Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XIV, aprilie 2018, nr. 133 * Redactor [ef: Petru Scutelnicu

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

În acest număr:

Răspunderea pentru opiniileexprimate revine în exclusivitate

autorilor

Bac

ăul d

e al

tăd

ată-

imag

ini d

inco

lecț

ia „

MIH

AI C

EU

CĂ

” S

fatu

l po

pu

lar

reg

ion

al

pagina 3

Corespondenţă din Israel de la Roni Căciularu

„INSTANT STORY”LÂNGĂ O ROCHIE DE TAFTA

pagina 5

Momentele şi schiţele lui DAD(Flor in Dochia)

pagina 7 Valentin Talpalaru: Povestirile de pe Măicuța(Mioara Bahna)

pagina 10

Devoranta nostalgie(Cornel Galben)

Asterisc pagina 11

EU ŞI PRIETENUL MEU, TIBERIU

(Eugen Verman)

pagina 12Să ne amintim despre...

EMIL CIORAN(Mircea Bostan)

pagina 14Politica și adevărul

(Constantin Vorniceasa)

pagina 14

Îndreptar popular deetică şi de conduită

pentru tineret (8) (Virgil Mocanu)

pagina 14

Veselia este mare

Gata, sunteți eliberați

Uitați repede, dar bine

De ce ați fost arestați?

(Vasile Opal)

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 133

Se mişcă Ţara! S-a pornittăvălugul! De mult nu am maiavut parte de un asemenea

sentiment revigorant de mândrie şi speranţăromânească. Asediaţi de cavalcadele uneiexistenţe cu sufletul la gură, în care zbaterilefiecărei zile ne fac să uităm de ceea ce este cuadevărat important pentru destinele noastre,riscăm să cădem în păcatul neiertător al aban-donului identitar.

Şi totuşi...Centenarul Reîntregirii Naţionale se

dovedeşte a fi momentuil Redeşteptării şi alafirmării voinţei de neam. Trimiţându-ne la cu-vintele profetice ale lui Grigore Vieru, poetulpatriot al Ţării de dincolo de Prut: „În fiecaredimineaţă Soarele răsare ca o dreptate şiapune seara ca o făgăduinţă”. După podurilede flori de la începutul anilor '90 ai veacului îm-plinit, de la smulgerea din rădăcinile lor debeton a gardurilor de sârmă ghimpată ce-ausângerat timp de decenii trupul sfârtecat îndouă al românilort de către nedrepte intereseşi abuzive împărţeli geopolitice, iată că rănileîncep să se vindece. Tratate fiind cu demnitateşi mândrie patriotică, cu voinţă şi glasurirăspicate. Pentru că, până la urmă, orice abuzistoric trebuie să-şi afle leacul.

Precum vântul care se transformă înfurtună revigorantă de dorinţe şi împliniri, totastfel se-adună apele biruinţei şi spălării denedreptăţi, ale Prutului. Spre reîmpreunareamalurilor. Valul mareic al reîntregirii devine dince în ce mai puternic, cu zeci, apoi cu sute deaşezări moldoveneşti care-şi unesc dorinţele şiglasurile rostind „Pe-al nostru steag e scrisUnire!” Un nou şi, sperăm, de neoprit tăvălugal istoriei? Care să ne readucă în matcă? Dece nu, dacă până şi contestatari fervenţi aiacestui ideal, până nu de mult, ai adevărurilorrostite dar neascultate, să recunoască acum:„În Basarabia şi Bucovina majoritatea locuito-rilor sunt români. România visează de mult săia înapoi ceea ce i-a aparţinut” – spune (cine?)însuşi ultranţionalistul Vladimir Jirinovschi, con-testatarul nostru virulent convertit între timp laadevăr. Spre a continua: „Dacă nu era Hitler

nu ne atingeam de aceste pământuri.Moldovenii sunt români, noi, ruşii, le-am datnumele de moldoveni. Doar Transnistria sărevină la noi pentru că este pământ rusesc.Iar Ucraina ar trebui să-şi cedeze, pentru a-şi găsi liniştea, o jumătate din teritoriul său,pentru că cealaltă jumătate aparţine altorţări”.

Iată, deci, cum gurile păcătoşilor pot grăişi adevăruri. Doar că ele trebuie auzite şi re-spectate. Aşa cum îşi doresc zecile de mii demanifestanţi care şi-au unit glasurile la MareaAdunare Populară de la Chişinău ce a marcatîmplinirea a 100 de ani de la hotărârea istoricăde Unire cu Ţara din 27 martie 1918.Proclamaţia şi Rezoluţia adoptate de acestforum al conştiinţei naţionale rostesc înacelaşi cuget: „Unirea Basarabiei cu Româniaeste unica soluţie de supravieţuire”. Deziderat

istoric pe care îl regăsim şi în Rezoluţia MariiAdunări Centenare a Parlamentului Românieicare a marcat evenimentul din urmă cu unveac. Şi revin la cuvintele lui Grigore Vieru:„Patria este ca un copil, dacă uiţi de ea poatesă plece de acasă”. Pentru că: „...destul bolo-

vanul a pretins moştenire pământul de sub el”.Eroii emblematici ai reântregirii, precum

deja sus-pomenitul Grigore Vieru, apoi soţiiDoina şi Aldea Teodorovici, Leonida Lari, ceipatru luiptători pentru românism de pe frontulfratricid al războiului transnistrean, alături de eimilioanele de moldoromâni care şi-au manife-stat permanent sentimentele naţionale meritădin plin recunoaştrerea şi răsplata noastră, atuturor.

Cândva, pe la începuturile destinelornoastre comunisto-ruseşti eram obligaţi sărecunoaştem, chiar să fim convinşi că „luminavine de la răsărit”. Iată, însă, că am apucat sătrăim cu adevărat sensul sentimentului că Lu-mina vine, acum, cu adevărat, de la Răsărit.Dar nu de la Moscova, ci de la Chişinău şi dintoate aşezările ce respiră aerul românesc dedincoace de malul stâng al Prutului. Ream-intindu-ne şi de cuvintele-testament ale MareluiDomnitor Ştefan: „Şi să ţii minte, tu şi urmaşii-urmaşilor tăi de hotarul pe care noi l-amhotărât. Să vezi acest hotar şi printre lacrimi.Iar copiii copiilor noştri vor pomeni în veciaceastă slăvită a noastră biruinţă”.

