fundamentarea economica a deciziei privind oferta de marfuri a organizatiei

Obiective

• Definirea şi stabilirea importanţei pentru organizaţie a conceptelor de cost, cheltuială, venit.

• Cunoaşterea şi aplicarea metodelor decizionale privind alegerea ofertei de mărfuri a organizaţiei pe baza venitului total, costului total, şi a profitului, a venitului şi a costului marginal.

6.1 Definirea costului şi importanţa acestuia în management În diverse lucrări de specialitate există mai multe definiţii şi

explicaţii ale conceptului de cost. Cea mai simplă definiţie consideră costul ca fiind „totalitatea

cheltuielilor determinate de realizarea mărfurilor (produse sau servicii)”. Majoritatea definiţiilor despre cost se referă la cheltuielile ce apar în

relaţia aprovizionare – producţie – desfacere. La nivelul organizaţiilor cunoaşterea şi înţelegerea costurilor

prezintă importanţă din următoarele motive: • reprezintă informaţii pentru calcularea indicatorilor economico-

financiari ai organizaţiei; • stau la baza determinării nivelului producţiei şi a preţului de

vânzare; • exprimă baza de referinţă pentru stabilirea conţinutului

contractelor de aprovizionare şi desfacere;

Fundamentarea economică a deciziei privind oferta de mărfuri a organizaţiei

Teorie şi practică în microeconomie

• asigură informaţii privind identificarea acţiunilor necesare eficientizării activităţii organizaţiei;

• sunt elemente de informare pentru conducerea organizaţiei şi stau la baza fundamentării unor decizii privind evoluţia organizaţiei.

Culegerea şi prelucrarea informaţiilor privind costurile, cât şi utilizarea lor în procesul decizional presupune cunoaşterea modului de desfăşurare în timp şi spaţiu a producţiei.

Din punct de vedere a timpului, producţia oferă managementului conceptul de perioade de gestiune. Acest concept exprimă intervalul de timp în care se desfăşoară procesul de producţie, se efectuează cheltuielile şi se calculează costurile.

Desfăşurarea în spaţiu a producţiei pune în discuţie noţiunea de loc generator de costuri care reprezintă, de fapt, expresia tehnico-economică a structurii organizatorice în care se desfăşoară operaţii tehnologice sau activităţi distincte din punct de vedere structural-informaţional (sau tehnico-structural), locurile generatoare de costuri se împart în patru categorii: locurile de producţie; centre de producţie; secţii sau ateliere de producţie; sectoare de cheltuieli (activităţi de aprovizionare, desfacere, administrative).

O altă clasificare care împarte organizaţia în diviziuni fictive şi care are ca scop identificarea mai uşoară a costurilor directe şi indirecte scoate în evidenţă două categorii ale locurilor generatoare de costuri: centre de analiză (sau de activităţi) şi centre de responsabilitate.

Apreciată ca formă concretă de materializare a activităţii desfăşurate şi generatoare de costuri producţia utilizează în acest sens conceptul de purtători de costuri care reprezintă de fapt „un produs, o lucrare executată sau un serviciu concret”.

Purtătorii de costuri se constituie ca entităţi pentru care se antecalculează sau postcalculează diverse costuri utilizând metode şi tehnici specifice.

În determinarea purtătorilor de costuri se au în vedere o serie de factori, cum sunt: nomenclatorul de produse/servicii; modul de organizare a producţiei; tehnologia utilizată; calitatea produselor/serviciilor; structura şi componentele produselor/serviciilor (intern sau extern).

Importanţa utilizării conceptului de purtători de costuri se explică prin faptul că:

• permite organizarea activităţilor de culegere şi de repartizare a costurilor pe produs sau servicii;

• oferă criteriile de alegere a metodelor şi a procedeelor de determinare a costului;


• asigură determinarea corectă a rezultatelor financiare la sfârşitul perioadelor de gestiune.

O abordare sistematică a costului impune clasificarea acestuia. Astfel, costurile sunt: a) după nivelul domeniul pe care-l exprimă:

• costurile individuale; • costurile sociale.

Costurile individuale reprezintă categoria de informaţii care exprimă cheltuielile efectuate de organizaţie pentru realizarea unui produs/serviciu sau a unei grupe de produse/servicii bine definite.

Costurile sociale exprimă totalitatea cheltuielilor rezultate ale problemelor sociale din activitatea organizaţiei şi care afectează atât performanţele acesteia, cât şi echilibrul financiar.

b) după momentul efectuării: • costurile curente; • costurile preliminate; • costuri anticipate.

Costurile curente se referă la producerea şi înregistrarea consumului de mijloace de producţie şi de muncă dintr-o anumită perioadă de timp (de gestiune).

Costurile preliminate sunt stabilite atunci când nu a avut consumul respectiv fiind necesare pentru aprecierea unei situaţii reale.

Costurile anticipate sunt determinări de cheltuieli care se referă la costuri ale perioadelor următoare de realizare a produselor/serviciilor.

c) după profilul activităţii: • costuri neproductive. • costuri productive

Costurile neproductive exprimă cheltuielile care depăşesc limitele cadrului normativ stabilit pentru realizarea produselor/serviciilor şi care sunt consecinţa unor disfuncţionalităţi ale desfăşurării activităţilor organizaţiei.

Costurile productive reprezintă cheltuielile determinate de desfăşurarea procesului de realizare a produselor şi dotarea tehnică existentă.

d) după modul de identificare: • costuri directe; • costuri indirecte.

Costurile directe arată posibilitatea identificării în momentul efectuării lor şi a măsurării pe fiecare produs/serviciu în vederea repartizării imediate asupra acestuia.

Costurile indirecte reprezintă categorii de cheltuieli determinate de realizarea întregii producţii sau a prestării serviciilor ele fiind repartizate


asupra produselor/serviciilor pe baza unor criterii convenţionale după ce au fost colectate pe locurile de cheltuieli care le-au ocazionat.

e) după conţinut • costuri complete; • costuri parţiale.

Costurile complete se referă la toate cheltuielile ocazionate de fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu.

Costurile parţiale cuprind numai o parte din cheltuielile ocazionate de realizarea unui produs sau prestarea unui serviciu şi pot fi: variabile, directe, marginale etc.

f) după modul de atribuire: • costurile produselor/serviciilor; • costurile perioadei.

Costurile produselor/serviciilor sunt cheltuielile ocazionate cu produsele fabricate sau cumpărate pentru a fi vândute, respectiv revândute, cât şi pentru serviciile prestate.

