francoise dolto - despre copii

8/12/2019 Francoise Dolto - Despre Copii

http://slidepdf.com/reader/full/francoise-dolto-despre-copii 1/17

FRANCOISE DOLTO(1908-1988)

DIFICULTATEA DE A TRÃI Povestiri psihanalitice despre copii

Editura TREIDetalii carte si posibilitate de comandã:

(aici) (selectie de fragmente)

Copiii noştri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens de dinamică nerezolvată, deexperienţe nefericite refulate în noi; copiii noştri le moştenesc, după cum ne moştenesc

darurile şi calităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atunci când un copil nu estebine, că el este bolnav din cauza trecutu lui părinţilor? Si ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nueste „bolnav", el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul estelimbaj, funcţionarea corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui,deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoiemoţional şi afectiv; iar prin anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilulvorbeşte despre starea de armonie dintre mama şi tatăl lui, în măsura în care aceştia seproiectează în el. Fenomenul proiectării părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorbadespre un copil „din acelaşi sânge" sau despre un copil adoptiv; pentru că este vorba despre o relaţiesimbolică, o relaţie de lim baj: copil ul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei şi nu pot ex prima. De

http://www.edituratrei.ro/product.php/Dificultatea_de_a_trai_Povestiri_psihanalitice_despre_copii/2222/





multe ori, copilul se exprimă printr -o stare proastă, dar o poate face şi printr -o stare extraordinară desănătate. Copilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconştientul părinţilor, ceea ceaceştia nu ştiu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înşişi. Iată de ce venirea pe lume a unui copilpresupune întotdeauna să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este doaro naştere trupească, ci şi o naştere simbolică, o naştere de limbaj.

În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la organizareacurelor şi nici la acumularea egoistă a unei ştiinţe, ci se deschide, pornind de la experienţa suferinţeiumane, dincolo de cabinet şi de concepte, către activităţile lui sociale şi publice, către intervenţiilepsihanalistu lui din viaţa de zi cu zi. Cuvântul şi scrisul psihanalistului trebuie să se adreseze în primulrând celor care se confruntă cu viaţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îidetermine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propriilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată adoptată,poate preveni t ulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate şi dezvoltare, şi nu

înspre impasuri. Şi este mai bine să previi decât să vindeci.

Atunci când părinţii ştiu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl simt cumfuncţionează în cadrul familiei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţi să îi acordelocul care i se cuvine în funcţie de propria lui dinamică, să îi respecte drepturile şi libertatea.

Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copii i, dezordinea, însă, pentru copil, ordineaeste ceva care se schimbă în fiecare zi! în timp ce dezordinea se află mereu în acelaşiloc! Pentru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lu crurile; copilul facedezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurulstâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din cauza mareelor! Dimpotrivă,ordinea adulţilor este destinată comodităţii. Există lucruri care se repetă deoarece o rganismulnostru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm, în timp ce corpul nostru rămâne, elalternează starea de veghe cu starea de somn şi are nevoie să fie îmbrăcat în fiecare zi. Există, prinurmare, o anumită ordine care slujeşte nevoilor corpului. Insă, aşa cum îl percepe copilul, joculdorinţei vii este tot timpul nou, viaţa se reînnoieşte mereu. Iar viaţa este un joc care, într -o zi, în plin

joc, se opreşte prin moarte.

(Pag. 20-21)

Orele şi zilele de după naştere (Conferinţă ţinută la maternitatea spitalului Saint Vincent de Paul, Paris, 1977)

Numele meu este Francoise Dolto. Pentru cele şi cei care nu mă cunosc, trebuie să spun că suntpsihanalistă şi că m -am ocupat foarte devreme de acele cazuri de care psihanaliza nu se ocupa,deoarece, la început, psihanaliza nu se ocupa decât de nevrozele numite oedipiene de pe la patru-cinciani, adică de copiii care vorbeau. Dna Morgenstern, prima psihanalistă pe care am întâlnit -o ladoctorul Heuyer, pe când eram medic stagiar, a în ceput să consulte copii cu mutism, nu autişti, ci cumutism, in tens fobiei şi obsesionali, copii care mai aveau încă o exprimare gestuală şi o relaţie cumama. în vremea aceea, nu preluam copii care nu aveau un limbaj al privirii atunci când întâlneau pri-virea celuilalt, însă între timp psihanaliza s -a ocupat de nevroze şi de psihoze cu enclave mai arhaice,iar astăzi avem experienţa unor copii care par că au moştenit întreaga povară a refulării ce lor doipărinţi şi care aduc în analiza pe care o fac problemele părinţilor de când aceştia erau mici, înainte de

a veni cu propri ile probleme. Una dintre surprizele curei psihanalitice cu copiii acestor părinţi constă înaceea că părinţii şi fraţii cei mari se fac bine, în timp ce cel mic, de care ne ocupăm, înregistrează doaro ameliorare a dizarmoniei sale fizice, a proporţiilor bizare ale corpului său. Fizicul, aspectul acestuiase schimbă şi se armonizează până într -atât, încât, în societate, se consideră că s -a transformat dinpunct de veder e fizic. Aşa spun cei care nu 1 -au mai văzut de un an; însă copilul nu s -a schimbat încădin punctul de vedere al comunicării cu el însuşi, în tăcerea lui, el devine psih analistul propriilorpărinţi; asta înseamnă că datorită lui aceştia vin să vorbească cu psihanalistul despre povestea lor şi alui, lucru pe care nu se simţeau în stare să -1 facă la începutul analizei copilului lor; probabil şi pentrucă erau lucruri pe care le uitaseră complet, însă cu ocazia curei acestui copil, părinţii vin din când în când să comunice, uneori pentru că o amintire le -a revenit brusc, alteori pentru că au visat ceva şi vor



să înţeleagă de ce acest vis i -a tulburat; astfel, părinţii retrăiesc unele lucruri, ei fac propria lorpsihanaliză prin intermediul copilului, iar acesta se simte şi el eliberat de povara angoasantă alucrurilor nespuse în familie.

Voiam să vă spun un lucru care nu este cunoscut de prea multă lume. Nici noi nu avem încă suficientde multe experienţe de analize despre care să putem vorbi şi pe care să le comentăm cu cei dinprofesia noastră. Nu este simplu să comunici în legătură cu cazuri de oameni care sunt în viaţă. Pe dealtă parte, este complicat să camuflezi, să schimbi numele şi evenimentele semnifi cative dintr- o fişăde observaţie. Cât timp trăiesc analizandul şi analistul/ această trucare în vederea studiului critic încomun al unui caz este indispensabilă pentru a se putea păstra secretul profesional, însă ea duce şi ladeformarea adevărului şi perturbă înţelegerea efectelor datorate transfer urilor care au loc. Psihanalizadestinată copiilor, chiar mai mult decât cea pentru adulţi, pune în evidenţă rolul deosebit pe care, prinlocul pe care îl ocu pă, prin vârstă şi sex, îl joacă în mod inconştient fiecare individ din familie asupracelorlalţi, ca şi rolul celorlalţi în ceea ce îl priveşte.

Există unele interdicţii dialectice şi dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă marcaacestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moştenit povara interdicţiei de a spune,anterioară conceperii sau concomitentă cu naşterea lor, în aşa fel încât corpul lor (habitusul) manifestăsi semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că există la copilul care se naşte (în funcţie de locul pe care îl are în familia lui, în func ţie de rolul pe care 1 -a avut în momentul conceperii sale în relaţiile dintrepărinţii lui şi faţă de dificultăţile părinţilor cu propriii părinţi şi fraţii mai mari) un impact alinconştientului părinţilor asupra inconştientului em brionului în momentul conceperii lui sauasupra fătului de -a lungul gestaţiei acestuia; el este un fel de medicament al acelei familii.Medicament, nu în sensul că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem aşa, un fel de burete pen-tru problemele lor , iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicţia de a dori în numepropriu, ceea ce le va permite celorlalţi să -şi ducă zilele, cel puţin la fel de bine ca până atunci,

începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul obtu rant între părinţiicare au decis totuşi să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja conceput, să îl păstreze.

Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră şi de lucruri nespuse în legăturăcu trăirile emoţionale ale unuia faţă de celă lalt. Se întâmplă uneori ca însăşi conceperea să aibăloc într-o întâlnire neexprimată a pulsiunilor de ură reciprocă — fără nicio conotaţie peiorativă — sau apulsiunilor de ură a unuia dintre părinţi cu pulsiunile de moarte ale celuilalt. Nu este vorba desprepulsiunile de nonviaţă ale fiecăruia, ci de pulsiunile de agresivitate inconştientă trezite de lumeaexterioară, din jurul lor, sau care erau îndreptate către ei dinspre această lume exterioară. Copilulrespectiv a moştenit toate acestea. (Copii rezultaţi din violuri, copii rezultaţi prin constrângere dinraporturi so cotite legitime.) Toate acestea sunt lucruri care trebuie ştiute. Nu pot în momentul de faţăsă vă prezint date rezultate din observaţii, însă ele pot apărea în cadrul terapiei cu copiii marcaţi lanaştere de unele probleme descoperite tocmai datorită travaliu lui psihanalitic, în felul acesta, prinrostirea adevărului în legătură cu drame ascunse, poate fi ajutată întreaga familie, deşi aceasta credecă nu suferă decât din cauza ano maliei copilului respectiv.