Sunt semne din ce în ce mai evidente căse schimbă vremea, dar şi timpurile, pe Prut.Pe ambele lui maluri. Istoria şi-a copt fructulvictoriei. Pe care nu ne rămâne decât să-lculegem, înainte ca alţii, contestatarii şi uzur-patorii de dreptate, să-l revendice, în dispreţulrealităţilor invalidate de mersul evenimentelor.I-am dat destul nas lui Ivan, iar el n-a pregetatsă se suie pe divan şi să rămână acolo. Ecazul, şi timpul, să-l dăm jos şi să ştergemurmele fără-de-legilor sale. Potrivindu-ne,acum, paşii în ritmul imnului ce ne-a însufleşţitdintotdeauna şi fără de răgaz: „Pe-al nostrusteag e scris Unire”. Prutul e nerăbdător să-şireîmpreuneze malurile. Pentru noul său destinromânesc şi european. Ar fi putut-o face încădin urmă cu două decenii şi jumătate, la în-ceputul anilor '90, când condiţiile erau coapte,dar noii conducători post-decembrişti au ratatcu bună ştiinţă, dar şi condamnabilă uşurinţă,cel mai propice moment politic al regenerăriistatale.

2018Sub aura Centenarului Unirii

SE-MPREUNĂ MALURILE?

Mih

ai B

uzn

ea

LANSARE DE CARTEÎNCOTRO?

de ROXANA MEDVEȚKI 24 martie 2018

În cadrul ședinței Cenaclului „George Ba-covia” al USR Filiala Bacău s-a desfășuratlansarea de carte a scriitoarei Roxana Medvețki;Romanul „Încotro?” tipărit la Editura Cartex în2018. Invitații recenzori: Petre Isachi, prefațatorulvolumului, Cristina Ștefan, Cornel Galben, Gheor-ghe Ungureanu, Ionel Rusei și prof. Ana Chiscop,moderatoarea evenimentului au vorbit pe îndeletedespre cartea lansată, in laudatio, remarcândmulte aspecte stilistice și tehnici narative ale au-toarei.

Petre Isachi: „Încotro? mi se pare revelatorpentru fenomenul de continuitate al literaturii

autohtone, tocmai prin utopia filozofico-socială,natural-țărănească și istorico-națională, desorginte sadoveniano-eminesciană. Carteaconservă, dincolo de eșecul fatal al vieții, valorilesupreme, atemporale ale ființei. Paradoxal, sub re-torica aparent tradițională LANSARE și accesibilă,romanul poetico-istoric se adresează cititorului ra-finat, cunoscător al subtilităților limbii române...”

Cristina Ștefan: „Succint spun doar un consid-erent desprins din lectura romanului: stilul acestuiscris este unul autentic și este dat prin structurareacomparativă a narațiunii: nu este o simplă relatarea poveștilor și întâmplărilor copilăriei ci și ocomparație ale reperelor valorice prin alternanțatrecutului, a copilăriei, cu prezentul denaturat. Nua murit doar satul dintre vii odată cu personajelesale, ci a murit și mitul satului nostru cavaloare...dacă veșnicia s-a născut la sat, azi amurit și ea odată cu spiritul, moralitatea, tradițiaînvățate ancestral. Citiți acest roman! Nu-l veți lăsadin mână.” Vicepreședintele Filialei USR Bacău,

Dumitru Brăneanu a salutat prezențamembrilor USR, a apreciat tema ro-manului, o temă de care avem nevoieîn literatura de azi. Din sală și-a anuțatdorința de a vorbi despre carte prof.dr. Ecaterina Crețu, iar discursul ad-mirativ a fost bine punctat pe stilisticaromanului, tehnici lirice, metafore șisintagme folosite de autoare. Cuvân-tul autoarei a fost unul de mulțumirepentru susținere, către critici, invitați,prieteni. La următoarea ședință, aspus Dumitru Brăneanu va fi lansatăiarăși o carte interesantă, scrisă deprof. Adriana Ambrosie: Călător pearca lui Noe, editura Rovimed Pub-lishers, 2018.

Consemnează Cristina Ștefan

Un poet cât o bucurieNăscut la început de primăvară, într-o zodie a

perseverenţei şi imaginarului, chiar dacă există şiîncordări de berbec, poetul şi profesorul nu-şidesminte talentul şi harul către frumos, estetic, dar şispre armonia universului matematic. Vorbim de unpoet de excepţie, de înaltă ţinută morală, apropiat deoameni şi mai ales de tineri. Un poet format la şcoalade poezie din a doua jumătate a secolului al XX-lea,alături de nume remarcabile ale literaturii române dinacea perioadă. O prezenţăaproape matematică la toateevenimentele culturale din ţarăsau din Republica Moldova. Amputea vorbi de un descendentpe linie poetică al lui Ion Barbu.Şi totuşi, Viorel Dinescu esteunic în felul său prin discursulliric, percepţia universului po-etic, a meditaţiei transcedentalespre universuri matematice şiecuaţii albastre. Un sumarportret al poetului, eseistului şiprofesorului de matematicăViorel Dinescu. Aflat la vârsta deplinei maturităţi şiînţelepciuni, omul Viorel Dinescu rămâne un inter-locutor plăcut şi agreabil, mereu dispus să-şi exprimeideile în versuri. Nu facem o caracterizare prodomoîn favoarea poetului, opera sa poetică îlreprezintă şi-l înveşniceşte. Volumele sale sunt unulmai inedit decât precedentul şi au adus un suflu nouîn lirica românească. Fără discuţie că poetul ViorelDinescu îşi are locul său în panoplia poeţilor neamu-lui. În acelaşi timp omul Dinescu rămâne o bucurieîn inimile şi sufletele celor care l-au cunoscut. La mulţi ani Viorel Dinescu!

D.B.