Costurile perioadei se referă la cheltuielile care influenţează rezultatul, fără a avea legătură cu vânzările şi celelalte venituri, cum sunt: cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere, cheltuielile financiare şi cheltuielile excepţionale.

g) după sfera economică (câmpul de aplicare): • costuri de aprovizionare; • costuri de distribuţie (sau de desfacere); • costuri de producţie (sau de fabricaţie).

Costurile de aprovizionare cuprind cheltuielile referitoare la procurarea şi stocarea capitalului circulant (materii prime, materiale, combustibili, energie etc.

Costurile de distribuţie se referă la ansamblul cheltuielilor de tipar de la finalizarea producţiei până la ajungerea acesteia la beneficiari.

Microeconomia se ocupă, în special, de costul de producţie care reprezintă expresia bănească a consumului factorilor de producţie necesari realizării unui volum stabilit de produse/servicii.

Costul de producţie, fiind în strânsă legătură cu evoluţia nivelului producţiei, este considerat în literatura de specialitate ca o funcţie a volumului fizic al producţiei.

Deci: C = f(Q), în care Q este volumul producţiei. De asemenea, costul de producţie este, totodată, şi un factor

determinant în stabilirea mărimii preţurilor sau al alegerii politicii de preţ.


Deosebirea între costul de producţie (numit în unele părţi din lucrare şi cost) şi cheltuială se exprimă prin faptul că prin cheltuială se asigură plata factorilor de producţie necesari organizaţiei pentru realizarea unei mărfi, iar costul, aşa cum s-a menţionat, este expresia bănească a consumului factorilor de producţie.

În practică, pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor microeconomice la nivelul producătorului şi al ofertei acestuia, există următoarea tipologie a costurilor de producţie:

a) după orizontul temporal şi variaţia volumului producţiei: • costuri variabile; • costuri convenţional-constante.

b) după folosirea alternativă a resurselor: • costuri contabile; • costuri economice (de oportunitate).

c) după volumul producţiei folosit ca bază de calcul: • costuri medii; • costuri marginale.

6.2 Caracterizarea categoriilor de costuri utilizate în practica microeconomică

Pornind de la tipologia costurilor prezentate în subcapitolul anterior

(6.1) se pot face următoarele aprecieri: A. Costuri variabile Costurile variabile reprezintă categoria de costuri care se modifică

sub influenţa schimbării nivelului producţiei. Trebuie subliniat că pe termen lung toate costurile sunt considerate

variabile. Pe termen scurt numai o parte din costuri pot fi variabile. În această

categorie se pot include costurile referitoare la consumul de materii prime, materiale, combustibil şi energie pentru necesităţi tehnologice, salariile personalului direct productiv şi adiţionalele la salarii etc.

Relaţia dintre costuri şi volumul producţiei se exprimă prin indicele de variabilitate, şi anume:

100

100

⋅−

⋅−

=

0

01

0

01

QQQ

CCC

Iv


unde: Iv = indicele de variabilitate; C1, C0 = costurile (de producţie) din perioada curentă şi de bază; Q1, Q0 = volumul producţiei în perioada curentă şi de bază.

Raportate la indicele de variabilitate (Iv), costurile variabile pot fi: 1) costuri proporţionale; 2) costuri nonproporţionale.

1) Costurile proporţionale reprezintă categoriile de costuri ale căror modificări sunt influenţate direct şi în acelaşi sens (deci proporţional) de către schimbarea nivelului volumului de producţie.

Costurile proporţionale au Iv = 1. Multiplicarea volumului producţiei determină o creştere în aceeaşi

proporţie a costurilor. Grafic, relaţia dintre costuri şi volumul producţiei se prezintă astfel

(figura 6.1):

Figura 6.1 Costuri proporţionale

În practică, proporţionalitatea se păstrează pe anumite intervale de timp, când sub influenţa unor factori (cum ar fi modificarea normelor, preţurilor, etc.) se schimbă nivelul acesteia (figura 6.2 pentru întregul volum al producţiei şi figura 6.3 pe unitatea de produs).


O t1 1 2 2 3 3Q Qt Q

Factori de influenţăC

3C

2

1

C

C

Figura 6.2 Modificarea proporţionalităţii

O Qt

1

1 1 2 2 3 3Qt Qt Q

Factori de influenþãC

C3

2

Figura 6.3 Modificarea proporţionalităţii 2) Costurile nonproporţionale reprezintă categoriile de costuri al căror nivel se modifică diferit faţă de schimbarea volumului producţiei.

Costurile nonproporţionale se împart în următoarele categorii: a) costuri progresive; b) costuri degresive; c) costuri regresive; d) costuri flexibile.

a) Costurile progresive se caracterizează prin faptul că nivelul creşte

în proporţie mai mare şi mai rapid decât volumul producţiei. Costurile progresive au Iv > 1 Relaţia dintre costurile progresive, atât pe total, cât şi pe unitatea de


produs, se exprimă grafic astfel (figura 6.4):

0 Q

C

C

C

C

Q2

2

3

1

1

Q

Figura 6.4 Costuri progresive

În figura 6.4 se poate observa că la o dublare a volumului producţiei

(de la Q1 la Q2) are loc o creştere de 3 ori a costurilor (de la C1 la C3).

b) Costurile degresive (cunoscute şi sub denumirea de costuri subproporţionale) se particularizează prin faptul că ele cresc în proporţie mai mică decât creşte volumul producţiei.

Costurile degresive au Iv < 1 Reprezentarea grafică a costurilor degresive pentru întreaga

producţie (figura 6.5) arată un raport diferit al creşterii celor două elemente (producţia având o modificare superioară costurilor degresive), iar pe unitatea de produs (figura 6.6) exprimă faptul că la început curba costurilor este mai accentuată ca efect al degresiunii costurilor convenţional-constante, după care scade mai lent, ele afectând un număr mai mare de produse fabricate.


C

C

C

C

C

C

C1

2

3

4

5

6

Q Q Q Q Q Q Q654321

Figura 6.5 Costuri degresive pentru întreaga producţie

76

C6

5

4

3

2

C

C

C

C

C

Q Q Q Q Q Q Q Q54321

Figura 6.6 Costuri degresive pe unitatea de produs

Costurile degresive (din care se pot menţiona cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, salariile muncitorilor din secţiile auxiliare etc.), deşi fac parte din categoria costurilor variabile, au totuşi o structură fixă şi variabilă (atunci când este luat în consideraţie întregul volum al producţiei realizate). În acest caz, relaţia de calcul a costurilor degresive este următoarea:

Cd = cv·Q + CF


unde: Cd = costul degresiv (total) cv = costul variabil unitar Q = volumul producţiei dintr-o perioadă viitoare de gestiune CF = costul convenţional-constant

Relaţia de calcul menţionată anticipează nivelul costurilor degresive

dintr-o anumită perioadă de timp (numită şi perioadă viitoare de gestiune) iar determinarea elementelor componente se realizează cu ajutorul procedeului de maxim şi minim care cuprinde următoarele faze:

1) Stabilirea costului variabil unitar (cv) din perioada curentă cu ajutorul formulei:

01

01

QQCCcv

−−

=

unde:

C1, C0 = costurile (de producţie) din perioada curentă şi perioada de bază;

Q1,Q0 = volumul producţiei din perioada curentă şi perioada de bază.

