13

FuncŃiile bibliotecilor din Antichitate

până în Renaştere şi rolul lor cultural Toate civilizaŃiile prin care a trecut omenirea au urmat

acelaşi proces inexorabil: înălŃare - prăbuşire, expansiune - contragere, înflorire - decădere. Toate au luptat pentru continuitatea împotriva declinului iremediabil care se instala la un moment dat. Multe dintre aceste civilizaŃii, în mod deosebit cele legate direct de moştenirea noastră culturală, au găsit în bibliotecă un instrument ideal de luptă.

Să ne îndreptăm cu gândul spre Grecia şi Roma antică, spre BizanŃ şi diaspora culturală ebraică, spre civilizaŃia arabă şi lumea medievală creştină, spre Renaşterea Italiană şi Secolul de Aur Spaniol - în toate aceste civilizaŃii bibliotecile au avut un rol cultural extrem de important. Ele au îndeplinit rolul de păstrătoare a cunoştinŃelor acumulate de umanitate de-a lungul secolelor, de instrument educaŃional al generaŃiilor succesive, de laborator de lucru pentru cercetare şi inovaŃie, precum şi de suport de reflecŃie şi dezvoltare a sentimentelor estetice.

Este un fapt îndeobşte cunoscut că bibliotecile au înflorit când civilizaŃia care le-a creat se afla la apogeul său, când acea civilizaŃie se apropia de nadir, rolul bibliotecilor s-a diminuat mult. Declinul bibliotecilor se constituie astfel într-un sensibil barometru al unei societăŃi, al unei civilizaŃii.

Să ne raportăm doar la experienŃa noastră din ultima jumătate de veac şi vom avea confirmarea acestor aserŃiuni.

14

FUNCłIA CUSTODIALĂ Cea mai veche şi mai cunoscută funcŃie a bibliotecilor

este cea custodială, de conservare a cunoştinŃelor umane, indiferent de suportul pe care ele se aflau. Statele antice conservau cu grijă documentele privind legislaŃiile, tratatele încheiate cu alte state, acordurile comerciale etc. Deoarece aceste documente sporeau numeric, a apărut necesitatea organizării lor sistematice, păstrării lor în siguranŃă şi desemnării unei persoane competente care să le descrie, să le indexeze şi să le facă disponibile la cerere. Conservarea acestor colecŃii a devenit un element peren al moştenirii culturale a umanităŃii.

Grecii din epoca Secolului lui Pericle [1] - perioadă de maximă înflorire a culturii greceşti - achiziŃionau, pe lângă texte din domeniile ştiinŃelor exacte, texte literare şi muzicale, materiale grafice şi vizuale care înnobilau sufletul. Platon [2], fără îndoială, avea o bibliotecă personală apreciabilă. Despre Aristotel [3] se ştie că a avut una dintre cele mai mari biblioteci private ale AntichităŃii. Organizarea sa sistematică i-a servit din plin în investigaŃiile sale umaniste, ştiinŃifice şi filosofice necesare eruditelor sale scrieri. Este cunoscut, de asemenea, că elevii şi prietenii săi - între care şi Alexandru Macedon - îi trimiteau specimene botanice şi mostre geologice din călătoriile întreprinse în afara spaŃiului grecesc şi adesea manuscrise care îl interesau pe marele gânditor.

Păstrarea literaturii Secolului de Aur Grec [4], de pildă, nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Bibliotecii oraşului Atena, care garanta “autenticitatea” textelor. Istoricii menŃionează vehemenŃa spectatorilor greci în faŃa abaterilor de la textul pieselor lui Eschil [5], Sofocle [6] sau Euripide [7] de către o trupă de teatru. Se impunea obligaŃia

15

reprezentărilor, în timpul serbărilor dionisiace, doar a copiilor autentice ale căror originale erau depozitate în colecŃia publică, de unde nu era permis a fi scoase, ci doar citite şi copiate. Această funcŃie, un fel de combinaŃie între bibliotecă şi un oficiu de copyright, era mult diferită de cea privitoare la conservarea documentelor fiscale, administrative sau legale.

După fondarea Muzeului [8] din Alexandria, în care se afla Biblioteca , în secolul al IV-lea î.H., alte aspecte ale funcŃiei custodiale încep să apară.

Biblioteca din a fost, în afara oricărei îndoieli, cea mai mare bibliotecă din Antichitate, păstrându-şi supremaŃia în întreaga epocă elenistică, până în secolul al IV-lea.

În prima perioadă, activitatea principală a bibliotecii consta în achiziŃia de manuscrise, şi pentru această muncă funcŃionarii ei erau trimişi în cele mai îndepărtate colŃuri ale lumii vechi. Scopul bibliotecii nu era însă numai acela de a păstra manuscrisele, garantându-le autenticitatea prin experŃii săi, revizuindu-le şi îmbogăŃindu-le, dacă era cazul, ci şi acela de a multiplica lucrările scriitorilor valoroşi începând cu Homer.

Traducerea reprezenta un alt aspect important în sprijinul funcŃiei custodiale a Bibliotecii din Alexandria. Scribii bibliotecii, după cum este consemnat, erau folosiŃi să traducă în greacă, îndeosebi scrieri ebraice referitoare la Vechiul Testament, pentru a fi depozitate în colecŃiile acestei mari biblioteci.

După achiziŃionare, manuscrisele erau legate,

catalogate, corectate şi, în anumite cazuri, autentificate. Sarcina catalogării şi autentificării a devenit astfel parte integrantă a funcŃiei de conservare a bibliotecii. Manuscrisele erau ordonate pe limbi: greacă, egipteană, babiloniană, ebraică, indiană etc.

16

Dezvoltarea bibliotecilor în Roma Antică nu poate fi judecată în afara influenŃei deosebite a culturii elenice şi elenistice exercitate asupra civilizaŃiei romane.

Pentru conservarea literaturii greceşti şi romane, Caius Iulius Caesar a plănuit să construiască o mare bibliotecă de stat la Roma, care să egaleze sau să depăşească pe cea din Alexandria. Din păcate, el a fost asasinat înainte de a-şi realiza acest proiect. Începând cu August, împăraŃii romani au construit numeroase biblioteci la Roma. Biblioteca Ulpia a fost probabil cea mai importantă dintre acestea. Această bibliotecă era împărŃită, asemeni altor biblioteci romane, în secŃii de greacă şi latină. Din nefericire, informaŃiile despre bibliotecile romane ca şi despre alte biblioteci antice sunt fragmentare.

În Evul Mediu funcŃia custodială a bibliotecilor a căpătat o deosebită valoare. După afirmaŃiile istoricului Ammianus Marcellinus, timp de cinci secole după destrămarea Imperiului Roman de Apus, bibliotecile, închise în mănăstiri ca în nişte morminte, au permis supravieŃuirea culturii greco-romane.

În Imperiul Bizantin, care a dăinuit un mileniu după prăbuşirea Romei, manuscrisele greco-romane şi scrierile creştine erau privite ca adevărate comori.Existau biblioteci de mari dimensiuni cum a fost, de pildă, Biblioteca Patriarhului Fotius [9], din secolul al IX-lea.

Din nefericire pentru istoria culturii, multe din aceste scrieri au fost distruse în timpul migraŃiei barbarilor.

Este interesant de ştiut ce s-a petrecut cu bibliotecile din fostul Imperiu Roman de Apus după prăbuşirea acestuia.

PreocupaŃi de ideea păstrării şi dezvoltării învăŃăturii lui Hristos, în secolul al VII-lea, de exemplu, învăŃaŃii creştini au înfiinŃat o mare mănăstire la Vivarium, în sudul Italiei. Acolo, în afara obligaŃiei de a cultiva tradiŃia biblică,

17

călugării trebuia să dobândească cunoştinŃe de greacă şi latină care să le permită accesul la anumite documente clasice. Aceasta însă presupunea constituirea de biblioteci cu texte creştine şi clasice. Aşa se explică crearea aşa-numitelor scriptoria, unde se realizau copii în greacă şi latină ale lucrărilor importante. În următoarele două secole, graŃie copiştilor de pe lângă numeroase mănăstiri, au luat naştere multe biblioteci chiar şi în teritoriile care nu au beneficiat de civilizaŃia romană, cum este cel al Irlandei. În timpul Renaşterii Carolingiene [10], care a avut loc în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, învăŃământul şi, legat de el, bibliotecile cunosc un mare avânt. Principala sursă de creştere a numărului de cărŃi este scriptoria monastică.

După invazia vikingilor şi maghiarilor, în secolul al IX-lea, Renaşterea Carolingiană a încetat. Scriptoria monastică şi bibliotecile din întreaga Europă au fost fie distruse, fie abandonate. Doar în valea Rinului şi în Italia de nord, unde mănăstirile au reuşit să supravieŃuiască vremurilor tulburi, scriptoria benedictinilor se mai îndeletnicea cu copierea şi distribuirea manuscriselor. Pentru următoarele şapte secole, bibliotecile tipice din Europa erau formate din mici colecŃii de manuscrise, copiate laborios şi păstrate cu grijă în comunităŃile monastice risipite între Italia şi Irlanda.

Începând cu secolul al XII-lea se înfiripează biblioteci pe lângă catedralele din FranŃa (Paris, Chartres). În secolele al XII - lea şi al XIII-lea remarcăm o rapidă creştere a numărului acestora şi în Italia meridională datorită legăturilor cu centrele bizantine.

În Spania, la începutul secolului al XII-lea a luat fiinŃă Şcoala de Traducători de la Toledo modelată după Casa ÎnŃelepciunii din Bagdad. Lucrări valoroase din gândirea antică, elenistică şi bizantină au fost tălmăcite în arabă de evreii cunoscători ai acestei limbi, fiind preluate apoi şi din nou

18

traduse, de această dată în latină, de marile universităŃi din Europa de vest.

ColecŃiile din bibliotecile catedralelor au format nucleul viitoarelor biblioteci universitare. Aceste biblioteci universitare au beneficiat în permanenŃă de sprijinul fondatorilor lor. Universitatea din Paris, de exemplu, în 1253, a fost înzestrată cu biblioteca personală a lui Robert de Sorbon [11] - cel care va da numele său prestigioasei universităŃi franceze.

Bogatele colecŃii de la Paris şi Oxford, constituite în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, au sprijinit formarea marilor savanŃi, filosofi şi teologi ai Europei medievale, în fruntea cărora se situează Toma d'Aquino [12], care realizează o admirabilă sinteză a creştinismului cu cultura şi învăŃământul clasic, dar printr-o voită ignorare a implicaŃiilor umaniste ale culturii greco-romane.

Deşi bibliotecile monastice, episcopale şi universitare şi-au îndeplinit cea mai veche şi elementară funcŃie, aceea de a conserva, multe din resursele culturale ale societăŃilor trecute au rămas neexploatate, greşit utilizate şi adesea neînŃelese.

Abia începând cu secolul al XIV-lea, lucrurile încep a se schimba. Petrarca [13] şi, mai târziu, Pico della Mirandola [14] adună, din întreaga Europă, manuscrise religioase şi lucrări clasice.

Mari familii princiare, îmbogăŃite de pe urma negoŃului, cum a fost familia de Medici [15], au finanŃat descoperirea, copierea şi traducerea în italiană a numeroaselor manuscrise vechi, mărturii inestimabile ale civilizaŃiilor trecute. Aşa a luat fiinŃă importante colecŃii particulare, care au stat la baza constituirii primelor biblioteci publice în secolul al XVI-lea. Trebuie să subliniem aici rolul deosebit de important al bibliotecilor italiene în păstrarea şi perpetuarea numeroaselor manuscrise până la invenŃia tiparului.

19

În secolul al XVI-lea, valoarea informaŃională a bibliotecilor capătă o nouă dimensiune prin creşterea deosebită a documentelor istorice. Filip al II-lea al Spaniei, cel care construieşte în 1565 Biblioteca Escorial şi apreciază în mod just valoarea istorică a resurselor arabe pentru Spania, a pus în aplicare un plan vast privind achiziŃionarea de lucrări referitoare la istoria Spaniei. În 1586, Biblioteca Escurial avea deja achiziŃionată o importantă colecŃie privind istoria bisericii spaniole. Ea deŃinea, la acea dată, peste 60.000 de manuscrise şi tipărituri. Această orientare istorică va avea o puternică influenŃă asupra dezvoltării colecŃiilor celorlalte biblioteci europene. Astfel, Bibliothèque Nationale din Paris şi British Museum din Londra devin şi ele centre naŃionale de documente istorice. Adunarea şi conservarea resurselor documentare istorice reprezentau acte extrem de importante în sprijinul memoriei şi identităŃii colective a umanităŃii.

