

254 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482:

obiectul cu un u n i v e r s a 1 , - adică a r e p r e z e n t ă r i i ; y ) a inteligenţei care c o n c e p e u n i v e r s a 1 u 1 c o n -

c r e t al obiectelor, - adică a g î n d i r i i, În sensul d e t e r ­m i n a t că ceea ce noi g î n d i m, e s t e, totodată, - are totodată o b i e c t i v i t a t e .

a) Treapta i n t u i ţ i e i , a cunoaşterii n e m i j 1 o c i t e, adică a c o n ş t i i n ţ e i puse cu determinaţia r a ţ i o n a 1 i t ă ţ i i , pătrunsă de c e r t i t u­d i n e a s p i r i t u 1 u i , se descompune iarăşi în t r e i sub­împărţiri :

1 ) intel ig,enţa pleacă a!Cl de l a s e n z a t i a materiei (Stoff} nemij locite ;

2) se dezvoltă apoi în a t e n ţ i a, care, deopotrivă s e -p a r ă de ea obiectul, după cum îl şi f i x e a z ă,

3) devenind pe această cale i n t u i ţ i a veritabi lă care pune obiectul ca ceva e x t e r i o r - s i e - î n s e ş i . B ) A d o u a t r e a p t ă p r i n c i p a 1 ă a inteligenţei însă, ·­

r e p r e z e n t a r e a, cuprinde următoare le trepte : a u) a î n s u ş i r i i ş i r e ţ i n e r i i î n m i n t e ( Erinne­

rung) �{3) a i m a g i n a ţ i e i , yy ) a m e m o r i e i c u v î n t u 1 u i (Gediichtnis).

"1 ) ln sfîrşit a t r e i a treaptă principală în această sferă, g î n d i r e a, are drept conţinut :

l ) i n t e l e c t u 1 , 2) j u d e c a t a Şl 3) r a ţ i u n e a .

"') 1 N T U 1 J 1 A

§ 446

Spiritul care, ca s u f 1} e t , este determinat În mod n a -t u r a 1, - care, ca c o n ş t i i n ţ ă, e raportat la această deter­minare a sa ca la un obiect e x t e r i o r, - dar, ca inteligenţă, s e g ă s e ş t e p e s i n e î n s u ş i determinat în acest fel, -este 1 ) vieţuirea sa înăbuşită ( dumpfes Weben) î n s i n e, în care el îşi e�te sieşi î n c h i p d e m a t e r i e (stoffartig) ş i

§ 440--482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 255

unde îşi are întreaga m a t e r i e a ş t i inţei sale . Datorită n e m 1 .J -1 o c i r i i î n care e l s e află astfel l a început, e l este aici numai ca s i n g u 1 a r şi ca s u b i e c t i v - c o m u n ( gemein-subjek­tiver ), şi astfel apare ca a f e c t i v ( fiihlender ).

Dacă dej a mai înainte (§ 399 şi urm . ) s e n t i m e n ,t u 1 ne-a apărut ca un mod de existenţă al sufletului, totuşi acolo, g ă s i r e a unui dat, sau nemij locirea, are esenţial determina­tia fiinţării naturale, adică a corporal ităţi i , aici însă ea are doar, în chip a b s t r a c t, determinaţia nemij lociri i în genere.

Adaus. Am avut deja de vorbi t de două ori despre s e n ­t i m e n t (Gefiihl) ; totuş i , ,de fiecare da,tă într-un raport deo� s ebi t. M a i î n t î i am avut să-I considerăm în s u f 1 e t - şi ao�;� anume, mai precis , - a c o 1 o unde sufletul , trezindu-se din viaţa lui naturală închisă în sine, găseşte în Sline însuşi determi­naţi i le de conţinut ale naturi i sal e adormite ş i este, chiar prin aceasta, sensitiv ( empfindend) ; dar prin suprimarea ! imitaţ iei <; imţirii, ajunge la s e n t i m ,e n t u 1 } s i n e l u i său , al t o t a -l i t ă ţ i i sale, şi în fine, sesizîndu-se pe s ine ca e u, se trezeşte I a c o n ş t i i nţ ă. - Pe treapta conşt iinţei , s-a vorbi t a d o u a o a r ă de sentiment. Acolo însă determinări le sentimentului l e constituia materialul conşti inţei d e s p r i n s de suflet, apărînd în forma unui o b i e c t i n d e p e n d e n t. - Acum în sfîrş i t , în al t r e i 1 e a rînd, sentimentul are semnificaţ ia formei pc oa11e şi-o dă la început s p ri r i t u 1 , c a a t a r e, spiritul întrucît constituie unitatea şi adevărul s u f 1 e t u 1} u i şi al c on ş t i i n -ţ e i. In acesta conţinutul sentimentuluit este l iberat de dubla_ unilaterali tate de care spiritul era lovit , - pe treapta sufletu-lui, pe de o parte, - pe de altă parte, pe raceea a conşti inţei. -Căci acum, acel continut are determinaţia de a fi , în s ine, deo­potrivă o b i e c t i v ş i s u b i e c t i v ; i ar activitatea spir:itului ţinteşte· acum doar la punerea lui , ca unitate a subiectivului şi a obiectivului .

§ 4 4 7 F o r m a sentimentului o const i tuie faptul c ă e l - e ade­

vărat - este o afecţiune d e t e r m i n a t ă, dar această d e ­t e r m i n a ţ i e este s implă. De aceea, chiar cînd conţinutul

310

256 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-432

lu i este cel mai sol id ş i mai adevărat, sentimentul are forma unei particula6tăţi accidentale, - lăsînd la o parte faptul că acest conţinut poate fi, tot atît de bine, cel mai sărac şi m:1i neadevărat.

Că spiritul îşi are m a t e r i a reprezentărilor sale În sentimentul său este o presupoziţie foarte generală, dar c a este luată de obicei într-un sens opus celui pe care îl arc această propoziţie aici . Dimpotrivă, fa1,ă de �implitatea sent i­mentului , j u d e c a t a în genere, - distingerea conşti inţe i într-un subiect ş i un obiect, - este cea presupusă de obi,ce i ca primitivă ; - în felul acesta, determinaţia simţirii es te , pe deasupra, dedusă dintr-un o b i e c t exterior sau interior i n d e p e n d e n t . Aici, În adevărul spiritului , poziţia aceas tă a c o n ş t i i n ţ e i , opusă idealismului spiritului , a dispărut ş i maJteria sentimentului a fost dimpotrivă pusă dej a ca im:t­ncntă spritului. - In ce pniveşte continutul, există prej ude­cata obişnuită că în s e n d: i m e n t s e a f 1 ă m a i m u l t d e c î t î n g î n d i r e ; lucrul acesro. se afirmă mai ales cu privire la sentimentele morale şi religioase. Materia pe care spiritul , ca sent iment, o constituie pentru sine, s -a dovedi t ai ci a fi determinarea în-ş i-pentru-sine a raţiuni i ; întregul conţinut raţional ş i , mai precis , întregul conţinut spiritual intră deci în sentiment. Dar forma s ingul<�.rităţii egologice ( selbstisch), pe care o are în sentiment spiritul , este forma lu i cea mai inferioară ş i mai rea, o formă în care e l nu se află ca spirit l iber, ca universal itate inf•inită, - cuprinsul şi con­ţinutul său �fi ind, dimpotrivă, ceva accidental, subiectiv, parti­cular. SensibÎ'l i tate c u 1 t i v a t ă, adevărată, e�te s ensibilita­tea unui spirit format, care a cîştigat conştiinţa unor dis tincţi i determinate, a unor raporturi esenţiale, a unor determinări adevărate etc. , ş i la ·Care această materie rectificată este cea care intd în sentimentul său, deci care primeşte această for­mă a sentimentului . Sentimentul este forme. nemi j l ocită, oare­cum forma �cea mai prezentă în oare subiectul se raportează la un conţinut dat ; subiectul reacţionează faţă de conţinut. întîi cu sentimentul său particular de s ine, - care poate f i , bineînţeles, mai sol id ş i mai cuprinzător decît un punct de vedere unilateral al intelectului , dar poate fi , în aceeaşi mă­sură, ş i mărginit ş i rău, - în orice caz este forma panticula-

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 257

rului şt a subiectivului . Cînd un om f a c e a p e l într-o chestiune, l a s e n t i m e n t u l s ă u, şi nu l a natura ş i conceptul lucrului, sau cel puţin l a temeiuri , - la univer­sal itatea intelectului , - atunci nu este nimic altceva de făcut dedt să-1 lăsăm în pace, întrucît el se refuză comunităţii ra­ţionalului, se închide în subiectivitatea lui izolată, - în p a r - 3 1 1 t i c u l a r i t a t e .

Adaus. În s e n s i b i 1 i t a t e se află prezentă î n t r e a g a r a ţ i u n e, - t o a t ă m a t e r i a s p i r i t u 1 u i . Toate repre­zentările, gîndurile ş i con•:eptele noastre privitoare la natura ex­ternă, l a ceea ce aparţine dreptului , moralei ş i l a conţinutul religiei, se dezvoltă din intel igenţa noastră sensibi lă ; aşa cum şi invers, după ce ele ş i -au primit expli·citarea deplină, ele sînt concentrate de noi , în forma simplă a s imţirii . De aceea, cu drept a spus un înţel ept vechi, că oameni i ş i -au plăzmuit zeii din s imţiril e ş i pasiunile lor . Dezvol tarea aceasta a spiritului din lăuntrul simţiri i este însă înţeleasă de obicei în sensul că, în mod originar, inteligenţa ar fi cu totul g o a 1 ă şi deci şi-ar primi întregul conţinut d i n a f a r ă, ca ceva cu totul s t r ă i n de ea. Aceasta este o eroare. Căci aceea ce intel i ­genţa pare să primească din afară nu este în realitate nimic al tceva decît r a ţ i o n a , 1 u l , aşadar este i d e n t i c cu spiritul ş i i m a n e n t acestuia. De aceea, activitatea spiritului nu are al t scop decît pe a c e 1 a ca, prin suspendarea aparenţei pe care obi ectul, raţional în s ine, o are, de a - ş i f i e x t e r i o r s i e î n s u ş i, să înfrîngă totodată a p a r e n ţ a că ceea ce î i stă în faţă ( der Gcgenstand) ar fi exterior s p. i r i t u l u i .

§ 448

2) In s cindarea proprie acestei gasm ( Finden} imediate, unul din momente este orientarea i d e n t i c ă abstractă a spi­ritului, în s imţire ca ş i în toate celelalte determinări ale sale, a t e n ţ i a, fără care nu există nimic pentru el ; - r e ţ i n e -r e a activă î n m i n t e (Erinnerung), momentul a ceea ce es te pentru el, a 1 s ă u, dar ca determinare-de-sine încă f o r m a 1 ă a intel igenţei . - Celălalt moment constă în aceea că, în opo-

1 7 - c. 318

258 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-48�

ziţie faţă de această interioritate a sa, intel igenţa pune deter­minaţia simţirii ca ceva f i i n ţ î n d, dar ca ceva n e g a t i v,

ca fi ind altul abstract al său însuşi. Inteligenţa determină astfel s12 conţinutul s imţirii ca c e v a f i i n ţ î n d - a f a r ă - d i n - s i n e,

- îl proiectează afară, în s p a ţ i u şi în t i m p, care sînt f o r m e 1 e în care inteligenţa i n t u i e ş t e. Potrivit c o n -ş t i i n ţ e i, materialul acesta este numai obiect al ei , altul r e 1 a t i v ; de la s p i r i t însă, el primeşte determinaţia ra­ţională de a fi a l t u l s ă u î n s u ş i (cf. § 24 7 , 254 ) .

Adaus. Unitatea n e m i j 1 o c i t ă ş i deci n e d e z v o l -t a t ă a spiritului cu obi ectul, dată în s·imţire ş i în sentiment, este încă l ipsită de spiri t . De aceea inteligenţa suspendă simpli ­tatea simt;ir i i , - determină conţinutul simţit drept c e v a n e -g a t i v faţă de ea, - îl d e s p. a r t e aşadar de sine, - şi totuşi, în acelaşi timp, îl pune ca fi ind, în s e p a r a ţ i a sa, a 1 e i . Abia prin această aotivitate dublă de s u s p e n d a r e ş i de r e s t a b i l i r e a unităţii între mine ş i celălalt, eu ajung să s e s i z e z con�inutul s imţiri i . Aceasta se petrece mai întîi în a t e n ţ i e . Fără aceasta, nu este deci cu putinţă sesizarea obiectului ; abia printr-însa spi ritul ajunge prezent în lucru, -printr-însa spiritul dobîndeşte - dacă încă nu c u n o ş t i n ţ a lucrului, - căci aceasta cere o mai mare dezvoltare a spi­ritului , - totuşi ş t i i n ţ ă de el . De aceea atenţia face înce­putul cultivări i . Privită mai de aproape, atenţia trebui e luată ca umplere a noastră cu un conţinut, care are determinaţia de a fi atît o b i e c t i v cît şi s u b i e c t i v, - adică, în alte cuvinte, - de a nu fi doar p e n t r u m i n e, ci de a avea totodată fiinţă i n d e p e n d e n t ă. În a tenţie aşadar are loc, în mod necesar, o s e p a r a r e ş i o r e u n i r e a subiectivului şi a obiectivului , - o r e f l e c t a r e a spiritului l iber, î n s i n e, ş i , în acelaş i timp , o o r i e n t a r e i d e n t i c ă a lui către c e e a c e î i s t ă î n f a ţ ă (Gegenstand). Aceasta în­seamnă că atenţia depinde de voinţa mea arb itrară, - aşadar că eu sînt atent numai atunci cînd v o i e s c să ,fiu. De ai ci

s1s însă nu urmează că atenţia este ceva uşor. Dimpotrivă, ea cere încordare, întrucît omul, atunci cînd vrea să sesizeze un obiect anumit, trebuie să fc.că abstracţie de tot restul , de toate cele o mie de lucruri care se mişcă în capul său, de restul intere-

§ 44{)-482 PSIHOLOG IA . SPIRITUL 259

selor sale, chi ar de perso�ma sa, - şi, s tăpînindu- ş i deşertăciu­nea care nu îngăduie faptului însuşi să-şi spună cuvîntul , ci emi ­t e pr ipit judecăti asupra lui , el trebuie s ă s e adîncească neclintit în faptul însuş i , să l a�e , într-însul, faptul s ingur să vorbească, -fără a interveni cu refl ecţi i le sale, - adică să se fixeze asupra acestuia. Atenţ,ia implică aşadar n e g a ţ i a a f i r m ă r i i p r o p r i i d e s i n e şi d ă r u i r e a d e s i n e f a p t u 1 u i ca atare ; - două momente, care sînt tot a tît de necesare soli­dităţi i spiritului, pe cît de inuti l e sînt în mod obişnuit socotite, pentru o aş a - num i tă educaţie dist insă, întrucît propriul acestei a este tocmai pretenţia de a f,i rezolvat totul , s i tuarea ta mai presus de toate. S i tuarea acea�ta duce într -o anumită măsură înapoi la barbari e . Sălbaticul nu este atent aproape la mm1c ; el lasă totul să treacă peste el , fără să se fixeze asupra vreunui lucru. Numai prin educaţia spi!·i tului , atenţia dobîndeşte forţă ş i împlinire. Botanistul , de exemplu, observă la o plantă, În acelaşi timp, incomparabil mai mult decît observă un om necunoscător în botanică. Acelaşi lucru este val abil , în mod firesc, pentru toate celelalte obiecte ale şt�rinţei . Un om cu spirit adînc ş i cultură mare are îndată o intuiţie completă a ceea ce îi stă înainte ; la el s imţirea are totdeauna caracterul reminis cenţei .

Cum am văzut mai sus , În atenţie are loc o separare şi o reunire a subiec t i vului şi a obiectivu lui . Întrucît însă atenţi a apare mai întîi în s e n t i m e n t (Gefiihl), predominantă în ea este u n i t a t e a s ubiec tivului şi a obi ect ivului , - şi , de aceea , d istincţia acestor două l aturi e încă ceva n e d e t e r m i n a t. Inteligenţa însă păşeşte cu necesi tate mai departe, la dezvol- s a tarea acestei d i s tincţ i i , l a d i s tingerea în mod d e t e r m i n a t a obiectulu! de subiect . P r i m a formă în care ea face aceasta este i n t u i ţ i a. In aceasta predomină d i s t i n c ţ i a subiec­tivului de obiectiv, aşa cum în atenţia formal ă predomină u n i -t a t e a acestor determinaţii opuse.

Urmează acum să d i scutăm aici , mai de aproape, obiectiva­rea materialului s·imtit , real izată în intuiţie . Sub acest raport trebuie luate în consideraţie atît s imţiri le i n t e r n e cît ş i oele e x t c r n e .

În ce priveşte c e 1 e d i n t î i, despre ele mai ales, es te adevărat că în simţire omul este supus puteri i afecţiunilor sale, - dar că el se sustrage tiraniei lor, atunci cînd poate să-şi transforme s imţiri le în i n t u i ţ i e . Aşa ş tim, de exemplu, că

315

260 PRIMA SECTIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-182

atunci cînd cineva este în s tare să î ş i înfăţiş eze intui tiv, de pildJ. într-o poezie, sentimentele de bucuri e sau de durere care-I covîr­şesc, el separă de sine aceea ce îi îngus ta spiritul ş i îşi procură astfel uşurare, sau chiar l ibertate deplină. Căci, deşi prin contem­plarea multiplelor l aturi ale s imţirilor sale el pare a măPi pute­rea acestora, totuşi el o micşorează, în fapt , prin aceea că pre­face simţiri le sale în cev.a ce îi s t ă î n f a ţ ă, - în ceva care i i d e v 'i n e e x t e r i o r . De aceea G o e t h e mai cu seamă, cu deosebire prin al său tUerther, ş i -a adus sie însuşi uşurare, în timp ce pe cititorii acestui roman î i supunea puterii s imţirii lor. Omul cultivat simte mai adînc decît cel necultivat, - întrucît el comideră ceea ce simte, sub toate punctele de vedere care se prez intă, - totodată însă el este superior aces tuia, în ce priveşte s tăpînirea asupra sentimentului , fiindcă el se mişcă de prefel1in­ţă în el ementul gîndiri i raţionale, înălţat deasupra mărginiri i sentimentelor.

S imţiril e interne sînt deci , cum s-a arătat mai sus , mai mult sau mai puţin separabile de noi , potrivit gradulu i de inten­s itate al gîndirii reflexive ş i al celei raţ ional e .

La senzaţi i le e x t c r i o a r e, în schimb , gradul În care ele sînt separab i l e es te d epe n d e nt de împrej urarea dacă ele se raportă la obiect ca la c e v a ,; u b z i s t e n t , sau ca la ceva î n d i s p a r i ţ ; e. După aceas tă determinaţie , cele cinci s im­ţuri s e ordonează astfel : de o parte, m i r o s u l ş i g u s t u l, ­de cealaltă, în schimb, v ă z u l ş i p i p ă i t u 1 , - iar în mij loc, a u z u 1 . - M i r o s u 1 e l egat de v o 1 a t i 1 i z a r e a S ;j. U e v a p. o r a r e a ob iectului , - g u s t u 1 , de c o n s u m a r e a acestuia. Ambelor acestor s imţuri obiectul l i s e oferă deci în l ipsa lui completă de independen ţă, doar În d i s p a r i ţ i a lui m a­t e r i a 1 ă. De aceea , intuiţia cade aici în timp, ş i transpunerea conţinutului simţit, din subiect în obiect, devine mai puţin uşoa:"ă decît la simţul p i p ă i t u l u i , care se raportă la ceea ce în obiect o p u n e r e z i s t e n ţ ă, sau decît la a d e v ă r a t u l simţ al intuiţie i , - la v e d e r e , care se ocupă de obiect ca ceva pre­cumpănitor i n d e p e n d e n t , c a ceva s u b z i s t î n d în mod i d e a 1 ş i m a t e r i a l , ş i are faţă de el numai o raportare i d e a 1 ă, - simţind doar latura lui i d e a l ă, c u 1 o a r e a , prin mij l oc irea 1 u m i n i i , - dar lăsînd neatinsă l atura m a­t e r i a 1 ă a obiectului . - Pentru a u z în sfîrş i t obiectul este

§ 440-482 PSIHOLOGIA . SPIRITUL 261

ceva. care m a t e r i a 1 e s u b z i s t e n t, totuşi , ideal , în dis­pariţ ie ; în s u n e t, urechea percepe vibrat ia, - adi că, - - nega-ţia numai i d e a 1 ă, n u r e a 1 ă, a independenţe i obiectului . De aceea, Ja auz, senzatia se antă mai puţ in separabilă decît la văz, dar mai separabi lă decît l a gust ş i la miros. Noi sîntem s i 1 i ţ i să auzim sunetul, întrucît , desprinzîndu-se de obiect, el năvăleşte asupra noastră, ş i noi î l atr ibuim fără mare greu­tate unui ob i ect sau altuia , deoarece acesta se menţine indepen- 3le dent, în vibraţia sa.

Activitatea intui t i c i aduce prin urmare, mai întî i , în genere o îndepărtare a senzatiei de noi , - o transformare a conţinutu­lu i s imţit într-un ob i ect dat în afara noastră. Prin această trans­formare, c o n ţ i n u t u l simţiri i nu este schimbat ; el este , dimpotrivă, în spir it ş i în obiectu l extern , încă unul ş i acelaşi ; astfel încît, aici , sp i ritu l nu are încă un conţinut propriu al lui , pe care să-I poată compara cu conţ inutul intuiţiei. Ceea ce se real i zează aşadar, prin intuiţ ie , este pura transformare a formei i n t e r i o r i t ă ţ i i în forma e x t e r i o r i t ă ţ i i . Aceasta con­stituie p r i m u l mod, el însuşi încă f o r m a 1 , în <:are intel i ­genta devine activitate d e t e r m i n a n t ă. - Privitor la im­portanţa acelei exteriori tăţi trebuie făcute însă două o b s e r ­v a ţ i i ; - î n t î i , că ceea ce e simţit, devenind un obiect exterior i n t e r i o r i t ă ţ i i s p i r i t u l u i , primeşte forma a ceva e x t e r i o r - s i e - î n s u ş i , de vreme oe spiritualul sau raţionalul constituie p r o p r i a natură a obiectului . - În al d o i l e a rînd , trebuie să observăm că, întrucît a<:eastă trans­formare a ceea c e s imţim pl eacă de la s p i r i t c a a t a r c , conţ inutul s imţ i t dobîndeşte pr in aceasta o exterior1tate s p i -r i t u a l ă, adi că o exterioritate a b s t r a c t ă, - şi, printr-însa, acea universali tate care poate aparţine n c m i j l o c i t exterio ­rulu i , - anume o u n i v e r s a l i t a t e l i p s i t ă d e c o n ­ţ i n u t , cu totul încă f o r m a 1 ă . În această exterioritate ab­s tractă, forma conceptului ajunge însă ea însăşi l a separaţie. Exterioritatea a re de aceeo. dubla formă a s p a t i u l u i ş i a t i m p u 1 u i (cf. § 254-259) . Senzaţii le sînt deci puse de intui ­ţ i e, spaţia l ş i temporal. S p a ţ i u l s e înfăţişează ca fiind forma f i i n ţ ă r i i i n d i f e r e n t e în a l ă t u r a r e ş i a s u b z i s ­t ă r i i î n r e p a u s ; - t e m p o r a l u l , în schimb, ca fiind form a n e o d i h n e i , formi.l. a ceea ce este n e g a t i v î n s i n e î n -

262 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--m

st7 s u ş i, a f i i n ţ ă r i i s u c c e s i v e, a n a ş t e r i i ş i d i s -p c>. r i ţ 'i e i , astfel că temporalul e s t e, întrucît el n u e s t e, ş i n u e s t e, întrucît el e s t e . Cele două forme ale exteriori­tăţii abstracte sînt însă identice una cu alta prin aceea că, atît u n a cît ş i cealal tă, este î n s i n e absolut discretă ş i totodată ab­solut continuă. Conti nui tatea lor , impl i cînd în sine discreţiunca absolută, constă tocmai în u n i v e r s a . 1 i t a t e a abstractă a e x t e r i o r u 1 u i , provenită din spirit , nedezvol tată încă pînâ la o singularizare r e a 1 ă.

Dacă însă a m S!,JUS că aceea ce este simţit primeşte de 1 a s p. i r i t , î n i n t u i ţ i e , forma spaţial u lu i ş i a temporal ului , propoziţia acesta nu trebuie înţeleasă în sensul că spaţiul ş i t impul ar fi d o a r forme s u b i e c t i v e . Drept astfel de forme a voit K a n t să facă spaţiul ş i t impul . Adevărul este însă că lucrurile sînt e 1 e î n s e ş i spaţial e ş i temporale : acea formă dublă de dispersiune a lucrurilor nu este pusă În el e, în chip unilateral , de intuiţia noastră, ci le este dată dej a, în mod originar, de spiri tul infinit fiinţînd-în - s ine , de I d eea eternă, creatoare. De aceea, dnd spiritul nostru, în intui ţ i e , face deter­minaţi i lor s imţiri i cinstea de a le da forma abstractă a spaţiului ş i a t impului , ş i , pr in aceasta , totodată, de a l e preface în ade­vărate obiecte, precum ş i de a le a s imi la la s ine , - nu se în­tîmplă n i c idecum ;;: c e e a ce soco teşte idnii smul subiectiv că s - a r p etrece, - c>.nume că noi am obţine astfel doar modul s u b i e c ­t i v al determinării noastre, ş i nu determinaţii propri i ale obiec­tului însuş i . - De al tfel, acelora care au mărginirea de a atribui întrebări i p rivi toare la r e a l i t a t e a spaţiului ş i a t impului o importanţă cu totul deoseb ită, trebuie să l i se răspundă că spaţiu ş i timp sînt determinaţi i cu totul sărace ş i superficiale, -că, pentru lucruri, deci, formele acestea constituie foarte puţin, ş i de a:ceea, prin pierderea lor - dacă ace21.sta a r fi de altfel cu putinţă -, ele a r păgubi foarte puţin. Gîndirea î n t r u c î t

3 18 c u n o a ş t e nu se opreşte l a aceste forme ; ea prinde lucru­rile în conceptul lor, care conţine în sine spaţiul şi t impul ca suspendate. Aşa cum, în natura exterioară, spaţiul ş i timpul, datorită dialectici i conceptului care l e e imanentă, se suspendă ele înseşi , devenind m a t e r i e (§ 26 1 ) , aceasta fiind adevărul lor ; tot as tfel intel igenţa liberă este d ialect ica fiinţînd-pentru ­sine a celor forme ale dispersării nemij loci te

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 263

§ 449

3) Intel igenţa, ca această unitate concretă a ambelor mo­mente, şi anume cu determinarea de a fi, în această materie f i inţînd- exterior, nemij locit amintită în sine, şi, în amintirea în s ine a ei, de a fi cufundată în fi inţarea-exterioară-s ieş i , - este i n t u i ţ i a.

Adaus. 1 n t u i ţ i a nu trebuie confundată nici cu r e p r e ­z e n t a r e a propriu zisă, care va fi considerată abia mai tîr­z iu, nici cu c o n ş t i i n ţ a pur f e n o m e n o l o g i că, dis­cutată dej a de noi .

în ce priveş te, mai întîi , raportul intuiţiei faţă de r e p r e­z e n t a r e, prima nu are în comun cu cea din urmă decît fap­

tul că, în amîndouă aceste forme al e spiri tu lu i , obiectul este, deopotrivă, separat de mine şi to.todată al meu. Faptul însă că obi ect:ul are caracteristica de a fi al meu nu este prezent, în intuiţie, decît în s ine, ş i abia în reprezentare el este pus. In intuiţie predomină obiectivitatea conţinutului . Abia cînd fac refl ecţia că eu sînt cel care am intuiţia, - atunci abia păşesc pe poziţia reprezentări i .

Î n privinţa raportului intuiţiei faţă d e c o n ş t i i nţ ă însă, iJ\Vem .de observat cele ce urmează. În sensul cel mai larg al cuvîntului s-ar p�Jtea da desigur numele de intuiţie , chiar c o n-ş t i i n ţ e i nemij locite, adică s e n s i b i l e, considerată de noi �n § 4 1 8 . Dacă însă e vorba să luăm acest nume, - aşa cum raţional şi trebuie , - în înţelesul lui v e r i t a b i 1 , atunci 3 19 urmează să facem între acea conştiinţă şi intuiţie deosebi>rea esenţială, că cea dintîi se raportează, în n e m i j 1 o c i t ă, t o­t a l a b s t r a c t ă certitudine de sine însăşi, l a s i n g u l a -r i t a t e a i m e d i a t ă, d e s c o m p u s ă în l aturi multiple, a obiect:ului, - intuiţia în schimb este o conşti inţă pe care o u m p l e certitudinea r a ţ i u n i i , o conştiinţă al cărei obiect a r e determinaţia de a fi r a ţ i o n a l , prin urmare nu s 1 n-g u l a r , sfîş iat în laturi deosebite, ci o t o t a 1 i t a t e , rJ a b u n d e n ţ ă de dcterminări l e g a t e î m p r e u n ă. În s ensul acesta vorbea S c h e I l i n g, mai înainte, de i n t u i -ţ i e i n t e l e ·C t u a l ă. Intuiţia l ips ită de spirit este conştiint,ă pur sensibilă, rămînînd exterioară ob iectului. Intuiţia pătrunsă

264 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIEC TIV § 387-482

de spirit, adevărată, dimpotrivă, prinde s u b s t a n t a s o 1 i d ă a obiectului. Un istoric talentat, de exemplu, are înaintea sa, în intuiţie vi·e , î n t r e g u l stărilor ş i evenimentelor pe care urmează să le înfăţişeze ; dimpotrivă, cine nu posedă talentul de a înfăţişa cursul istorie i , - rămîrne pe loc la detali i ş i s capă astfel substanţialul . De aceea s -a insistat cu dreptate, în toate ramurile ştiinţei, - ş i cu deoseb ire în filozofie, - asupra fap­tului că trebuie să se vorbească din intuiţia faptului J:nsuşi . Pen­tru aceasta se cere oa omul să se dăruiască faptului, cu spi ritul, cu inima ş i cu sufletul său, - cu un cuvînt, în întregimea lui, - să stea în mij locul faptului şi să nu îi turbure mişcarea. Nu­mai cînd, la baza gîndirii , se află neclintită intuiţia substanţei obiectului , numai atunci se poate trece, - fără a ieşi din planul adevărului, - la considerarea parti cularului , care îşi are rădă­cina în acea substanţă, iar s eparat de ea devine pleavă goală. Dimpotrivă, dacă din capul locului l ipseşte intuiţia temeinică a obiectului, sau dacă ea piere iarăşi, - atunci gîndirea, deve­nită reflecţ ie , se p ierde în considerarea multiplelor determinări

s2o şi relaţii s ingulare c�re apar în obiect, - iar intel ectul anal i t ic s fîş ie obiectul , - chiar atunci cînd aces ta este viul însuşi, o plantă sau un animal , - s upunîndu-1 categori i lor sale unila­teral e , fini t e , de cauză ş i efect, de scop exterio'r şi mij loc etc . , ş i în modul a cesta, cu .toate ingeniozităţi le sal e multiple, nu aj unge să prindă, în conceptul ei , natura concretă a obiectului, -să recunoască l egătura spirituală car·e ţ ine laola>l tă toate amă­nuntele.

Că trebuie totuş i s ă s e i a s ă din pura intuiţie, -aceasta rezultă în ch ip necesar din faptul că intel igenţa este, potrivit conceptului ei , c u n o a ş t e r e ; - în schimb intuiţ ia nu este încă ştiinţă c u n o s c ă ' t o a r e, fi indcă ea nu ajunge, c a a t a r e, la d e z v o l t a r e a i m a n e n t ă a substanţei obiectului , ci se mărgineşte mai degmbă la sesizarea substanţei n e d e z v o 1 t a t e, încărcată de a c c e s o r i u 1 circumstanţe­lor e x t e r i o a r e ş i a c c i d e n t a l e. De aceea intuiţ ia este numai î n c e p u t u 1 cunoaşterii . La poziţ ia aceasta a ei se referă vorba lui A r i s t o t e l că : orice cunoaştere pleacă de la m i r a r e . Căci, întrucît raţiunea subiectivă are, ca in­tuiţ ie , certitudinea - dar totodată numai c e r t i t u d i n e a n e d e t e r m i n a t ă - de a se regăsi pe s ine însăşi în obiectul , împovărat întîi cu forma i raţionalului, - faptul obiectiv îi in-

§ 440-482 PSIHOLOGIA . SPIRITUL 26�

spiră uimire şi respect. Gîndirea f i 1 o z o f i c ă însă trebuie să se ridice deasupra punctului de vedere al uimirii . Este o totală greşeală să se considere că noi cunoaştem dej a cu ade­vărat obiectul , dacă avem o intuiţie n e m i j l o c i t ă a lui . Conştiinţa d e s ă v î r ş i t ă aparţine numai g î n d i r i i p u r e, e rezervată r a ţ i u n i i c o n c e p t u a 1 e ; numai acela care s -a înălţat la această gîndire posedă o intuiţie adevăra:tă, depli n determinată ; l a e l , intuiţia constitu ie doar forma solidă, în care conştiinţa sa deplin dezvol tată s e contractă din nou. În intuiţ ia nemij locită eu am, este drept, întregul fapt înaintea mea ; dar S2 J abia în cunoştinţa care se reîntoarce la forma intuiţiei simple , după ce s-a desfăşurat pe toate laturi l e ei , stă în faţă spiritului meu faptul însuş i , ca o totalitate s i s t e m a t i c ă, a r t i c u -1 a t ă î n s i n e. În genere, s ingur omul cultivat are o intui -ţie liberată de masa împrejurărilor accidentale , înarmată cu un bel şug de gînduri raţionale. Un om cult ivat, înzestrat cu înţele­gere, poate - deşi el nu filozofează - să prindă esenţial ul , centrul faptului , într-o determinaţie uni tară. Pentru ace<2sta însă este totdeauna nevoie de r e f l e x i e . Ne închipuim adesea că p o e t u 1 , ca ş i c_rtistul în genere, trebuie să procedeze pe calea p u r e i i n t u i ţ i i . Aceasta nu este de loc j ust . Un poet autentic trebuie d impotrivă, înainte ş i în t impul execuţiei operei , să mediteze, să reflec teze : numai pe calea aceasta el poate spera să ajungă să extragă s u f 1 e t u 1 , inima fa:ptului , din toate împrej urăr i l e exterioare care îl acoperă ş i , tocmai prin aceasta, să dezvo l te o r g a n i c intuiţ ia � a .

� -:!50

Asupra ş i Împotr iva acestei fi inţări -exterioare-s ieş i a sa , intel igenta îş i îndreaptă în chip tot atît de esenţial a;tenţia, ş i. este trez irea e i la s ine însăş i , în această nemij loci:re a ei , -r e a m i n t i r e a e1 î n s i n e, în aceasta ; - în felul .acesta intuiţia, - aceas tă concreţiune a materiei ş i a intel igenţei însăşi. - este c o n ţ i n u t u 1 p r o p r i u a l e i ; astfd îndt ea nu mai are nevoie de această nemij locire ş i de găsirea exterioară. a conţinutulu i .

266 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--432

Adaus. Pe treapta s implei i n t u i ţ i i , noi sîntem a f a r ă d i n n o i, în s p a ţ i a l i t a t e şi t e m p o r a 1 i t a t e, aceste două forme ale d i s p e r s i u n i i. Intel igenţa aici este c u f u n d a t ă în materia exterioară, - este una cu aceasta ş i nu are alt conţinut decît pe acela al obiectului intuit . De aceea, în intuiţie, noi putem aj unge a fi cu totul 1 i p s i ţ i d e l i­b e r t a t e. Aşa însă cum s-a observat dej a în § 448 , - inte ­l igenţa este d i a l e c t i c a f i i n ţ î n d-p e n t r u-s i n e a

s22 acelei dispersiuni nemij locite. Prin urmare spiritul pune intuiţ ia drept a s a, - o pătrunde, - o preface în ceva i n t e r i o r, -se r e a m i n t e ş t e p e s i n e î n e a, - îşi devine p r e­z e n t s ieş i în ea - şi astfel l i b e r . Prin aceas tă intrare în s ine, intel igenţa se ridică pe treapta r e p r e z e n t ă r i i . Spi ­ritul care reprezintă a r e intuiţia ; aceasta este într-însul s u s p e n d a t ă, - nu d i s p ă r u t ă, nu ceva d o a r t r c­e u t. De aceea, cînd este vorba de o intuiţ ie ridicată în repre­zentare, limba spune şi ea, cu totul just : a 111 văzut lucrul acesta. Prin aceasta se exprimă nu doar un simplu trecut, ci, dimpotrivă, în acektşi timp prezentul ; trecutul este a ic i un trecu t doar r e l a t i v, - el îşi găscş.te loc numai în c o m p a r a r e a intuiţiei n e m i j l o c i t e, cu c e e a ce avem acum în reprezen­tare. Cuvîntul a a v e a folosit în formarea perfectului are însă, în adevăratul lu i s e n s , s emnificaţia prezentulu i ; ceea ce am văzut este ceva pe care eu nu numai îl a v e a m , c i ceva pe care eu îl a 111 încă, - aşadar ceva prezent în mine. În această util izare a c u v î n t u :l u i a a v e a se poate vedea un s e m n g e n e r a 1 al interiori,tăţi i spiritului modern, care nu reflectează numai la faptul că trecutul este, potrivi t nemij ­loc ir i i sale, trecut, - ci şi la faptul că în spi rit el este încă păstrat.

{3 ) R E P R E Z E N T A R E A

§ 4 5 1

R e p r e z e n t a r e a, ca intuiţie reamintită, se afl ă la miJ ­loc între intel igenţa care se găseşte pe sine nemij locit deter­minată, ş i intel igenţa în libertatea ei, gîndirea. Reprezentarea este, pentru intel igenţă, ceea ce îi este p r o p r i u e i , dar încă

'§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 267

păstrînd subiectivitate unilaterală, întrucît acest «al e i >> e condi­t ionat încă de nemijlocire, nu este, în el însuş i , f i i n ţ a. Dru­mul intel igenţei în reprezentare este, deopotrivă, acela de a face interioară nemij loci rea, de a se pune, ca i n t u i n d î n s i n e î n s ă ş i, cît ş i de a suspenda subiectivi tatea interiorităţii , de a 323

se l epăda de ea, în însăşi ea, ş i de a f i , în p r o p r i a e1 e x t e r i o r i t a t e, î n s 1 n e. Dar întrucît reprezentarea pleacă de la intui ţ ie ş i de la materia acesteia, pe care o g ă s e ş t e, această activitate este încă atinsă de această dife­renţă, ş i producţi i l e e i concrete într-însa sînt încă s i n t e z e, care abia în gîndire devin imanenţa concretă a conceptului .

Adaus. Formele deosebite ale spir i tului aflat pe treapta r e o r e z e n t ă r i i sînt considerate, mai mult încă decît e3te cazÎil cu treptel e anterioare ale inteligenţei , - drept forţe sau facultăţi izolate, independente una de al ta. Se vorbeşte, a 1 ă­t u r i de facultatea reprezentă.ri i în genere, de puterea ima­ginaţiei ş i de puterea memoriei , considcdndu-se independenţa acestor forme ale spiritului , una faţă de alta, ca ceva depl in stabil it . Înţelegerea filozofică ad:�vărată constii. însă tocmai în conceperea l egăturii raţionale existind între ace l e Ln!11 C , în recu­noaşterea dezvoltări i organice a intel igenţei , care se realizeadt intr-însele.

Treptel e aceste i dezvoltări le vom indica a ic i , în mod gene­ral, în prealabi l , pentru a uşura privirea lor în ansamblu.

a·a) P r i m a dintre aceste trepte o numim r e a m i n t i ­r e a, în sensul p r o p r i u al cuvîntului , po trivi t căru i a ed. constă în evocarea involuntară a unui conţinut c a r e e�te dej a a 1 n o s t r u. Reamintirea consti tuie c e a m a i a b s t r a c t 5. treaptă a inteligenţei care lucre<'.ză cu reprezentări . Aici conţ i ­nutul r e p r e z e n t a t es te încă a c e 1 a ş i ca în i n t u i ­ţ i e ; el îşi dobîndeş te în aceasta c o n f i r m a r e a lui, aşa cum invers continutul intuiţiei se confirmă prin reprezentarea mea. Avem prin urmare, pe această t reaptă, un conţinut care nu este numai i n t u i t ca f i i n t î n d, ci este totodată .r e a m i n 't i t , este pus c a fiind a 1 m e u . Determinat ast- 32, fel , conţinutul este aceea ce noi nunmn i m a g i n e ( Bild).

268 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

��) A d o u a treaptă în această sferă este i m a g i n a ţ i a. Aici intervine o p o z i ţ i a între conţinutul meu s u b i e c t i v , adică r e p r e z e n t a t, ş i conţinutul i n t u i t al 1 u c r u -1 u i . Imaginaţia îşi elaborează un conţinut p r o p r i u e i , prin faptul că ia atitudine cugetătoare faţă de obiectul intuit, -extrage u n i v e r s a 1 u 1 acestuia, - şi îi dă determinaţii care v.parţin eului . În felul acesta, imaginaţia încetează de a mai fi doar reamintire f o r m a 1 ă şi devine o reamintire care pri­veşte c o n ţ i n u t u 1 , î l g e n e r a 1 i z e a z ă, ş i prin urmare creează reprezentări u n i v e r s a 1 e . Fiindcă pe această treaptă domneşte opoziţ ia subiectivului ş i a obiectivului , unitatea acestor determinări nu poate fi aici n e m i j 1 o c i t ă, - ca pe treapta s imple i reamintir i , - ci numai r e s t a b i l i t ă. Restab ilirea <'.ceasta se face prin subordonarea conţinutului e x t e r i o r i n t u i t , sub conţinutul r e p. r e z e n t a t, înălţat h u n i­v e r s a l i t a t e, prin coborîrea celui dintîi la rolul de s e m n al celui din urmă, acesta devenind, tocmai prin aceasta, o b i e c­t i v, fi ind e x t e r i o r i z a t , întruchipat într-o i m a g i n e .

y y ) M e m o r i a v e r b a l ă (Gediichtnis) este a t r e i a treaptă a reprezentăr i i . Aic i , pe de o parte s e m n u 1 este interiorizat , însuş i t în intel igenţă, - pe de altă parte, tocmai prin aceasta, se d ă intel igenţei forma a ceva e x t e r i o r , m e c a n i c, - ş i pe calea aceCJ.sta se realizează o unit::lte a subiectivului şi a obi ect ivul ui , care consti tu i e trecerea la g î n­d i r e a c a a t a r e .

" "-l R E A M 1 N T 1 R E A

§ 452

Reamint ind mai întîi în s ine intuiţia , inteligenţa pune c o n -ţ i n u t u 1 s i m ţ i r i i în interioritatea ei , - în s p a ţ i u l e1 p r o p r i u ŞI m t i m p u 1 ei p r o p r i u. El este astfel l ) i m a g i n e - este l iberat de prima lui nemij-locire şi de

325 s ingularitatea lui abstractă faţă de atltceva, ca însuşit în univer­sa l itatea eului. Imaginea n u mai are determinaţia completă, pe dare o are intuiţia, ş i es te arbitrară şi accidentală, în genere izol ată de locul ex terior , de t impul ş i de legătura nemij locită în care stă intuiţia.

§ 410-482 PS IHOLOGIA. SPIRITUL 269

Adaus. Întrucît intel igenţa, potriv i t conceptului e i , este idealitatea infinită fiinţînd-pentru-sine, adică univer8alitat�a, spaţiul ş i timpul intel igenţei sînt spaţiul u n i v e r s a , 1 ş i timpul u n i v e r s a l . De aceea, punînd conţinutul s imţirii în interio­ritatea intel igenţei ş i prefăcîndu-1 prin acosta în reprezentare, eu îl extrag din p a r t i c u 1 a r i t a t e a timpului şi a spaţiu­lui, de care el însuşi este l egat, în nemij loc i rea s a , ş i de care şi eu sînt dependent, în simţire ş i în intuiţi e . De a ic i urm ează, m. a i î n ,t î i , că în t imp ce pentru s i m ţ i r e ş i i n t u i ţ i e este necesară p r e z e n ţ a n e m i j 1 o c i t ă a faptulu i , dim­potrivă eu îmi pot r e p r e z e n t a pretutindeni, unde sînt , ceva, - chiar ce .e mai departe de mine, cît priveşte spaţiul ş i t impul exterior. În al d o i 1 e a rînd însă, din cel e snuse mai sus rezultă că tot ce se întîmplă dobîndeşte pentru n� i d u , . a t ă, abia prin însuşirea lui în intel igenţa, care ş i - 1 reprezintă, - şi că dimpotrivă evenimente ce n u au avut cinstea să fie însuş ite de inteligenţă devin ceva cu desăvîrş ire trecut. - Ceea ce c reprezentat îşi cîştigă totuşi acea perenitate numai cu preţul pierderii c 1 a r i t ă ţ i i ş i p r o s p e t i m i i , care sînt pro­prii singularităţi i nemij loc i te a intuitului , precis determinat pe toate laturi l e sale ; intuiţ ia se întunecă ş i s e şterge, cînd devine 1magme.

În ce prive-ş te timpul, se mai poate observa aici , privitor la caracterul sub iect iv pe care îl dobîndeşte acesta în reprezen­tare, că, în i n t u i ţ i e, t impul ne pare s c u r t atunci cînd intuim m u 1 t e lucruri, - şi d impotrivă 1 u n g, atunci cînd sărăcia materiei date ne împinge la considerarea subiectivităţi i noastre l ipsite de conţinut ; - Însă, im·ers, în r e p r e z e n - 326 t a r e, epoci le în care am fost ocupaţi în feluri v a r i a t e ne apar 1 u n g i, pe cînd acelea în care am avut p u ţ i n ă ocu ­paţie, ne par s c u r t e. Aici , - în <'. m i n t i r e, - noi ne privim în faţă sub iectivitatea, i n t e r i o r i t a t e a noastră, ş i determinăm măsura timpului după i n t e r e s u l pe care acestil l - a avut pentru noi. Acolo, - în intuiţie , - noi sîntem cufun­d aţi în -contemplarea f a p t u ,1 u i ; timpul ne apare deci scurt, cind el primeşte o împlinire mereu schimbătoare, - şi dimpo­tr}v� l ung, cînd u n i f o r m i t a t e a lui nu este întreruptă de l1 lmlC.

270 PRI:\1.-\ SECŢI UNE. SPIRITl!L S l' BIECTJV § 387-482

§ 453

Imaginea pentru sine esk trecătoare , ş i intel igenţa însăş i .

ca atenţie , es te t impul şi totodată spaţiul , determinaţia de

u n d e ş i c î n d, a imaginei . Inteligenţa însă nu este numai conşt i in�a ş i fi inţa-în- fap t a determinaţii lor sale, ci e!>te, ca atare , subiectul ş i î n s i n e l e lor . Interiorizată astfel în i n t e ­l i g e n ţ ă , imaginea nemaiexis tînd pentru sine, este c o n s e r ­

v a t ă în mod i n c o n ş t i e n t . A înţelege intel igenţa ca fiind această mină întunecoasă,

în care este conservată o lume de nenumărate imagini şi reprezentări , fără ca el e să s e afle în conşt iinţă , este, p.e de o parte, doar cerinţa generală de a ses iza conceptul ca con­cret, aşa de exemplu cum trebuie luat germenul pentru ca el să conţină a f i r m a t i v, ca pos ib il i -tate v i r t u a l ă, toate d e t e r m i n a ţ i i 1 e, care abia în dezvoltarea copacului aj ung la e x i s t e n ţ ă . Incapacitatea de a ses iza acest uni ­versal , concret în s i ne şi totuşi rămînînd simplu, este ceea ce a ocazionat vorbăr i a despre păs tare a reprezentări lor part icu­l are în f i b r e şi l o c u r i particulare ; - ceea ce este deo­seb i t trebu ie să aibă, esenţial, ş i o exi s tenţă spaţială separată . -Din determinaţi i le cxistenk, germenel e se î n t o a r c e î n a p o i în simpl itatea sa, numai într-un altul , în germenel e

s21 fructului, reven i nd l a existenţa însinelui . Inteligenţa însă este, ca atare , e x i s •t e n ţ a l iberă a î n s i n e 1 u i, care în dezvoltarea sa se ream inteş te în sine. Trebuie deci să luăm, pe de al tă parte , intel igenţa dr·ept această mină a i n c o n­ş t i e n t u l u i , adică drept universalul e x i s t î n d, în care diversitatea nu este încă pusă ca discretă. Şi anume, aocest î n-s i n e este prima formă a universal ităţii , care ni se oferă în reprezentar-e .