C1 şi C0 sunt considerate cost maxim (Cmax) şi respectiv cost minim (Cmin), iar Q1 şi Q0 producţia maximă (Qmax) şi producţia minimă (Qmin).

În această situaţie, formula de calcul devine:

QminQmaxCminCmaxcv

−−

=

2) Stabilirea costurilor convenţional-constante (CF) ale perioadei

curente:

CF = C1 - cv·Q1 sau

CF = Cmax - cv·Qmax


3) Calculul costurilor degresive pentru o perioadă viitoare de gestiune (Q):

Cd = cv·Q + CF

Exemplu:

Pe baza următoarelor date: Q1 = 20000 buc.; Q0 = 15000 buc.,

C1 = 220000 uv; C0 = 180000 buc. să se determine costurile degresive ale unei perioade viitoare de gestiune ştiind că volumul producţiei Q = 23000 buc.

Aplicând fazele procedeului de maxim şi minim se obţin următoarele rezultate:

uv/buc.180000-220000cv 81500020000

=−

=

CF = 220000 uv - 8 uv x 20000 buc. = 60000 uv Cd = 8 uv/buc. x 23000 buc. + 60000 uv = 224000 uv. Analiza nivelului anticipat al costurilor degresive (exprimat %) se

poate realiza cu ajutorul altor indicatori şi anume gradul de degresiune (dg) şi efectul degresiunii (Ed).

Astfel, pentru determinarea gradului de degresiune (dg) se aplică formula:

100

100C

CC0

01

⋅

⋅−

=

0

01

QQ-Qdg

unde:

C1, C0, Q1 şi Q0 au semnificaţiile prezentate la relaţia de calcul a indicelui de variabilitate (Iv).

Gradul de degresiune poate avea următoarele valori: 1 < dg < 0 pentru costurile nonproporţionale (deci şi a costurilor

degresive); dg = 1 pentru costurile proporţionale; dg = 0 pentru costurile convenţional-constante.


De exemplu, un dg = 0,6 în cazul creşterii volumului producţiei cu 1% arată o creştere a costurilor degresive cu 0,6% într-o perioadă viitoare de gestiune.

Efectul degresiunii (Ed) se stabileşte conform relaţiei de calcul:

Ed = C0 (0

1

QQ - 1) (1 – dg)

în care: C0 = costuri (de producţie) din perioada de bază; Q1, Q0 = volumul producţiei în perioada curentă şi de bază; Dg = gradul de degresiune.

Expresia (1-dg) arată că nivelul gradului de degresiune se află într-o

relaţie inversă faţă de profit. Cu cât valoarea lui dg este mai mare (mai apropiată de 1) sau mai

apropiată de 0 cu atât scade sau creşte profitul (valoarea creşterii sau descreşterii profitului fiind chiar diferenţa dintre efectul degresiunii calculat în două perioade de evoluţie a organizaţiei).

c) Costurile regresive se caracterizează prin faptul că au nivelul cel mai ridicat când volumul producţiei este mic şi scad puternic pe măsura creşterii accentuate a acestuia.

Costurile regresive au Iv < 1. În categoria costurilor regresive se includ cheltuielile cu întreţinerea

şi funcţionarea utilajului, cheltuielile comune ale secţiei, costurile în siderurgie când prima şarjă preia cele mai mari costuri cu încălzirea cuptorului.


Costurile regresive (atât pe total, cât şi pe unitatea de produs) se prezintă grafic astfel (figura 6.7):

C

C

C

1

1

2

2

3

4 53

C

Q Q Q Q Q Q

Figura 6.7 Costuri regresive

d) Costurile flexibile reprezintă categoria de costuri care variază

aleator sub influenţa schimbării volumului producţiei şi a altor factori. Ca urmare, în anumite perioade de timp costurile flexibile pot avea

caracteristici ale costurilor proporţionale, degresive, regresive, sau progresive (figura 6.8):

C

Q

Figura 6.8 Costuri flexibile

În schimb, în cazul costurilor flexibile pe unitatea de produs, nivelul minim al acestora este în punctul de transformare a costului degresiv în cost progresiv (figura 6.9).


C

Q Q

Figura 6.9 Relaţia cost degresiv – cost progresiv

B. Costuri convenţional-constante.

Costurile convenţional-constante (numite, în practica organizaţiei, costuri fixe) reprezintă categoria de costuri care nu-şi schimbă mărimea sau şi-o schimbă nesemnificativ sub influenţa modificării volumului producţiei (figura 6.10).

Această categorie de costuri (cum ar fi cele referitoare la amortizarea maşinilor, instalaţiilor, clădirilor sau salariile personalului din structura de conducere) trebuie suportate de organizaţie chiar dacă într-o anumită perioadă nu realizează producţie.

C

C

C

1

1

2

2 3Q QQ Q

Figura 6.10 Costuri convenţional - constante


Costurile convenţional-constante se împart în două categorii: • costuri fixe care rămân constante în raport cu modificarea

(creşterea, descreşterea) volumului producţiei; • costuri relativ-fixe care se modifică în proporţie neînsemnată faţă

de variaţia volumului producţiei. În timp, costurile convenţional-constante cunosc o evoluţie în salturi

ascendente sau descendente (figura 6.11), după cum se manifestă influenţa diverşilor factori interni (dotarea tehnică, normele de consum etc.) sau externi (modificări legislative etc.).

C CDescendentAscendent

C C

C C

C C

Q

1 1

1

3 3

34

2 2

2Q QQ QQ

Figura 6.11 Modificarea costurilor convenţional - constante

Pe unitatea de produs graficul costurilor convenţional-constante

prezintă o curbă descendentă (figura 6.12) care este influenţată de următorii factori:

• nivelul costurilor fixe totale; • gradul de încărcare a capacităţilor de producţie; • nivelul producţiei realizate.

C

1 2 3 4Q Q Q Q Q

Figura 6.12 Costurile convenţional – constante sub influenţa unor factori


Costurile convenţional-constante (CF) împreună cu toate categoriile de costuri variabile (CV) formează costul total (CT).

CT = CF +CV

Costul total reprezintă expresia bănească a consumului de factori de producţie determinat de realizarea întregului volum de producţie, stabilit într-o perioadă de timp dată.