PLUMB 133

pagina 3revistă de atitudine

Corespondenţă din Israel de la

Roni Căciularu„INSTANT STORY”

LÂNGĂ O ROCHIE DE TAFTA*

* O carte bună, a unui pamfletar de valoare: MIHAI BUZNEA

Mihai Buznea, reputat jurnalist în Româ-nia, de peste 50 de ani în branşă, apare înlibrării cu o bijuterie de carte, scoasă la luminăde Editura Ateneul Scriitorilor. ”Instant Story”,acesta este titlul care însumează un mănunchide tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşticu plăcere şi implicare. In al său „Cuvântînainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LAREPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi definimai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii,citează un mare gazetar al zilelor noastre,anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presaelectronică de prim-rang, care, printre altele, aspus: „... totul este să povesteşti întâmplări.Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru con-textul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea,dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat săadaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi maiînainte e necesar, desigur, să alegi cepovesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfelde chestiuni nu-s abordate explicit de autorulcărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-ldetermine pe cititor să găsească singurrăspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsulexistă, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea secitesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâm-betul pe buze. Dar, înainte de a ne referi latematica aprigului şi dinamicului jurnalist - cucerte înclinaţii literare, să-i definim, cumva,stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voiface însă, mai întâi, o mică digresiune.Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi,mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonicădin adolescenţa mea băcăuană, când, dacăsimţeam că se uită la mine vreo fată, dacăeram în timpul mersului pe trotuar, să zicem,ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuiasă spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori sănumăr incontinuu, până dispăream de sub im-presia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!...). Ei bine, totîn acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam ofată, o minune de fată; dar o iubeam, cum săspun?, de la distanţă. O dată ea a venit într-orochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, șicare, la fiecare mişcare a ei căpăta o altăstrălucire sub soarele de vară. Parcă erau cu-lorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ceculoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata.Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-ode mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şifoşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar euam rămas în amintire cu armonia aceeafermecătoare, a culorilor de pe o rochie detafta...

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg debreaslă, alături de care am lucrat ani şi ani,mă-ntorc să-i laud cartea (a 8-a) şi să spuncă, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţătoate genurile gazetăreşti, am constatat înpovestirile din „Instant story” nu o culoare, cuun melanj coloristic aparte, specific doar lui, unmelanj marca Mihai Buznea, care împleteşte,ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gengazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiriimplică lumini şi umbre şi culori în diferitetonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic,cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încâtochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţămesajele sale, demne de luat în seamă.

Totodată, Mihai Buznea se dovedeşte unbun portretist, un reporter iscusit şi un eseistsubţire şi sugestiv. Foloseşte limba literară,dar, în acelaşi timp, este stăpân pe limbajul deargou actual, are verbul şi fraza limpede,evitând, cu curaj, atunci când consideră nece-sar, Şi unele întunecimi de limbaj, ca mai apoisau mai înainte, să abunde citând dinînţelepciunea lumii culte sau din folclor, vorba-i fiind potrivită în funcţie de subiectul abordat,de contextul specific faptului descris. Predom-inant, totuşi, dacă revenim la genurile abor-date, mi se pare la Mihai Buznea pamfletul(și-mi permit să spun că astfel el se înscrie într-o bogată şi strălucită tradiţie literarăromânească!). Ironia şi satira lui Mihai Buzneaţintesc cu precizie şi cu efet!

Aşa, de exemplu, în „...Să nu aştepţi

vorbe mari de la mine!” este combătută şiridiculizată vulgaritatea limbajului unor cate-gorii – se pare destul de răspândite azi nunumai printre oamenii de rând, dar vai! esteprezentă şi în cadrul unei părţi din literaturavremii (Şi încă cu succes de librărie)! Autoruleste deosebit de incisiv, dar ştie şi să-ţi su-gereze printre cuvinte. Faptul că amintitelefeluri reprobabile de cărţi au tiraje imense, doarfaptul acesta, adus la lumina reflectoruluibuznian, îl determină pe cititor să se-ntrebecum se face că există atâţia amatori deliteratură de gang?! Ce e cu educaţia de pânăacum, în ţară? Cu ce se-ndeletnicesc aceşticititori ce preferă autori cu gura spurcată? Cefel de societate vrem să fim?! Gândul ne ducela stricarea limbii! Dar, vedeţi dumneavoastră,gândim cu cuvinte. Iar dacă avem la-ndemânăcuvinte stricate, oare cum gândesc aceşti oa-meni? Sunt întrebări pe care autorul nu lepune, dar, aproape misterios, ne determină săni le punem singuri şi să fim nemulţumiţi şichiar revoltaţi! In aceeaşi ordine de idei aş cita„Al şaselea simţ”. Locul acestuia, zice MihaiBuznea „I-au luat (...) vulgul, bădărănia,nesimţirea, sfidarea. E timpul lor glorios! (...)Bunelor maniere – arta de a trăi cu eleganţă,cu bun simţ, li s-a cântat prohodul, iar resus-citarea pare a fi ceva de domeniul imposibilu-lui. Al miracolului”.

Voi continua să citez, nu că n-aş avea cesă adaug, dar prea le spune bine însuşi au-torul. Vorbind de „spectacolul” străzii, el aratăcu indignare: „a dispărut aproape cudesăvârşire respectul faţă de sine însuşi. Şifaţă de ceilalţi. Făcând loc mizeriei de toatefelurile. De la ţinuta vestimentară indecentă,provocatoare sau voit neglijentă, la verbiajul in-citant şi reacţiile violente. Mârlănie la putereaN plus.” Şi Mihai Buznea nu se opreşte numaila astfel de „infractori”. Decepţionat, nu-i lasăîn pace nici pe „judecători”, care sunt „tot maipuţini, au vocile din ce în ce mai slabe”. Și iatăcă, aproape pe nesimţite, Mihai Buzneavorbeşte în acelaşi sens cu Nenea IancuCaragiale, care spunea undeva, prin glasulunui renumit personaj: „Într-o soţietate fărăprinţipuri, care va să zică nu le are!”... Iarautorul lui „Instant story”, concluzionează,arătând că racilele societăţii, la care ne-amreferit, sunt „rezultatul lipsei de educaţie. Al lip-sei de principii”.

Satira autorului se îndreaptă şi spre alteaspecte dăunătoare societăţii. De pildă în„Gaiţele” sau „Teletembelizarea” sunt incrimi-nate lipsa de profesionalism şi calitatea

lacunară a televiziu-nilor actuale, „culturasurogat” şi, cumspune M.B. „croni-cizarea vulgului.”Realităţile inconforta-bile ale unui prezentce-i apare autorului cafiind „dur” sunt şi dealt gen, Şi mă referacum la tabletaprivind folosirea forţeide muncă, uneori,până la epuizare, laviaţa unor lucrătorilipsită de satisfacţii şifără o retribuire

corespunzătoare. Dar gama tematică a acesteimici cărţi mari este mult mai largă. Nu insist.Revin doar la stilul specific al cărții, în care seîmpletesc armonios şi original elemente depovestire, reportaj, eseu, satiră, pamflet. Re-marc, în același timp, cu admiraţie - ochiulcritic al scriitorului, Ţinuta sa morală, subliniezşi repet: ţinuta morală şi curajul cu care acestcondei vibrant se adresează semenilor săi.