FUNCłIA EDUCAłIONALĂ Bibliotecile au îndeplinit întotdeauna şi un rol educativ.

ConŃinutul noŃiunii de educaŃie, după cum este bine ştiut, a fost diferit de la o epocă la alta. EducaŃia nu este altceva decât un proces social prin care moştenirea ştiinŃifică, literară, artistică şi morală a societăŃii este transmisă de la o generaŃie la alta. Numai prin transmiterea fidelă a acestei moşteniri, prin cunoaşterea informaŃiilor din trecut care să permită obŃinerea de noi informaŃii, poate o societate să progreseze.

FuncŃia educaŃională a bibliotecii se bazează pe câteva elemente esenŃiale:

20

• Lectura este un mijloc efectiv privind accesul la informaŃie şi ea poate produce o reacŃie individuală pozitivă conducând la îmbogăŃirea sufletească şi mentală. Astfel deprinderea lecturii devine din ce în ce mai importantă în procesul educaŃional, societăŃile căpătând tot mai multă dependenŃă de producŃia materialelor scrise.

• Prin organizarea cunoştinŃelor umane în bibliotecă, aceasta devine un factor esenŃial cu ajutorul căruia individul poate să-şi dezvolte capacitatea intelectuală.

• Prin conservarea moştenirii culturale a unei anumite societăŃi, o bibliotecă are un rol esenŃial în procesul educaŃional.

• Întrucât acumularea de cunoştinŃe depăşeşte capacitatea de memorizare individuală şi deoarece procesul educaŃional este din ce în ce mai complex, publicaŃiile devin indispensabile activităŃii de educaŃie, răspunzând cerinŃelor celor mai diverse.

Pentru individ, luat separat, biblioteca este un

auxiliar preŃios de instruire şi educare, care incită imaginaŃia şi îmbogăŃeşte mental. Bibliotecile sunt un mediu excelent pentru folosirea eficientă a timpului avut la dispoziŃie. Punându-ne în contact cu descoperirile ştiinŃifice, biblioteca permite o valorificare deplină a potenŃialului uman. Oamenii, în succesiunea civilizaŃiilor, cu ajutorul informaŃiei obŃinute din biblioteci, au făcut numeroase descoperiri, adesea subliniind şi rolul unei biblioteci anume în realizările lor.

În scrierile sale, Platon a văzut în nevoia de cunoştinŃe a individului elementul central al vieŃii sale. Pentru

21

Cicero [16] şi alŃi învăŃaŃi de-a lungul secolelor, procesul educaŃional se continuă întreaga viaŃă.

În şcoli şi universităŃi, biblioteca este poate elementul cel mai important în munca de instruire desfăşurată de profesori, acŃionând ca o facilitate referenŃială, un stimul activ al elevului şi studentului pentru dezvoltarea autoîncrederii în autodescoperirea cunoştinŃelor.

Odată cu dezvoltarea universităŃilor medievale, biblioteca preia sarcina prezervării culturale şi transmiterii din generaŃie în generaŃie a cunoştinŃelor ştiinŃifice şi culturale acumulate în manuscrise sau cărŃi. Posibilitatea acestei transmiteri rezidă în funcŃia custodială a bibliotecii. Dincolo de această funcŃie, biblioteca, îndeosebi în învăŃământul superior, contribuie la dezvoltarea capacităŃii de judecată şi înŃelegere a studenŃilor. Rolul educaŃional al bibliotecii este astfel strâns unit de ideea unei universităŃi sau unui institut de învăŃământ superior în care individul este liber să-şi dezvolte capacitatea sa intelectuală să-şi formeze personalitatea.

În secolul al IV-lea î.H., atenienii obişnuiau să spună că oraşul este „şcoala culturii greceşti”. Când făceau această afirmaŃie aveau în vedere, cu deosebire, circulaŃia ideilor, dar şi a cărŃilor şi implicit existenŃa atâtor biblioteci. Se mai gândeau, desigur, şi la prezenŃa unor şcoli de înalt nivel sprijinite de biblioteci „specializate”.

Se ştie, de exemplu, că Platon a înfiinŃat Academia [17] ca institut de înalte studii filosofice şi matematice. Filosoful însuşi a adus din călătoriile sale manuscrisele pitagoriciene care au reprezentat nucleul bibliotecii de matematică. La Academie, bazele instrucŃiei erau ideile lui Socrate, consemnate în celebrul Corpus Platonicum - comentarii ale marelui Platon asupra gândirii magistrului său, împreună cu alte disertaŃii ale studenŃilor, toate organizate şi conservate în bibliotecă.

22

Aristotel a urmat lui Platon, prin înfiinŃarea Şcolii Peripatetice sau Liceului [18]. După cum se ştie, elevii săi studiau numeroase aspecte legate de ştiinŃele naturii sau instituŃiile politice ale vremii din diferite state. Astfel biblioteca filosofului, care era legată de un învăŃământ specializat, cuprindea lucrări referitoare la disciplinele de învăŃământ respective. Din păcate, lucrările lui Aristotel şi ale discipolilor săi erau Ńinute la Liceu, departe de publicul atenian şi profesorii din şcolile rivale, fapt ce a condus în parte la declinul acestei instituŃii de învăŃământ. Alexandria cu muzeul şi biblioteca sa, organizate împreună sub conducerea unui elev al lui Aristotel din Şcoala Peripatetică din Atena descindeau direct din Liceu. Muzeul literar (Casa muzeelor, artelor şi ştiinŃelor) era destinat pregătirii elevilor în diferite specialităŃi pentru care aveau la dispoziŃie resursele imense ale bibliotecii. Spre deosebire de Academie şi Liceu, care erau instituŃii private, Muzeul a fost creat şi susŃinut de stat, sub conducerea directă a lui Ptolomeu. El a ajuns în scurtă vreme una dintre cele mai mari instituŃii educaŃionale ale timpului. În bibliotecă, a fost adunată o enormă cantitate de cărŃi privind civilizaŃia grecilor şi a altor popoare. Biblioteca din Alexandria a devenit o instituŃie publică luată ca model de bibliotecile regale similare din multe centre urbane din estul elenistic.

Alexandria şi-a câştigat autoritate îndeosebi în domeniul ştiinŃelor filologice şi matematice. Alte centre culturale ale AntichităŃii erau la rândul lor specializate: Pergamul în studii de gramatică şi retorică şi Atena în filologie. Ele îşi aveau muzeele şi bibliotecile lor.

În epoca elenismului timpuriu, asistăm la prima mare înflorire a literaturii şcolare, cu toate uneltele de lucru necesare: gramatici, lexicoane, manuale, enciclopedii, biografii şi istorii. Apar noi instituŃii educaŃionale, de nivel tot mai înalt.

23

Sub conducerea romană, bibliotecile şi şcolile secundare s-au dezvoltat progresiv, dar noii stăpâni ai lumii au fost indiferenŃi la activităŃile intelectuale în sine, fără finalitate practică. Scopul educaŃiei romane era de a pregăti oameni pentru afaceri, război, administraŃie şi politică. Romanii, popor pragmatic, se ocupau cu învăŃământul tehnic şi aveau puŃină înclinaŃie spre educaŃia teoretică şi estetică. Un popor de cuceritori şi administratori găseau utile doar construcŃiile, legislaŃia şi medicina, iar învăŃarea artelor şi filosofiei era considerată o pierdere de timp. Totuşi, ei nu puteau ignora complet învăŃământul în aceste domenii impus de civilizaŃia elenă, învăŃământ care ,de altfel, a fost lăsat în mâinile grecilor.

Sunt cunoscuŃi filosofii şi retorii greci care şi-au deschis şcoli la Roma. Unii tineri romani călătoreau chiar în centrele greceşti ca: Atena, Alexandria sau Rhodos pentru studiul retoricii şi filosofiei, necesar pregătirii în domeniul ştiinŃelor politice. Se urmărea cu precădere perfecŃionarea vorbirii în public, a artei retorice.

Grecia rămânea totuşi pentru Roma idealul de perfecŃionare care trebuia atins, summumul de cunoştinŃe de dobândit. Dar a face studii direct în centrele culturale greceşti era doar privilegiul aristocraŃiei romane. De subliniat faptul că cei mai cunoscuŃi profesori, arhitecŃi, doctori şi constructori romani, au făcut cu toŃii studii în Est. Pe de altă parte, Roma tindea ea însăşi să aibă cultura sa proprie. Practica aducerii manuscriselor greceşti la Roma a permis constituirea bibliotecii lui Vespasian [19] în anul 75. În jurul bibliotecii s-a dezvoltat un centru de învăŃământ superior, numit Athenaeum, având catedre de retorică şi profesori remuneraŃi. Deşi romanii acordau un rol important studiului individual, aşa cum se observă în activitatea de la Athenaeum şi de la şcolile romane, ei nu au considerat niciodată o universitate

24

sau o şcoală un loc în care individul să-şi dezvolte liber personalitatea. Plecând de la un pur utilitarism, romanii au constrâns individul la interesele statului. Aşa se explică apariŃia a relativ puŃini gânditori în şcolile romane. Dacă bibliotecile romane şi-au îndeplinit menirea păstrării şi transmiterii informaŃiilor, care a însemnat atât de mult pentru lumea medievală şi modernă, ele şi-au îndeplinit şi rolul lor educaŃional, în sensul îngust al termenului, şi anume acela al inculcării unor idei morale şi civice. În Imperiul Roman, începând cu secolul al III-lea, odată cu atrofia instituŃională, rolul bibliotecilor s-a diminuat considerabil.

Din nou, valorile educaŃionale trebuie căutate în Est, pe măsura extinderii creştinismului care dă o altă dimensiune procesului de învăŃământ. łinta primară a educaŃiei creştine timpurii a fost regenerarea morală a individului, ca bază a renaşterii morale a societăŃii.

După stadiul primar al instrucŃiei religioase, educaŃia creştină s-a ocupat cu dezvoltarea integrală a individului. De aici necesitatea preluării şi însuşirii de către comunitatea creştină a limbii şi culturii greceşti, ca purtătorul cel mai important al studiilor biblice.

EducaŃia creştină a reprezentat un cadru social extrem de complex, prin care textele religioase ca: evangheliile, epistolele Sfântului Petru şi scripturile ebraice au fost transmise din generaŃie în generaŃie. Numai prin transmiterea acestei moşteniri culturale, creştinismul a putut să se menŃină şi să se reînnoiască, vehiculându-se un corpus de literatură morală prin intermediul căruia acŃiunile oamenilor au putut fi direcŃionare.

În sprijinul pregătirii religioase, o şcoală creştină de înalt nivel şi o bibliotecă cu publicaŃii preponderent creştine au fost instituite la Alexandria, la începutul secolului al III-lea.

25

Aici s-au aplicat metodele muncii intelectuale greceşti, expozeul şi tehnica retorică.

În Imperiul Roman, recunoaşterea oficială a creştinismului de către Constantin [20] a dus la o dezvoltare rapidă a şcolilor şi bibliotecilor de catedrală.

În Vest, începând cu secolul al VI-lea, învăŃământul începe a se dezvolta în mănăstiri.

RelaŃia funcŃională între bibliotecă şi instituŃiile educaŃionale este îndeosebi vizibilă în istoria diasporei ebraice. Biblioteca ebraică a fost acea colecŃie de cărŃi constituită în sinagogă pentru instruire, educare, muncă şi disciplină. EducaŃia ebraică avea un dublu aspect: mental şi moral.

În Talmud [21], opera fundamentală ebraică de drept canonic, civil şi iudaic, se precizează că „nu este permis să locuieşti într-un loc unde nu este nici şcoală, nici profesori” sau „un oraş care nu are şcoală pentru copii merge spre pieire” [22].

EducaŃia iudaică a fost fundamentată pe principiul social în care învăŃătura lui Israel trebuie înscrisă în memoria colectivă a fiecărei generaŃii. Numai prin transmiterea moştenirii culturale nealterate a putut iudaismul să supravieŃuiască şi adesea să renască în diasporă.

După distrugerea Templului [23], în anul 70, renaşterea iudaismului a fost posibilă prin crearea Academiei Iudaice - o comunitate de dascăli şi învăŃăcei a căror principală îndeletnicire a fost păstrarea şi răspândirea moştenirii culturale a iudaismului. Bazate pe bogatele tezaure ale învăŃăturii iudaice iau naştere noile biblioteci şi şcoli ale academiilor din diaspora babiloniană.