Lăsând să vorbească anomalia acelui copil sau, mai degrabă, ascultând -o, deoarece acesta nuvorbeşte încă, deci, ascultând -o, adică înţelegând ceea ce el lasă să se înţeleagă prin comporta mentullui, anomalia va sfârşi prin a ceda. Anomalia dinamică a copilului se dovedeşte în stare să îi facă pe

părinţi să vorbească despre ceea ce nu au putut spune niciodată nimic, iar cineva din familie va puteaveni atunci să vorbească, dar numai după ce corpul şi -a revenit la proporţiile fireşti, la echilibrul lui „bio-vegetativ". Este un proces lung... Deşi am vârsta pe care o am, nici nu ştiu dacă voi puteaobserva până la capăt aceste cazuri. Tinerii, în schimb, vor relua şi înţelege această relaţie incredibilăprin care fiecare dintre no i este la naştere, la nivelul inconştientului, limbajul dorinţeipărinţilor lui. Uneori este vorba despre un limbaj sortit tăcerii, astfel încât restul familiei să îşipoată prelungi limbajul şi comunicare unii cu ceilalţi sau, cel puţin, cu societa tea. Unul singur estesacrificat pentru toţi ceilalţi (însă, să nu uităm, pentru inconştient nu există negativitate).



Această „nevroză" — un cuvânt nepotrivit, de altfel, însă aşa s -a spus la început —, „nevrozafamilială ", a făcut obiectul cercetărilor lui Laf orgue. La început, toate acestea nu erau defel in-teresante pentru majoritatea psihanaliştilor: „nevroză familială", ce mai e şi asta? Se avea în vederedoar nevroza individului, cea din perioada complexului Oedip.

(Pag. 25-29)

Relaţia mamă -copil în timpul sarcinii

G. H.: Nu am putea aborda şi un alt subiect, ca să ştim ce credeţi despre relaţia mamă -copil în timpulsarcinii?

F. D.: Ce cred... Ce cred despre relaţiile mele?

Eu am avut relaţii cu copiii mei înainte de naşterea lor; am fost foarte surprinsă de douămomente: la cinci luni şi la şapte luni. Mai ales la cel dintâi copil, deoarece o femeie estefoarte uimită la primul copil. La cel de- al doilea, recunoşti deja că ai trecut prin aşa ceva. Nu ştiudacă mamele care au avut copii mici pot să confirme acest lucru...

JEAN BIENAYME:Vorbim despre relaţiile mamă -copil în timpul sarcinii. Am avut prilejul să ascult benzisonore realizate de către acusticienii din echipa Tomatis, cei care au realizat un model fizic prinreproducerea urechii fetale în mediul ei lichid.

Acest model fizic reproduce cu exactitate tot ce aude fătul: o mulţime de lucruri. Aude muzica pecare o ascultă adulţii, precum şi vocile exterioare: vocea mamei, vocea tatălui si a

persoanelor din jur, aude de asemenea zgomotele digestive, dar aude foarte bine si inima;aceste zgomo te organice sunt de altfel foarte puţin modificate. In schimb, zgomotelerespiratorii pe care le aude sunt complet modificate. Iar zgomotul respirator pe care îl facemama, iată ceva ce i -a surprins pe toţi cei care au as cultat banda sonoră, reproduceîntocmai clipocitul apei mării la ţărm .. . Cu siguranţă, atracţia specială pe care o au unii indivizi

pentru zgo motul apei mării la ţărm se poate explica prin această engramă a zgomotului respiraţieimaterne, impri mată luni în şir.

F.D.: Iată unele lucruri deosebit de interesante care ne arată că orice copil, indiferent de relaţia lui cumama, indiferent de si tuaţia lui, percepe unele lucruri din simplul fapt că este in utero ; dar dacă nereferim la relaţia gândită şi vorbită a mamei cu copilul ei, aceasta este diferită de la mamă la mamă.

Aşa încât nu ştiu să vă spun cum stabilesc mamele această relaţie; nu pot să vă spun decât experienţamea personală. Eu am avut -o pe la cinci luni, fără nicio legătură cu faptul că pe la pa tru luni aflasemde la medicul cu care urma să nasc că îi bate ini ma; primul lucru care m-a surprins în mod deosebit s-a întâm plat pe la cinci luni. Mă plimbam prin Jardin du Luxembourg când, deodată, am avutsentimentul unei prezenţe apropiate, foarte atente şi oarecum egală cu mine.

Mă întreb ce-o fi... mă întorc la dreapta, la stânga, nu văd pe nimeni, merg înainte şi sentimentulacelei prezenţe persistă... Odată ajunsă acasă, îi povestesc soţului şi, pe urmă, zic: „Ştii, poate ecopilul care e aici. E totuşi ciudat că nu pot să ştiu dacă e fata sau băiat." Asta a fost! Din acel

moment, prezenţa aceea nu m -a mai părăsit; era o prezenţă în mine. Si am retrăit acelaşi sentiment în timpul celorlalte două sarcini, de fiecare dată cam în a cincea lună,fără nicio idee de persoană de un anumit sex, ci de prezenţă certă, plăcută.

Iar apoi, pe la şapte luni , mi s- a întâmplat ceva foarte, foarte clar, a fost ca o luptă. Am avut sarcinifără niciun fel de probleme, dar a fost ca o luptă psihică; pe de-o parte: „M-am săturat de ce faci...odihneşte -te", ceva de genul acesta... pentru că eu lucrez, lucrez, sunt foarte activă, iar cel mic voiaodihnă. Cum să spun, eu aş fi continuat, dar simţeam (nu e numai o vorbă), simţeam deci acest

„Trebuie să te odihneşti ". Nu corpul meu vor bea, fiindcă el... eu am multe resurse! însă era cineva



care nu avea aceleaşi resurse ca şi mine şi care voia ca eu să mă odih nesc. Şi mi-am spus că, în modcert, riscurile de naştere prematură pe la şapte luni puteau fi legate de faptul că „nu seascul tă" nevoilor copilului respectiv.

Pot să vă spun că toate astea s -au întâmplat în timpul războiu lui; pe primii doi copii i-am avut întimpul războiului, cu pri mul, am circulat cu bicicleta, cu cel de-al doilea, aveam motoci cletă şi amcondus-o până în ajunul naşterii. Era o motocicletă mică; îmi aşezam burtica pe rezervor şi îi dădeambătaie! Nu era o oboseală fizică, era o oboseală de ordin general; îl simţeam pe cel mic în mine, iar eunu eram obosită nici mental, nici fiz ic.

Aşa se explică poate faptul că fiului meu, celui de -al doilea, îi plac atât de mult motoarele. Mi-a prinsbine că am avut motocicletă, fiindcă la primul aveam bicicletă şi, atunci, ce se mai agita după luna aşaptea! Era extraordinar când urcam pe st rada Saint- Jacques. (Locuiesc pe această stradă şi trebuie,

într- adevăr, să urci zdravăn pe strada Saint -Jacques!)

Urcam chinuit şi ceva bombănea la mine în burtică şi cu cât se agita mai mult, cu atât oboseam maitare... Şi aşa am început să -i vorbesc, îi spuneam: „Ştii ce, te rog, nu o să meargă aşa... (Râsete însală.) Stai cuminte, nu te agita şi am să reuşesc, dacă nu, nu am să reuşesc... sunt obosită, iar tu ainevoie, ca şi mine, de odihnă."

Ei bine, imediat după asta, simţeam că se opreşte. Când cob oram de pe bicicletă în faţa porţii,spuneam: „Acum poţi să -i dai drumul" şi începea o agitaţie... rumba aici înăuntru... rumba este celmare, de altfel. Dar s-a oprit când i-am vorbit. De altfel,când aud vocea tatălui, toţi copilaşiisunt extraordinar de receptivi! Vocea tatălui oprea imediat orice mişcare şi îl făcea săasculte.

(Pag. 65-68)

Importanţa cuvintelor rostite î n jurul leag ănului

F. D.: Aş vrea să insist asupra unui lucru adresându -mă în special moaşelor prezente, pentru că ştiucă există moaşe aici cu noi, şi anume impactul cuvintelor rostite asupra mamelor chiar la început, ca şiimportanţa persoanei care se ocupă de cel mic, mai ales dacă este o femeie, importanţa felului încare aceasta se ocupă de el şi vorbeşte, prima dată, despre bebeluş.

Am întâlnit multe femei care au copii cu probleme grave şi care îmi spuneau: „Dar... moaşa, când amnăscut, mi -a spus deja." Este extraordinar impactul acelor prime cuvinte! Ca şi cum, în acel moment,fiinţa umană trăieşte cu o asemenea in tensita te arhaică relaţia cu celălalt, încât o vorbă, rostită însens peiorativ, va acţiona asupra relaţiei pe care o are mama cu copilul ei şi va compromite reacţia deapărare a acelui copil, favorizând o relaţie socială cu mama, care va fi... De exemplu, o mamă îmivorbeşte despre copilul ei „insuportabil" (acei copii insuportabili pe care îi ştim, insuportabili în specialde la vârsta când ştiu deja să meargă bine, când spun nu mamei).