Cineva remarca faptul că multe din per-sonaje şi situaţii par a fi fără ieşire, fără o re-zolvare corectivă. Dar însuși faptul cădescrierea realităţii şi comentariul acid seadresează mulţimii de cititori, deschis şi laobiect, faptul că autorul îşi câştigă – încă odată – simpatia lor, denotă optimismul lui MihaiBuznea, care vorbeşte colorat, șanjant ca niștereflexe sidefii pe o rochie de tafta, o minunatărochie care sugerează întreaga frumuseţe alumii.

Iar dacă lumea e frumoasă, atunci, maidevreme sau mai târziu, vor dispare urâţeniilepământului, împotriva cărora se ridică MihaiBuznea şi în „Instant story”. O carte pe careîmi permit să o recomand cu căldură.

* Cronică preluată din „JRMNALULSĂPTĂMÂNAL, Tel Aviv, 15 martie, 2018

„Versurile ce compun acest mini-volum [Lecţia Cente-narului, Ed. StudIS, 2018] reprezintă o recompunere a unorzvârcolinde momente pe care le-au avut de înfruntat, cu

demnitate şi eroism, înaintaşiinoştri din alt veac. O mică ofrandăpe altarul sângerând al spaţiuluiromânesc! O lecție de istorieemoționantă, rostită nu de lacatedră ci prin vocea caldă, iu-bitoare și informată a scriitoareiLivia Ciupercă. Lectura lor sper sătrezească în inima ta, Cititorule deorice vârstă, emoția, recunoștința,sentimentul datoriei de a respectasacra moștenire lăsată nouă cuprețul vieții de Adevărați Românicare nu au avut timp să trăiascăiubiri, trădări, prietenii efemere.Singura iubire trăită de ei cu inten-sitate și dăruire totală, o iubire carenu trădează și nu minte niciodată,

a fost Iubirea de neam și țară și de Dumnezeu! ”Maria Postu

LECȚIA CENTENARULUI

Livia Ciupercă

Pagina de carte

Pagina de carte răsfoindăeste asemenea şuvoiului de apă curgătoare:te adapi din ea,înnobilându-te!

Trandafirul de Jerichon

Ghem buclat, spinos,plumburiu rotat de vânt,Dezrădăcinat de vântul toamnei,Rostogol de-a lung de ţărm,Călător pe-ntins de maluri,Slobozit, neîncrengat –ingenuă bucurie!Te voieşti, sburlite ghem –ghem de ghemotoc sfinţitDar ce-mi spune-o voce hâdă?Că tu-nvii, aşa, spontan,la un semn duios,când tandreţea te-mpresoară?!Am a crede,că-ntr-un bol –genuin ingenuit,tu dispui sfinţirea apei –dalbă binecuvântare,Jerichon de trandafir?!

Ideal

Iubirii dacă i-ai urzitVeşmânt cu smirnă, mir, tămâie, aurDin nobila simţire de tezaurÎnseamnă c-ai plinit un vis.

Fericirea

Tresărire arzândă în falduri de visŞoapte de-azur pe buza topită în ambră sorindăLacrimă înrourată, metanie sfântăGest mângâios, sisific alint.

Etape

În umbra ochilor tăi,sfielnic batem din aripi.

Tăcerea se doreşte arzândpeste ţărmul umbrit de-o melopeică rază.

Din grotele dorului-dorse preling, furiş-furiş,reminiscenţele unui surâs şiret şi rebel.

O ea sau un el,ce puţină relevanţăare-a-mbrăţişa cu fior nestinsprivirea-i sfidător de azurie.

Cu mângâietoare-nvăluiri– gest sfielnic, pios şi tandru –străpung prin timpuri răzleţiteîn inima fiordului„Ambră-nlăcrimată”,pentru-a stinge foculfurtunaticului ţărm.

PLUMB 133

pagina 4 revistă de cultură

Consiliul editorial:

Președinte: CALISTRAT COSTIN

membri:

OVIDIU GENARUDORU KALMUSKI

VIOREL SAVINGHEORGHE NEAGU

GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN

Secretar de redac]ie: NICOLAE MIHAI Director economic: LOREDANA D|NIL|

Redactori:VIOREL DINESCU, DORU CIUCESCU,

DAN  SANDU, ELENA PÂRLOG, PETRUȘ ANDREI,

MIHAELA BĂBUȘANU, ALEXANDRU DUMITRU,GHEORGHE UNGUREANU,

TINCUȚA HORONCEANU-BERNEVIC

prezentare grafică: IOAN BURLACU

Corectur\: MIHAI BUZNEA, EUGEN VERMAN

ADRESA: 22 Decembrie 38/B/ 7- Bac\u: E-mail: revista_plumb@yahoo.com

telefon: 0234 578 602Ilustrații revistă: Mircea Nour, Radu Mihai

CRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE; Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

B i o g r a f i aprozatorului, poet-ului, publicistului șimemorialistului I.I.Stoican (n. 18 au-

gust 1895, Răcăciuni, jud. Bacău – m.31 mai 1949, Bacău) necesită o cer-cetare profundă a arhivelor, bibliote-cilor și a presei locale spre a-i puteaelabora un portret complet alpersonalității sale.

Autor al cărților Înfloreautrandafirii (1920), Tragedia mută(1921), Biserica arsă (1923),Pribegind prin deșert (1923), Perlepentru colierul tău (1923), Suflete(1920), Crâmpeie din tragicanoastră epopee (1921) și Credinținemuritoare (1922), I.I. Stoican s-aimpus în viața literară și culturală aBacăului ca un scriitor și mentor cre-dibil prin gesturile și faptele sale.

A fost prieten cu poetul GeorgeBacovia și a colaborat cu poezii șiproze la revista acestuia Ateneul cul-tural (1925–1928), publicând douăpoezii și trei proze.

A simțit, încă din timpulstudenției, o apropiere de spiritul, cul-tura și atitudinile lui Nicolae Iorga, pecare și l-a luat ca model, iar înpaginile ziarului Neamu Românescnumele său îl întâlnim timp de undeceniu.

Epistola ce se publică acum, estenecunoscută și se constituie într-unvirulent rechizitoriu la adresa unorpoliticieni care n-au onorat funcțiile

încredințate de cei ce i-au desemnatsă-i reprezinte.

Cele câteva șire care alcătuiescportretul lui Petre Giurgea sunt edifi-catoare pentru profilul unui politicianlipsit de orice sentiment față de se-menii săi.