În BizanŃ, scopul principal al educaŃiei a fost pregătirea şi recrutarea personalului care avea să îndeplinească anumite funcŃii de stat şi de care depindea buna funcŃionare a

26

imperiului. În acest sens, în anul 425 au fost înfiinŃate la Constantinopol, Universitatea şi Biblioteca Imperială. La Universitatea Imperială s-au predat, preluându-se de la greci, geometria, retorica, filosofia şi legislaŃia, mai puŃin matematica şi medicina. La începutul secolului al VI-lea, Biblioteca FacultăŃii de Drept, de exemplu, adunase cu osârdie peste 2.000 de volume de lucrări juridice acoperind 1000 de ani de legislaŃie romană, cărŃi care formează Codul lui

Justinian.

Aceste lucrări, împreună cu toate referirile la legislaŃia romană, cunoscute sub denumirea generică de Corpus Juris

Civilis, au stat la baza legislaŃiei din Europa de vest din Evul Mediu şi epoca modernă. Ele se găseau în cele mai importante biblioteci şi şcoli de drept din lumea medievală.

Pe lângă universitate, exista în Imperiul Roman de Răsărit, Şcoala Patriarhală, cu profil teologic, care datează probabil din secolul al V-lea. Alături de cunoştinŃele religioase predate aici, s-a adăugat mai târziu cele de gramatică, retorică, dialectică, matematică, muzică şi medicină. Universitatea şi Şcoala Patriarhală au dăinuit până la cucerirea de către turci a Constantinopolului, în anul 1453.

Universitatea şi şcoala imperială au fost singurele instituŃii de învăŃământ superior în imperiu şi au jucat un rol major în Renaşterea Bizantină din secolul al XI-lea.

CunoştinŃele greco-romane au fost păstrate în bibliotecile din BizanŃ şi au fost transmise prin şcolile bizantine. Parte din ele au trecut la arabi şi au fost integrate civilizaŃiei islamice.

Arabii nu au preluat în fapt decât ştiinŃe exacte - matematica şi medicina - păstrându-şi cu rigoare, învăŃătura lor religioasă tradiŃională. A existat la un moment dat chiar o încercare de conciliere a creştinismului cu învăŃătura mahomedană, dar fără rezultat practic. Sistemul educaŃional

27

arab a rămas exclusiv religios, mult mai pronunŃat decât cel din BizanŃ sau apusul Europei.

EducaŃia Moslem [24] la vârsta timpurie se baza în principal şi pe studiul religiei şi numai tangenŃial pe studiul ştiinŃelor naturale. Se acorda interes cunoştinŃelor ştiinŃifice doar în măsura în care erau apreciate ca foarte utile în dezvoltarea gândirii islamice.

Mai târziu, datorită contactului cu alte popoare, elevii şcolilor Moslem au început să facă traduceri din siriană şi greacă. După fondarea Bagdadului, ei s-au bucurat de sprijin oficial în acest sens.

CurŃile califilor timpurii erau importante locuri de educaŃie. În aceste curŃi au fiinŃat mari biblioteci ai căror emisari mergeau în toate părŃile lumii pentru adunarea de manuscrise.

Au fost înfiinŃate universităŃi şi biblioteci valoroase în numeroase regate. Califul Al-Mam'un a înfiinŃat în Bagdad Casa ÎnŃelepciunii, o universitate cu facultăŃi, biblioteci, laboratoare, oficiu de tălmăcitori şi chiar un observator astronomic. Această instituŃie a fost deschisă elevilor din peste 12 culturi diferite.

Începând cu secolul al X-lea, alte aşezăminte, asemănătoare Casei ÎnŃelepciunii, au luat fiinŃă în toate teritoriile ocupate de arabi, de la Buhara (Republica Uzbecă) şi Merv, adânc în inima Asiei şi spre drumurile Chinei, până la Basra (Irak) şi Damasc, Cairo şi Alger, spre Maroc şi Spania de vest.

Cea mai mare din universităŃile spaniole, cea din Cordova, avea 15 departamente separate, fiecare specializat în câte un domeniu al cunoaşterii, cu clădiri şi biblioteci proprii. În afara colecŃiilor universitare, studenŃii din Cordova aveau acces la multe alte biblioteci între care renumita bibliotecă de pe lângă palatul regal ce conŃinea peste 40.000

28

de volume. UniversităŃile arabe din Spania au servit ca modele centrelor creştine de învăŃământ superior care încep a se înfiinŃa în secolele al XI-lea şi al XII-lea.

În Europa de vest, după prăbuşirea Romei, şcolile şi bibliotecile au fost distruse iar educaŃia a trecut în mâinile bisericii. ÎnvăŃământul de nivel primar, eminamente religios, s-a desfăşurat, începând cu secolul al V-lea, în exclusivitate în mănăstiri, situaŃie care a durat până la crearea şcolilor de pe lângă catedrale, în secolele al XI-lea şi al XII-lea.

Epoca carolingiană a reprezentat un progres pentru dezvoltarea şcolilor şi bibliotecilor. În teritoriile pe care le-a stăpânit dinastia, care îşi trage numele de la Carol cel Mare, au luat naştere şcoli şi biblioteci în toate instituŃiile religioase. Spre sfârşitul secolului al IX-lea, când „Renaşterea” Carolingiană se afla în declin, viitorul papă, Silvestru al II-lea, a înfiinŃat o valoroasă bibliotecă privată de teologie şi a încurajat studiile clasice de gramatică, retorică, logică şi matematică.

Începând cu secolul al XI-lea intrăm în epoca şcolilor de catedrală. Sub încurajarea episcopilor din nordul FranŃei, întâi la Chartres, apoi la Reims, Liège şi Paris, se depun eforturi pentru recuperarea moştenirii clasice umaniste. Cele mai strălucite minŃi ale generaŃiei de pe la 1100 se aflau în şcolile catedralelor, locuri de formare a intelectualităŃii moderne din Europa de vest, în care se studiau noile logici, filosofia şi teologia. În secolul al XI-lea începe deja pelerinajul oamenilor de ştiinŃă şi studenŃilor, pelerinaj care va atinge apogeul în renaştere. În secolul următor exista deja practica ca studenŃii să meargă dintr-un centru în altul pentru a studia cu profesori iluştri: calitatea învăŃământului depinzând în mare măsură de calitatea maestrului.

29

În a doua jumătate a secolului al XII-lea, diferitele şcoli de învăŃământ superior din Paris şi-au schimbat denumirea în universităŃi, care se conduceau după un regulament propriu. Bibliotecile acestor universităŃi deŃineau lucrări valoroase: traduceri în latină a ştiinŃei, medicinei şi filosofiei arabe, versiuni bizantine ale legislaŃiei romane şi clasici ai literaturii greceşti. În secolul al XIII-lea, universităŃile, atât în FranŃa cât şi în Italia, începeau a se specializa. Bologna, de pildă, era specializată în legislaŃie romană, Montpellier în medicina arabă etc. Alte universităŃi, ca Oxford şi Sorbona aveau chiar mai multe specialităŃi. Bibliotecile, prin fondul lor de publicaŃii, urmau de aproape conŃinutul învăŃământului. În facultăŃile cu profil artistic, de exemplu, bibliotecile cuprindeau numeroase lucrări privitoare la cele şapte arte liberale (denumire, prin care erau desemnate în Evul Mediu gramatica, retorica, dialectica - adică logica formală - , la care se adăugau aritmetica, geometria, astronomia şi teoria muzicii; primele trei (trivium) constituiau primul ciclu al învăŃământului scolastic, iar următoarele patru (quatrivium), ciclul al doilea, la care s-a adăugat mai târziu filosofia lui Aristotel).

Cel mai mare interes s-a acordat însă facultăŃilor şi, respectiv, bibliotecilor de medicină, drept şi teologie.

În secolul al XIV-lea apar şaisprezece noi facultăŃi între care cele din Neapole şi Padova în Italia, Orléans şi Toulouse în FranŃa, Salamanca şi Sevilla în Spania, Lisabona în Portugalia şi Cambridge în Anglia.

După bibliotecile monastice, care au păstrat şi transmis cunoştinŃele umane prin cărŃi timp de 1000 de ani, e rândul acum al bibliotecilor universitare să preia aceste cunoştinŃe, punându-se, în serviciul educaŃiei. S-a netezit astfel drumul Renaşterii Europene.

30

Renaşterea nu a adus numaidecât o schimbare radicală în sistemul educaŃional, care a rămas, în limitele lui generale, acelaşi, până în secolul al XVI-lea. Sistemul educaŃional scolastic [25], derivat din cultura antică, a fost, în mod paradoxal, schimbat de revoluŃia umanistă, deşi şi el era apreciat la timpul său ca o întoarcere la lumea veche. Spre deosebire însă de scolastică care a pus accentul pe dialectică, filosofie şi religie, Renaşterea a avut îndeosebi în vedere acele discipline care ajută la înflorirea personalităŃii umane, ca arta, muzica, literatura şi arhitectura. Renaşterea a încercat întoarcerea la o Romă elenizată. Idealul umanist era polivalent plecând de la o libertate totală a gândirii, a autoexpresiei şi activităŃii creatoare. În acest context cultural, asistăm la apariŃia a noi şcoli care iau naştere în Italia, şcoli care au stat la baza viitoarelor colleges şi lycées în FranŃa, colegies şi estudios în Spania, Gymnasien în Germania, şi public schools în Anglia.

În Italia aceste şcoli erau înfiinŃate şi întreŃinute de familiile ducale. Două din cele mai importante şcoli italiene au fost la Mantova şi Ferrara, unde elevii aveau posibilităŃi de studiu deosebite. Bibliotecile pe care ele le deŃineau numărau importante colecŃii de manuscrise greceşti, latine, bizantine şi arabe. Universitatea Municipală din FlorenŃa deŃinea probabil cea mai reprezentativă bibliotecă de clasici greci şi latini. Tot aici a fost înfiinŃată şi biblioteca familiei de Medici care cuprindea numeroase lucrări clasice şi religioase, cu comentariile lui Picine, şi traduceri din Corpus Platonicum. Multe din aceste biblioteci deŃineau şi un corp important de traducători.

În procesul de constituire a statelor-naŃiuni, în secolul al XVI-lea, se remarcă rapida proliferare deopotrivă a şcolilor secundare şi a universităŃilor. În acest proces, bibliotecile

31

capătă un rol educaŃional tot mai important, studiile umaniste putându-se desfăşura la un înalt nivel.

În Spania, de exemplu, se instituie o academie latină la curtea regală din Madrid, după modelul căreia au luat naştere alte academii între care Estudio din Madrid, care număra şi pe Cervantes printre elevii săi. Această academie, a oferit o educaŃie umanistă superioară, desfăşurând numeroase activităŃi. Între altele, a realizat o colecŃie literară, a pregătit cursuri de poezie şi a organizat pentru elevi competiŃii.

Şcolile municipale se vor extinde şi ele prin cuprinderea unui număr tot mai mare de elevi. La rândul lor, universităŃile vor creşte de la unsprezece, la începutul secolului al XVI-lea, la treizeci şi două la începutul secolului al XVII-lea. Cu excepŃia Granadei, unde era o fundaŃie regală, universităŃile erau patronate de municipalitate, persoane particulare sau ordine religioase. În interiorul Spaniei era însă o strictă cenzură impusă atât cărŃilor şi ideilor, cât şi studenŃilor spanioli cărora le era interzis studiul în străinătate de teama contaminării intelectuale. Cenzura s-a resimŃit îndeosebi după obŃinerea monopolului asupra învăŃământului secundar şi al celui superior de către iezuiŃi. Cu toate acestea, iezuiŃii au avut, un rol pozitiv în dezvoltarea învăŃământului, atât în ce priveşte conŃinutul cât şi metodele pedagogice utilizate. Realizările iezuite în educaŃia secundară şi superioară în Spania au permis religiei catolice să se menŃină în epoca luptei militare şi ideologice cu protestanŃii şi turcii islamici.

Odată cu extinderea bibliotecilor şcolilor secundare, colegiilor şi universităŃilor catolice, în timpul aşa-numitului Secol de Aur spaniol, s-au dezvoltat şi bibliotecile islamice negre. Este remarcabilă activitatea desfăşurată de şcolile moschee şi centrele de învăŃământ superior în timpul reînvierii intelectuale şi literare din secolul al XVI-lea. Cultura Africii de Vest a înflorit în mod deosebit în acest

32

secol iar interesul pentru carte şi bibliotecă a crescut mult. Iată ce scrie în Timbuktee, Leo Africanus, unul din oamenii învăŃaŃi ai vremii: „Există numeroşi judecători, doctori şi clerici, toŃi primind bune salarii de la rege. El acordă mare interes oamenilor învăŃaŃi. Există o mare cerere de cărŃi şi manuscrise care sunt importate de la barbari. Mai mult câştig este de la comerŃul de carte decât de la orice altă afacere”[26].