Ştiţi că există o vârstă când copiii îi spun nu mamei, un „nu" prin ceea ce fac sau prin expresia feţei şicare de fapt vrea „să spună da" subiectului care devine el însuşi, iar pentru a deveni el însuşi subiectuleste obligat să spună „nu" acestei fatale dependenţe faţă de mamă, cea care face ca o fiinţă umană să

se alieneze în celălalt la modul isteric. Dacă la acel „nu" al copilului mama răspunde „Am zis" şinu face o dramă din refuzul lui, peste câteva momente copilul va asculta fără nicioobiecţie. Are nevoie de acel timp în care „este da", la modul personal, la su gestia mamei lui. Este operioadă cunoscută care apare între optsprezece luni şi doi ani şi jumătate. Ei bine, este perioada încare unii copii devin „perverşi" din cauza unui fel de angoasă a mamei în faţa opoziţiei verbale acopilului. Şi întotdeauna mamele acestora vor spune: „Ah! dar moaşa m -a prevenit, mi- a spus că va fiun copil îngrozitor!" Sau: „Prietena mea Cutare, care cunoaşte mulţi copii mici, m -a prevenit, a venitlângă leagănul copilului şi mi -a spus: «Ah! ce- o să mai trageţi cu fetiţa asta, nici nu ştiţi ce văaşteaptă cu ea!»"



De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi -a crescut copiii fără nicio problemă. A fostsuficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aşteptede la el decât l a... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar!Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.

Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, caşi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să ofacă să sufere din cauza asta.

Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou -născut se gravează ca un destin.

B. T.: Ca si cum ar vorbi ursitoarele si i- ar hotărî viaţa!

R D.: Exact — asta mă face să mă gândesc la poveştile cu ursitoare sau vrăjitoare aplecate deasupraleagănului copilului.

(Pag. 77-78)

Copilul de la oraş

Încă de la naştere, mica fiinţă umană este însetată de orice comunicare senzorială şimotorie oferită ritmic în cadrul primei diade materne, însetată de limbajul vocal, gestual şi mimic,aten tă la ea însăşi, preocupată de cine o iubeşte, o leagănă, îi zâmbeşte, îi vorbeşte, o ajută să nu sesperie de tot ceea ce în jurul ei se adresează simţurilor; o lume în care, în afara prezenţei iubi toare apărinţilor şi a laptelui matern (înlocuit de biberon), nu întâlneşte decât agresiuni de tot felul care o iaupe nepregătite şi la care este cu atât mai sensibilă, cu cât este mai dotată şi mai înzestrată cuinteligenţă senzorială şi mentală.

Faptul că astăzi, din raţiuni de prudenţă, femeile nasc într -un spaţiu aseptic, echipat pentru a face faţăsurprizelor unor parturiţii dificile, este un lucru bun şi benefic pentru siguranţa unei naşteri lipsite deprobleme, însă de ce trebuie ca foarte des şi complet inutil, dacă nu cumva este vorba desprecomoditatea de program a medicului obstetrician, să se pro voace sau accelereze prin mijloaceartificiale procesul pe care îl reprezintă fiecare naştere? Este o primă agresiune perfect inutilă de care

unii copii, de care m-am ocupat pentru reme dierea acelor întârzieri manifeste, îşi amintesc perfect înviaţa lor inconştientă. De altfel, tocmai prin revenirea acelor amin tiri, exprimate în cuvinte cu prilejulunor tratamente psihoterapeutice, copiii respectivi se dovedesc mai dotaţi din punct de vedere alsensibilităţii decât majoritatea celorlalţi şi decât unii dintre cei care pot profita de aceste tratamenteexcepţionale şi îşi redobândesc vitalitatea care părea pierdută pentru totdeauna, tocmai ei cărora li sepusese eticheta de handica paţi pe viaţă!

De ce mai este atunci necesar, sub pretextul unor măsuri de igienă şi al nevoii de odihnă pentrufemeia care tocmai a născut, pretext perfid care nu trădează decât supunere în faţa unor regulamenteabsurde de spital şi a comodităţii persona lului, ca nou- născutul să fie despărţit de singurul corp cucare a împărţit timp de nouă luni toate ritmurile şi afectele în acea simbioză fetală? Leagănul cât m aiaproape de mamă, copilaşul în braţele ei atât timp cât doreşte ea, vocea ei şi cea a tatălui,toate sunt la fel de necesare sugarului cât sunt şi pentru părinţii lui comunicarea vizuală,auditivă, tactilă şi gestuală Prin care îşi manifestă dragostea şi îl descoperă pe noul năs cut.Aceste prime ore de intimitate fericită a triadei mamă -sugar- tată sunt de neînlocuit pentrustabilirea legăturii simbolice primare postnatale.

La ţară, copiii care se nasc acasă, în familie, înconjuraţi de vecine, nu cunosc niciodată acele tulburăriprecoce ale vieţii simbolice, aşa cum se întâmplă cu copiii din marile oraşe. Numele copilului pronunţatde părinţi, de bunici, de toţi prietenii familiei, şoptit la urechea lui odată cu speranţa şi urarea de bunvenit rostită de întreaga adunare, toate introduc prin limbaj fiinţa umană, încă din primele zile deviaţă, în societate, iar această primă legătură care îi fixează rădăcinile de cele ale anturajului lui îi vaasigura peste luni o viaţă plină de sens, fără acea fisură care fragilizează şi pe care o vedem prezentăla toţi copiii născuţi în marile oraşe.



Ar trebui încurajată şi la oraş, ca şi altădată la ţară, întoarcerea cât mai rapidă a mamei şi acopilului ei în căminul familial, acolo unde nou- născutul va recunoaşte imediat spaţiul şi zgo motelefamiliare, deoarece se sensibilizase la ele şi le auzea deja in utero , înainte de separarea deplacentă prin cezura ombilicală. Se pare că, dacă s -ar asigura pentru câteva zile venirea în familie aunei persoane care să o ajute pe mamă, cheltuielile pentru Asigurările sociale ar fi chiar eventual maimici, iar rezultatul incomparabil pentru viitorul copiilor respectivi. Nu ar mai apă rea toate aceleperturbări la copiii mai mari din familie, în special, în viaţa de cuplu sau în ada ptarea femeii la noua eimaternitate. Iar nou- născutul nu ar mai trebui să rămână în mod inutil şi periculos izolat de ai săi, înacele urlete continue din salonul copiilor, alături de alţi nou -născuţi care suferă la fel, aşa cum se

întâmplă la maternitate .

Apoi, pentru un nou- născut, este foarte important să i se res pecte zi de zi ritmurilebiologice atât în privinţa nevoilor alimentare, cât şi a schimbării scutecelor sau a somnului, izolareaacestuia şi calmul absolut în care se obişnuieşte acum să fie lăsat fiind o aberaţie: pătuţul lui ar trebuiţinut ziua în încăperea în care stau toţi, în care se trăieşte, iar dacă este posibil, pe timpul nopţii, artrebui dus într- o altă încăpere decât cea a părinţilor, cu fraţii şi surorile lui mai mari, dacă are.. . Darcine le spune asta părinţilor?

Este aberant să -1 trezeşti pe un sugar ca să îi dai biberonul, dacă acesta nu îl cere. Si totuşi, câtefemei nu s- ar culpabiliza daca nu ar face aşa! Trebuie respectate nişte baremuri. Şi este la fel de

aberant să îl laşi pe un sugar să ţipe după ce s -a trezit, când are nevoie de prezenţa liniştitoare acelorlalţi, de ritmul dat de ţinutul în braţe sau de legănat, toate însemnând prezenţa atentă a cuivadornic să îl ajute să depăşească o singurătate plină de angoase.

Atunci când nu doarme, un sugar are nevoie de comunicare interpsihică, senzorială şi motorie, deritmul dat de ţinutul în braţe de către mamă, de limbajul ei vocal, gestual şi mimic. Sugarul are nevoiede zâmbete şi de cuvinte; totul în jurul lui i se adresează, orice zgomot neaşteptat capătă sens numaiprin prezenţa parentală capabilă să umanizeze pentru copil toate percepţiile insolite care îl fac săplângă, să ţipe, să cheme pe cineva; tot aceştia vor da sens abundenţei senzoriale interne şi externedeşteptate în el de fiecare dată când ceva îi atrage atenţia. Tuturor mamelor li se spune: „Nu îl luaţi înbraţe, lăsaţi -l să plângă dacă nu este ora să îi daţi biberonul, altfel îl obişnuiţi prost." Nu esteadevărat! Este chiar invers. Copilul căruia mama prin prezenţa ei umană, zâmbitoare, îi va explica cese în jurul lui, va fi, dimpotrivă, un bebeluş foarte liniştit în săptămânile următoare.

Socotesc că este îmbucurător faptul că există noi legi care le ajută financiar pe mamele care doresc săstea acasă cu copilul până la vârsta la care acesta ştie să meargă bine şi să îl hrănească la sân, fără săfie obligate să îl înţarce prematur, lucru care dăunează copiilor. Şi dăunează cu atât mai mult cu cât

înţărcatul nu este ajutat în săptămânile de după de un con tact prelungit al sugarului cu corpul mamei,care nu mai reprezintă pentru el hrană, ci siguranţă şi mijlocitor în raport cu lumea. Nu putem decâtsă ne bucurăm de existenţa noilor legi care îi permit mamei să stea cu copilul, să se ocupe de educaţialui până la vârsta la care acesta merge deja bine, fără să -şi piardă dreptul de a se întoarce pe acelaşipost.