*Bacău, 14 faur 1925

Scumpe domnule profesor Iorga,

Iarăși o scrisoare de pe malurileBistriței ca s-ajungă, modestă șisfioasă, pe malurile Senei.

Știu că o scrisoare cu aroma dinMoldova noastră, poate fi savuroasănumai pentru că vă evocă în mijloculsomptuosului Paris, orizonturi de lanoi.

Împrejurări politice locale, rezul-tate din fuziunea noastră cu partiduldomnului Iuaniu, îmi cer să văvorbesc despre altceva decât despreplaiuri din Moldova.

Bun lucru fuziunea noastră cupartidul domnului Iuaniu, când oprivește, de departe, prin prismaînaltă a intereselor permanente, pecare le are politica românească!

Rău lucru dacă este vorba ca-nfruntea nobilelor și curatelor noastreorganizații, să vie lepădăturile politiciinoastre, ancorate, vremelnic, în par-tidul descălecătorilor de peste munți.

Dar se poate remedia la situație.D[umnea]v[oastră] care cunoaștețioamenii, să-i impuneți, în vechiul șiscumpul nostru regat, cu orice preț!

Este o necesitate superioară: al-tfel guvernarea va fi compromisă prinacești oameni care au compromis șipartidele vechi. (Este o lege prin carebiruim și murim).

Vorbesc de Bacău, unde încă odată d[umnea]v[oastră] trebuie sătăiați cu sabia nu un nod gordian, daro intrigă infectă.

Vrea să ia șefia partiduluifuzionând prin decapitarea d[omnu]luiCantelli, d[omnu]l Petre Giurgea pecare vi l-am mai descris.

Numai tentativa este o obrăznicienepermisă nici în politica celui maineobrăzat partid. Ciocoii cred, încă, înreîntoarceri la epoca de la 1900.

Într-adevăr d[omnu]l PetreGiurgea este un dobitoc pe care nu l-ar vrea oamenii primar aici în satul luide la Gioseni, unde, în calitate de cio-coi, prin violențe și aroganță șibrutalități ordinare, s-a făcut odios: ovită care rage, împunge și dă cu co-pita. Numai o convorbire de douăminute cu acest imund rest politic, v-ar da o dovadă completă a celorarătate de mine.

Fost sublocotenent de cavalerie,reformat pe vremuri, analfabet șigrotesc, a făcut în viață două lucruri:a fost peștele femeilor, cărora le-aconsumat averi, uneori, considerabile,el însuși, nefiind capabil de nici un felde muncă, a snopit în bătaie pe țăraniide pe moșiile soțiilor sale (atâta-imunca dumisale).

Cu acest grobian gogoman vreapartidul nostru să facă politică nouă.Este o ironie așa de crudă și dedureroasă!

Cu acest reacționar mucegăit neprezentăm țăranilor, în numele uneisfinte politici democrate și naționale,pe care N. Iorga o face de un sfert deveac? Cu acest incorect impudic.

Dar nu ne impuneți acest mar-

tiriu. Ar fi un sacrilegiu contrad[umnea]v[oastră] înșivă. O greșalăcare nu se poate repara.

Să vă mai vorbesc de d[omnu]lCantilli al cărui suflet înalt, a căruicultură și a cărui viață politică fărăpată sunt un capitol fără pereche laBacău?

(O dată vorbea Take Ionescu cuAlecu Constantinescu. Take Ionescuspunea: – „Porcule, pe cine ai tu laBacău?“ Alecu Constantinescu arăspuns: – „N-am pe nimeni de talialui Cantilli al tău“).

Pe atunci trăia-n partidul liberal,la loc de frunte și Radu Porumbescu.

Concluzie: scrieți un cuvânt deci-siv cui credeți. D[omnu]l Cantilli tre-buie să fie șef la Bacău. Altfel vețicăuta partidul la circ ori la pușcărie. Șie păcat când asta se poate împiedicadefinitiv cu un gest al d[umnea]-v[oastră].

Este la București o comisietehnică, ea lucrează pentru realizareafuziunii în județele noastre.

Este compusă din MihaiPopovici, Grig[ore] Filipescu, Xeni(pentru naționali), Argetoianu, Ciho-dariu și Ioanițescu (pentru noi). Dacăvă exprimați imediat și categoricdorința d[umnea]v[oastră], biruimiarăși pentru d[umnea]v[oastră].

În afară de d[om]nii Argetoianu șiCihodariu, dorința d[umnea]v[oastră]trebuie cunoscută, credem, și ded[omnu]l Popovici care încă, va aveapentru ai lui, o scuză și un refugiu.

I. I. Stoican

Notă

· Originalul acestei epistole,inedite, se află la Biblioteca Aca-demiei Române. Corespondențăprimită de Nicolae Iorga. Volumulnr. 324, f. 154r–v – 156r–v.

Inscripții băcăuane

O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI I. I. STOICAN

Nec

ula

i Scu

rtu

Breviarrevuistic subiectiv

România literară,anul L, nr. 9/ 2018

Va intra în istorie acest număr alpublicației centrale a U.S.R. Îl vor citainclusiv cei care vor contesta chiar șiconducerea nouă, ce va fi aleasă înadunările generale ale filialelor U.S.R.din aprilie a.c.; sper să nu fie preamulți. Este Adunarea GeneralăOrdinară a Uniunii Scriitorilor dinRomânia, care se va desfășura înanul Centenarului Marii Uniri.Excelentă ideea redacției de acuprinde și un text vibrant, cu inflexi-uni expresive, semnat de cel mai bunistoric pe care îl avem (iertațiinsolența!), Ioan-Aurel Pop, rectorulUniversității din Cluj și cel mai tânăracademician român. E drept că,printr-o șansă apărută din cerul albas-tru, i se oferă drept „premiu” profe-sorului Mihai Zamfir, două prezentăriale tratatului său Scurtă istorie.Panorama alternativă a literaturiiromâne; una mai aplicată, conceputăde Răzvan Voncu, și parcă maiechilibrată, dar și una mai festivă,semnată de Daniel Cristea-Enache.