Adaus. Imaginea este a mea, îm i aparţine mie ; dar l a în­ceput ea nu mai are cu mine nici o altă omogen itate ; căci ea nu este încă g î n d i t ă, nu este ridicată în f o r m a r a ţ i o­n 1 a ,] i t ă ţ i i ; dimpotrivă , între ca ş i mine subzistă încă un raport provenit de pe poziţia intuiţi ei , care nu es te cu aodevărat l iber, raport potrivit căruia eu sînt numai i n t e r i o r u l, iar imaginea es te ceea ce-mi este e x t e r i o r. De aceea eu nu

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 27:1:

am încă, la înoeput, putere deplină asupra imaginilor oare dorm în mina interiorităţii mele, - eu nu pot să l e rechem d u p ă v o i a m e a. Nimeni nu şti·e ce nesfîrşită mulţime de imagini ale trecutului dormitează în el ; întîmplător, desigur, ele se tre­zes·c din cînd în cînd ; dar, - cum se spune, - noi nu putem reflecta asupra lor. Astfel , imaginile sînt numai în mod f o r­m a 1 b u n u l n o s t r u.

§ 454

3) O atare imagine conservată abstract are nevoie pentru a exista-în-lfapt de o intuiţie existînd în fapt ; adevărata aşa­numită a m i n t i r e este raporta·rea imaginei l·a o intuiţie, ş i anume, ca s u b s u m a r e a intuiţiei s ingulare imediate sub ceea ce, potrivit formei, este universal , sub r e p r e z e n t a r c,

care şi ea are acelaşi conţinut ; astfel încît, în s imţirea deter­minată şi intui ţi a ei , inteligenţa îşi este interioară sieşi şi r e ·C u-n o a ş t e intuiţia ca fi ind ·d e m a i î n a i n t e a e i ; după cum în acelraşi timp imaginea ei , întîi numai internă, ea o ştie 32&

acum totodată ca fiind conţinut nemij locit al intuiţi ei , ş i ca atare c o n f i r m a t ă. - Imaginea, care ascunsă în mina inte­l igenţii era numai proprietate a acesteia, acum, cu determinaţia exteriorităţi i , s e află ş i în posesia ei . Prin aceasta, ea este pusă ca fiind, deopotrivă, di stinctă de intuiţie ş i separabilă din noap-tea s implă în care este l a început cufundată. Inteligenţa este astfel puterea de a-şi exterioriza propriul ei avut ş i de a nu mai avea nevoie, pentru existenţa acestuia în ea, de intuiţia externă. Sinteza aceasta a imaginii interne, cu fiinţa-în-fapt reamintită, este adevărata r e p r e z e n t a r e : întrucît inte­riorul are acum chiar într-însul determinaţia de a putea fi p u s

în faţa inteligenţei , de a avea într-însa exis tenţă-în-fapt.

Adaus. Imaginile trecutului , ascunse în adîncul întunecat a.l interiorului nostru, devin p o s e s i e r e a 1 ă a noastră, prin faptul că ele păşesc în faţa inteligenţei, sub chipul plastic,

:272 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4S2

luminos, al unei intui ţ i i e x i s t î n d - î n - f a p t cu a c e 1 a ş i conţinut, şi prin aceea că noi, cu ajutorul acestei intuiţi i p r e­.z e n t e, l e recunoaştem drept intuiţii pe care le-am avut dej a mai înainte. Aşa se întîmplă, de exemplu , că un om , al cărui chip s-a întunecat dej a complet în spiritul nostru, noi îl recu­noaştem din sute de mii, îndată ce el însuşi ne apare în faţa ochilor. Pentru ca să c o n s e r v deci ceva în amintire, eu trebuie să am î n m o d r ,e p e t a t intuiţia lui . La început, fireşte, imaginea este rcdeşteptată nu atît de mine însumi, cît mai degrabă de intuiţia nemij locită respectivă. Printr-o redeş­teptare mai frecventă, imaginea cîştigă însă în mine o vioiciune ş i o prezenţă atît de mare, încît eu nu mai am nevoie de intui­ţia externă, pentru a mi-o amint i . Pe calea aceasta a jung c o p i i i , de la i n t u i ţ i e l a a m i n t i r e. Cu cît un om este mai cultivat, cu atît mai mul,t el trăieşte, nu în intuiţia imediată, ci - cu pri lejul tuturor intuiţi lor lui - totod�1tă în amintiri ; astfel încîl · , pentru el , puţin din ceea ce vede este cu

3�9 d esăvîrşire nou, conţinutul substanţial al m aj orităţ i i noului fi in­du-i mai degrabă dej a cunoscut. Tot astfel , un om cultivat se mulţumeşte mai mult cu i m:1gin i l e lui ş i s imte rar nevo ia intui­ţiei nemij locite. Poporul curios , d i mpotrivă, aleargă mc,.eu sp:·e locul unde are ceva d e pr ivit .

�!>) 1 M A G 1 N A T 1 A

§ 455 l ) Intel igenţa care acţionează, în aceas tă poses iune a e t ,

·este i m a g i n a ţ i a r e p r o d u c t i v ă, n a ş t e r e a ima­ginilor din propria interioritate a eului, care acum este puterea stăpînă peste ele . Prima r e 1 a ţ i e între imagini este aceea a spaţiului şi a t impului nemij locit, exterior al lor, conservat o

dată cu ele. - Dar im aginea îşi are în subiect , în care este con­servată, numai individual itatea, în care sînt înnodate determi­naţi i le conţinutului său ; concreţia sa nemij locită, adică întîi do<J.r spaţială ş i temporală. pe care ea , ca u n i t a r ă, o are în intuiţie , este în schimb desfăcută. Conţinutul reprodus, întrucît apar­.ţine unităţ i i identice cu sine a intel igenţii ş i este scos la supra-

§ -140-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 273

faţă din mina generală a acesteia, are o reprezentare g e n e ­r a 1 ă drept legătură, drept r e 1 a t i e de a s o c i e r e a

imaginilor şi a reprezentărilor, mai abstracte sau mai concrete .după împrej urăr i .

Aşa-numitele 1 e g i a 1 e a s o c i a ţ i e i i d e i 1 o r au trezit, o dată cu înfl orirea psihologi ei empirice mai ales , con­comitentă cu declinul filozofiei , un mare interes . Mai întî i , ceea ·Ce se asociază nu sînt i d e i . Pe de altă parte, modu­rile acestea de relaţie nu sînt 1 e g i , - tocmai pentru că există atît de m u l t e legi , cu privire la un acelaşi fapt, ceea ce dă naştere, mai degrabă, la arbitrar ş i accidentalitate, contrarul unei l egi ; ţ ine de voia întîmplări i dacă ceea ce face l egătura este natura imaginei , sau este o categorie a in telec­tului , ca asemănarea şi deosebi rea, temeiul şi consecinţa etc. 330 Înaintarea pe firul imagini lor şi al reprezentărilor, în virtu-tea imaginaţiei asociative, este numai j ocul unei reprezentări l ipsite de gîndire, în care determinaţia intel igenţei este încă universal itate formală, în genere, i ar conţinutul , acela dat în imagini. - Imagine şi reprezentare, - dacă facem abstracţi� de determinaţ ia mai precisă, privitoare la formă, pe care alU indicat-o, - se deosebesc în conţinutul lor prin aceea că ima­ginea este o reprezentare mai s ensibil-concretă ; reprezenta­rea, - fie că are un conţinut de natura imaginei, fie că acesta este concept şi idee, - posedă în genere deşi ea aparţine intel igenţei , caracterul de a fi în conţinutul ei ceva dat şi nemij locit. F i i n ţ a, faptul că inteligenţa s e g ă -s e ş t e p e s i n e d e t e r m i n a t ă, este încă ataşată reprc­zentării, şi universalitatea pe care o dobîndeşte acea materi e , prin reprezentare, este încă univensal itatea abstractă. Repre­zentarea este termenul mediu în s i logismul înălţării inteli­genţei ; legătura a m b e 1 o r s e m n i f i c a ţ i i a 1 e r a -p o r t ă r i i 1 a s i n e, anume a f i i n ţ e i ş i a u n I -v e r s a 1 i t ă ţ i 1 , care în conştiinţă sînt determinate ca obiect ş i subiect. Intel igenţa întregeşte c e e a c e a g ă s i t c a d a t, prin semnificaţia universalităţi i , ş i aceea ce îi este pro­priu, interior, prin sensul fiinţei, - pusă însă de ea. Privitor la deosebirea dintre reprezentări ş i gînduri să se compare Introducerea, § 20, remarca.

Abstracţia care are loc în activitateCJ. de reprezentare, prin mij locirea căreia sînt produse r e p r e z e n t ă r i u n i -

l B - c. 318

274 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-432'

v e r s a 1 e (reprezentări le au dej a ca atare, în ele, forma universal i>tăţi i) , este prezentată adesea ca o s u p r a p u n e r e de multe imagini a s e m ă n ă t o a r e, ş i ar urma să fie expl icabilă în modul acesta. Pentru ca această s u p r a p u­n e r e să nu fi e în întregime un a c c i d e n t, ceva lips i t de concept, ar trebui să se admită o f o r ţ ă d e a t r a c ţ i e între imaginile asemănătoare, sau altceva de felul acesta, care ar fi în acelaşi timp forţa negativă, de a înlătura, ceea

331 ce e încă neasemănător în ele, prin frecarea lor una de alta. Forţa aceasta este, de fapt, inteligenţa însăşi, eul identic cu sine, care prin reamintirea sa l e dă nemij locit universalitate şi s u b s u m e a z ă intui ţia singulară, sub imaginea dej a inte­r iorizată (§ 453) .

Adaus. A d o u a treaptă în dezvoltarea reprezentăr i i este, - aşa cum a m indicat î n prea:labil , î n adamul la § 451 -i m a g i n a ţ i a. La aceasta, p r i m a formă a reprezentări i - r e a m i n t i r e a - se ridică prin aceea că intel igenţa, ieşind din f i i n ţ a r e a s a a b s t r a c t ă î n s i n e ş i păşind în d e t e r m i n a ţ i e, s fîş ie întunericul nopţii care acoperă bogă­ţia imaginilor sal e ş i î l al ungă prin cl aritatea luminoasă pe care le-o dă actual izarea.

Imagim•.ţ ia a r c însă în c a Însăşi i arăşi t r e i forme, în care ea se dezvoltă. Ea este î n g e n e r e p r i n c i p i u 1 d e d e t e r m i n a r e al imaginilor.

M a i î n t î i , totuşi , ea nu face nimi c <:ltceva decît deter­mină imaginile să t reacă la f i i n ţ a r e-î n-f a p t. Astfel , ea nu este decît imaginatie r e p r o d u c t i v ă. Aceasta are carac­terul unei activităţi numai formale .

În a 1 d o i 1 e a rînd însă, imaginaţia nu cheamă doar din nou la suprafaţă imagini le prezente într-însa, ci l,e r a p o r­t e a z ă u n e l c 1 a a l t e l e ş i le ridică În felul acesta la rangul de reprez·entări g e n e r a le. Pe treapta aceasta, ima­ginaţ ia apare deci ca activitate de a s o c i e r e a imaginilor ..

A t r e i a treaptă în această sferă este aceea în care inte­l igenţa pune reprezentările ei g e n e r a 1 e ca ident ice cu p a r t i c u 1 a r u 1 imaginei , dîndu-le prin aceasta o existenţă fapti că de ordinea i m a g i n e i. Această existenţă fapti că sensibilă are forma dublă de s i m b o 1 ş i de s e m n ; astfel încît această a treia treap tă îmbrăţişează f a n t a z i a s 1 m -

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 275

b o 1 i z a n t ă şi pe cea p r o d u c ă t o a r e d e s c m n e, cea din urmă constituind t r e c e r e a I a m e m o r 1 a v e r­b :1 l ă.

I m a g i n a ţ i a r e p r o d u c ă t o a r e

P r i m u 1 pas aşadar este formalul reproducerii imaginilor. asz Este drept , şi gînduri pure pot fi reproduse ; imaginaţ ia totuşi nu ar-e de-a face cu de, ci numai cu imagini . Repr(}ducerea ima­ginilor are însă loc, d in partea imaginaţiei , după v o i n ţ a e i ş i fără aj utorul unei intuiţii nemij locite . Prin aceasta se deose­beşte forma aceasta a intel igenţei reprezentative, de pura r e a -m i n t i re, care nu are această independenţă , ci are nevoie de o intui ţ ie prezentă, ş i lasă, f ă r ă s ă v r e a , imaginile si apară de la sine.

I m a g i n a ţ i a a s o c i a t i v ă

O activitate mai înal tă decît pura reproducere este p u n e -r e a î n r a p o r t a imaginilor u n e l e c u a l t e l e . Conţ i ­nutul imaginilor are , datorită nemij lociri i sau naturii lui sen­�ibile, forma f i n i t u d i n i i , a r a p o r t ă r i i l a a l t c e v a. Întrucît însă eu sînt aici , în genere, cel ce determină sau pune, eu sînt cel ce pune ş i acest raport. Printr-însu! intel igenţa dă imaginilor , în locul legăturii lor o b i e c t i v e , o legătură s u b i e c t i v ă . Aceasta însă are încă, în parte, caracter ex­terior faţă de ceea ce este l egat printr-însa. Am de exemplu imaginea unui obi ect în faţa mea ; de această imagine s e leagă , cu totul exterior, imaginea unor persoane cu care am vorbit de acest obiect , sau care îl posedă etc. Adesea singur spaţiul ş i t impul sînt ceea ce l eagă imagini le unele de altele . Conversaţia obişnuită de societate se ţese de cele mai mul te ori într-un chip foarte exterior ş i accidental , de la o reprezentare l a alta. Numai cînd În convorbire avem un scop deteriuinat, întreţinerea cîştigă legătură mai s trînsă. Diferi te le d ispoz iţi i afective dau tuturor reprezentări lor o legătură ca-racteristică, - cele vesele, una vc­�dlă, - cel e triste, una tristă. Ş i mai mult încă este valabil 333 lucrul acesta despre pas iuni . Tot astfel , gradul de inteligenţă aduce o deoseb ire în modul de înlănţuire a imagini lor ; de aceea oamenii pl in de duh se deosebesc şi sub raportul acesta, de oa­menii obişnu i ţ i ; un om cu duhul bogat caută imagini care conţin ceva solid ş i adînc. C u v î n t u l d e s p i r i t l eag-ă

'276 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

reprezentări care, - deşi cu totul depărtate într e el e , - au totuşi în fapt o legătura lăuntrică. Ş i j o c u 1 d e c u v i n t c trebuie socoti t ca aparţinînd acestei sfere ; cea mai puternică pasiune se poate lăsa antrenată în acest j oc ; căci un spirit mare ştie , - chiar În s i tuaţi i le cele mai nenorocite , - să pună tot ce i se întîmplă în legătură cu pas iunea sa.

§ 456

Şi asociaţ ia reprezentăril or trebuie înţeleasă, d e aceea, n

s u b s u m a r e a reprezentări lor singulare sub una g e n e -r a l ă, care const i tuie l egătura lor. Intel igenţa însă nu este, într-însa, doar formă generală, ci interioritatea ei este subiec­tivitate c o n c .r e t ă, d e t e r m i n a t ă î n s i n e, cu con­ţinut propriu, care provine d in vreun interes oarecare, dintr-un concept fiinţînd-în-s ine, sau o Idee, - în măsura în care putem vorbi cu .anticipaţ ie de un asemenea conţ inut . I n tel igenţa est� stăpînă peste provizia de imagini ş i de reprezentări care îi apar­ţine ş i este , astfel , 2) legătură l iberă ş i subsumare a acestora sub conţinutul care î i este propriu. Ea este deci amintită în s ine, în chip d e t e r m i n at, în aceas tă provizie , imprimînd-o .aces­tui conţinut al ei , - fa n t a z i e, imaginaţie care procedează prin 1S i m b o 1 i z a r e, a 1 e g o r i e sau p o e t i z a r e . Aceste plăzmuiri individualizate, mai mult sau mai puţin concrete, sînt încă sinteze, întrucît materia în care conţinutul subiectiv îşi dă exis tenţa faptică provine ·din ceea ce este găsit în intuiţie .

Adaus. Dej a i m a g i n i 1 e sînt mai generale decît i n ­t u i ţ i i 1 e ; totuşi ele au încă un conţinu t s e n s o r i a 1 - c o n -c r e t, al cărui raport, l a alt conţinut de aces t fel, sînt eu. ln-

3 3 4 dreptîndu-mi însă atenţia către acest raport, eu ajung la repre­zentări g e n e r a 1 e - adică la reprezentări în înţel esul p r o -p r i u al acestui cuvînt . Căci aceea ce pune în raport imaginile s ingulare, unele cu altele, este tocmai ceea ce le este c o � u n . Acest clement comun este - fie o latură p a r t i c u l a r ă oa­recare a obiectului , ridicată la f o r m a u n i v e r s a l i t ă ţ i i ,

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 277

ca de exemplu, în trandafir, c u 1 o a r e a r o ş i e , - fie u n i -v e r s a 1 u 1 c o n c r e t, g e n u 1, de exemplu În trandafir p 1 a n­t a, - în orice caz însă, o reprezentare ce se înfăptuieşte prin d e s f a c e r e a de către inteligenţă a legăturii empirice a de­terminaţi i lor variate ale obiectului . În producerea reprezentări ­lor generale intel igenta este deci ea î n s ă ş i a c t i v ă ; de aceea este o greşeală l ipsită de duh să admitem că reprezentă­rile generale s -ar naşte , - fără participarea spiritului , - prin aceea că multe imagin i asemănătoare s -o r suprapune ; - că, de exemplu, culoarea roş ie a trandafirului ar căuta roşal altor imagini afl ătoare în capul meu şi astfel mi-ar procuna - mi.e, ca simplu privi tor, - reprezentarea generală a roşulu i . Fără îndoială, particularul aparţinînd imaginei este ceva dat ; des­compunerea singulari tăţii concrete a imaginei ş i forma univer­salităţii ce ia naştere prin aceastc. , provine însă1 cum c,m observat, de l a mine.

R e p r e z e n t ă r i 1 e a b s t r a c t e sînt numite adesea, -s-o spunem în trea căt, - c o n c e p t e. Filozofia lui F r i e s constă esenţial din as tfel de reprezentări . Cînd se afirmă d. prin asemenea mij loace se ajunge la cunoaşterea adevărului, tre­buie să spunem că ceea ce se Întîmplă este tocmai contrarul, şi . de aceea, omul cu j udecată nu părăseşte niciodată concretul i magini lor şi l eapădă cu drept o at:we înţel epciune goală, de şcoală. Totuşi punctul acesta nn-1 vom discuta mai departe, a ici Tot atît de puţin ne priveşte aici alcătuirea mai în d e -t a 1 i u a conţinutului provenind - fie din 1 u m e a e x t e - 33& r i o a r ă, - fie d in ceea ce ţine de r a ţ i u n e, de d r e p t , de m o r a l ă ş i r e 1 i g i e . Aici dimpotrivă e vorba numai , î n g c n e r e, de u n i v e r s a 1 i t a t e a reprezentăr i i . Din acest punct de vedere, avem de observat următoarele .

În sfera subiectivă, În care ne găs im aic i , reprezentarea g e n e r a 1 ă este ceea ce e i n t e r i o r, - i m a g i n e a, În schimb, este ceea ce e e x t e r i o r. Determinaţiile acestea două, care s tau aici faţă în faţă, sînt la început încă separate, -ele sînt îmă, în separaţia lor , uni laterale. Celei dintîi îi lipseşte exterioritatea, caracterul intui t iv - celei din urmă, demnitatea de a fi ridicată la nivelul de expres ie a unui universal determi ­nat . De aceea adevărul acestor laturi stă în unitatea lor . Uni ­tatea aceas ta, - î n t r u c h i p a r e a u n i v e r s a 1 u 1 u i î n i m a g i n e şi g e n e r a 1 i z a r e a i m a g i n e i se înfăptu-

278 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL S UBIECTIV § 387-482

ieşte, mai pre6s , în felul că reprezentarea generală nu se reuneşte doar, cu imaginea, într-un produs n e u t r a · l , - ca să spunem aşa - c h i m i c, ci ea acţionează şi se afirmă ca p u t e r e s u b s t a n ţ i a 1 ă domnind peste imagine, - îşi subordonează imag�nea ca ceva ac·cidental , - se face sufletul acesteia, - în ea, devine p e n t r u s i n e, se reaminteşte, se manifes tă pe sine însăş i . Prin faptul că inteligenţa produce această unitate a u n i v e r s a 1 u 1 u i ş i a p a r t i c u 1 a r u 1 u i , - unitatea a c e e a c e este i n t e r i o r ş i a c e e a c e e s t e e x -t e r i o r, - a r e p r e z e n t ă r i i ş i a i n t u i ţ i e i, - şi în felul acesta, r e s t a u r e a z ă t o t a 1 i t a t e a dată în intuiţie, ca t o t a 1 i ' t a t e c o n f i r m a t ă , - activitatea reprez entativă se desăvîrşeşte în s ine însăşi, fi ind i m �. g i n a ţ i e p r o d u c -t i v ă . Aceasta constituie formalul a r i e i ; căci arta înfăţişează universalul veritab i l , adică I d e e a , în forma e x i s t e n ţ e i s e n s i b i 1 e, - a i m a g i n e i .

� 45i

În fantaz i c , i n t e l igenţ<.t s - <.t desăvîrş i t ca i n t u i ţ i e - d e ­s i n e , întrucît cupr in sul e i , 1 u<.tt din e a însăşi , are exis tenţă de imagine. Această plăzmuire a intui ţ i e i sale de sine este su -

336 b iectivă ; - momentul f i i n ţ ă r i i îi l ips�şte încă. Dar în unitatea aceasta a cupr insulu i interior şi a materi e i s ale, inte­l igenţa s�a reîntors totodată la raportarea identică la 5ine, ca nemij locire î n s i n e . Aşa cum, ca raţiune, ea îşi are punc­tul de plecare în însuş irea nemij locitului , pe care ·1 -a găsit în sine (§ 445 ; cf. § 4 55, remarca) , adică în determinarea acestuia ca u n i v e r s a 1 ; tot astfe l , acţiunea ei ca raţiune (§ 438 ) , pornind de la acest punct , are ca ţ intă să determine d rept f i i n ţ î n d, aceea ce s-a împlini t În ea ca intuiţ ie concretă de s ine, adică să se facă p e sine însaş r f i i n ţ ă, f a p i (Sache) . Acţ ionînd cu dest inaţ ia aceasta , ea es te e x t e r i o ­

r i z a r e de s ine, producătoare de i n t u i ţ i e, - 3) f a n -t a z i e c o n s t r u c t o a r e d e s e m n e .

:§ 4-10-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 279

Fantazia este punctul de mij loc În care universalul ş i fiinţa, ceea ce ne es.te propriu ş i ceea ce es te găsit , interiorul şi exteriorul , sînt deplin plămădite în una. S intezele anterioare ale i n t u i ţ i e i , r e a m i n t i r i i etc. sînt şi ele reuniri ale aceloraşi momente ; dar ele sînt s inteze ; în fantazie abia intel igenţa nu se mai află ca rezervor nedeterminat şi ca uni­versal , ci ca s ingularitate, ca sub iectivita,te concretă, în car� raportarea ,[a sine este determinată deopotrivă ca fi inţă şi totodată ca universalitate. Dreot atare reuniri a ceea ce este propriu, adică interior spirituÎui , şi a ce es te i n t u i t i v , sînt recunoscute pretutindeni plăsmuirile fantaziei ; conţi ­nutul lor mai detailat aparţine altor domeni i . Aici , atelierul acesta intern trebuie considerat numai după momentele lui ab­s tracte. - Fiind activitatea acestei unificări, fantazi a este raţiune, d.ar raţiune numai f o r m a l ă, întrucît cu p r i n s u l fantaziei este ca atare indiferent, raţiunea însă, ca atare. determină ş i c o n ţ i n u t u 1 la a d e v ă r.

Trebuie să mai relevăm cu deosebire că, întrucît fan­tazia preface conţinutul interior în imagine şi în intuiţie, 5 i aceasta o exprimăm spunînd că ea determină conţinutul drept f i i n ţ î n d, nu trebuie să pară surprinzătoare n ici expresia 337 că inteligenţa face din sine ceva ce f i i n ţ e a z ă, se face l u ·C r u ; căci conţinutul ei este ea însăş i , ş i tot astfel , deter ­minaţia pe care ea o dă acestuia . Imaginea produsă de fan­tezj,e este numai subiectiv intuitivă ; în s e m n ea î i adaugă un element intu i t iv veri,tabil ; în memoria m e c a n i c ă ea desăvîrşeşte această formă a f i i n ţ e i , într-însa.

Adaus. Aşa cum am văzut în adausul la paragraful pre­cedent, reprezentarea generală constituie în fantaz ie elementul subiectiv, care îşi dă în imagine obiectivitate şi prin acea<:> ta se adevereşte. Această adeverire este totuşi , nemij locit , e a în­săş i Încă s u b i e c t i v ă, întrucît intel igenţa respectă încă, l a în­put, conţinutul dat al imaginilor , - se orientează după el cînd dă reprezentări lor sale generale ch ip intuit iv . Această acti ­vi tate a inteligenţei , c o n d i ţ i o n a t ă încă, numai r e 1 a t i v 1 i b e r ă, noi o numim f a n t a z i a s i m b o 1 i z a n t ă. Ea nu alege pentru expresia reprezentărilor ei generale alt material sen­s ibil decît pe acela, a cărui semnificaţi e i n d e p e n d e n t ă c o -r e s p u n el e conţinutului determinat al universului ce urmează să fie transpus în imagine. Astfel, de exemplu, forţa lui Jup i ter

280 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387_ 1''2'

este înfăţişată prin vultur, fiindcă aceasta trece ca fiind pu­ternic. - A l e g o r i a exprimă subiectivul mai mult printr- un întreg ansamblu de singularităţi. - Fantazia p o e t i c ă, în s fîrşit , ut i l izează materialul - es<te drept - mai l iber decît artele plastice ; totuşi nici ei nu îi este îngăduit să aleagă decît materialul s ensibil adecv:at conţinutului ideii ce trebuie înfăţişată .

De la confirmarea s u b i e c ·t i v ă, prezentă în simbol, care este m i j l o c i t ă de imagine, intel igenţa păşeşte însă cu nece­s i tate mai departe, la confirmarea o b i e c t i v ă, f i i n ţ î n d -î n - ş i - p e n t r u - s i n e, a reprezentări i generale . Că:c i , întrucît conţinutul reprezentării generale, ce urmează să fie confirmată, s e r e u n e ş t e , În conţinutul imagini i care- i serveşte de

ass simbol , d o a r c u s i n e î n s u ş i , forma m i j l o c i t ă a acele i confi rmări - a unităţii subiectivului cu obiectivul -se transformă în forma n e m i j l o c i r i i. Prin această miş ­care dialectică, reprezentarea generală ajunge astfel să nu mai aibă nevoie, pentru confirmarea sa, de conţinutul imaginei , ci să fie confi rmată în şi pentru sine însăşi , să fie aşad ar vala­bi lă în mod nemij loc i t . Cînd acum reprezentarea general ă, l ibc­rată de conţinutul i maginei , îşi dă formă intui tivă într-un ma­terial exterior, al es de ea î n m o d a r b i t r a r, ea dă naştere la ceea ce trebuie numit , - spre a fi deosebit precis de s imbo l - un s e m n. Trebuie să spunem că semnul este ceva mare. Cînd inteligenţa 'a desemnat cev?. print-r-un semn, ea a sfîrş i t cu conţinutul intuiţiei şi a dat materialului sensib i l , d rept suflet ,

o s emn ificaţie s t r ă i n ă de eL Astfel , de exemplu, o c o c a r -d ă sau un s t e a g sau o p i a t r ă d e m o r m î n t s em­nifică ceva cu totul deosebit de aceea c e ele indică nemij'locit . Arbitrarul care apare aici , în legătura materialului sensibil cu o reprezentare generală , are ca urmare necesară fapttJ I că înţe­l esul semnelor trebuie întîi învăţat . Lucrul acesta este valabil c u deosebire despre semnele l imbi i .

§ 458

În această uni tate izvorîtă din in teligenţă , a unei r e p r e -

z e n t ă r i i n d e p. e n d e n t e şi a unei i n t u i ţ i i , materi:::t celei din urmă este mai întîi fireş,te ceva primit din afară, ceva

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 2811

n e m i j l o c i t, sau dat (de ex. coloarea cocardei etc. ) . 1 n ­

t u i ţ i a însă, în această identitate, nu este luată ca pozitivă şi drept ea însăş i , c i ·ca reprezentînd a l t c e v a . Ea este o ima ­gine care a primit în sine, drept �uflet, drept semnificaţie a ei , o reprezentare i n d e p e n d e n t ă a inteligenţei . I ntuiţi a aceas­ta es te s e m n u l .

S e m n u l es te o intuiţie nemij locită oarecare, ce repre­zintă un conţinut cu totul al tul decît cel pe c3re ea îl are sas­

pentru sine, - p i r a m i d a, în care se strămută şi se con­servă un suflet străin. S e m n u l este deosebit de s i m b o 1, - o intuitie a cărei d eterminaţi e p r o p r i e constituie încă, în ce priveşte esenţa ş i conceptul ei, mai mult sau mai puţin conţinutul pe care ea îl exprimă ca simbol ; l a un semn, ca atare, dimpotrivă, conţinutul propriu al intuit iei , ş i acela, al cărui semn ea este, nu au nimic de-a face unul cu a:ltul. În s e m n i f i c a r e, intel igenţa dovedeşte deci o mai l iberă dis­ponibi l i tate ş i s tăpînire, în folosirea intuiţiei , decît în s 1 m -b o l i z a r e.

De obicei s e m n u 1 şi 1 i m b a sînt introduse ca anexă, undeva, în psihologie sau chiar în logică, fără să se cugete la nece�itatea şi la conexiunea lor în s istemul activităţii i nte­l igenţei . Adevăratul loc al semnului este cel pe care l -am indi-cat, anume că intel igenţa, - care, ca intuiţie, produce forma timpului ş i a spaţiului, dar apare ca primind din afară conţinutul sensibil ş i ca făurindu-ş i reprezentări din acest material , - dă acum, din s ine, reprezentări lor sale indepen -­dente, o fiinţare faptică determinată, f o 1 o s e ş t e spaţiul şi timpul pl in, intuiţia, c a fiind a e i , ş terge într-însa conţinutul ei imediat şi propriu, şi î i dă ca semnifi caţie şi suflet un alt conţinut . - Această activitate creatoare de semne poate fi numită mai ales m e m o r i e p r o d u c t i v ă (Mne­mozina mai întîi abstractă) , întrucît memori a verbală (Ge­dăchtnis), care în viaţa comună este confundată adesea şi folo­sită în acelaşi sens cu ţinerea de minte (Erinnerung), ca şi cu reprezentarea şi cu imaginaţia, nu are de-a face decît cu semne.

282 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

§ 459

Intuiţia, - ca nemij locită, la început ceva dat ş i spaţial, primeşte, cînd este folosită ca un semn, determinaţia esen­

ţială de a fi doar ca suspendată. Inteligenţa este această nega-Mo tivita:te a ei ; as tfel , forma (Gestalt) mai .adevărată a intu iţie i ,

care este un semn, e o fiinţare în t i m p, - o dispariţie a fiinţei faptice, întrucît ea este, - ş i , potrivi t determinaţiei sale psihice, exterioare, mai departe, o f i i n ţ a r e p u s ă de inte­ligenţă din propria ei naturalitate (antropologi că) , s u n e t u 1 , exteriorizarea Împlinită interiorităţii care se aduce astfel la cunoş­tinţă. Sunetul ce se articulează mai departe, pen tru reprezentă­rile determinate, v o r b i r e a ş i s i s temul e i , l i m b a, dă s imţirilor, intuiţi lor, reprezentărilor, o a doua fiinţare-în-fapt, mai înaltă dedt fiinţa lor faptică imediată, în genere o exis­tenţă, care îşi are val abi l i tatea în d o m e n i u 1 r e p r e z e n­t ă r i i .

Limba nu intră în considerare a ic i , decît potrivit deter­minaţiei specifice , de a manifesta, ca produs al inteligenţei , reprezentări l e acesteia, într-un element exterior . Dacă ar urma să tratăm despre l imbă în mod concret, atunci ar trebui să revenim pentru m a t e r i a l u l ( lexicul) ei , l a punctul de vedere antropologie, mai precis , psihic-fiziologic (§ 40 1 ) , iar pentru f o r m ă (gramatica) , să anticipăm pe acela al inte­l ectului . Pentru m a t e r i a l u 1 e l e m e n t a r al l imbi i , s - a părăs i t, pe de o parte, reprezentarea purei accidental ităţi a lui, pe de aJ,tă parte, principiul imitaţiei a fost l imitat la sfera sa restrînsă, - obiectele sonore. Totuşi se pot auzi încă laude aduse l imbii germane pentru bogăţia ei , datorită mulţi­mii expresi i lor particulare, pentru sunete particulare : rauschen [a fîşi i ] , sausen [a bîzîi] , knarren [a scîrţîi] etc. ; s -au adunat poate mai mult de o sută de asemenea expresi i ; capriciu! unui moment creează oridnd voieşte altele noi . O atare abun­denţă de termen i . rcferi tori la lucruri le sensib i le şi nesemni ­fi cative, nu trebuie socotită drept o contribuţie la ceea c e trebuie să constituie bogăţia unei l imbi de cultură . Fondul ele­mentar specific are la bază, el însuş i , nu atît o s imbolică

§ 4-10-481 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 283

referitoare la obiecte exterioare, cît una interioară, anume 341 aceea a art iculaţi ei antropologice, un g e ·s t oarecum al exteriorizării trupeşt i a vorbirii . S-a căutat astfel pentru fiece vocală şi consonantă, ca şi pen tru elementele lor mai abstracte (m işcarea expresivă a buzelor, a palatului , a l im ­bii) , şi a:poi pentru combinaţii le lor, semni ficaţia lor caracte­ristică. Dar aceste începuturi tulburi , l ips i te de conştiinţă, sînt, datorită momentelor ulterioare - deopotr ivă Împrej u ­rări exterioare, cît şi trebuinţe ale cul turi i , - modificate pînă a deven i neînsemnate şi fără sens , - mai ales prin aceea că sînt ele înseşi coborîte, ca intuiţi i sensib i le , la treap ta de semne, ş i , prin acea!Sta, semn ifi caţia 1 or propr ie or iginară este diminuată şi st insă. - F o r m a 1 u 1 l imbi i însă este opera intelectului , care îşi imprimă într-însa oategor i i l e sale : instinctul acesta logic dă naştere elementului gramat i cal al ei . Studiul unor l imbi rămase primit ive, care abia În t impur i mai recente au început să fie cunoscute temeinic, a arătat , în această privinţă, că ele conţi n o grc.matică foarte dezvoltată în amănunt ş i exprimă distincţii care l ips esc, ori au fos t ştense , î n l imba unor popoare mai cultivate . Se pare c ă limba popoarelor celor mai cul tivate are gramatica mai puţin desă­vîrşită, ş i că aceeaşi l imbă, într-un stadiu mai puţin dezvol -tat, al poporului care o vorbeşte, era mai perfectă decît în stadiul mai ridicat al culturii lui . A s e compara scrierea d-lui W. v . H u m b o 1 d t asupra dualului ]. 1 0 . 1 1 .

În l egătură cu l imbaj ul sonor, ca fi ind l i mba originară , putem aminti şi de: 1 i m b a s c r i s ă, to tuş i numai în tre ­cere ; ea este doar o dezvoltare mai departe, în domeniul p a ·r t i c u l a r al l imbii , care recurge l a aj utorul unei act i ­vităţi practice exterioare. Limba s crisă se desfăşoară pe tere ­nul intu i ţiei spaţiale imediate , d in care ea îs i ia şi în care îşi produce semnele (§ 454 ) . Mai preci s , 1 i ·m b a h i e r o-g l i f e 1 o r desemnează r e p r e z e n t ă r i l e prin figuri spaţiale , în s chimb l imba a 1 f a b e t i c ă semn ifică s u n e t e care sînt ele înseşi semne. Ea constă prin urmare din semne S42 ale semnelor , - şi anume, descompune s emnele concrete ale l imbii sonore, cuvintele, în elementele lor simple, ş i dă semne acestor elemente. - L e i b n i z s -a lăsat amăo·it de intelectu l sau ŞI a socot i t foarte de dorit o l imbă s crisă c� rnpletă, consti-

284 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--482

tuită în chip hieroglific, - ceea ce parţial se şi real izează în scrierea alfabetică (ca şi în semnele noastre numerice, în sem­nele planetelor, ale materiilor chimice etc. ) , - ca l imbă scri să universală, destinată rei aţi ilor d intre popoare ş i cu deosebi r e dintre învăţaţi. Se poate însă susţine că relaţi i le popoarelor (cum era poate cazul cu Fenicia, ş i cum se întîmplă astăzi la Canton - vez·i Călătoria lui M a c A r t n e y, de Staunton) aii determinat dimpot rivă nevoia scrierii alfabetice şi naşterea acesteia . 1n orice caz, nu poate fi vorba de o l imbă hierogli ­fică atotcuprinzătoare, t e r m i n a t ă ; obiectele sensibi le se pot f ixa, este adevărat, prin semne stabile , dar în ce pri­veşte semnele destinate spiritualului , progresul gîndurilor, dezvol tarea logică prog·resivă, aduce păreri deosebite asupra raporturi lor lor interne şi prin urmare asupra naturi i lor, ceea ce duce şi la o nouă deteminC'.re hierogl ifică. Se întîmplă doar, aceasta, chia r cu obiectele sensibile, ale căror semne în l imba sonoră, numele lor , sînt adesea ori schimbate, ca de ex. al e obiectel or chimice, şi tot astfel a celor mineralogice. De dînd s-a ui·tat ce s înt numele ca atare , - anume, în sine date e x t e r i o a r e , 1 i p s i t e d e s e n s , care numai ca · s e m n e au un înţeles , - de cînd se pretinde, în loc de nume propriu z i se , expresia unui fe l de defin i ţ i i , - care, pe dea­supra, se alcătuieşte adesea după bunul plac şi după întîm­plare, - denumirea, adică simpla compunere, din semne, a de­terminării ei generice, sau a altor îmuşiri socotite caracteris­tice, s e schimbă, după părerea deosebită ce se are despre gen

ats sau despre o însuşire socotită specifică. - Numai pentru imobi l i tatea s tructuri i spiritului chinezesc este potrivită l imba scrisă hierogl ifică a acestui popor ; acest fel de limbă scrisă nu poate fi de a l tfel Împărtăş it decît de partea redusă a unui popor care se menţine în posesia exclusivă a culturi i spiri ­tuale. - Dezvoltarea l imbi i sonore s tă în legătura cea mai strînsă cu deprinderea s crierii alfabetice, prin care numai limba sonoră îşi dobîndeşte precizia şi puritatea arti culări i . Imperfecţiunea l imbii sonore chineze este cunoscută ; o mul ­ţime din cuvintele ci au înţelesuri mai multe, cu totul deose­bi te , - chiar pînă la zece , ba ş i la douăzeci , - astfel încît, În vorbire, d i ferenta se face s·imţită numai prin intonaţie, in­tens itate, prin faptul că se vorbeşte mai în şoaptă, sau s e strigă. Europenii care încep să vorbească chinezeşte cad,

§ 440--482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 285

înainte de a-şi fi însuşit aceste absurde fineţuri ale accentua­tiei, în neînţelegeril e cele mai comice . Perfecţiunea constă aici în contrariul acelui parler sans accent, care se pretinde, cu dreptate, în Europa, de la o vorbire cultivată. Datorită caracterului hierogli fic a1 l imbi i s crise, limba chineză sonoră este lipsită de determinaţia obiectivă care se cîştigă în arti­culare prin scrierea al fabetică.

Scrierea alfabetică este, în ş i pentru sine, cea mai intel i ­gentă ; într-însa, c u v î n t u l , felul propriu ş i ce l mai demn în CC'.re intel igenţa îşi exprimă reprezentări le sale, esk adus la conştiinţă, făcut obiect al reflexiei . În această util izare a lui de către intel igenţă, el este anal izat, adică <:�.ceastă sem­ni ficare este redusă la elementele ei simple, puţine (gesturile originai'e ale articulării) ; ele sînt latura sens,ibi lă a vorbi­ri i , adusă la forma universalităţ i i . ş i care, în modalitatea acea5ta elementară, dobîndeşte în acelaşi timp !Jreciz ie ş i puritate deplină. Scrierea a.l fabetkă păstrează astfel ş i avan­tajul l imbii sonore, faptul că într-însa, ca ş i în aceastGJ., repre­zentările îşi au nume propriu zise ; numele este semnul s im­plu pentru adevărata reprezentare, adică pentru reprezenta­rea s i m p 1 ă, nedes{ăcută în determinaţi i le ei ş i compusă din�r-însele . Umba hieroglifelor nu ia naştere din anal iza nemij locită a semnelor sensibile, ca scrierea al fabetică, c i din anal iza anterioară a reprezentări lor ; de aici se ajunge l esne la gîndul că toate reprezentările ar putea f i reduse l a elemen ­tele lor, la determinaţi i le logice simple, astfel încît, din sem­nele elementare alese pentru aceste determinaţi i (ca în chine­zeşt i le koua, l inia simplă dreaptă ş i cea ruptă în două părţi ) , s -ar creia, prin compunerea lor, l imb<J. hierogl i felor. Împrej u ­rarea aceasta a desemnării analit ice a reprezentarilor, în scrierea hierogl i fică, care a ademenit pe L e i b n i z, făcîn­du-! să socotească această scriere mai perfectă decît cea alfa­betică, ·intră dimpotrivă în contradicţie cu nevoia de bază a l imbi i , cu numele, care cer.e pentru reprezentarea imediată, -al cărei conţinut, ori cît de bogat concentrat ar fi el în sine, este, în nume, simplu pentru spirit , - un semn ş i el nemij ­locit, s implu, care, în fiinţa lu i , să nu dea pentru sine nimic de gîndi t ş i să nu aibă decît destinatia de a desemna repre­zentarea simplă, ca atare, ş i de a o reprezenta sensib i l . Nu numai irrteligenţa ca funcţi e de r e p r e z e n t a r e ia calca

286 PRIMA SECŢIUNE. S PIRITUL SUBIECTIV § 381-482

aceasta, de a se opri l a s impli tatea reprezentărilor, ca şi de a le recompune din momentele mai abstracte în care au fost anal izate, d la rîndul e i g î n d i r e a rezumă conţinutul con­cret, d in analiza în care acesta a devenit o reunire de deter­minaţii multiple, în forma unui gînd simplu. Pentru amîn­două este nevoie 3ă se aibă şi atare semne, s imple sub rapor­tul înţelesului , care, constînd din mai mul te l i tere sau silabe şi chiar descompuse în acestea, nu înfăţi ş·ează totuşi o reunire de mai multe reprezentări. - Ce.Ie spuse constituie determ i ­naţia fundamentală pentru o decizie în ce priveşte valoarea l imbi lor s crise. De aici mai rezultă că, în s crierea hieroglifică, relaţi i le între reprezentări spirtuale ·concrete trebuie să de­vină în chip necesar compl icate ş i Încurcate şi , în orice; caz, analiza lor, ale cărei prime rezultate urmează la rîndul lor să fi e anal izate, apare posibilă pe căi.le cele mai variate şi mai d iver­gente. Fiece d ivergenţă în analiză ar <.trage după sine o altă alcă�uire a numelui scris , aşa cum, potrivit observaţiei făcute mai înainte, În t impuri le din urmă, ch iar în domeniul sen­s ib i l , acidul clorh idri c ş i -a schimbat numele în mai multe feluri . O l imbă s crisă hieroglifică ar cere o filozofie tot ::ttît de statică cum este cultura ch inezilor, în genere.

Urmează, încă din cele spuse, că faptul de a învăţa să. citeşt i şi să scri i o l imbă alf,abetică trebui e socotit un mij loc infinit de cultură, neîndeaj uns de preţuit ; căci el conduce spi ­ritul, de la concretul sensibi l , la atenţia faţă de ce este mai formal, - cuvîntul sonor ş i elementele lui abstracte, - şi face un pas esenţial pentru a consolida în subiect terenul interiorităţii ş i a- 1 purifica. - Deprinderea odată dobîndită înlătură mai tîrziu, de asemenea, caracteristicco. scrierii alfa­betice de a se înfăţişa, în interesul văzului, ca un drum ocol i t către reprezentări , prin intermediul auzului , ş i transformă această scriere, pentru noi , în scriere h ierogl i fică, - astfel încît, întrebuinţînd-o, noi nu trebuie să avem în faţa noastră, în conştiintă, mij locirea sunetelor ; d impotrivă, lumea care posedă doar puţin deprinderea ci.t itului, pronunţă ceea ce citeşte, cu glas tare, pentru a-l înţelege din felul cum sună. Pe lîngă că, în această abi l i taJte, care transfo·rmă scrierea al fabetică în hierogl ife, capacitatea de abstracţie cîştigată prin acea primă exercitare per&i,s•tă, c i tirea hierogEfică este, pentru sine însăş i , o citire surdă ş i o scriere mută. Ceea ce

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 287

ţine de auz, .adică temporalul , şi ceea ce ţ ine de vedere, adică 3U! spaţiului, are, e drept, fiecare propria sa bază, la Început una deopotrivă de valabilă ca cealaltă ; în s crierea alfabetică însă, nu avem decît o singură bază, şi anume, raportul just este acel a că limba vizibilă stă faţă de cea sonoră doar în rapo.rtul de semn ; inteligenţa se exteriorizează nemij locit ş i necondiţionat, prin vorbire. - Mij locirea reprezentări lor prin elementul mai puţin sensibil al sunetelor, s e dovedeşte mai departe, pentru trecerea următoare de la r e p r e z e n t a r e l a g î n d i r e,. - pentru m e m o r i e, - de o impor.tanţă esenţială.

§ 460

Numele, ca l egătură în care se înnoadă intuiţia produsă de intel igenţă ş i semnificaţia ei, este mai întîi o producţie s i n­g u 1 a r ă, trecătoare, i ar l egătura reprezentări i , ca ·interioară, cu intuiţia, ca ceva exterior, este ea însăşi e x t e r i o a r ă. lnte ­riorizarea ( Erinnerung) acestei exteri o ri t ăţi e9te m e m o r 1 a

v e r b a l ă (Gedachtnis) .

YYI M E M O R 1 A• C U V î N T U L U 1

§ 4 6 1

C a m e m o r i e , i nte l igenţa parcurge, faţă d e intui ţ i a c u \' î n t u 1 u i , aceleaşi activităţi de interiorizare ca ce le pe c a re l e par·curge, · ca rep ,.ezentare în genere, faţă de prima intui­ţie nemij locită, § 4 5 1 etc. - 1 ) Făcînd a sa l egătura care con­st i tuie semnul , intel igenta ridică prin această inter.i orizare l egă­tura s i n g u 1 a r ă, într-o l egătură u n i v e r s a .J ă, adi că stabi lă , În care numele şi semnifi catia sînt leg;ate pentru ea obiectiv, ş i face din intuiţia, în care constă l a început numele,

o r e p r e z e n t a r e ; astfel încît conţinutul, semnificaţia, şi semnul sînt identi fi cate, constituie o reprezentare unică, iai-

'288 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387--402

actul repr·ezentări i este concret în interioritatea lui , conţinutul alcătuind fi inţa lui în fapt ; - memorie care r c ţ i n e nu­mele.

347 Adaus. M e m o r i a not o cons id erăm sub cele t r ei forme :

î n t î i , a memonet care r e ţ i n e n u m e 1 e , al d o i 1 e a , a memonet r e p r o d u c t i v e , al t r e i l e a, a memoriei m e c a n i c e . P r i m u 1 p a s aic i este deci reţinerea înţelesului nume­

lor , - faptul că devenim capabili să ne reamintim, cu ocaz ia semnelor l imbi i , de reprezentările l e�ate obiectiv cu e l e . Astfel, la auzul sau la vederea unui cuvînt aparţinînd unei l imbi străine, ne devine prezent înţelesul lui ; dar noi nu sîntem încă, pentru aceasta, capabili să producem , invers, pentru reprezentări le noastre, semnele cuvintelor corespunzătoare din aoea l imbă : noi învăţăm să vorbim şi .să scriem o l imbă, mai t îrziu decît ' Învăţăm să o înţelegem .