Exemplu:

Presupunem următoarele categorii de date:

Producţia Costuri convenţional-constante Costuri variabile Costuri totale

Q CF CV CT = CF + CV 0 100000 0 100000 5 100000 150000 250000 8 100000 200000 300000 10 100000 280000 380000

Reprezentarea grafică (figura 6.13) a datelor din tabelul de mai sus

arată evoluţia costurilor pentru fiecare nivel al producţiei specificat:

Cos

uri

mii

uvt

Nivelul producþiei (Q)1 1098765

250

300

350

400

200

100

150

0

50

CT

CF

CV

432

Figura 6.13 Exemplificare categorii de costuri


C. Costuri contabile

Costurile contabile reprezintă expresia bănească a consumurilor de resurse determinate de fabricarea şi desfacerea unor mărfuri.

Costurile contabile prezintă câteva caracteristici: • sunt costurile reale, constante şi înregistrate în evidenţa contabilă

a organizaţiei; • exprimă efortul producătorului pentru a achiziţiona factori de

producţie necesari realizării unor mărfuri şi pentru asigurarea nivelului consumurilor din fazele de fabricaţie ale acestora;

• nu au în vedere folosirea alternativă a capitalului organizaţiei şi a forţei de muncă în alte afaceri.

În practica organizaţiei folosirea acestor categorii de costuri impune adăugarea la denumirea unor indicatori economici a termenului de „contabil” (de exemplu profit net şi brut contabil etc.)

Exemplu:

Considerăm că o firmă care are un singur proprietar a înregistrat într-un an următoarea situaţie:

• Venituri 600000 uv • Costuri (contabile) 400000 • Profit brut (contabil) 200000 • Impozit pe profit (38%) 76000 • Profit net (contabil) 124000

Profitul net (contabil) obţinut de proprietarul firmei se poate aprecia

numai dacă se are în vedere folosirea alternativă a resurselor (forţă de muncă, capital) într-o altă afacere. În acest caz, este necesară analiza situaţiei după ce s-au avut în vedere costurile economice.

D. Costuri economice (de oportunitate)

Costurile economice (sau de oportunitate) reprezintă expresia bănească a opţiunii pentru producerea sau desfacerea unor mărfuri în detrimentul altor mărfuri.


Costurile economice (de oportunitate) prezintă, la rândul lor, o serie de caracteristici:

• stau la baza calculelor previzionate ale costurilor; • asigură corectarea şi adaptarea costurilor calculate în

contabilitate; • exprimă dacă un producător a selectat decizia optimă de a

produce o marfă, pornind de la valorificarea cea mai bună a resurselor disponibile.

Între costurile economice şi costurile contabile se poate pune semnul

egalităţii dacă se corectează costurile contabile cu pierderile rezultate din nefolosirea capitalului şi a forţei de muncă în alte alternative de afaceri (desfăşurate în cadrul organizaţiei sau în afara acesteia).

Ca şi în cazul costurilor contabile, această categorie de costuri adaugă la denumirea unor indicatori economici termenii „normal” sau „economic” (de exemplu, profit normal, profit economic etc.).

Astfel, dacă din profitul net contabil se scade profitul normal, se poate obţine profit/pierdere economic/economică.

Exemplu:

Pornind de la datele din exemplul anterior, firma înregistrează după o anumită perioadă, următoarea situaţie:

Profit net (contabil) 124000 uv Încasări din altă afacere 100000 Dobândă calculată la încasări prin depunerea banilor la bancă (52%)

52000

Profit normal 152000 Profit/pierdere (profit net contabil - profit normal) = 124000 - 152000

-28000 uv

În această perioadă firma a înregistrat pierderi, ceea ce arată o

utilizare necorespunzătoare a resurselor.


E. Costuri medii

Costul mediu exprimă categoria de cost stabilită pe unitatea de marfă (produs, serviciu) ca urmare a raportării costului (de producţie) la volumul producţiei.

Formula de calcul utilizată:

QC=Cm

unde: Cm = costul mediu; C = costul de producţie; Q = volumul producţiei.

În literatura de specialitate se utilizează următoarele categorii de costuri medii (după tipologia costului folosit):

• cost convenţional-constant mediu; • cost variabil mediu; • cost total mediu (numit cost unitar). Costul mediu este folosit în analiza mărimii economice a producţiei

organizaţiei (MEP), cât şi în exprimarea economiilor de scară.

F. Costuri marginale

Costurile marginale reprezintă categoria de costuri care exprimă cu câte unităţi creşte sau scade costul total atunci când volumul producţiei variază (creşte sau scade) cu o unitate sau cu un număr de unităţi bine determinate.

Ca urmare, formulele de calcul sunt următoarele: a) pe unitatea de produs:

01

01

QQCTCT

QCT=CM

−−

=∆∆

unde:

∆CT = modificarea absolută a costurilor totale; ∆Q = modificarea absolută a volumului producţiei; CT1, CT0 = costurile totale în două perioade de evoluţie (numite

curentă şi de bază); Q1, Q0 = volumul producţiei în două perioade de evoluţie (numite

curentă şi de bază); CM = costul marginal.


b) pe număr de unităţi de producţie bine determinate:

CM = ∆CT = CT1-CT0

Costul marginal se caracterizează prin faptul că: • exprimă rata creşterii sau descreşterii costurilor totale; • este independent de costul convenţional-constant, deoarece acesta

nu influenţează volumul producţiei; • este în mod necesar pozitiv întrucât costul variabil reprezintă, în

general, funcţie crescătoare de volumul producţiei.

Exemplu:

Pentru realizarea a 1000 produse, costul total este de 10000 uv, iar pentru obţinerea a 1100 produse reprezintă 10900 uv.

În acest caz, costul marginal are următoarea valoarea pentru o unitate de produs:

v/produs. 1000110010000-10900=CM u9=−

Pentru un număr de unităţi bine determinate (în acest caz, 100

produse):

CM = 10900 - 10000 = 900 uv.

Costul marginal poate fi utilizat şi în determinarea altor categorii de costuri, cum sunt: costul proporţional total şi costul convenţional-constant.

Astfel, pentru stabilirea costului proporţional total se foloseşte formula de calcul:

Cpt = Q x CMu

unde:

Cpt = costul proporţional total; Q = volumul producţiei obţinut într-o anumită perioadă de timp

stabilită; CMu = costul managerial pe unitatea de produs.