Când citim: „Zamfir execută, cu civili-tate zâmbitoare, un adevărat«masacru» istoriografic. Sunt în«afara interesului literar» scrierilecare n-au avut în vedere dezvăluireapersonalității autorului, ci mai degrabăslujirea unor adevăruri individuale,transmiterea de mesaje care îl găsescpe transmițător, redus la funcția describ, de consemnator, cel mult demodest comentator” (p. 10) percepemeleganţa stilului. Răzvan Voncuscrutează mai de aproape, observândşi „lipsa unei experiențe critice de în-tâmpinare practicate sistematic” (p.11), dar spre final criticul conchide că„istoria lui Zamfir își va păstrarelevanţa și valabilitatea tocmaidatorită clarității metodologice”... (p.11). Noi, beneficiarii de istorii literare,așteptăm cu nerăbdare să se încingăacum o dispută înaltă comparativăprivitoare la cele trei lucrări masiveapărute: a lui Alex Ștefănescu(„adevărat spectacol grafic și icono-grafic” - zice N. Manolescu) și a prof.Mihai Zamfir care „sub aparențamodestă a unui voiaj de plăcere înțara literaturii, oferă lecturi profunde șicaptivante ale operelor literare cano-nice” (p. 288) - scrie același N. M. înIstoria literaturii române pe înțelesulcelor care citesc (Ed. Paralela 45,2014); mai interesante vor fi disputeledespre contemporani postbelici.Așteptăm.

Tribuna, anul XVII, 1-15 februarie

Îi mulțumim d-lui Mircea Arman

că a trimis și la Bacău revistaîntemeiată de Slavici. N-am prins-ode mult și regretam. Cu ținutăacademică și eleganţă redacțională -deși mulți au criticat noua orientare aredacției, ne place să credem că re-vistele de cultură pot lucra intens pen-tru consolidarea Marii Uniri. Eseurileși articolele despre „portretelețăranilor transilvăneni”, „actualitatealui Vasile Lucaciu”, „Modernizarea caforma a schimbărilor culturale”, „Ge-ografia teatrală” ne-au atras și pe noi,cei din est. Acum ne oprim puţin la co-mentariul lui Bogdan Caranfilof de-spre cartea ieșeanului Mircea Platon.Clujeanul observă că prezentul pare„tot mai greu de înțeles”. Elrecomandă ca lucrarea universitaruluiieșean Elitele și conștiința națională(Contemporanul, 2017) să fie citatăîmpreună cu a lui Adrian-Paul IliescuAnatomia răului politic, în care s-avăzut că jocul politic imoral practicatde o parte a elitei românești a fost de-seori lipsit de substanță, trădând un„subversiv maniheism” (p. 10).„Analiștii noștri au trecut prea ușor cuvederea aceste aspecte și au mutatcauzele subdezvoltării noastre cătreveșnicul context extern”. Mai apoiconstată că „nu există istorie, ci istorii“[...], dar „reconstituirea istorică trebuieferită de influențele care neguvernează destinul” (p. 11). „Act dedocumentare și luciditate”, scrierea is-toriei rămâne într-adevăr un act patri-otic. Nu credem că prezentul poate fidislocat din fluxul trecut și viitor, decâtîn chip abstract. Eseistul de la Tribuna

pare, uneori, confuz și preconceput înaserțiunile lui. Lucrarea lui MirceaPlaton poate fi un bun început pentrudezbaterea unei teme de cuprinderenațională și de mare complexitate.

Spații culturale, anul X, nr. 5

Facem anunțul că instituim, dinproprie voință, o rubrică nouă PO-EMUL LUNII. Începem cu cel mai fru-mos, semnat de Valeria Manta-Tăicuțu: Îngerul nu a mai strigat.Este un text de poezie pură șiimaterială, ivită din mit:

„Atâta alb și nici o speranță/vinzvonuri de departe, despre morți șirăniți/ în drumul spre țara de gheațăcurată/crinii din mâini sunt de sticlă,lumânările/își sparg flacăra, pole-mizând calea tăcută a crucii, lacrimilemele, ca mătăniile sfărâmate,/nu maialunecă, nu mai curăță cuvintele deceață/ la ce bun plânsul când chiliilenoastre/ fără sfinți, fără îngeri, fără lu-mina/ ce-mparte fiori/ ne usucămiezul?/ la noapte, în somn,răspunsurile ne vor găsi/ înfăşați înmătase, fluturi pentru viețile viitoare”(p. 54).

Undeva, la pagina 7, polemistaMagda Ursache, în registrul său in-confundabil cădelnițează ctitorii MariiUniri; unii fuseseră prezenți și în 1929printre sutele de mii de români, la undeceniu de la evenimentul din AlbaIulia: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop, AurelVlad, Ion Mihalache, Ion Nistor - rec-torul din Cernăuți, Brătienii și ceilalți.

Gri

go

re C

od

resc

u

PLUMB 133

pagina 5revistă de atitudine

Maestru al prozei satirice şi par-odice, Dumitru Augustin Domanpropune cititorilor o nouă bijuterieepică din 49 de tablouri sociale şipolitice contemporane pline de miez,cu o doză deloc temperată de ironiefină şi cu bogăţia cunoscută de fan-tezie onomastică, plus sugestivitatea descrierilor de activităţi cotidiene şide vajnici cetăţeni. Bine şcolit demultla maeştri, Doman urmează credin-cios îndemnul noician: „Nu uita căDumnezeu te-a trimis pe lume să-lînlocuieşti: să dai sensuri, să creezi,să duci începutul său înainte”, Dum-nezeul lui fiind nimeni altul decât ne-muritorul I.L. Caragiale! Plus câţivasfintişori, urmaşi demni ai maestruluiori deschizători de drumuri spre altezări senine. Afecţiunea părinteascălesne detectabilă în scrierea person-ajelor nu conduce nicicum la iertareapăcatelor, ba din contră, fără ajudeca atitudini, comportamente,bunele obiceiuri orientale, le prezintăastfel încât uriaşul râs inevitabil estecam strepezit, ba induce şi oarecetristeţe şi revoltă lectorului. Ilus-tratele, care pot alcătui un albumsemnificativ al ultimelor trei deceniiromâneşti, sunt desenate în culoriputernice, uneori violente,comparaţiile exploatând bogăţiaexpresivă, polisemantismul şi ambi-guitatea cuvintelor limbii române.Remarcabilă, de asemenea, estepriza gogoliană la realitate („toţivenim din mantaua lui Gogol”),vizibilă încă din textul prim, „CasaGeta”, etalon al arhitecturii prozeidomaniene şi apoi în prozele cusubiecţi politicieni, funcţionari etc.Doar că Akaki Akakievici al luiDoman, tot câştigă mantaua, şi-omultiplică. Virajul treptat în derizoriuşi, până la urmă, în absurd (v. „Cam-panie electorală”, „Ilie face coteţpentru porci”, „Frumoasele dinjudecătoria adormită”, „Coana Ilinca,preoteasa cheală”, „Ninsoarea dinajun”) este marcă sigură a parodicu-lui său, pe linia Caragiale – Urmuz –Ionescu, y compris şi dimensiuneaetică mascată discret de jocul de cu-vinte, de surprinzătoarele şi provo-catoarele expresii metaforic-satirice,ori de vorbirea „în dodii”. Desfătareastilistică aminteşte de bunul şi nos-talgicul „artist al vieţii” Cehov, de re-alismul lui crud, de oglinda luireflectând viaţa de zi cu zi.