§ 4 62

N u m e l e este deci f a p. t u l însuşi , aşa cum se găseşte ş t cum e valabil acesta î n d o m e n i u l r e p r e z e n t ă r i i . 2) Memoria r e p r o d u •c ă t o a r e posedă şi recunoaşte, în nume, f a p t u 1 ş i , o dată cu faptul , numele, fără intuiţie şi imagine. Numele ca e x i s t e n ţ ă a conţinutului în inteligenţă este e x t e r i o r i t a t e a ei înseşi , în ea, ş i i n t e r i o r i ­z a r e a numelui, ca fiind intui ţ ie produsă de ea, este în ace­laş i timp î n s t r ă i n a r e a d e s i n e ( Entăusserung), în care inteligenţa s e pune înăuntrul ei înseşi . Asociaţia numelor particulare stă În s emnificaţia determinaţiilor intel igenţi i , aflate pe treapta sensibiJ i,tăţi i , a reprezentărioi sau a gîndiri i , determi­naţ i i din care ea parcurge •Ser i i , ca inteligenţă sensibi lă etc .

Cînd auziam numele de leu, nu aveam trebuinţă nici de intuiţi·a unui atare animal, nici chiar de imaginea lui , c i nu -

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 289

mele, întrucît îl î n ţ e 1 e g e m, este reprezentarea l ipsită de imagini, simplă. Noi g î n d i m în nume.

M n e m o n i ·C a celor vechi, pmă acum cîtăva vreme din nou în c irculaţie şi, cu dreptate, din nou uitată, constă în transformarea numelor în •imagini, şi, prin aceasta, in co- 348 borîrea memoriei iarăşi p.e .treapta imaginaţiei . Locul p u t e -r i i memoriei îl ţine tabloul consolidat ş i reţinut în imagi­naţi e al unui ş ir de imagini, la care se ataşează apoi tema ce urmează să fie învăţată pe de rost, succesiunea reprezentărilor ei. Datorită eterogeni tăţii conţinutului •acestor reprezentări fată de acele imagini permanente, ca şi din cauza iuţeli i cu care trebuie să se facă conexarea, acea,sta nu s e ooate face altfel decît prin l egături goale, rstupide, cu totul

�accidentale. Nu

numai .că spiritul es•te pus la tortura de a •se necăj i cu lucruri fără sens, dar ceea ce s -a învăţat pe de rost, în felul acesta, este uşor, tocmai de aceea, iarăşi uitat, întrucît, pe deasupra, acelaşi tablou e întrebuinţat la învăţarea pe de rost a fiecărei noi serii de reprezentări şi, astfel, cele legate mai înainte de e l sînt iarăşi ştens·e. Ceea ce se întipăreşte mnemonic nu este, - ca ceea ce s·e reţine în memorie, - reprodus ş i spus p e d i n a f a r ă ( auswendig), adică, propriu vorb ind d i n ă u n -t r u afară, scos din mina adîncă a eului, ci este, ca să spunem aşa, citi t din tabloul imaginaţiei . - Mnemonica stă în l egă­tură cu prej udecăţile obişnuite pe care l e avem despre me­morie, în raportul ei cu imaginaţia, ca ş i cum aceasta a r fi o activi tate mai înal tă, mai spirituală decît memoria verbală . Din contra, memoria verbală nu mai are a face cu i m a -g i n e a, care provine .d in starea de determinare nemijlo ­cită, nespirituală a intel igenţei, d in intuiţ ie , c i cu o existenţă faptică !>rodusă de intel igenţa însăşi , cu un e x ·t e r i o r i z a t ( einem Auswendigen) ce rămîne închis în interiorizarea (in das lnwendige) inteligenţei şi constituie , numai în i n t e -r i o r u l i n t e 1 i g e n ţ e � î n s e ş i , Iatura ei exteriorizatiî ( auswendige ), existentă.

Adaus. Cuvîntul, ca s o n o r i t a t e, dispare în t i m p : acesta se ·dovedeşte aşadar, În cuvînt, drept negativitate abstrac -tă, - adică, - doar d i s t r u c t i v ă. Negativitatea a d e v ă - 349 r a t ă, c o n c r e t ă a semnalului l ingvi,stic este însă i n t e -l i g e n ţ a , căci datorită acesteia cuvîntul este s chimbat d in

19 - c . 318

290 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

ceva e x t e r i o r în ceva i n t e r i o r ş i , în forma aceasta s chimbată, este c o n s e r v a · t . Cuvintele devin astfel o existenţă faptică însufleţită de gînd. Existenţa aceasta este absolut nece­sară gîndirilor noa;stre. Noi avem şti inţă de gîndiri le noastre - avem gînduri determinate, reale - numai atunci cînd le dăm forma o b i e c t i v i t ă ţ i i , a d i s t i n g e r i i de i n -t e r i o r i t a t e a noastră, - forma e x t e r i o r i t ă ţ i i , - şi anume a a c e l e i exteriorităţi care poartă to todată pecetea celei mai înal te .i n t e r i o r i t ă ţ i . Numai s u n e t u 1 a r t i -c u l a t, c u v î n t u l, este un astfel de ex.terior interior. A voi să 'gîndeşti ,fără cuvir.te, - cum a încercat odată M e s m e r, -apare aşadar ca o l ipsă de raţiune, care a dus p.e acel om, după mărturia lui , aproape la nebunie. Este însă ş i comic să se soco­tească faptul d gîndul ·e .l egat de cuvînt , drept o l ipsă a lui ş i drept o nenorocire ; căci, deşi ·se crede de obicei că tocmai ceea ce n u p o a t e f i e x p r i m a t este ceea ce e mai de preţ , totuşi credinţa aceasta, pe care o întreţine vanitatea, nu are nici un temei , întrucît ceea ce nu se poate exprima nu e:; te în realitate dedt ceva tulbure, ceva în f i e rbere , c<1re abia cînd e în .stare să aj ungă la cuvînt dobîndeşte claritate . Cuvîntul dă prin urmare gîndi.ri•Io.r exis,tcnţa lor cea mai demnă ş i cea m<1i autentică. Fără îndoi ală s e poate şi să t e p ierz i în cuvinte, -fără a sesiza faptul însuş i . Aceasta însă nu este vina cuvîntului , CI a unei gîndiri deficiente, neprecise, lips i te de conţinut. Aşa cum g î n d u l veritab i l este faptul însuşi , 'tot astfel ş i cuvîntul , cînd el este întrebuinţat de gîndirea veritabi lă . De aceea, împ l i ­nindu-se pr in cuvînt, inteligenţa primeşte în s ine natura faptu­lui . Însuşirea aceasta a faptului (Sache) are însă totodată sensul că p'rintr-însa intel igenţa se preface în ceva neutru ( einem Săch-

s5o lichen}; astfel încît subiectivitatea, - în di s t ingerea ei de faptul însuşi, - devine -ceva cu tatul gol , un rezervor lipsit de spiri t al cuvintelor, - aşadar memorie m e c a n i c ă . In felul aces·ta, - ca să spunem astfel - e x c e s u 1 d e i n t e r i o r i z a r e ( Erinnerung) a cuvîntului se schimbă în î n s t r ă i n a r e a - d e -s i n e (Entăusserung •cea mai deplină a inteligenţei . Cu cît eu devin mai familiar cu înţel esul! cuvîntului , - cu cît acesta se uneş te deci mai mult cu interior i tatea mea, - cu atît obiectivitatea şi prin urmare determinaţia sen\Sului cuvîntului poate dispărea mai complet, - cu atît mai mult aşadar memoria însăşi poate deven i , o daotă cu cuvîntul , ceva părăs i t de spirit.

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 291

§ 463

3) În trucît l egătma numelor stă în semnificaţie, reunirea acesteia cu fiinţa, ca nume, este încă, o s inteză, ş i inteligenţa, în această exterio-ritate a ei , nu e reîntoarsă, în mod s implu, în s ine. Dar intel igenţ?. este universalul, adevărul s impl u al înstră i ­nărilor ( Entăusserungen) ei de sine particulare, i1ar însuşirea lor , dusă pînă l a capăt, este suspendarea c.celei distincţi i dintre sem­nificaţie ş i nume : interioriza:r-ea ( Erinnerung) aceasta supremă a reprezentării es te suprema înstrăinare-de-sine (Entăusserung) a intel igenţei, în care ea se pune ca f i i n ţ a, ca spaţiul general al numelor ca atare, adică al numelor ca vocabule >l ipsite de sens . Eul , care este <'.ceastă fi inţă abstractă, este ca subiectivi tate totodată puterea peste diferi tele nume, l egătura goală, care fixea­ză în sine seri i de •nume ş i l e conservă în ordine fixă. Întrudt ele nu au decît f i i n ţ ă, ş i întrucît inteligenţ?. În sine este a ic i ea 'Însăşi fiinţa aceasta a lor , ea este această putere ca s u -b i e c t i v i t a t e c u t o t u 1 a b s t r a c t ă, - este m e m o -

r 1 a care, datorită totalei exteriorităţi în care membrii acestor serii 1se află unul faţă de al tul, ş i fiindcă ea însăş i , deşi subiec ­

tivă, es te această exterioritate, este numită m e c a n i c ă (� 1 95) .

Este cunoscut că noi nu ş tim perfect pe dinafară o temă de învăţat decît atunci cînd nu mai punem nici un sens în cu­vintele ei . De aceea o atare spunere pe de rost devine, de la 35 1 sine, fără accent. Accentul j ust pus în cuvinte ţine de sens ; semnificaţia însă, reprezentarea care se evocă as-tfe:l , tulbură legătura mecanică ş i de aceea încurcă lesne recitarea. Putinţa de a reţine pe dinafară serii de cuvinte, în înlănţuirea cărora nu ;se află nici un înţeles, sau care sînt chiar pentru sine l ipsite de �-=ns (un şir de nume .propni i ) , este atît de uimi ­toare, datorită faptului că spiritul este, esenţial , acest a fi 1 a s i n e î n s u ş i , aici însă el s e află î n e l î n s u ş i înstrăi­nat-de-sine, iar activitatea lu i este aceea a unui mecanism. Spiri tul însă nu este 1 a s i n e decît ca u n i t a t e a s u -b i e c t i v i t ă ţ i i ş i a o b i e c t i v i t ă ţ i i ; aici însă, -după ce în intuiţie mai întîi , ca exterioară, el g ă s e ş t e

292 PRIMA SECŢIUNE. SPIRIT UL SUBIECTIV § 387-482

determinaţi i l e ca date, iar în reprezenta,re îş i aminteşte în s ine a c e s t d a t, făcîndu-şi-! al său, - el se face, ca memorie ,

în el însuş i ceva exterior, astfel că ceea ce î i aparţine apare drept ceva găs it . Unul dintre momentele gîndirii , o b i e c t i -v i t a t e a, este pus aici drept cal itate a inteligenţe i înseş i , în aceasta. - Se aj unge astfel lesne să se considere memoria drept o activitate mecanică, o activitate cu lucruri l ips ite de sens, care nu s -ar j us ti fica decît prin alte scopuri ş i activităţi ale spiritului, ·cărora le-ar fi utilă ş i poate chi:ar indispensa ­bilă . În felul acesb se scapă din vedere însemnătatea propri e pe care ea o are în spirit .

§ 464

Fiinţarea ( das Seiende) ca n u m e are nevo ie de a 1 t c e v a , de s e m n i f i c a ţ i a inteligenţei reprezentative, pentru a fi fap tul îmuş i , obiectivitatea adevărată. Inteligenţa ca memorie mecanică es te, în una , aceas tă ob iect ivi tate exterioară însăş i ·?i s e m n i f i c a t i a. Ea este dec i p u s ă ca e x i s t e n t ă a

acestei identi tăţ i , ad ică ea es te activă , p c n rt r u s i n e, ca acea i>dentitate 1ce .ea, ca raţ iune , este î n s i n e . În felul ,acesta

3 5 2 m e m o r i a este trecerea l a a ctivi tatea g î n d u 1 u i , care nu m ai are o s e m n i f i c a ţ i e, adică de a cărui .obiectivitate sub iectivul nu mai este ·Ceva deosebit , aşa cum aceas tă interiori­tate es te în ·ea însăşi f i i n ţ a r e (Seiend) .

Chiar l imba noastră atr.ibuie m e m o r i e i {Gedăchtni.>), - de care a deven it o pvejudecată să s e vorbească d ispre­ţuitor -· situ�ţic>. înaltă a înrudiri i ei nem i j locite cu gîndul (Gedanke). Tineretul nu are do21.r întîm'plător o memo r ie mai bună decît a bătrînilor, ş i memoria Jui nu este exer·citată numClJi pentru utilitatea ei ; ci e l are memorie bună, f i indcă nu posedă încă o condui tă reflectată, şi ea este exerc i t::ttă. , in­tenţionat sau neintenţionat, pentru a netezi terenul interiori ­tăţi i lui către fiinţa pură, către spaţiul pur în care faptul , con­ţinutul fiinţînd-în-s.ine, să se poată oferi ş i explic ita , fără opoz iţia faţă de o interiori tate subiectivă. Un talent temeinic este de obicei l egat în t inereţe de o bună memorie . Dar 3 �e-

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 293

menea ·date empinice nu sînt de nici un aj utor pentru a cunoaşte ce es te memoria în ea însaş 1 . Unul din punctele pînă acum cel mai puţin remarcate, ş i de fapt cele mai grele, în teoria spir i tului , rămîne acele>. de a înţelege s i tuaţia ş i însemnătatea memoriei , în sis·tematizarea inteligenţei, ş i de a sesiza legătura organică a memoriei cu gîndirea. Memoria. ca a·tare este ea însăşi modalitatea, doar exterioară, momen­tul unilateral al e x i s rf: e n ţ e i gîndirii ; trecerea mai de­parte eg te, pentru noi, adică în sine, identitatea raţiunii ş i a modalităţii exi s tentei ; identitate care face ca raţiunea să ex.iste acum în subiect , să fie ca activitate a lui ; ea este astfel , g î n d i r e .

i') G 1 N D 1 R E A

§ 465

Intel igenţa es te r e c u n o a ş t e r e (wiedererkennend) ; ea 3 5 3 c u n o a ş t e o intuiţie , întrucît aceasta e dej a a ei (§ 454) ; -apoi mai .departe, în nume, faptul însuşi (§ 462) ; - <'.cum însă este , pentru ea , universalul ei , în îndoitul înţeles, al universa ­ltu!lui da atare ş i al universalului ca nemij locit sau fiinţînd, prin urmare ca fiind universalul veritabil , care e unitatea lui însuşi trecînd peste sine şi îmbrăţişînd pe altul său, fiinţa. In­tel igenţa este astfel p e n t r u s i n e î n e a î n s ă ş i cunos­cătoare ; - î n e a î n s ă ş i , u n i v e r s a l u l , produsul e i , g î n d u l , este faptul însuşi : identitate s implă a subi ectivului ş i a obiectivulu i . E :l ş t i e că, cee<'. ce e g î n d i t, e s t e : ş i ca ceea ce e s t e , e s t e numai întrucît es te gînd ; ( cf . § § 5 , 2 1 ) p e n t r u s i n e : g î n d i r e a inteligenţei este faptul de c;.

a v e a g î n d u r i ; e le sînt ca obiect şi conţinut al ei .

!Adaus. G î n d i r e a este a t r e i a ş i u l t i m a treap tă principc.lă în dezvoltarea intel igenţei ; căci într-însa u n i t a -t e a n e m i j 1 o <!: i t ă, f i i n ţ î n d - î n - s i n e, a subiectivului ş i a obiectivului , dată în i n t u i ţ .i e, e restabilită din o p o -z i ţ i a pusă de r e p r e z e n t a r e între aceste două l aturi,

294 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTI\" § 387-432

i arăş i , ca unitate îmbogăţ i tă cu această opoziţie şi f i i n ţ î n d prin urmare î n - ş i - p e n t r u - s i n e, - s f 1 r ş i t u l acesta este aşadar întors înapoi în î n c e p u t . În t imp ce deci pe poziţia r e p r e z e n t ă r i i unita tea sub iectivului ş i a obiecti­vului , - înfăptuită parte de iiffiaginaţie, parte de memoria mecani­că, - ·deşi în ceea din urmă eu fac viol enţă sub iect i vită ţi i mele, -rămîne încă ceva s u b i e c t i v ; dimpotrivă, în g î n d i r e, unitatea aceasta primeşte forma unei un i tăţi atît o b i e c t i v c cît şi s u b i e c t i v e, întrucît aceasta s e şt ie p e s i n e î n s ă ş i ca fi ind natura f a p t u 1 u i obiectiv. Cei e<:t.re nu înţeleg

354 nimic din fi l ozotie îşi pun, es te adevărat, mîini l e în cap cînd aud propoz i ţ ia că : g î n d i r e a este f i i n ţ a. Totuşi în to t ce facem se găseş te h bază, ca presupozi ţ ie , unitatea gîndiri i ş i a fi inţei . Presupozi ţia aceas ta o facem ca fiinţe raţi onale, gînd i toare . Trebuie însă fireşte să facem d is tincţ ia , dacă doar s î n t e m fi inţe gînd i toare, - sau dacă n e ş i ş t i m ca atare, Pr!mul lucru noi ·sîntem, în orice caz ; - ·Cel din urmă, în schimb, nu are loc în mod deplin decît atunc i cînd ne-am înălţat la gîndi­rea p u r ă. Aceas ta recunoaşte ca s i n g u ră ea î n s ă ş i , - şi nu s e n z a ţ i a •s au r e p r e z e n t a r e a, - este în s tare să prindă. adevărul lucrur i lor, - şi că de aceea afirmaţia l ui E p i c u ·r că : -c e e a c e s i m ţ i m aceas ta este c e e a c e e a d e v ă r a t, trebu ie socotită drept o totală răstălmăcire a na­turii spiritului . Fără îndoială însă, gîndi rea nu trebuie să rămînă gîndire a b s t r a c t ă, formală, - căai aceas ta sfîşie în bucăţi conţinutul .adevărului , - ci e a trebuie să se dezvolte spre a aj unge gîndire c o n c r e t ă, cunoaştere a c o n c e p t u 1 u i .

§ 4 66

Cunoaştere a prin gîndire este însă ş i ea mai întîi f o r m a -

I ă ; universalitatea şi fiinţa ei este subiectivitatea s implă a inte ­

l igenţe i . Gînduri'l e nu .se află astfel ca determinate în ş i pentru sine, iar reprezentări le amintite în gîndire sînt încă, în această măsură, conţinutul dat.

Adaus. La început gîndirea ştie un i ta tea subiect ivului ş i a obiectivului ca o unitate cu totul a b s t r a c t ă, n e d e t e r m i - · n a t ă, numai c e r t ă, dar n u î m p 1 i n i t ă, n u c o n f i r -

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 295

m a t ă. D e t e r m i n a ţ i a conţinutului raţiona.! este de aceea, pentru această uni tate, încă e x t e r i o a r ă, prin urmare o de­terminaţie d a t ă , - şi cunoaşterea e deci J o r m a 1 ă. Deoa ­rece însă, î n s i n e , acea determinaţie este conţinută Î n cunoaş­terea prin gîndire, acel formal ism e în contradicţie cu această cunoaştere ş i de aceea este suspendat de către gîndire.

§ 467

În (an) acest conţinut, gîndirea este a ) i n t e 1 e c t formal 355

identic, cal'e prelucrează reprezentări l e reamintite, al cătuind ge­nuri, specii , l egi, fo·rţe etc. , în genere categori i , cu înţelesul că materialul îşi dobîndeşte adevărul fiinţei sale, abia În aceste forme ale gîndirii . Ca negativitate infini•tă în sine, gîndirea estt: f� ) esenţial d i v i z i u n e , - j u d e c a t ă, care totuşi nu mai desface conceptul în opoziţia precedentă dintre universalitate � i fiinţă, ci distinge potrivit l egăturilor proprii al e conceptului , ş i y ) ea suspendă determinarea formei ş i pune totodată identitatea diferenţelor ; - r a ţ i u n e f o r m a 1 ă, i n t e 1 e c t c a r e d e d u c e. - Intel igenţa c u n o a ş t e, în măsura în care gîn­deşte ; ş i anume inteledul e x p l :i •c ă a) singuralul d i n uni­vcrsalităţiJ.e s a 1 e (din categorii) , ş i ca atare .se socoteşte c o n -c e p t u a l (begreifend); ·� ) el d e c 1 a r ă singularul d r e p t n n

universal (gen, specie) , în judecată ; în formele aces tea c o n -ţ i n u t u 1 apare ca dat ; y ) în 's i 1 o g i s m însă, intelectul d e t e r -

m i n ă din ·s ine c o n ţ i n u :t u 1 , suspendînd acea distincţie a

formei . În evidenţa necesităţii a dispărut ultima nemij locire, ca1·c es te încă l eg;ată de gîndirea fonmală.

În 1 o g i c ă, gîndirea se află aşa cum ea este abia î n s i n e şi cum îşi dezvoltă raţiunea în elementul acesta lip.s.i t de opoziţie. In c o n ş t i i n ţ ă ea apare, tot astfel, ca o treap­tă (a s e vedea § 437 , remarca) . - Aici raţiunea este o adevăr al opoziţiei , aşa cum se determinase aceasta înăuntrul spiritului însuşi . - Gîndirea reapare, în aceste diferite părţi ale . ştiinţei, mereu din nou, datorită faptului că aceste părţi nu sînt deosebite decît prin elementul ş i forma opoziţiei , în timp

296 PRE\1 A SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIEC TIV § 387-482

ce gîndirea este centrul unic, în care se reîntmc opoziţiilc ca în adevărul lor .

Adaus. Înainte de K a n t nu s-a făcut la noi nic i o dis-356 tincţ ie precisă între i n t e l e ' C t şi r a ţ i u n e. Dacă însă voim

să nu cădem în conştiinţa vulgară, care şterge în chip grosolan formele di·s tincte ale gîndirii pure, atunci deoseb irea care tre­buie stab i l i tă între intelect ş i raţiune este aceea că, p e n t r u c e a d i n u r m ă, obiectul este c e e a c e e d e t e r m i n a t î n - ş i - p e n t r u - s i n e , i d e n t i t a t e a c o n ţ i n u t u l u i şi a f o r m e i , a u n i v e r s a l u 'l u i ş i a p a 1 t i c u 1 a r u -l u i , - pentru c e l d i n t î i , dimpotrivă, ob iectul se despică În formă şi în conţinut, în universal şi particular, într-un î n ­s i n e gol ş i în d e t e r m i n a ţ i a care î i vine din afară aces­tuia, - aşadar, că în gîndirea i n te 'l e c t u l u i , c o n ţ i n u -t u l este i n d i f e r e n t (gleichgiiltig) faţă de f o r m a lui, în timp ce în cunoaşterea r a ţ i o n a l ă, adică în cunoaşterea. pe treapta conceptului , el î ş i p r o d u c e d i n s i n e î n s u ş i forma sa .

Deşi însă i n t e 1 e c t u l are în s ine l ipsa pe care am ară­tat-o , el este totuşi un moment necesar al gîndiri i raţional e. Activi tatea lui constă, în genere, în a b s t r a g e r e . Atunci cînd desparte a c c ·i d e n t a l u l de e s e n ţ i a 1, el este cu totul în dreptul său şi apare drept aceea ce el trebuie cu adevărat să fie . De aceea, pe cel care urmăreşte un scop esenţial îl numim om înzestrat cu înţel egere, cu discernămînt . Fără înţelegere şi dis cernămînt nu este cu putinţă nici tăria de caracter, întrucî t aceasta cere ca omul să îşi rămînă credincios esenţial ităţii sal e individuale. Totuş i intelectul poate ş i , invers , să dea unei deter­minaţi i unilaterale forma universali,tăţi i şi prin aceasta să devină contrarul î n ţ e 1 e g e r i i u m a n e s ă n ă t o a s e, care e în­zestrată cu s imţul pentru ce e esenţiaL

Al d o i 1 e a momen t al gîndirii pure este j u d e c a t a . Intel igenţa care ca i n t e l e c t d e s p r i n d e u n e l e d e a 1 t e 1 e d iferi tele d e t e r m i n a ţ i i a b s t r a c t e, nemij lo c i t reuni te în s ingulari.tatea concretă a obiectului, şi l e s e p a r ă d e a c e s t a, ·trece cu neces itate mai departe, î n t î i l a r a -p o r t a r e a obiectului la aceste d e t e r m i n a ţ i i i n t e 1 e c -

357 t u a 1 e u n i v e r s a 1 e, - la considerarea lui , prin urmare, c a r e 1 a ţ i e, - ca o conexiune obiectivă, - ca o total i tate . Acti­vitatea aceasta a intel igenţei este adesea dej a numi tă c o n c e ­p e r e (Begreifen), - dar pe nedrept. Căc i , pe poz iţ ia aceasta ,

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 297

obiectul este luat încă drept c e v a d a t, - drept ceva d e p e n -d e n t de u n a 1 t u l , ·c o n d i ţ i o n a t de acesta. Împrej ură­rile care condiţionează un fenomen trec aici încă drept existente independente. Prin urmare identitatea fenomenelor raportate unele la altele este încă o identitate d o a r i n t e r n ă ş i tocmai de aceea, d o a r e x t e r , i o a r ă. De aceea conceptul nu se arată încă a1c1 În forma lui proprie, ci în forma n e c e s i t ă ţ i i 1 i p s i t e de c o n c e p t.

Abia pe a t r e i a treaptă a gîndirii pure c o n c e p t u 1 es te recunoscut c a a t a r e. Treapta aceasta înfăţiş ează aşadar a d e v ă r a t a c o n c e p e r e (Begreifen). Aioi universalul este tunosd.ut ca particularizîndu-se el însuşi pe sine, ş i ca adunîndu-se din particularizare ş i devenind singularitate, -sau - ceea ce este acelaşi lucru, - particularul este coborît din neatîrnarea sa spre a deveni un moment al conceptului. Prin urmare, universalul nu mai este aici o formă exterioară conţinutului , ci forma adevărată, forma care-ş i produce din sine însăşi conţinutul, - conceptul ce se dezvoltă s ingur, al lucru­lui. Gîndirea nu are prin urmare, pe treapta aceasta, nici un alt conţinut decît pe sine însăşi, - decît proprii le sale determinări , constituind ·conţinutul imanent al formei ; în obiect ea se caută 'şi :se găseşte numai .pe sine. De aceea, obiectul nu este aici deosebit de gîndire decît pr·in aceea că el are .forma f i i n ţ e i , a su b z i ·s t ă .r i i - p e n t r u - s i n e . Aşadar gîndirea se află aici, faţă de obiect, într-un raport complet l iber .

ln gîndirea aceasta, idenbică cu ob iectul său, intel igenţa atinge p e r f e ·C ţ i a ei , ţ i n t a ei ; căci acum ea e s t e î n f a p t aceea ce , în nemij lociorea ei , ea doar t r e b u i a să fi � , -, a d e v ă r u 1 c e s e ş · t i e p c s i n e, r a ţ i u n e a c a r e

se c u n o a ş t e p e s 1 n e î n s ă ş i . F a p t u 1 d e a ş t i s5s

constituie acum s u b i e c t i v i t a t e a raţiuni i , şi raţiunea o b i e c t i v ă este pusă c a ş t i i n ţ ă. Această întrepătrundere reciprocă a subiectivităţii care gîndeşte şi a raţiunii obiective este 11ezultatul ul tim al dezvoltării spiritului teoretic, trecînd prin treptele intuiţiei şi reprezentări i , premergătoare g'Îndirii pure .

359

298 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-432

§ 468

Intel igenţa, care ca teoretică î ş i însuşeşte determinaţia ime­diată, se află acum, după ce l u a r e a î n p o s e s i e s-a desă­vîrş i t , în p r o p r i u l ei a v u t ; prin ultima negaţ i e a nemij ­loci rii , ,se află pus, în sine, că, p e n t r u e a, conţ-inutul este determinat prin ea. Gîndirea , ca fi ind conceptul l iber, este acum l iberă ş i potrivit c o n ţ i n u t u l u i . Inteligenţa care se şti e pe sine drept aceea care determină conţinutul , conţinut ce este , deopotr ivă, al e i , precum şi determinat ca fi inţînd , este v o i n ţ ă.

Adaus. Gînd irea pură es te întî i o comportare naivă, cufun­dată în faptul însuşi . Activitatea aceasta însă îşi dev ine totodată cu necesitate, o b i e c t s i e î n s e ş i . În trucît cunoaşterea prin concept es te, în obiect, absolut l a s i n e î n s ă ş i , ea trebuie să re!:unoască, deci , că determinaţiile e i sînt dcterminaţi i ale fa p t u l u i , ş i că, inver.� , determinaţi i le o b i e c t i v valabile , determinaţiil e ce fiinţează, sînt determinaţiile e i . p,rin această r e a m i n 't i r e ( Erinnerung) a sa, - prin această i n t r a r e -î n - s i n e a intel igenţei , ea devine v o i n ţ ă. Pentru conştiinţa obişnui tă, trecerea aceasta, desigur, nu există ; dimpotrivă, gîn­direa şi voinţa sînt, pentru reprezentare, distincte. In real i ta te însă, aşa cum am văzut acum, g î n d i r e a e s t e c e a c a r e s e d e t e r m i n ă p e s i n e î n s ă ş i l a v o i n ţ ă, p r ' i m a rămînînd s u b s t a n ţ a celei din urmă ; astfel încît fără gîn ­d i re nu poate exista voinţă , ş i chiar omul ce l mai puţin cul t ivat nu este voinţă decît în măsura în care el a cugetat, - în schimb animalul, fiindcă el nu gîndeşte , nu poate avea nici voinţă .

b. S P 1 R 1 T U l P R A C T 1 C

§ 469

Spiritul <ea voinţă se ştie drept hotărîndu-.:;e în s ine , ş t tm­plinindu ... s e din s ine . Această f i i n ţ a r e - p e n t r u - s i n e

împl in ită, adică s i n g u 1 a r i t a t e, constituie latura ex i s tenţe i , sau a r e a l i t ă ţ i i , plecînd d e l a 1 d e e a d e sp irit ; ca vo inţă, spiritul păşeş•te în real itate, ca şt i inţă el se afl ă în tere-

§ 440-4ll2 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 209

nul universa:l ităţii conceptului . - Întrucît îşi dă s ieŞI , ea însăş i , conţinutul, voinţa es te l a s i n e, l i b e r ă în genere ; acesta este conceptul ei determinat. Finitatea ei stă în f o r m a 1 i s m, 'in faptul că împlinirea-prin-sine a ei este la început numai determinaţia a b s t r a c t ă, a s a în genere, dar nu este încă identificată cu r a ţ i u n e a dezvol tată. Determinaţia voinţei fi in­ţînd î n s i n e este să aducă la existenţă, În voinţa formală, l ibertatea ş i , prin urmare, scopul voinţei formale es te acela de a se Împlini cu conceptul e i , adică de :.1 face din libertate deter­minaţia sa concretă, conţinutul şi scopul , ca ş i fiinţa sa .în fapt . Conceptul aces·ta, l ibertatea, es·te esenţial numai ca gîndire ; dru­mul voinţei pentru a se face spirit o b i e c t i v este acela de a s e

înălţa la treapta de voinţă cugetătoare, - acela de a-ş i ·da s ieş i conţinutul, pe care-I poate avea numai întrucît se gîndeşte pe s ine .

A d e v ă r a t a l ibertate stă, ca conduită etică (Sittlich­keit), în aceea că voinţa are drept scopuri ale ei nu intere�;c subiective, adică egoiste, ci un conţinut universal ; un atare conţinut însă nu se găseşte decît în gîndire ş i prin gîndire ; nu este mai puţin decît absurd să voieşti să excluzi din etic, d in rel igiozi,tate, din ech i tate - gîndirea.

Adaus. Intel igenţa s-a dovedi t pentru noi a fi spiritul care, ieş ind din obiect , i n t r ă î n s i n e, în obiect s e r e a -m i n t .e ş t e p e S i n e (sich erinnert) şi recunoaşte i n t c -r i o r i t a t e a sa c a fiind o b i e c t i v u 1 însuşi . lnven, v o i n ţ a trece acum l a o b i e c t i v a r e a interiorităţii sale, încă încărcată cu forma subiectivităţi i . Exteri orizarea acea�- a6o ta totuşi noi nu o vom urmări aci , - în sfera spiritului s u -b i e c t i v, - dedt pînă la punctul în care intel igenţa care vo­ieşte devine s p i r i t o b i e c t i v, - adică pînă acolo unde procesul voinţei încetează să mai fie doar urmărirea p l ă c e r i i şi începe să devină a c ţ i u n e şi f a p t ă.

Cal ea dezvoltării spiritului practic este în general urmă­toarea.

Mai întîi voinţa apare în forma n e m i j 1 o c i r i i ; ea nu s -a p u s încă, drept intel igenţă care determină liber ş i obiec­tiv, ·Ci numai s e g ă s e ş t e, pe sine, ca o atare determinare obiectivă. Astfel ea este 1) s e n t i m e n t p r a c t i c, are un

300 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-4S2'

conţinut s i n g u l a r şi este ea însăş i voinţă n e m i j l o c i t s i n g u l a r ă, s u b i e c t i v ă, - voinţă care, e adevărat, se simte cum am spus ca determinare obi,ectivă, dar este lipsită încă de conţinutul l iberat de forma subieotivităţ i i , de conţinutul c u z.. d e v ă r a t o b i e c t i v, î n - ş i - p e n t r u - s i n e u n i v e r -s a l . De a-ceea, la început voinţa este liberă numai î n s i n e, adică potrivit c o n c e p t u 1 u i ei . I d e e a l ibertăţii cere d impo­trivă ca voinţa să facă din c o n c e p t u l ei , - din 1 i b e r ­t a t e a însăşi, - conţinutul sau scopul ei . Făcînd aceasta, voinţa devine spirit o b i e c t i v, ea îşi dădeşte o lume a l ibertăţii sale ş i dă în acest fel conţinutului ei veritabil o fiinţare-în-fapt neatîrnată. La această ţintă însă voinţa nu aj unge decît lepădîn­du-se de singularitate, - dezvoltînd universal i tatea ei, care în s.ingularitate este numai î n s i n e, într-un conţinut î n - ş i -p e n t r u - s i n e universal .

Al doilea pas pe acest drum, îl face voinţa 2) trednd, ca i m p u l s , mai departe, ca -să prefacă conformitatea determina­tiei sale interne cu obiectivitatea, conformi tate cilre în sentiment este numai dată, într-o conformitate care u r m e a z ă, prin voinţă abia, să fie p u s ă.

Pasul următor constă 3) în aceea că impulsurii e p a r t i -361 c u 1 a r e sînt subordonate unui u n i v e r s a l, - f e r i c i r e a.

Întrucît însă a-cest universal este numai o u n i v e r s a 1 i t a t e a r e f 1l e x i e i , - el •rămîne -ceva exterior particularităţii impul­suri! or ş i este raportat l u acest particular numai prin voinţa cu totul abs tract singulară, - prin v o i n ţ a a r b i t r a r ă .

Atît u n i v e r s a 1 u l n e d e t e r m i n a t al fericirij , cît şi p a r t i c u 1 a r i t a t e a n e m i j 1 o c i t ă a impulsurilor şi s i n g u 1 a r i t a t e a a b s ·t r a c t ă a voinţei a1�bitrare, sînt, în exter.ioritatea lor reciprocă, ceva lipsi t de adevăr şi, de aceea, se reunesc în voinţa care voieşte u n i v e r s a 1 u 1 c o n c r e t, conceptul l ibertăţii, - voinţa aceasta constituind, cum am re­marcat dej a, ţinta dezvoltării spiritului practic.

§ 4 7 0

Spiritul practic conţine l a început, c a voinţă formală sau imediată, un îndoit i m p e r a t i v (Sollen), - 1) în opoziţ ia determinaţiei pusă d i n e l , faţă de faptul de a f i n e m i j 1 o -

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 301

c i t determinat, - care revine astfel iarăşi , - faţă de f i i n ţ a

şi s t a r e a sa d e f a p t , ceea ce în conştiinţă se dez­vol tă totodată, în raportul faţă de obiecte exterioare. 2) Acea primă determinare de sine, ca nemij locită ea însăşi, nu este la început înălţată în universalitatea gîndirii , aceasta constitu ie de aceea, î n s i n e , i m p e r a t i v u l faţă de ea , potrivit formei, după cum îl poate constitui ş i potrivit con ţinutului ; -

o opoziţie care la început este numai pentru noi .

a) S E N T 1 M E N T U L P R A C T 1 C

§ 4 7 1

Spiritul practic are în el determina rea sa de sme, la în­ceput în mod nemij locit , ş i prin urmare f o r m a l , astfel încît el s e g ă s e ş t c p e s i n e ca s i n g u l a r ·i t a t e deter­minată în n a t u r a s a interioară. El este astfel s e n t i -m e n t p r a c t i c . În acest sentiment, e l are desigur conţinu-tul raţiunii , întrucît î n s i n e el este subiectivitate identică în mod s implu cu raţiunea, dar el are acest conţinut ca n e m i j -1 o c i t s i n g u l a r, prin urmare totodată ca un conţinut n a t u r a l, a c c i d e n t a l ş i s u b i e c t i v, ce se deter- 3S2

mină, deopotrivă, din particularitatea nevoii , a părerii etc. şi din subiectivitatea pusă pentru sine, opusă universalului, după cum el poate fi în sine conform raţiuni i .

Cînd se fa ce apel la s e n t i m e n t u l j ustiţ iei ş i a l mo .. ralităţii, ca şi la acela al religiei, - pe care omul le-ar avea, se zice, în sine -, la încl inaţi i le sale bune etc . , în genere la i n i m a sa, adică la subiect întrucît sînt reunite într-însul toate diferitele sentimente practice, - aceasta are sensul j us t 1 ) că, aceste determina ţ i i sînt determina ţ i i p r o p r i i i m a ­n e n t e a le sa le , ş i apoi , 2) întrucît sentimentul e s te opus i n -t e l e c t u l u i, că, faţă de abstracţiile unil aterale ale acestuia, sentimentul p o a t e fi t o t a l i t a -t e a . Dar, tot astfel, sentimentul p o a t e fi u n i [ a t e r a 1 , neesenţial, rău. R a ţ i o n a l u l , care ca gîndit se află în forma raţional i tăţi i ,

302 PRIMA SECŢiuNE, SPIR ITUL SUBIECTIV § 387-487

este acelaşi conţinut ca cel pe care îl are sentimentul practi c c e l b u n, dar în universaEtatea şi necesitatea sa, în obiec­tivitatea şi adevărul său.

De aceea, pe de o parte, este a b s u r d să s e creadă că, în trecerea de la sentiment la drept şi la datorie, s-ar pierde din conţinut şi din desăvîrşire ; trecerea aceasta, ab ia, duce sentimentul l a adevărul lui . Tot atît de absurd este s ă se socotească intel igenţa de prisos pentru sentiment, pentru inimă ş i voinţă, ba chiar vătămătoare pentru ele ; adevărul - şi cea ce este ace laşi luoru - adevărata raţionalitate a inimii şi a voinţei nu-şi poate găsi l ocul decît în u n i v e r­s a l i t a t e a intel igenţei , nu în singularitatea senbimentului ca atare . Cînd s entimentele s înt de natură adevărată, e le sîn t adevărate prin determinaţia lor , adică prin conţinutul lor , iar acesta nu este adevărat decît întrucît el este în s ine uni ­versal , adică întrucît are drept izvor al său spir.i tul car·e gîn ­deşte . Greutatea pentru intelect este să se l ibereze de sepa­raţia pe care şi-a făurit-o mai înainte, în ch ip arbitrar, între

J&a facultăţi le sufletului , între sentiment ş i spiritul care gîndeşte, şi să aj ungă la reprezentarea că în om nu este decît o s i n­g u r ă raţiune, În sentiment, În voinţă şi În gîndire . În l egă­tură cu aceasta se mai găseşte o greutate în faptul că idei l e care aparţin numai spi ritului cugetător, - Dumnezeu, drepr , moral i-tate - pot f i pentru noi ş i s e n t i m e n te ( gefiihlt). Sentimentul însă nu este altceva decît forma s ingularităţii nemij looite a subiectului, formă în care acel conţinut, ca or i ­care al t conţinut obiectiv, ·căruia conştiinţa îi atribuie totodată opoziţie fată de ea, poate fi pus.

Pe de altă parte este s u s p e c t, ŞI chiar mai mnlt decît atît, să rămînem l egaţi de sentiment Ş I de inimă, împo­triva raţionalului gîndit , - dreptul , datoria, l egea, - întru ­cît ceea ce s e află î n p 1 u s în sentimer.t, faţă de aces t rational , nu este decît subiectivitatea particulară, vanitatea ş i arbitrarul . - Din acelaşi temei es te nepotrivit, cînd s e cerce­tează şti inţifi·c s entimentele, să se ia în cons iderare mai mult decît f o r m a lor , ş i să se con9idere conţinutul lor, întru­cît acesta, ca gîndit , constituie dimpotrivă determinările-de­s ine ale spiritului , în univer.sal itatea şi necesitatea lor, dreptu­ri le ş i datori i le . Pentru cercetarea particulară a s entimentelor practice, ca ş i a îndinaţi i lor, ar ră�îne doar cele egoiste, fără valoare şi rele ; că-ci numai ele aparţin individualităţii ce se

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 303

menţine ca atare În faţa universalului ; conţinutul lor este contrarul drepturi1lor ş i datori,i lor ; tocmai prin aceasta ele dobîndesc numai în opoziţie faţă de acestea determinaţia lor • • u mai preosa.

§ 4 7 2

Sentimentul practic conţine imrerati,:ul ( das Sollen), deter­minarea-de-s ine a sa ca fiinţînd 1 n s 1 n e, r a p o r t a t la o singularitate f i i n ţ î n d- î n-f a p t , care numai în confor­mitate cu această determinare îşi dobîndeşte valabili tatea. Intru-cît ambii termeni sînt l ipsiţi încă, în acea·s·tă nemij locire, de determinaţie obiectivă, aceas tă raportare a t r e b u i n ţ i i la 364 fiinţa-în-lapt este s e n t i m e n t u 1 cu totul subiecti v ş i super­fi cial al p 1 ă c u t u l u i sau n e p 1 ă c u t u l u i.

Plăcerea, b1 1curia, durerea etc . , ruşinea, căinţa, mulţumi­rea etc. s înt parte doar modificaţii ale sentimentului practic formal , în genere, parte însă deosebite prin conţinutul lor, care dă imperativului caracterul lui determinat. Vestita între­bare p r i v i n d o r i g i n a r ă u l u i în lume apare, -cel puţin în măsura în care prin rău se înţeleg·e la început doar neplăcutul ş i d u r e r e a, - pe planul acesta al prac­ti cului formal . Răul nu este nimic altceva decît l ipsa de con­formita,te a ceea ce e ' S t e cu ceea ce t r e b u i e s ă f i e. Acest << trebuie>> are multe semni.ficări, şi, întrucît s c o p u­r i l e accidentale au şi ele forma de << trebuie» , ele sînt infi ­nit de multe. In ce le priveşte, răul nu este decît dreptul ce se exercită asupra zădărniciei ş i neantului iluziei lor. Ele Însele chiar sînt răul . - Fini•tatea vieţ i i ş i a spiritului ţin': de divizarea, de j u d e c a t a, loor, în care, pe acel altul ce s-a desprins din ele, ele îl au totodată în ele, ca fiind nega­tivul lor, şi sînt astfel contraricerea care se numeşte răul . În ceea ce e mort nu este nici rău, nici durere, dci în natura neorganică conceptul nu păşeşte, ca d is·tinct, în faţa fiinţei sale fapti ce ş i nu rămîne, în distingere, totodată subiectul acestei fiinţe. Dej a în viaţă ş i , mai mult încă, în spirit , e pre­zentă această distingere imanentă şi , prin urmare, intervine un t r e b u i e ; i a r această negativi tate, subiectivitate, eul, l ibertatea, sînt principi i le răului ş i al e durerii . - Iacob B o h m a oconceput e u 'l c a a t a r e (lchheit) drept s u f e­r i n ţ a şi c h i n u l (Qual) şi drept i z v o r u l (Quelle) naturii şi al spiri tului .

304 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

Adaus. Deşi în sentimentul practic voinţa are forma i d e n ­t i t ă ţ i i 's i m p 1 e cu sine însăşi, totuşi î n această idenbitate

365 este dej a prezentă d i f e r e n ţ a ; căci sentimentul practic s:: şt ie, este drept, pe de o parte, ca fiind d e t e r m i n a r e-'d e­s i n e o b i e c t i v-v a 1 a b i 1 ă, ca fiind ceva î n-ş i-p e n t r u­s i n e-d e t e r m i n at, totodată însă, pe de al tă parte, el se şt ie ca d e t e r m i n a t î n m o d n e m i j 1 o c i t, a d i c ă d i n a f a r ă, ca fi ind supus detterminaţiei s t r ă i ne de el il a f e c ţ i u n i l o r. Voinţa a f e c t i v ă (fiihlend) este, de aceea, confruntarea faptului determinării sale nemij locite , venind din afară, cu faptul determinării sale puse de propria sa natură. Întrucît cea din urmă are înţelesul de c e e a c e t r e b u i c să fie, voinţa pretinde deci afecţiunii să concorde cu acesta. Concordanţa aceasta este p 1 ă c e r e a, - lipsa de concordanţă, n e p 1 ă c e r e a.

Deoarece însă acea determinaţie internă la care este rapor­tată afecţiunea este încă ea însăşi o determinaţie n e m i j 1 o­c i t ă, aparţinînd s i n g u 1 a r i t ă ţ i i mele n a t u r a 1 e , este deci încă s u b i e c t i v ă, numai s i m ţ i t ă (gefiihlt), ­de aceea j u -d e ·c a t a, dis tingerca care se stabi leşte prin acea raportare nu poate fi decît cu totul s u p e r f i c i a 1 ă şi a ·c c i ­d e n t a 1 ă . De aceea, î n lucruri l e i m p o r t a n t e , împrej u­rarea că ceva îmi este p 1 ă c u t sau n e p 1 ă c u t apare cu totul indiferentă.

Dar sentimentul practic mai primeşte încă a l t e deter ­minaţii decît cele superfic iale de care am vorbit .

Există anume, în a 1 d o i 1 e a rînd, sentimente care, -întrucît conţinutul lor provine din i n t u i ţ i e sau r e p r e ­z e n t a r e, - depăşesc în determinaţie sentimentul plăcutului sau neplăcutului . În această clasă de sentimente intră, de exemplu, b u n a d i s p o z i ţ i e , b u c u r i a, s p e r a n ţ a, t e a m a , g r o a z a, d u r e r e a etc. B u c u r i a constă în sentimentul acordului ocazional al determinaţiei mele în-şi-pentru-sine, cu o împrej urare singulară, cu un lucru sau o persoană. - M u 1 ţ u­m i r e a dimpotrivă este mai mult o adeziune d u r a b i 1 ă, c a 1 m ă, l ipsită de intensitate. - In v o i o ş i e se manifes tă o adeziune mai vie . - T e a m a este sentimentul s inelui pro-

366 p.nu, ş i totodată al unui rău care ameninţă să distrugă a:cest sentiment-,de-sine. - In g r o a z ă, eu s imt d ezacordul

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 305

n e a ş t e p t a t între ceva exterior ş i sentimenul meu pozitiv de mine.

Niciunul din aceste să l e fie i m a n e n t , l e vine d i n a f a r ă.

sentimente nu are un c o n ţ i n u t care să aparţină naturii lor p r o p r 1 1 , el

în sfîrşi t o a t r e i a specie de sent,imente ia naştere prin aceea că, la rîndul lui, ş i conţinutul provenind din g î n d i r e, conţinutul s u b s t a n ţ i a 1 al d r e p t u l u i , m o r a l e i , d a t i n e 1 o r şi r e l i g i e, ş i - 1 însuşeşte voinţa afectivă. Cînd se întîmplă aceasta, avem de a face cu sentimente care se deose­besc între e le prin c o n ţ i n u t u l care l e este p r o p r i u şi îşi dobîndesc pnintr-însul îndreptăţirea lor . - În această clasă intră de asemenea r u ş i n e a ş i c ă i n ţ a : căci amîndouă au de regulă o bază etică. - C ă i n ţ a este sentimentul l ip3ei ele concordanţă a acţiunii mele cu d a t o r i a mea, sau chiar numai cu ceea ce este în a v a n t a j u 1 meu, - în orice caz aşadar, - cu ceva determinat în-şi-pentru-sine.

Dacă însă am spus că sentimentele din urmă au un conţi­nut care le e propriu, lucrul aces·ta nu trebuie înţeles în felul că acel conţinut al legaEtăţii , al moralei ş i al religiei s-ar afla în mod n e c e s a r în sentiment . Că aces t conţinut nu este inseparabil uni t cu sentimentul, - aceasta se vede, în chip empiric, din faptul că ne putem căi chiar de o faptă bună. De asemenea, nu e s t e d e loc absolut necesar ca , în confruntarea acţiuni i mele cu datol'ia, să cad în nelin i ş tea şi în febra senti­mentului ; eu pot dimpo trivă să l i chidez această confruntare de conşt i inţă, chiar pe planul reprezentări i , lăsînd lucrul pe seama unei considerări calme.