Folosind datele din exemplul anterior se poate calcula costul proporţional total (Cpt) pentru cele două niveluri ale producţiei (1000 şi respectiv 1100 bucăţi) astfel:

Cpt = 1000 buc. X 9 uv/buc. = 9000 uv Cpt = 1100 buc. x 9 uv/buc. = 9900 uv

Costurile convenţional-constante (CF) se determină ca diferenţă între

costurile totale (CT) şi costurile proporţionale totale (Cpt). Ţinând seama de datele existente:

CF = 10000 uv – 9000 uv = 1000 uv CF = 10900 uv – 9900 uv = 1000 uv

În teoria costurilor, există câteva principii care se referă la costurile

marginale: principiul diferenţial; principiul rezidual; principiul marginal.

Cunoaşterea principiilor menţionate este importantă pentru management, ele fiind utilizate în aprecierea modului de realizare a unor noi cantităţi (serii) de produse/servicii cu dotarea tehnică existentă sau prin îmbunătăţirea acesteia.

Principiul diferenţial pune în discuţie gradul de utilizare a maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor din dotarea organizaţiei.

Acest principiu are în vedere costul diferenţial (care uneori se identifică cu costul marginal).

Referitor la costul diferenţial trebuie subliniat că acesta se determină pe total producţie sau pe unitatea de produs, folosindu-se formulele de calcul:

Cd = Ctn - Cta sau

QaQnCdCdu−

=


unde: Cd = costul diferenţial total; Cdu = costul diferenţial unitar; Ctn = costul total nou (perioada curentă); Cta = costul total anterior (perioada de bază); Qn = volumul nou al producţiei (perioada curentă); Qa = volumul anterior al producţiei (perioada de bază).

Ţinând seama de modul de stabilire a costului diferenţial unitar

(Cdu) se poate aprecia că acesta reprezintă costul marginal unitar.

Exemplu:

Cd = 10900 uv – 10000 uv = 900 uv

/buc.uv9buc. 1000 - buc. 1100

uv 900 Cdu ==

Când se realizează o nouă serie de producţie, prin utilizarea

superioară a capacităţilor de producţie, costurile diferenţiale vor avea variaţie proporţională sau nonproporţională, iar modificarea nivelului costurilor marginale prezintă un caracter adiţional.

Principiul rezidual arată că nivelul costurilor convenţional-constante corespunzător volumului fizic al unei serii de produse realizate nu trebuie eliminat în luarea deciziei privind obţinerea unei noi serii de producţie (a unei noi cantităţi), deoarece aceste costuri sunt considerate costuri reziduale ale producţiei obţinute şi se menţin constant de la o serie de producţie la alta.

Principiul marginal urmăreşte stabilirea limitelor de evoluţie a costurilor influenţate de o serie de factori: nivelul normelor, situaţia costurilor.

Acest principiu este important în luarea unor decizii privind nivelul optim al producţiei ce trebuie realizat, situaţie în care trebuie să se ţină seama şi de costurile marginale. De asemenea, costul marginal este important în analiza creşterii sau descreşterii volumului producţiei.


6.3 Analiza relaţiilor dintre diferite categorii de costuri şi volumul producţiei

6.3.1 Mărimea economică a producţiei organizaţiei (MEP)

Analiza relaţiei dintre costul mediu şi volumul producţiei se poate

realiza utilizând conceptul de mărime economică a producţiei organizaţiei (MEP), care se poate defini ca fiind nivelul producţiei obţinut cu valoarea cea mai scăzută a costului mediu (figura 6.14).

Niv

elul

cos

tulu

i med

iu (C

m)

Cm

MEP

Qm

Translaþii ale curbeicostului mediu (Cm)Cm

Figura 6.14 Mărimea economică a producţiei

În activitatea unei organizaţii nivelul producţiei, deci şi al MEP-ului, este influenţat de o serie de factori care pot determina creşteri sau descreşteri ale producţiei.

Dintre factorii de influenţă care pot determina o creştere a nivelului producţiei se pot menţiona:

• specializarea în producţie; • nivelul costurilor variabile şi convenţional-constante; • reducerea imobilizărilor de rezerve. Alţi factori pot determina o descreştere a nivelului producţiei. Astfel,

se pot enumera: • existenţa unor resurse limitate; • mărimea pieţei de comercializare; • puterea concurenţilor; • managementul neperformant.


Sub influenţa factorilor specificaţi are loc o modificare atât a nivelului MEP-ului, cât şi a valorii costului mediu (Cm), a cărei curbă realizează o translaţie pe orizontală sau verticală faţă de situaţia iniţială (figura 6.14).

Trebuie specificat că MEP este diferenţiat pe ramuri, domenii de activitate, grupe de mărfuri.

6.3.2 Economiile de scară

O altă relaţie între costul mediu şi nivelul producţiei se exprimă prin economiile de scară care cuprind următoarele forme:

• economii de scară clasice; • economii de scară externe; • economii de scară dinamice. a) Economiile de scară clasice se caracterizează prin faptul că

exprimă reducerea costului mediu al unei mărfi pe măsură ce volumul producţiei creşte. Acest lucru este posibil datorită dublării productivităţii factorilor de producţie folosiţi.

Economiile de scară clasice au permis apariţia producţiei de masă. b) Economiile de scară externe se caracterizează prin faptul că

reducerea costului mediu al unei mărfi se realizează pe măsură ce creşte producţia ramurii sau domeniului de activitate din care face parte organizaţia.

Economiile de scară externe apar mai ales datorită scăderii costurilor medii determinate de concentrarea geografică a unei anumite industrii.

c) Economiile de scară dinamice arată scăderea costului mediu al

unei mărfi pe măsura creşterii producţiei cumulate de la începutul producerii acesteia şi a acumulării cunoştinţelor de către organizaţia producătoare. Statisticile arată că la fiecare dublare a producţiei se pot realiza reduceri ale costului mediu cu 20-40%.

Graficul economiilor de scară dinamice (figura 6.15) arată o scădere a curbei costului mediu pe măsura creşterii nivelului producţiei din cauza acumulărilor de cunoştinţe de către organizaţia producătoare şi explicabil prin faptul că personalul implicat în realizarea producţiei învaţă să-şi organizeze mai bine activitatea, reduce timpul pe operaţii, asigurând o scădere a costurilor unitare (deci şi a costurilor medii).


Cm

Q

Cm3

Q3

Cm2

Q2

Cm1

Q1

Figura 6.15 Economiile de scară

6.3.3 Nivelul optim al producţiei (ofertei) organizaţiei fundamentat pe baza costurilor totale, a veniturilor totale şi a profitului

Costurile totale coroborate cu veniturile totale şi profitul pot

constitui un criteriu de alegere a deciziei optime privind nivelul producţiei organizaţiei (care reprezintă, de fapt, oferta).

Deoarece:

Profitul = venituri totale - costuri totale se pune problema maximizării profitului (iar în situaţia în care organizaţia înregistrează pierderi, minimizarea acestora).