FUNCłIA ESTETICĂ Prima întrebare pe care ne-o punem este dacă putem

vorbi de o funcŃie estetică a bibliotecilor? Se ştie că funcŃiile bibliotecilor sunt determinate de nevoile comunităŃii umane pe care acestea le slujesc. Raportul între utilizator şi bibliotecă se complică în momentul în care aceste necesităŃi nu sunt precis definite. În estetică ceea ce interesează este frumosul. Bibliotecile sunt însă frecventate din nevoi utilitare. Câte dintre acestea pot fi puse în directă relaŃie cu esteticul?

În cele ce urmează vom avea în vedere următoarele aspecte ale funcŃiei estetice a bibliotecilor:

1. construcŃia şi design-ul arhitectural; 2. spaŃii pentru diferite momente culturale; 3. includerea unor lucrări de artă în colecŃiile

bibliotecilor; 4. integrarea resurselor de bibliotecă cu cele ale altor

instituŃii culturale; 5. păstrarea manuscriselor vechi şi a cărŃilor rare şi

preŃioase ca obiecte de artă. Într-un climat estetico-cultural autentic, bibliotecile

există nu ca simple instituŃii unde cărŃile pot fi păstrate şi

33

utilizate, ci şi ca importante centre informaŃionale şi de cultură atât pentru indivizi cât şi pentru instituŃii şi organizaŃii.

Societatea contemporană, după cum se ştie, se preocupă în mod deosebit de conservarea naturii. Programe educaŃionale de păstrare a mediului înconjurător sunt în vigoare în diferite state. Calitatea vieŃii, se spune, depinde, în mare măsură, de mediul ambiant, dar şi de gradul de dezvoltare a bibliotecilor, muzeelor, şcolilor, altor instituŃii culturale.

FuncŃia estetică a bibliotecilor trebuie privită în contextul general al preocupărilor estetice ale societăŃii: păstrarea frumuseŃilor naturii, integrarea instituŃiilor culturale în mediul natural, utilizarea resurselor informaŃionale reprezentate de muzee, grădini zoologice şi botanice, educaŃia în domeniul ştiinŃelor naturii, utilizarea concepŃiilor estetice ale artiştilor în dezvoltarea conştiinŃei estetice a oamenilor.

Bibliotecile sunt influenŃate de consensul general estetic. FuncŃia estetică a bibliotecilor şi relaŃia între instituŃiile culturale şi mediul înconjurător au fost evidenŃiate cu multă pregnanŃă de greci în Secolul de Aur atenian. Monumentele de pe Acropole [27] şi din Agora [28], precum şi cele din parcurile suburbane unde felurite gimnazii [29] erau construite, la care se adăugau Academia şi Liceul, încântau pe vizitatori. Academia era situată într-un parc care avea un vast spaŃiu sacru dedicat zeiŃei Atena. Numeroase alte zeităŃi îşi aflau aici altarul, îndeosebi Hermes, zeul tutelar al tuturor gimnaziilor. Atenienii se plimbau prin zona Academiei care devenise în sec. al IV-lea î.H. o superbă grădină cu bazine împodobite cu statui şi arbori. Era un loc preferat de întâlnire pentru numeroasele grupuri de intelectuali din şcoala lui Platon. Gimnaziul era echivalentul exact al acelor centre

34

culturale în care arhitecŃii contemporani plănuiesc să găzduiască toate activităŃile asociate cu educaŃia fizică, intelectuală şi estetică. La fel Liceul, care găzduia şcoala şi biblioteca lui Aristotel, cuprindea parcul cu facilităŃi recreative şi culturale, inclusiv o frumoasă grădină aşezată într-un peisaj idilic. Locurile alese pentru Academie şi Liceu, cu peluzele lor verzi, copacii umbroşi şi pacea bucolică, dovedesc odată în plus, dragostea lui Platon şi Aristotel pentru natură.

În Renaştere, una din cele mai interesante orientări umaniste a fost cea referitoare la noua perspectivă istorică a artelor, dezvoltată de Leonardo Bruni [30]. Trecerea de la interesul pentru beletristică spre alte discipline artistice - arhitectură, sculptură şi muzică - este vizibilă în concepŃia sa şi a elevilor săi.

Scenele de pictură, istorice sau mitologice fac o referire directă la literatura AntichităŃii. Referirile mitologice preferate erau Metamorfozele lui Ovidiu şi Despre natura lucrurilor a lui Lucretiu. Cercetările şi investigaŃiile renascentiste în domeniul artelor frumoase au dus la creşterea colecŃiilor de literatură, născută ca urmare a căutării răspunsurilor la numeroase întrebări ale oamenilor epocii.

În Spania epocii de aur, tradiŃiile umaniste de cercetare, unite cu vocaŃia exploratorie a acestei Ńări, privesc deopotrivă geografia, istoria, cosmografia şi ştiinŃele naturii. ÎnvăŃaŃii spanioli s-au interesat şi ei de toate aspectele privind moştenirea AntichităŃii şi a Evului Mediu. Şi-au pus întrebări privind forma pământului şi împărŃirea continentelor, au dovedit interes pentru ştiinŃa naturii, rasele de oameni etc. Rolul UniversităŃii din Salamanca este edificator în acest sens (aici se studiau principiile relaŃiilor între naŃiuni, dreptul războiului, libertatea călătoriilor pe mare etc.).

35

Din păcate, multe din rezultatele acestor cercetări întreprinse în Casa de Contratación din Sevilla au dispărut.

Revenind la epoca Antică, sporirea numărului de biblioteci şi sanctuare, instituŃii de învăŃământ, precum Academia şi Liceul, a trezit interesul unei anumite categorii de oameni de cultură pentru statui, obiecte de artă, cărŃi rare şi preŃioase.

Săpăturile germane de la Pergam, coroborate cu anumite mărturii scrise, au evidenŃiat aceste preocupări. În arhitectura acestui oraş antic, edificii publice de seamă erau construite în apropierea mării. În rândul acestora un important rol era deŃinut de Biblioteca oraşului Pergam, aşezată lângă Templul Atenei, divinitatea tutelară a bibliotecilor. Această bibliotecă, care număra circa 600.000 de volume, era înconjurată de coloane şi arbori. În jurul ei, erau alei pentru plimbări stimulatoare de idei. În afara spaŃiului pentru depozitarea cărŃilor, Biblioteca din Pergam avea un hol de primire cu statuia zeiŃei Atena, de dimensiuni uriaşe, aşezată pe un piedestal de marmură, asemănător statuii lui Fidias în Partenon, piedestal folosit, de asemenea, pentru conferinŃe academice. Alte piedestaluri serveau ca suport pentru statuile poeŃilor, istoricilor şi filosofilor». Era un fel de mic muzeu istoric, tradiŃie reluată de Renaşterea Italiană. Dintre statui nu lipseau cele ale lui Homer, Safo, Alcaeus şi Herodot.

Într-o bibliotecă greacă, statuia sau bustul lui Homer era întotdeauna prezent şi de aici numirea sălii principale ca Sala lui Homer. De asemenea, statuia Atenei, zeiŃa înŃelepciunii, se află şi ea în toate bibliotecile din lumea elenistică.

Pentru a da interiorului o frumuseŃe aparte, aristocraŃia din Pergam a împodobit biblioteca cu colecŃii întregi de sculpturi şi picturi greceşti cuprinzând multe copii dar şi originale.

36

În această ambianŃă de cultură, cu resursele bibliotecii şi cele ale muzeului la dispoziŃie, a început prima cercetare critică asupra istoriei artei greceşti, cunoscută sub numele de Canonul din Pergam.

Ptolemeii [31] din Alexandria, mândri de biblioteca şi muzeul lor, au dobândit superioritate culturală şi politică asupra rivalilor lor din Pergam.

Se ştie puŃin despre oraşul fondat de Alexandru cel Mare şi condus de Ptolemei [32]. Din mărturiile istoricilor aflăm că în mijlocul oraşului exista un complex de palate care domina peisajul urban. Alături de palatul regal se aflau clădirile statului, Muzeul, Biblioteca, marele Mausoleu al lui Alexandru, parcurile, templele, grădinile cu sculpturi, grădina zoologică şi cea botanică. Muzeul însuşi era un sanctuar, dedicat muzelor, unde elevii din colegiu făceau cercetări ştiinŃifice.

Romanii multă vreme nu s-au interesat de artă. Numai prin contact cu Grecia, cucerită în sec. al II-lea î.H., ei au căpătat gust pentru cărŃi şi lucrări de artă. Prăzile greceşti, între care şi operele de artă, erau distribuite în cadrul unor procesiuni triumfale în temple. Sylla, cuceritorul atenienilor, a confiscat tezaurul de la Delfi şi Olympia ca şi biblioteca lui Aristotel din Pireu. Deşi romanii, cu timpul încep să-şi rafineze gustul şi să colecŃioneze opere de artă autentice, secole întregi ei nu au avut o părere prea bună despre artişti, pe care adesea îi considerau nişte saltimbanci.

Cine studiază cu atenŃie cultura şi arhitectura romană îşi dă seama că o anumită preocupare pentru amplasarea optimă a monumentelor artistice, de exemplu, exista şi la ei. Un contemporan al lui August, arhitectul Vitruviu [33], recomanda amplasarea spaŃiilor care adăpostesc galeriile de artă spre nord deoarece lumina este constantă în cursul zilei, făcând culorile să rămână neschimbate. În schimb, el

37

propunea amplasarea bibliotecilor spre est pentru că vântul umed din vest şi sud dăunează cărŃilor. Păstrarea fragilelor cărŃi ale AntichităŃii cerea şi alte precauŃii speciale, cum ar fi rafturile din cedru sau fildeş.

În biblioteca romană, decorată întotdeauna cu statuia zeiŃei Minerva, zeiŃa înŃelepciunii, bustul lui Vergiliu era prezent printre alŃi iluştri poeŃi, dramaturgi, oratori, istorici şi filosofi.

Între bibliotecile romane celebre se cuvine să zăbovim asupra bibliotecii împăratului filosof Adrian din Atena. Biblioteca era împărŃită în două părŃi: un şir lung de coloane spre vest şi o serie de săli de conferinŃe şi de lectură spre est. PereŃii camerelor de est aveau nişe pentru cărŃi. Tavanul era auriu, iar pereŃii din sala mare a bibliotecii înfăŃişau scene din Iliada şi Odiseea. În interior puteau fi văzute statuile lui Homer, Sofocle şi ale altor mari scriitori greci.

La Tivoli, reşedinŃa imperială din afara Romei, Adrian avea o bibliotecă personală importantă făcută după model grecesc cu vaste culoare străjuite de coloane. Aici, el îşi înălŃase de fapt un complex de clădiri, un fel de imperiu în miniatură, reproducând locurile care l-au impresionat cel mai mult în timpul numeroaselor sale vizite în provinciile imperiului. Între acestea, fără îndoială, se aflau Academia şi Liceul.

Villa Hadriana a fost, într-un anumit sens, un muzeu în aer liber al lumii vechi: grădinile sale erau decorate cu numeroase copii ale sculpturilor celebre, biblioteca era plină de statui şi picturi, care făceau bună casă cu ilustre manuscrise. Săpăturile făcute în sec. al XV-lea la ruinele Villei Hadriana au scos la lumină o mulŃime de obiecte antice de mare valoare, care reprezintă acum mândria a numeroase muzee ale lumii, îndeosebi ale celor din Roma.

38

Nu toate bibliotecile, galeriile sau muzeele se aflau în palatele împăraŃilor sau ale celor bogaŃi. Nu o dată vox populi a condamnat monopolizarea privată a cărŃilor şi obiectelor de artă.

Pliniu [34] ne povesteşte că Agrippa, ministru şi cumnat al lui August, s-a referit într-un discurs la necesitatea de a se oferi publicului larg cărŃi, tablouri şi statui.Într-adevăr, începând cu August, s-au deschis biblioteci publice la Roma, iar în pieŃele şi grădinile publice, în teatre, bazilici şi băi au apărut lucrări de artă. În temple se aflau, de asemenea, săli cu lucrări de artă şi cărŃi rare.

Un exemplu edificator este Porticul Octaviei, un loc strălucit unde cele patru laturi cuprindeau tot atâtea galerii la care se adăugau două temple dedicate lui Jupiter şi Junonei, o schola, drept auditorium pentru dezbateri senatoriale şi conferinŃe, precum şi o bibliotecă şi un muzeu. Cea mai mare colecŃie a Imperiului Roman a fost expusă aici.