Tot atît de puţin este nevoie , În ce priveşte ai doilea fel de sentimente, de care a fost vorba, ca să pătrundă conţinutul lor în sentiment . Un om cuminte, - un caracter mare, - poate găsi ceva potrivit voinţei sale, fără să izbucnească în sentimen- 367 tu l bucuriei , - ş i invers , poate suferi o nenorocire, fără să se lase pradă sentimentului de durere. Cel care cade pradă unor atari sentimente este, mai mult sau mai puţin stăpînit de zădăr­nicia de a atribui o deosebită importanţă faptului că, tocmai lui , - eul acesta parti cular, - îi este dată o atare ferici<re sau nenorocire.

2 0 - c. 318

306 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTiv § 387-482

� ) 1 M P U L S 1 1 L E Ş 1 8 U N U L P L A C

§ 4 73 I m p e r a t i v u 1 ( das Sollen) practic este distingere r e a 1 ă,

j udecată r e a ,1 ă. Conformitatea n e m i j 1 o c i t ă, g ă s i t 2i numai, a determinaţiei e x i s t e n t e cu nevoia, este pentru determinarea d e s i n e a voinţei o negaţie , ş i nu îi este con­formă. Pentru ca voinţa, adică unitatea fiinţînd î n s i n e a

universal ităţii şi a determinaţiei , să se satisfacă, adică să fie p e n t r u s i n e, t r e b u i e ca acest a c o r d al determi ­nării sale interne şi a existenţei-1n-:fapt să fie pus printr-însa_ Voinţa este, după forma conţinutului, întîi voinţă încă n a t u­r a 1 ă, - ca identică nemij locit cu determinaţia ei, - i m­p u 1 s i e ş i î n c 1 i n a ţ i e ; cînd însă to tal i tatea spiritului practic se plasează în una singură din m u 1 t e 1 e determi­nan 1 i m i t a t e, puse în genere în opozi t ie , - ea este p a­s 1 u n e.

Adaus. În sentimentul practic este un accident dacă afec­ţiunea imediată concordă sau nu cu determinaţia internă a voi�­ţei . Această a c c i d e n t a 1 i t a t e, - faptul de a f i d e p e n­d e n t de o obiectivitate e x t e r i o a r ă, - se află în contra­dicţie cu voinţa, care se cunoaşte pe sine ca fiind determinată în-şi-pentru-sine, ş i ştie obiectivi,tatea drept conţinută în subiec­tivitatea ei. Voinţa, de aceea, nu poate rămîne la c o n f r u n ­t a r e a determinaţiei sale imanente cu ceva exterior, ş i la s impla c o n s ·t :a t a r e (Finden) a concordanţei acestor două laturi, - ci ea trebuie să treacă mai departe, la p u n e r e a.

a as obiectivităţii ca un m o m e n t al determinării sale de sine, p r o d u c î n d aşadar ea însăşi acea concordanţă, - satisfa­cerea ei . Prin aceasta, intel igenţa ca voinţă se dezvoltă dcvc ­nind i m p u 1 s. Acesta este o determinart: subiectivă a voinţei , care îşi dă s ie înseşi obiectivitatea ei .

Impulsul trebue deosebit de pura d o r i n ţ ă (Begierde ). C e a d i n u r m ă, cum am văzut în § 426, ţine de c o n­ş t i i n ţ a-d e-s i n e şi se găseşte, prin urmar·e, pe treapta opo­ziţ iei încă n e d e p ă ş i t e dintre subiectiv şi obiectiv. Ea este

§ 44ll-4o2 PSIHOLOGIA . SPIRITUL 307

ceva s i n g u 1 a .r şi este doar în căutarea s i n g u 1 a r u 1 u i care să-i aducă o sati.s facţie s i n g u 1 a r ă, de moment. I m­p u 1 s u l în s chimb, - întrucît el este o formă a i n t e 1 i ­g e n ţ e i c a v o i n ţ ă, - pleacă de l a opoziţia s u s p e n ­d a t ă a suhiectivului şi a obiectivului , şi îmbrăţişează un ş i r de satisfaceri, - prin urmare ceva î n t ·r e g, g e n e r a 1 . Totuşi impulsul totodată, - întrucît e l provine din s i n g u 1 a ­r i t a t e a sentimentului practic ş i const i tui e numai p r i m a negaţie a acesteia, - este încă ceva p a r t i c u 1 a r . De aceea, - În măsura în care el este cufundat în impulsi i , - omul apare ca l ipsit de l ibertate.

§ -! H

Înc'linaţiile şi pasiunil e au drept conţinut aJl lor aceleaşi determinaţii ca ş i sentimentele practice, ş i , tot astfel, ele au, pe de o parte, natura raţională a spiritului drept fundament al lor ; pe de al tă parte însă, întrucît aparţin voinţei singulare, încă subiective, ele sînt încărcate cu accidentalitate ş i , ca particulare, par să se raporteze la individ, precum ş i una la al ta, în mod exterior ş i prin urmare după o necesitate fără l ibertate.

P a s i u n e a conţine în determinaţia ei faptul de a fi mărginită la o p a r t i c u 1 a r i t a t e a determinănii voinţei, particularitate în care se cufundă întreaga subiectivitate a individului , - conţinutul valabil al acellei determinări putînd fi de altfel micare ar vrea. Datorită acestui caracter :formal însă, pasiunea nu este nici bună, nici rea ; forma aceasta ex- 369 primă doar faptul că un subiect ş i -a pus întregul interes viu al spiritului său, al talentului , al caractemlui, al satisfacţie i sale, într-un conţinut u n i c . Nimic mare nu s-a îndeplinit făd pasiune, ş i nici nu poate fi îndeplini t fără ea. Numai o moral i tate moartă, ba prea adesea ipocrită, se dezlănţuie îm­potriva formei pas iunii ca atare.

Cu privire la înclinaţii însă, se pune imediat întrebarea, care sînt b u n e ş i care r e 1 e, - tot astfel, pînă la ce g r a d cele bune rămîn bune, - şi, fi indcă e le sînt particu­lare una faţă de alta şi sînt numeroase , - cum trebuie ele. cel puţin, să se l imi teze unele pe altele, întrucît ele se găsesc

370

308 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV

totuşi într-un subiect unic ş i nu pot fi, cum arată experienţa, toate satisfăcute. Cu aceste numeroase impulsi i ş i încl inaţii , lucruri le stau la început la fel ca şi cu puterile su fleteşti , a căro r colecţie c socotită ca al cătuind spir i tul teoretic ; -o colecţie care acum e<;te mărită cu m u 1 ţ i m e a impuls i­i lor . Raţionalitatea f o r m a 1 ă a impulsiei şi a înclinaţiei constă doar în impulsul l or general să nu fi inţeze ca subiec­tive, ci , prin activitatea subiectului însuşi , să depăşească subiectivi tatea , să fie real izate . Raţional itatea lor adevărată nu poate rezu l ta dintr-o considerare a reflecţiei e x t e r i · o a r e, care presupune -determinaţii naturale i n d e p e n ­d e n t e şi impulsii n e m i j 1 o c i t e, şi este l ipsită prin urmare de pr incip iul unic ş i de scopul ultim, pentru ele . Reflex ia imanentă însă a spiritului însuşi îl face să treacă dincolo de p a r t i c u l a r i t a t e a lor, ca şi de n e m i .J -1 o c i r e a lor naturală, ş i s ă dea conţinutulu i lor raţionali­tate şi obiectivitate, în care el e se prezintă ca raporturi n e ­e e s a r e, ca d r e p t u r i ş i d a t o r i i . Această obiect i ­vare es te ceea ce descoperă conţinutul lor valabil , ca ş i rapor­tul lor unele faţă de altele, în genere adevărul lor ; - astfel cum P 1 a t o n a arătat că nu poate înfăţişa ce este j u s­t i ţ i a în-şi -pentru-sine, - cu adevărată înţelegere, ş i tot­odată pentru că el cuprindea sub d r e p t u 1 s p ·i r i t u 1 u i întreaga ·lui natură, - decît în forma o b i e c t i v ă a jus: t iţ iei , anume în ·construcţia s t a t u l u i ca fiind viaţa supusa n o r m e 1 o r e t i c e .

Aşadar cercetarea, care sînt înclinaţi i le b u n e , raţio ­nale şi care este ierarhia lor, se transformă în expunerea ra­porturilor pe care ·le produce spiritul , dnd se dezvo1tă ·ca spiri t o b , i e c t i v ; - o dezvoltare în care c o n ţ i n u t u 1 de­term inării-de-sine îşi pierde caracterul accidental sau arbi­otrar. De aceea, în esenţă, cercetarea impuls i i lor, înclinaţiilor şi pasiunilor este, în conţinutul ei adevărat, t e o r i a d a t o­r i i 1 o r jurid ice, morale şi sociale.

§ 4 7 5 S u b i e c t u 1 este a c t i v i t a t e a de sati sfacere a im­

pulsurilor, activitatea raţional i tăţii formale, adică de transpunere d in subiectivitatea conţinutului, care în măsura aceasta este scop,

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 309

în obiectivitate, În care subiectul se reuneşte cu sme însuşi . În măsura în care conţinutul impulsului este distins, ca lucru, de activitatea impulsului, faptul că lucrul care a rezultat conţine momentul singularităţii subiective şi al activităţii acesteia, con­stituie i n t e r e s u l . De aceea nimic nu se înfăptuieşte fără interes.

O acţiune este un scop al subiectului, şi tot astfel, ea este activi tatea care înfăptuieşte acest scop ; numai prin faptul că, chiar în acţiunea cea mai puţin egoistă, este prezent subiectul , prin interesul său, - numai aşa există în genere acţiune. -Impulsul'ilor şi pasiunilor e obi ceiul să l i se opună, pe de o parte visul gol al unui noroc de ordinul naturi i , prin care nevoi le şi-ar găsi satisfacerea, fără o activitate a subiectului îndreptată spre realizarea acordului existenţei sale nemij lo- 37 1 cite cu determinările sale interne. Pe de altă parte, l i se opune, cu totul în general, datoria de dragul datoriei , mora­l itatea. Dar impulsul ş i pasiunea nu sînt altceva decît mişca-rea vieţii suhiectului, în virtutea căreia, în scopul său ş i în înfăptuirea acestuia se găseşte însuşi subiectul. Normele etice privesc conţinutul , care ca atare este u n i v e r s a 1 u 1 , ceva inactiv, avîndu-şi în subiect agentul înfăptuitor ; faptul că acest conţinut este imanent subiectului constitui e interesul, -iar . atunci cînd angaj ează întreaga subiectivitate activă, pasmnea.

Adaus. Chiar În vo inţa juridică, morală ş i religioasă cea mai pură, cc:�Jre nu are drept conţinut al ei decît c o n c e p t u l său, l i b e r t a t e a, se află totodată o singularizare, rapor­tarea la un a c e s t a, la ceva de ordin n a t u r a 1. Momen­tul acesta al s i n g u l a r i t ă ţ i i trebuie să-şi găsească satis­facerea lui , chiar în înfăptuirea celor mai obiective scopuri ; eu, ca acest individ, nu voiesc şi nu trebuie să mă pierd în în­făptuirea scopului . Aceasta constituie i n t e r e s u l meu. Inte­resul nu trebuie confundat cu e g o i s m u l ; că·ci acesta d ă p r e f e r i n ţ ă conţinutului său particular, faţă de conţinutul obiectiv.

§ 4 i 6

Voinţa, întrucît gîndeşte ş i este 1 i b e r ă tinge pe ea însăşi de p a r t i c u l a r i t a t e a

în sine, se dis­impulsurilor ş i

3 1 0 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SUBIECTIV § 387-482

se plasează, ca subiectivitate s,implă a gîndirii, deasupra conţi­nutului variat al lor ; ea este astfel voinţă c a r e r e f l e c­t e a z ă.

§ 4 7 i

O atare particularitate a impulsului nu mai este, în felul aces-ta, nemij locită, ci este întîi p. r o p r i e voinţei, întrucî t aceasta se reuneşte cu particularitatea şi îşi dă astfel s ingulari­tate determinată ş i realitate. Ea se găseşte în s ituaţia de a

a 1 e g e între înclinaţi i , şi es te v o i n ţ ă a r b i t r a r ă .

§ 4 7 8

C a voinţă arbitrară, v01inţa este p e n . t r u s i n e l iberă în-3 7 2 trudt, ·ca negativi tate a .determinării e i ·de sine doar nemij locite, ea

este reflectată în s ine . Totuşi , întrucît conţinutul în care această universalitate formală a sa se h o t ă r e ş t e, deveninld realitate, nu este încă al tul decît acela al impulsurilor ş i înclinaţiilor, ea este r e a l ă numai ca voinţă s u b i e c t i v ă şi a c c i d e n -t a l ă. Fiind c o n t r a d i c ţ i a de a se realiza într-o part i -cularitate care, totodată, e s te pentru ea o pură zădărnicie, ş i de a-ş i afla într-însa o împăcare, pe care în acelaşi timp ea a depăşit-o , - voinţa este, la început, p r o c e s u l dis tracţiei ş i al suspendării unei înclinaţii sau plăceri, prin alta, - şi al unei satisfaceri, care în aceeaşi măsură nu este sati sfacere, prin­tr-o aita, 1 a i n f i n i t . Adevărul satisfacerilor p a r t i c u -1 a r e însă este satisfacerea g e n e r a l ă , pe care voin ţa, întrucît cugetă, şi-o propune ca scop, anume f e r i c i r e a .

Y ) F E R 1 C 1 R E A

§ 479

În reprezentarea aceasta a unei satisfaceri o creează gîndirea prin reflecţie, impulsurile priveşte particulari tatea lor, ca n e g a t i v e,

generale, pe care sînt puse , în ce şi trebuie sacn-

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 3 1 1

ficate, f ie unul al tuia, în vederea acelui scop general, f ie direct acestuia, în întregime sau în parte. L imitarea lor unele prin altele este, pe de o parte, un amestec de determinare cal itativă şi cantitativă, - pe de altă parte, întrucît fericirea îşi are con­ţinutul a f i r m a t i v numai în impulsuri, acestora le revine să decidă, şi sentimentul subiectiv ş i bunul plac este cel care trebuie să încline balanţa, în ce va pune fericirea.

§ 480

Fericirea este u n i v e r ·s a 1 i t a t e a numai reprezentată, abs·tractă, a conţinutului , universalitatea care doar t r e b u i e să fie. Adevărul însă al determinaţiei p a r t i c u 1 a r e, care deopotrivă, e s t e, dar ş i este s u s p e n d a t ă, ş i al s 1 n-g u 1 a r i t ă ţ i i a h ·s t r a .c t ·e, al voinţei arbi,trare, care, în 373

feric ire, deopotrivă, îş i dă un scop ş i nu ş i- 1 dă, este determi ­naţia u n i v e r s a 1 ă a voinţ<ei în ea însăşi , adică însăşi deter­minarea�de-·sine, 1 i b e r t a t e a. În felul acesta, voinţa arbi­trară este voinţa numai ca subiectivitate pură, care este pură şi totodată concretă, prin aceea că ea are drept conţinut ş i scop al ei numai acea determinaţie infinită, l ibertatea însăş i . In adevărul acesta a l determinării sale de sine, în care conceptul ş i obiectul sînt identice, voinţa este - c u a d e v ă r a t v o i n-

ţ ă 1 i b e r ă.

c. 5 P 1 R 1 T U L L 1 B E R

§ 4 8 1

Adevărata voinţă l iberă este unitatea spiritului teoretic Ş l a l celui practic ; - v o i n ţ ă 1 i b e r ă , care es·te p e n t r u s i n e ca v o i n ţ ă 1 i b e r ă, întrucît formalismul, contin­genţa ş i limitaţia conţinutului practic de pînă acum s-a supri­mat. Prin suspendarea mij lociri i , care era conţinută într-însu] , ea este s i n g u 1 a r i t a t e a n e m i j 1 o c i t ă, pusă prin sine,

312 PRIMA SECŢIUNE. SPIRITUL SU BIECTIV § 387-482

care însă, tot astfel , e purificată, devenind determinare u n I­v e r s a 1 ă, l ibertatea însăşi. Această determinare u n i v e r ­

s a l ă voinţa o are drept obiect ş i scop al său numai întrucît ea se g î n d e ş t e pe sine, întrucît are ştiinţă de acest con­cept al ei , întrucît este v o i n ţ ă ca i n t e 1 i g e n ţ ă l iberă.

§ 482

Sp�nitul care se ştie ca l iber şi se voieşte pe sme drept acest obiect al său, adică îşi are esenţa sa spre determinare şi drept scop, este , la început, î n g e n e r e voinţa Jiberă, sau, î n s i n e. Ideea, prin urmare numai c o n c e p t u 1 spiritului absolut. Ca idee a b s t r a c t ă, ea nu este iarăşi existentă decît în voinţa i m e d · i a tă, este latura f i i n ţ ă r i i-î n-f a p t a

raţiuni i , voinţa s i n g u 1 a r ă, ca ştiinţă a acelei determinăn a sa, care constituie conţinutul ş i scopul ei, şi a cărei activitate,

37' numai formală, ea este. Ideea apare deci numai în voinţă, care este finită, dar care este a c t i v i t a t e a de a dezvolta Ideea şi ide a pune conţinutul în desfăşurare al ei drept fiinţă-în­fapt, care, ca fiinţă-în-fapt a Ideii, este r e a 'l i t a t e, - s p i­r i t o b i e c t i v.

Despre nici o idee nu se ştie în mod mai general că ea este nedeterminată, echivocă, pasibilă de cele mai ma.ri gre­şeli de înţelegere , ş i de aceea supusă în fapt acestor greşeli, ca despre ideea de 1 i b e r t a t e, şi nici una nu circulă cu atît de puţină conştiinţă. Întrucît spiritul l iber este spiri,tJUl r e a 1, greşeli'le privind sensul 1lui au cele mai uriaşe urmări practice, căci o dată ce indivizii şi popoarele au ajuns în re­prezentarea lor la conceptul abstract de l ibertate fiinţînd­pentru-sine, nimic al tceva nu are o forţă mai de neînfrînt, ­tocmai fiindcă •ea este propria esenţă a spiritului, şi anume ca fiind însăşi real i tatea lui. Părţi întregi de lume, Africa şi Orientul , nu au avut niciodată această idee şi nu o au încă ; greci i şi romanii, Platon şi Aristotel , tot astfel stoicii, nu au avut- o ; ei ştiau doar, dimpotrivă, că omul este cu adevărat

§ 440-482 PSIHOLOGIA. SPIRITUL 3 1 3

l iber numat m virtutea naşterii (ca cetăţean atenian, spartan etc. ) , sau datorită tăriei de caracter, educaţiei , filozofiei (înţe­l eptul este liber chiar dacă e sclav şi în lanţuri) . Ideea aceas ta a intrat în lume prin creştinism, după care individul c a a t a r e are o valoare i n f i n i t ă, întrucît el este obiectul ş i scopul iub i rii lui Dumnezeu, ş i prin urmare este destinat să-şi aibă raportul său absolut cu Dumnezeu ca spirit , să aibă acest spirit în s ine, ca locuind într-însul , - ceea ce înseamnă că omul î n s i n e este destinat la cea mai înaltă libertate. Dacă în religie, ca atare, omul cunoaşte raportul său la spiritul absolut drept esenţă a sa, apoi, mai departe, spiritul divin îi este prezent ş i ca pătrunzînd în sfera e x i s ­t e n ţ e i 1 u m e ş t i , - ca fiind substanţă a s tatului, a fami ­l ie i etc . Raporturile acestea sînt desăvîrş ite de aces t spiri t şi constituite conform lui, aşa cum, prin exi s'tenţa lor, cugetul 375 etic devine inerent individului şi el est e astfel c u a d e v ă -r a t l i b e r , în această sferă a existenţei particulare, a sen­sibil i tăţii ş i voinţei prezente.

Dacă însă c u n o a ş t e r e a Ideii, - adică a cunoştinţei oamenilor 1că esenţa, scopul ş i obiectul lor este l ibertatea, - e s p e c u l a t i v ă , atunci această Idee este ea însăşi , ca atare, r e a 1 i t a t e a omului, nu ideea pe care ei o a u, ci aceea ce ei s î n t . Creştinismul ,a făcut pe adepţii săi să aibă drept realitate a lor, de pildă, imperativul de a nu fi sclavi ; dacă ci ar fi transformaţi în s clavi, - dacă dispoziţia .de avutul lor \ct�r fi lăsată l a bunul plac ş i nu ar depinde de legi ş i de Curţi de Justiţie, ei ş i -ar găsi substanţa fiinţei lor faptice lezată. Voinţa aceasta a libertăţii nu mai este un impuls care îşi cere satisfacerea, ci caracterul, - conştiinţa spiri tuală de­venită f i i n ţ ă fără impuls . Această l ibertate însă, care posedă conţinutul şi s copul libertăţii, este ea însăşi la început numai concept, principiu :al spiritului ş i al inimii , ş i ea este destinată să se dezvolte ca să devină obiectivitate, realitate j uridică, morală şi religioasă, ca ş i realitate ş tiinţifică.

A DOUA SECŢIUNE A FILOZOFIEI SPIRITULUI SPIRITUL OBIECTIV

§ 4 83

Spiritul obiectiv este Ideea absolută, dar numai fiinţînd 376 î n s i n e ; aflîndu-se astfel pe terenul f.inităţii , raţional itatea ei reală păstrează în ea latura apariţiei exterioare . Voinţa l iberă are întîi nemij locit într-însa destincţiile , că l ibertatea este de­tetminaţia i n t e r n ă ş i s·copul ei , ş i că 'Se raportează 'la o o.biec­tiv·itate e x t e r i o a r ă dată, care se despică - în factorul antropologie al t r e b u i n ţ e 1 o r particulare, - în 1 u c r u-

r i 1 e n a t u r a '1 e exterioare, care sînt pentru conştiinţă, -ş i în raportul unor v o i n ţ e s ingulare, unele la altele, care sînt o conştiinţă-de-sine a lor, ca deosebite ş i particulare ; -latura aceasta constituie materialul exterior pentru fiinţarea-în­bpt a voinţei .

§ 484

Scopul însă la care ţinteşte această voinţă în activitatea ei este acela de a realiza conceptul ei , l ibertatea, în latura obiec­tivă exterioară, astfel încît aceas<ta să fie o lume determinată de ·voinţă, şi voinţa să se găsescasă, în lume, la sine, reunită cu sine însăşi : conceptul prin urmare să fie desăvîrşit , deve-

3 1 6 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

nind Idee. Libertatea, întruchipată ca realitate a unei .lumi , capătă f o r m a d e n e c e s i t a t e, a cărei l egătură s u b­s t a n ţ i a l ă este sistemul determinărilo·r l ibertăţi i , ş i a cărei l egătură m a n i f e s t ă este p u t e r ea, faptul de a fi. r e c u n o s c u t ă, adică valabil itatea ei în conştiinţă.

§ 485

Această unitate a voinţei raţionale cu voinţa singulară, care este elementul nemij locit ş i specific în care se manifes tă.

s77 cea dintîi , consti tuie realitatea s implă a l ibertăţi i . În trucît ea şi conţinutul ei aparţin gîndirii şi sînt u n i v e r s a · 1 u l în sine, - conţinutul îşi are deci determinaţia lui adevărată numai în forma universalităţi i . P u s în această formă pentru conşti­inţa inteligenţei, cu determinaţia de putere valabilă, el este 1 e g e a ; - liberat de impuritatea şi de accidental itatea pe care el o are în sentimentul practic , ca şi în impulsie, şi tot­odată imprimat voinţei subiective, nu în forma acestora ci în universali tatea sa, ca depr·indere, fel de a simţi şi caracter al voinţei, el constituie e t o s u 1, m o r a v u r i 1 e .

§ 486

Realitatea aceasta în genere, ca f i i n ţ a r e-î n-f a p t a.

voinţei libere, este d r e p t u 1 , - care nu trebui e luat numai ca drept mărginit , j ur.idic, ci ca îmbrăţişînd fiinţarea faptid a t u t u r o r determinărilor l ibertăţii. Raportate la voinţa s u b i e c t i v ă, în care ele ca universale trebuie să-şi aibă fiinţarea-în-fapt, şi numai în care şi-o pot avea, determinările acestea sînt d a t o r i i 1 e ei , aşa cum, ca deprindere şi moda­litate a simţiri i , ele sînt într-însa m o r a v u r i 1 e, e t o s u 1 . Acelaşi conţinut, care este un drept, este şi o datorie, ş i cee a c e este o datorie este ş'i un drept. Căci ceva faptic n u este u n

§ 483-487 SPIRITUL OBIEC TIV 317

drept decît pe temeiul voinţei l ibere substanţiale : acelaşi conţi­nut, raportat la voinţa care se distinge pe sine, ca subiectivă ş i .s ingulară, este datorie . Unul ş i acelaşi este conţinutul pe care conştiinţa îl recunoaşte ca datorie ş i pe care ea, ca drept, îl rea­l izează faţă de alţii . Finitatea voinţei obiective stă astfel în aparenta distincţiei drepturilor şi datorii lor .

Pe terenul fenomenalităţii , dreptul ş i datoria sînt mai întîi correlata, în felul că unui drept de partea mea, îi corespunde o datorie în a l t u L Potrivit conceptului însă, dreptul meu asupra unui lucru nu este doar posesie, ci ca posesie a unei p e r s o a n e, e l este p r o p r i e t a t e, posesie de drept, ş i este o d a t o r i e să posezi lucruri ca p r o p, r i e t a t e, adică să .fiinţezi ca persoană ; ceea ce, pus în raportul mani­festării exterioare, a l relaţiei cu alt�. persoană, se dezvoltă 378 în datorite a c e 1 u i l a l t de a respecta dreptul m e u . Obligaţia m o r a l ă în genere este, în mine, ca subiect l iber, totodată un drept al voinţei mele subi ective, al convingerii mele (Gesinnung). Dar în d o m e n i u l m o r a l apare dife­r·enţa .dete�minării numai interioar-e a voinţei (sentiment mo­ral, intenţie) , care îşi are fiinţă faptică numai în mine ş i este doar datorie subiectivă, faţă de realitatea ei , - aşadar apare totodată o accidentalitate şi o nedesăvîrşire, care constitu i e unilateralitatea punctului d e vedere pur moraL În d o m e -n i u l e t i c u 1 u i , ambel.e au ajuns la adevărul! lor, l a uni­tatea lor absolută, deşi totodată, găsindu-se în modul nece­si tăţii, datoria şi dreptul se reîntorc una în alta ş i se reunesc încă prin m i j 1 o c i r e . D r e p t u r i 1 e tatălui de famil ie asupra membrilor acesteia sînt în aceeaşi măsură d a t o r i i faţă de ei , după cum d a t o r i a ascultării, la cop ii, este d r e p t u 1 lor de a fi educaţi pentru a aj unge oameni liberi . Justiţia penală a drmuirii, drepturi.Je ei de a administra etc. sînt în acelaşi timp datorii ale ei, de a pedepsi , de a admi ­nistra etc. , după cum contribuţiile membrilor statului, cu dări, serviciu militar etc . , sînt datorii ş i , totodată, dreptul la protecţia proprietăţii lor private ş i a vieţii substanţiale

-gene­

rale, în care ei îşi au rădăcina lor ; toate scopuri le societăţii ş i ale statului sînt propriile scopuri ale persoanelor private ; dar ca'lea mij locirii , prin care datoriile lor se înton: l a ei, ca exerciţiu ş i beneficiu de drepturi, produce aparenţa deo-

3 1 8 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

sebirii ; la aceasta contribuie şi felul în care v a l o a r e a , în procesul schimbulu i , dobîndeşte forme variate, deşi ea ră­mîne în sine aceeaşi. Este însă esenţial vatabil , că acela care nu are drepturi , nu are datori i , ş i invers .

T M P A R T I R E

§ 4 8 7

379 Voinţa l iberă este :

A. ea însăşi mai întîi n e m i j l o c i t ă, şi de aceea ca voinţă s i n g u l a r ă, - p e r s o a n a ; existenţa-în-fapt pe care aceasta o dă libertăţi i sale este .p r o p r i e 1. a t e a. D r e p -t u l ca atare este dreptul f o r m a l , a b s t r a c t ;

B. reflectată în sine, astfel încît ea îşi are fiintarea faptică în­lăuntrul ei, şi prin urmare este totodată determinată ca voinţă p a r t i c u 1 a r ă, - dreptul vointei s u b i e c -t i v e,

m o r a l i t a t e a. C. voinţa s u b s t a n ţ i a l ă, ca fiind realitatea conformă con­

ceptului ei în subiect, şi totalitate a necesităţii , - e t i c u l , în familie, societatea civilă ş i stat.

Î ntrucît am d ezvoltat această parte a filozofiei în Liniile fundamentale

a l e dreptului (Berlin 1821) , pot să mă restri ng aici mai. mult d ecît î n celelalte părţi .

A. D R EPT U L

a. P R O P R 1 E T A T E A

§ 488

Spiritul în nemij locirea l ibertăţii fiinţînd pentru sine însăş i , a sa , este spirit s i n g u :l a r, dar 'care î ş i şt ie s ingU!laritatea sa ca voinţă absolut l iberă ; el este p e r s o a n ă, şt i inţa-de-sine a

§ 488-502 DREPTUL 3 1 9

acestei l ibertăţi care, fiind a b s t r a c t ă şi g o a 1 ă în sine, nu IŞI are î-ncă particularizarea ş i împlinirea sa în ea însăş i , ci într-un 1 u c r u exterior. Acesta este, faţă de subieotivitatea intel igenţei ş i a voinţei arbitrare, ceva fără voinţă, l ipsit de drept, ş i este prefăcut de voinţă în accident al ei , în sferă ex- 380

terioară a l ibertăţi i ei, - p o s e s i a.

§ 489

Predicatul , pentru s ine pur practic, de a fi «a 1 m e U» , dobîndit de lucru prin j udecata posesiei , mai întîi î n luarea în stăpînire exterioară, are însă aici semnificaţia că eu pun înăuntrul lucrului voinţa mea personală. P·rin această determi­naţie posesia este p r o p r i e • t a t e, care ca posesie •este m i j -1 o c, ca prezenţă faptică a pei's•onali tăţi i , însă, este s c o p.

§ 490

În proprietate persoana este reuni tă cu sine însăşi . Lucrul însă este ceva abstract exterior, ş i într-însul , eu sînt abstract ex­terior. Reîntoarcerea concretă a mea în mine, în exterioritate, constă în aceea că ·eu, rapor,tarea i n f i n i ·t ă a mea 'la mine, sînt ca persoană repulsia mea de la mine însumi, ş i am fiinţa fap­tică a personalităţi i mele în f i i n ţ a a 1 t o r p e r s o a n e,

în raportarea mea la ele, ş i în faptul de a fi recunoscut de ele, care este reciproc.

§ 491

Lucru'! este m i j 1 o c u l , prin care extremii , - persoanele, care, avînd şti inţă de identitatea lor ca persoane libere, sînt totodată independente unele faţă de altele, - se leagă împreună.

320 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

Voinţa mea îşi are, pentru ele, f i i n ţ a - s a - f a p t i c ă d e -t e r m ·i n a t ă p e r c e p t i b i l ă, în lucru prin luarea lui în posesie nemij locită, corporală, sau prin formarea lucrului, sau chiar prin pura desemnare a lu i .

§ 492

Latura accidentală a proprietăţii constă în aceea ca eu îmi plasez voinţa În lucrul a c e s t a ; în măsura aceasta voinţa mea este a r b i t r a r ă, încît eu mi-o pot plasa în lucru ş i tot atît de bine, să nu mi-o plasez, ş i tot aşa, mi-o pot retrage din el sau nu. In măsura însă în care voinţa mea se află într-un lucru, numai eu însumi mi-o pot retrage din el , şi numai cu voinţa mea lucrul poate trece altuia, a cărui proprietate el

3Bl devine, tot aşa, numai cu voinţa ,fui ; - c o n t r a c t .

b. C O N T R A C T U L

§ 493 Cele două voinţe şi acor,dul lor în contract sînt, ca latură

i n t e r i o a r ă, deosebite de rea!l izarea contractului, de e x e -c u ţ i a lui . Exteriorizarea relativ-ideală, în s t i p u l a ţ i e ,

conţine renunţarea r e a l ă, de către una din ele, la o proprie­tate, trecerea ş i însuşirea acesteia de cealaltă voinţă. Contractul este în şi pentru sine v a 1 a b i l, şi nu devine valabil abia prin execuţia uneia sau a celeilalte voinţe ; ceea ce ar închide în sine un r e g r e s i n f i n i t , sau o diviziune infinită a lucrului , a muncii ş i a timpului. Exteriorizarea în stipulaţie este completă şi nu lasă nimic în aEara ei. Interioritatea voinţei care renunţă la proprietate şi a celei care ş i-o însuşeşte se află în domeniul reprezentării , ş i în aceasta, cuvîntul este a c ţ i u n e şi f a p t r e a l (§ 462) , şi este acţiunea d e p l i n v a l a b i 1 ă, întrucît

§ 488-502 DREPTUL 321

aici voinţa nu intră în considerare ca voinţă morală (dacă i n ­t e n ţ i a ei este serioasă sau dacă este înşelătoare) , fiind dim­potrivită numa i voinţă exercitată asupra unui lucru exterior.

§ 494

Aşa cum în st ipulaţie fondul s u b s · t a n ţ i a l al contrac­tului se deosebeşte de execuţie ca exteriorizare reală, aceas ta fiind coborîtă la rolul de consecinţă ; tot astfel , în lucru sau în execuţie se pune, prin aceasta, distincţia alcătuirii lor specifice nemij locite , faţă de f o n d u l s u b s t a o ţ i a l al lor, de v a l o a r e, în care acel element calitativ se schimbă în deter­minaţie cantitativă ; o proprietate devine astfel comparabilă cu alta şi poate fi echivalată cu ceva calitativ cu totul eterogen. Ea este astfel pusă ca lucru abstract, g e o e r a 1 .

§ 495

Contractul , ca acord năs·cut din voinţa .arbi trară ş i cu privire as2

la un lucru întîmplător, implică în acelaşi t imp, ca fiind pusă, voinţa accidentală ; aceasta poate fi , tot a tît de bine, neadecvată dreptului, dînd naştere astfel la o e d r e p t a t e ; prin nedreptate însă, dreptul , care este în ş i pentru s ine, nu este suspendat, ci din ea se naşte, numai, un r a p o r t a l d r e p t u l u i f a ţ ă d e n e d r e p t a t e.

c . D R E P T U L Î N F A Ţ A N E D R E P T A T 1 1

§ 496

Dreptul, ca f i i n ţ a r e - î n - f a p t a l ibertăţii î n l u -m e a e x t e r i o a r ă, se află într-o m u l t i p l i c i t a t e de r a p o r t u r i cu această exterioritate şi cu celelalte persoane

21 - c. 318

322 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITU L OBIECTIV § 483-552

(§ 49 1 , 493 etc. ) . Prin urmare există 1 ) mai multe t e m e i u r i d e d r e p t , dintre care, - întrucît proprietatea, atît pe latura persoanei cît •ş i pe aceea a lucrului posedat, este exclusiv indi­viduală, - numai unul este cel d r e p t , ·temeiuri însă care, -fiindcă ele s e o p u n u n e l e a l t o r a, - sînt puse împreună drept .a p a r e n ţ ă a dreptului, faţă de care dreptul este deter­minat acum ca fiind d r e p t u l î n s i n e .

§ 497

Întrucît, faţă de această aparenţă, d r e p t u l î n s 1 n c

unic, încă în nemij1locită unitate cu diferitele temeiuri de drept, este pus ca afirmativ, este voit şi r e c u n o s c u t, deosebirea nu s tă decît în faptul că l ucrul a c e s t a este subsumat dreptului de voinţa p a r t i c u l a r ă a persoanei a c e s t e i a ; - n e -d r e p t a •t e a n e v i n o v a t ă. - Nedreptatea aceas·ta este o

j u d e c a t ă n e g a t i v ă s implă, care exprimă c o n :f l i c t u l c i v i l a l d r e p t u l u i, pentru aplanarea căruia este necesară o a t r e i a judecată, care, ·ca j udecată a d r e p t u 1 u i î: n s i n e este fără interes faţă de lucru, şi este puterea de a-şi da fiinţare-în-fapt, împotriva acelei aparenţe.

§ 498

2) Dacă însă .aparenţa dreptului este voi tă ca atare, î m -p o t r i v a dreptului-în-s ine, de voinţa parti culară, care prin

a sa aceasta devine r e a , - atunci r e c u n o a ş t e r e a exterioară a dreptului este despărţită de v a ·l o a r e a lui ş i se respectă doar cea dintîi, pe cînd cea din urmă este lezată. Aceasta con­stituie nedreptatea î n ş e l ă c i u n i i ; - j udecată infinită ca judecată identică (§ 1 73) , - conservarea raportului formal, cu l epădarea conţinutului.

§ 488-502 DREPTUL 323

§ 499

3) În sfîrşit . cînd voinţa particulară se ridică împotriva dreptului-în-s ine, ·Ca negaţie atît a .dreptului însuşi cît ş i a recu­noaşterii sale, adică a aparenţei lui (- j udecată negativă infinită § 1 7 3, în care se neagă atît genul cît ş i determina ţi a particulară, aici recunoaşterea ·ca aparentă) , - atunci ea est-e voinţa r e a v i o l e n t ă, care comite o i n f r a c ţ i u n e.

§ 500

O atare acţiune !ezînd dreptul este În Ş I pentru sme fără valabil itate. Autorul ei , ca voinţă ş i fiintă gînditoare, stab i ­leşte într-Însa o lege, însă formală ş i recunoscută numai de e l , un universal , care e valabi l p e n t r u e 1 ş i căruia, în ace­laşi timp, prin acţiunea sa, d însuşi i s-a subsumat. Negarea valabi l i tăţii aces tei acţiuni, prezentată făţiş, înfăptuirea Într-un s ingur act a acestei legi formale şi a dreptului-în-s ine, mai întîi de către o voinţă s u b i e c t i v ă s ingulară, este r ă z b u n a­r e a, care, fiindcă pleacă de la interesul personal ităţii p. a r­t i c u 1 a r e n e m i j 1 o c i t e, constituie totodată o nouă le­zare, - şi aşa mai departe, 1 a i n f i n i t . Înaintarea aceasta se suprimă ş i ea într-o a trei a j udecată, care este dezinteresată, în p e d e a p s ă.

§ 50 1

Dreptul-în-sine se impune în mod mijlocit - a•) prin aceea că o voinţă particulară, - judecătorul , - este conformă drep­tu1u;i .ş i are interesul de a se îndrepta Împotriva \infractiunii (ceea ce întîi , În răzbunare, are loc în mod accidental ) , - şi B ) prin puterea (întîi tot aşa, accidentală) care aduce la înde­plinire negarea negaţiei dreptului săvîrş ită de infractor. Această

324 A D O UA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

negare a dreptului îşi are existenţa ei în voinţa infractorului ; ss4 de aceea răzbunarea sau pedeapsa se îndreaptă : 1 ) spre p e r­

s o a n a s au p r o p r i e t a t e a infractorului, şi 2) exercită o c o n s t r î n g e r e asupra acestuia. Constrîngerea are loc, în această sferă a dreptului în genere, chiar faţă de lucruri, prin apuoarea lucrului ş i apărarea lui Împotriva însuşirii de către altul , - întrucît, în această sferă, voinţa îşi are fiinţa sa fap­tică nemij locit , într-un 1 u c r u e x t e r i o r (ca atare, adică în corporal itate) , ş i nu poate fi abordată decît în aceasta. -Constrîngerea nu este însă mai mult decît doar p o ·s i b i l ă, întrucît eu, ca individ l iber, mă pot retrage din orice existenţă, ba chiar din sfera. existenţei, din viaţă. Ea nu este conformă dreptului decît ca suprimare a unei prime constrîngeri nemij ­locite.

§ 502

S-a dezvol·tat o distincţie între ceeo. ce ţine de drept şi ceea ce ţine de voinţa subiectivă. Realitatea dreptului , p.e c a r e

voinţa personală şi-o dă intîi în mod nemij locit , se arată mi j ­locită p rin voinţa subiectivă, - momentul care d ă dreptu­lui-în-sine fiinţare-în-fapt , sau care, de asemenea, se separă de aces ta ş i îi s tă Împotrivă. Invers, voinţa sub iectivă, în abstrac­ţiunea aceasta de a fi o putere deasupra dreptului , este pentru s ine un pur neant ; ea nu are, esenţial , adevăr ş i realitate decît întrucît este, în ea însăş i , .fiinţarea-în- fapt a voinţei raţi onale, - m o r a 1 i t a t e .

Expres ia d r e p t n a t u r a l , care a ajuns obişnuită pentru denumirea teoriei filozofice a dreptului, conţine echi­voouil dacă ,dreptul es te luat ca ceva ,dat în mod n a t u­r a 1 n e m i j l o c i t sau dacă el este înţeles aşa cum se de­termină prin natura lucrului , adică prin c o n c e p t . Primul s ens este cel întrebuinţat în mod obişnuit mai înainte ; astfel că s-a imaginat în acelaşi timp o s t a r e d e n a t u r ă în

§ 488-502 DREPTUL 325

care ar fi valabi l dreptul natural, în timp ce starea de socie­tate şi s tatul ar cere ş i ar atrage după sine o l imitare a l iber­tăţ i i ş i sacrificarea unor drepturi naturale. De fapt Îlllsă, drep­tul şi toate determinaţii le sale se întemeiază numai pe p e r­s o n a 1 i t a t e a 1 i b e r ă, - o d e t e r m i n a r e p r 1 n s i n e, care este mai degrabă contrariul d e t e r m i n ă r i i d e c ă t r e n a t u r ă. De aceea, dreptul naturii este stă­pînirea în fapt a fortei ş i prevalarea violenţei , iar o stare de natură este o stare în care domneşte violenţa şi nedrepta­tea, despre care tot ce se poate spune mai adevărat este că t r e b u i e s ă s e 1 a s a d i n t r-î n s a. Societatea, dim­potrivă, este ea mai degrabă s ingura stare în care dreptUil îşi are real i tatea sa ; ce trebuie 'l imitat ş i sacrificat este tocmai arbitrariul ş i violenţa stării de natură.

B. M O R A L I T A T E A

§ 503

Individul liber, în dreptul nemij locit) numai p e r s o a n ă, este acum determinat ca s u b i e c t, - voinţă reflectată în sine, astfel încît determinaţia voinţei În genere, ca existenţă faptică în el, ca a s a, să fi e distinsă de existenţa libertăţii în­tr-un lucru exterior. Prin faptul că determinaţia voinţei es te pusă astfel în i n t e r i o r, voinţa este În acelaşi timp pusă ·ca voinţă p a r t i c u 1 a r ă, şi intervin particularizări<l e mai departe ale ei şi raportările acestora unele la altele. Determinaţia voinţei este, pe de o parte, - determinaţia fiinţînd-î n-s i n e, - aceea a raţiunii voinţei, j ustul ( ş i eticul) în s ine, - pe de altă parte, ea este ca existentă faptică prezentă în exteriorizarea acţiunii , ce­dînd aces tei exteriorizări ş i intrînd în relaţie cu ea. Voinţa subiectivă este m o r a 1 l iberă, întrucît aceste determinări sînt p u s e înăuntrul ei c a f i i n d a 1 e s a 1 e ş i sînt voite de

326 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

ea. Exteriorizarea ei În faptă, cu această l ibertate, constitu ie 386 a c ţ i u n e a, din a cărei exterioritate voinţa nu recunoaşte ca

fiind al său, şi nu admite să i se impute , decît aceea ce ea a cu ­noscut ş i a voit dintr-însa.

Această l ibertate s u b i e c t i v ă sau m o r a 1 ă, ma1 ales, este aceea ·Ce e numit libertate, în sens european. În vir­tutea dreptului la l ibertate, omul trebuie să posede în mod expres o cunoştinţă a deosebiri i binelui ş i răului în genere : determinări l e et ice , ca şi cel e rel igioase, nu trebuie numai să pretindă de la om să fie urmate, ca legi exterioare ş i ca pre�­cri.pţii ale unei autorităţi , ci ele trebuie să îşi afle în i nima lui , în convingeri , în conştiinţă, în înţelegere etc . aprobarea, recunoaşterea sau chiar intemeierea lor. Subiectivitatea voin­ţei , în omul însuşi , este scop În sine, moment absolut esenţial .

M o r a 1 u 1 trebuie luat În sensul mai larg în care el n u înseamnă numai b i n e 1 e-moral . L e moral î n l imba franceza este opus lui physique şi însemnează spi ritualul , i ntelectualul în genere . Moralul însă are aici sensul unei determinaţii a voinţei , întrucît ea se găseş te în i n t e r i o r u 1 voinţei în genere, ş i de aceea ea cupr inde în sine proiectul (Varsat:) şi intenţia ( A bsich l), precum ş i răul -moral .

a. P R O 1 E C T U L

§ 504

Deoarece acţiunea priveşte nemij locit e x i s t e n ţ a-î n ­f a p. t, faptul de a f i a m e a este formal, întrumt exis­tenţa faptică exterioară este în acelaşi timp i n d e p e n d e n t ii faţă de subiect. Exterioritatea aceasta poate să răstoarne sensul acţiunii sub iectului ş i să ducă la altceva decît la ceea ce fusese pus într-însa. Deşi orice sch imbare ca a t a r e , pusă prin acti­v itatea subiectului, este f a p t ă a acestuia, totuşi el nu o recu­noaşte pentru aceasta, drept a c ţ i u n e a lui , ci recunoaşte ca fiind a 1 s a u , - ca fiindu- i i m p u t a b i 1 (seine Schuld)

§ 303-512 MORALITATEA 327

din acţiunea săvîrş i tă, numai ceea ce s a aflat În ş t i i n ţ a ş i în v o i n ţ a lu i , ceea ce el a a v u t î n v e d e r e, p r o- as1 i e c t u 1 său.

b. 1 N T E N T 1 A Ş 1 B I N E L E P E R S O N A L (das Wohl)

§ 505

Acţiunea are 1 ) potrivit c o n ţ i n u t u l u i e1 empiric­concret o multipl icitate de l aturi p a r t i c u 1 a r e ş i de co­nexiuni ; subiectul trebuie, în ce priveşte forma, să fi ş't iut ş i să f i voit acţiunea în determinaţia e i e s e n ţ i a l ă, cuprinzînd în ea aceste elemente s ingulare ; - d r e p t a 1 i n t e n ţ i e i . -Proiectul (Vorsatz) priveşte numai existenţa faptid, nemij locită, în schimb intenţia ( Absicht) . are în vedere substanţialul ş i scopul acestei exis tenţe. 2) S ub iectul are, tot astfel , dreptul ca, în ac­ţ iune, p a r t i c u l a r i t a t e a conţinutului să nu îi rămînă exterioară, în ceea ce priveşte mG�Jteria , c i să conţină propri a

particularitate a subiectului, nevoile, interesele şi scopurile sale, care s trînse laolaltă într-un singur scop, ca fericire (§ 4 7 9) , cons tituie b i n e l e p e r s o n a l ( das Wohl) a l său ; - d r e p ­t u l l a b i n e. Fericirea n u se deosebeşte de bine decît prin aceea că cea d intîi este repr·ezentată ca o fiinţare nemij locită în fapt, cel din urmă însă ca fi ind îndreptăţi t în raport cu moral itatea.

§ 506

Esenţiai itatea intenţiei însă este, întîi , forma abs·tractă a

universalităţii ·ş i , în acţiunea concret empirică, reflexia poate pune în forma aceasta una sau alta din laturile parti·culare, făcînd dintr-însa, ca esenţială, intenţia •Sa, adică l imitînd inten-

328 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

ţia la ea ; în felul acesta, esenţial itatea vizată de intenţie şi cea adevărată, a acţiunii, pot fi puse în cea mai mare contrad icţie, (de p ildă o intenţie bună la un criminal) . - Tot astfel, b inele personal este abstract ş i poate fi pus într-un obiect sau în altul ; ca aparţinînd subiectului a c e s t a anumit, el este în genere ceva particular.

c. B 1 N E L E Ş 1 R Ă U L

§ 507

S88 Adevărul acestor particularităţi ş i concretul formalismului lor este conţinutul v o i n ţ e i u n i v e r s a 1 e f i i n ţ î n d-î n ­

ş i-p e n t r u-s i n e, l egea ş i substanţa oricărei determinaţi i , c e e a c e e s t e b u n î n ş i p e n t r u s i n e, - de aceea , s c o p u 1 u 1 t i m a b s o 1 u t a 1 1 u m i i ŞI d a t o r i a pentru subiect, care t r e b u i e s ă î n ţ e 1 e a g ă ce este b � n e , să pună binele ca i n t e n ţ i e a sa şi să-I aducă la îndepl inire în activitatea s a .