Reamintim că în costurile totale se includ costurile convenţional-constante şi conturile variabile.

Analiza modalităţilor de stabilire a nivelului optim al producţiei organizaţiei (ofertă) pune în discuţie indicatorii menţionaţi: costuri totale, venituri totale, profit.

a) Din analiza costurilor totale rezultă o serie de aspecte: • atunci când organizaţia nu realizează producţia, totuşi costurile

totale există, deoarece se înregistrează costurile convenţional constante (cum sunt amortizările, salariile personalului de conducere etc.);

• pe măsura creşterii volumului producţiei se înregistrează o creştere a costurilor totale (datorită costurilor variabile care sunt, în general, funcţie crescătoare de volumul producţiei);


• la creşteri mari ale volumului producţiei se manifestă şi creşteri ale costurilor convenţional-constante (prin angajarea de muncitori indirect productivi, personal de conducere).

b) Analiza veniturilor totale scoate în evidenţă următoarele aspecte: • veniturile totale încep să crească de la zero (când este lipsă de

producţie şi implicit de vânzări) până la un anumit nivel, după care, de cele mai multe ori, scad;

• veniturile totale cresc, în general, în intervalul în care elasticitatea cererii în raport cu preţul mărfii solicitate este supraunitară, ating valoarea maximă în punctul în care aceasta este unitară şi scad din momentul în care elasticitatea cererii devine subunitară.

c) Analiza profitului permite câteva observaţii: • la un nivel scăzut al producţiei, profitul este mic (uneori se

înregistrează pierderi), deoarece costurile convenţional-constante se repartizează la un volum mic al producţiei care determină un nivel corespunzător al veniturilor obţinute din vânzări;

• la un nivel ridicat al producţiei se poate înregistra, de asemenea, profit mic (uneori şi pierderi), deoarece costurile (în special cele variabile) cresc mai rapid decât producţia, veniturile totale încep să scadă, cererea de mărfuri devine mai puţin elastică;

• profitul cel mai ridicat se obţine în momentul în care costurile medii sunt cele mai mici. În acest caz, producţia creşte mult mai repede decât costurile totale, iar elasticitatea cererii în raport cu preţul mărfii solicitate devine supraunitară.

6.3.4 Nivelul optim al producţiei (ofertei) organizaţiei fundamentat pe baza costului şi a venitului marginal

Fundamentarea deciziei privind nivelul optim al producţiei

organizaţiei (oferta) bazată pe condiţiile de marginalitate ale costului şi venitului total ţine seama de următoarele formule de calcul:

a) pentru costul marginal (CM):

CM = ∆CT = CT1-CT şi

CMCTQ

CT CTQ Q

1 0

2 0= =

−−

∆∆

cu semnificaţiile din subcapitolul 6.3.2.


b) pentru venitul marginal (VM):

VM = ∆VT = VT1 -VT0 unde:

∆VT = modificarea absolută a veniturilor totale din două perioade specificate;

VT1, VT0 = venituri totale din două perioade specifice (curentă şi de bază):

01

0

QQVTVT1

QVT = VM −

−=∆∆

∆ Q, Q1, Q0 = modificarea absolută a volumului producţiei şi volumul

producţiei din două perioade analizate. Costul marginal şi venitul marginal reprezintă creşterea costului total

şi respectiv a venitului total, atunci când volumul producţiei creşte cu o unitate sau cu un număr de unităţi bine determinate.

Relaţiile dintre condiţiile de marginalitate şi deciziile privind alegerea producţiei se pot prezenta sintetic astfel:

Condiţii de marginalitate

Aprecieri privind nivelul

producţiei

Observaţii privind fundamentarea deciziei

VM > CM Creşte nivelul producţiei

1. Creşterea profitului; 2. Diminuarea pierderilor; 3. Nivelul producţiei este considerat acceptabil.

VM < CM Descreşte

nivelul producţiei

1. Reducerea profitului; 2. Creşterea pierderilor. Nu se mai recomandă continuarea producţiei

mărfurilor în cauză.

VM = CM Nivelul optim al producţiei

1. Se acceptă acest nivel dacă se obţine profit. 2. Dacă se înregistrează pierderi, organizaţia poate

decide: - continuarea activităţii pe termen scurt în vederea

redresării; - întreruperea temporară a activităţii şi luarea unor

măsuri de eliminare a problemelor; - încetarea definitivă a activităţii după ce, în

prealabil, s-au analizat perspectivele organizaţiei pe termen lung.


Evoluţia costului marginal şi a venitului marginal în raport cu nivelul producţiei se prezintă grafic (figura 6.16) astfel:

Mar

tinal

itate

cos

t/ven

it

O QB QA QC Q

CA

B

CM

Figura 6.16 Relaţia cost marginal-venit marginal

În acest grafic (figura 6.16): QA reprezintă nivelul optim al producţiei, când VM = CM (oganizaţia obţine profit maxim sau pierdere minimă); QB arată situaţia atunci când VM < CM, caz în care se micşorează sau creşte pierderea; QC menţionează momentele în care VM > CM când, în general, se poate obţine un profit suplimentar sau se diminuează puternic pierderea.

Modelul prezentat al relaţiilor dintre VM şi CM se poate completa cu analiza acestor indicatori pe termen lung şi pe termen scurt.

În acest caz, se pune problema utilizării a două condiţii de fundamentare a deciziei:

• condiţia de marginalitate; • condiţia de preţ. Sintetic, relaţiile dintre condiţiile menţionate şi fundamentarea

deciziei pe termen lung şi scurt se prezintă astfel:

Orizont temporal Condiţii decizionale Aprecieri privind decizia

TERMEN LUNG (se pot corecta toţi factorii de producţie inclusiv dotarea tehnică a organizaţiei şi procesul tehnologic)

a) condiţia de marginalitate VML = CML, unde: VML şi CML sunt venitul şi

costul marginal pe termen lung

1. Se consideră nivelul optim al producţiei

2. Se poate obţine profit sau se înregistrează pierderi. În ultimul caz (înregistrare pierderi) se pune problema analizei condiţiilor de preţ.


Orizont temporal Condiţii decizionale Aprecieri privind decizia

b) condiţia de preţ PL ≥ CmEL; PL > CmCL. unde: PL = preţ de vânzare pe termen lung; CmEL = costul mediu economic pe termen lung; CmCL = costul mediu contabil pe termen lung.

1. Se fabrică nivelul producţiei dacă se respectă una din relaţiile de preţ:

- când PL ≥ CmEL se obţine profit normal, deci se poate realiza nivelul optim al producţiei;

- când PL CmCL se obţine profit contabil, deci se poate atinge nivelul optim al producţiei.