Cu toate acestea, trebuie ştiut că sugarii crescuţi doar de mama lor sau de o singură persoană ,cum ar fi o bonă, fără nici -un contact cu viaţa de pe stradă, din parc, lipsiţi de posibilitatea de a întâlnizilnic alţi copii, aceşti sugari vor fi nişte copii cu carenţe sociale . Micuţii au nevoie de cuvinte şide cântecele, de le gănat şi de zâmbetul mamei lor, de cuvinte care să confere sens tuturor l ucrurilor

pe care ea le întreprinde şi le percepe; însă orice copil are nevoie şi de contacte tactile şi auditive cualţi copii care sunt apropiaţi ca vârstă şi program, astfel încât, dincolo de relaţia maternă şi paternă,prezenţa acestora să devină pentru el legătura cu cei din categoria lui de vârstă. Tocmai copiii caresunt crescuţi acasă doar de mama lor devin incapabili să intre în con tact cu grupul de copii de lagrădiniţă, atunci când în prealabil nu au fost în mod regulat împreună cu copii de vârsta lor şi, înacelaşi timp, în prezenţa securizantă şi ocrotitoare a părinţilor. Copiii crescuţi în centre de copii sau lacreşă sunt, în ceea ce priveşte contactul cu ceilalţi copii, mult mai adaptaţi decât cei care cresc singuricu mama lor. Însă carenţele acestora sunt diferite: ei se tem de contactul cu adulţii. Cei care mergregulat la creşă nu au învăţat să cunoască lumea din jurul lor deoarece mama nu a avut decât rareoriocazia să se plimbe cu ei, să le arate strada, pe vecini sau pe ceilalţ i membri ai familiei.



Atunci când copiii sunt crescuţi de o persoană tutelară, mama sau cineva angajat special pentru asta,este obligatoriu să existe nişte centre de primire în care aceşti copii să fie duşi câteva ore, locuri încare mame, taţi sau bone să se întâlnească şi să comunice cu alţi adulţi, în timp ce bebeluşii sau copiiide vârstă preşcolară îşi văd de joaca lor; copiii trebuie să se obişnuiască să trăiască cu cei de vârstalor în prezenţa securizantă a adulţilor. Asemenea centre de primire, spaţii recreative pentru copiii miciar trebui să fie disponibile pentru orice copil însoţit de un adult, centre în care un personal calificat i -arputea ajuta pe adulţi, mame şi bone sau taţi, să facă faţă dificultăţilor cu care se confruntă. Părinţii a rputea fi astfel învăţaţi să îşi observe copilul când acesta nu este singur cu ei, să descopere treptat felul în care acesta îşi manifestă dorinţa de autonomie şi cum trebuie încurajat prin vorbe să facă diverseexperienţe, fără a fi în permanenţă ajutat de mame sau de persoanele care se ocupă de copii, aşa cumdin păcate se întâmplă de cele mai multe ori acasă. Şi nu mă refer la cele care îi dau copilului drumul

în parc cât este ziua de mare.

In aceste centre de primire, stând de vorbă cu persoane cali ficate, părinţii ar putea spune câteceva despre angoasele şi neliniştile provocate de micile incidente fizice sau psihice pe care le trăiesc lamodul obsesional unii dintre ei, tot timpul îngrijo raţi de câte ceva în legătură cu copilul lor. Bucuria şiveselia din aceste grupuri, uşurinţa cu care stau de vorbă unii cu alţii sau sunt împreună cei mici carevin aici cu regularitate, se întâlnesc Şi stabilesc afinităţi între copilaşi de aceeaşi vârstă, iatăcea mai bună profilaxie a nevrozelor infantile şi a închiderii în sine a copiilor solitari care nustau toată ziua decât cu mama sau cu bona , ele însele lipsite de relaţii, aşa cum sunt atâtea femeide la oraş. […]

Tot ce i se spune astfel unui copil este umanizat şi oricât de dificilă şi surprinzătoare esteexperienţa pe care el o trăieşte, aceasta nu lasă nicio angoasă reziduală dacă copilul — indiferent de vârsta pe care o are — aude cuvinte adevărate şi liniştitoare din gura persoanelor pecare le cunoaşte şi prin care se cunoaşte ca subiect respectat, însă al cărui corp face obiectul uneiasistenţe obligatorii din partea adulţilor. Creşterea din punct de vedere psihologic, senzorial şimotric nu depinde decât de o bună relaţie în planul limbajului şi al siguranţei pe care o arecu cei apropiaţi copil ului, iar acest sentiment este oferit copilului treptat, pe măsură ce creşte dinpunct de vedere somatic — greutate şi înălţime —, de fiecare dată când, maturizându -se, este

îndemnat să facă mişcări noi, să exploreze spaţiul care îl înconjoară. Copilul trebuie încurajat, şi nuterorizat, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când începe să meargă. Inhi bareasocială şi psihomotorie în care sunt menţinuţi în prima copilărie micuţii de la oraş este generată de

lipsa de pregătire a părinţilor şi de faptul că aceştia ignoră puterea educativă de care dispun, dacă i -aracorda copilului asistenţă verbală şi încredere în faţa tuturor pericolelor la care se expune. Foarterepede, copi lul se iniţiază singur dacă dorinţele lui de a face experienţe sunt autorizate şiasistate prin cuvinte explicative sau de fiecare dată când se întâmplă un mic incident, iar consecinţeleacestuia le trăieşte pe propria lui piele.

Experienţa acestei educaţii favorabile creşterii încrederii în sine prin respectarea activităţilor copiluluidovedeşte că şi copiii de la oraş pot fi exact contrariul a ceea ce sunt astăzi în proporţie de cincizeci lasută, adică mult mai vii şi îndemânatici la modul activ decât cei de la ţară, fiind crescuţi cu puţinevorbe, dar fără să întâlnească pericole în spaţiul în care se deplasează.

Se ştie oare că un copil de douăzeci de luni, educat de o marnă care este preocupată să îl lase să aibăiniţiative în materie de hrană, de îmbrăcăminte, de jocuri, şi de manipulare a tuturor obiec telorcurente din casă, un asemenea copil este capabil să ceară la nevoie, ajutorul, după cum este capabilsă facă şi mici servicii celui care i le face şi lui, acţionând după exemplul celor pe care îi observă îndesfăşurarea diferitelor lor activităţi?

Căci mica fiinţă umană este astfel alcătuită încât dorinţa de care este animată o îndeamnă întâi să imite, apoi să se identifice, în privinţa tuturor gesturilor sale şi a comportamentuluisău general şi verbal, cu toţi cei în care are încredere şi pe care îi observă cu dragoste. Daracest lucru se întâmplă, bineînţeles, numai dacă nu este în permanenţă ţinta certurilor şireproşurilor. Or, viaţa unui copil de la oraş este astăzi o continuă cascadă de reproşuri privitoare, depildă, la incontinenţa sfincteriană şi iniţiativele lui tactile.



Se ştie oare că sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât pe ladouăzeci şi patru sau douăzeci şi opt de luni? Continenţa sfincteriană este o achiziţie spontană şinaturală la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a ajuns la terminaţiilepărţii inferioare a mă -duvei spinale, care comandă senzaţiile diferenţiate ale muşchi lor fini din talpapicioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din rect, din vezică, de control al anusului şi al meatuluiurinar. Dovada constituirii sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fărăprobleme, de a alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi acoborî de pe un scaun de bucătărie — toate acestea pot constitui un test pentru încheierearespectivului proces organic —, iar această încheiere este singura care permite continenţasfincteriană pe care o comandă chiar copilul.

Orice continenţa însuşită înaintea acestui moment este o continenţa prin dresare,adică datoratădependenţei copilului de cuvintele şi insistenţele mamei. Este o continenţa dobândită cu ris curi,deoarece atunci când copilul este atent la ceea ce face, uită, uită de el — cum se spune — şi nu poatefi atent la mâini, la ce face cu ele şi simultan la faptul că vezica sau rectul sunt pline. Copilul căruia ise spune întotdeauna, în momentul în care mama îi schimbă scutecele, că a făcut pipi saucaca pe el — ceea ce şi el simte prin diferenţa de miros — , însă nu este niciodată certat că afăcut în scutec, acest copil va fi dornic să facă, ca şi în cazul celorlalte activităţi, aşa cum facşi adulţii, adică să meargă în locul rezervat eliminării excrementelor, însă nu va fi în stare decâtatunci când sistemul lui nervos central este complet constituit. Orice copil care nu mai face pe el

înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte au tonomizareamicii fiinţe umane, plasând -o din teamă sau prin seducţie într -o poziţie de dependenţă, ceea ceprejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară a copilului respectiv. Este binesă se ştie că, după ce copilul a descoperit în mod spontan mersul, ar trebui să i se schimbescutecele din po ziţia în picioare, şi nu culcat, deoarece poziţia culcată este umi litoarepentru copilul care a descoperit deja mersul.

(Pag. 430-440)

[…]

Dacă doar nevoile îi sunt satisfăcute, copilul va fi un specimen anonim al speciei vorbitoareal cărei membru se simte, fără însă a fi recunoscut ca atare . Si asta deoarece alţii vorbescdespre el, vorbesc în faţa lui, dar nu îi vorbesc şi persoanei lui. Or, relaţiile de dorinţă sunt celecare alcătuiesc, zi după zi, specificitatea unui copil, cu condiţia ca acesta să fie respectat aşacum sunt respectaţi şi adulţii : adică să fie cineva căruia i se vorbeşte, cineva care nu esteniciodată identic cu un altul, cineva care este întotdeauna diferit de ceea ce se aşteaptă de la el şicăruia i se acordă fără încetare libertate — liber să existe, să spună, să se mişte, să se exprime,cineva care este respectat şi tolerat chiar şi atunci când nu este înţeles de către ceilalţi.

