Funcțiile sociale ale limbii literareLimba literară trebuie înțeleasă ca o variantă istorică a limbii naționale

avînd un caracter supradialectal, normat, și cultivat, servind ca instrument și suport al unei culturi scrise.

Limba literară prezintă : 1. Un caracter mult mai conservator în comparație cu alte varietăți ale

limbii respective (stabilitate la nivelul formelor – fonetică, morfologie, sintaxă)

2. un dinamism superior în privința lexicului și a frazeologieiFuncția de comunicare

Funcțiile sociale ale limbii literare: funcția de comunicare intelectuală f. de conservare culturală f. de marcare a identității naționale f. de comunicare internațională

Funcția de comunicare intelectualăLimba ca instrument al activității intelectuale apare ca posibilitate de exprimare a unui conținut intelectual de natură literară, liturgică, științifică

Stiluri funcționale ale limbii literare: stil bisericesc s. administrativ- juridic s. beletristic s. științific s. ublicistic

Fiecare din aceste stiluri se caracterizează prin mărci specifice, la nivelul selecției lexicale al terminologiilor și parțial la nivel sintactic.

Funcția de conservare culturalăConservarea și depozitarea ,,producțiilor culturale” și a întregii experiențe spirituale ale unei națiuni prin înregistrarea lor în scris. Limba literară poate fi privită ca un garant al tradiției scrise; marcare a identității unei comunități naționale

caracter supradialectal coeziunea între generații

Funcția de comunicare internaționalăEx. Limba latină- în Imperul Roman (~sec. I î. Hr.- sec. V, d.Hr.)Bilingvism internFuncțiile unei limbi de cultură sînt distribuite unor idiomuri diferiteEx. Pentru comunitățile mozaice: ,,limba liturgică”- limba ebraică; iar celelalte funcții sînt efectuate de alte limbi- idiș sau ebraica modernă în Israel

Diglosie

1

Ex. Grecia modernă: existența și concurența a 2 varietăți ale limbii grecești, diferite la toate nivelurile structurale (fonetic, lexical, sintactic) care au funcționat în ultimile 2 secole. ,,Limba pură”(katharevousa)- are caracter arhaic-limba oficială a statului și limba ziarelor-,,limba populară”(demotiki)- în relațiile sociale obișnuite, în viața de zi cu zi; limba literară neogr. moderne. *dimensiunea istorică a limbii literareFiecare limbă literară este un unicum, rezultatul irepetabil al experienței istorice a unei comunități lingvistice date. Ex. Ebraica și sanscrita- inițial limbi liturgice au devenit limbi vii, vorbite în mod ,,natural”.Limba greacă comună(koine) configurată pe baza varietății antice a dialectului ionic în care au fost scrise operele literare- a devenit limba de cultură dominantă în aproape întreg bazinul Mării Mediterane. Limba latină- Imperiul RomanLimba arabă cu literatura coranului, limba spațiului cultural arabo-islamicOrice limbă literară apare și funcționează în condițiile istorice date, care îi sînt specifice. Este produsul unor generații întregi de cărturari; este supăsă în permanență unor factori externi diverși.Îceputul unei limbi literare poate fi consecința unei activități individuale(,,Divina comedie”), dar rafinarea și perfecționarea ei sînt întotdeauna un act colectiv.Caracterul social al limbii literareConceptul modern de limbă literară este strîns legat de fenomenul scrierii. Prin fixarea sa în scris, o varietate lingvistică oarecare dobîndește o mai mare stabilitate în timp. Aspectul vorbit al unei limbi literare derivă din cel scris și îl reflectă cu fidelitate pe acesta, vorbitorul încercînd, în principiu, să vorbească, pe cît posibil, ,,ca și cum ar scrie”. Aspectul scris și cel oral al limbii literare se prezintă în mod diferit.Caracterul normat și unitar al limbii literareLimba literară, în comparație cu graiurile vorbite, se caracterizează prin unitate și stabilitate. Acestea se conferă limbii l-re datorită normei l-re. Normarea se face prin gramatici, îndreptare, dicționare și alte lucrări cu caracter normativ- prescriptiv.Coșeriu spunea referitor la norma literară că aceasta se referă la ,,cum se spune”. Normele literare sau academice au un caracter istoric, o anumită dinamică evolutivă; se constituie în anumite contexte istorice favorabile și pot fi modificate în timp. În calitate de ansamblu normativ, o limbă literară se constituie în mod diacronic și funcționează în plan sincronic. Structura normativă a unei limbi l-re însă evoluează permanent.Adoptarea unei norme este act de selecție.

2

1. Norma este un concurs al celor care utilizează varietatea literară respectivă: ex. filosofie/ filozofie; Isus Hristos/ Isus Cristos; robinet/ robinete, robineți)

2. Normele unei limbi l-re la un moment dat reflectă și mentațitățile dominante ale epocii, ca unele tendințe la modă: ex. în epoca clasică(epoca lui Mihai Eminescu și a lui Titu Maiorescu) remarcăm tendințe spre echilibru, claritate și regularitate a expresiei l-re; actualmente: pizza, pizzerie; scanner, a scana;*împrumuturi).

La selectarea, acceptarea și generalizarea unor fapte de limbă drept norme ale literaturii contribuie mai mulți factori:

Factori extrinseci sau extralingvistici F. intriseci sau lingvistici

Între factorii extralingvistici pot fi distinși prestigiul cultural (al unui autor, texte, varietăți teritoriale) și factorul estetic (care acționează mai ales în privința nivelului fonetic- în selectarea ca norme a structurilor fonetice eufonice).

Factori intrisec-lingvistici: Principiul economiei de mijloace Principiul simetriei și regularității formelor Principiul etimologic Principiul univocității semantic-lexicale

Tendința normativă proprie limbii literare se manifestă la toate nivelurile structural-funcționale ale limbii: fonetic, gramatical, lexical, stilistic.Normele fonetice se referă la regulile de pronunțare corectă a fenomenelor acceptate de inventarul limbii literare la un moment dat. Ex. tradiția muntenească acceptată ca normă literară – seară în loc de sară, pîine, mîine în loc de pîne, mîne, etc.)

În domeniul morfologieiNorma literară selectează din uzul diferitelor varietăți diacronice (româna l-ră veche vs. româna l-ră. modernă), diatopice (dialecte ;i graiuri populare) sau diafazice(stiluri sau limbaje profesionale) a unei paradigme de conjugare sau declinare, sau a unei modalități de exprimare a opozițiilor de gen, nr., caz, diatezăEx: antepunerea articolului hot. masc. numelor proprii la cazul Dativ- lui Ion, lui Radu- în unele zone dialectale sînt utilizate forme cu articol definit postpus- Ionului, Radului.În sintaxă norma vizează atît aspectul general al enunțurilor(topica propozițiilor și a frazei, dimensiunile și tipul de structurare a enunțului), cît și raporturile și mijloacele sintactice.

Caracterul cultivat al limbii l-reFiind legată de activitatea intelectual-culturală superioară a unei comunități istorice date, limba l-ră își cîștigă un prestigiu asumat prin consens în fața altor varietăți ale limbii naționale, în primul rînd față de varietățile dialectal teritoriale.

3