2. Când PL < CmCL se recomandă să se oprească producţia deoarece nu se mai poate obţine profit.

TERMEN SCURT (se pot modifica anumite elemente ale factorilor de producţie, menţinând constante, dotarea tehnică a organizaţiei şi procesul tehnologic).

a) condiţia de marginalitate VMS = CMS, unde: VMS şi CMS sunt venitul

marginal şi costul marginal pe termen scurt.

1. Se consideră nivelul optim al producţiei;

2. Se poate obţine profit sau înregistra pierderi (nivelul producţiei poate fi considerat acceptabil dacă se analizează şi se acceptă condiţiile de preţ).

b) Condiţia de preţ PS ≥ CmVS unde : PS = preţul de vânzare pe

termen scurt; CmVS = costul mediu variabil pe

termen scurt.

1. Se poate realiza nivelul optim al producţiei dacă se respectă condiţia de preţ:

PS ≥ CmVS. 2. Dacă PS < CmVS există

următoarele variante: - se poate opri producţia

pentru că nu se mai obţine profit;

- dacă nivelul pierderii este mic şi determinat de nerecuperarea costurilor convenţional-constante se poate continua producţia identificându-se şi măsurile de eliminare a problemelor.


Trebuie subliniat că, pentru fundamentarea deciziei privind nivelul producţiei (ofertă), se pot lua în discuţie toate modelele specificate (pe baza costurilor totale, veniturilor totale şi a profitului; venitul marginal şi costul marginal), ele completându-se reciproc.

6.4 Exemplificarea modalităţilor de alegere a nivelului optim

al producţiei (ofertei) organizaţiei

Folosirea celor două modele de fundamentare a deciziei privind alegerea nivelului optim al producţiei presupune prelucrarea şi interpretarea rezultatului pornind de la acelaşi fond de date.

a) Presupunem că o organizaţie este specializată în realizarea unui singur produs şi are nivelurile costurilor în cursul unei luni de:

cv = 1000 uv/lună; CF = 300000 uv/lună

(unde: cv = cost variabil pe unitatea de produs, iar CF = costuri convenţional-constante).

b) Producţia înregistrează evoluţia (în bucăţi): 100, 200, 300, 400, 500, 600, 700, 800, 900, 1000, 1100, 1200 pentru care există preţurile: 2000 uv/buc, 1900, 1800, 1700, 1600, 1525, 1325, 1125, 1025, 925.

c) Să se stabilească nivelul optim (sau acceptabil) al producţiei. Pentru a rezolva această problemă s-a completat tabelul următor

aplicându-se cele două modele de fundamentare a deciziei: pe baza costurilor totale, a veniturilor totale şi a profitului; pe baza veniturilor şi a costurilor marginale.

În legătură cu completarea tabelului se pot face următoarele

observaţii: Coloana 4 s-a determinat prin înmulţirea costului variabil pe

unitatea de produs (1000 uv/buc) cu numărul de bucăţi de la fiecare evoluţie a nivelului producţiei (coloana 1).

Astfel: 100 buc x 1000 buc = 100000 uv 200 buc x 1000 uv/buc = 200000 uv etc.

Coloanele 8 şi 9 presupun variaţiile producţiei ca fiind momentele

de determinare a costului marginal (pe baza coloanei 5) şi a venitului marginal (pe baza coloanei 6).


Astfel: CM = 200000 - 100000 = 100000 (col 5) CM = 300000 - 200000 = 100000 etc. VM = 380000 - 200000 = 180000 (col 10) VM = 540000 - 380000 = 160000 etc.

Aprecierea rezultatelor din tabel se referă la o serie de aspecte: • Profit (coloana 7) se obţine pentru un nivel al producţiei de 600 bucăţi căruia îi corespunde un preţ de 1525 uv/buc. Analizând în continuare criteriul de marginalitate, se poate observa că numai la acelaşi nivel al producţiei există diferenţa dintre VM şi CM cea mai mică (apropiată de 0). • Neexistând VM = CM (coloana 10) nu există nivel optim al producţiei, decizia orientându-se asupra producţiei de 600 bucăţi, la un preţ de 1525 uv/buc. Acest nivel al producţiei este considerat acceptabil şi asigură

organizaţiei obţinerea profitului, deci îşi poate continua activitatea.

Rezumat

Capitolul 6 se ocupă, după o prezentare sintetică a conceptelor privind costurile şi tipologia lor, de modalităţile de fundamentare a alegerii nivelului optim al producţiei organizaţiei, propunând două modele:

• pe baza costului total, a venitului total şi a profitului; • pe baza venitului marginal şi a costului marginal.

Aplicarea acestor modele, care impun interpretări diferite pe termen

lung şi pe termen scurt, necesită o cunoaştere a evoluţiei costurilor şi a grupării lor după diverse criterii: orizont temporal; folosirea alternativă a resurselor; volumul producţiei folosit ca bază de calcul.

Relaţia dintre producţie se exprimă printr-o serie de concepte: mărimea economică a producţiei organizaţiei (MEP), economiile de scară (clasică, externă, dinamică), dar şi prin utilizarea celor două modele menţionate.

Fundamentarea nivelului optim al producţiei organizaţiei (ofertă) pe baza costurilor şi a veniturilor totale pune în discuţie problema selecţiei cantităţii de produse ce trebuie fabricată pornind de la maximizarea profitului, element important pentru management.


De asemenea, s-a avut în vedere interpretarea rezultatelor acestui model, pornind de la legătura cu alte concepte prezentate în cadrul microeconomiei cum sunt elasticitatea cererii şi a ofertei. Desigur, modelul nu exclude şi situaţia în care, la diferite evoluţii ale producţiei, ale preţului, ale venitului total şi ale costului total să apară şi pierderi. În acest caz, este necesară selecţia nivelului producţiei (considerat acceptabil) pornind de la minimizarea pierderilor, însă cu justificarea alegerii pentru situaţia în care pe termen lung organizaţia îşi poate redresa activitatea.

Al doilea model pune problema selecţiei nivelului producţiei considerat optim sau acceptabil) pe baza costului şi a venitului marginal (între care există relaţiile VM = CM, VM > CM şi VM < CM).

Nivelul producţiei poate fi considerat optim, dacă există relaţia (la un anumit preţ şi cantitate de producţie) VM = CM, unde se consideră că se obţine cel mai mare profit sau cea mai mică pierdere.

Interpretarea rezultatelor trebuie să ţină seama de evoluţia organizaţiei pe termen scurt şi pe termen lung şi de corelarea criteriilor de marginalitate cu cele de preţ (pe intervale de timp diferite).