§ 508

Deşi ,însă b i n e 1 e este universalul voinţei , determinat în el însuşi , ş i astfel include în sine particularitatea, totuşi , întru­cît aceasta este întîi ea însăşi ahstractă, nu există un principiu al determinării ; de aceea, determinarea intervine ş i în afara acelui universal, şi, ca determinare a voinţei l ibere fi inţînd p e n t r u s i n e, în opoziţie faţă de universal , trezeşte aici contradicţia cea mai adîncă. a.) Datorită nedeterminaţiei în de­terminarea a ce este bun, există bunuri f e 1 u r i t e ş i d a t o­r I I v a r i a t e, a căror divers itate este dialectică, unele faţă de a'l tele, ş i le aduce în 'c o 1 i z i u n e. In acelaşi t imp, în virtutea unităţii binelui , ele t r e b u i e să stea în acord, ŞI totuşi fiecare din ele - deşi e numai particulară, - este, ca

§ 503-5 12 MORALITATEA 329

datorie ş i ca bun, absolută. Subiectul t r e b u i e să fie dialec­tica chemată să d e c i d ă o anumită legătură a lor , cu exclu­derea celorlalte, şi prin urmare cu suspendarea acestei valabi­Iităţi absolute.

§ 509

B ) Pentru subiect, care în existenţa faptică a libertăţii sal e este ca subiect p a r t i c u 1 a r, i n t e r e s u 1 şr b i n e 1 e lui p r o p r r u ( das Wohl}, trebuie să constituie - în virtutea acestei existenţe faptice a l ibertăţii sale , - un scop es,enţial şi deci o datorie. În acelaşi timp însă, în scopul b i n e 1 u i în sine ( das Gute }, care constituie ceea ce nu e parti cular, ci e nu­mai universalul voinţei , n u t r e b u i e să intre interesul par- s s

t icular, c a moment. Datorită independenţei acestor două deter­;minări este tot aşa accidental faptul dacă ele sînt sau nu în acord . Dar ele t r e b u i e să se aconde, fiindcă în genere subiectul, ca s ingular ş i ca universal, este î n s i n e o identitate UD! Ca.

y) Subiectul însă nu este numai , în existenţa sa fap:tică, ceva particular în genere, - ci o formă a exis tenţei sale faptice este şi aceea de a fi certi tudine a b s t r a c t ă de sine însuşi , re­flexie abstractă a l ibertăţi i , în sine. El se distinge deci de raţiu­nea voinţei şi e capabil să îşi prefacă universalul însuşi în ceva particular ş i prin urmare în pură aparenţă. Binele este astfel pus ca ceva accidental pentru subiect , care se poate pnn urmare decide la ceva contra! binelui, - poate fi r ă u .

§ 5 1 0

6 ) Obiectivitatea exterioară, tot astfel după ·Ce a intervenit distingerea voinţei subiective (§ 503) , constituie, faţă de deter­minările interioare ale voinţei, celălalt extrem independent, o

330 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-532

lume aparte, pentru sine. Este de aceea un accident, dacă lumea se găseşte în acord cu scopurile ·subiective, dacă b i n e 1 e se

real izează într-însa, ş i dacă r ă u 1 , scopul l ipsi t în şi pentru sine de valoare, este în ea fără valabilitate ; mai departe, este accidental faptul dacă subiectul îşi găseşte în ea binele personal , şi mai precis , dacă subiectul b u n ajunge într-însa f e r i c i t ,

iar cel r a u n e f e r i c i t . În acelaşi timp Însă, lumea e d a t o a r e să ceară real izarea în s ine, a esenţialului , a acţiunii bune, să acorde subi ectului b u n satisfacerea interesulu i său particular, iar celui r a u să i-o refuze, precum ş i să nimi­cească răul însuş i .

§ 5 1 1

Contradicţia sub toate aspectele, pe care o exprimă acest multiplu « t r e b u i e» , - fiinţa ahsolută, care totuşi în acelaşi timp nu este, - conţine cea mai abstractă anal iză a spiritului în el însuşi , cea mai adîncă intrare-în-sine a lui. Raportarea

39o determinărilor contradictorii , unele la altele, nu este decît cer­t�tudinea abstradă de sine însuşi , ş i , pentru această i n f i n i­t a t e a subiectivităţi i , voinţa universală, binele, e s t e ş i , tot aşa, nu este drept ş i datorie ; ea se ştie p.e s ine drept cea care

alege ·ş i decide. Această certitudine pură de sine însăşi , aj unsă pe culmea sa, apare în cele două forme care trec nemij locit una în cealaltă, a c u g e t u 1 u i b u n (Gewissen) ·ş i a r ă u 1 u i. -Prima este voinţa b i n e ·1 u i, ·care însă în această subiectivitate pură este ceva n e o b i e c t i v, neuniversa l , inexprimabil , ş i asu­pra căruia subiectul se ştie, pe s ine, în s ingularitatea sa, ca fiind cel care decide. - R ă u 1 este aceeaşi conştiinţă a s ingularităţii proprii ca fiind principiul de deciziune, dar întrucît ea nu rămîne în această abstracţie, ci îşi dă, împotriva binelui , conţinutul unui interes subiectiv.

§ 503-512 MORALITATEA

§ 5 1 2

Această l imită supremă a f e n o m e n u 1 u i voinţei , care s-a volatilizat pînă la această zădă:rnicie absolută, - o bună­tate neobiectivă, ci avînd doar certitudine de sine însăş i , ş i o

certi tudine de sine însuşi în negaţia universalului , - se prăbu­şeşte nemijloci>t în s ine. R ă u l , reflexia cea mai interioară a subiectivităţi i , în sine, în opoziţie cu ob iectivul ş i cu unive;· ­salul, care pentru e a sînt numai aparenţă, - n u se deosebeşte de b u n e 1 e i n t e n ţ i i al e binelui a b s t r a c t , care lasă subiectivităţii determinarea binelui ; a p a r e n ţ a (Schei­nen) cu totul abstractă, răsturnarea ş i distrugerea nemij locită de sine însuşi . Rezul tatul, adevărul acestei aparenţe este, pe l atura sa negativă, zădărnicia absolută a acestei voinţe, care a r urma să fie p e n t r u s i n e, opusă binelui, precum şi a binelui , care ar urma să fie numai abstract ; pe latura afirmativă, în concept, această aparenţă, prăbuşindu-se astf.el , în sine, este ace ­eaşi universalitate simplă a voinţei , care e ş i b inele . Subiectivi­tatea, în această i d e n t i t a t e a 'Sa cu bine, este numai forma infini tă, manifestarea şi dezvoltarea binelui ; prin aceasta, punctul de vedere al purului r a p. o r t al lor , unul faţă de altul , ş i al purului t r e b u i e este părăs i t ş i s-a trecut în 3 9 1 domeniul e t i c u 1 u i .

c.

E T 1 C U L ( Die Sittlichke it) § 5 1 3

E t i c u 1 este desăvîrşirea spiritului obiect iv , adevărul spi­r i tului subiectiv ş i al celui obiectiv el însuşi . Unilateralitatea acestuia din urmă stă în aceea că el îşi are l ibertatea, pe de o

parte n e m i j 1 o c i t în realitate, deci în ceea ce e exterior, in 1 u c r u, pe de altă parte în bine, ca ceva universal -abstract ; - unilaterali,tatea spiritului subiectiv s tă în aceea că, tot astfeL el se determină pe s ine în s ingularitatea sa interioară, în mod

A DOuA Sl:CŢIL"NE. S PIRIT U L OBIECTIV § 4SJ-55Z

abstract faţă de universal . Odată aceste unilaterali tăţi suspen­date , - 1 i b e r t a t e a subiectivă devine voinţa raţională în ş i pentru sine u n i v e r s a 1 ă, care îşi are în conş tiinţa subiecti­vităţii � ingulare cunoaşterea sa de sine şi certitudinea moral ă (Gesinnung}, după cum, totodată, ea ηŞi are manifestarea � i r e a 1 i t a t e a universală nemij locită în moravuri, ca normă etică (Sitte}, 1 i b e r t a t e a conştientă-de- sine, devenită n a t u r ă.

§ 5 1 4

S u b s t a n t a care se ştie 1 i b e r ă, în care absolutul a t r e b u i este în aceeaşi măsură a f i , are realitate ca spirit al unui p o p o r . Divizarea abstractă a acestui spirit este indi ­vidualizarea lu i î n p e r s o a n e di stincte, a căror indepen ­denţă îşi are forţa ei interioară . şi necesitatea într- însu! . Persoana însă, ca inteligenţă cugetătoare, ştie acea substanţă drept pro­prie esenţă a sa ; - în această convingere (Gesinnung), ea în­cetează să mai fie accident al substanţei, - o priveşte ca pro­priul ei scop ultim, absolut, în domeniul realităţii , ş i totodată ca un d i n c o a c e dej a atins, atunci cînd ea p r o d u c e

392 s copul p r i n a c t i v i t a t e a ei , dar ca ceva ce, dimpotrivă, este în chip absolut ; în acest fel, ea îşi îndeplineş•te datoria ei fără reflexie şi alegere, ca ceva ce îi e p r o p r i u ş i ca ceva ce e s t e , - în această neces i tate, ea se are ·pe sine însăşi ş i l iber­tatea ei reală.

§ 5 1 5

Întrucît substanţa este unitatea absolută a s ingularităţii Ş I a universalităţii libertăţi i , de aceea, r e a 1 i t a t e a ş i a c t i­v i t a t e a fiecărui i n d i v i d, de a f i p e n t r u s i n e şi de a se îngrij i de sine, este, atît condiţionată de întregul pe

§ 513-552 ETICUL 333

care îl presupune, dată numai în conexiunea acestuia, cît şr o trecere într-un product universal . - C e ·r t i t u d i n e a m o­r a 1 ă (Gesinnung) a indivizi,lor o constituie ş t i i n ţ a substan­ţei , ca ş i a i1dentităţi i tutmor intereselor lor cu întregul ; - iar faptUl! că ceilalţi indivizi se ştiu, unii pc alţ i i , ş i îşi au real i tatea, numai în această identi tate, constituie î n ·c r e d e r e a (Ver­trauen), - adevărata mental i t<:. te etică.

§ 5 1 6

Raporturi l e individului, în situaţi i le l a care s e parti culari ­zează subs·tanţa, constituie d a t o r i i 1 e sale e t i c e . Per­sonal itatea etică, adică subiectivitatea care este pătrunsă de viat<t substanţ ială , este v i r t u t e . În raportul cu nemij locirea exte­rioară , cu un d e s t i n, virtutea este o atitudine faţă de f i i n ţ ă, ca nefi ind negativă, ş i prin urmare ea este echil ibru neclintit în sine însuş i ; - în raportul cu ob iectivi tatea substan ­ţială, cu întregul real i tăţii etice, ea este încredere, activitate intenţionată în sluj ba acesteia ş i capaci tate de a se sacrifica pen­tru ea ; - în raportul cu accidentai itatea relaţii lor cu alţ i i , virtu­tea era mai întîi echitate, ş i apoi încl inaţie b inevoitoare ; - în sfera aceasta, ca ş i în atitud inea faţă de existenţa ş i de corpo­ralitatea proprie , individual i tatea îşi exprimă caracterul, tempe­ramentul particular etc. ca v i r t u ţ i .

§ 5 1 7

Substanţa etică es te AA. ca spirit nemij locit , adică n a t u r a 1 , - f a m i l i a ; BB. total itatea relativă a raporturi lor dintre indivizi ca per­

soane independente, uni i faţă de alţi i , într-o universal itate formală, - s o c i e t a t e a c i v i 1 ă ( biirgerliche Gesell­schaft),

3 9 3

334

ce.

A D01 .. -A S ECŢIUNE . SPIRITUL OBIECTIV § 483-512

substanţa conştientă de ·s ine, ca spirit litate organică, - o r g a n i z a r e a ver fassung).

A A. F A M I L I A

§ 5 1 8

dezvoltat într-o rea­d e s t a t (Staats-

Spiritul etic , în n e m i j 1 o c i r e a sa, conţine momentul n a t u r i i după care individul îşi are existenţa sa substanţială în universal i tatea lui naturală, în g e n, în � n s o ţ i r e (Gattung), - raportul sexual, ridicat însă la determinaţie spirituală ; re­unirea dragostei cu s entimentul de încredere ; - spiri tul este, ca famil i e, spirit s e n z i t i v.

§ 5 1 9

1 ) D istincţia sexelor naturale apare ş i e a totodată c a o

distincţie a determinăr i i i ntelectuale şi etice. Personal ităţile s e

leagă ai.c i , potrivit s ingularităţii lor exclus ive, într-o p e r­s o a n ă u n i c ă ; intimitatea subiectivă, determinată ca uni­tate substanţială, face din această reunire un raport e t i ·c, -c ă s ă t o r i a. Intimitatea substanţială face din căsătorie o l egă­tură nedespărţită a persoanelor, - căsătorie m o n o g a m i c ă ; reunirea trupească es•te urmarea l egături i încheiate pe planul etic . Urmarea mai departe este comunitatea intereselor perso­nale ş i particulare.

§ 520

3 g4 2) P r o p r i e t a t e a famil ie i , ca persoană unică, dobîndeşte prin comunitatea în care se găsesc faţă de ea diferiţii indivizi care alcătuiesc familia , - în agonisire, muncă ş i prevedere, -un interes e t i c .

§ 5 ! 3-552 ETICUL 335

§ 52 1

Eticul, legat de procrearea naturală a copiilor, pus mai întîi , ca originar ( § 5 1 9) , l a concluderea căsătoriei , s e realizează în a doua naştere a copii lor, aa spirituală, - în educarea lor ca pe�soane independente .

§ 522

3) Prin această independenţă copii i ies din vieţuirea con­cretă a famil iei , căreia ei îi aparţin originar, au devenit p e n­t r u s i n e , dar cu destinaţia să întemeieze o nouă asemenea familie reală. La disoluţie căsătoria aj unge, esenţial , prin mo­mentul n a t u r a · 1 care este conţinut într-însa, - prin moar­tea soţilor ; .dar ş i afecţiunea, ca fiind substanţialitatea numai s enzi ti vă, este supusă în sine contingenţei ş i este tr.ecătoare. Potrivit acestei contingenţe, membrii famil ie i aj ung în relaţia de persoane, unul ,faţă de altul, ş i acum abia apar în această legătură determina ţii de ord inea d r e p t u 1 u i , - care în s ine s înt s trăine de ea .

BB. S O C I E T A T E A C I V I L Ă

§ 523

Substanţa, particularizîndu- se, ca spirit , în mod abstract, într-o multipl icitate de p e r s o a n e (famil ia este o persoană unică) , în famil i i sau în indivizi , care sînt, pentru sine, în l iber­tate de-sine-�tătătoare şi ca p a r t i c u l a r i , îşi pierde la înce­put determinaţia e i etică, întrucît aceste persoane, ca atare, nu au în conşti inţă ş i drept scop al lor unitatea absolută, c i parti­cularitatea lor proprie ş i fiinţa lor pentru-.sine, - sistemul ato- 895

336 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 48!-552

misticei . În felul acesta, substanţa devine numai o legătură mi j ­locitoare, generală, între extremi independenţi ş i între interesele particulare ale acestora ; totalitatea constituită de această l egă­tură '<lezvoltată în sine este statul, ca societate civilă, sau ca s t a t e x t e r i o r.

a. S 1 S T E M U L T R E B U 1 N Ţ E L O R

§ 524

o.•) Particularitatea persoanelor cuprinde mai întîi în sme trebuinţele lor. Posibilitatea satisfacerii acestora este pusă a!Cl în l egătura socială, care constituie r e s u r s a generală la care toţi recurg pentru satisfacerea lor. Luarea n e m i j l o c i t ă în posesie (§ 488 ) de obiecte exterioare, ca mij loace de satisfa­cere, nu mai are loc, sau intervine prea puţin, în s ituaţia în care este realizat acest punot de vedere al mij locir i i ; obiectele sînt proprietate. Dobîndirea lor e condiţionată ş i mij locită, pe de o parte prin voinţa posesorilor, care ca voinţă particulară are drept scop satisfacerea trebuinţelor felurit determinate, iar, pe de altă parte, prin pro-ducerea mereu reînnoită de mij loace destinate sch imbului, prin m u n c ă p r o p r i e ; aceas tă mi j ­locire a satisfaceri i prin munca tuturor constituie avuţia ge­nerală.

§ 525

B) În p.articularitatea trebuinţelor, universalitatea apare mai întîi în faptul că intelectul s.tabileş•te d i stincţii în ele, şi prin aceasta l e multiplică indefinit, pe ele înseş i ca ş i mij loa:cele în vederea [•satisfacerii] acestor distincţii , ş i l e face pe unel e ş i pe altele din ce în ce mai abstracte ; desmembrarea aceasta a conţinutului, prin abstracţie, duce la d i v i z i u n e a m u n c i i.

§ 513-552 ETICUL 337

Deprinderea cu această abstracţie, în modul de a ne bucura de lucru, în cunoştinţă, în ş tiinţa ş i în conduita noastră, constituie c u 1 t u r a în această sferă, - în genere, c u 1 t u r a f o r­m a l ă.

§ 526

Munca devenită astfel l a rîndul ei mai abstractă, duce pe 390

de o parte, prin uniformitatea ei, la uşurarea lucrului şi la mări ­.rea \Producţiei ; pe de altă parte, ea are ca urmare l imi tarea la o singură îndemînare, ş i astfel dependenţa necondiţionată faţă de legătura socială. îndemînarea ea însăşi devine, în felul acesta, mecanică şi dobîndeşte putinţa de a ceda maşinei locul muncii omeneşt i .

§ 527

y ) Diviziunea concretă însă a avutului general, care este totodată o întreprindere generală, la mase particulare, determi­nate potrivit momentelor conceptului, mase posedînd o bază proprie de subzistenţă şi , în l egătură cu aceasta, feluri corespun­zătoare de muncă, de trebuinţe şi de mij loace pentru satisfacerea acestora, mai departe scopuri şi interese ca ş i cultură ş i deprin­deri spirituale corespunzătoare, - constituie d i s t i n c ţ i a s t ă­r i 1 o r s o c i a 1 e (Stiinde ). - Indivizii se distribuie în acestea, după talentul natural ş i după îndemînare, după voinţa lor arbi­trară ş i după întîmplare. !n cadrul unei atare sfere determinate, stabile , îşi au indiviz i i existenţa lor reală, care ca existenţă este esenţial particulară, - şi într-însa c o n ş t i i n ţ a e t i c ă a

l or, ca o n e s t i t a t e, consideraţia ş i c i n s t e a de care �e bucură.

Acolo unde există societate civilă, şi o dată cu aceasta stat, apar stări le sociale, în deosebirea lor ; căci substanţa generală, ca substanţă vie, e x i s t ă numai întrucît ea se

22 - c. 318

338 A D OUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

p a r t i c u l a r i z � a z ă organic ; istoria constituţii lor este istoria formaţiei acestor s tări sociale, a raporturilor juridice ale indivizi lor faţă de ele , precum şi ale lor, unele cu altele ş i cu centrul lor .

§ 528

Starea s u b s t a n ţ i a l ă, n a t u r a 1 ă posedă în t e r e­n u l ş i p ă m î n t u 1 fertil o avere naturală ş i stabilă, activi­ta tea e i îşi dobîndeşte orientarea ş i conţinutul de la determi -

897 nările naturi i , iar etica e i e întemeiată pe cr,edinţă şi pe Încre­dere . - A d o u a stare, starea r e f l e c t a t ă, se reazemă pc resursele societăţi i , pe elementul care constă din mij locire, repre­zentare ş i o conj uncţie a întîmplărilor, i ar individul se bizuie într-însa, pe îndemînarea lui subiectivă, pe talent, intel igenţă ş i vrednicie . - A t r e i a stare, - cea c u g e t ă t o a r e - are în sarcina ei interesele generale ; întocmai c a a doua, ea are o subzis tenţă mij locită de propria ei abil itate, dar, ca cea dintîi, o subzi stenţă asigurată, însă de întregul societăţi i .

b. A D M 1 N 1 5 T R A R E A J U 5 T 1 Ţ 1 E 1

§ 529

Principiul particularităţii accidentale , dezvoltat în sistemul mij locit de trebuinţa naturală ş i de l ibertatea arbitrară, al rapor­turilor lui generale , ş i într-un curs de necesi tate exterioară, are într-însu! drept determinare stabilă pentru s ine a l ibertăţi i , ma i întîi ,d r e p t u l f o r m a L 1 ) Real izarea pe ,care o dobîn­deşte dreptul în această sferă a conştiinţe i , pe treapta intelec ­tului, este aceea de a fi adus la cunoştinţă ca univer.sal stabi l , de a fi c u n o s c u t în determinarea lui şi p u s ca normă vala­bilă , - l e g e a.

§ m-ssz ETICUL 339

P o z i t i v ă în l egi este întîi numai forma lor , aceea de a fi în genere v a 1 a b i 1 e şi c u n o s c u t e ; e dată ast-fel în acelaş i t imp posibi l i tatea ca ele să fie cunoscute de t o ţ i , în mod obişnuit , exterior. Cît priveşte conţinutul, el poate fi în sine raţional, sau ş i neraţional, ş i deci nedrept. Dar întrucît dreptul , conceput în existenţa faptică determi­nată, este un drept dezvoltat, i ar conţinutul său, pentru a dobîndi determinare, se anal izează pe sine, - această anal iză cade, datorită finităţii materi ei , în progresul infini tăţii rele ; determinaţia u l t i m ă, care este esenţială absolut ş i între­rupe acest progres al nereal ităţi i , nu poate fi dobîndită, în această sferă a finitului , decît într-un chip l egat de acciden- 398 talitate şi de arbitrar ; dacă ceea ce se cuvine sînt trei ani, 1 O taleri etc . , sau numai 21/2 ani , 23/4 , 24/s ş . a .m.d. la infinit , nu se poate decide pe calea conceptului , ş i totuşi f<vptul de a se a j unge la decizie este mai important. In felul acesta, alături de existenţa faptică exterioară, intră în drept de la sine, -fireşte numai la l i m i t e 1 e d e t e r m i n ă r i i, - elementul pozitiv, ca accidentalitate ş i arbitrar. Lucrul acesta se întîmplă ş i s-a :întîmplat de la sine, În toate l egiuir i le , de totdeauna ; este necesar doar să avem o conştiinţă precisă despre aceste lucruri , împotriva pretinsei ţinte ş i a vorbelor goale potrivi t cărora l egea ar trebui ş i ar putea fi determinată, pe t o a t e laturi l e ei , de către raţiune sau de către intelectul j uridic, prin temeiuri pur raţionale ş i intelectuale . Închipuirea goală a d e s ă v î r ş i r i i, s ingură, duce la atare aşteptări ş i cerinţe, în sfera finitului .

Ce i cărora 1 e g i l e ca atare l e apar chiar drept un rău şi drept ceva l ips i t de pietate, şi care socotesc drept s in­gură l egi.timă guvernarea ş i supunere<'. din dragoste naturală, în vi rtutea originii div ine .sau a nobl·eţei ereditare, prin cre­dinţă ş i încredere, iar domnia legilor o consideră ca o stare de pervertire ş i de nedreptate, - uită Împrej u rarea că aştr i i etc . , precum şi pe de altă parte vitele , sînt conduse , ş i es te drept, b ine conduse, după legi , - legi le acestea totuşi sînt numai interioare, în aceste obiecte, ele nu sînt p e n t r u a c e s t e a, nu se află ca l egi p u s e, - omu'l însă constă în a avea c u n o ş t i n t ă de legea sa, ş i de aceea el nu poate asculta cu adevărat decît de o l ege cunoscută de el , aşa cum legea lui nu poate fi o lege dreaptă dedt întrucît

340 t\. DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

ea este ·c u n o s c u t ă, .deşi al tfel e si lită să fie, chiar în conţinutul e i esenţial, accidentalitate Ş I arbitrar, sau cel puţin amestecată ş i pătată de ace5tea.

Aceeaşi cerinţă goală a desăvî:·ş ir i i se foloseşte ca obiec-399 ţ ie la ·cele de mai sus , anume pentru a se susţine că un cod

de legi este imposibil sau inoportun. Apare aici în plus lipsa de cugetare de a pune determinaţ i i le esenţial e ş i generale într-o singură clasă cu detaliu! particular. Materia finită a legilor .�e poate determina mai departe la nesfîrş it , în sensul infinitu­lui rău ; dar această înaintare nu este, aşa cum o reprezentăm de exemplu în 5paţiu, o producere de determinări spaţial e avînd aceeaşi cal i tate cu cele precedente, ci înaintare în deter­minări mai speciale , mereu mai speciale, graţ ie pătrunderi i anal itice a intelectulu i , ore născoceşte d istincţi i noi făcînd necesare hotărîri noi. Dacă determinări l e de felul acesta pri ­mesc la rîndul lor numele de noi decizi i sau d e n o i 1 e g i , totuşi i n t e r e s u 1 ş i v a 1 o a r ea acestor determinaţi i scade pe măsura progresului acestei dezvol tări . Ele intră în c a d r u 1 l egilor substanţiale ş i universale dej a subz istente ; aşa cum reparaţi i le podelei , ale unei uşi etc . se fac înăuntrul casei , şi deşi sînt, fireşte, c e v a n o u, nu sînt totuşi o casă. Dacă într-o stare încă nedezvoltată, l egislaţia a început cu determinări izolate ş i a mări t neîncetat numărul acestora, potrivit naturii lor ; totuş i o dată cu creşterea mulţimii aces­tora se naşte nevoia opusă a unui cod m a i s i m p 1 u , adică a concentrării acestei mulţi mi de amănunte, în deter­minările lor g e n e r a 1 e, - pătrunderii intelectuale ş i cul­turii unui popor revenindu-i sarcina să descopere ş i să şt ie să formuleze aceste determi·nări : - aşa a fost de curînd înce­pută în Anglia, pe cîteva laturi, s trîngerea aceasta a dispo­ziţ i i lor particulare în forme generale , - care ele abia me­rită de fapt numele de l egi , - de către ministrul P e e 1 , care şi-a cîştigat prin aceasta recunoştinţa, ba chiar admiraţia conaţional i lor săi .

§ 530

2) Forma pozit ivă a legilor, faptul ·de a f i e n u n ţ a t e loo ca l egi ş i a d u s e l a c u n o ş t i n ţ a p u b l i c ă, consti ­

tuie condiţia o b 1 i g a t i v i t ă ţ i i lor e x t e r i o a r e , întru-

§ 51 3-552 ETICUL 341

cit ca legi ale dreptului strict , ele nu privesc decît voinţa abs­tractă (adică ea însăşi exterioară în sine) , nu voinţa morală sau etică ( sittlich). Subiectivitatea la care voinţa, pe această latură, are drept, este aici numai aceea ca legea să fie cunos­cută. Această existenţă subiectivă, ca existenţă faptică a ceea ce

fiinţează în-şi-pentru-s ine în această sferă, - a dreptului , -este totodată existenţă exterior o b i e c t i v ă, ca valabi litate universală ş i necesitate.

Îndreptăţirea legală a proprietăţii ş i a acţiunilor private care o privesc îş i primeşte g a r a n ţ i a g e n e r a 1 ă, - potri­vit determinaţiei după care ! egalul este ceva pus , recunoscut ŞI prin aceasta valabil , - în v i rtutea f o !. m a 1 i l ă ţ i 1 o r.

§ 53 1

N e c e s i t a t e a, la care se determină existenţa faptică obiectivă, îşi dobîndeşte îndreptăţirea legală prin a d m i n i s­t r a r e a j u s t i ţ i e i ( Rechtspflege) . Dreptul în sine urmează să se înfăţi şeze c u r ţ i i d e j u s t i ţ i e, dreptu1ui indivi ­dualizat, ca d o v e d i t ; întrucît dreptul-în-sine poate fi deo­sebit de dreptul ce se poate dovedi . Jus tiţ ia cercetează ş i acţio­nează în interesul dreptului ca atare, ia existenţei acestuia acci­dentalitatea ei şi, cu deosebire, transformă aceas tă existenţă, întrucît se găseş,te ca răzbunare, în p c d e a p s ă (§ 500) .

Compararea celor două moduri , sau mai degrabă a celor două momente, în formarea convingerii j udecătorilor cu pri­vire la ,săvîrşirea acţiunii imputate acuzatului , - fie din s im·· piele Împrejurări şi prin depoziţi a altora, - fie prin adăugi-rea mărturi s ir i i acuzatului , obţinută ulterior, constituie punc-tul principal în problema aşa-ziselor c u r ţ i c u j u r a ţ i . Este o dispoziţie esenţială că cele două părţi ale unei sentinţe judic iare, - j udecata asupra f a p t u 1 u i însuşi ş i j ude­cata ca a p 1 i c a r e a l egii la fapt, - întrucît ele sînt în sine laturi deosebite , se exercită ca f u n c ţ i i d e o s e b i t e. 4 0 1 Ele sînt chiar atribui te de instituţia pomeni tă unor colegii

342 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

calificate în mod deosebit , dintre care unul trebuie , în chip expres, să nu fie alcătuit din indivizi aparţinînd breslei j ude­cătorilor de profesie . Împingerea acelei deosebir i a funcţiilor pînă la această separare în curţi de j udecată, are la bază puncte de vedere neesenţiale ; faptul principal rămîne numai exerciţiul separat al acelor laturi , deoseb ite în sine. - Mai importantă este întrebarea dacă trebuie sau nu să se facă din mărturisirea ·celui acuzat de o crimă condiţia unei decizi i de condamnare. Inst ituţia curţi i cu j uraţi face abstracţie de această condi ţie . Ceea ce importă este că certitudinea, mai ales pe ,acest teren, nu se poate separa de a d e v ă r ; măr-· turi s irea vinei însă trebuie considerată drept punctul culmi­nant în d o b î n d i r e a c e r t i t u d i n i i , care este potri­vit naturii e i , subiectivă ; decizia ultimă dep inde aşadar de mărturisire ; de aceea acuzatul are , în acest punct, un drept absolut pentru depl inătatea dovezii ş i convingerii j udecător i ­lor . - Momentul aces ta este incomplet , doar fiindcă este u n moment ; dar ş i mai incomp let este celălalt moment, luat tot astfel abstract - dovada din s imp le împrej urări ş i depo ­ziţ i i de martori ; iar j uraţ i i sînt esenţial judecători , şi pronunţă o decizie . Întrucît e i sînt reduşi la atari dovezi obiective, dar în acelaş i t imp se admite ·certitudinea, incompletă de vreme ce se află doar î n t r-î n ş i i, curtea cu juraţi (aparţinînd de fapt unor t impuri barbare) , implică amestecul ş i confu­zia de probe obiective ş i de cert itudine subiectivă, aşa-zis morală. - A declara pedepsele e x t r a o r d i n a r e drept o absurditate este l esne, ş i est'e mai degrabă prea i eftin să te împiedici astfel de simple denumiri . In fapt, determinaţia aceasta conţine distingerea dovezilor obiective, cu s au fără

402 momentul acelei certitudini absolute, pe care o constituie măr­turisirea vinovatului .

§ 532

Exerciţiul j ustiţ iei are destinaţia să asigure doar l atura abstractă a l ibertăţii persoanei, în socidatea civilă, dîndu- i nece­s i tate. Dar asigurarea aceasta se reazimă mai întîi pe subiectivi­tatea particulară a j udecătorului , întrucît unitatea, ea însăşi

§ 513-552 ETICUL 343

necesară, a .subiectivităţii acestuia cu dreptul-în-sine nu este încă prezentă aici. Invers, necesitatea oarbă a sistemului tre­buinţelor nu este încă ridicată la conştiinţa universalului şi slovedită pornind de la acesta.

c. P O L 1 Ţ 1 A Ş 1 C O R P O R A Ţ 1 A

§ 533 Exerciţiul justiţ iei exclude de la sine ceea ce ţine numai

de particularitatea acţiunilor ş i intereselor ş i lasă la voia întîm­plării atît comiterea de infracţiuni cît şi grij a de bunul trai. !n societatea civilă, s c o p u 1 e satisfa,cerea t rebuinţii ş i anume totodată, fiind vorba de trebuinţa omului, satisfacerea e i într-un mod general , permanent, adică g a r a n t a r e a acestei sat i s ­faceri . În mecanismul neces ităţii societăţii , însă, intervine în cele mai variate chipuri accidentali tatea acestei satisfaceri, atît ţinînd seamă de labilitatea trebuinţelor înseşi , în care opinia şi prefe­rinta subiectivă au o mare parte, dt şi datorită Iocalităţilor, legăturilor unui popor cu altele, datorită erorilor ş i iluziilor care pot fi introduse în anumite părţi ale întregului mecanism, pu­tînd să-I pună 1În neor1nduiaJlă, - dar, mai ales, datorită capa­c ităţi i l imitate a individului de a-ş i însuşi o parte din resmsele generale . Totodată cursul acestei necesităţi sacrifică particulari­tăţi le de care este produs ; e l nu conţine, pentru sine, s c o p u 1 afirmativ al asigurării satisfacerii i n d i v i z i l o r, ci poate, 403

în ceea ce-�i priveşte, să l e f,ie sau să nu l e fie favorabil ; şi totuşi indivizi i îşi sînt aici ei înşişi scopul lor moral îndreptăţi t .

§ 534 Conştiinţa scopului es•enţial, cunoaşterea felului de a acţiona

al forţelor ş i al i·ngredientelor variabile, d in e<!re este alcătuită acea necesitate, ş i menţinerea scopului esenţial Într-însa ş i îm-

404

344 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-512

potriva ei , se află, faţă de concretul societăţii civi le , p e d e o

p a r t e în raportul unei univers.alităţi e x t e r i o a re ; ord i ­nea aceasta este, ca putere activă, statul exterior, care, întrucît ea Îşi are rădăcina în ceva mai înalt, în statul substanţial, apare ca p o l i ţ i e-de-stat. P e d e a l t ă p a r t e , în această sferă a particularităţii , scopul universal i tăţii s u b s t a n ţ i a l e şi acţiunea acesteia rămîn l imitate la activitatea unor ramuri şi interese particulare, - c o r p o r a ţ i G>. , în care cetăţeanul par­ti cular, ca om privat, îşi găseşte garantarea resurselor sale, după cum într-însa, totodată, el iese din interesul său individual, pri­vat, şi are o activitate conştientă îndreptată spre un scop rela­tiv-universal, ş i după cum, în îndatoririle de ordin j uridic şi în cele dictate de condiţ ia lui socială , el îşi are etica sa .

ce. STATUL

§ 535 Statul este substanţa etică ajunsă la c o n ş t i i n ţ a-d e­

s i n e , - unirea principiului familiei cu al societăţii c ivi'le ; aceeaşi unitate, care în familie se gă·seşte ca sentiment de iubire, este ş i esenţa statului, însă ea primeşte, totodată, prin cel de-al doilea principiu, al voinţei care ştie ş i acţionează din sine, f o r m a de universalitate c u n o s .c u tă, pe care, împreună cu determinăriie ei desfăşurate în cunoaştere, subiectivitatea cunoscătoare o are drept conţinut şi scop absolut, astfel încî t ea voieşte, pentru sine, acest raţional .

§ 536

Statul este a•) mai întî i organizarea sa internă, ca dezvol­tare raportîndu-se l a s ine , - d r e p t u 1 i n t e r n a 1 s t a­t u 1 u i s a u c o n s t i t u ţ i a ; el este � ) un individ parti cu-

§ 513-552 ETICUL 3 4 5

Iar ş i astfel în relaţie cu alţi indivizi particulari, - d r e p t u 1 e x t e r i o r a 1 s t a t u l u i ; y) aceste spirite particulare îmă sînt numai momente În desfăşurarea Ideii univers;;de a spiritu­lui , în real itatea lui , - i s t o r i a 1 u m i i .

'l. l D R E P T U L 1 N T E R N A L S T A T U L U 1

§ 537

Esenţa statului este universalul în ş i pentru sme, raţiona­lui voinţei, - dar, ca avînd ş ti inţă de sine ş i manifestîndu-se, subiectivitate absolută, iar ca realitate, u n individ. O p e r a sa, în ce priveşte extremul singula6tăţii , ca mulţime a indivi­zilor, este în genere dublă, - p e d e o p a r t e, de a-i con­serva ca persoane, aşadar de a face din d r e p t o real i tate necesară, şi apoi de a dezvolta b u n a lor s t a r e, de care la început fiecare îşi poartă s ingur grij ă, dar care are o latură pur generală, de a protej a famil ia ş i de a dirij a societatea civ,i lă, - p e d e a l t ă p a r te Î'nsă, de a întoarce aceste activităţi , ca ş i întreaga mental i,tate ş i acţiune a individului , care se strădui,eşte să fie un ,centru pentru sine, în viaţa sub­s tanţei generale ş i , în sensul acesta, de GJ_ pune, ca forţă l iberă, obstacol acelor sfere care î i sînt subordonate ş i a l e menţine în

imanenţă substanţială.

§ 538

L e g i 1 e exprimă determinaţii le de conţinut ale libertăţii obiective. M a i î n t î i , pentru subiectul nemij locit , a cărui vo­inţă arbitrară ş i interes particular sînt :l imitate de ele. In a l d o i l e a r î n d însă, ele sînt s c o p u l u 1 t i m absolut şi o p e r a generală ; - ele .sînt astfel create prin funcţi i le dife-

346 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

405 r i telor s t ă r i sociale, care se individualizează mai departe d in d iferenţierea generală, ca ş i prin întreaga activitate ş i prevedere privată a i n d i v i z i 1 o r ; - şi , în al t r e i l e a rînd, ele sînt substanţa voinţei acestora, voinţă care îşi are în legi l i b e r t. a­t e a, precum şi a felului lor de a gîndi - şi sînt astfel înfăţ i ­şate ca n o r m ă s o c i a l ă (Sitte} valabÎ'lă.

§ 539

Statul există ca spir i t viu numai întrucît e un stat orga­n izat , diferen ţiat în funcţi i le sale particulare, care , ·izvorînd din conceptul unic (deşi necunoscut drept concept) al voinţei raţio­nale, produc neîncetat această voinţă ca rezultat al Ior. C o n·· s t i t u ţ i a este această divizi une organică a p u t e r i i d e s t a t. Ea conţ ine determinaţi i l c modulu i cum vo •.nţa raţională, întrucît în ind ivizi ea nu es te decît î n s i n e universală, urmează pe de o parte •să aj ungă la conş t i inţa şi înţelegerea de sine şi să fie g ă s i t ă, pe de altă parte să fie transpusă P'· in acţ iunea guvernări i ş i a n.murilor ei part iculare, în real itate, să

fie conservată în aceasta şi apărată deopotrivă împotrivă s u ­

b iectivităţii accidentale a guvernări i , ca ş i a subiectivi tăţi i indi­v izilor . Constituţia este e c h i t a t e a în existenţa ei , ca real i ­tate a 1 i b e r t ă ţ i i , în dezvol•tarea tuturor determinărilor sale raţionale .

L i b e r t a t e a ş i e g a l i t a t e a sînt categori ile s im­ple în care s-a rezumat, adesea, ceea ce trebuie să const i tuie determinaţia fundamentală ş i ţinta ultimă, rezul tatul cons t i tu­ţ ie i . Oricît de adevărat este acest lucru, defectul acestor deter­minaţi i este , mai întîi , că ele sînt cu totul abstracte ; fixate în forma aceasta a ahs tracţie i , tocmai ele sînt aceea ce nu permite să se dezvolte concretu l , adică o organizare (Geglie­derung) a statului , adică o c o n s t i t u ţ i e şi un guvernă­mînt în genere, - sau care le d is truge . O dată. cu statul apare

§ 5 13-552 ETICUL 347

neegalitatea, di.stincţia între puterile care guvernează şi ce : guvernaţi, apar magistraturi , autorităţi publ i ce, organe de conducere etc. Principiul consecvent al egalităţii înlătură toate distincţi ile ş i nu mai lasă să subziste nici un fel de condiţi e statală . - Este adevărat, acele determinaţii sînt fundamentele 406 acestei sfere, dar, fi ind cele mai abstracte , ele sînt totodată ş i cele mai superficiale, ş i tocmai de aceea lesne cele mai la îndemînă ; prez,intă dec i interes să le cons iderăm încă ceva mai de aproape. - În ce priveşte mai întîi e g a 1 i t a t e a , teza CUI1entă că t o ţ i o a m e n i i s î n t e g a 1 i d e 1 a n a t u r ă conţine greşala de a confunda naturalul cu con­cephil : trebuie să spunem dimpotrivă că de la n a t u r ă oamenii sînt n e e g a 1 i . Conceptul libertăţii însă, aşa mm există el la început, ca atare, fără determinare mai departe ş i fără dezvoltare, este subiectivitatea abstractă ca p e r -s o a n ă, capabilă de posesie (§ 488 ) ; determinaţia aceasta abstractă unică a personali tăţii constitui�e e g a 1 i t a t e a rea-lă a oamenilor . Faptul exis tenţei acestei egal ităţi însă, -faptul .că omul (şi nu ca în Grecia, Roma etc . , numai c î ţ i v a oameni) este recunoscut �ca persoană şi investit cu drepturi în faţa legi i , - lucrul acesta există atît de puţin de la n a t u r ă, încît trebuie spus dimpotrivă, că el nu este decît produsul şi deci rezultatul conşti inţei celui mai adînc prin­opm al spiritului , rezul tat al universităţii şi al culti­vării acestei conştiinţe. - Principiul că cetăţenii sînt e g a 1 i î n f a ţ a 1 e g i i cuprinde un adevăr înalt, care însă, ex­primat în felul acesta, este o tautologie ; căci prin el se dă doar expres ie stări i de 1 e g a l i t a t e în genere, principiului domniei 'legi.Ior. Cît priveşte însă concretul, în afară de per­sonalitate, cetăţeni i nu sînt în nimic egali , în faţa legii, decît în ceea ce ei au dej a egal î n a f a r a 1 e g i i . Numai ega­l itatea - ori de unde ar proveni, - dej a î n t î m p 1 ă t o r e x i s t e n t ă, de av,ere, de vîrstă, de putere fizică, de talent, de pricepere etc . , sau ş i cît priveşte infracţiunile etc. , poate şi trebuie să facă cetăţeni�i pasibil i , în concret, de un tratament egal în faţa legii , - în ce priveşte dările , s erviciul militar, accesiunea la funcţii de stat etc. , - în ce priveşte pedeapsa etc. - Legile înseş i , afară de măsura în care ele privesc acel cerc �ngust al personalităţii , au drept presupoziţie condiţii 40 7

3-!8 A D O U A SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 133 -552

neegale şi defines·c situaţi i le şi obligaţiile j uridice care decurg dintr-însele.

Cît ,priveşte 1 i b e r t a t e a, ea este luată, în primul rînd, pe de o parte În ·sens n e g a t i v, Împotriva voinţei străine arbitrare şi a tratamentului i legal , pe de altă parte în sensul a f i r m a t i v al l ibertăţii s u b i e ·C t i v e ; aces­tei libertăţi i se dă însă o mare întindere, atît în ce priveşte voinţa noastră arbitrară şi activitatea în serviciul .scopmilor ei particulare, cît ş i în ce priveşte pretenţia de a partic ipa cu înţelegerea, activitatea şi pasiunea noastră la treburile pubiice. Odinioară drepturile fixate prin legi, - atît drepturi private cît ş i drepturi publice, - ale unei naţiuni, unui oraş etc. , - erau numite 1 i b e r t ă ţ i .I e acestora. În adevăr, fiece l eg·e adevărată este o libertate ; căci ea conţine o deter­minaţie raţională pe care şi-o dă spiritul obiectiv, aşadar un conţinut de libertate. Astăzi dimpotrivă nimic nu a ajun:; mai frecvent decît concepţia că fiecare trebuie să-şi 1 i m i -t e z e libertatea sa în ·raport cu Iiber>tatea cel-orlalţ i , -că s t a t u 1 este starea ac·easta de limitare reciprocă, iar le­gile, l imitările înseşi . În astfel de concepţii l ibertatea este luată numai În s ensul de capriciu întîmplător şi de voinţă arbitrară. - S-a spus de asemenea, că popoar.ele moderne sînt capabile numai de egalitate, sau mai mult de e g a 1 i t a t c decît de l i b e r t a t e, şi aceasta cu siguranţă din nici o altă cauză decît fiindcă, totuş i , cu o definiţie preconcepută a l ibertăţii (în esenţă, ca participare a tuturor la treburile şi acţiuni'Ie statului) , nu se putea ieşi Ja capăt în domeniul rea­l ului, acesta fiind mai raţional şi totodată mai puternic decît nişte presupoziţii abstracte. - Dimpotrivă, trebuie să spunem că tocmai înalt·a dezvoltare şi desăvîrşire a statelor moderne dă naştere la cea mai adîncă i n e g a 1 i t a t e concretă a indivizilor, în r•ealitate ; în schimb, prin adînca raţionalitate a l egilor şi prin consolidarea stării l egale, această dezvoltare înfăptuieşte o .l ibertate cu atît mai mare şi mai temeinică,

408 şi ea o poate îng-ădui şi suporta. Chiar distincţia superfioială care se găseşte în cuvintele de .Jibertate şi egalitate arată că cea dintîi trimite Ja inegalitate ; conceptele curente despre l ibertate ne îndreaptă totuş i , invers, numai către egalitate. Cu cît însă libertatea este mai consol i dată, ca s iguranţă a pro­prietăţi i , ca posibilitate de a-ţi dezvolta şi afirma talentele şi însuşirile bune etc . , - cu atît mai mult ea pare să fie d e

§ m-m ETICUL 349

1 a s i n e î n ţ e 1 e a s ă ; conşti·inţa şi preţuirea libertăţii se îndreaptă atunci mai ales către sensul s u b i e c t i v al e i . Această l ibertate subiectivă a activităţii care îşi caută ieşire ·in toate direcţiile ş i se cheltuieşte pentru interese particulare, ca şi pentru ,interese spirituale generale, după bunul ei plac, independenţa particularităţii individuale, ca şi libertatea in­ternă, înăuntrul căreia sub iectul posedă principii , înţelegere ş i convingere proprie şi , ca urmare, dobîndeşte neatîrnare mo­rală, - conţine pe de o parte, în ce o priveşte, cea mai înal tă dezvoltare a particularităţii însuş iri lor prin care oamenii sînt inega:l i , ş i prin cultivarea căre·ia ei devin şi mai puţin egali ; pe de altă parte, ea se naşte numai sub condiţia acelei l iber� tăţi obiective şi s -a dezvoilta:t , şi nu putea să se dezvolte pîna la această înălţime .decît în ·statele moderne. Dacă prin această dezvoltare a pa11ticularităţii mulţimea trebuinţelo r ş i greuta­tea de a le satisface, rezonarea fără capăt şi pretenţia de a şti mai bine, precum şi vanitatea nesatisfăcută a acestora cresc fără măsură, - aceasta rămîne pe seama particulari­tăţii l ăsate în vota ei , l iberă să-şi creeze toate complicaţi i le posibiJe, în sfera ei , ş i să se descurce printre ele . Des igur, însă, sfera aceasta este În acelaşi timp terenul l imitărilor, întrucît aici .l·ibertatea ·este prizonieră a naturalului, a bunului plac ş i a arbitrarului, şi trebuie deci să se l imiteze, şi anume de s igur tot potrivit naturalităţi i , bunului plac şi arbitrarului 409 celorlail�i , dar mai ales şi esenţial , potrivit l ibertăţii raţionale .

Cît priveşte însă .l ibertatea p. o 1 i t , i c ă, în sensul unei participări formale la treburile publice de stat a voinţei ş i acti­vi tăţii chiar a acelor indivizi care îşi fac, altfel, din scopurile ş i afacerile particulare ale soci etăţii civile, destinaţia lor prin­cipală, - a deveni t obişnuit , pe de o parte, a numi c o n ­s t i t u ţ i e numai a c e a latură a s tatului care priveşte această parti cipare, a acelor indivizi , Ia treburile generale, şi a conSI�dera un stat în care ea nu are loc în mod formal, d rept un stat fără consti,tuţie. Despre acea<>tă concepţie se poate spune deocamdată numai că prin constituţie trebuie să înţelegem determinarea drepturilor, adică a 1 i b e r t ă ţ i 1 o r,

_ în genere, şi organizarea satisfacerii lor reale, iar l ibertatea politică nu poate comtitui , în orice caz, decît o parte din ele : despre ea va fi vorba în paragrafele următoare.

350 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § ;s3-5'Z

§ 540

G a r a n t i a unei constituţi i , adică necesitatea ca legile să f·ie raţionale şi ca trecerea lor în realitate să fie asigurată, stă în spiritul ηntregului popor, şi anume în modul determinat potrivit căruia el are conştiinţa-de-sine a raţiunii sale (religia este această conşti inţă în subsbanţialitatea ei absolută) , - şi apoi, totodată, în o r g a n i z a ţ i a -r e a 1 ă conform acestui spirit , ca d e z v o � t a r e a acelui principiu. Constituţia pre­supune acea conşti inţă a spiritului, ş i invers, spiritul presu­pune constituţia ; căci spiritul real el însuşi nu al.'e conştiinţa pr-eci să a principiilor .srule decît în măsura în care a·cestea sînt prezente pentru el ca exi·s tente.