Termele romane serveau şi drept cluburi sociale pe care cetăŃenii le puteau frecventa contra unei sume modice. Acestea erau spaŃii destinate conversaŃiei publice, recitalurilor muzicale, bibliotecilor şi colecŃiilor de artă. Se cultiva deopotrivă spiritul şi trupul. Din Termele lui Titu de exemplu, s-a scos la lumină în 1506, faimosul grup Laocoon. În Termele lui Caracalla se aflau, de asemenea, numeroase colecŃii. Aici Paullus Assirius a plasat şi prima bibliotecă publică. În secolul al IV-lea, Biblioteca Ulpia, cea mai mare din Roma, a fost mutată în Termele lui Diocletian unde erau un teatru şi galerii de artă.

Unul din primele semne ale decăderii civilizaŃiei greco-romane a fost dispariŃia bibliotecilor, muzeelor şi altor instituŃii culturale. Unele dispar şi în urma unor incendii sau dezastre naturale, cum sunt cele din oraşele Roma şi Herculanum - ultimul distrus prin erupŃia Vezuviului, în anul 79 - , cele

39

mai multe însă pier în urma războaielor sau invaziilor barbarilor (germanii şi hoardele estice).

Barbarii, care au ajuns la Roma şi în Grecia în sec. al V-lea, au avut puŃină înŃelegere pentru învăŃământ, arte, biblioteci şi muzee. În sec. al V-lea, ei au prădat complexul muzeal din Alexandria. Biblioteca a fost distrusă complet de cuceritorii islamici la a doua devastare a Alexandriei, în anul 646.

Cea mai importantă dintre şcolile antice cu bibliotecă, Academia Platonică a fost desfiinŃată, printr-o hotărâre imperială, în anul 529. Tot în acea perioadă, au dispărut şcolile şi bibliotecile din Roma.

Bibliotecile şi alte instituŃii culturale ale AntichităŃii s-au prăbuşit cu întregul complex infra şi suprastructural reprezentat de civilizaŃia greco-romană.

Pentru creştinul medieval sau bizantin, istoria începea cu epoca creştină, iar tot ce a fost înainte, cu excepŃia preistoriei biblice, era socotit ca neadevărat şi dăunător. La fel Moslem-ul medieval, arab sau nonarab, considera, la rândul său, că istoria începe cu epoca Moslem, iar tot ce a fost înainte, cu excepŃia preistoriei coranice, era considerat, de asemenea, neadevărat şi dăunător. Totuşi unele cărŃi şi obiecte de artă, create de civilizaŃia AntichităŃii, ce au supravieŃuit declinului şi prăbuşirii epocii antice, care le-a produs şi pe care Evul Mediu a fost incapabil să le egaleze, sunt considerate valori de acelaşi Ev Mediu. Oamenii de cultură ai epocii le achiziŃionează cu mare cheltuială, le păstrează şi le copiază cu grijă şi pricepere încercând să le încorporeze în tezaurele sanctuarelor lor.

În Europa de vest, în BizanŃ şi Ńările islamice, marea majoritate a instituŃiilor culturale medievale deŃineau lucrări religioase. Biserica şi moscheea păstrau uneori şi producŃiile

40

AntichităŃii, controlau însă cu rigoare utilizarea sau difuzarea lor şi precizau rolul lor educaŃional, de cercetare sau estetic.

Se ştie că religia a deŃinut un rol preponderent în activitatea literară şi artistică în Europa medievală. BizanŃul a urmat aceeaşi cale. Constantinopol a avut unele din cele mai bogate muzee medievale.

În plus, Constantinopol a fost un mare oraş intelectual, cu Universitate, Şcoala Palatului şi Şcoala Patriarhală, precum şi cu numeroase biblioteci private. Capitala bizantină era un oraş al artelor. PieŃele, palatele şi bisericile erau pline de lucrări de artă din marmură preŃioasă, mozaicuri strălucitoare, emailuri, bronzuri argintate şi aurite etc. Bisericile îndeosebi au devenit faimoase în întreaga lume prin realizările iconografice în frescă sau mozaic. Atât în domeniul bibliotecilor şi al muzeelor, dar şi al altor instituŃii culturale, Constantinopol a deŃinut hegemonia mediteraneană până în Renaştere. Se pune capăt activităŃilor sale abia în 1453.

Nici o activitate intelectuală nu poate exista fără cărŃi, fără bibliotecă. Una din trăsăturile epocii lui Justinian şi a Renaşterii Carolingiene a fost interesul pentru cărŃi. Agentul pentru difuzarea acestora a fost scriptoria monastică. Scribii monastici au devenit caligrafi valoroşi şi artişti remarcabili. Între lucrările copiate şi ilustrate de aceştia, la loc de cinste se situează literatura religioasă (biblii, evanghelii, liturghiere, dogme, vieŃile sfinŃilor etc.).

Literatura profană destinată aristocraŃilor, şcolilor episcopale şi mănăstirilor era şi ea prezentă, deşi în cantitate mai redusă. Scrierile erau frumos executate cu majuscule pentru titlu şi început de capitol, împodobite cu motive florale. Desene cu motive florale şi zoomorfe însoŃeau textele scrise cu cerneală adesea de aur şi argint.

41

Legături de cărŃi încrustate cu pietre preŃioase erau realizate de scribii bizantini pentru Sfânta Scriptură. Arta caligrafilor a inspirat pe constructorii de biserici în Europa şi BizanŃ, miniaturiştii au inspirat pe sculptorii de capiteluri şi timpane, iconografii şi specialiştii în vitralii pe mozaicarii bizantini. H.W. Houssing, într-o celebră lucrare dedicată civilizaŃiei bizantine sublinia rolul cărŃilor ca fundament al culturii monastice: „O mănăstire fără biblioteci este ca un castel fără pietre” [35].

Începând din sec. al XIII-lea arta iluminării (manuscrise cu miniaturi) se instituŃionalizează asemănător arhitecturii şi picturii.

Parisul devine capitala europeană atât în domeniul educaŃiei cât şi al artelor. În Evul Mediu timpuriu, nobilii francezi au înfiinŃat ateliere speciale pentru realizarea manuscriselor iluminate. Un exemplu ilustru este Jean de Berry [36]. Biblioteca sa particulară număra psaltiri şi alte lucrări religioase cu ilustraŃii deosebit de frumoase. În lucrarea sa, Tres Riches Heures, arta iluminării este ridicată spre culmi înalte, constituind o lume de personaje fantastice şi vizionare de o frumuseŃe remarcabilă. Iluminarea a realizat legătura indestructibilă între artele vizuale şi literatură.

Şi în epoca clasică a islamului se observă puternice relaŃii de interdependenŃă între aspectele estetice şi cele practice ale caligrafiei. Caligrafia însăşi a fost considerată o artă majoră. Marii caligrafi erau chiar mai renumiŃi decât marii pictori. Caligrafia a inspirat atât literatura cât şi pictura şi grafica. Splendoarea islamului s-a reflectat nu numai în adâncimea conŃinutului tematicii, dar şi în bogăŃia stilului artistic.

Bibliotecile din Renaştere îndeplinesc un rol cultural multiplu având nu numai funcŃii custodiale, educaŃionale şi de cercetare, dar şi artistice, fiind locuri în care se dădeau

42

recitaluri muzicale şi literare, se prezentau expoziŃii de artă sau aveau loc alte evenimente artistice.

Renaşterea Italiană are remarcabili constructori de biblioteci.

Sansovino [37] a construit în perioada 1539-1550 în Piazzetta San Marco din VeneŃia, Libreria Vecchia, cunoscută şi sub numele de Libreria Sansoviniana - una din renumitele biblioteci ale lumii, care poartă numele constructorului său. Biblioteca, realizată după modele elenistice şi romane, are o ornamentaŃie deosebită. Michelangelo [38] este arhitect al bibliotecii florentine Laurenziana, marcă a marelui artist. Michelangelo a realizat un proiect îndrăzneŃ în care nivelul de bază al bibliotecii propriu-zise este mai înalt decât vestibulul. Rezultatul a fost o încăpere unică, a cărei înălŃime depăşeşte lungimea, plafonul fiind ocupat de o uriaşă constelaŃie. El este şi cel care a introdus iluminatul de sus.

Bibliotecile devin în acest fel un vehicul expresiv al unui stil artistic şi arhitectural.

Şi în Renaşterea Spaniolă, bibliotecile au funcŃionat ca elemente inseparabile ale instituŃiilor culturale. Ele făceau parte dintr-un complex arhitectural, cel mai reprezentativ fiind Escorial. Escorialul este o combinaŃie de bibliotecă, muzeu, arhivă, galerie, panteon, reşedinŃă şi mănăstire regală. Este o clădire unică, de formă pătrată, din granit masiv, realizată după gustul lui Filip al II-lea.

Privit din depărtare, Escorialul dă impresia unei masivităŃi inestetice. GraŃia armonică a complexului Escorial poate fi însă apreciată numai pe măsură ce îl vizitezi. Abia atunci remarci adevărata ei splendoare. DecoraŃia interioară este datorată meşterilor italieni, care au contribuit astfel la răspândirea manierismului în Spania. Între alŃii,

43

este de reŃinut numele sculptorului milanez Pompeo Leoni, care a realizat statuile în bronz pentru capelă.

FUNCłIA INFORMAłIONALĂ Cercetarea reprezintă una din componentele

superioare ale activităŃii umane - ea este cea care a făcut posibil progresul societăŃii omeneşti de-a lungul epocilor istorice. DirecŃia cercetării a fost însă întotdeauna determinată de comandamentele sociale. Atât componenta teoretică cât şi cea practică a cercetării presupun vehicularea unor cunoştinŃe, existenŃa unui flux informaŃional.

Bibliotecile, datorită funcŃiei lor de conservare a cunoştinŃelor ştiinŃifice, au sprijinit întotdeauna procesul de cercetare, oferind informaŃii.

Cercetarea, plasându-se la frontiera cunoaşterii, are nevoie de multe informaŃii, dar, la rândul său, conducând spre noi căi ale cunoaşterii, produce ea însăşi informaŃii.

În consecinŃă, activitatea de cercetare presupune acces la o mare cantitate de informaŃii stocate pe diferiŃi suporŃi, unele aparent lipsite de importanŃă, dar de care cercetătorul nu se poate lipsi.

Odată cu diversificarea ştiinŃelor, cercetarea a devenit şi ea tot mai specializată. Drept consecinŃă, au luat naştere şi s-au dezvoltat bibliotecile specializate.

Trecerea de la cercetarea individuală la cercetarea în echipă - fenomen care s-a petrecut în secolul nostru, în perioada interbelică - a însemnat şi crearea unor biblioteci cu largi posibilităŃi de investigare. Bibliotecile şi serviciile de informare s-au unit cu unităŃile de cercetare devenind elemente inseparabile ale activităŃii de creaŃie.

44

UrgenŃa cercetării şi factorul timp au exercitat presiuni asupra dezvoltării aparatului de stocare, regăsire şi diseminare a informaŃiei.

Accesul rapid la o informaŃie de bună calitate este cheia succesului activităŃii de cercetare.

Primul mare „institut” şi cea dintâi „bibliotecă de cercetare” ale AntichităŃii au fost create la Liceu de Aristotel. Elevii săi studiau biologia, matematica, fizica, etica, retorica, literatura, logica, politologia, etnografia şi istoria după tehnici de muncă intelectuală bine puse la punct. Marele filosof îşi organizase desigur metodele de muncă ştiinŃifică în mod riguros urmând lecŃiile de logică şi matematică învăŃate la Academia Platonică.

ÎnvăŃăceii de la Liceu studiau după legile naturii, urmându-şi maestrul în studiul politicii, literaturii, artelor sau istoriei. Numeroasele monografii realizate aici de-a lungul mai multor decenii vădesc puternica tradiŃie ştiinŃifică de la Liceu. Se ştie că Aristotel este şi părintele unei etici ştiinŃifice empirice puse în practică de elevii săi, între care Teofrast [39]. Caracterele lui Teofrast sunt un exemplu de tipologie etică individuală. În lucrările de botanică, partea cea mai solidă a operei sale, Teofrast a descris peste 500 de specii de plante în tradiŃia eticii ştiinŃifice elaborate de Aristotel. AlŃi elevi ai marelui filosof au studiat diferite fenomene culturale şi politice stabilind un fel de antropologie nongreacă, apropiată de ceea ce numim noi astăzi sociologie [40].