Continuitatea existenţei copilului vorbeşte despre repetarea ritmată a satisfacerii nevoilor lui — igienă,digestie, somn — pe care le exprimă starea de sănătate fizică a fiecărui copil şi nevoia lui de mişcare.Toate tulburările funcţionale pe care le are exprimă o forţare a ritmului sau inadecvări ale răspunsului

între lumea exterioară, tutelară, şi nevoile copilului.

Alături de această continuitate, suficientă şi necesară pentru satisfacerea nevoilor lui, supravieţuireaunui copil presupune si discontinuitatea şi nonrepetiţia în răspunsuri asemănătoare date dorinţelor lui,acestea putând, prin contiguitate existenţială cu nevoile lui si prin adopta rea stilului acestora, provocarăspunsuri nestereotipe din partea părinţilor: doar în felul acesta copilul poate fi iniţiat în existenţaceluilalt, pe care îl poate astfel dis tinge în spaţiul continuităţii lui. Celălalt înseamnă pentru el mama şicei din familie, apropiaţi în timp şi spaţiu, fiind cu adevărat fiinţe cu dorinţă, şi nu obiecte în slujba lui,

în mod alter nativ prezente sau absente. Foarte precoce la sugar, memoria îi permite acestuia sărecunoască o senzaţie cunoscută a propriei fiinţe, dacă recunoaşte o percepţie a celuilalt cunoscut.Când spun celălalt, mă refer la mama lui si la „ceilalţi", cei apropiaţi, a căror prezenţă este pentru eaprilej de vorbă, de plăcere sau de neplăcere.



Aspectul general al celui care intermediază aproviziona rea re petitivă pentru satisfacerea nevoilor saledevine pentru copil un sinonim pentru siguranţă. Comportamentele expresive neuro -psihice ale mameilui, în întreg evantaiul lor de variaţii, creează la copil climatul şi spaţiul de siguranţă pentru dorinţel elui, în măsura în care nevoile lui fizice nu sunt perturbate din punctul de vedere al calităţii plăcerii, alcantităţii funcţionale sau al adecvării ritmului.

Cuvintele „adevărate" adresate unui sugar sau unui copil — pentru a- i comunica faptul căsănăt atea lui, mimica lui, compor tamentul lui traduc sau lasă să se înţeleagă care este situaţia sen -sibilităţii lui îngrijorate sau împăcate, a emoţiilor lui alertate de o percepţie neobişnuită — stabilesc(sau restabilesc) , tocmai prin ceea ce se spune, a cea legătură umană vie şi nuanţată careconstruieşte zi de zi cunoaşterea proprie, ca şi a lumii care îl înconjoară. Copilul simte imediat cândcineva încearcă să -1 înţeleagă şi să -1 ajute să se înţeleagă .

(Pag. 506-508)

Copilul rămâne o fiinţă a limbajului. Este o descoperire foarte importantă a psihanalizei. Fiinţaumană este cufundată în limbaj chiar de la început : dacă unui copil foarte mic i se vorbeştemult, dacă i se comunică prin cuvinte tot ce se întâmplă, i se descrie ce se află în jurul lui, atunci fundaţia, „pivniţa" pe care este aşezată structura lui devine foarte solidă, bolţile de sprijin suntrezistente; restul, nivelul conştient, nu are mare importanţă. Baza fiinţei lui se construieşte înainte ca acesta să ajungă la deplina dezvoltare organică şi să cunoască viaţa socială, înainte de a ştisă spună cum îl cheamă, cum îi cheamă pe părinţii lui, de unde vine, toate acele lucruri care îi permitsă intre în contact cu lumea înconjurătoare. Această bază se alcătuieşte cu ajutorulvocabularului limbii materne care i- a fost vorbită şi pe care a auzit -o vorbindu- se între adulţiicare astfel l- au integrat, prezenţa lui lângă ei fiind ceva firesc. Dacă îi lipseşte această bază careoferă siguranţă, o bază formată din limbajul înscris ca o engramă în memorie şi împletit cu corpul lui

în prima perioadă de dezvoltare, copilul nu va putea niciodată intra într -un veritabil contact culumea; va fi perpetuu în pericol, gata oricând să se rupă în bucăţi.. .

(Pag. 554)

Postare 7 martie 2010

Exprimarea sentimentelorText apărut în revista Par ents et maîtr es, nr. 95, noiembrie 1976 (N. ed.)

Fiinţa umană reuşeşte să îşi depăşească sentimentul de neputinţă doar prin cuvânt, prin creaţie; eaeste sortită suferinţei din cauza discrepanţei existente între dorinţele ei, care sunt incomensurabile, şiimposibilitatea satisfacerii lor. Există prin urmare o suferinţă fundamentală şi necesară, pe care nu ovom putea în lătura niciodată. Cu toate acestea, noi, psihanaliştii şi psihoterapeuţii, putem încurajaevitare a suferinţelor inutile. Fiind martorii privilegiaţi ai nefericirii atâtor oameni, noi putem, dacă nurămânem în turnul nostru de fildeş, să ajutăm prin cuvânt, prin simbolizare, prin creaţie, în aşa fel

încât discrepanţa dintre dorinţă şi realitate să fie mai puţin dureroasă, iar suferinţele inevitabile să -şigăsească o cale de exprimare astfel încât pe lângă suferinţă să nu apară şi angoasa cauzată desingurătate.

Revista Parents et maîtres mi-a cerut părerea în legătură cu problema sentimentelor şi emoţiilor, întrebarea suna aşa: „ Mulţi părinţi au avut parte de o educaţie represivă în privinţasentimentului: «nu striga», «nu plânge», «fii bărbat», «fără sentimente», iar astăzi constatăm căinima lor se revoltă, foarte des fără ştiinţa lor şi într -un mod complet iraţional. Ce aţi vrea să lespuneţi în primul rând unor părinţi cu copii mici în legătură cu exprimarea sentimentelor?" Rândurilede mai jos reprezintă răspunsul meu.

Sentimente si senzaţii, dorinţe şi nevoi



Copilul foarte mic îşi exprimă permanent trăirile, afectele. Prin strigăte el îşi exprimă siguranţa,bucuria, neliniştea, neplăcerea. Asta înseamnă că el îşi exprimă sentimente care pot fi cu greudeosebite de senzaţii. De unde şi ideea multor mame că, dacă un copil mic ţipă, înseamnă că arenevoie de ceva pentru corpul lui: să fie schimbat, să mănânce, să fie legănat. Cum copilul se linişteşte

în momentul în care cineva se ocupă de el, se întăreşte convingerea că era vorba doar despre aşaceva. Aşa se face că mulţi părinţi reduc sentimentele copiilor la senzaţii. Ei nu se gândesc decât lacorp, şi nu la relaţia inimă -la-inimă, la nevoia unei comunicări interpsihice cu mama.

Este însă la fel de greşit să reducem senzaţiile la sentimente, aşa cum fac unii oameni a căror minteeste plină de psihanaliză, care ajung să creadă că asistă la adevărate discursuri sentimen tale dinpartea celui mic, când, de fapt, acesta s- a săturat să stea aşa cum stă şi vrea pur şi simplu să semişte puţin!... însă în privinţa „dorinţei"copilului — nu vorbesc acum despre nevoia lui —, este clar căacesta îşi doreşte o comunicare continuă dincolo de absenţa relaţiei corp -la-corp. Or, trebuie săspunem că acest lucru nu se întâmplă dacă mama, atunci când se ocupă de el, se ocupă numai decorpul lui: fără să îi vorbească, fără să îi spună prin modulaţiile vocii ce simte ea sau ce simte el,

încercând să îi traducă aceste lucruri.

Un ansamblu deopotrivă senzorial si emoţional

În timpul celor nouă luni de viaţă intrauterină, copilul este permanent în contact cu trăirile mamei, pecare le resimte într-un anume fel prin variaţiile circulatorii şi neurofiziologice perceptibile. în ultimeleluni de sarcină, urechea lui este foarte dezvoltată. Prin acel perete care îi asigură securitatea, copilulaude sunetele, vorbele adr esate de mamă anturajului ei, el este în contact sonor cu cei care comunică.Şi apoi, dintr -odată, are loc naşterea, intrarea într -o altă lume. Cum să ne imaginăm atunci că după ces-a născut copilul nu este decât un tub digestiv care nu gândeşte şi nu percepe nimic şi ar trebui săstea nemişcat în leagănul lui! De data aceasta el aude cu totul altfel! Şi ce forţă au acum pentru elsunetele...

Copilul deosebeşte mirosul şi vocea tatălui de cele ale mamei, îi iubeşte deja şi, recunoscându -i, sesimte în sig uranţă. El are nevoie să fie înţeles de aceştia ca un ansamblu deopotrivă senzorial şiemoţional. Când mama se ocupă de sugar, acesta simte nevoia să o audă adresându -i-se în legăturăcu ceea ce face: „Ai nevoie de ceva?", „Ah, da, bineînţeles că da, ui te, perna nu- ţi stă cum trebuie",

„Mama este aici", „Sunt aici"... Când, după aceea, mama îl lasă singur, sugarul este liniştit pentrucă a simţit că şi el „contează" pentru mama lui : indiferent dacă ea este prezentă sau absentă,prin rememorarea de către copil a sunetelor vocii, ea continuă să rămână în contact cu sentimentelorlui, este în co municare imaginară cu el.