Intrebarea : cui, cărei autorităţi ş i în ce fel organizate, îi revine puterea s ă f a c ă o c o n s t i t u ţ i e , este tot una cu întrebarea, cine trebuie să facă spir.i tul unui popor. Cînd

410 se desparte ·conoepţia unei constituţii , de aceea a spiritulu i , ca şi cum acesta ar exista, sau ar fi existat, fără a poseda o constituţi.e pe măsura lui, o asemenea opinie dovedeşte doar modul .superficial în care e gîndită legăturo spiritului , a con­şt i inţei lu i .despre sine, cu l.'ealitatea sa. Ceea ce se denu­meşte astfel a f a c e o constituţie, faptul acesta nu a avut loc, datorită acestei conexiuni indisolubile, niciodată în isto­rie, - tot atît de puţin ca f a c e r e a unui cod de legi ; o constituţie s-a d e z v o l t a •t din spirit , n u m a i în iden ­titate ·cu propria dezv01ltare a acestuia, şi a parcurs , în acdaşi timp cu el, trepteile de cultură ş i transfol'mările neoesare, în virtutea conoeptului .său. Spir i tul imanent şi i storia, - iar istoria nu este de fapt decît istorie a s p i r i t u 1 u i, - sînt cele ce au făcut ş i care fac constituţi i le .

§ 54 1

Totalitatea vie, conservarea, adică creaţia necontenită a s tatului în genere, şi a alcătuirii lui , constituie g u v e r n a­m î n t u 1. Organizarea necesară potrivit naturii dă naştere f a-

§ 513-552 ETICUL 351

m i 1 i e i ş i c 1 a s e 1 o r societăţii civile . Guvernămîntul for­mează partea g e n e r a 1 ă a constituţi ei statului, adică aceea care are drept s cop expres conservarea acestor părţi, dar totodată îmbrăţişează ş i pune în acţiune s copurile generale ale întregului , care depăşesc destinaţia famil ie i ş i a societăţii civi le . Organi ­zarea guvernămîntului constă, t o t astfel, în diviziunea lu i în puten, a l e căror caracteristici sînt determinate 'de concept, dar care se întrepătrund în subiectivitatea acestuia, al cătuind uni ­tatea lui r e a 1 ă .

Întrucît .primele categori i ale conceptului sînt cele al e u n i v e r s a 1 i t ă ţ i i şi s i n g u 1 a r i t ă ţ i i, iar raportul lor este acela al s u b o r d o n ă r i i s ingularităţii sub universal i ­tate, s -a ajuns ca în stat ·să se distingă o putere 1 e g i u ! -t o a r e şi una e x e c u t i v ă, dar astfel încît prima a r 41 1 e x i s t a p e n t r u s i n e, ca fiind cea supremă, iar cea din urmă s-ar divide iarăş i , în putere de g u v e r n a r e sau administrativă ş i putere j u d e c ă t .o r e a s c ă, după cum se aplică l egile .la chestiuni genera le sau private. Drept raport esenţial al lor a fost socotită d i v i z i u n e a acestor puteri, în sensul i n d e p e n ,d e n ţ e i lor unde de altele, În ce pri ­veşt.e existenţa, dar păstrînd legătura aminhtă a subordonări i pute11i lor s ingularului sub puterea universalului . Se recunosc fără îndoială, în aceste determinaţi i , elementele conceptulu i , dar e l e sînt legate aici de intelect într-un rapol't lipsit de raţiune, în loc de a const itui reunirea proprie a spiritului viu, cu- sine. Faptul că acti v•ităţil e privind interesele generale ale statului , în distincţia lor necesară, sînt totod<.<.tă organizate d e o s .e b i t u n a de a 1 t a, diviziunea aceasta este momen-tul absolut, unic, al adîncimii şi reaiităţii l ibertăţi i : căci aceasta nu are adîncime decît în măsura în care este dez­voltată în distincţi i le ei şi a aj uns •l a existenţa acestora. .'\_ face însă din activitatea l egiferării (ş i , pe deasupra, cu ideea că o constituţ ie , ca ş i legile fundamentale, - într-o stare în care se presupune deja existenţa unei dezvoltări a distincţiilor, -ar urma de aioi înainte să fie făcute) o putere independentă , ba chiar p r i m a dintre puteri, cu .precizarea că toţi sînt chemati să participe la ea, ş i "- face din puterea guvernantă ( Regierungsgewalt) o putere depinzînd de e� şi desti·nată numai să execute, - aceasta prtlsupune necunoaşterea faptului că Ideea adevărată, şi o dată cu ea realitatea vie ş i spi rituală,

4 1 :..'!

352 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-5�2

es,te conceptul ce se reuneşte pe sine cu s ine, şi prin urmare s u b i e c t i v i t a i e a, care conţine în ea universalitatea ca unul numai din momentele ei. Individual itatea este prima d c t e r m i n a ţ i e ş i cea mai înaltă, p ă t r u n z î n d p e s t e t o t în organizaţia s tatului. Numai în virtutea puterii de guvernămînt ( Regierungsgewalt) şi datori tă faptului că ea cuprinde în sine activităţile particulare (din care face parte ş i activitatea legislativă, ea însăşi parti culară ş i a b s t r a c -t ă p e n t r u s i n e) , este Statul u n u. - Astfel, esenţi al şi s ingur adevărat este, şi aici, raportul raţional al logicului , faţă de raportul exterior al intelectUJlui , care nu merge decît pînă la subsumarea s ingularului ş i a parti-cul arului , sub uni­versal. Ceea ce dezorganizează unitatea raţiona'lului logic, dez­organizează tot as tfel realitatea.

§ 542

În guvernare ca total itate organică găs im a) s u b i e c t i ­v i t a t e a, ca unitate i n f ,i n i t ă a conceptului c u s i n e î n s u ş i, în dezvoltarea s•a, voinţa statului ţinînd laoktltă ş i d ecizînd totul , vîrful ce l mai înalt al acestuia, unitatea care pătrunde totul , - puterea de guvernămînt a p r i n c i p e 1 u i . Î n forma desăvîrşită a statului, în care toate momentde concep­tului ş i -au dobîndit existenţa lor l iberă, subiectivitatea aceasta nu este, cum se spune, o p e r s o a n ă m o r a 1 ă, sau o de­CIZie i z v o r î n d d i n t r-o m a j o r . i 't a t e , - .forme în c a r e

unitatea voinţei chemată .să decidă nu are o existenţă r e a 1 ă, - c i este ca indiV'idualitate reală, v;oinţă a unui singur individ care decide : - m o n a r h i e . Constituţia monarhică e�te pri n urmare constituţia raţiunii d e z v o 1 t a t e ; toate celelalte con­s tituţii aparţin unor trepte inferioare în dezvoltarea ş i realizarea raţiunii .

Reunirea tuturor puterilor concrete ale statului într-o sin­gură existenţă, - ca în starea patriarhală, sau ca în consti­tuţia democrati·că, în participarea tuturor la toate treburile, -contrazice în sine pnincipiul d i v i z i u n i i puteri,lor , adică

§ 513-552 ETICUL 353

al l ibertăţii dezvoltate a momentelor Ideii. Dar în aceeaş i măsură, diviziunea, dezvoHarea momentelor într-o total itate l iberă, trebuie reîntoarsă în u n ,i t a t e i d e a 1 ă, adică în s u b i e c t i v i t a t ,e . Distincţia care s-a format, rewl izarea m I dei i , implică, esenţial, că această subiectivitate a aj uns, ca moment r e a 1 , la existenţă r e a 1 ă, şi această r e a-l i t a t e nu poate fi decît individual itatea nionaPhului, -subiectivitatea deciziei abstracte ultime, prezentă într-o per­soană unică. Toate acele forme de deciziune şi de voinţă c o m u n ă, care izvoresc, democratic sau arti stocratic, din atomistica voinţelor individuale ş i urmează să fie stabilite prin cal cul , poartă maroa ireali,tăţi i , a unui a b s t r a c t u m . Ce importă sînt numai cele două determinaţi i , necesitatea unui m o m e n t u n i c a 1 c o n c e p t u 1 u i ş i forma r e a 1 i -i ă ţ i i acestuia. Singură natura conceptului speculativ l e poate Împăca î n chip adevărat. - Acea subiectivitate, c a fi ind momentul deciziunii abstracte în genere, ajunge, pe de o parte, la determinaţia după care numele monarhului apare drept l egătură exterioară ş i sancţiune a tot ce se întîmplă în proce-sul guvernării, în genere ; pe de a:ltă parte, fiind raportapea simplă la sine, ea are într-însa determinaţia n e m i j 1 o c i r i i ş i prin u rmare a n a t u r i i , astfel că desemnarea indivizilor p entru demnitatea puterii prindare este fixată prin e r e­d i t a t e.

§ 543

b) În puterea-de-guvernămînt p a r t i c u 1 a r ă apare, pe de o paPte, diviziunea activităţi i de stat în ramuPile sale deter­minate mai înainte : puterea l egiuitoare, administraţia justiţiei sau puterea j udecătoreas·că, forţa pol iţieneas,că etc . , ş i ca urmare r e p a r t i z a r e a l or ,la autorităţi particulare, care în activi­tăţi le lor sînt supuse l egilor, posedînd, pentru aceste activităţi şi În virtutea leg�lor, independenţă în acţiune, ş i totodată aflîn­du-se sub un control mai înalt ; - pe de altă parte, apare par­ticiparea m a i m u 1 t o r a Ja treburile publice, aceştia con­shtuind Împreună pătura generală a societăţii ( § 528 ) , întrucît ei

2 3 - c. 318

354 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITl:L OBIECTIV § 483-552

fac dintr-o activitate în serviciul scopuri lor generale destinaţia m esenţială a vieţii lor particulare, - conditia. pusă pentru a par­

ti cipa în mod individual la aceas tă a ctivitate fi ind o formaţi e s i aptitudini corespunzătoare.

§ 544

c) Adunarea s t ă r i 1 o r s o c i a l e (die stăndische Be­!zurde) reprezintă o participare a tuturor celor care aparţin societăţi i civile, în genere, ş i sînt prin urmare persoane private, la puterea de guvernămînt, ş i anume la legiferare, în partea g e n e r a 1 ă a intereselor, aceea care nu priveşte interventia şi acţiunea statului ca individ (de ex. războiul şi pacea) şi d e aceea nu revine exclusiv naturii puterii princiare. În virtutea acestei participări, l ibertatea subiectivă şi vanitatea indivizi lor , ca ş i opinia lor generală. se pot man ifesta într-o activi tate efec­t ivă ş i ei pot gusta satisfacţia de a conta drept ceva.

Împărţirea constituţiilor în d e m o c r a ţ i e, a r i s t o­c r a ţ i e şi m o n a r h i e este, astăzi încă, cea ·care indică mai precis di,krenţa lor sub raportul puterii de stat. Ele tre­buie privi·te în acelaşi timp ca formaţiuni necesare în de..:­voltarea statului, aşadar în istoria lui . De aceea este super­ficial ş i nebunesc să ni le închipuim drept un obiect de a 1 e­g e r e . Formele pure ale necesităţii lor s e l eagă, pe de o parte, întrucît ele sînt finite şi trecătoare, cu forme ale degradării lor , oclocraţie et-c . , pe de altă parte, cu formaţii tranzitori i anterioare : aceste forme nu trebuie confundate cu cele dintîi .. care sînt formaţiile veritabile . Aşa de pildă, despotismul ori ental , datorită faptului că în vîrful statului se află voinţa unui s•ingur indivi-d , este cuprins şi el sub numele vag de monarhie,întocmai ca şi monarhia feudală, căreia nici chiar numele iubit de monarhie constituţiona'lă nu i se poate refuza. Adevărata deosebire a acestor forme, faţă de monarhia ade-

m vărată , îşi are temeiul În cup11insul p r i n c i p i i 1 o r -d c d r e p t î n v i g o a r e, care îşi au real i tatea şi garanţi a

§ 513-552 ETIC UL 355

lor în puterea de stat. Aceste principi i sînt cele dezvoltate in sferele anterioare : al l ibertăţii proprietăţii şi, fireşte, al l iber­tăţii personale, al societăţii civile, al economiei sale ş i al comu ­nelor , - ca şi acela al funcţionării regulate, conform legilor, a autorităţi lor particulare.

Întrebarea care s-a dis cutat mai mult es te : în ce sens t rebu ie înţeleasă participarea p e r s o a n e l o r - p r i v a t e l a t reburile statUJlui . Căci drept p e r s o a n e p r i v a t e trebuie luaţi întîi membrii adunărilor parlamentare, - fie că e i s înt consideraţi ca indivizi pentru sine, f�e ca reprezentanti z.i mai m u 1 t o r a sau ai p o p o r u 1 u i . În adevăr, agrc­ga tul persoanelor private e obiceiul adesea să f ie numi t p o p o r ; ca un atare agregat însă el este vulgus, nu populus; şi. sub acest raport, singurul scop al sta tului este ca un popor să n u aj ungă la existenţă, la putere ş i la acţiune c a a g r e­g a t . O astfel de stare, la un popor, ar constitui starea lui de injustiţie, de imorali tate ş i de iraţionalitate În genere ; într­însa, poporul s -ar găs i numai ca o putere informă, haotică, oarbă. - ca aceea a el.ementului dezlănţuit al mării , mare c e totuşi nu se distruge singură pe sine, cum ar face poporul , ca element spiritual . S-a putut auzi adesea înfăţişîndu-se această stare drept starea de l ihePtate adevărată. Ca să aibă un sens di scutia cu privire la participarea persoanelor private la t reburile generale. trebuie să se ia, c a punct de plecare, nu masa l ips ită de raţiune, ci un popor dej a organizat, adică în care există dej a o putere de guvernămînt . - Interesul unei atare participări însă nu trebuie pus în avantajul unei pătrun­deri parti culare a minţi i , pe care ar poseda-o persoanele pri­vate mai mult decît funcţionarii statului, - contrarul este. în chip necesar, cazul : - nici în interesul mai mare pentru 4111 binele general, - membrii societăţii civi le sînt dimpotrivă indivizi care fac din interesul lor particular ş i (ca în starea f.eudaJă mai ales) din acela al corporaţiei lor privilegiate, des­tinaţia lor primă. Cu privire Ia Anglia de pildă, a cărei con-

. sti tuţie este socotită drept cea mai l iberală, fiindcă pePsoa­nele private au acolo o participare precumpănitoare la tre­burile statu1lui , e�perienţa arată că, în legislaţia civilă şi pe­nală, în ce priveşte dreptul şi l ibertatea proprietăţii , în aşc­zămintele de cultură şi de ştiinţă etc . , ţara aceasta este mai înapoi ată faţă de celelalte state civil izate ale Europei , ŞI

3 5 6 A D O UA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § -183-SSl

că l ibertatea obi ectivă, adică dreptul raţional, este mai degrabă sacrificat aici l ibe11tăţi i formale ş i interesului privat particu­lar, (aceasta chiar în aşezămintele ş i proprietăţile care se pretinde că sînt consacrate religiei) . - Interesul unei par­ticipări a persoanelor private la treburile publice trebuie pus, pe de o parte, în s imţirea mai concretă ş i de aceea mai directă a unor trebuinţe generale, - în mod esenţial însă, în dreptul pe care î l are spiritul comun de a ajunge să se manifeste ş i ca voinţă e x t e r i o r g e n e r a 1 ă, într-o activitate ordonată şi expresă, pusă în serviciul treburilor publice, - prin această satisfacere el dobîndind o înviorare pentru sine însuşi , pe care o insuflă totodată autorităţi lor administrative, cărora l i se păstrează astfel în conştiinţa actua:lă, că în aceeaşi măsură în care ele au de impus datorii , tot astfel , în chip esenţial, ele au drepturi, în faţa lor, de respectat. Cetăţeni i sînt în stat, fără comparaţie, mulţimea cea mai mare, ş i anume o mulţime de indivizi recunoscuti drept persoane. De aceea raţiunea ca voinţă îşi înfăţişează exis tenţa ei într-înşi i , drept mulţime de fiinţe l ibere, adică drept universal itate a reflexiei , căreia i s e asigură real i·tatea printr-o participare la puterea de s tat. Am

m observat însă mai înainte (§ 52 i , 534 ) , ca fiind un moment al societăţii civik, faptul că indivizii se ridică din universal i ­tatea exterioară în cea substanţială, anume ca grupare p a r­t i c u l a r ă, - s t ă r i l e s o c i a l e ; şi ei ajung la acea participare nu în forma neorg:mică de indivizi ca atare (după maniera d e m o c r a t i c ă a votului) , ci ca momente orga­nice, ca s tări sociale ; o putere sau activitate în stat nu tre­buie nicioda.tă să se manifeste ş i să acţioneze în formă amorfă , neorganică, adică pornind din principiul numărului ş i al mulţimii .

Adunările stărilor social e (Stăndeversammlungen) au fost pe nedrept numite p u t e r e 1 e g i u i t o a r e, mai întîi fiindcă e1l e nu constituie decît o ramură a acestei puteri, l a care autorităţile particulare de guvernămînt participă şi ele în mod esenţial , ş i în care puterea suverană a principelui are decizia finală. Pe deasupra, apoi, într-un stat dej a format legiferarea nu poate fi decît o dezvol tare a legilor existente, iar aşa-zisele l egi noi nu pot fi decît detaJl i i ultime şi simple particularităţi (cf. § 529, adaus) , al căror conţinut a fost dej a pregătit , sau chiar hotărît în prealabil , de practica curţi ­lor de judecată. - Aşa-numita l e g e a f i n a n ţ e 1 o r,

§ 513-552 ETICUL 357

întrucî t ea cade Ş I m competenţa adunări i , este esenţial o c h e s t i e d e g u v e r n ă m î n t ; ea se numeşte numai în mod impropriu 1 e g e , in sesul general că îmbrăţişează o largă sferă, ba chiar sfera întreagă a mij loacelor exterioare de guvernare. Deşi privesc complexul trebuinţelor, totuşi , potri­vit naturi i lor , finanţele privesc numai trebuînţele variabile, p a r t i c u 1 a r e, care se nasc neîncetat. Dacă partea prin­cipală a nevoilor ar fi privită ca s tat ornică, - aşa cum de fapt ea ş i este, - atunci s tipulaţi i le care o privesc ar lua mai lesne natura unei legi : dar pentru a fi o lege, ea ar tre­bui să fie dată odată pentru totdeauna, şi nu dată în fiecare an, sau dată după cîţiva ani din nou. Partea variabi lă după 418

timp ş i împrejurări priveşte de fapt partea cea mai mică a totalului şi determinarea ei are cu atît mai puţin caracterul unei legi ; ş i totuşi numai această mică parte variabi lă este pusă în discuţie, şi numai ea poate f! supusă unei determi­nări variabile, anuale, care primeşte astfel, în mod fals , nu­mele răsunător de a p r o b a r e a b u g e t u 1 u i , adică a t o t a 1 i t ă ţ i i finanţelor. O l ege ce urmează a fi dată pen-tru un singur an, ş i să fie dată în fiecare an , apare l impede chiar bunului s imţ comun nepotrivită pentru numele ei , -simţul comun deosebind universalul în ş i pentru s ine, ca con­ţinut al unei adevărate legi, de o universalitate de ordinea reflexiei , care îmbrăţişează doar exterior ceva ce prin natura sa este multiplu. Numele de 1 e g e dat fixării anuale a nevoilor financiare nu serveşte, admiţînd separaţia puteri i le­giuitoare de aceea de guvernămînt, decît să întreţină confuzia că această separaţie ar avea loc în chip real, ş i să ascundă faptul că puterea l egiuitoare se ocupă, de fapt, cu o adevă­rată problemă adminis trativă, atunci cînd decide asupra finanţelor. - Interesul însă care se acordă prerogativei de a aproba mereu d in nou actul financiar, - acela anume d. adunarea stări lor sociale ar poseda as tfel un m i j 1 o c d e c o n s t r î n g e r e asupra puteri i guvernante, ş i prin aceasta o garanţie contra nedreptăţii ş i abuzului , - interesul aces ta este, pe de o parte, o aparenţă superficială, întrucît dispozi­ţi i l e financiare necesare pentru î n t r e ţ i n e r e a statului nu pot fi condiţionate de alte împrejurări oarecare, nici sub­zistenta statl11lui nu poate fi pusă anual la îndoială ; tot atît de puţin pe cît ar putea un guvernămînt să admită ş i să

358 A DOUA. SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § .OJ-m

dispună instituirea organelor jus tiţie i numai pentru un t imp l imitat , pentru a-şi rezerva un mij loc de constrîngere asu-

419 pra persoanelor pr ivate , prin ameninţarea cu suspendarea acestei instituţi i , ş i prin teama stării de j af care ar urma. Pe deasupra , conceperea unei s i tuaţii În vederea cărei a a r putea fi util ş i necesar să existe la îndemînă m ij loace de con­s trîngere, se reazimă, pe de o parte, pe ideea greş i tă a exis ­tenţei unui raport contractual între guvernămînt ş i popor, pe de altă parte, ea presupune pos ib i l itatea unei as emenea d ive r­genţe de spirit , între unul ş i celălalt, încît nu ar ma i fi cu putinţă să ne gîndim la cons t ituţie şi la guvernămînt . Dacă posibil itatea aceasta goală, de a î n d r e p t a lucruri le prin­tJ· -un atare mij loc de constrîngere, ne-am închipu i -o aj unsă la exis tenţă, apo i ea ar însemna mai degrabă sfîş ierea şi diso­luţia s tatului , în care nu s -ar mai găsi nici un guvernămînt, ci numai partide , ş i în care s ingură forţa ş i oprimarea unui partid de către celălalt ar consti tui un remediu. - A-ţi repre ­zenta organizarea statului drept o simplă cons t ituţ i e izvorîtă din intelect, adi că d rept m ecanismul unui echi l ibru de forţe exterioare una al te ia înăuntrul l or. este contrar ide i i de bază a ceea ce este un s ta t .

§ 545

În sfîrş it statul ma1 prezintă latura de a f i real i tatea ime­diată a unm popor s i n g u l a r , determinat în mod n a t u­r a 1 . Ca individ singular, el este e x c 1 u s i v fată de a 1 ţ i atare indiviz i . În r a p o r t u 1 lor unul faţă de al tul îşi găs eş te loc voinţa arb itrară ş i întîmplarea, deoarece, datorită total i tăţ i i autonome a acestor persoane, u n i v e r s a 1 u 1 dreptulu i t r e­b u i e numai să fie, între ele, dar nu este î n m o d r e a 1 . Datori tă acestei independenţe, confl ictul dintre el e devine un raport de forţă, o s t a r e d e r ă z b o i , în vederea căreia clasa generală ( der allgemeine Stand) a societăţi i se dest inează s copului particular al conservării independenţei statului, faţă de alte state, adică devine c 1 a s a b ă r b ă ţ i e i (der Stand der T apferheit) .

§ 513-552 ETICUL 359

§ 546

Starea aceasta arată subs tanţa statului în individualitatea ei , aj unsă la negativitate abs tractă, ca putere în care i ndepen­denţa particulară a indivizilor ş i starea de cufundare a lor în '20

existenţa exterioară a posesiunii şi în viaţa naturală se simte pe sine drep.t l i p s i t ă d e v a 1 o a r e, şi care mij loceşte conservarea substanţei generale, prin sacrificiul acestei existente naturale şi particulare, consumat în cugetul indivizilor, zădăr­nicire a zădărniciei ce i se opune.

[>) D R E P T U L E X T E R 1 O R A L S T A T U L U 1 § 54 7

Prin starea de război e pusa 111 j oc independenţa statelor : în acelaşi timp însă ea duce la recunoaşterea reciprocă a popoa­relor ca indivizi l iberi (§ 430) ş i , în t r a t a t e d e p a c e des tinate să dureze veşni c s e stipulează atît această recunoaş ­tere generală, cît şi îndreptăţirile particulare ale popoarelor unele faţă de altele. D r e p t u 1 e x t e r i o r a l s t a t u 1 u i are la bază, 'Pe de o p.arte, aceste tratate pozitive, - în măsura aceasta însă conţine numai drepturi cărora l e lipseşte realitatea Yeritabilă (§ 545) , - pe de altă parte, aşa-zisul d r e p t a l p o p o a r e 1 o r, al cărui principiu general este presupozi ţi a r e c u n o a ş t e r i i de fap t a s tatelor, şi c?.re l imitează acţi 1 1 · nile, altfel nes,tăvil ite , ale unora împotriva altora, aşa încît pacea rămîne posibi lă ; - el distinge totodată pe indivizi , ca persoane: private, de stat ; şi în genere are l a bază datini le (Sitten) .

v) 1 S T O R 1 A U N 1 V E R S A L Ă

§ 548

Sp.i6tul determinat al poporului, întrucît el este rea l � �

l iberta<tea lu i există c:1 natură, posedă, pe această latură a natu ­ri i , momentul unei determinaţii geografice ş i climatice ; el se

360 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

găseşte în t i m p şi are, În ce priveşte conţinutul , un princ rp m

esenţial p a r t i c u 1 a r, trebuind să parcurgă o evoluţie a con-421 ş t iinţei şi a realităţii sale, determinată de acest principiu ; -

el are o i s t o r i e înlăuntrul său. Ca spirit mărginit, autonomia sa este subordonată ; el intră în i s t o r i a u n i v e r s a 1 ă a

1 u m i i, ale cărei evenimente înfăţişează dialectica spiritelor

particulare ale popoarelor, t r i b u n a 1 u 1 1 u m i i .

§ 549

Mişcarea aceasta este drumul l iberări i substanţei spiritual e , actul prin care scopul ultim absolut al lumii st înfăptuieşte

într-însa, prin care spiritul, la început subzistînd numai î n s 1 n e, se aduce la conştiinţă ş i la conştiinţa-de-s ine, ş i prin aceasta la revelaţi a esenţei ş i realităţii nle fiinţînd-în-ş i-pentru ­sine, totodată devenindu-şi s i eş i spirit exterior u n i v e r s a 1, s p i r i 't a 1 1 u m i i . Întrucît această. dezvoltare se găseşte în timp ş i În existenţă faptică, ş i prin urmare ca i s torie, momentde singulare ş i treptele acesteia sînt spiritele popoarelor ; .fiecare, ca singular ş i natural, într-o determinaţie calitativă, este destinat să ocupe o s i n g u r ă t r e a p t ă şi să îndeplinească o sin­gură sarcină în întreaga operă.

A face în istorie presupoziţia unu i s c o p subzistînd-în­şi - pentru-s ine ş i a determinaţi i lor decurgînd dintr-însul potrivit conceptului , a fost socoti·t drept o cons iderare a p r i ­o r i c ă a istoriei ; despre aceasta, ş i despre s crierea istoriei în genere, trebuie să facem o remarcă mai precisă. Că la baza i storiei , mai ales ş i în chip esenţi::1! a istoriei lumii , se găseşte în-şi -pentru-s ine un scop ultim, ş i că acesta s-a realizat şi se realizează cu adevărat într-însa, - planul providenţei -, că în genere în istorie se află r a ţ i u n c , lucrul acesta urmează să fie stabil i t pentru s ine însuşi , în chip filozofic, şi deci c a necesar în-şi-pentru-sine. Nu poate merita critică decît faptul de a lua ca presupoziţie rep rezentări şi gînduri arbitrare, şi de a căuta să se găsească şi să se reprezjnte evenimentele ş i ac-

§ 513-552 ETICUL 361

ţiunile în acord cu ele. De asemenea procedări apriorice s -au făcut însă vinovaţi astăz i mai ales cei ce pretind că vor să 422

fie istorici puri , şi care, în acelaşi timp, se declară la ocazie explicit împotriva filozofări i - fie în genere, fie în istorie ; filozofia este pentru ei o vecină incomodă, fiindcă ea este opusă arbitrarului ş i fanteziilor. Un atare mod aprioric de a scrie istoria s -a introdus uneori din partea din care ne-am fi putut aştepta mai puţin, anume din filologie, - şi aceasta mai mult în Germania decît în Franţa ş i Angl ia, unde istorio­grafia a ajuns să se cureţe de impurităţi, luînd un caracter mai solid şi mai matur. Alcătuirea de ficţiuni, - ca a·ceea des-pre o stare originară ş i despre poporul originar, care s -ar fi afl at în posesia adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu ş i a tuturor şti inţelor, despre popoare de preoţi , - şi, în mod mai special , despre o pretinsă epopee romană, care ar fi izvorul ştirilor, considerate istori.ce, privitoare la istoria mai veche a Romei etc . , - iată ce a luat l ocul năs·cocirilor cu caracter pragmatic, de motivări ş i l egături psihologice ; ş i , într-un larg cerc, pare a trece drept cerinţă a unei istoriografii întemeiate pe izvoare, s a v a n t e ş i i n g e n i o a s e, a născoci asemenea re-prezen-tări goale ş i a l e combina cu îndrăzneală dintr-o adunătură savantă de circumstanţe exterioare îndepărtate, în pofida i s to-riei celei mai bine certificate.

Dacă înlăturăm tratarea aceasta subiectivă a istoriei , atunci cerinţa, în rea:litate opusă, ca istoria să nu fie consi­derată după un s c o p o b i e c t i v, are în ansamblu ace ­laşi înţeles cu aceea, - care pare şi mai îndreptăţită, - ca istoricul să procedeze cu n e p ă r t i n i r e. Cerinţa aceasta se adresează de obicei mai ales i s t o r i e i f i 1 o z o f i e i , în care ar urma să nu s .e manifeste nici o încl inare către vre-o idee sau vre-o opinie anumită, - aşa cum un j ude­cător nu trebuie să aibe vreun interes particular faţă de niciuna din părţile în confl ict. La un judecător totuşi se admite, în acelaş i timp, că e l ş i -ar administra funcţia prost ş i 423 rău, dacă n-ar avea interes, ba chiar un interes exclusiv, pen -tru drept, dacă e l nu ar avea dreptul , ca scop, ş i ca scop unic, ş i dacă s-ar abţine de a judeca. Cerinţa aceas ta faţă de j udecător o putem numai p ă r t i n i r e pentru drept şi şt im foarte bine . să O deosebim de O părtinire S U b i e C t i V a. Cînd e vorba însă de nepărtinirea cerută i s toricului, atunc i ,

362

424

A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 48>-352

într-o vorbărie searbădă şi plină de sine, se şterge această distincţie ş i sînt l epădate ambele feluri de interes , pr.etil_lz�n ­du-se ·ca istoricul să nu aducă cu sine nici un scop ŞI ntCJ o părere determinată, potrivit căreia să aleagă evenimentele, să le s itueze şi să le judece, - ci doar să le povestească exact, în felul accidental în care l e găseşte, în particularitatea lor lipsită de raportare ş i de gîndire. Totuşi , se admite, cel puţin, că o istorie trebuie să aibă un o b i e c t, de ex. Roma, destinele ei , sau decăderea imperiului roman. Nu trebuie însă multă reflecţie ca să înţelegem că tocmai acesta este scopul luat drept presupoziţie, scopul care stă la baza evenimentelo r înseş i , ca ş i a j udecăţ i i care stabi leşte care dintr-însel e a u importanţă, care adică se raportează mai de aproape sau mai de departe la el . O istori·e l ipsită de un atare scop ş i de o atare j udecată ar fi doar o cedare idioată la voia reprezen­tări i , nici măcar o poveste pentru copii , căci chiar copi i i pre­tind să existe un interes în povestire, adică un scop cel puţ in întrezărit şi raportarea evenimentelor şi actiunilor la el . În ex is tenţa faptică a unui p o p o r , scopul substanţial este aco:: ] a de a forma un stat şi de a se menţine ca s tat ; un popor l ips i t de formaţie statală (o n a ţ i u n e ca atare) nu are de fapt istorie , aşa cum îş i duceau existenţa popoarele înainte de alcă ·­tuirea statului lor ş i cum există şi as tăz i al tele , ca naţiuni să lb'l­tice . Ceea ce se întîmplă unui popor ş i ceea ce se petrece în interiorul lui îşi are importanţa sa esenţ ială în raport cu s tatuL purele particularităţ i ale indivizilor sînt tot ce e mai depar te de acest obiect propriu al istoriei . Dacă în caracterul indivizi­lor excep.ţional i ai unei perioade se imprimă în l inii mari spiritul general al unui t imp . încît chiar parti cularităţile lo r sînt reflexe mai depărtate ş i mai i.urburi , în care aces ta s � străvede încă. în culori slăbite, - dacă adesea pînă ş i amă­nuntele unui ev eniment minuscul, ale unui cuvînt, expr imă nu o particularitate sub i ectivă , ci un t imp , un popor, o cnl­tură, cu izbitoare plas t icitate şi conciziune (al egerea unor atare amănunte ţine numai de sagacitatea istoriculu i ) , - în schimb, mulţimea celorlalte fapte s ingulare este o masă de prisos , sub acumularea fidelă a cărora obiectel e demne de a trece în istori e sînt s trivite ş i întunecate : caracteristica esenţial ă a spiritului şi a timpulu i său este to tdeauna cupr insă în eveni­mentele mari . O înţelegere j us tă a lucrurilor a făcut n

§ 513-552 ETICUL 363

aceste descrieri ale particularului să fie lăs:1te pe s e am ;1 r o m a n u l u i (cum sînt descrieri le lui Walter Scott etc . ) ; este dovadă de bun gust să se lege zugrăvirea vieţuir i i neesen­ţ iale, particulare, de o materie neesentială, ca aceea pe c a r e o scoate romanul din evenimentele p rivate ş i din p::tsiuni l e subiective. A împleti însă, î n interesul unui aş:t-numit a d e-v ă r, nimicurile individuale, legate de timp şi de persoane, în reprezentarea intereselor generale, este nu numai contrar j udecăţii ş i gustului , ci ş i împotriva conceptului de a d e v ii. r o b i e c t i v, în înţelesul căruia, pentru spirit , adevărat e'i k numai ceea ce este substanţial , nu însă şi inconsis tenta exis ­tenţelor exterioare ş i a evenimentelor întîmplătoare ; ş i e3te deci cu desăvîrş ire indiferent, dacă asemenea lucruri nesemm­ficative sînt formal certificate, sau numai închipuite poe t i c drept caractere şi puse pe seama cutărui sau cutărui nume ş i cutăror sau cutăror împrejurări . - Interesul b i o g r a -f i e i , - pentru a o aminti aici , - pare a se afl a î n directă opoziţie cu un scop general ; dar ea Însăşi are lumea is torică drept plan de fund, în care individul este implicat : chi ar i25 originalitatea subiectivă, umoristicul etc. conţin aluzi i la acel conţinut şi îşi sporesc printr-însu! interesul ; ceea ce este Însă numai de ordin intim se află pe al t teren ş i are alt inte-res decît istoria.

Cerinţa n e p ă r t i n i r i i pusă i s t o r i e i f i l o z o ­f i e i , - ca ş i , se poate adăuga, i s t o r i e i r e l i g i e i , pe de o parte în genere, pe de alta ca istorie a biseric i i . - con­ţine de obicei , ş i mai expres , excluderea presupozit iei unui scop obiectiv. Aşa cum mai înainte am desemnat s tatul drept faptul la care ar u rma judecata să raporteze evenimentele din i s toria pol iti că, - tot astfel , aici , a d e v ă r u l ar trebui să fie obiectul la care să se raporteze acţiunile ş i evenimentele singulare. Se face, totuşi , mai degrabă presupoziţia contrară, că această istorie n-ar avea drept conţinut decît scopuri subiec­tive, adică doar opinii şi reprezentări, nu obiectul fiinţînd · în-şi-pentru-sine, adevărul , - şi anume din simplul motiv d nu există adevăr . Potrivit acestei concepţi i , interesul pentru adevăr apare şi el numai ca o părtinire , în înţelesul obişnui t , anume faţă de opinii ş i reprezentări, care fiind egal de incon­sistente sînt socotite toate indiferente. Adevărul istoric el însuşi nu are astfel decît sensul e x a c t i t ă t i i (Richtigkeit), al relatării precise a faptelor exterioare. fără altă judecată

364 A DOUA S ECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

dedt aceea privi toare la exactitatea însăşi ; în felul acesta nu s e admit decît j udecăţi calitative şi cantitative, n ici o judecată de neces i tate ş i de concept (cf. remarca la § 1 72 ş i 1 7 8) . De fapt însă, dacă în i.storia polit ică, Roma sau Im­periul german etc . , este un obiect real şi adevărat, ş i este scopul la care trebuie raportate evenimentele ş i potrivit căruia ek trebuie j udecate, - cu atît mai mult, în istoria universală, spiritul universal însuşi , conştiinţa de-sine ş i a esenţei proprii, este un obiect şi un conţinut adevărat ş i real, un scop în S l�r-

426 viciul căruia se află în-ş i -pentru-sine toate celelalte eveni­mente, astfel încît ele îşi au valoarea, ba chiar ş i existenţa, numai prin raportul lor la el , adică prin j udecata în care ele îi sînt subsumate, ş i cărora el l e este inerent. Că în drumul spiritului (şi spiritul nu pluteşte doar d e a s u p r a istorie i , aşa cum pluteşte deasupra apelor, ci acţionează într-ÎD.sa ş i e l s ingur este principiul mişcării ei) , libertatea, adică dezvoltarea determinată de propriul lui concept, este factorul determinant, ş i s ingur con ceptul său îşi es te s ieş i s·copul ultim, adi că ade­vărul, întrucît spiritul este conştiinţă, sau, - cu alte cuvinte, - că în istorie se află r a ţ i u n e, - aceasta, pe de o parte, trebuie să fie cel puţin o credinţă plauzibilă, însă, pe de altă. parte, este cunoştinţă deplină a filozofiei .

§ 550

Liberarea aceasta a spiritului , în care el merge că·tre reve­nirea la sine ş i către realizarea adevărului său, ş i întreprinderea acestei l iberări constituie d r e p t u 1l suprem ş i a b s o l u t. Conşti inţa-de-sine a unui popor anumit, este, de fiecare dată, purtătoarea treptei de dezvoltare pe care a atins-o spiri,tul uni ­versal, în fiinţarea lui faptică, şi realitatea obiectivă în care acesta îşi plasează voinţa sa. Faţă de această voinţă absolută, vo inţa celorlalte spirite populare particulare es te lipsită de drept, popo­rul acesta es,te cel care domneşte peste lume ; tot astfel însă, voinţa absolută păşeşte de fiecare dată peste proprietatea de moment a ei , ca peste o treaptă particulară, ş i o predă soartei sale şi j udecăţii care o aşteaptă.

§ 513-552 ETICUL 365

§ 5 5 1

întrucî t această acţiune a real ităţi i apare c a faptă ş i prin urmare ca operă a unor i n d i v i z i , aceştia, faţă de conţi­nutul substanţi al «.1 muncii lor , sînt i n s t r u m e n t e, iar subiectivitatea lor, aceea ce le este particular, este forma goală a 'activităţi i . Aşadar, ceea ce ei au dobîndi t pwtru s ine, prin participarea individuală pe care au avut-o la opera substanţială, pregătită şi determinată independent de ei, e5te o universalitate formală ţinînd de reprezentarea subiectivă, - g l o r i a care constituie ră,5plata lor .

§ 552

Spiritul poporului conţine neces itate-naturală, ş i se află în 427

existenţă exterioară ( § 483 ) ; substanţa sa etică, în s ine infi ­ni tă, este pentru sine particulară şi finită ( § 549 şi 550) , iar latura ei subiectivă e atinsă de accidental i tate, datină (Sitte) inconşti enţă şi conştiinţă a conţinutului ei ca exis tînd în timp şi stînd în raport cu o natură ş i o lume exterioară. Spiritul care c u g e t ă În .sînul eticului însă este acela care suprimă În sine finitatea pe care o are, c a spirit al poporului , în s tatul său şi în interesele temporale ale acestuia, în sistemul legi lor ş i al dati­nelor, - ridicîndu-se la cunoaşterea de sine în esenţialitatea sa ; - o cunoaştere care totuşi are ea însăşi în s ine l imitarea ima­nentă a spir itului poporului . Spiritul cugetător al istoriei lumii însă, întrucît el şterge, deopotrivă, acele l imidri ale spiritelor particulare ale popoarelor ş i propria sa mundc.nit<?.te (UJelt lich­luril), îşi sesizează universal itatea sa concretă şi se ri dică la c u n o a ş t e r ea s p i r i t u 1 u i a b s o 1 u t, ca fiind adevărul vecinic real, în care raţiunea ·cunoscătoare este l iberă pentru s ine, iar necesitatea, natură ş i istorie, se află numai în serviciul reve­laţiei sale, ca potire al e cinstirii sale.

:166 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

Despre latura formală a înălţării spiritului la Dumnezeu s - a vorbit în introducerea la Logică (cf . cu deosebire § 5 1 , remarca) . - În ce priveşte punctele de la care pleacă aceasta înă:lţare, K a n t sesizează, în general, pe cel mai j ust , atunci cînd consideră credinţa În Dumnezeu ca izvorînd din r a ţ i u­n e a p r a c t i c ă. Căci punctul de plecare cuprinde i !11 -p l i c i t c o n ţ i n u t u l sau materia, care constituie con ­tinutul conceptului de Dumnezeu. Adevărata materie concre tă însă nu este nici f i i n ţ a (ca în dovada cosmologică) , n i c i numai a c t i v i t a t e a f i n a l i t ă ţ i i ( ca în dovada fi z ico­teologică) , ci s p i r i t u l , a cărui determinare absolută e s t e raţiunea eficientă. adică însuşi conceptul ce s e determină ş i � e real izează pe sine, - l ibertatea. Faptul că înălţarea spiri -

428 tului subi ectiv l a Dumnezeu, care se înfăptuieş·te în această determinare, este coborîtă în expunerea. kantiană iarăşi , deYc­nind un p o s t u 1 a t, un pur t r e b u i e, constiuie abera­tia, discutată mai înainte, de a restabi l i nemij lo-cit, ca ade­vărată şi valabilă, opoziţia finităţi i , a cărei depăşire către adevăr este acea înălţare însăş i .

S-a arătat mai înainte ( § 1 92 : cf . § 204 , remarca) , c u privire la m i j l o c i r e a în care constă înălţarea la Dum­nezeu, că trebuie avut în vedere cu deosebire momentul n e­g a ţ i e i , prin care conţinutul esenţial al punctului de ple­care este puri ficat de finitatea sa şi apare as·tfcl în mo·d l iber . Momentul acesta, care în .forma logică era abstract, şi - a d obîndit acum sensul lui cel mai concret. Finitu'l de la care � e pleacă aici este conştiinţa-de-sine etică a societăţii reale ; n e g a ţ i a, prin care ea înalţă spiritul ei la adevărul său . este purihcarea cunoştinţei sale de opinia subiectivă, purifi ­care ce se înfăptuieşte în chip r e a 1 în lumea etică, :;i l iberarea voinţei sale de egoismul dorinţei . R e 1 i g i a a d c ­v ă r a t ă şi a d e v ă r a t a r e l i g i o z i t a ·t e izvoreşte nu­mai din c o n ş t i i n ţ a e t i c ă a societăţii şi este etoml ajuns la cugetare, adică etosul care devine conştient de uni ­versal itatea liberă a esenţei sale concrete. Numai d in con­ştiinţa etică şi , pornind de la ea, se ajunge . l a cunoaşterea Ideii de Dumnezeu, ca spirit liber ; de aceea este zadarnic să căutăm rel igie şi rel igiozitate adevărată în afara spir i tu­lui etic.

Dar. - ca pretutindeni în domeniul speculativului , -această generare îşi dă, in acel aşi timp, ei înseşi semnifi ca-

§ 5 13--552 ETICUL 367

tia •că ceea ce e pus întîi drept consecutiv şi generat este dimpotrivă un prius absolut, faţă de aceea prin ce el pare mij locit, şi este, aici în spirit , cunoscut drept adevăr al acestuia .

Este prin urmare locul, aici , să privim mai de aproape r a p o r t u l d i n t r e s t a t ş i r e l i g i e ş i să lămurim astfel categor i i ce se întîlnesc l a fiecare pas cu privire la acest raport . Urmarea nemij loc i tă a celor spuse mai Înainte 429 este că eticul este s t a t u l reîntors în interiori tatea lui sub­s tanţială, iar s t a t u l dezvoltarea şi realizarea eticu lu i , -însă substanţial itatea et icului însuşi şi a statului este r e l i -g i a . Potrivit acestui raport. statul se reaz imă pe s imţămîntnl eti c , i ar acesta pe cel rel ig ios . Întrucît religia este conşti inţa a d e v ă r u l u i a b s o l u t, urmează că aceea ce trebuie soco-t i t ca drept şi ca dreptate, ca datorie şi ca l ege, adică aceea ce trebuie să aibă valoare de a d e v ă r, în lumea vo inţei libere, nu este valabil decît întrucît se î m p ă r t ă ş e ş t e din adevărul absolut, este s u b s u m a t sub el şi d e c u r g e d i n e 1 . P entru ca adevărata mental itate et ică să decurgă din rel igie, se cere ca religia să aibă adevăratul ei c o n ţ i -n u t, adică se cere ca i d e e a de D u m n e z e u cunos­cută într-însa să fie cea adevărată. Eticul este spiri tul divin ca sălăşluind în conştiinţa-de-sine, în prezenta reală a aces­teia, ca conştiinţă a unui popor şi a indivizi lor care îl al că­tuiesc : conştiinţa acea sta de sine, trecînd din realitatea ei empirică la interior izarea în sine ş i aducîndu-şi la conşt i inţă adevărul e i , are în c r e d i n ţ a şi în c u g e t u 1 său doar aceea ce ea are în c e r t i t u d i n ea de sine însăşi , în rea­l i·tatea ei spirituală. Ambele l aturi sînt inseparab i le ; nu pot exista două conştiinţe, - u r a religioasă ş i alta etică, deose-bită de cea dintîi În valoarea (Gehalt) şi conţinutul (lnhalt) ei. După formă însă, adică pentru cugetare ş i cunoaştere. -căci religia şi conştiinţa etică ţin de intel igenţă şi sînt cuge-tare şi cunoaştere, - conţinutului religios îi revine, ca fiind adevărul pur fiinţînd în-şi-pentru-,s ine, şi deci adevărul su­prem, sancţionarea eticului, a cărui real itate este emp irică : aşadar religia constituie, pentru conştiinţa de s ine, baza eticii ş i a statului . A fost monstruoasa greşeală a t impurilor noas -tre, să se socotească drept separabile , ba chiar drept indi ­ferente una faţă de aMa, aceste l aturi inseparabile . Astfel , .> - a

430

431

368 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

considerat raportul religiei faţă de stat în felul ca statul ar exista dej a, pentru sine, în virtutea unei puteri şi unei con­strîngeri oarecare, iar rel igiozitatea ar •urma doar să i se adau­ge , ca l atură subiectivă proprie indivizi lor, spre a-1 qntări , -sau i-ar fi chiar indiferentă, eti,citatea statului, adică dreptul raţional şi constituţia, fiind b ine întemeiată pentru sine, pe propriul său teren. Ţinînd seama de inseparabi l i tatea celor două laturi, prezintă interes să atragem atenţia asupra sepa­raţiei care se produce pe latura religi ei . Ea priveşte mai în­tîi f o r m a, adi·că raportul conştiinţei -de-,s ine faţă de con­ţinutul adevărului . Întrucît acest conţinut este substanţa ca spirit sălăşluind înăuntrul conştiinţei-de-s ine, în reali tatea sa, - conştiinţa îşi are, în aces t conţinut, certitudinea de sine însăşi ş i se află l iberă într-însul . Poate interveni însă raportul l ipsei de l ibertate, în ce priveşte forma, deşi conţinutul fiin­ţînd-î n-s i n e al religiei este spiritul absolut . Deosebirea aceasta mare, - pentru a fi mai precis , - .se găseşte înăun­t rul religiei creştine înseşi , deşi într-însa, nu elementul na­turi i face conţinutul lui Dumnezeu, ba un atare element nu intră nici ca moment în cuprinsul lui , - ci Dumnezeu, cel care e cunoscut în s p i r it ş i în a d e v ă r, constituie con­ţinutul . Ş i totuşi , în reali tate, în religia catol ică spiritul acesta este opus în chip rigid spiritului conştient-de-s ine. Mai întîi, în ostie , Dumnezeu e�te prezentat ca 1 u c r u e x t e r i o r, pentru a fi venerat de credincioşi (în t imp ce în biserica Iute­rană, ostia ca atare este consacrată şi înălţată, ca Dumne­zeu prezent, abia ş i numai în c o n s u m a r e a ei, adică prin nimicirea exteriorităţii ei , şi prin c r e d i n ţ ă, adică în spiritul l iber totodată, posedînd certitudine de sine) . Din acest prim şi suprem raport al exteriorităţii decurg toate cele­lalte raporturi exterioare ş i deci l ipsite de l ibertate, nespiri ­tuale ş i super:stiţioase, - cu deosebire acela a l unei o r d i n i 1 a i c e ( Laienstand), cai·e primeşte ş t i i n ţ a adevărului divin, ca şi direcţi unea v o i n ţ e i şi a c o n ş t i i n ţ e i , din afară, adică de l a o altă ordine, care ea însaş1 nu ajunge în posesia acestei ştiinţe numai pe cale spi­rituală, ci are nevoie pentru aceasta, în mod esenţial , de o consacraţie exterioară. Mai departe, felul nespirituai de a practica rugăciunea, - pe de o parte constînd, în sine, doar în mişcarea buzelor, - pe de altă parte, subiectul renun-

§ 513-552 ETICUL 369

ţînd să se îndrepte direct către Dumnezeu, ş i rugînd pe alţii să facă rugăciuni pentru el ; - venerarea i coanelor făcătoare de minuni, ba chiar a osemintelor, şi aşteptarea de minuni de l a ele ; în genere j u s t i f i c a r e a prin o p e r e e x­t e r n e , un merit care ar urma să se cîştige prin acţiuni, ba care ar putea fi chiar transmis altora etc. - Toate aces­tea înlănţuie spiritul sub o f i i n ţ a r e-e x t e r i o a r ă-s i e ş i, prin care conceptul lui es,te răs,tălmăcit şi fals ifkat în ce are mai intim, iar dreptul ş i j ustiţia, conştiinţa etică şi cugetul moral, simţul răspunderii ş i datoria sînt viciate din rădăcină.