Straton [41], elev eminent a lui Teofrast, ajuns conducător la Liceu, a împins cercetarea ştiinŃifică de la studiul eticii spre o activitate ştiinŃifică multilaterală. Biblioteca Liceului deşi făcea faŃă cu greu nevoilor informaŃionale ale şcolii, prin structură şi activitate, a oferit

45

totuşi prototipul „bibliotecii de cercetare” pentru epoca elenă.

Biblioteca din Alexandria a cărei principală preocupare a fost legată de achiziŃionarea, autentificarea, catalogarea şi multiplicarea manuscriselor, a sprijinit tehnicile de cercetare legate îndeosebi de filologie, medicină, matematică, gramatica sistemică şi geografie.

Ca şi la Liceu, clasificarea şi organizarea textelor în Alexandria au dus la apariŃia bibliografiei exhaustive care se slujea de un aparat critic bine pus la punct pentru regăsirea şi diseminarea informaŃiilor. O bogată şi diversificată informaŃie a permis dezvoltarea deosebită a unor ştiinŃe ca geometria, astronomia şi medicina, fapt care a contribuit la supremaŃia Egiptului Ptolemeilor în aceste domenii.

Cu sprijinul statului, Alexandria a devenit un important centru al investigaŃiilor ştiinŃifice din Antichitate. Personalul medical al Muzeului, de pildă, răspundea de viaŃa sanitară a Egiptului şi îngrijea direct personalul armatei; specialiştii din domeniul matematicii supravegheau proiectele de construcŃie şi irigaŃii din Egipt, precum şi realizarea a o serie de maşini de luptă.

Avem date care atestă că între specialiştii din Muzeu se purtau savante discuŃii pe baza a numeroase texte ştiinŃifice şi literare. Este perioada în care în lumea greacă s-au afirmat mari personalităŃi ca Arhimede [42], Straton şi Euclid [43].

Euclid este cel care a sistematizat descoperirile oamenilor de ştiinŃă greci, făcând sinteza cunoştinŃelor matematice acumulate timp de 200 de ani la Atena şi în alte centre greceşti.

La Muzeul şi Biblioteca din Alexandria a lucrat o pleiadă redutabilă de oameni de ştiinŃă, unii dintre aceştia ajungând chiar conducătorii acestor instituŃii. Aşa, de pildă, Biblioteca a fost condusă de Eratostene [44] a cărui metodă de

46

calculare a circumferinŃei pământului este considerată de matematicienii moderni o adevărată capodoperă a geometriei imaginative. La fel de impresionantă a fost şi teoria lui Aristarh din Samos [45] după care pământul face nu numai o mişcare de rotaŃie ci şi una de revoluŃie în jurul soarelui - teorie care a rămas aproape două mii de ani nebăgată în seamă. Realizări importante s-au înregistrat şi în domeniul medicinei. Statul egiptean a pus la îndemna doctorilor Herafil şi Erasistratos [46] cadavre pentru disecŃie. Cei doi savanŃi erau interesaŃi în funcŃionarea sistemului circulator şi nervos. Termeni ca vene şi puls au fost puşi în circulaŃie de ei. Dintre geografii celebri menŃionăm şi pe Strabo din Pont [47] care a lucrat timp de cinci ani ca bibliotecar, scriind aici volumul 17 din a sa Geografie - o adevărată enciclopedie a lumii vechi.

Muzeul a oferit un excelent exemplu de tehnică a cercetării, luat ca model de întreaga lume elenistică, îndeosebi de Pergam, care şi-a creat la rândul său o importantă şcoală de medicină, precum şi o alta de gramatică şi retorică, unde s-au format numeroase generaŃii de cercetători. După cucerirea Egiptului de romani, în Alexandria, studiile de ştiinŃe sociale au fost din păcate descurajate. În plus, Muzeul a fost epurat de personalul care nu a dovedit loialitate noii puteri. Totodată scade importanŃa Bibliotecii şi a Muzeului care devine acum mai mult un institut de învăŃământ decât de cercetare. Încep a se pregăti aici îndeosebi politicieni şi atleŃi. În secolul al III-lea, politicienii romani considerau profesorii-cercetători de la Muzeu nişte paraziŃi - instituŃia devenind o umbră a ceea ce fusese.

Sub conducerea romană, totuşi oamenii de ştiinŃă greci, care se aflau în avangarda ştiinŃei în Imperiul Roman au fost, în general, bine plătiŃi, dar noii stăpâni ai lumii dispreŃuiau ştiinŃele pure, interesul lor mergând în direcŃia ştiinŃelor

47

aplicate. Şi aici însă nu prea mult. Doar arhitectura, ingineria şi medicina prezentau interes, restul era considerat pierdere de timp.

Cum se mai întâmplă şi astăzi, între popoare, învăŃaŃii romani nu îi priveau cu simpatie la colegii lor greci. Astfel, Cato cel Bătrân [48], helenofob, era convins că doctorii greci făceau parte dintr-o conspiraŃie internaŃională şi vor să ucidă poporul roman. Cu toate înclinaŃiile lor spre ştiinŃele exacte, romanii nu erau deloc departe de mentalitatea epocii crezând în semne şi astre. În acest sens, însuşi Galen [49], cel mai bun medic roman, amesteca, în terapeutica sa, magia, astrologia şi medicina. De altfel, în domeniul ştiinŃelor imaginare, singurul lor interes mergea spre astrologie.

Foarte atent la ceea ce se întâmpla în lume, statul roman uneori intervenea cu brutalitate pentru suprimarea unor invenŃii pe care le considera dăunătoare. Aşa au fost distruse cuptoarele de sticlă flexibilă, o extraordinară invenŃie a epocii.

După apariŃia creştinismului, confruntarea dintre ştiinŃă şi religie capătă amploare. RelaŃia noii religii cu cultura veche era ambivalentă. Oamenii de ştiinŃă şi filosofii nu aveau nici o dorinŃă să abandoneze moştenirea greacă şi latină, dar creştinismul îi împingea adesea să o facă. Lucrurile au început să se agraveze în secolul al III-lea, când un grup de creştini a fost acuzat de erezie pentru studiul geometriei, filosofiei şi medicinei, care ar „altera” Scriptura. Însuşi Sfântul Augustin [50] declara că omul religios, deşi ignorant în ştiinŃele astronomice, este mai bun decât un astronom care măsoară cerul şi numărul stelelor, dar este uitat de Dumnezeu. Deşi Sfântul Augustin era profesor şi savant clasic, creştinii săi ştiau foarte puŃin despre ştiinŃa şi cunoştinŃele clasice.

Pentru mulŃi creştini, decăderea învăŃământului clasic avea puŃină importanŃă: Tertulian [51] denunŃa „stupiditatea

48

filosofiei”, irelevanŃa educaŃiei clasice, inutilitatea înŃelepciunii academice venită de la marile biblioteci greco-latine.

Nu toŃi oamenii bisericii respingeau global cultura clasică. Unii încercau o conciliere a gândirii clasice cu cea creştină. Şcolile teologice din Alexandria şi Caesarea adunau în bibliotecile lor lucrări clasice iar savanŃi precum Clement şi Arigen au încercat să demonstreze compatibilitatea creştinismului cu tradiŃia clasică.

Clement [52] considera că o educaŃie clasică este absolut indispensabilă pentru înŃelegerea Sfintei Scripturi. Ca urmare, o parte însemnată a literaturii şi filosofiei clasice a fost introdusă în canonul educaŃional al Europei medievale şi ceea ce este mai important, multe din categoriile de seamă ale gândirii greco-romane au devenit parte integrantă a gândirii latino-creştine şi bizantine.

După convertirea lui Constantin la creştinism în anul 312, creştinii sunt încurajaŃi în jefuirea şi arderea bibliotecilor. Biblioteca din Alexandria decade, manuscrisele sunt distruse. În anul 485 împăratul bizantin Zeno alungă dezidenŃii creştini din Siria, care emigrează în Persia (Nisibis), unde organizează un centru puternic de cultură greacă, dotat cu biblioteci de literatură, filosofie, ştiinŃe şi medicină.

Câteva decenii mai târziu, în 527, împăratul Justinian înlocuieşte pe păgâni şi eretici din poziŃii academice şi le confiscă proprietăŃile. În 529 tot el închide Academia Platonică şi mulŃi din membrii săi ajung să se unească cu comunitatea nestoriană din Persia. Această comunitate avea ca bază doctrina religioasă bazată pe învăŃătura lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului, care nega natura divină a lui Hristos (53). După Justinian, comunitatea intelectuală trebuia să fie strict ortodoxă.

49

SituaŃia culturii clasice devine dramatică în secolul al VIII-lea, când împăratul Leo Isaurianul distruge Universitatea din Constantinopol şi bibliotecile sale.

Abia în secolul al IX-lea, universitatea a fost refondată cu profil de drept. În secolul următor i se adaugă o secŃie de filosofie, dar în secolul al XII-lea va intra în declin.

În vestul Europei se înregistrează un regres cultural datorită invaziei popoarelor migratoare şi creşterii analfabetismului. CărŃile devin inutile timp de cinci secole. În secolul al VI-lea, politicianul şi filosoful Boethius [54] credea încă în perpetuarea gândirii clasice elenistice în variantă latină. El este însă ucis ca urmare a intrigilor lui Justinian ce voia să recucerească Italia. Marele scriitor şi istoric roman Cassiodorus [55] avea aceleaşi idei.

AlŃi savanŃi ai epocii ca Bede, care vorbea de sfericitatea pământului sau Isidor din Sevillia sunt stigmatizaŃi de biserică, deoarece ideile lor veneau în contradicŃie cu cosmologia creştină.

Lipsa de cărŃi şi biblioteci pentru demonstraŃie a însemnat un mare neajuns pentru aceşti savanŃi.

Recucerirea gândirii ştiinŃifice a început abia la sfârşitul secolul al XII-lea, rezultat al unei lupte trudnice începute cu câteva secole mai înainte de Moslem.

Încă din secolul al VII-lea, Moslem sprijină reluarea învăŃăturii greceşti adunând cărŃi şi înfiinŃând biblioteci. În MunŃii Persiei, în Şcoala Nestoriană se traduce în arabă ştiinŃă, medicină şi filosofie antică. Pe de altă parte, dezidenŃii creştini la curtea din Bagdad îşi traduc şi ei lucrările în arabă. Califul Harun al-Rashid [56] încurajează studiul ştiinŃelor şi înfiinŃează un renumit centru medical în Bagdad, precum şi o bibliotecă. Fiul său, al-Ma'mun continuă aceste iniŃiative fondând la Bagdad în anul 827 un fel de institut de cercetare ştiinŃifică, cunoscut sub numele

50

de Casa ÎnŃelepciunii. Acest institut semăna mai mult cu Muzeul din Alexandria decât cu o universitate. El cuprinde un observator astronomic, un birou de traduceri şi o mare bibliotecă. S-a achiziŃionat multă literatură ştiinŃifică, filosofică şi medicală greacă, care apoi s-a tradus în arabă.

Astfel, întregul tezaur de învăŃătură clasică greacă şi latină a trecut aproape intact la arabi şi a fost studiat de sute de savanŃi arabi. Realizările temeinice în domeniile astronomiei, medicinei şi farmaciei, logicii şi filosofiei greceşti au influenŃat puternic dezvoltarea teologiei islamice.

În lumea arabă nu numai statul era interesat în dezvoltarea bibliotecilor ci şi persoane particulare ca Ibn-Sawwar care a construit o mare bibliotecă la Basra şi a angajat cercetători, răsplătiŃi din plin pentru activitatea desfăşurată. La Cairo, în secolul al X-lea, califul Fatimid [57] a înfiinŃat un centru de studii ştiinŃifice şi a organizat o universitate-moschee la al-Azhar pe care a dotat-o cu o bibliotecă care a ajuns la 200.000 de volume.

În 1005 s-a fondat şi aici Casa ÎnŃelepciunii - institut de cercetare cu bibliotecă bogată si laboratoare. Elevii veniŃi din fosta lume elenistică studiau pe cheltuiala statului. O idee despre valoarea bibliotecii din Cairo ne-o putem face din Catalogus, lucrare bibliografică cu caracter enciclopedic a lui Nadim, care înregistrează traducerile din greacă în arabă. În secolul următor, totul se năruia datorită intrigilor fundamentaliştilor şi stricăciunilor produse de turci şi invadatorii creştini.