Strigăte care semnalează nevoia sau dorinţa de comunicare

Aceasta este modalitatea prin care dorinţa, preschimbată în sentiment, începe să comunice cu mama.O mamă atentă face foarte uşor deosebirea între cererea de asistenţă fizică şi cererea de prezenţă,altfel spus, între strigătele care semnalează o nevoie şi strigătele care semnalează dorinţa decomunicare. Şi asta nu înseamnă că ea nu trebuie să răspundă la strigătele care semnalează dorinţade comunicare, în niciun caz. Dimpotrivă, mama trebuie să se ducă la copil şi să îi vorbească: „Ah,năzdrăvanul vrea să nu mă lase să... etc.": „Ştii că sunt ocupată: dar nu te -am uitat, mă gândesc latine..."

In acest fel, copilul învaţă să deosebească foarte devreme senzaţiile care reclamă o apropiere şipresupune manipularea cor pului şi acea satisfacere care rezultă din comunicarea interpsi -hică realizatăprin voce, fără apropierea dintre corpuri, prin anumite modulări care capătă sens. Este foarteimportant ca mamele — dar şi taţii — să ştie că un copil are nevoie de prezenţa lor, are nevoie să îivadă, să îi audă, fără nicio relaţie corp -la-corp. însă nu este uşor, deoarece sentimentele copiilor suntadesea mascate de nevoi, iar acest lucru se datorează faptului că mama lor nu şi -a tradus afecţiuneapentru ei decât prin îngrijiri acordate corpului.

Trăiri, senzaţii, sentimente, lume exterioară



Limbajul reprezintă, la modul simbolic, încrucişarea senzaţiilor şi trăirilor în cadrul unei întâlniriinterumane: limbajul au ditiv, mimic, vizual, gestual al unei fiinţe care se află într -o comunicareinterpsihică de dorinţe cu respectivul copil. Şi aceasta deoarece o trăire singură este o senzaţie, iar osenzaţie singură este o falsă trăire. Ca să avem o „trăire", este necesar ca o altă fiinţă să fie înrezonanţă cu noi. Timp de nouă luni, repet acest lucru, senzaţii şi trăiri s -au încrucişat, în timpulcoabitării copilului cu mama lui, aceasta fiind reprezentanta cuplului genitor.

După naştere, senzaţiile copilului se reduc la sine însuşi, în privinţa trăirilor, putem spune că dacă nuexistă comunicare cu o altă fiinţă apropiată lui, ele rămân la starea de senzaţii. Copilul nu poate trăidecât din amintirea halucinatorie a perioadei anterioare, atunci când existau trăiri şi senzaţiimediatizate prin cuvinte în jurul lui; acum nu mai există nicio captare a vreunui cod de comunicare cufiinţe umane din lumea exterioară. Pentru ca acest cod să s e instaleze într- o fiinţă umană, estenecesar ca o fiinţă din lumea exterioară, care doreşte să comunice cu acest copil, să fie în preajma luişi să dea sens mimicilor acestuia, mimici care arată dorinţa lui de a comunica la nivel interpsihic, printraducerea în cuvinte a trăirilor copilului.

Trăiri, „Eul"*, persoana terţă În fr., Emois , „Moi " (Trăiri, „Eul"), joc de cuvinte care exploatează omofonia, imposibil de redat înlimba română. (N. f.)

Dacă acest cuvânt, „trăiri", înseamnă ceva, el nu poate însemna decât: ceva ieşit din propriul Eu. Sipentru a găsi acel ceva copilul are nevoie de mama. însă nu e nevoie întotdeauna de mama relaţieicorp-la-corp: copilul are nevoie de „mama" sau de vocea substitutului matern şi de tot anturajulmamei, adică de viaţă în jurul lui, căreia i se alătură prin atitudini pasive, cum face atunci cândascultă, şi prin atitudini active modulate, şi anume ţipetele şi gânguritul sugarului. Dar nu putemafirma nimic la modul absolut. Totul depinde de îngrijirile materne pe care le-a primit la rândul eimama: fără să ştie, o mamă trăieşte aşa cum a văzut -o făcând pe mama ei sau exact contrariul aceea ce a făcut aceasta.

Ea nu are de unde să ştie de ce are nevoie „copilul acesta". Este o chestiune complet individualizată.Şi ea nu poate fi gândită de către mamă decât dacă o a treia persoană stă de vorbă cu ea în preajmacopilului. Această persoană terţă poate fi oricine, portăreasa, bona copiilor sau o altă mamă întâlnităpe stradă. Doar intervenţia acestui terţ o poate face pe mamă să se gândească la copilul ei ca la ofiinţă „distinctă", care nu este o replică a ei însăşi, nici un copil imaginar, „opera ei" la modul posesiv.El este o creaţie nouă a naturii, care nu trebuie crescut ca un animal, care nu trebuie „dresat", caredoreşte o relaţie inimă -la-ini-mă... Născut neputincios din punct de vedere fizic, mica fiinţă umanăaşteaptă într -adevăr ca adultul să îl iniţieze în viaţa inimii şi a minţii, şi nu numai în schimburileritualizate ale comu nicării sociale sau în schimbu rile digestive bine reglate.

„Dresarea" si ritmurile naturale

„Dresarea copiilor": ce cuvânt inuman! Din nefericire, de prea multe ori întâlnim diverse persoane carespun acelaşi lucru... „Ah, ştiţi, doamnă, al meu n -a mai făcut pe el de la opt luni, fiindcă de fiecaredată când îl găseam cu scutecele murdare, îi ardeam una la fund şi a înţeles o dată pentru totdeauna!"Cu toate acestea, copilul are nevoie să i se respecte propriile ritmuri de excreţie. Sistemul lui nervosnu este terminat: deci nu poate re ţine excrementele înainte de nouăsprezece luni, în cazul fetelor, şidouăzeci şi două de luni, în cazul băieţilor... Dacă reuşeşte înainte, înseamnă că se grefează pe fireamamei lui, negându- şi propria natură.

Micile fiinţe umane sunt atât de dornice să aibă o comunicare interpsihică armonioasă cu mama lor încât îşi pot modifica sau inhiba exprimarea propriilor dorinţe: copilul este atât de adaptabil la psihiculadultului încât reuşeşte să se înstrăineze de propriile ritmuri şi să răspundă dorinţei de r obotizareimpuse je adult. O comandă de acest ordin este mai rea decât ceea ce le impunem animalelordomestice, care se nasc „continente", cu sistemul nervos aproape încheiat: pe acestea le dresăm să îşifacă nevoile în locuri (spaţiu) care le sunt destina te, dar nu le pertur băm ritmurile (timp).

Dorinţa de robotizare şi dependenţa de grup



Copilul astfel perturbat — scos din ritm — nu va avea nicio dată, cum spunem noi în jargonul nostru, „pulsiuni anale", adică pulsiuni utilizabile pentru a face, după propria dorinţă: un „a face" sublimat întoate. Un asemenea copil nu va şti niciodată ce vrea „el" să facă: mama care ştia totul pentru pipi -caca devine din păcate o metaforă a acestei stări care se va referi apoi la tot ce va face ulterior copilulcu mâinile, cu corpul, cu mintea, şi asta de -a lungul întregii lui vieţi. Un asemenea copil va avea întot -deauna nevoie de o lege exterioară, de chemări şi de presiuni externe care să îi spună ce trebuie săfacă. Fiindcă aşa şi -a început viaţa, fără să ştie nimic despre el: mama lui ştia şi pentru el...; este oformă de parazitare. Creierul unei femei comandă pulsiu -nilor legate de nevoile aflate la el în pântece.

Copiii crescuţi astfel sunt cei care încearcă, îi vedem de multe ori, să se lipească de un grup susţinător în care nu sunt decât un mic element, asemenea unui copil în braţele unui adult uriaş. Doar atunci eiştiu ce vor: vor ce vrea şi turma. Iar şcoala nu încearcă defel să modifice această educaţie de la

început: nu se străduieşte ca fiecare să gândească cum vrea. La şcoală trebuie să Ştii, să gândeşti, săspui acelaşi lucru. Nu eşti bine văzut decât dacă repeţi aceleaşi prostii sau aceleaşi adevăruri dejaspuse de cineva, deşi copilul ar fi putut face el acele descoperiri şi ar fi pu_ tut în primul rând săexprime ce a observat el, ce a înţeles, cu propriile lui cuvinte izvorâte firesc din propria lui experienţă.Aşa cum există mame care dresează pântecele pentru „a face", şcoala îl dresează pe copil pentrulimba de lemn.

Relaţia „inimă -la- inimă" si „limba maternă"

Relaţia „inimă-la-inimă" este nota „la" a diapazonului copilului: ea reprezintă un climat . Ea reprezintă începutul încrucişării senzaţiilor şi sentimentelor. Şi vine din aceea că o mamă, in diferent ce face, segândeşte la copilul ei. Ea îi verbalizează trăirile atunci când se întoarce la el, dacă acesta ţipă şi ocheamă: „Nu eram aici, dar nu te -am uitat..." Există în ritmul şi în modulaţiile limbii materne un fel dea spune care traduce şi calmează: este o traducere corectă a trăirilor din moment ce reuşeşte să îlcalmeze.