Unui atare principiu ş i unei asemenea dezvoltări a s e r­vi t u ţ i i spiritului, în d o m e n i u 1 r e l i g i o s , îi cores­punde, în s t a t u 1 real , doar o legiferare şi o orînduire a s e r v i t u ţ i i j u r i d i c e ş i e 't i c e, ş i o stare de n e­d r e p t a t e ş i de i m o r a � i t a t e. In mod consecvent, religia catolică a fost lăudată sus şi tare, şi este încă adesea lăudată, ca fiind aceea ,care s ingură asigură tăria guvernămin­telor, - de fapt a acelor guvernăminte care sînt l egate de ins·ti tuţii întemeiate pe servitutea spiritului, - spirit ce tre­buie să fie, juridic ş i mora'l , l iber, - adică a guvernămintelor întemeiate pe instituţii nedrepte şi pe o s tare de corup­ţie etică ş i de barbarie . Aceste guvernăminte nu ştiu î n s ă că în fanati,sm zace o forţă teribilă, care nu se ridică făţiş împotriva lor decît atîta vreme ş i numai sub condiţia ·ca ele să rămînă în slujba nedreptăţii şi a imora1ităţi i . Dar în spi- 433 rit se mai află ş i o al tă forţă ; Împotriva acele i fiinţări exte­rioare şi sfîşiate, conştiinţa se reculege în real i1tatea ei liberă, interioară ; în spiritul guvernămintelor ş i al popoarelor se tre­zeşte î n ţ e J e p c i u n e a l a i c ă (Weltweisheit), adică în­ţelepciunea privitoare la ceea ce, în realitatea însăşi, este în­şi-pentru-sine drept şi raţional. Cu drept a fost numit produ-sul gîndirii , mai precis filozofia, î n ţ e l e p c i u n ea l u-m e a s c ă ; căci gîndirea face adevărul spiri,tului prezent, îl întroduce în lume şi î l l iberează astfel in real i tatea lui ş i în el însuşi.

Prin aceasta, conţinutul îşi dă o cu totul altă înfăţişare (Gestalt). Lipsa de l ibertate a f o r m e ,i , adică a cunoaşte­ri i ş i a subiectivităţi i , are pentru conţinutul eti c urmarea ca m felul acesta conştiinţa-de-sine e reprezentată ca nefiindu-i

24 - c. :na

370 A D O U A SECŢIUNE. SPIRITVL OBIECTIV § 483-\52

imanentă, - că el este reprezentat ca rupt de ea ; astfel încît el nu ar fi adevărat, decît ca negativ fată de realitatea ei . În acest neadevăr al lui, cuprinsul et ic este denumit s f i n ­ţ e n i e. Prin pătrunderea însă a spiritului divin în real i ­tate, prin liberarea realităţii înălţată către divin, aceea c e în lume urma să fie s f i n ţ e n i a este înlăturat de reali tatea e t i c ă. În locul angajamentului de c a s t i t a t e, c ă s ă­t o r i a mai întîi e so cotită acum drept normă etică, şi deci , drept ceea ce are omul mai înalt pe această latură, f a m i ­l i a. - În locul juruinţei de s ă r ă c i e (căreia îi corespunde, în contradicţie cu ea, meritul dăruirii avutului tău la săraci , - adică îmbogăţirea acestora) es-te pusă a c t i v i t a t e a de a g o n i s i r e, prin inteligenţă şi vrednicie, şi o n e s t i ­t a t e a în raporturile acestea ş i în folosirea avutului , e t i c a p r o p r i e s o c i e t ă ţ i i c i v i 1 e ; - în locul jurămîntu­lui de ascul tare oarbă, trece a s c u 1 t a r e a faţă de 1 e g e şi de orînduiel i le statului, ascul tare care este ea însăşi adevă-

483 rata l ibertate, căci statul este propria noastră raţiune în rea l i ­zarea ei ; e t i c a înăuntrul s t a t u 1 u i . Numai aşa poate exista drept şi moraJlitate. Nu aj unge că în rel igie se o1.1donă : d a ţ i C e z a r u l u i c e e s t e a l C e z a r u l u i ş i l u i D u m n e z e u c e e s t e a 1 l u i D u m n e z e u ; căci este vorba tocmai de a preciza ce este Cezarul , adică ce revine guvernămîntului lumesc ; şi este îndeajuns de cunoscut tot arbitrarul pe care ş i l -a îngăduit guvernămîntul lumesc, ca � i , de partea sa, guvernămîntul bisericii . Spiritul divin trebui e să pătrundă ceea ce este lumesc şi să-i f i e imanent, - înţelep­ciunea se găseşte astfel în mod concret în profan, ş i îndrep­tăţirea acestuia se face prin el însuşi . Acea imanenţă concretă o constituie însă întruchipărvle de care am vorbit ale eticului , - caracterul etic al căsătoriei , faţă de sfinţenia condiţiei de cel ibat, - valoarea et ică a activităţii depuse în vederea avu­tului şi a agonisiri i , faţă de sfinţenia sărăciei şi a lenei de care aceasta e l egată, - caracterul etic a l a-scultării acordate l egilor statului , faţă de sfinţenia ascultării străine de datori e ş i de drept, de sfinţenia servituţii conştiinţei . O dată cu nevoia de drept şi de etică, şi cu înţelegerea naturii l ibere a spir i tu­lui , apare revolta acestora împotriva religiei servituţii . Nu ar fi de nici un aj utor să se sch imbe l egi,le � i ordinea statală , pentru a l e transforma într-o organizaţi e juridică raţională ,

§ 513-552 ETICUL 371

dacă nu se renunţă în relig·ie la principiul servituţi i . Acestea sînt lucruri incompatibile între ele ; a voi să atribui statului ş i religiei domenii s eparate, în credinţa că distincţia lor le va menţine una faţă de alta în pace ş i nu se va transforma în contradicţie şi în luptă, - este o idee nebunească. Principi i le l ibertăţii j uridice nu pot fi decît abstracte şi superficiale, i:u­instituţi i le de s tat deduse din ele inaoceptab i l e p entru sine, atunci cînd înţel epciunea acelor principii nesocoteşte religia pînă într-atît încît să nu ştie că principi i le raţiunii realului 484 îşi au garanţia lor ultimă, şi cea mai înaltă, în cugetul rel i­gios , în subsumarea lor sub conştiinţa adevărului absolut . Chi ar dacă, - ori în ce fel s -ar întîmpla aceasta, - ca să spunem astfel , a priori, o legis'laţie avînd la bază principi�le raţiuni i ar f i luat naştere în contrazicere cu religia ţări i , fundată pe principii de servitute spiri tuală, - totuşi apl i caţia legislaţi ei se află în i n d i v i z i i aparţinînd cîrmuiri i , ca atare, ŞI întregii administraţi i , ramificate deacurmezişul tuturor clase-lor societăţii ; şi nu ar fi decît o reprezentare abstractă, goală, să ne închipuim cu p utinţă că indivizi i ar acţiona numai potr i-vit sensului sau l i terei legislaţiei , ş i nu potrivit spiritului rel i -g ie i l or, în care se găseşte conştiinţa lor cea mai lăuntrică ş i îndatorirea cea mai înal tă. În opoziţia aceasta, faţă de ceea ce religia proclamă drept sfînt, l egil e apar ca ceva făcut de om ; ele nu ar putea opune, chiar dacă ar fi sancţionate ş i introduse în chip ex,terior, ni-ci o rezistenţă durabilă opoziţiei şi asalturilor spiritului religios . Chiar dacă conţinutul lor ar fi cel veritabil , atare legi dau deci greş în faţa cugetului rel i ­gios, cînd spiritul acestuia este deosebit de spiritul lor ş i nu le sancţionează. Trebuie să considerăm drept o pură nebunie a timpurilor mai noi transformarea unui s istem social vicios , a constituţiei politice ş i a l egislaţiei corespunzătoare, fără a schimba religia, - credinţa că s -a săvîrşit o R e v o 1 u ţ i e, fără să se fi făcut o R e f o r m ă, - că ar putea să coexiste În linişte şi armonie, împreună cu vechea religie şi cu valo-rile ei sacre, o constituţie politi-că opusă e i , - şi că prin garanţii exterioare, de ex . aşa-numitele camere legislative şi puterea atribui·tă lor de a fixa bugetul ( conf. § 544, remarca) etc . , s-ar putea da l egilor stabil itate. A încerca să s eparăm drepturile şi legile de rel igie , nu poate fi nimic mai mult decît un subtenfugiu În faţa neputinţei prezente de a coborî 486

372 A DOUA S ECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-552

în adîncul spiritului religios şi de a înălţa acest spiri t la ade­vărul său. Garanţi i le a-celea sînt proptele putrede împotriva c o n ş t i i n ţ e i subiecţilor care urmează să apl ice legile (şi printre acestea se află ş i garanţ i i le înseşi) ; este, mai de­grabă, contradicţia cea mai l ipsită de pietate, să vrei să legi şi să subordonezi conştiinţa rel igioasă -l egislaţiei lumeşti, care pentru conştiinţa religioasă este l ipsită de pi etate.

La P l a t o n apăruse în chip precis recunoaşterea rup­turi i ce intervenise în timpul său, între religia ş i constituţia statului , de o parte, ş i exigenţele mai adînci , de cealaltă parte, pe care l ibertatea, devenind acum conştientă de interioritatea ei, le punea religiei ş i stării polit ice . Platon aj unge la gîndul că o -constituţie ş i o viaţă polit ică adevărată îşi are temeiul mai adînc în Idee, în principi il e în-ş i -pentru-s ine universal e ş i adevărate a l e j ustiţiei veşnice. A avea şt i inţă de acestea ş i a l e cunoaşte este fără îndoială destinaţia ş i sarcina f i l o z o­f i e i . Pornind de la acest punct de vedere, P 1 a t o n scrie vestitul, sau defăimatul, pasaj în care pune pe S o c r a t e s să proclame cu multă emfază că f i l o z o f i a şi p u t e r e a p o 1 i t i c ă trebuie să fie una, să comcidă, - că Ideea tre­buie să fie domnitoare, da-că vrem ca nenorocirea popoare­lor să-şi vadă sfîrş i tul . Spunînd aceasta, P 1 a t o n avea noţiunea precisă că Ideea, care desigur î n s i n e este gîn­dul liber ce se determină pe sine, nu poate ajunge la conşt i­inţă decît tot În forma gîndului ; ca un cuprins care , - pen­tru a fi adevărat, - trebuie să fie ridicat l a universalitate şi adus la conştiinţă, în forma cea mai abstractă a umver­sali tăţii.

Pentru a confrunta cu toată precizia poziţia lui Platon, cu punctul de vedere din care este cons iderat aici s tatul, în raport cu religia, trebuie să amintim distincţii l e de concept care importă aici în chip esenţial . Prima constă în aceea că,

436 în lucruri le naturale, substanţa lor, g e n u 1, este deosebită de existenţa lor, în care substanţa se află ca s u b i e c t : exis·tenţa aceasta subiectivă a genului este însă, mai departe, deosebi·tă de aceea pe -care o dobîndeşte genul , sau în genere universalul , degaj at ca atare, pentru sine, în cel care şi-1 r e p r e z i n t ă, în cel care gîndeşte. Individuali tatea aceasta nouă, - terenul existenţei 1 i b e r e a substanţei universale , - este s i n e l e spiritului cugetător. Cuprinsul valabil (Ge­halt) al lucrurilor naturale nu îşi dobîndeşte forma universa-

§ 513-552 ETICUL 373

l i tăţi i şi a esenţial i tăţii , prin sine ; individual i tatea lor nu este ea însaş1 f o r m ă ; formă, singură gîndirea subiectivă este pentru sine, ea dă acelui conţinut universal existenţă pentru sine, în filozofie. Dimpotrivă , c o n ţ i n u t u 1 v a 1 a b i 1 a l o m u 1 u i este spiritul liber însuşi , şi el ajunge la exis­tenţă în conştiinţa sa de sine. Aces-t conţinut absolut, spiritul concret în sine, constă tocmai în aceasta : a avea drept con ­ţinut al său însăşi forma, gîndirea ; - l a înăJlţimea conştiinţei noehce a acestei determinări, a ajuns A r i s t o t e 1 în con­ceptul entelehiei , gîndiri i , ca vo* <n� "�� vo�lje;w�, ridicîn­du-se astfel deasupra Idei i p latonice (g e n u 1 , s u b ·s t a n -t i a 1 u 1) . Gîndirea însă în genere cuprinde, şi anume tocmai datorită determinaţiei amintite, deopotrivă f i i n ţ a r e a-p e n t r u-s i n e a s u b i e c t i v i t ă ţ i i , ca şi universal ita-tea ; iar Ideea adevărată a spiritului concret în sine se găseşte tot atît de esenţial în una din determinaţi i le sale, - aceea a conştiinţei subiective, - ca şi în cealaltă, - a universal i­tăţii , ş i este acel aşi conţinut substanţial , în una ca ş i în cea­lal tă. În p r i m a formă intră însă swtiment, intuiţie, repre­zentare, ş i este necesar ca, în ordinea timpului , conşti inţa Idei i absolute să fie sesizată întîi În această înfăţişare, şi să existe în realitatea ei imediată ca religie, mai înainte de a apărea ca fi lozofie . Aceasta se dezvoltă, l a rîndul ei , numai d in 437 acel fundament, aşa cu m fi lozofia greacă este mai tîrzie decît rel igia greacă , ş i nu şi-a atins desăvîrşirea decît tocmai sesi­zînd principiul spiritului , care se manifestă întîi în religie, ş i concepîndu-1 în întreaga sa esenţialitate determinată. Fi lo­zofia greacă însă nu putea avea decît o poz i ţi e opusă religiei sale, iar unitatea gîndului şi substanţialitatea Ideii nu puteau fi decît osti le puzderiei de zeităţi ale fantaziei , ca ş i zefle­mele i vese le ş i frivole a poeziei greceşti . F o r m a în ade­vărul ei infinit, s u b i e c t i v i t a t e a .spiritului , ş i -a făcut apari ţ ia întîi doar ca g î n d i r e l iberă subiectivă, care încă nu era identică cu su b s t a n ţ i a 1 i .t a t ea însăşi, astfel încît aceasta nu a fost încă ses izată ca s p i r i t absolut. Religia nu putea deci la început să apară purificată decît prin gîn­direa pură fiinţînd-pentru-sine, prin filozofie ; dar f o r m a i m a n e n t ă s u b s t a n ţ i a l u l u i , pe care o combătea fi lo­zofia, era acea fantezie poetică. S t a t u 1 , care s e dezvoltă în acelaşi fel , dar mai de vreme decît fi lozofia, tot din rel igie, înfăţişează u n i 1 a t e r a 1 i t a t e a pe care o are într-Însa

374 A DOUA SECŢIUNE. SPIRITUL OBIECTIV § 483-m

Ideea sa, - adevărată î n s i n e, - în domeniul realului, ca c o r u p ţ i e. Platon, împreună cu toţi cugetătorii din vre­mea lui , recunos-cînd corupţia aceasta a democraţie i ş i insufi­cienţa principiului însuşi al ei , a pus în evidenţă substantialul. dar el nu a putut să imprime ideii sale despre stat forma infinirtă a subiectivi tăţii , care era încă ascunsă spiritului său ; de aceea statul lu i este în el însuşi 1 i p s i t d e l i b e r t a -t e a s u b i e c t i v ă (§ 503, remarca 5 1 3 etc. ) . Adevărul , care trebuia să f ie imanent s tatului, să constituie statul ş i să îl domine, Platon îl sesizează, de aceea, numai în forma adevărului g î n ·d i t , în forma fi lozofiei , ş i astfel el ajunge la acea vorbă că : atî-ta vreme, cît nu vor domni în state .filo­zofii, sau cîtă vreme aceia pe care- i numim astăzi regi ş i dom­nitori nu cugetă filozofic, temein}c şi cuprinzător, - atîta

&aa vreme nici statul , nici neamul omenesc nu îşi vor găsi l iben­rea de rele : - atîta vreme Ideea lui despre orînduirea sta­tului nu va deveni posib i lă ş i nu va vedea lumina soarelu i . Nu i -a Fost dat lu i Platon să poată merge mai departe ş i să spună că : atîta vreme cît nu se va ivi în lume ş i nu va domni în state religia adevărată, adevăratul principiu al sta­tului nu va aj unge la realitate . Pînă atunci însă acest principiu nu putea ajunge, nici el, gînd, nu putea fi sesizată de gîndi ­re adevărata Idee a s tatului , Ideea eticului subs1tanţial , cu care libertatea ·conşti inţei -de-s ine fiinţînd-pentru-sine este identică. Numai în principiul spiritului care îşi cunoaşte esenţa, al spiritului absolut l iber î n s i n e ş i avîndu-şi real i tatea în activitatea sa de el iberare este dată posibili tatea şi necesitatea absolută ca puterea statului , religia ş i principii le filozofiei să ajungă să ·Se unească şi să coincidă, - se înfăptuieşte îm­pă·carea real i tăţii în genere, cu spiritul , a statului , cu con­ş ti inţa rel igioasă şi cu cunoaşterea filozofică. Întrucît subiecti­vi tatea fiinţînd-pentru-sine este absolut identică cu univer­salitatea substanţială, religia ca atare, precum şi statul c a atare ·conţin în ele, - ca forme în care principiul aj unge l a existenţă, - adevărul absolut, astfel încît acesta, întrucît este ca filol!ofie, se află el însuşi numai în una din formele sale . Fiindcă, însă, la rîndul ei , religia în dezvoltarea ei înseş i dez ­voltă distincţi i le conţinute În Idee (§ 566 şi urm. ) , d e aoeea existenţa-în-fapt poate, - ba chiar trebuie, - să apară, în prima sa modal i tate, nemij locită, adică ea însăş i unilaterală ,

§ 513-552 ETICUL 3 75

ŞI existenţa ei să fie coruptă, devenind exterioritate sensibilă ŞI prin aceas ta, mai departe, oprimare a l ibertăţii sp i r i tului şi fals ificare a vieţii poli1tice . Principiul conţine însă elast ic i­tatea infinită a formei absolute, capab i lă să biruie corupţia m aceasta a determinaţi i lor ei formale, ş i printr-însele a conţinu­tului, ş i să înfăptuiască împăcarea spiritului în el însuşi . Prin­cipiul conşti inţei rel igioase şi al celei etice devine as tfel, în cele din urmă, unul ş i acelaş i , în conştiinţa p r o t e s t a n t ă - spiritul l iber cunoscîndu-se pe sine în raţional ita!tea şi ade­vărul său. Constituţia ş i l egislaţia, ca ş i apl icarea lor, au drept conţinut al lor principiul ş i dezvoltarea conşti inţei et ice , care izvoreşte ş i poate izvorî numai din adevărul religiei , resta­bilit în principiul lui originar, ş i abia prin aceasta în real i ­tatea lui ca atare. - Etica statului ş i spiritualitatea rel i ­gioasă a statului îş i constituie astfel una alte ia garanţiile lor solide.

A TREIA SECŢIUNE A FILOZOFIEI SPIRITULUI SPIRITUL ABSOLUT

§ 553

C o n c e p t u 1 spiri tului îşi are r e a 1 i t a t e a sa în spirit . 440

Pentru ca aceasta să se găsească în identitate cu conceptul , să

fie c u n o a ş t e r e a Idei i absolute, se cere în mod necesar ca intel igenţa, l iberă î n s i n e, să fie în realitatea ei l iberată

către conceptul ei, pentru a fi î n t r u c h i p a r e a (Gestali )

demnă a .acestuia . Spiritul •subiectiv şi ·cel obiectiv trebuie privite ca fiind drumul pe care se desăvîrşeşte latura aceasta a r e a -1 i t ă ţ i i �Sau a exi·stenţei .

§ 554

Spiritul absolut este, deopotrivă, veşnic, i d e n t i t a t e a

fiinţînd-în-sine, ca şi revenind şi revenită la sine, s u b s t a n ţ a

unică ş i universală, ca .spirituală, j udecata, scindarea î n s i n e şi î n o ş t i i n ţ ă p e n t r u c a r e ea este ca atare. R e -1 i g i a, cum poate fi denumită această •sferă supremă în general , - trebuie considerată, deopotrivă, ca pornind de la subiect şi ca aflîndu-.se În aces-ta, precum şi ca obiectivă, pornind de la spiritul absolut, care es te ca spirit În comuni·tatea sa .

378 A TREIA S ECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § 553-577

Că aici , şi că în genere, <:redinţa nu este opusă ştiinţei , ci dimpotrivă credinţa este ştiinţă, şi ea nu este decît o formă particulară a acesteia, a fost observat mai sus, în remarca la § 63. - Dacă în ziua de astăzi se ştie atî<t de puţin despre Dumnezeu ş i se zăboveşte atît de puţin la esenţa sa obiectivă, dar se vorbeşte cu atît mai mul t de religie, ad ică de prezenţa lui Dumnez·eu Î:n latura subiectivă, - religia, şi nu adevăru l ca atare, fi ind aceea ce se reclamă, - faptul acesta conţine

u1 cel puţin precizarea j ustă că Dumnezeu trebuie înţeles ca spirit , în comunitatea lu i .

§ 555

Conşti inţa subiectivă a spiritului absolut este, în sine , în mod esenţial proces , a cărui unitate nem ij locită ş i substanţială este c r e :d i n ţ a în mărtur�a spiritului ca c e r t i t u d i n e a

adevărului obiectiv. Credinţa, conţinînd în acelaşi timp aceas1·ă unitate nemij locită şi unitatea ca raport al acelor două determ i ­naţii deosebite, ,s - a transformat înăuntrul r u g ă · c i u n 1 1 , al c u 1 t u 1 u i implicit sau mai explicit , în procesul de înlăturare a opoziţiei faţă de l iberarea spiritului , de c o n f i r m a r e, prin această mij loci re , a primei certitudini , şi de dobîndirea a deter­minării concrete a acesteia, adică de obţinere a reconcilier i i , a

realităţii spiritului .

A. A R T A

§ 556

Forma ( die Gestalt) pe care o ia această cunoaştere este, ca n e m i j 1 o c i t ă - (momentul finităţii artei) -, pe de o parte o descompunere : într-o operă avînd existenţă comună exterioară, subiectul care produce această operă şi cel care o contemplă

§ 556-563 ARTA 379

şi o reve ră ; p.e de altă parte, ea es te i n t u i ţ i a Ş I reprezen­

tarea concretă a spiritului , absolut î n s i n e, ca i d e a 1, - ca

figuraţie concretă născută din spiritul sub iectiv, în care nemij ­

locirea naturală este numai s e m n al Idei i , fiind transfigurată

în aşa fel de spiritul care o închipuieşte ca expresie a acesteia,

încît figura nu mai înfăţişează într-însa nimic altceva deci[ Ideea ; - forma (Gestalt) f r u m u s e ţ i i .

§ 55 7

Exterioritatea sensibilă, în frumos , f o r m a n e m i j 1 o c i -r 1 1 ca atare, este totodată d e t e r m i n a ţ i e a c o n ţ i n u t u -

1 u i însuşi, ş i zeul, o dată cu dete11minarea lui spirituală, are în el totodată şi determinarea unui element natural , ad ică a unei existenţe fapti·ce . - El conţine aşa-numita u n i t a t e a na- m

turii şi a spiri tului , - adică unitatea i m e d i a t ă, forma intuiţiei ; - deci nu unitatea spiri tuală, în care naturalul ar fi pus numai ca ceva ideal, ca .ceva suspendat , şi în care conţinu-

tul spiritual s -ar afla raportat numai la s ine însuşi : nu spiritul absolut este cel ce intervine în această conştiinţă . - Pe latura subiectivă, comuni tatea este de bună seamă comunitate etică ,

întrudt ea îşi cunoaşte esenţa sa ca spirituală, şi prin aceasta conştiinţa-,de-sine şi real itatea ei este ridicată la l ibertate sub­stanţială . Sub povara nemij locirii însă, libertatea subiectul ui este numai datină (Sitte ), din care l ipseş te refl exia infinită în sine, interioritatea subiectivă a c u g e t u l u i m o r a 1 (Ge­wissen) ; potrivit datinei sînt determinate, ş i în dezvoltarea lor ul terioară , rugăciunea şi cultu l , în religia artei .

§ 558

Arta are nevoie , pentru intuiti i le ce urmează să f ie produse de ea, nu numai de un materia11 dat din afară, în care se cu­prind de asemenea imaginile ş i reprezentările subiective. - c1 ,

380 A TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § 553-577

pentru expresia conţinutului ei .spiritual, ea are nevoie şi de for ­mele date ale naturii, potrivit semnificaţiei lor, pe �are arta trebuie să o presimtă ş i să o aibă vie în ·sine (conf. § 4 1 1 ) . Din­tre plăsmuiril e artei, aceea a omUilui este cea mai înaltă şi cea veridică, deoarece numai într-însa •spiritul î ş i poate avea cor­poreitatea sa şi poate dobîndi prin urmare expres ie intuitivă.

În felul acesta îşi găseşte soluţia principiul i m i t a ţ i e i n a t u r i i î n artă, imitaţie asupra căreia nu este posibil să se ajungă Ia acord, cu poziţia contrară, tot atît de abs tractă, -atîta vreme cît naturalul es,te luat numai în exterioritatea lui, şi nu ca formă a naturii s emnifidnd spiritul , ca formă carac­teris t ică, pl ină de sens .

§ 559

Spiritul absolut nu poate fi desfăşurat în s ingularitatea unei asemenea plăsmuiri ; de aceea spiritul artei este un spirit măr­ginit, al unui popor, iar universalitatea fi inţînd-în-sine a sa se destramă, cînd se trece la determinarea mai departe a bogă-

443 ţiei sale, într-o puzderie nedeterminată de zeităţi. Datorită Jimi­tării esenţiale .a IC()llţinutului, frumuseţea în genere devine doar impregnarea intuiţiei sau a imaginii , cu elementul ,sp iritual, -ceva formal ; astfel încît conţinutul gîndului , adică reprezenta­rea, ca şi materialul 1pe ·care el îl foloseşte ca să •se întruchi ­peze, poate f i 1de fdul cel mai ·diferit, ba chiar cel mai neesen­ţial , şi totuşi opera să ifie frumoasă, - o operă de artă.

§ 560

Unilateralitatea nemij locirii , În ideal, impl ică (§ 556) unila­teral itatea opusă, că idealul este ceva f ă u r i t de artist . Subiec­tul este factorul f o r m a 1 al activităţii, şi o p e r a d e a r t ă nu este expresia zeului decît atunci cînd nu se află într-însa nici un semn de p a r t i c u 1 a r i t a t e .subiectivă, ci cînd ·cuprin-

§ 556-563 ARTA 38 1

sul spiritului sălăşluind înăuntrul el a aj uns la concepţiune şi la naştere, fără amestec s trăin, şi nepătat de caracterul accidental al acestei particularităţi. Dar întrucît l ibertatea merge numai pînă la gîndire, activi tatea încăwată cu acest conţinut interior, i n s p i r a ţ i a artis tului, este în acesta ca o forţă s trăină de el , ca o patimă l i p s i t ă d e 1 i b e r t a t e ; p r o d u c e r e a are în ea însăşi forma unei nemij lociri n a t u r a 1 e, ea revmc g e n i u l u i , ca fiind acest s u b i e c t p a r t i c u 1 a r, - ŞI este totodată o muncă folosind intel igenţă tehnică şi dexterităţi

mecanice, exterioare. De aceea opera de artă este în aceeaşi măsură o operă a l iberului arbitru, şi artistul este meşterul fău­ritor al zeului .

§ 561

In acea împlinire, î m p ă c a r e a apare astfel ca început, ca fi ind înfăptuită nemij locit în conşii inţa-de-s ine subieotivă, care e astfel s igură de sine ş i senină, lipsită de adîncimea ş i de conştiinţa opozj ţiei sale faţă de esenţa fiinţînd-în-şi-rpentru ­s ine. Dincolo de desăvîrş irea f r u m u s e ţ i i real izată prin această armonie, în arta c 1 a s i c ă, se află arta s u b 1 i m u -1 u i - a r t a s i m b o 1 i c ă, în care figurarea adecvată Idei i 444

nu este încă găsită, în care dimpotrivă gîndul este înfăţişat ca depăşind lfiguraţia şi 1luptîndu-se cu ea, ca o comportare nega­tivă faţă de figură, în care totodată el se străduieşte să se într:..r­chipeze. Semnificaţia, conţinutul , arată chiar prin aceasta că n u

a ajuns încă la forma infinită, că n-a aj uns încă să fie cunoscută ş i să se cunoască pe sine, ca spirit l iber. Conţinutul este numai �eul abstract al gîndir i i pure, c.dică o năzuinţă către zeu , nă­zninţă care se zbate fără odihnă ş i fără sa-şr găsească pacea, de la o figurare la alta, căci nu îşi poate aj unge ţ inta.

382 A TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § 553-577

§ 562

Celălalt fel de nepotrivire însă, între Idee şi figurare, constă în aceea că forma infinită, subiectivitatea, nu este ca în celălah

extrem doar personalitate superfi cială, ci ceea ce este mai interior , iar zeul este cunoscut nu ca fiind doar în căutarea figu­

raţiei sale , sau ca satisfăcut într-o figuratie exterioară, ci ca găsindu-se pe sine numai în sine, dîndu-ş i aşadar numai în spi ri t figuraţia sa adecvată. Arta - r o m a n t i c ă - renunţă deci să înfăţişeze zeul ca atare, în figuraţia exterioară ş i pr in mijloci­rea frumuseţii ; ea înfăţişează zeul numai binevoind să coboare în apariti a exterioară, iar divinul, ca sentiment al interiorităţii

spirituale în exterior i tate, căreia îi este de aceea îngăduit aici să apară ca accidentală faţă de semnificaţia ei .

Filozofia religiei urmează să recunoaJScă necesitatea l ogică în progresul determinărilor esenţei, şt iută dej a ca fi ind abso­lutul ; acestor determinări le corespunde mai întîi feluri cu l­tului , - după cum, mai departe, conştiinţa-de-sine laică, con­ştiinţa privitoare la ceea ce, în om, este destinaţia lui cea mai înaltă ş i , prin urmare, natura spiritului etic al unui popor, principiU'! dreptului său, 311 l ibertăţi i sale reale şi al consti tuţiei saJle , ca şi al a11tei ş i al şti inţei sale, corespund

ua principiului care face substanţa unei religii . Că toate aceste momente ale realităţii unui popor formează o singură total i ­tate s istematică şi că un s ingur spirit l e dă naştere şi le plăs­muieşte, înţel egerea acestui fapt formează mai departe temeiul convingerii că istoria religii lor coincide cu istoria lumi i .

Cu privire l a l egătura strînsă a artei cu rel igii'le , trebuie sa observăm mai precis că artde f r u m o a s e pot aparţine numai acelor religii în care principiul îl constituie s p i r i -t u a l i t a t e a c o n c r e t ă, c.j unsă a fi l iberă în sine, dar încă nu absolută. În religi i l e în care Ideea nu s-a revelat 'incă în determinaţia ei l iberă, şi nu este cunoscută ca atare, se iveşte desigur nevoia artei , spre a aduce la conştiinţă, în in­tuiţ ie şi fantezie , reprezentarea e s e n ţ e i , - ba arta este ch iar singurul organ în care conţinutul abstract, l ipsit în sine

§ 556--563 ARTA 383

de claritate, amestec confuz de elemente naturale şi spiri tual e, poate năzui să se aducă la conştiinţă. Dar arta aceasta este plină de �l ipsuri ; întrucît ea are un conţinut atît de defectuos , ş i forma ei este imperfectă ; căci conţinutul este defectuos prin aceea că el nu are imanentă, în el însuşi , forma. Prezentarea artistică păstrează o l atură l ipsită de gust ş i de spi ri t , -întrucît interiorul însuşi este atins încă de lipsă a spiritului , ş 1 deci nu are puterea de a pătrunde l iber materioJul exterior , pentru a-1 ridica 'la semnificaţ ie şi figurare. Arta f r u m o a ­s ă, dimpotrivă, are drept condiţi e conştiinţa-de- sine a spir i­tului liber, - aşadar conştiinţa subordonării sensibilului ş i naturalului pur, faţă de spirit ; ea face din sensibil şi d in natural cu totul numai o expresie a spiritului ; - forma in­ternă, singură, se exteriorizează doar p.e s ine însăş i . - De aceasta se l eagă, mai departe, consideraţia mai înaltă că apa­ritia artei este semnul apusului unei rel igi i legate încă de exterioritatea .sensibi lă . Totodată, părînd a da religiei suprema ei transfigurare, expresie şi s trălucire, arta a ridicat-o dea- 346 supra mărginirii sale . ln zeitatea subl imă, a cărei expresie opera de artă a atins-o , geniul artistului ş i al spectatorilor s e găseşte, cu propriul său sens şi propria sa simţire, la sine, Împăcat şi l iberat ; intuiţia şi conştiinţa spiritului l iber este astfel acordată omulu i ş i atinsă de el. Arta frumoasă a rea ­l i zat, din partea ei , ceea ce a realizat fi1lozofia, - purificarea spiritului de servitute. Religia aceea în care se iveşte mai întîi nevoia artei are, tocma i de aceea, în principiul e i un «dincolo" l ipsit de gînd, de ordin sensibil ; icoanele venerate cu p i e -t a t e sînt chipuri de idoli , l ipsite de frumuseţe, talismane făcătoare de minuni ce se raportă la un <<dincolo>> , la o obiec -­tivitate l ipsită de duh, - şi osemintele fac acelaşi serviciu, sau chiar unul mai bun decît aceste i coane_ Dar arta frumoasă este numai o treaptă În l iberare, nu însă ş i l iberarea suprc -mă. - Obiectivitatea adevărată, care se af,lă numai în ele­mentul g î n d u l u i , element în care singur spiritul pur este pentru spirit, în care l iberarea se găseşte în acelaşi timp. cu veneraţia, l ipseşte ş i d in frumosul s ensibil al operei de artă, cu atît mai mul t din acea sensibilitate exterioară, l ipsită de frumus-eţe.

-

384 A TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § 553-577

§ 563

Arta frumoasă (ca şi religia proprie acesteia) îşi are vii torul ei în rel igia adevărată. Cuprinsul mărginit al Idei i se transformă în-şi -pentru-sine în universa1itatea identică cu forma infinită, -intuiţia, şti inţa nemij locită, l egată de sensibilitate, devine şti inţa ce se mij loceşte pe sine în sine, devine o fiinţarc faptică, care este ea însăşi ştiinţa, devine r e v e l a ţ i a ; astfel ÎnCÎ!t con­ţinutul Ideii are ca principiu determinarea intel igenţei l ibere şi este ca s p i r i t p e n t r u s p i r i t , ca spirit absolut.

B. R E L I G I A R E V E L A T A

§ 564

m În conceptul rel igiei adevărate, adi că al rel igiei al cărei conţinut este spiritul absolut, e implicat în mod esenţial faptul că ea es·te r e v e 1 a t ă, ş i anume revelată d e D u m n e z e u. Căci întrucît ştiinţa, - principiul în virtutea căruia subs,tan ţa este s p i r i t, - ca fiind forma infinită fiinţînd-pentru-,sine, s e d e t e r m i n ă ea însăşi p e s i n e, ea este m a n i f e s -t a r e pură ; spiritul este spiri1t numai întrucît el este p e n t r u spirit ; şi în religia absolută, el este spiritul absolut, care nu mai manifes,tă momente abstracte a,le ·sale, ci se manifestă pe sine însuşi .

Vechi i reprezentări de Nemesis , potrivit căreia divinul ş i acţiunea lui în lume era înţeles, de intelectul încă abstraot, doar ca putere care reduce totul 1 a m ă s u r a c o m u n ă, căl cînd În picioare tot ce este înalt ş i mare, P l a t o n şi A r i s t o t e 1 i -au obiectat că Dumnezeu nu este g e 1 o s . Obiecţia aceas·ta poate fi adusă ş i aserţiunilor noi , după care omul nu poate cunoaşte pe Dumnezeu ; - aceste aserţiuni (căci afirmaţiile acestea nu sînt nimic mai mult) sînt însă cu atit mai inconsecvente cînd sînt făcute dinăuntru! unei

§ 564-571 RELIGIA REVELATA 385

rel igii care se numeşte, explic i t , religia r e v e 1 a t ă, în timp ce, potrivit acelor aserţiuni , ea ar fi mai degrabă rel igia in care n i m i c despre Dumnezeu nu ne-ar fi r e v e 1 a t , o rel igie în care el n u s-ar fi revelat şr în care cet care- i aparţin ar fi deci "păgîni i " , " care nu şt iu nimic de Dumnezeu" . În genere, dacă se i a în serios în religie cuvîn­tul de Dumnezeu, atunci determinarea, ş i ea , poate ş i trebuie să înceapă de la eL care e conţinutul ş i principiul religiei : iar dacă se refuză lui Dumnezeu revelaţia de sine, atunci drept orice conţinut al lu i nu mai rămîne să i se atribuie decîl gelozia. Dacă însă, tpe l îngă aceasta, cuvîntul de s p i r i t ur­mează .să aibă vre-un sens, apoi el implică revelaţia de s ine .

Luînd în considerare greutatea -de a cunoaşte pe Dumne-zeu, ca spir it , cunoaştere care nu se mulţumeşte cu s implele reprezentări ale credintei , c i merge mai departe, l a gîndire, -mai întîi l a intelectul reflecţiei , pe care însă trebuie să-1 depăşească ş i să aj ungă l a gîndirea prin concept, - aproape nu trebuie să ne mire că atîţ ia , - mai ales teo,logi i , rei so l i ­c i taţ i mai d i rect să se ocupe cu aceste idei , - s-au gîndi t să ocolească greutatea ş i au primit bucur os ce l i s -a oferi·t spre acest scop ; soluţ ia cea mai uşo:.uă este cea arătată : că omul nu şt ie nimic despre Dumnezeu . Ca să cuprinzi corect s i exact, în gînd , ce este Dumnezeu ca spir i t , - se cere speculaţie temeinică. Sînt conţ inute aic i , mai întî i , tezele că : Dumnezeu este Dumnezeu numai întrucît el se şt ie pe s ine însuşi : ş t i inta­de-s ine a sa es te, mai departe, conşt i inţa-de-sine a sa, în o m . ş i şti inţa d e s p r e Dumnezeu a omului , care duce m a i departe la cunoaşterea de s ine a omului î n Dumnezeu. -Vezi lămurirea temeinică a aces tor propozi ţ i i în ·scrierea din care ele sînt l uate : Aforisme C 1 / privire la ştiintă şi neştiintâ etc . de C.F .G . . . . l . ; . . tt e r l i n, 1 8 29 .

§ 565

Spiri tul absol u t , în nemij loc irea ş i sensibi l itatea suspendată, a formei concrete ş i a ş t i inţe i , este, după conţinut , sp ir i �u l fi inţînd-în-ş i -pentru- s ine al naturii ş i al spiritului ; după formă, el este mai întîi pentru ş t i inţa subiect ivă, pentru r e p r e z e n -

25 - c. 618

443

38u A TREIA SECŢIUNE. S PIRITUL ABSOLUT § 553-::77

t a r e. Aceasta dă, pe de o parte, momentelor conţinutului său independenţă, 1le face presupoziţi i unele fată de altele ş i feno­mene ce se u r m e a z ă u n e 1 e p e al t e 1 e, - o înlănţu ire a

e v e n i m e n t e 1 o r, după d e t e r m i n a ţ i i f i n i t e a 1 e

r e f 1 e x i e i : pe de altă parte, această formă proprie modul il i fin i t al reprezentări i este suspendată pri n credinţa în spiri t u l care e u n u şi prin recul egerea cultul u i .

� 566

449 În această s ep arare. f o r m a se despr inde de c o n t i n u t , 1 a r , î n formă, momentele deosebite ale concep tului s e despar t în s f e r e p a r t i c u 1 a r e, sau în elemente , în fiecare din acestea conţinutul absolut înfăţişîndu-se , - u ) ca conţinut veşni c , rămînînd în manifestarea sa la s ine în suş i : - 11 ) ca dist ingere a esenţei veşnice, de manifestarea ei , care datori tă acestei di s ­t ingeri devine lumea apa renţei , în care păş-eşte conţinutul ; -1 ) ca reîn toarcere infinită şi Împăcare a lumii înstrăinate , cu esenţa veşn ică, revenirea acesteia din aparenţă în un i tatea pl i ­nătăţii sale .

§ 56i

•:t ) În momen tul u n i v e r s a l i t ă ţ i i , - adică în sfera g î n d u l u i pur , sau în elementul abstract al e s e n ţ e i , -spi ritul absolut este deci cd ·care, fiind mai întîi cel p r e s u p u s . nu rămîne totuşi zăvorit în sine c i , ca putere s u b s t a n ţ i a 1 ă , î n de terminaţi a reflexivă a cauzalităţii , e s t e c r e a t o r al c e ­rului şi al pămîntului , - dar, în această sferă veşni că, se pro­creează mai degrabă p e s i n e î n s u ş i , ca f i u al său, -rămîne, totodată, în i dentitate originară cu ceea ce a deosebi t de s ine , s e suspendă veşnic pe sine, ca această determinare de a fi ceea ce s-a deosebit de esenţa universal ă , ş i , prin această, mij locire, a mij locirii ce se suspendă, este substanţa primă, esen ­ţi al . c a s ingulari tate c o n c r e t ă ş i c a subi ecti v i tate, - spir i tu l .

§ 564-'71 RELIGIA REV ELATA 387

§ 568

J3 ) în momentul p a r t i c u 1 a r i t ă t i i însă, al judecăţi i , esenţ a aceasta concretă, veşni că. este ea cea p r e s u p u s a, rar mişcarea e i const i tu ie creat ia f e n o m e n a 1 i t ă ţ i i (Erschei­mmg), des·compunerea mom entului veşnic al medieri i , a fiu l u i

uni c , in opoz i t i a d e " i n e stătăt o a r e , pe de o parte a cerului ş i a pămîntul u i , a naturi i el ementare ş i a cele i concrete, pe de

al tă parte a spi r i t u l u i , ca st înd în r a p o r t cu natura, aşad �t r

<'. spi r i tului f i n i t, - c a r e ca extrem al negat iv i tăţi i fi inţînd ­

în- s ine I Ş I dă independen tă, devenind răul ; el este acest ex­

trem . prin raportarea sa la o natură ce î i stă în faţă şi pr i n propri a s a na turahta t e , pus ă o dată cu natura , - to tuş i , c a esenţă gîndi toare , e l este în această natural i tate totodată orien ta t

că tre c e e a ce e veşnic . dar s tă c u aces ta în rel a t i e ex terioară .

§ 569

y) Î n m omentu l s i n g u l a r i t ă ţ i i ca atare, adică al s u ­

biect ivităţ i i ş i al co n cep tulu i însuş i , ca opoziţ ie reîntoarsă î n

temeiul ei i dent ic , a universal i tăţii ş i a parti cularităţii , se înfă ­ţ işează 1 ) ca p r� e_s u p o z i ţ i e, s ubs tanta u n i v e r s a 1 ă . i eş i tă din abstracti a e i ş i real izată ca conşti inţă-de-s ine s i n ­

g u 1 a r ă. 1 ar aceasta, ca n e m i j 1 o c i t i d e n t i c ă cu

esenta . acel f i u al sferei veşnice t ranspu� în temporal i ­tate , şr într - însu ! răul ca suprimat î n s i n e ; mai d e ­p:ute însă, această ex istenţă nemij loc i tă şi pr in urmare sens i ­bi lă, a ·Concretul ui absolut, supunîndu- se judecăţii şi sucombînd în durerea n e g a t i v i t ă ţ i i , în care el, ca subiectivttate in­f in i tă identică cu s ine , a devenit, ca î n t o a r c e r e a b s o 1 u -

t ă d in aceas tă n egativitate, şi ca un itate universală a esenţi al i ­

tăţii universale şi parti culare, p e n t r u s i n e, - ideea spir i ­

tul ui nşni c, dar v i u şi p r ezent în lume .

4 .JO

388 A T R E I A SECŢIUNE. S PIRITUL ABSOLUT § 553-577

§ 5 i0

2) Totalitatea aceasta obiectivă este p r e s u p o z i ţ i a

fiinţînd-în-sine, pentru nemij loc irea f i n i ,t ă a subiectului s in­gular, - deci , pentru el mai întî i un a l t c e v a , c e v a i n -t u i t , dar intuiţie a adevărulu i fiin tînd -î n - s i n e ; prin această mărturie a spiritului în el , subiectul individual se determină pe s ine, datorită naturi i sale nemij locite , mai întî i drept ceva netrebnic ş i rău pentru s ine , ş i mai departe, după pi lda adevă­rului său, prin mij loc irea credinţei În unitatea esenţial i tăt i i universale ş i a cel ei s ingulare, înfăptuită în acesta, î n s i n e , el este totodată mişcarea de a se lepăda de determinarea sa

451 naturală, nemij loci tă, ş i de voinţa proprie, ş i de a se reuni în durerea negat ivităţii cu acea pildă şi cu î n s i n e l e s ă u, ş i astfel de a se recunoaşte ca reuni t cu esenţa, care 3 ) prin această mij l oci re s e produce pe s ine c a sălăş l uind în conşt i inţa­de-s ine, ş i este prezenţa reală a spir i tulu i fi inţînd-în-ş i -pentru­s ine, ca fi ind �pir i tul unive rsal .

§ 5 i l

Aceste trei s i logisme care consti tuiesc s i logi smul unrc d! mi j locir i i spir i tului ab solut , cu s in e însuş i , sînt revel aţia acestuia, care î i explică viaţa în circuitul unor figuraţ i i concrete ale reprezentări i . Din dispersarea şi succesiunea e i temporală ş i ex ­

terioară, desfăşurarea mij lociri i se reculege în rezulta!tul s:i , în reunirea spiritului cu sine însuş i , nu numai ca împăcare a c r e ­

dinţei ş i pietate a inimii , ci şi ca g î n d i r e, în <J. cărei unitate ( Einfachheit) imanentă dezvoltarea îş i are ş i ea desfăşurarea e i , dar cunoscută ca o conexiune indisolubi lă a spiri tulu i universa l , uni tar ş i veşnic, În s ine însuş i . În formz, aceasta a adevărulu i , adevărul este obiectul f i l o z o f i e i .