Biblioteci cu lucrări traduse din greacă în arabă se mai găseau în Spania, Siria, Persia, Afganistan, o adevărată renaştere elenistică în islam. Invazia popoarelor migratoare, îndeosebi a mongolilor, cucerirea Spaniei de creştini, extinderea Imperiului Otoman, care manifesta dezinteres pentru ştiinŃă şi cercetare, sunt dificultăŃi insurmontabile cu

51

care se confruntau oamenii care îşi puneau întrebări despre ei şi ceea ce îi înconjura.

Note şi bibliografie

1. Nume dat celei de-a doua jumătăŃi a secolului al V-lea, înainte de Hristos, reprezentând nivelul cel mai înalt la care a ajuns civilizaŃia şi gândirea greacă, graŃie şi înŃeleptei conduceri a lui Pericle.

2. Platon (428-347 î.H.), unul din cei mai importanŃi gânditori antici,

care a exercitat de-a lungul secolelor o influenŃă considerabilă asupra dezvoltării filosofiei. Teoriile filosofice profunde sunt exprimate într-un stil fermecător; consideraŃiile morale, politice şi ştiinŃifice abundă; miturile fac accesibile, într-o formă sensibilă şi poetică, unele noŃiuni importante pentru cei ce s-ar simŃi descurajaŃi de formulările abstracte, dar în acelaşi timp miturile creează, pentru cei cu posibilităŃi de abstractizare, probleme fundamentale la care nu s-au găsit încă soluŃii. Filosofia lui Platon este o invitaŃie permanentă la o meditaŃie mereu mai profundă. În anul 387î.H., Platon a înfiinŃat Academia - şcoală de cercetări filosofice, ştiinŃifice şi politice.

3. Aristotel (384-322 î.H.), născut la Stagira - de aici denumirea dată

filosofului de Stagiritul - a intrat la vârsta de 17 ani la Academia lui Platon pe care a frecventat-o douăzeci de ani, până la moartea maestrului său. Este vreme de opt ani profesorul lui Alexandru Macedon. În 335 î.H. întemeiază Liceul unde timp de treisprezece ani îşi va concepe şi scrie principalele opere filosofice. Filosofia aristotelică e un fel de platonism reformat care împacă gustul cunoaşterii generale, pe care Stagiritul îl deŃinea de la profesorul său, cu un simŃ foarte viu al empiricului şi al concretului. El a scris aproape 400 de lucrări, dintre care s-au păstrat numai 47. Aristotel a sistematizat în ele cea mai mare cantitate de cunoştinŃe pe care le-a acumulat vreodată un om.

4. Este vorba de Secolul lui Pericle - secolul al V-lea, înainte de Hristos.

52

5. Eschil (525-455 î.H.), poet tragic din Atena, născut la Eleusis. A luptat la Maraton (490) şi la Salamina (480). A scris nouăzeci de tragedii şi drame satirice din care ne-au rămas doar şapte tragedii: Rugătoarele, Perşii, Cei şapte contra Tebei, Prometeu înlănŃuit,

Orestia (Agamemnon, Hoeforele, Ereniile). In centrul gândirii lui Eschil se află Nemesis, adică justiŃia divină.

6. Sofocle (496-406 î.H.), poet tragic, născut la Colonos, lângă Atena. A

scris 123 de piese. La început a imitat stilul „pompos” al lui Eschil, apoi a adoptat o manieră „incisivă” şi „foarte cizelată”, care era probabil cam preŃioasă, şi în ultima perioadă de creaŃie „un ton natural”, potrivit caracterului fiecărui personaj. Noi nu cunoaştem decât ultima sa manieră, căci cele şapte tragedii păstrate într-o culegere romană provin din cea de-a doua perioadă a vieŃii artistului. Iată titlurile acestora, în ordinea probabilă a realizării lor: Trahinienele, Antigona, Aiax, Oedip rege, Electra, Filoctet şi Oedip

la Colonas. Ultima dintre ele, Oedip la Colonas, a fost scrisă când poetul avea aproape nouăzeci de ani. În teatrul său, Sofocle se ocupă mult de studiul caracterelor. Deşi poetul este credincios, zeii şi Destinul din piesele sale lasă multă libertate acŃiunilor omeneşti. Personajele sale nu sunt nişte simple jucării în mâinile zeilor, cum sunt cele ale lui Eschil.

7. Euripide (480-406 î.H.), născut la Salamina, în anul vestitei bătălii. A

scris nouăzeci şi două de piese, dar nu a obŃinut decât de cinci ori premiul întâi. PuŃin apreciat în timpul vieŃii, Euripide a cunoscut după moarte o glorie mai mare decât a celorlalŃi doi mari tragici atenieni. Acesta este probabil motivul că de la el ni s-au păstrat nouăsprezece piese. Acestea sunt: Acesta, Medeea, Hipolit, Hecuba, Andromaca,

Heraclizii, Rugătoarele, Troienele, Electra, Elena, Heracles furios,

Ion, Ifigenia în Taurida, Oreste, Fenicienele, Ifigenia în Aulida,

Bacantele, Ciclopul, Resus. După cum remarca Aristotel, Euripide a fost „cel mai tragic” dintre poeŃii dramatici. El s-a jucat efectiv cu nervii publicului, mai mult decât Eschil şi Sofocle, provocând prin toate mijloacele groaza şi frica. Euripide e marele pictor al pasiunilor; dragostea şi gelozia, sunt concepute ca forŃe irezistibile, ce distrug orice sentiment de pudoare şi milă. Pentru deznodământ, el a apelat mai des decât predecesorii săi la facilul „deus ex machina”, cu toate acestea, piesele sale deŃin o mare forŃă dramatică.

53

8. Pentru vechii greci muzeu nu avea accepŃiunea cunoscută de noi astăzi, adică de locul în care se expun diferite opere de artă pentru delectarea sau instruirea marelui public. Cuvântul muzeu (museion) desemna un sanctuar cu preoŃi şi sacrificii, dedicat cultului Muzelor. Muzeul era locul preferat de întâlnire pentru filosofi, astronomi, învăŃaŃi şi preoŃi. În cel mai celebru dintre muzee, acela din Alexandria, esenŃialul era Biblioteca. În muzeele din Grecia antică se expuneau opere de artă, dar aceasta se făcea pentru a face plăcere zeilor şi nu pentru a fi admirate de oameni.

9. Fotius, teolog bizantin (820-895), patriarh al Constantinopolului între 858-867 şi 877-886. A avut numeroase neînŃelegeri cu papa de la Roma. Când schisma s-a produs în secolul al XI-lea, numele lui Fotius a fost cel mai des evocat. El a lăsat o operă teologică şi erudită apreciabilă.

10. Carolingieni - dinastie de regi şi împăraŃi care îşi trage numele de la

Carol cel Mare, cunoscut şi sub numele de Carolus Magnus (742-814), rege al francilor şi împărat al Occidentului (800-814), care aproape a reuşit să reconstituie Imperiul Roman de Apus.

11. Robert de Sorbon (1201-1274), teolog şi faimos predicator francez

care a fondat la Paris între anii 1253-1257 colegiul care îi poartă numele.

12. Toma d'Aquino sau Thomas Aquinas (1225-1274), teolog italian care

a făcut parte din ordinul dominicanilor. Studiază la Roma doctrina lui Aristotel la care se va referi mereu în opera sa. Predă la Sorbona şi în alte universităŃi. Logician, metafizician, teolog, Toma d'Aquino are scrieri din cele mai diverse. Opera sa fundamentală este Summa

Theologiae (1266-1273). Într-o vreme în care se pune problema evitării rupturii între ştiinŃa greacă şi doctrina creştină, Toma d'Aquino s-a opus ideii lui Averroes, a unui „dublu adevăr”, preconinzând ideea armoniei între credinŃă şi raŃiune. Tomismul, cum este cunoscută în istoria filosofiei teoria sa, rămâne fidel părinŃilor filosofiei greceşti.

13. Francesco Petrarca (1304-1374), cunoscut poet şi umanist italian,

atras deopotrivă de bucuriile terestre şi de divinitate.

54

14. Giovanni Pico della Mirandola, (1463-1494), filosof italian de formaŃie enciclopedică, adept al Academiei Platonice din FlorenŃa. A încercat să îmbine filosofia antică, cea arabă şi diferite concepŃii ezoterice medievale cu creştinismul, în scopul realizării unei religii filosofice universale. Lucrarea sa fundamentală este Conclusiones

philosophicae, cabalisticae et theologicae. 15. Medici - familie de mari bancheri florentini, cu rol de seamă în

viaŃa politică a FlorenŃei, Toscanei şi a altor state italiene în sec.XIV-XVII. Dintre reprezentanŃii familiei Medici, menŃionăm pe Cosimo cel Bătrîn, conducător al republicii florentine (1434-1464), protector al savanŃilor şi al artiştilor (fondează Academia Platonică şi face din FlorenŃa capitala umanismului), şi pe Lorenzo Magnificul, care a condus aceeaşi republică între anii 1469- 1492 şi a sprijinit, de asemenea, artele şi ştiinŃele. Cultura Renaşterii a atins în timpul lui Lorenzo perioada maximă de înflorire, datorită îndeosebi activităŃii pictorului Sandro Botticelli, a umaniştilor Marsilio Ficino, Angelo Poliziano şi Pico della Mirandola.

16. Marcus Tullius Cicero (106-46 î.H.), celebru om politic şi orator

roman. A făcut studii aprofundate de retorică greacă, ca elev al lui Antiochos, Ascolon şi Zenon din Atena şi al lui Posidonius din Rhodos. A cunoscut o mare glorie la Roma, unde graŃie forŃei elocinŃei sale, câştigă numeroase procese celebre. În anul 63 î.H., în urma demascării complotului lui Catilina, Senatul îl onorează cu titlul de salvator al Republicii. A fost asasinat în anul 43 î.H. din ordinul lui Octavian. Opera sa evidenŃiază nivelul cel mai înalt la care a ajuns arta oratorică romană.

17. Academia era la origine o grădină publică - situată la periferia

Atenei - numele venindu-i de la Academos, un erou local. În 387 î.H., Platon a cumpărat acest loc şi a întemeiat aici şcoala sa filosofică - prima „universitate” din lume - care a dăinuit până în anul 86, fiind distrusă de către Sylla.

18. Liceul a fost numele dat şcolii lui Aristotel din Atena, situată în

apropierea templului lui Apolon Licianul (Lykeios). Mai târziu a primit numele de Şcoala peripatetică (peripatos=plimbare), deoarece discuŃiile se purtau în timpul plimbărilor.

55

19. Vespasian (69-79), împărat roman cu veritabile calităŃi edilitare. Sub conducerea sa a început construirea amfiteatrului Colosseum şi a altor importante edificii publice.

20. Constantin cel Mare (Caius Flavius Valerius Aurelius Claudius

Constantinus) (306-337), împărat roman devenit stăpân al întregului imperiu prin înfrângerea lui Maxentiu (312) şi asasinarea lui Licinius (325). Prin edictul din Milan (313) el autorizează creştinismul ca una din religiile oficiale ale imperiului.

21. Talmud este o vastă culegere de literatură religioasă iudaică,

cuprinzând texte care merg din secolul al III-lea î.H. până la sfârşitul secolului al V-lea. Talmud reprezintă expresia legii orale, complementară la Tora sau legea scrisă, al cărei comentariu este. De fapt există două Talmude (din Babilon şi din Ierusalim - Palestina) după locurile de provenienŃă ale evreilor. Talmud din Ierusalim este opera lui Rabbi Yohanan (199-279) iar cel din Babilon, care a făcut obiectul a mai multor comentarii, este lucrarea lui Rav Ashi (352-427). Alături de Biblie, Talmudul este lucrarea fundamentală de referinŃă în domeniul religios al iudaismului.

22. BOWEN, J. History of Western Education. Vol.I. New York, 1975,

p.217. 23. Templul lui Yahve a fost construit de Solomon în partea de nord-est a

oraşului. A fost complet distrus de regele Nabucodonosor în anul 587 î.H. Este reconstruit de evrei între anii 587-538 î.H. Antiochos Epiphan îl prădează în 168 î.H.şi impune aici un cult străin. După o altă distrugere în anul 63 î.H. de soldaŃii romani este reconstruit de Irod în anii 20-19 î.H., lărgindu-i esplanada şi adăugându-i puternice ziduri de susŃinere. Templul împreună cu oraşul a fost complet distrus în anul 70 la înăbuşirea revoltei contra romanilor de către împăratul Titus. Evreii se lamentau pe ruinele templului, la Zidul Plângerii. După eşecul insurecŃiei lui Simon Bar-Kokheba (132), romanii au făcut din oraş Colonia Alia Capitolina, interzisă evreilor. În secolul al VII-lea, arabii au construit pe locul fostului templu moscheea Al-Aqşa.