Pomanagii chiriaşi ai doamneiGeta, văduvă locuind pe stradaPlopii (desigur!) fără soţ, sfârşescprin a avea pomana la îndemână:„Acum nu trebuie să ajungem lacapătul celălalt al oraşului. Avemmortul în casă. A murit hoaşca demama”, anunţă adolescentul analfa-bet Mironică. Scriitorul de ospătăriţe(de fapt, pe ospătăriţe) din schiţaomonimă pare coborât din acelecuentos ale lui Adolf Bioy Casarres.Insolitarea este un procedeu subtilfolosit de prozatorul argeşean, acolounde se potriveşte cel mai bine.Lipseşte apetenţa pentru miraculosa argentinianului, dar îi regăsimstilul simplu, direct, concis, histrion-ismul şi virtuozitatea. Personajeledin acest volum sunt cam cu toateledefective de etică, gata oricând lacompromisuri. Doman nu acordăniciunuia vreo şansă. Malentendu-uldin „O sută de lei”, în care „Istoria lit-eraturii române de la origini până înprezent” e expusă în vitrină în jurul

unei roşcate goale, dă seama detehnicile imorale de marketing, încare nu contează mijloacele, civânzările. Descrierile sunt savu-roase. Roşcata are „sânii scăldaţi înplete ca două mari pere abia pâr-guite într-o căpiţă de fân”. „Un tânărblond spălăcit” are „o mustaţăpufoasă ca o coadă de veveriţă”. Înaltă parte, „Mirel cel muşchiulos caun dinozaur şi Mirela cea înaltă şisuplă ca o magnolie”, ambii tatuaţiintegral cu animale şi plante, „tinerica arbuştii gata de a intra în rod, sefac mai lejeri decât Adam şi Eva înrai înainte de depistarea mărului” şi„au pus de o partidă de sex maileneş, la început, apoi tot maisălbatic, că animalele lui Mirelpăreau fericite să se zbenguie înflora luxuriantă a Mirelei”. Scenaiese fabuloasă din stiloul [tastatura]lui Doman! Asemenea, în multelocuri, ne bucurăm de expresivitateaparticulară a naraţiunii, a sobrietăţiidefiniţiei umoristice: „când a venitvorba de pian a scârţâit puţin, în sibemol major”; „o casă fărăafumătoare de carne e ca nunta fărăcameră web”; „gâzele zumzăiaucum numai ele o ştiu de la Emil Gâr-leanu”; „să nu lovim mâna care neduce cozonacul la gură”;„democraţie este atunci când vacaare dreptul să-l aleagă pe cel care ova mulge”; „dragostea fără plată e cadromaderul fără cocoaşă”; „EduardBulan, bulibaşa capitalei de judeţ, lu-mina neagră a comunităţii”, „s-aînroşit cu pete ca un câmp de macide Claude Monet”, care culmineazăcu astfel de capodopere ale pamfle-tului: „Şpaga reprezintă până laurmă nu doar o mituire vulgară, întreoameni hrăpăreţi, lacomi şi cuînclinaţii penale. Şpaga arată şinivelul cultural, nu doar economic şifinanciar, al unui popor. Şpaga esteo punte de legătură, ca să zicemaşa, întrucâtva pleonastic, între doioameni civilizaţi.”; „Auzi, dar ne dămşi şpăgi între noi? / Păi, sigur că nedăm şpăgi. Cum dracu' dăm tunurireciproc dacă nu ne dăm şi şpăgireciproc. Ce, suntem sălbatici din

junglă?”; „În Dealul Bouluidemocraţia e doar la cârciumă LaGogu Pintenogu şi apoi ea trecerazant peste sat direct în ţarină undeudă porumbul care creşte cât ste-jarul din Borzeşti, unde hrăneşte oileşi măgarii şi, desigur, boii.Democraţia planează peste uliţi,peste şoseaua de pământ, pestecâmpul lăsat pârloagă şi-ofotografiază ca o dronă din înaltulcerului de vară.”

Psihologia este infailibilă, au-torul conduce cu mână sigură per-sonajele pe căi eminamenteprevizibile, nimeni nu aduce nici osurpriză. Politicienii, oamenii deafaceri, scriitorii, sătenii, profesorii şitoţi ceilalţi sunt prezentaţi în situaţiibanale, familiare, recognoscibile decătre orice cititor. Secretul valorii

emoţionale a textelor stă în scriitură,în stilul superior pamfletar, cu aug-mentarea caracteristicilor şi de-raierea lexicală (cu expresia criticuluiMioara Bahna), transparenţareferinţelor la cazuri concrete (vezi„Primarul imobiliar” HermannIonescu), dar şi simpatia pentruomul obişnuit, precum în „Alzheimerşi Parkinson”, unde pensionarii Ci-cerone Dur şi Demostene Severbeau şi polemizează la cârciuma„Puterea&Opoziţia” a lui PamfilTolerantu „cât se poate de civilizat,despre dreapta, despre stângapolitică, despre aceeaşi pălăriepeste aceeaşi curvă Mărie.”

Şi aşa ajungem la o altăprocedură narativă excelent folosităde optzecistul Augustin Doman, in-tertextualitatea. Aluzia livrescă, trim-iterea la texte devenite populare dinEmil Gârleanu (v. mai sus), Emi-nescu, Creangă, Macedonski,Sorescu, dar şi la expresii şi poncifelingvistice („orişi-câtuşi de puţin,contează enorm”, „fiica din flori aunui student pachistanez”, „a simţitdeodată aşa, un impuls, ca o sabie-n fund”, „Pe deasupra firmei degunoi, luna trece aşa lină şi clară,„Camera Deputaţilor, cimitir altinereţilor lui”, „România nu există.România e o ţară inventată denenea Iancu Caragiale la o halbă debere şi o tabla!”, „că n-au covrigi încoadă; în coadă de peşte”, „cudosarul lui Damocles deasupra ca-pului”) dau savoare tablourilor, leornează cu o anume poezie şiprovocare spirituală. Umoruldebordează din fiecare paragraf,băşcălia este adesea şfichiuitoare caun vârf de bici pe spinarea boului –textul despre alegerile de primar dincomuna Dealul Boului este anto-logic: „Duhoarea de rachiu de mereşi de pere taie ca pe nimic mirosulde flori de soc, de flori de tei, de floride câmp. [...] Localitatea e împărţităîn două: jumătate sunt încă beţi,jumătate sunt mahmuri spre o nouăbeţie.”