Dacă rezultatul, spiri tul fiinţînd-pellltru-s ine. în care or i ce mij locire s -a suspendat, este luat numai în sens f o r m a l ,

§ 564-571 RELIGIA RELEVATA 389

l ipsit de conţinut, astfel încît spiri tul nu este cunoscut deopo ­tr ivă ca fi inţînd- î n-s i n e ş i

-ca desfăşurîndu-se în mod

ob iectiv, - atunci acea subi ectivi tate infini,tă este numai con­şt i inţa-de-s ine formală, conşti inţa care, în sine, se şt ie pe sine drept absolută, i r o n i a care şt ie să reducă orice cuprins ob i ectiv al e i la n im i c , la deşertăciune, ş i este prin urmare: ea însăşi goliciunea şi deşertăciunea , care îş i dă, din sine, spre determ inare, un conţ inut întîmplător ş i arbitrar, peste care ea rămîne s tăpînă şi prin care ea nu este legată, - şi cu pre­tenţia de a sta pe culmea cea mai înaltă a rel igiei şi a filozofie i , se prăbuşeşte , d impotrivă în arbi trarul go l . Numai în măsura În care forma infinită pură, manifestarea-de-s ine fi inţînd la 452 s ine , leapădă unilaterali tatea subiectivului , în care ea este doar deşertăciunea gîndiri i , numai atunci ea este gîndirea l iberă, care îşi are determinarea ei infinită, în acelaş i timp, c a conţinut absolut , fi inţînd-în-şi -pentru-sine, iar conţinutu1 , ca obi ect , în care ea este deopo trivă l iberă. Gîndirea este, in măsura aceasta, ea în\ăşi , doar formalul conţinutului absolut .

c. F I L O Z O F I A

§ 5i2

Ş t i inţa aceasta este unitatea artei ş i a rel igiei , prin aceea că modul intuit iv, exteri or după formă, al artei, producerea e� subiectivă şi spargerea conţinutului substanţial în mulţimea figuraţiilor independente este, în t o t a l i t a t e a religiei -ca separ<'.re, desfăşurată în reprezentare, ş i mij locire a momen­telor desfăşurate -, nu numai l egat într- un întreg, ci şi reunit în i n t u i ţ i a spi ri tuală s implă şi apo i înălţat la g î n d i r e a

c o n ş t i e n t ă d e s i n e. Cunoaşterea aceasta es,te astfel c o n­e e p t u l artei şi al rel igiei , recunoscut pe calea gîndirii , con­cept În care diversitatea din sînul conţ inutului este recunoscută drept necesară ş i acest conţinut necesar este recunoscut ca liber.

390 A TREIA SECTIUNE. S PIRIT U L A B S O L C:"T § 553-577

§ 5 i 3

Filozofi a se determină prin urmare drept o cuno 2. � tere a

necesităţii c o n ţ i n u t u l u i reprezentăr ii absolute , precum Ş t a necesităţii ambelor f o r m e, - p e d e o p a r t e a intui ţ ic: i imediate şi a p o e z i e i sale , ca ş i a reprezentăr i i ca p r e ­

s u p o z i ţ i e, a r e y e l a ţ i e i obiective ş i exterioare, - p e d e a l t ă p a r t e, mai întîi a retrageri i subiective în s ine, apo i a mişcării subiect ive de trecere d incolo ş i a identificilr i i c r e ­

d i n ţ e i cu presupoziţia . Cunoaşterea aceasta este deci r e c u ­

n o a ş t e r e a acestui conţinut ş i a formei s2.le ş i l i b e r a r e ::t

4;;3 de unilateralitatea formelor, înălţarea acestora în forma abs n l :.l ­

tă, care se det erm ină pe s ine însăşi drept conţ inut . rămînînJ identică cu acesta, ş i es te în continut cunoa5terea ace l e i ne c e ­

s i tă ţi fiinţînd-în - 5 i -pentru-s ine . Mişcarea a ceas ta , care este f i lo · zofia , se găseşte dej a înfăptuită , întrucî-t l a sfîrş i t ea î ş i s e s l ­

zează propr iul ei concept , ad i că p r i v e ş t e doar î n a p o i pes te prop r ia ei şt i inţă .

Ar putea părea că este locul să tratăm a i c i , într-o d i sC l l ­ţ i e amănunţită, despre r a p o r t u ] f i 1 o z o f i e i c u r 2 -l i g i a. Dar s ingurul lucru care importă în această ches t iune este deosebirea dintre formele gînd i r i i specul a t ive ş i formele reprezentării ş i ale intele ctului ref!ectant . În întregu l c ur s al filozofiei însă , ş i în part icular a l logic i i , deoseb i rea acea� t :t ne-a fost nu numai adusă l a cunoşt inţă. dar şi s upusă j ud e ­căţi i , sau, mai degrabă, de-a lungul catego r i i l o r aces t o r a înseş t s -a putut dezvolta natura ei şi ea a putut fi j udecată. N u m ::u pe temeiul acestei cunoaş ter i a formelor se Doate dobîndi convingerea adevărată, de care es te vorba , că f i Îozofi a ş i rel i ­gia au acelaşi conţinut, lăsînd b o parte con ţ inu tu l mai de­părtat al na:turii exterioare ş i a l spiri tulu i fin i t , care nu cade În sfera religiei . Însă religia este adevărul p e n t r l i t o ţ i o a m e n i i , credinţa are la bază m ă r t li r i a s p i r i t ' 1 -l u i , care ca mărtur i s ind este spiritul din o m . Mărtur i � aceasta, î n sine subs tanţială, se exprimă, cînd este împinsă ;; ă s e expl iciteze, mai întîi Î n forma comună a conşt i inţei sak mundane (weltliche) ş i a intelectului : d in J.ceastă cauză ade-

§ 572-577 FILOZOFIA 391

vărul cade în dete rminări le ş i raporturile finităţi i în genere . Ceea ce nu împiedică spi ritul să-şi păstreze nedint i t conţi ­mttul său, - care ca religios este esenţial speculativ, chiat cînd foloseşte reprezentări semibile, şi categori ile finite al e gîndirii , împotriva acestora, - să le violeze şi să fie i n -c o n s e c v e n t faţă de ele . Prin inconsecventa ac('asta el 454 corectează deficienţa lor ; de aceea nimic nu este mai uşo r intelectului decît să dezăvălu ie contradicţi i în expunerea cre­dinţei şi să pregătească as�tfel triumfuri principiului său, ai i d e n t i , t ă ţ i i formal e. Dacă spiritul cedează în faţa aces te i reflexiuni finite, care ş i -a dat numele de nţiune ş i de f i lo­zofie (- raţional i sm ) , atunci el preface conţinutul rel igios în conţinut fin it , ş i de fap t îl anihilează. R el igia are deci depl ină d reptate să s e 1.pere împo tr iva unei atare raţiun i şi filozofi i ş i să se declare duşmana e i . Al tceva este însă dacă ea s e îndreaptă Împo t r i va raţiunii conceptului ş i Împotriva filoz o -f ie i în genere : d a că ea se opune chiar unei filozofii a l cărei conţinut este specul at iv � i prin urmare religios . O atare opo­ziţ ie izvorăş te d in l ips a de înţelegere pentru natura d i st incţ i e i de care a f o s t vorba, precum ş i pen tru valoarea formelor sp i ­rituale, - cu deosebire a formelor gînd i t i i : ma i cu seam;1 însă , din fap tu l că îi l ip seş te înţel egerea deosebiri i conţinut<.! -lui , de cele două form e , - în ambele el pu tînd f i acelaş i . Dacă, p e temeiul formei . fi lozofi a c. suferit reproşur i ş i învi ­nuiri din l atur a rel igioasă, invers , conţinutul ei sepeculativ i - Cl fos t reproşat de o pre t insă filozofie, ş i to t astfel de o evl avie l ipsită de conţinut : - p entru cea d intî i , fi lozofia ar acorda p r c a p u ţ i n lui Dumnezeu, - pentru cea din urmă, ea i-ar acorda prea mult .

Învinuirea d e a t e i s 111 care s -a et.dm adesea al tădat ;î. f i lozofiei - rep roşul că ea a r acorda p r e a p u ţ i n l u i Dumnezeu, a deven i t rar ; cu atît ma i răspînd i tă este îmă învinuirea de p a n t e i s 111 , - aceea că ea îi acordă p r e a m u 1 t ; - se merge pînă acolo încît p an te i smu l nu mai e socoht atît drep t o învinuire, cît drep t ceva dovedit, s a u care nici nu are nevo i e de vreo dovadă, drept un pur f a c t u m. Pietatea , cu d eoseb ire , care în nobleţea sa evlavioasă se crede oriş icum dispens ată de a aduce dovezi, îşi îngăduie, de acord cu filozofia goală a intelectului (pe care o socoteşte atlt 1 55

392

458

A 'TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL ABS OLU T § 553-577

de contrară e i , deşi în fapt ea are la bază aceiaşi formaţie) , �a afirme, ca şi cum ar pomeni doar de un fapt cunoscut , că fi lozofia este teoria Totului -Unul (All-Eins-Lehre), adică pantei smul . Trebuie să spunem că a fost mai onorabil pentru pietate şi pentru teologi a însăşi să acuze un s istem filozofi c, de pi ld�. spinozi smul , de ateism, decît de panteism, - deşi , la prima privire, prima acuzaţie pare mai dură şi mai odioasă (conf. § 7 1 , remarca) . Căci acuzaţia de ateism presupune totuşi reprezentarea determinată a unui Dumnezeu p l i n d e c o n ţ i n u t, şi ea se naşte din faptul că reprezentarea nu regăseşte, în conceptele filozofice, formele specifice de care este ea l egată. În adevăr, dacă filozofia îşi poate regăsi , î n categoriile reprezentări i rel igioase, propriile sC�Jle forme, ş i îşi poate recunoaşte astfel propriul e i conţinut, î n conţinutul rel igios , îndreptăţirea acestuia , - în schimb, reprezentarea rel igioasă nu-şi apl ică sie înseşi critica gîndului ş i nu s e conc::pe pe s ine, prin urmare este exclusivă în nemij loci rea ei . Învinuirea de panteism adusă mozofiei , În locul celei de ateism, apare mai ales în cul tura mai nouă, în pietatea şi teo,logia nouă, pentru care filozofia acordă p r e a m u l t 1 u i D u m n e z e u, - atît de mult încît , după ele, Dumnezeu ar fi totul şi totul ar fi Dumnezeu. Căci această teologie nouă, care reduce religia doar la un sentiment subiectiv şi care tăgă­duieşte cunoaşterea naturii lui Dumnezeu, nu mai păs.trează decît un Dumnezeu î n g e n e r e, lipsit de dete rminaţii obiec­t ive . Fără interes propriu pentru conceptul concret şi plin. de Dumnezeu, ea consideră acest concept ca avînd doar u n interes nutri t odată de a 1 ţ i i , ş i de aceea tratează tot c e t ine de teoria naturii concrete a lui Dumnezeu ca ceva de �rdin pur i s t o r i c . Dumnezeul nedeterminat se întîlneşte în toate religii:le ; orice fel de pietate ( § 7 2 ) , - cea indică faţă de maimuţe, de vaci etc. , sau faţă de Dalai-Lama, -cea egipteană faţă de boi etc . , - este totdeauna veneraţ ia unui obiect care, alături de determinaţi i le lui absurde, conţine în el ş i elementul abstract al genului, acela de D u m n e z e u î n g e n e r e. Dacă un atare Dumnezeu ajunge acelei păreri pentru a găsi pe Dumnezeu în tot ce numim religie, atunci ea trebuie să admită cel puţin că Dumnezeu este recunoscut şi în Blozofie, ş i deci ea nu mai poate învinui filozofia de atei sm. Îndulc irea reproşului de atei sm, în acela de panteism,

§ 572-577 FILOZOFIA 393

nu-şi are pnn urmare temeiul decît în superfi ciali ta:tea repre­zcntării l i'. care aceast�. îndulci re a redus pe Dumnezeu, diluîndu-1 ş i golindu-1 de continut . Întrucît însă această repre­zentare se opreşte la universalitatea ei abstractă, toată deter ·­minaţia căzînd î n a f a r a e i , - determinaţia constituie numai .ceea ce nu es·te divin, exis tenţa lumească a lucrurilor, care s e menţine as tfel în s u b s t a n ţ i a l i t a t e f e r m ă, n e t u l b u r a t ă. Cu o atare presupoziţie, cu toată universa­l i tatea fiinţînd-în-ş i -pentru-sine, pe care filozofia o atribu i e lu i Dumnezeu, şi în care fiinţa lucrurilor nu are adevăr, se rămî-ne totuşi, mai departe, la credinţa că l u c r u r i l e l u m e ş t i îşi p ă s t r e a z ă f i i n ţ a l o r ş i că ele const i ­tuie ceea ce este determinat . în universali tatea divină. Această universali tate e i o prefac astfel în aceea pe care o numesc p a n t e i s t ă, anume că t o t u l , - adică lucrurile empirice, fără deosebire, cel e socotite mai înal te ca şi cele de rînd , -e s t e, posedă substanţia�Htate, şi că această fiinţă a lucrurilor lumeşti este Dumnezeu. - Numai propria l ipsă de gîndire şi o alterare a conceptelor rezul tînd de aici dă naştere r�prezen­tări i şi afi rmaţiei gratuite a panteismului .

Dacă însă ·cei care declară orice fi lozofie drept panteism nu sînt capabi l i , n ici doritori , să înţeleagă aceasta, - căci 457 tocmai înţelegerea conceptelor este ceea ce ei refuză, - totuşi ei ar trebui să constate, înainte de orice, ca simplu fapt, că v r e - u n f i 1 o z o f sau v r e - u n o m o a r e c a r e a atribuit în fapt acestui t u t u r o r al lucrurilor , real itate fi inţînd-în-şi-pentru-sine, substanţia!litate , ş i l-a sowtit drept Dumnezeu ; - că o asemenea reprezentare a trecut p11in minte vreunui om, în afara ·lor înşiş i . Faptul acesta vr�au încă, în acea�·tă expunere exoterică, să-I pun în lumină ; ceea c·e nu se poate face decît aducînd înaintea ochilor faptele înseş i . Dacă voim să luăm aşa-numitul panteism în forma lui poe­tică, sublimă, sau, dacă voiţi , în forma lui cea mai crasă, trebuie să-I căutăm după cum se ştie la poeţii o r i e n t a l i , - şi cele mai întinse expuneri se găsesc în l imba i n d i a n ă. Din bogăţia comorilor dezvăluite, aJleg cîteva dintre pasagi i le cele mai expresive, scoase din Bhagavad-Gita, s·crierea cea mai autentică pe care o avem, şi din tiradele e i dezvoltate ş i repetate pînă la saţietate. În lecţia a zecea (la Sch legel, pag. 1 62) , K r i ş n a spune despre s ine :

394 A TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL A B S O L U T § 553-577

Eu sînt sufletul care sălăşluieşte În trupul celor ce au viaţă ; sîn t începutul ş i mij locul celor ce trăiesc, şi tot aşa sfî ;-ş itul lor . - Eu sînt, între stele, soarele strălucitor, între semnele lunare, luna. Între cărţi le sfinte, sînt cartea imnu­rilor, între simţur i , sensul , înţelegerea celor vii etc. Între Rudri eu sînt Siva, Meru între piscur il e munţi lor , între munţi , Himalaya etc . ; între animalle sînt leul etc . , între l i tere sînt A, între anotimpuri sînt primăvara etc Eu sînt sămînţa tuturo r lucrurilor, nu exi stă nici unul care să fie fără mine etc.

Chiar în aceste nesfîrş i te descrieri , în întregime sens ibi le , 45S K r i ş n a (şi nu trebuie să credem că afară de K r i ş n a ar

mai exista aici, pe deasupra , Dumnezeu sau vre-un zeu ; aşa cum a spus mai sus că el este Siva şi de asemenea Indra . tot astfel se spune despre el pe urmă - lecţ ia 1 1 , pag. 15 -că într-însu! se află şi Brahma) se dă numai drept ce e mai de preţ din toate , dar nu drept t o t u l : se face pretutindeni deosebirea între existenţele exterioare, neesenţiale ş i una dintre ele , e s e n ţ i a l ă, care este E ! . Chiar dacă l a începutul pasaj ului se spune că el este începutul , mij locul ş i sfîrşitul celor ce vieţui esc, totuşi to tal itatea aceasta este d eosebită de vieţui toarele înseşi , ca ex i s tenţe s ingul are . Prin urmare nic i chiar o asemenea d escriere, care dă atîta ex t indere divinităţi i În existenţa e i , nu po a te fi încă numită p a n t e i s m ; a r trebui mai degrabă să spunem doar că divers i tatea infin i tă a lumi i empirice, t o t u ! , a fost redus la un număr l imi·tat de exi s tente esenţial e , l a un p o 1 i t e i s m . Din ceea ce am citat însă se vede că aces te subs tanţial i tăţi ale existenţei ex­terioare nu-şi păstrează nici el e independenţa, pentru a putea fi numite zei : - înşişi Sivas, Indras etc . s e resorb în unicul Krişna.

Către această reducere se merge ş i mai explicit în urma­ioarea descriere ( lectia 7, pag. 7 ş i urm. ) : K r i ş n a spune : eu sînt i z v o r u l lumii întregi şi p j e i r e a e i . Ceva mai perfect decît mine nu exi s tă . De mine atîrnă universul , aşa cum ş iruri le de perle atîrnă de un fir . Eu sînt dulceaţa din ape, strălucirea din soare ş i din lună, numele m istic d in toat e cărţile sfi nte etc . , sînt viaţa din tot ce vieţuieş te etc . , înţe le­gerea în cei cu înţelegere, puterea celor tar i e tc . El adaugă apoi că, înşelată de Maya (Schlegel : Magia) , care nu es te nici ea ceva independent , ci îi aparţine do< H lu i , - datori :ă

§ 572-577 FILOZOFIA 395

cal i tăţilor speci fi ce, - lumea nu îl recunoaşte , pe el care c m a i s u s , care e n e s c h i m b ă t o r, iar această Maya e greu de înfrînt ; acei care se împărtăşesc însă dintr- însu! au 459 biruit-o etc. - Descri·erea se concentrează apoi într-o expres ie s implă ; la capătul multor renaşteri , spune Krişna, cel înz�s ­trat cu şti inţă aj unge pînă la mine : . . Basudevas (adică Krişna) este T o t u � ; cine posedă această certitud ine, mintea cuprin­zătoare care să o aibă, este greu de găs i t . Alţi i se îndreaptă către a:lţi zei ; eu îi răsplătesc după credinţa lor, dar răsplata ce lor care înţeleg puţin es te mărginită . Nebuni i socDtesc cii mă pot v e d e a cu ochi i , - p e m i n e c e 1 n e v ă z u t şi n e t r e c ă t o r '· etc. Aces t T o •t u 1, drept c a re se procl a-mă Krişna, înseamnă tot atît de puţ in ca U n u 1 el eatic ş i ca s u b s t a n ţ a spinozistă - t o a t c . Dimpo trivă aces t t o a t e, mulţimea sensibilă, nesfîrşit mul t iplă a finitului este, în toate aces te reprezentări , determinată d rept ceea ce t a c -c i d e n t a 1 , drept ceea ce nu este în-şi-pentru-s ine, ci îş i are adevărul său în substanţă, în Unu, care este deosebi t de acest accidental ş i el s ingur este d ivinul ş i este Duamezeu . Religia indică, d e altfel , trece mai departe la reprezentarea lui B r a h m a , a unităţii pure a gîndului în s ine însuş i . în care totalitatea empirică a lumii , ca ş i acele prime subs tan­ţial i tăţi, care se numes c zei , dispar. C o 1 e b r o k e ş i mul ţ i alţ i i au defini t d e aceea religia indică drept m o n o t e i s m . Că această definire nu este greşită rezul tă d in put inele pas a j :-: pe care le -am citat . Dar unitatea aceas ta a lui Dumnezeu: ) i Încă a unui Dumnezeu spiritual, este atît d e puţin concretă In sine, atît de l ipsită de putere, - ca să spunem astfel , - încî t religia indi·că aj unge la monstruoasa confuz i e de a fi totodată politeismul cel mai extravagant. Totuş i nici idolatria nefer i ­citului ind , care venerează maimuta sau c ine mai ş t i e ce , n n este încă acea nefericită reprezentare a panteismulu i . c a t o a t c sînt Dumnezeu, că Dumnezeu es te t o t u 1 . Pe de altă parte , monotei smul ind ic este el însuşi un exemplu de puţinul cîştig care rezul tă din purul monoteism, dacă i deea de Dumnezeu nu este d e t e r m i n a t ă , adînc, în ea însăş ! . 4 6 o Căci acea unitate, dacă ea este abstractă în s ine ş i pr in urmare goală, duce ea însăşi la independenta concretului în genere, rămas î n a f a r a ei , ca o mulţime de zei sau de s ingularităţi empirice , lumeşt i . În mod consecvent, ch iar acel

461

A TREIA S E C Ţ I U N E . SPIRITUL ABSOLUT § 553-;77

panteism a r putea fi numit încă, un monoteism, potrivit repre­zentării superfi,ciale a acestuia ; căci dacă potrivi1t aceste ia Dumnezeu e s t e identic cu lumea, întrucît nu există decît o s ingură lume, n-ar exista nici în acest panteism decît un s in­gur Dumnezeu, Desigur, goala unitate numerică trebuie să fle atribuită lumii , ca predicat ; dar determinaţia aceasta abs ­tractă nu prezintă mai departe nici un interes deoseb i t, dim-­potrivă, unitatea aceasta numerică este, în conţinutul ei , toc­mai multiplicitatea şi d iver·s itatea lucruri lor finite . Totuş i s ingură această i luzie produsă de unitatea goală face cu pu­t inţă şi aduce cu sine reprezentarea unui panteism. Numai reprezentarea nedeterminată, vagă a lumii ca formînd u n s i n g u r 1 u c r u, reprezentarea t o t u 1 u i , putea fi soco­t i tă oarecum compatibi lă cu Dumnezeu ; numai astfel a fos t cu putf,nţă să se

'susţină că a ex,istat vreodată afirmaţia că

Dumnezeu este lumea ; căci dacă lumea ar f i fost luată aşa cum este, ca totalitate, ca mulţime fără sfîrşit a existenţelor empirice, atunci , fireşte, ni,ci măcar posibi l nu s -ar fi socot i t că a ex,istat un panteism, care să afirme despre un atare con­ţinut că este Dumnezeu.

Pentru a ne întoarce încă o dată la fapte, cine vrea să vadă conştiinţa Unului , nu în s fîşierea indică, - pe de o parte în uni tatea fără determinare a gîndiri i abstr.aote, pe de altă parte, în apl icarea ei obosi toare la particular, monotonă ca o l �tanie, - ci în puritatea şi înălţimea ei cea mai fru­moasă, trebuie să îşi întoarcă ochi spre mahomedani. Dacă, de exemplu, la minunatul Dschelaleddin Rumi, e pusă în } !1-mină cu deosebire unitatea sufletului cu Unul şi această un: ­tate e înfăţişată ca iubire, - apoi unitatea aceasta spiritual ă constituie o î n ă 1 ţ a r e deasupra finitului şi a comunulni , o transfigurare a ceea ce este na•tural şi spir itual, transfigu­rare în care ceea ce e exterior şi trecător în lumea naturi i nemij,locite, ca şi în sp ir i tualul empiric, lumesc, este el iminat şi absorbi t * .

* Nu mă pot opri să citez, pentru a face mai precisă reprezenta­rea, cîteva pasaje care pot d a în acelaşi timp o idee despre arta ad m i ­r abi lă a traducerii d-lui Ri.ickert, din c a r e le scoatem : I I I . Privii în sus, şi-n spaţiile toate văzui

doar singur Unul. Pl ecai ochii în jos, şi nu văzui în spu m a nesfîrşită,

a valurilor, d ecît Unu .

§ 572-577 FILOZOFIA 397

Nu vreau să înmulţesc exemplele reprezentări<lor reli - '62 gioa;se şi poetice care sînt numite obişnu i t panteiste . Despre t 6s filozofiile .cărora li s -a dat acest nume, de ex. cea el eată sau c � a spinoz istă , am amint i t dej a mai înainte (§ 50 , remarc::t)

Privii în i nimă , - era o mare, u n spaţiu p l i n de lumi cu m i i d e visuri ;

In toate visele văzui doar si ngu r U n u l .

A e r ş i foc, pămînt ş i apă , toate topite sînt în U nu,

De frica ta niciunul nu cutează să ţi se op u n ă. În tot c e vieţuieşte între pă mî nt şi cer, Bătaia i nimi lor nu trebu ie să-şi î nceteze adorar ·ea

V. Soarele e doar o mi că rază d i n strălucirea ta , Şi totu�i, lum i n a mea şi-a ta sînt la origi n e

doar u na .

Şi d acă cerul în roti.rea lui nu-i decît p raf. la picioarele tale ,

Totuşi e Unu l , fiinţa mea şi-a ta sînt nu mai u na.

Cerul aj unge praf, praful devine cer, Şi Unul doar rămîne, - esenţa ta şi-a mea sînt u na .

Cum de străbat cuvintele de viaţă ceru l , Şi îşi gălsesc odi h n a în cămări le înguste a l e i nimii ?

Razele so-arelui cum pot să se ascundă, pentru a străluci mai tare,

Sub veşmîntul dur al pi etrei preţioase ? Hrănită din mîlul fu nd ului şi ad ăpată

din noroiul mlasti ni i . Cum de se plăsmuieşte lumi na tufelor de trand afiri ? C um a aj uns p icătura suptă de scoica mută Să fie strălu cire a p e rlei, d esfătare a razel or de s o a t·e ?

I nima mea, de te avînţi, ori te consu mi în j ar fierbinte,

Unide şi jar sînt tot o apă ; fii doa1r a t a . fii p u r ă .

I X . Să-ţi spun eu cum, d i n lut, a fost plăsmu iT o m u l : Fi indcă în lut Dumnezeu a suflat suflul i u b i r i i .

Să-ţi spun de ce neîncetat se rotesc cerurile : Fiindcă tronul ldiv.in le u mp l e cu refl.exu� i u b i r' i i sai e. Să-ţi spun de ce suflă briza d imi neţ i i : Ca să des0hidă, veşntic proaSipete,

comlele de trandafir·i aJ.e i u b i r i i .

398 A TREIA SECTIUNE. SPIRITUL ABSOLUT

cit de departe sînt ele de a identifi.ca pe Dumnezeu cu lumea ş i de a-1 coborî astfel l a f in i tate, şi că , d impotrivă, în ace;;tc: f i l ozofi i , acest « toate >> nu posedă nici un adevăr, încît ele ar putea fi mai corect numite m o n o t e i s m e ş i , în ce pri ­v e ş t e reprezentarea pe care o au despre lume, a c o s m i s m e . Cel mai precis e le s -ar defini drept s is teme care iau absolutul numai ca s u b s t a n ţ ă. Despre reprezentări le orien tale , c u d eosebi re despre cele musulmane, s e poate spune mai degraba că într- însele absolutul apare ca fi ind g e n u 1 a b s o 1 u t u n i v e r s a 1 . care sălăşluieşte în speci i şi în existenţe, dar in a ş <.: fe l înc î t acestora nu l e revine ni c i o realibte adevă-

Să-ţ i spu n de ce-şi îmbracă noap t e a val u l : Ca să invHe lumea în cortul nupţial al i u b i J' i i .

:S:1 igmele creaţiei eu toate ţi le pot d esfa ce, -Căci d ezlegarea tuturor e singură i u b i r e a .

XV. Fi reşte, moartea pune capăt mizedei vieţii , Totusi în faţa morţii viaţa se- nif,ioară. To t as,tfel i nima se-înfioll'ează, C'Î n d se-î n tî : n eşte c u iubi.rea. -

Ca şi cum moartea ar ameni nţa-o.

Căci cî nd i u b i r e a s e t r e z e ş t e, D e s po t ul :1 e g r u , e u 1, m o a r e. Tu, l a să-! să se sti ngă - în noapte, Ca să răsufli l iber, cînd se iveşte dimi neaţa.

Cine ar recunoaşte, în poezia aceasta ca1·e îşi înalţă zborul p este tot ce e exterior şi sensibil, repreze ntarea prozaică a aşa-numitu b i panteism , r eprezentare care. d impotrivă, coboară d ivinul în c e e a c e este exterior şi sensibil ? Citaţiile bogat e pe c a r e l e face d-1 Trholu ck, în scri erea sa : Florilegiu din mistica orientală, scoase din poe­zii le - U l Ds chelal e;ddin şi aJ e altora. sînt făcute tociiDai ddn pers­pectiv a d e c are este vorba aici . În introduc ere, d-1 ThoJuck dovedeş1 e cît de ad î nc a înţeles sufletul său mistica : el precizează aioi de ase­menea, mai d e aproape, caracterul mi sticei ori entale faţă de al celei apt: sene şi creştine. Cu toată deosebirea lor, ele au în comun d ete!'­

minaţi a de a fi mistic·ă. Le,gătu!l'a misticii cu aşa-n u mitul pantei'sm, .'Yp u n e el la pag. 33, presupune pulsu l interior, al sufletului şi al spi­ritul u i , - ceea ce înseamnă esenţial distrugerea acelui exterior t o a t e, care se atribuie obişnuit panteismului. Altfel, d-1 Tholuck se m ul ţ u ­meşte cu reprezentarea obişnuită, lipsHă d e claritate, a panteismului : a discuţie mai apro±'u!1dată a acesteia nu avea i nteres, la înC$ Ui, pentru autor, al cărui punct de vedere este sentimentul ; îl vedem î n să pe el însuşi cuprins de un minunat avint mistic, de o mistica pe ca;·e, după expresi a obişnuită, trebuie să o numim cu totul p a n ­tei stă . Acolo î n s ă u nde începe să filozofeze (pag. 12 ş i urm.), el n u d epă�eşte punctul d e ved er e obi ş n u i t al metafizicii i ntelectul u i :< i l ?.tegori i l e e i l ipsit< d e c-ritică .

§ 572-577 FILOZOFIA 399

rată. Lipsa tuturor acestor reprezentări şi s i s teme stă în aceea că ele nu merg pînă la definirea substanţei ca s u b i e c t şi ca s p i r i t.

Aceste reprezentări ş i s i s teme pornesc din nevoia uni că ş i comună tuturor f i lozofiil or, ca ş i tuturor religi i lor , de a-ş i forma o reprezentare despre Dumnezeu ş i apoi despre r a­p o r t wl l u i cu lumea. În fi lozofi e se recunoaşte, mai preci s , că din definit ia natur i i ·lu i Dumnezeu decurge determinarea raportului său fată de lume. Intelectul reflecţ i e i pl eacă de b l epădarea reprezentări lor şi s i s temelo1 înteme iate pe sent i ­ment , pe fantezie ş i speculaţie, care exprimă l egătura lu i Dumnezeu cu lumea, ş i , pentru a păs tra pe Dumnezeu l ibe r d e orice impuri tate, în credinţă ş i în conşt i inţă , el îl des- 404 parte ca fiind esenţa, de ceea ce apare şi, ca fiind infinitul , de ceea ce este finit. După această separare însă intervine, h rîndtt.I e i , wnvingerea r a p o r t ă r i i aparenţei l a esenţă, <:�. finitului la infin i t ş i aşa mai departe, ş i deci întrebarea, ­acum ca reflecţie , - asupra naturi i acestui raport . În f.ormJ. acea9ta a reflexie i asupra faptului constă toată greutatea l u i . Raportul acesta, c e i care nu vor să ştie nimic despre natura lui Dumnezeu îl numesc : c e e a c e n u p o a t e f i c o n·· c e p u t . Aj unşi l a capătul filozofie i , nu mai este l o·cul , nic i măcar într- o remarcă exoterică, să chel tuim vre-un cuvînt despre ce înseamnă a c o n c e p e . Deoarece însă de înţe­l egerea acestui raport e l egată înţelegerea şt i inţei în g enere . ca ş i toate învinuir i le ce i se aduc, - putem totuşi amint i încă, în legătură cu ea, că deşi filozofia se ocupă, este drept, de u n i t a t e, ea nu se ocupă de unitatea abstractă, de pura identitate ş i de absolutul gol de conţinut, ci de unitatea c o n-e r e t ă (conceptul) , neavînd în tot cursul ei de a face d ecît cu aceasta, - de a·ceea fi ecare treaptă în progresul ei este o d e t e r m i n a r e s p e ·C i f i c ă a acestei u n i t ă ţ i c o n -e r e t e, i ar cea mai adîncă ş i ult ima d in determinările uni ­tăţi i este aceea de spirit abs�lut . Celor care j uded filozofia şi vor să exprime opini i asupra ei , ar trebui să l i să pretindă să zăbovească l a aceste d e t e r m i n ă r i a 1 e u n i t ă ţ i i şi să se strădui ască să l e cunoască, să şt ie cel puţin că aceste determinări sînt în n u m ă r m a r e şi că între ele dom­neşte o mare d iversitate . Ei însă dovedesc atît de puţină cunoşt inţă despre aceasta, ş i încă mai puţin străduinţa să o dobîndească. încît, dimpotrivă , înd ată ce aud de u n i t a t c .

400 A TRE I A SECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § m-m

şi r a p o r t u l impl ică numai decît u n i t a t e, ei se opresc la u n i t a t e a cu totul abstractă, n e d e t e r m i­n a t ă, ş i fac abstracţie de ceea ce s ingur interesează, adică

465 de m o d u l d e d e t e r m i n at i e al unităţii . E i nu ş·t iu deci să spună despre filozofie decît că principiul ş i rezultatul ei este identitatea seacă, ş i că filozofia este s istemul ident i tă­ţi i . Rămînînd la gîndul acesta l ipsit de concept, al identităţ i i , e i n-au sesizat absolut nimic tocmai din unitatea conuetă, di n conceptul şi conţinutul filozofiei , ci au luat mai deg rabă co<I­trarul e i . E i procedează în domeniul acesta , aşa cum fac în domen iul fizic fizicieni i , care şi e i şt iu prea bine că au în faţa lor proprietăţi sensibi le ş i materii variate - s a u . de ob icei n u m a i materii (căci p roprietăţi le se prefac pentru ei tot în materii ) , - şi că aceste materi i s e află totodată în r a p o r t unele cu altele . Înt rebarea e însă de ce natură este acest rJ ­port, căci specificul şi întreaga diferenţă a tuturor lucruri lo r naturale , neorganice ş i vi i , ţ ine numai de f e l u 1 d e o s e­bi t î n c a r e e d e t e r m i n a t ă a c e a s t ă u n i ­t a t e . ln l oc însă de a recunoaşte aceas,tă unitate. în moda] i ­tăţile deosebite a le determinaţiei sale, fiz ica ob işnuită ( imp l i ­cit ch imia) ia numai una d in modaJlităţi , pe c e a mai exterioară şi mai rea, anume agregarea ( Zusammenhang), compunerea. o apl i·că s ingură la intregul ş ir al plăzmuiri lor naturi i , şi Î ? i face astfel imposibi lă înţelegerea oricăreia din ace�tea. -Acel panteism gol s e naşte nemij loc i t d in această identi tate goală : cei care se folosesc de aceas tă născocire a l o r, ca să o pună în sarcina f�lozofie i , află din cons iderarea raportări i lui Dumnezeu la lume, că în această categorie a r a p o r t u -1 u i , unul , dar numai u n u l d i n m o m e n t e, ş t anume momentul nedeterminaţiei , este i d e n t i t a t e a : et msă se opresc la j umătatea aceasta de înţelegere, ş i decl ară, în mod fals sub raportul faptelor, că filozofia afirmă identitatea l u i Dumnezeu şi a lumii , şi întrucît pentru ei , totodată, ambele . - lumea întocmai ca şi Dumnezeu , - posedă substanţial i -

4 66 tate fermă, ei scot de aici că în ideea Blozofică Dumnezeu este c o m p u s di.n Dumnezeu ş i din lume ; aceas ta este reprezentarea pe care şi -o fac despre pante i sm ş i pe care o atribuie apoi f i lozofiei . Cei care în gîndirea lor ş i în înţele­gerea gînduri lor nu trec de asemenea categori i , şi care, intro­ducîndu-l e în filozofie , unde nu se găsesc atare l ucruri . o

§ 572-577 FILO ZOFIA 401

umplu de rîie , de la ele, ca să o poată apoi s.cărpina, evită În­dată ş i foarte lesne toate dif icul tăţi le ce se ivesc la înţelege­rea raportului lui Dumnezeu fată de lume, cu mărturisirea că pentru e i acest raport implică o contradicţie , care l e este cu to tu l neînţeleasă, ş i că de aceea ei trebuie să se mulţu­m ească cu r e p r e z c n t a r e a total n e d c t e r m i n a t ă a aces tu i raport ş i , tot aşa, a modal i tăţi lor mai precise ale lui , de ex. ct atotprezenţei , a providenţei etc. A c r e d e, în acest s e m , n u înseamnă altceva decît a nu merge pînă la o repre-· zentare determinată, a nu voi să iei în considerare conţinutul . Că oameni ş i pături sociale a căror înţelegere nu a fos t edu­cată se mul ţumesc cu reprezentări nedeterminate, aceasta s e potriveşte ; dar cînd intelectul cul ti vat , ş i cu interes pentru con­s iderarea reflectată, vrea să se mulţumească cu determ inări nedeterminate, în ceea ce se recunoaşte a fi de interes Înalt, ba ch iar de cel mai Înalt interes, - atunci este greu de deo­sebit dacă spir i tul ia în adevăr î n s e r i o s conţinutul. Dacă Însă acei a care nu se pot desprinde de intelectul s terp, de care a fost vorba , ar lua î n s e r i o s de pi ldă afi rma-ţia a t o t p r e z e n ţ e i lui Dumnezeu, adică şi-ar preciza credinţa aceas ta într-o reprezentare determinată, - în ce di ficuitate nu i-ar încurca oare credinţa, pe care au păstrat-o, în r e a l i t a t e a v e r i t a b i l ă a lucrurilor sensib i l e ? Doar nu s-ar gîndi să dea lui Dumnezeu drept reşedinţă, ca Epicur, spaţi i le intermediare al e l ucrurilor , adică porii f izici<.> nilor, porii fi ind negativul c e trebuie să se găsească a l ă t u r i 4 0 7 de realul material . Chiar în acest a l ă t u r i ei ş i -ar avea panteismul lor , acela al spaţiali tăţi i , - totul , determinat ca exterioritate spaţială . Întrucît ar atribui însă lui Dumnezeu o acţiune eficace asupra şi înăuntrul spaţiului , asupra lumi i ş i înăuntrul ei , prin raportarea sa l a ea, ci ar aj unge la fărî­m i tarea infinită a realităţii divine în materialitatea infinită , - ar rămîne la reprezentarea rea pe care o numesc panteism s a u doctrină a Totului-Unul, în realitate, propria consecinţă necesară, numai , a reprezentări lor rele pe care l e au despre Dumnezeu ş i despre lume. A pune însă în sarcina fi lozofie i afirmaţi i , ca mult pomenita uni tate sau identi tate, dovedeşte o atît de mare nepăsare faţă de echi tate ş i de adevăr, încît e a n-ar putea fi explicată decît prin greutatea de a-ţi hăga în minte gînduri ş i concepte , - adică nu unitatea abst ractă, ci

26 - c. 318

402 A TREIA SECŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT § 553-:77

modalităţile de formă variată ale determinaţiei sale concrete. Cînd se stabilesc afirmaţi i cu caracter faptic, iar faptel e sînt gînduri ş i concepte, trebuie neapărat ca acestea să fie înţelese . Dar chiar împlinirea acestei condiţi i a devenit de prisos, prin faptul că s-a ajuns de mult la prej udecata, socohtă d e a s u ­p r a d i s ·C u ţ i e i , că filozofia este panteism, sistem al identităţii , doctrină a Totului-Unul, încît cine nu ar avea ştiinţă de acest factum ar fi tratat sau ca ignorînd un lucru cunoscut, sau drept cineva care caută subterfugii cu cine ştie ce scop . - Corul acesta general a fost cauza pentru care am crezut că trebuie să mă explic mai pe larg ş i exoteric, asupra neadevărului ex-tern şi intern al acestui pretins fapt ; căci despre înţelegerea exterioară a conceptelor, ca pure facta, înţelegere prin care tocmai conceptele sînt răsturnate în c o n ­trarul lor, nici nu se poate vorbi întî i , decît exoteric. Consi -

4os derarea esoterică însă, a lui Dumnezeu şi a identităţi i , pre­cum ş i a cunoaşterii şi a conceptelor, constituie filozofia însăş i .

§ 5H

Conceptul acesta al filozofiei este Ideea c e s e g î n ­

d e ş t e p e s i n e, adevărul care şt ie (die wissende Wahrheit) (§ 236) , - logicul cu semnificaţia că el este universali tatea confirmată în conţinutul concret, ca realitate a sa. Ştiinţa s-a întors, în felul acesta, în începutul ei, ş i logicul este astfel r e z u 1 t a t u 1 ei ca fiind s p i r i t u a l u 1, - prin aceea că, din j udecata de presupoziţie în care conceptul nu era decît î n s i n e iar Începutul ceva nemij locit , aşadar din a p a r i ţ i c,

pe care o avea acolo într- însul, logicul s-a înălţat în principiul său pur, ş i în acelaşi timp în elementul său.

s 5 75

Faptul aces ta de a apărea este ceea c e întemeiază întîi dez­vol tarea mai departe. Prima apariţie o constituie s i 1 o g i s­m u l care are la bază 1 o g i c u 1 , ca punct de p lecare, şi

FILO ZOFIA 403

n a t u r a drept mediu c<ire leagă ·S p i r i t u 1 cu l og icul . Logicul dev ine natură , iar natura devine spirit . Natura, care se află între spirit şi e senţa lui, nu le desparte în extremi ai unei abstracţi i f ini te, n ici nu se separă pe sine, de ele , ca c e v a

independent, ca un al tul ce ar reuni doar pe al ţi i ; căci con­cluderea are loc î n I d e e , i ar natura este, esenţial , deter­

m inată doar ca punct de trecere, ca moment negat i v , î n s i n e

ea fi ind Ideea ; însă mij loc i rea conceptului are forma exteri ­

oară a p r e f a c e r i i î n a 1 t c e v a (Obergehen), i ar ş ti inţa , pe aceea a cursulu i necesităţii , astfel că l ib ertatea conceptu l ui este pusă doar în extremul ·singur , ca reunire a lui cu s ine însuş i .

§ 576

Apariţ ia aceasta este suspendată î n a 1 d o i 1 e a s i 1 o ­g 1 s m , întrucît e l este dej a poz i ţ ia spir i tulu i însuşi , care e mi j l ocito rul prucesu lui , are drept p r e s u p o z i ţ i e natura ş i o l e agă c u 1 o g i c u 1 . Este s i logismul r e f 1 e x i e i sp i ri tuale 'oa

în I dee ; şt i in ţa apare ca o c u n o a ş t e r e subiect ivă, al cărei

s cop este l i berta tea şi care es te ea însăşi drumul pentru a ş i - o aduce la înfăp t u i re .

§ 5 7 7

Al tre i l ea s i l og i sm este I deea fi lozofi e i , care are drept

n1 e d i u a l e i r a ţ i u n e a c e s e ş t i e p c s i n e, uni ­versalu l absolut : mediul aces ta se sc indează în s p i r i t ş i n a t u r ă , face din sp i rit presupoz iţ ia , ca fiind procesul act ivi­tăţ i i s u b i e c t i v e a Idei i , iar din natură extremul universal ,

ca fi ind procesul I de i i f i inţînd î n s i n e obiectiv. J u d e ­

e a r e a-d e-s i n e, sc indarea Ide i i , în cele două apari ţ i i

404 A TREIA SEC'ŢIUNE. SPIRITUL ABSOLUT

(� 5i 5-i6 ) , le defineşte pe acestea ca m a nifestări a 1 e s a 1 c

(a le ratiunii ce se ş t ie pe s ine) , şi as tfel , s e reuneşte În Idee fap tul că natura l ucrulu i , - conceptul , - este ceea ce se mişcă mai d eparte ş i se dezvoltă . ş i acela că acea stă mişcare este, în aceeaş i măsură, act ivitatea cunoaşter i i , - I d eea veşni că, f i intînd

în ş i pentru sine, se mani fes tă . se produce şi s e burură veşn i c ele s i n e , ca sp i ri t absolut.

Aristotf�l, M eia fizica, XII, 7 : 'H 8e vo·� crLc; � xcc&' cc\ n-Yjv, -:-o::J xcc9·' r:t.O-ro &p[cr-:-o u · X(XL �

[lOCALO"Tet., TOU flOC),(Q"TCf..

'Au-rov 8e voe:t o voiJc; xccd: iJ.E roc),Yj�(V TOU VOY)"WU . VO"Ij':'oc; y<Z p YLV€-:'C(.( &LyyocvCllV xcd vo&v. &crTe .-&u7ov vouc; XIXL vo·rrr6v· ··o y�p 8e:x1'LXOV TOU vmyrou xccl 7"Yjc; oucrLxc;, vouc;. eve pye� a� �f. CllV, & cr7e txe:i:vo [J.iifJ,ov --:'OUTOU, a 8oxs:i: o vouc; &e:i:r,v �x.ew XCf.L -� .fl eCllpLa. -:'o " � , ,, E ' "" ti ";" ,, , ..s... - t (\ , 470 Y)OLO"-;'OV XCC( CC fl(CJTOV . L OUV O U't"Cllc; EU EJ..E: ( l Cllc; 'lfL <: Lc; 7t0T& , O ,Ts; oc; &et, &ocufL�:t.cr--:ov· e t 8e fLCinov, � :'( &�:t.u[Locmw-re:pov · �x.e � 8e 6> 8 e .

K(Xl. �(l)� 8e '(C. U7tocpx.s:� . � yap vou ev<fpy<:LIX, �Cll"/01 " txe'i:voc; 8 E: � evepy<:�IX' evepî'€(1X 8s � xr:t.&' rJ.U 7"'0 exdvou �Cll-Yj &p k:·r, X rJ. L &ta �oc;. 'Pry:(-LE:v SE: -:Ov &tOv stvcxt �i0ov &"t S�vv, &p�cr: o v · C) cr'tz �Ct>·� xo:l a t (;)\1 IJ!Jvex-},t; X(XL &t8 wc; u7t&pze( 7<7) ·9 e<j). Tou-:-o y�p '� &eoc;.

C U P R I N S U L

P A R T E A A T R E I A

F i l oz o f i a s p i r i tu l u i tt 3 77-5 77

Introducere § § 377-386

Prima secţiun e a Filozofiei spiritu lu i. Spiritul su bieci i P

§ § 387-------482 .

A. A n tropo logia. Sufletul §§ 388-------4 1 :!

a . Sufletul natural §§ 391-402

b. Sufletul afectiv §§ 403-4 1 1

: n 4 2 f'i l

1 21 c. Sufletul real §§ 4 1 1-4 1 2 . 1 \l 'l

B. Fenomenologia spiritului. Comtiinţa §§ 4 1 :�-439 202 a. Conşt i i nţ·a ca atare §§ 4 1 8-------423 2 1 n b. Conşti i nţa-de-sine §§ 424-437 2 1 g c. Raţiunea, §§ 43 8--439 . 23fi

C. Psihologi a. Spiritul §§ 440-482 2:l 7 a. Spiritul teoretic §§ 445-468 2 1 ! 1 b. Spi r·it ul practic §§ 469-480 29g c. Spiritul liber s § 48 1-482 . :J 1 1

A doua secţiune a Filozofiei spiritu lu i. Spirit u l o biecti : j

§§ 483-552 . . . . A . Dreptul §§ 488-502 . .

a. P.ropnietatea §§ 488-492

b. Contractul §§ 493---,495

c. Dreptul în faţa nedreptăţii §§ 496-502

40G

B. Moralitatea §§ 503-5 12 . a. Proiectul § 504 . . . b. Intenţia l?i binele personal §§ 505-506 C'. Binel.e şi răul §§ 507-5 1 2

C. Eticul §§ 5 13-552 . . . AA. Familia §§ 5 1 8-522 . B B . Societatc>a civilă §§ 523-534 CC. Statul §§ 535-552.

A treia secţiune a Filozofiei spiritului. Spiritul absolut

§§ 553-577 . A. Arta §§ 556-56:1

B. RE'ligia revelată §§ 564-5 7 1 C . Fi lozofia �§ 572-577

Pag.

3 7 7 3 7 8 ::3 8 4 3 8 fl

Redactor respo n s a b i l : B. B. BERCEANU Tehnoredactor : ELENA PREDA

Dar l a c u les 3 . 0 9 . 1 9 6 6 . B u n de tipar 2 1 . 1 2 . 1966. Apărut

1!167. Tiraj 4300 ex. lega te. Hîrtie Scris tip I A d e

80 g. m� 61 0 X 860/1 6 . Coli editoriale 25, 15. C o l i de tipar

2 3 , 3 0 . A 1 2886 C . Z . p e ntru bibli.ot<?cile mari 19.3.:i.

C.Z. p e nt r u bibl i o t ecile mici 1(081)

!nlreprinderca polig rafică , . Infonnaţia" Str. B rezoianu n r. 23-25, B u cu·cc şti Republica Socialistă Romăn ia

La pag.

19 96 99

109 1 1 4 1 75 182 203 321

rindul

11 de sus 14 de sus 1 3 - 1 4 ce sus 7 - 6 de jos 10 de jos 7 de jos 11 de sus 5 de jos 2 - 3 de sus

E R A T Ă in loc de :

aparenţa ce �enzn ţ i c cx l c r or com i s s e n t i m e n t u 1-1 n-s i n e fără d e t e r m i n a t u l dimpotrivită

Beael. Eoolclopedla ,tllntelor fUozofloe, m.

se va citi ;

aparenţă ci s m \ i rc . n � r r ur c• 111 i c s e n t i m e n t u 1 -d e-s i n e făcea n e d e t e r m i n a t u l dimpotrivă