24. Moslem sau Muslim - nume dat credinŃei islamice în secolul al VII-lea

de Mohammed.

56

25. ÎnvăŃământul scolastic a apărut în Ńările Europei medievale dominate de

catolicism. În dezvoltarea acestui învăŃământ se disting trei etape: timpurie (sec.IX-XII), culminantă (sec. al XIII-lea) şi târzie (sec. XIV-XVII). Scolastica s-a slujit de filosofie pentru argumentarea, apărarea şi sistematizarea dogmelor religioase ale catolicismului. În faza timpurie s-a manifestat puternic influenŃa filosofiei platonice şi neoplatonice. În sec. al XIII-lea a început să se facă apel la gândirea aristotelică adoptându-o dogmelor teologice (Albastus Magnus, Toma d'Aquino).

26. BOWEN, J. Op. cit. p. 164 27. Perioada de glorie a Acropolei a avut loc în timpul lui Pericle.

Acesta reconstruieşte sanctuarul devastat în 480 î.H. şi 470 î.H. de perşi. ReconstrucŃia începe în 447 î.H. Pericle angajează ca arhitect-şef pe Fidias care este ajutat de un număr mare de colaboratori - arhitecŃi, sculptori, simpli meşteşugari. În mai puŃin de 40 de ani au fost construite Partenonul (447-432 î.H.), în partea de sud a platoului, Propileele (437-432 î.H.), care înlocuia vechea poartă construită de Pisistrate şi Erehteionul (între 430 şi 410 î.H.), care adăpostea nouă culte diferite. ZeiŃa Atena era adevărata stăpână a Acropolei, dar şi alte divinităŃi, ca Zeus şi Artemis, aveau în sanctuar incinte rezervate. În afară de edificii, în teritoriul sacru se aflau nenumărate monumente votive, de la modestele stele până la uriaşa statuie de bronz a Atenei Promahos, înaltă de 15 m. Aspectul Acropolei a rămas acelaşi până la sfârşitul erei păgâne. După impunerea creştinismului, aspectul Acropolei şi al monumentelor sale a suferit transformări radicale.

28. În civilizaŃiile moderne nu există echivalent pentru noŃiunea de agora.

Termenul indică o piaŃă, care era centrul sacru al vieŃii cetăŃeneşti, inima şi creierul polisului. În Atena, secolului al IV-lea, conform unui obicei vechi, la intrarea în agora, erau aşezate vase cu apă pentru purificarea rituală, întocmai ca la intrarea unui sanctuar. În agora se odihneau întemeietorii cetăŃii şi tot aici se aflau altare şi temple consacrate zeilor care ocroteau statul.

29. Gimnaziul (gymnasia) ca şi palestra era dedicat exerciŃiilor fizice. Era

un ansamblu de terenuri şi de clădiri mai mari situat de obicei într-un loc plantat cu arbori. La Atena erau trei gimnazii mai cunoscute:

57

Academia, Liceul şi Cinosarges, situate în apropierea oraşului. Atenienilor le plăceau să se plimbe îndeosebi la Academie - întinsă pădure sacră, împodobită cu statui şi înconjurată de ziduri.

30. Leonardo Bruni, cunoscut şi sub numele de Leonardo Aretino (1369-

1444), în lucrarea sa Introducerea în ştiinŃa despre morală a fundamentat idealul personalităŃii multilateral dezvoltate, combătând idealul ascetic medieval.

31. Ptolomei - dinastie regală care a domnit în Egipt începând cu secolul

al III-lea. î.H. şi de numele căreia sunt legate construirea şi dezvoltarea Muzeului şi Bibliotecii din Alexandria.

32. Alexandria a fost întemeiată de Alexandru Macedon în anul 331 î.H.,

devenind curând una din capitalele spirituale ale lumii greceşti. Înaintea morŃii sale (285 î.H.), Ptolomeu I Soter a înfiinŃat în acest oraş celebra Bibliotecă (circa 700.000 vol.) care avea să servească drept model şi altor instituŃii de acest gen, cum a fost Biblioteca din Pergam. Alături de Bibliotecă s-a dezvoltat Muzeul (Museion), unde se conservau, pe lângă manuscrise faimoase, şi opere de artă. S-a creat astfel un mediu spiritual unde se practica un adevărat cult al înŃelepŃilor şi poeŃilor din trecut.

33. Marco Pollio Vitruvius a trăit în sec. I î.H. şi a devenit celebru prin

lucrarea sa De architectura, cel mai vechi tratat de arhitectură păstrat, în care dezvoltă principiile teoretice de compoziŃie arhitectonică.

34. Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) (24-79 î.H.), istoric şi

literat roman a cărui operă fundamentală este Istoria naturală, concepută sub forma unei enciclopedii în 37 de cărŃi, dintre acestea aproape jumătate se referă la botanică, zoologie şi mineralogie.

35. HOUSSING, A. History of Byzantine Civilization. New York, 1971, p.

335. 36. Jean Berry, duc de France (1340-1416), fiu al regelui Jean le Bon.

58

37. Sansovino, pe numele adevărat Jacopo Tatti (1486-1570), sculptor şi arhitect italian de renume.

38. Michelangelo Buonarroti (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect şi

poet italian, unul dintre titanii Renaşterii. S-a format sub influenŃa umaniştilor din Academia Platonică Florentină. Slujind idealului său artistic sub şase papi, Michelangelo n-a cedat ameninŃărilor decât pentru a se răzbuna de sclavia lui prin libertatea artei sale. După tulburările care au dus la izgonirea Medicilor din FlorenŃa, au început anii de pribegie ai artistului. La Roma realizează, între altele, Pietà. Revenit la FlorenŃa, creează David (Galeria Uffizi), Madona cu pruncul (Notre Dame din Bruges), Sf.Matei şi două basoreliefuri de formă rotundă (tondo) pe tema Madonei cu pruncul,

lucrări de o viziune şi tratare picturală. În 1505 primeşte din partea papei Iuliu al II-lea însărcinarea realizării unui ansamblu funerar pentru a fi instalat în Biserica Sf. Petru şi a decorării Capelei Sixtine. Primei comenzi, împlinite numai parŃial, îi erau destinate capodoperele Moise

şi Sclavii. Decorarea bolŃii Capelei Sixtine, grandioasă frescă închinată vitalităŃii şi frumuseŃii omului, luptei lui titanice cu forŃele care îi frânează elanul, de un adevărat lirism dramatic a fost înfăptuită între anii 1508-1512. Pentru ansamblul funerar al Medicilor, realizează în perioada 1520-1534 monumentele lui Giuliano şi Lorenzo (Gânditorul), precum şi patru alegorii (Aurora, Amurgul, Ziua şi Noaptea), de o infinită poezie meditativă. Ultima lucrare de amploare a lui Michelangelo a fost Judecata de apoi, frescă comandată de papa Paul al III-lea pentru unul din pereŃii Sixtinei şi inaugurată după opt ani de lucru.

39. Teofrast (372-287 î.H.), naturalist şi filosof grec cu preocupări

enciclopedice. A fost elevul lui Aristotel căruia i-a succedat la conducerea Liceului. A preluat de la marele filosof materialist metoda cercetării empirice a naturii. În domeniul botanicii, a realizat lucrări remarcabile. Teofrast a scris şi prima istorie a filosofiei greceşti şi a avut o contribuŃie substanŃială în domeniul logicii formale.

40. AFRICA, T.W. Science and the State in Greece and Rome. New

York, 1968, p. 46-47. 41. Straton, cunoscut sub numele de Straton din Lampsac - succesorul lui

Teofrast. S-a apropiat de teoriile lui Democrit, fără a ajunge la

59

atomism, evoluând spre un anumit fel de mecanicism păstrând însă conceptul de calitate.

42. Arhimede (287-212 î.H.), cel mai cunoscut matematician şi fizician

grec al AntichităŃii. A trăit multă vreme în Siracuza (Sicilia). Dintre numeroasele sale lucrări în domeniul matematicii, o deosebită importanŃă are calculul lungimii curbelor, al suprafeŃelor şi al volumelor după o metodă elaborată de el, care a anticipat analiza infinitezimală. A determinat cu mare precizie dependenŃa dintre diametrul şi lungimea cercului. Este autorul a numeroase invenŃii: maşina pentru irigarea câmpurilor, sisteme de pârghii şi scripeŃi pentru ridicarea greutăŃilor, maşini de aruncat folosite în război etc.

43. Euclid (sec. III î.H.), matematician grec. A înfiinŃat la Alexandria cea

mai vestită şcoală de geometrie din Antichitate. Autor al celei dintâi lucrări ştiinŃifice de geometrie, Elementele (13 cărŃi). Geometria sa poartă numele de geometria euclidiană.

44. Eratostene (275-195 î.H.), matematician, astronom şi filosof grec. A

trăit în Alexandria. A descoperit un procedeu de găsire a numerelor prime, a pus bazele matematicii geografice şi a stabilit pentru prima dată o metodă de determinare a dimensiunilor globului pământesc.

45. Aristarh din Samos (sfârşitul sec. al IV-lea - prima jumătate a sec. al

III-lea î.H.), astronom grec. A elaborat un sistem planetar în care se presupunea, că Pământul se roteşte în jurul axei sale şi, totodată, în jurul Soarelui, indicând şi o metodă pentru determinarea distanŃelor dintre Pământ şi Lună, Pământ şi Soare.

46. Erasistratos (304-245 î.H.), unul din întemeietorii şcolii medicale

alexandrine. A făcut disecŃii pe cadavre umane. A fost şi un foarte priceput chirurg, practicând printre primii laparatomia.

47. Strabo - istoric şi geograf, născut în Pont, la Amasia, pe la anul 60 î.H.

Ca istoric, a continuat nararea istorică universală începută de Polibiu, relatând perioada dintre 146 î.H. până la întemeierea Imperiului Roman. Ca geograf, el oferă în lucrarea sa fundamentală Geografica (17 volume), un tablou complet al lumii antice de la începutul imperiului.

60

48. Cato cel Bătrân (Marcius Cato) (234-149 î.H.), scriitor şi om de stat roman, a combătut influenŃa greacă, dar fără efect. este autor al mai multor scrieri, între care Origines (o istorie a Romei în 7 volume).

49. Galen (Galenus, Galenos) (130-210), medic celebru, grec de origine.

A trăit la Roma, unde şi-a câştigat o faimă deosebită ca practician. Opera lui, din care s-au păstrat aproximativ 80 de lucrări, reprezintă un document important al medicinei antice, dogmatizată ulterior de medicina medievală. A pus bazele anatomiei umane.

50. Sfântul Augustin (Augustinos Aurelius) (354-430), teolog şi filosof

idealist, canonizat de biserica catolică. A pus la baza concepŃiilor sale materialismul neoplatonic. Lucrarea sa fundamentală este Despre

cetatea lui Dumnezeu. 51. Tertulian (Quintus Septimius Florens Tertullianus) (110- 220), teolog

creştin roman, fondatorul patristicii. A combătut raŃionalismul filosofiei greco-romane, numindu-i pe filosofi „patriarhii ereticilor”.

52. Clement (Titus Flavius Clement, numit Alexandrinul) (150- 215),

filosof idealist şi teolog. A încercat să înlăture inevitabila izolare de cultură a creştinismului, susŃinând că el poate fi împăcat cu filosofia. Şcoala catehetică din Alexandria a fost influenŃată puternic de concepŃia lui Clement care a combinat platonismul cu elemente de stoicism.

53. Nestorianismul a fost condamnat ca erezie de sinodul ecumenic din

Efes, în anul 431. 54. Boethius (Anicius Manlius Severinus) (480-524), om de stat şi filosof

roman, adept al idealismului platonic, cu nuanŃe stoice. A tradus şi comentat în limba latină unele lucrări de logică ale lui Aristotel. A scris De consolatione philosophiae, lucrare care s-a bucurat de mare răspândire în Evul Mediu.

55. Cassiodorus (Flavius Magnus Aurelius, supranumit Senator) (490-580),

scriitor şi istoric roman. Opera sa principală cuprinde o istorie a goŃilor, o enciclopedie religioasă şi una profană.

61

56. Harun al-Rashid (786-809), calif arab din dinastia Abbasizilor în timpul căruia Califatul de Bagdad a ajuns la un înalt grad de dezvoltare economică şi culturală. Figura idealizată a lui Harun al-Rashid apare în culegerea de basme orientale O mie şi una de nopŃi.

57. Fatimizi, dinastie de califi arabi (909-1171), care îşi trage numele

de la Fatima, fiica lui Mahomed, din care pretindeau că descind.

1991