Aşa se poate explica faptul că, atunci când o trăire asemănătoare se repetă, după ce a dormit sau adigerat şi o aşteaptă din nou pe cea de care depinde în totalitate, copilului îi va apărea în memoriebanda magnetică — dacă pot spune aşa — cu ceea ce a auzit într- un moment de tensiune similară.Foarte curând, va reuşi astfel să producă în propriul laringe nişte sunete care vor realiza un spaţiuauditiv creat de el şi care este o imitare a ma mei care se întoarce: o mam ă prezentă pentru urechilelui...

Limba maternă reuşeşte astfel să se înscrie între o absenţă şi o prezenţă, între o prezenţă şi oabsenţă, în articulările glotice şi muşchii fonatori, la modul inconştient, permiţând treptat şi stân gaciexprimarea ritmuri lor şi fonemelor limbii în care i se vorbeşte, deoarece este „plină de sens". Şi este

„plină de sens" prin sensul a tot ce făcea mama cu el şi care răspundea „sensului" aşteptării pentru el.Până la urmă, cuvintele vor traduce dorinţele copilului, căruia mama a putut să -i dea astfel cuvântul.

Trăirea nu are sens decât într -o relaţie...

Copilul se recunoaşte în propriile cuvinte ce exprimă dorinţa ca şi cum mama ar fi acolo: aşa se facecă el nu mai este complet singur. Iar aici începe simbolismul trăiril or: prin cuvinte, prin cuvinte spusecopilului, pe care acesta doreşte să le audă din nou şi pe care le aproximează fonetic, reuşind să sesimtă o fiinţă „cu -mama- aici". Deci şi eu sunt aici: Eul -ea, ea- Eul, apoi tata, acel celălalt pentru ea.Apoi şi ceilalţi pentru mama, aceştia reprezentând pentru copil imagini ale comunicării pe care mamao are cu alte fiinţe, în felul acesta, trăirile copilului se nuanţează şi devin relaţii cu toate persoanele dinanturajul mamei.

Când un tată se întoarce acasă şi desc hide televizorul sau ra dioul, când tatăl şi mama nu îi vorbescniciodată copilului, acesta se află într -un deşert al comunicării: muzica, dacă nu se intersectează cuintenţii referitoare la el, nu devine niciodată comunica re. Dar atunci când, ascultând muzică, tatăl şimama îi spun: „Ce frumos e!" sau dansează cu el, atunci copilul aude cu adevărat acea muzică. Ca săaudă, trebuie să fi existat mai înainte trăiri şi senzaţii simultane. Copilul nu poate avea singur trăiri.Iar trăi rea nu are sens decât într- o relaţie cu o persoană cunoscută şi care îi spune altcuiva ce simte.



Trăirile copilului se dezvoltă astfel într -un spaţiu în centrul căruia se află în mod inconştient corpullui, un spaţiu care a fost „mamaizat". Iar apoi „mama -tataizat" . Pentru a se extinde apoi launul, la altul, plecând de la acel unu iniţial, faţă de care şi copilul se descoperă altul decât mama şialtul decât tatăl lui Uneori, spaţiul acesta se extinde chiar şi la obiecte sau la animale, atunci cândcopilul le-a văzut cu mama lui, iar aceasta a pro nunţat câteva foneme în legătură cu ele. Toate acesteentităţi devin treptat nişte sateliţi plini de sens ai dinamicii corporale şi emoţionale a mamei lui. în felulacesta, copilul a fost iniţiat de către mama lui pentru lumea înconjurătoare, dincolo şi dincoace deabsenţa ei: mama este într -adevăr acolo, prin amintire sau evocare. Iar copilul este în siguranţă.

Coduri indescifrabile în absenţa cuvintelor

Atunci când un copil nu reuşeşte decât să ţipe — şi întâlnim asemenea cazuri de copii care ţipă până latrei ani —, înseamnă că nu a existat această modulare prin cuvânt: copilul se întoarce la forma ceamai primitivă de exprimare a lipsei pe care o resimte, el este deja fără limbaj. Acelaşi lucru se

întâmplă cu copilul tăcut, liniştit, care aşteaptă să fie schimbat sau hrănit, cu care nu există nicioconversaţie după fiecare biberon, care nu o cheamă niciodată pe mamă când are o dorinţă sau onevoie şi nu îşi poate traduce trăirile. Şi totuşi, cât de mândre sunt mamele că şi -au dres at copilul sănu se clintească până în clipa când ele îi aduc biberonul!

Copiii aceştia trec mai târziu prin mari dificultăţi. Deoarece, indiferent de strădanii, ca şi de faptul căştim acest lucru sau nu, funcţia simbolică este inerentă fiinţei în lume a copilului. Dacă se exercită fărăelemente fonatorii, vizuale, tactile, cinetice, ea nu poate funcţiona decât pe baza unor elementediferenţiale oferite de senzaţii: stomacul plin, senzaţia de vomă, bolboroselile sto macului, vânturile,eliminarea excremen telor, ca şi zgomotele din lumea exterioară, lipsite de sens din moment ce nu aufost numite şi care, alăturându -se prin simplă coincidenţă în timp unor ţii fizice, creează iluzialimbajului... Aşa îşi va crea copilul, în tăcere, un cod indescifrabil pentru societate. Funcţia simbolicăse va fi structurat în vas închis, în loc să se codifice într -o re laţie emoţională la distanţă — ca şi înprezenţa ei — cu mama. Totul pare indiferent pentru un asemenea copil cu limbaj autist.

Lumea duşmănoasă sau prietenoasă

Numeroşi copii din cei cărora le acordăm îngrijiri obişnuiesc să facă ore în şir zgomote cu obiecte dinmetal. Este tot ce au pri mit de la mama lor, fără să ştie vreodată ce reprezintă acel zgo mot: auzeau

zgomotul cratiţelor şi acesta se încrucişa întâmplă tor cu tensiunile lor legate de o nevoie sau de odorinţă. Asta nu înseamnă că mama e nevoită să îşi întrerupă ocupaţiile casnice, dar ea trebuie săverbalizeze pentru copil — dincolo de spa ţiul care îi separă — lucrurile pe care le face: în felul acesta,până şi zgomotele casei capătă sens. Ea poate să îi spună copilului, de exemplu: „Ah, auzi zgomotulăsta? Este aspiratorul..." Si îl poate lua pe cel mic în braţe ca să îi dea şi lui aspiratorul, în felul acestatotul va avea un sens. Aparatul re spectiv va fi un prieten din moment ce mama lui vorbeşte despre el,

îl ia în mână — „se joacă cu el" — şi îi arată şi lui cum se face.

Se ştie, copiilor le este frică de zgomotul făcut când se trage apa la WC: deoarece acolo mama aruncăexcrementele lor. Iar pentru un copil, excrementul este foarte important. Este ceva ce a fost în el,care i- a ţinut cald, care a ieşit din el, pe care 1 -a dat din el uneori: o parte care pleacă din el... Or, decele mai multe ori, mama ia acest lucru, nu mai rămâne nimic, şi el ştie că de fiecare dată totul setermină cu zgomotul apei de la WC: acest sunet este asociat cu ceea ce poate fi luat din el şi dus,deoarece apa este luată cu excrementele şi excrementele sunt luate cu apa. Apa de la WC poate ducetotul cu ea!

Dar dacă mama îl ia pe bebeluş în braţe când se duce să arunce caca la WC şi îl pune pe el să tragăapa, spunându- i: „Vezi, când tragem apa, caca coboară pe ţevi şi ajunge la râu, iar acolo ajută săcrească florile", atunci întreg cosmosul capătă sens pen tru copil, deoarece el se află în comunicare cuacesta prin nevoi le lui şi prin cuvintele şi trăirile mamei lui. Aşa se învaţă ciclul azotului lacincisprezece, şaisprezece sau şaptesprezece luni! Toată lumea devine prietenă, copilul face parte dinea şi îşi are locul lui, ca toate celelalte persoane şi creaturi vii. Nevoile lui naturale îl fac să participe catoţi ceilalţi la ansamblul schimburilor de energie.



Vizitarea unor câmpuri acoperite cu îngrăşăminte, începând cu vârsta de trei ani sau chiar înainte, esteo vizită „culturală" cu rol de iniţiere în calitatea lui de fiinţă umană care cooperează la administareanevoilor de igienă agro -alimentară. Nevoile şi controlul lor reprezintă o activitate nobilă.

Şcoala: un loc unde comunicarea nu îşi găseşte locul

Peste tot este acelaşi lucru! Locul copiilor ar fi la şcoală dacă profesorii le -ar spune: „Dacă nu aş fiprofesor, nu aş avea cum să -mi câştig pâinea: datorită vouă eu sunt plătit. Iar eu sunt la dispoziţiavoastră pentru ca voi să învăţaţi tot ce vă inte resea ză..." Dar nu aşa stau lucrurile! Lumea e cu susul

în jos. Copiii sunt la dispoziţia învăţătoarei pentru ca ea să jubileze plictisin -du-i cu lucruri care pe einu îi interesează. Deşi ea trebuie să fie acolo în slujba inteligenţei lor, ca să răspundă tuturorproblemelor pe care copiii şi le pun — dar nu li se spune acest lucru.