Studii de caz, probleme, întrebări 1. Pentru fundamentarea deciziei privind alegerea ofertei unei firme

producătoare de echipamente electronice se cunosc următoarele informaţii:

• cheltuielile convenţional-constante (fixe) sunt de 250000 uv/lună până la un volum al producţiei de900 bucăţi/lună şi de 300000 uv/lună dacă volumul lunar al producţiei depăşeşte 1000 bucăţi/lună;

• cheltuielile variabile pe unitatea de produs sunt de 1300 uv; • cererea de produse electronice se exprimă prin următoarele valori:

- preţul (uv/buc.): 2200, 2100, 2000, 1900, 1850, 1800, 1750, 1650, 1600;

- cantităţile cerute (buc/lună): 300, 400, 500, 600, 700, 800, 900, 1000, 1100, 1200.

Pe baza acestor informaţii se cere: a) Să se stabilească oferta considerată optimă/acceptabilă de

producător aplicând modelul decizional bazat pe costul total, pe venitul total şi pe profit.


b) Să se determine oferta considerată optimă/acceptabilă de producător, aplicând modelul decizional bazat pe veniturile şi costurile marginale.

c) Să se calculeze indicele de variabilitate în punctul în care a fost selectată oferta optimă/acceptabilă (punctele a şi b) şi în funcţie de valorile acestuia să se motiveze categoria de costuri clasificate după orizontul temporal şi variaţia volumului producţiei în care se încadrează rezultatul obţinut.

d) Să se calculeze elasticitatea cererii pe tot intervalul de variaţie a preţului şi a cantităţii cerute, iar apoi în funcţie de rezultat să se specifice tipul de cerere.

e) Să se analizeze rezultatele obţinute la punctele anterioare şi să se argumenteze cu date dacă firma producătoare îşi poate continua sau nu activitatea.

2. O firmă este specializată în fabricarea unui produs. În anul de bază prin

folosirea unui anumit proces tehnologic costurile variabile pe unitatea de produs au fost de 1500 uv, iar costurile convenţional-constante de 500000 uv/lună. Ca urmare a creşterii preţurilor la materii prime şi materiale se preconizează că, pe termen scurt, costurile variabile vor fi de 1700 uv/buc, iar costurile convenţional-constante ating valoarea de 500000 uv. Pe termen lung, firma va achiziţiona noi utilaje ce vor influenţa costurile astfel:

• costurile convenţional-constante cresc la 600000 uv/lună; • costurile variabile se reduc la 1400 uv/buc;

Analiza pieţei arată că există următoarele corespondenţe de valori privind cererea:

• preţul (uv/buc): 3000, 2800, 2600, 2400, 2200, 2000, 1800, 1700, 1600, 1500, 1400, 1300;

• cantitatea cerută (bucăţi/lună): 500, 600, 700, 800, 900, 1000, 1100, 1200, 1300, 1400, 1500, 1600.

Se cere: a) Aplicarea celor două modele de fundamentare a deciziei privind

oferta firmei. b) Să se analizeze rezultatele obţinute motivându-se intenţia firmei

de a-şi continua activitatea? 3. Să se aplice modelul de fundamentare a alegerii ofertei firmei pe baza

veniturilor şi a costurilor marginale şi să se interpreteze rezultatul ţinând seama de următoarele informaţii:


• costurile convenţional-constante sunt de 50000 uv; • costurile variabile pe unitatea de produs (cv) se exprimă prin

relaţia:

cv = 25 + p (unde p = preţul produsului);

ecuaţia cererii este de forma:

q = - 2,5 p + 2000 (unde q = cantitatea cerută, iar p = preţul produsului);

preţul produsului (uv/bucată) evoluează astfel: 20, 340, 60, 80, 100, 120, 130, 140, 150, 160, 170, 180.

Aplicând procedeul de maxim şi minim să se determine: a) costurile degresive (cd); b) gradul de degresiune (dg); c) efectul degresiunii (Ed);

cunoscând următoarele date:

Q1 = 40000 bucăţi; Q0 = 35000 bucăţi; Q = 42000 bucăţi; C1 = 280000 uv; C0 = 230000 uv.

(unde:

Q1 şi Q0 = volumul producţiei din perioadele curentă şi de bază, Q = volumul producţiei unei perioade viitoare de gestiune C1 şi C0 = costurile totale din perioadele curentă şi de bază). Să se interpreteze rezultatele obţinute.

4. Să se reprezinte pe acelaşi grafic costurile convenţional-constante şi costurile variabile (proporţionale şi nonproporţionale), având în vedere şi diferitele valori ale indicelui de variabilitate.

Fundamentaţi cu date graficul obţinut.

5. O întreprindere specializată în fabricarea unui produs are următoarele niveluri ale costurilor:

• costul variabil pe unitatea de produs este 1400 uv;


• costul convenţional-constante pe întreaga producţie este 300000 uv, până la un nivel al producţiei de 700 bucăţi şi de 320000 uv pentru un volum de producţie ce depăşeşte acest nivel.

Cererea pentru produs este exprimată prin următoarele relaţii preţ-cantitate cerută:

preţ (uv/buc): 1900, 1850, 1800, 1750, 1650, 1550, 1450, 1400, 1300, 1200;

cantitatea cerută (buc/lună): 100, 200, 300, 400, 500, 600, 700, 800, 900, 1000.

Întreprinderea analizând aceste date s-a oprit la un nivel al producţiei de 800 buc/lună. Pornind de la valoarea specificată, apreciaţi dacă întreprinderea îşi poate sau nu continua activitatea. Argumentaţi răspunsul.

6. O firmă a realizat în anul anterior o producţie de 300000 bucăţi cu un

cost total de 2000000 uv, iar în anul curent producţia preconizată este de 45000 bucăţi cu un cost total de 5000000 uv.

Se cere: a) Să se determine gradul de degresiune şi efectul degresiunii. b) Să se stabilească nivelul gradului de degresiune şi efectul

degresiunii, dacă firma a realizat producţia propusă cu un cost total de 4800000 uv.

c) Să se specifice care este influenţa evoluţiei indicatorilor menţionaţi la punctele a şi b asupra profitului firmei.

7. Comentaţi următoarele afirmaţii:

a) Costurile convenţional-constante sunt cunoscute şi sub denumirea de costuri inevitabile.

b) O parte din costurile de oportunitate este legată de şansele care au fost pierdute sau sacrificate în urma utilizării unor factori de producţie într-un domeniu de activitate şi nu în altul.

c) Costurile totale medii, costurile variabile medii şi costurile marginale, în interacţiunea lor cu preţurile pieţei, pot reprezenta instrumente de reglare a ofertei de produse.

fundamentarea economica a deciziei privind oferta de marfuri a organizatiei

Documents