Atunci când le cere copiilor să facă linişte, învăţătoarea îi împiedică pe copii să comunice. Şcoala esteun spaţiu în care nu trebuie să faci zgomot, nu trebuie să vorbeşti sau să comunici, nu trebuie să spuice gândeşti despre ce spune învăţătoarea: Vrei să taci când vorbesc eu?" Deşi ar putea să spună: „Ceai spus?... Ah, nu despre asta este vorba acum. Am să -ţi răspund imediat... Dacă ascultăm acum ce aspus colegul vostru. Ah, el s- a gândit la asta! Da, aşa e: am spus un cuvânt care seamănă cu acestasau un cuvânt care, în funcţie de cum e scris, are două sensuri" etc.

Există copii care fac asocieri verbale surprinzătoare. Şi asta îi face pe toţi copiii să râdă, mai ales pe cei care vor să îi facă curte învăţătoarei, care sunt deja alienaţi, într -o relaţie de dependenţă. Şi totuşi,

în sfârşit, apare un marginal: învăţătoarea ar trebui să profite! Tocmai acest marginal este inteligent.Poate a făcut o asociere nepotrivită, dar e sigur că putea servi la ceva: de pildă, să le explice tuturorce înseamnă un sinonim. Aşa se poate realiza acceptarea simbolică a fiinţei umane de către societate.Or, de obicei, este acceptat doar corpul lui, mai degrabă, carnea vie... „Fiinţa cu dorinţe" nu esteacceptată. După cum nu îi sunt acceptate nici toate interogaţiile, inclusiv cele la care învăţătoarea sau

învăţătorul nu au răspuns.

„Repetitivul" sau trăirile care s -au întâlnit

Iată de ce disciplinele pasionante care se pretinde că sunt puse la dispoziţia copiilor nu au niciun senspentru ei şi — cum spune cineva într-un cântec — îi „plictisesc de moarte", învăţătoarea îi cere

copilului să spună ceea ce ea ştie deja: aşa nu poate avea loc nicio comunicare! Copilul care acceptă oasemenea depen denţă este cu siguranţă deja alienat prin supunere în faţa puterii. .. învăţătoarea lecere copiilor să înveţe o lecţie: or, ea ştie deja ce este în acea lecţie. Dacă ştie, de ce le cere sărepete? Mai bine ar consacra timpul propunându- le să caute ceva toţi împreună.

Dacă învăţătoarea vrea să trezească în copil dorinţa de a descoperi, ea trebuie să caute împreună cuel; să îi arate, dacă ştie deja ceva, unde şi cum a învăţat; să îi ceară fiecăruia să spună ce crede el; să

îi traducă şi ea ce simte; să găsească împreună cuvinte pentru trăirile pe care nu ştiu să le traducă;iar apoi să caute împreună un mod de a exprima, prin limbaj, trăirile şi senzaţii le care s-au întâlnit...Sub pretextul respectării programei, se uită că trezirea minţii nu poa te avea loc decât prin descoperiripersonale, recunoscute ca valabile de către ceilalţi.

Aceasta ar trebui să fie toată activitatea şcolară atât în ciclul secundar, cât şi în cel primar. Există,bineînţeles, şi noţiunile care nu pot fi experimentate de fiecare dintre noi şi pentru care ne bazăm pecei care le- au experimentat deja. Dar acest lucru trebuie spus. îmi imaginez că la şcoală li se vorbeştecopiilor despre fluviile care curg în Franţa. Trebuie făcute legăturile care să îi dea copilului ocazia săafle ce au fost exploratorii, să poată descoperi ce înseamnă să faci o hartă, să urci către izvorul unuifluviu, să îi dai un nume, să vorbeşti despre oamenii care, siliţi de împrejurări şi pentru propriasiguranţă, şi -au construit casele de-a lungul l ui şi au dat nume oraşelor de pe maluri.

Nu ştim nimic, în niciun domeniu, decât prin mărturia celor care au făcut explorări şi au dat sensexperienţelor trăite. Orice cunoştinţă are sens numai prin oamenii care au lăsat mărturii. .. Acelaşilucru se întâm plă şi cu învăţătoarea, atunci când le explică celor care vor să ajungă la aceeaşi sursă ca



şi ea, în ce carte a găsit acele lucruri: o carte scrisă de „cineva", şi nu un manual care a preluat dintr -un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr- un manual... Ni se întâmplă astăzi săprimim din partea copiilor nişte răspunsuri tulburătoare la cele mai simple lucruri legate de viaţa lor.

În legătură cu hainele lor, de pildă: „Ce este asta?" — „Este jacheta mea. — De unde o ai, cine ţi -afăcut-o? — A cumpărat -o mama... — De unde a cumpărat -o? — Dintr-un magazin. — Şi magazinul? —

într-un alt magazin... — Dar cine a făcut -o? — Ah, păi, într-un magazin... — Din ce e făcută?"...Nimeni nu ştie. Nu li se vorbeşte niciodată despre materia primă, despr e cine a descoperit lucrul acela,despre cine a fost de faţă, despre felul cum a fost prelucrată acea materie primă, nici despre talent,nici despre preţul muncii, care reprezintă nu doar bani, ci lucrarea unor oameni împreună cu alţioameni.

Pe gesturi, s ă punem cuvinte

Şi totuşi, există şcoli numite „active" care reuşesc toate acestea, deoarece dascălii sunt foarte umili. Einu ştiu mai multe decât copiii despre ceea ce fac împreună: toată lumea se află de aceeaşi parte abaricadei faţă de realitatea în discuţie. Asta se şi numeşte o şcoală activă: o şcoală în care copilul esteliber să aibă iniţiative în raport cu realitatea lucrurilor care îi sunt puse la dispoziţie. Co pilul estecreativ şi ludic. în mod spontan. Dacă nimeni nu îl dis trage, copilul ex plorează totul. Există şi riscul dea se expune unor pericole. Singurul rol al adulţilor este să îl ferească de pericolele de care el nu esteconştient, neavând experienţa propriului corp în spaţiu. Numai după aceea se va exersa şi exprimareaverbală.

Adultul simte că are o răspundere faţă de copiii care nu ştiu încă să se apere singuri, însă noiinterpretăm de multe ori greşit anumite gesturi. Un copil pare că îşi agresează vecinul, când de faptacesta a vrut doar să îl tragă de mânecă. Celălalt îi spune: „Au, lasă -mă... — Ştii, te -a tras de mânecăpentru că voia să te uiţi la ce face el... — Ah, da, dar nu am timp... — De ce nu îi spui: «Nu amtimp.» Şi nu striga la el... Vorbeşte cu el." Apoi, acelaşi limbaj cu celălalt copil: „Spune -i: «Uite cefac eu.» Vezi, dacă l -ai tras de mânecă, l -ai făcut să răstoarne ce făcea..." Deci copiii trebuie lăsaţi săfacă gesturi, apoi, pe aceste gesturi, să punem cuvinte adevărate, dar nu moralizatoare.

Prin formarea unor profesori specializaţi

Mulţi dascăli reuşesc să facă interesante lucrurile pe care le prezintă copiilor, deoarece acel lucru nueste pentru ei o repeti ţie: îi interesează ce fac. Şi atunci copiii sunt contaminaţi de acel interes. Demulte ori auzim: „Nu sunt zdraveni cei cărora le pla ce matematica... D ar profesorul ăsta face în aşa fel

încât toţi sunt atraşi de matematică." Există bineînţeles întotdeauna unii care rezistă, în fond, de cenu? Un profesor care este cu adevărat in teresat de ceea ce face îi va respecta pe cei care nu suntinteresaţi: „Vă înţeleg foarte bine! Aduceţi -vă o carte, faceţi ce vreţi, dar nu îi deranjaţi pe cei care vorsă lucreze..." Acest profesor mai degrabă îi plânge că nu sunt atraşi de ceea ce pentru el reprezintă obucurie. Dar dacă nu sunt interesaţi, cel puţin să facă ce va care îi poate consola!

Nimic nu este mai searbăd şi mai plictisitor decât să repeţi ceva fără ca dorinţa să fie prezentă.Trebuie să recunoaştem că lucrurile nu sunt defel simple pentru profesorul care este obligat sărespecte fragmentarea impusă de orarele oficiale. Dar lucrurile se schimbă încetul cu încetul. Cui sedatorează acest lucru? Profesorilor specializaţi pentru copiii cu probleme, în curând, doar aceşti copiimarginali, rezistenţi în faţa codurilor curente, doar ei vor avea profesori care au dreptul să fieinteligenţi, inventivi. Ştim de ce au nevoie aceştia: de talentul de a trezi la elevii lor dorinţa decomunicare şi de a încerca să îi de -fobizeze în legătură cu şcoala şi cu tot ce este „şcolar". Aceştiprofesori consideră că au dreptul să caute mereu pentru că şi inspectorii, depăşiţi, sunt mai puţinstricţi cu privire la programă şi „metode" şi îi lasă să aibă iniţiative. Dar ce rost are să predai cu oricepreţ cutare programă unor copii care nu au nicio deschidere pentru ea: mai ales dacă este un lucrucare îi plictiseşte chiar şi pe profesori!

(Pag. 199-215)

francoise dolto - despre copii

Documents