Deasupra tuturor poveştilor stă,în fondul tainic al semnificantului,ascunsă ca un înger translucid înceaţă, cunoscuta criză a identităţiipersonale, indusă de o societate ex-trem de impersonală, în care indivi-dualismul clamat este, de fapt,diminuat drastic ca urmare a materi-alismului excesiv. Ceea ce ne trimitela analogia cu muşuroiul de furnici alui Dostoievski, în „Amintiri dinsubterană” (mai spune el acolo:„omul este o creatură frivolă şi incon-gruentă, şi poate, ca şi jucătorul deşah, iubeşte doar procesul jocului,nu sfârşitul acestuia”), şi chiar, prinextensie firească, la Gregor Samsaşi Josef K. ai lui Kafka. Nimicneobişnuit la un scriitor foarte grijuliucu subtilitatea şi cu efectele subtex-tuale.

În ceea ce priveşte imaginaţiaonomastică, autorul nostru sesituează în trendul tradiţional româ-nesc. Ele au legătură strânsă cusubiectul naraţiunii, cu mediul încare numitul trăieşte. Exemplele potfi, aici, argumentul suprem: Temisto-cle Cocoşatu, Benone Moţ, BucilăBulan, Pop Grămadă, Ion Ăl Mare şiBun, Pompilică Bulău, LeonardoFilozofescu, Cornel Opintescu, LiviuMagraon, Cristian Porcea, IulianFometescu, Mihai Dijmărescu,Nicanor Văcărel, Vitalie Cocoş,Marin Găinaru...

Parodiind cu excelenţă o lumeîn degradare, falsificată, AugustinDoman face şi un serviciu etic ines-timabil în literatura de azi, maidegrabă evitat de colegii de breaslă.

Cu „Zbateri facile, strădaniifutile” (2017), Editura „Bibliotheca”din Târgovişte adaugă o carteremarcabilă la bogata listă dincolecţia „Proză contemporană”coordonată de Mihai Stan.

Momentele şi schiţele lui DAD

Flo

rin

Do

chia

Regal aforisticla Tecuci

Unul dintre evenimentele culturalela care am participat în aceastătoamnă (au fost nenumărate, cred cătot atâtea prilejuri pentru mass-mediade a se elibera de tern și a-și aerisiaria subiectelor abordate și expresivi-tatea!) s-a desfășurat în octombrie, laTecuci, și m-a impresionat prin origi-nalitate, cuprindere și dinamism. Amavut impresia că, pentru două zile – 6şi 7 octombrie– aici s-a mutat capitalamondială a spiritualităţii. Aflat la primaediție, Festivalul Internațional al Aforis-mului părea a cuprinde întreaga urbeîn febra unui entuziasm molipsitor,aceasta datorându-se, firește, entuzi-astului și neobositului inițiator și orga-nizator, scriitorul Vasile Ghica. Cu oenergie de invidiat, tecuceanul care cupuţină vreme în urmă a publicat laEditura Detectiv Literar volumul aforis-tic Spovedanii în oglindă, carte deprofundă meditaţie asupra eului şi mul-tiplele-i ipostaze existenţiale, a reuşitsă cointereseze,să responsabilizeze şisă capaciteze autorităţile locale, pro-fesori şi scriitori, artişti plastici sau iu-bitori ai frumosului pur şi simplu. Ademonstrat calităţile necesare strân-gerii într-un singur şuvoi a tuturor celorcare puteau pune umărul la împlinireainiţiativei sale. Şi a reuşit!

Între numeroasele valențe alesuccesului aș sublinia ideea valoroasăa desfășurării concomitente, în maimulte instituții de învățământ din oraș,a unor dezbateri - dialoguri pe mar-ginea aforismului, în urma lor avândde câștigat atât invitații cât și gazdele.La Colegiul Național de Agricultură șiEconomie, bunăoară, unde am avutprivilegiul să fiu părtaș al unor clipe deexcepțională elevare spirituală, câțivaelevi pasionați de literatură ne-au făcuto veritabilă demonstrație de cercetareliterară, dar și de creativitate. Și aveamsă aflu că, de fapt, întâlnirile celelalteau avut la fel de mult miez și o la fel debogată coloristică.

Dar asta nu a împiedicat cadesfășurările "în plen" să fie la fel deatractive, caracterizate în esenţă de olejeritate a comunicării, concretizată înşarjele de voie bună contagioasă.Fiecare moment a avut ceva aparte,de la recitalurile individuale de o diver-sitate inimaginabilă, până la festivi-tatea de premiere, o anumeprospețime a însoțit emoțiileprotagoniștilor, iar buna dispoziție adominat întreaga atmosferă. Cum erade așteptat, invitatul de onoare alediției, academicianul Naji Naamandin Beirut, a sporit interesul pentrumanifestarea în sine, schimburile deopinii cu asistența fiind regaluri alespiritualității.

De altfel, domnia sa este cunos-cut în lumea întreagă ca inițiator și pro-motor tenace al conceptului "culturăgratis".

Și asta, succint prezentând lu-crurile, e doar o părere, o opinie departicipant neutru, bucuros de aculege ce-i oferă clipa. Însă ceva de oanume concreteţe, un ciudat amestecde certitudine şi bucurie plutea împre-jur. Aşadar, peste toate acestea a maifost ceva.

O discretă dar eficientă prezențăa făcut ca atmosfera evenimentului, înamploarea sa greu de redat în cuvinte,să fie una de vis. PreședinteleFundației PELIN, Doru Eugen Pelin,nu a precupețit nimic pentru ca totul săsfideze perfecţiunea, fiind mereu acolounde se ivea ceva de rezolvat! Încâtputem conchide că la Tecuci, dar cuextensii în toată țara și chiar pestehotare, crește un PELIN dulce, cuarome de generozitate inegalabilă.

Firiţă CARP,scriitor, editor, Bucureşti

PLUMB 133

pagina 6 revistă de cultură

Recent la Şcoala gimnazială„Acad. Haralambie Mihăescu” dincomuna Udeşti, o localitate cu în-delungate tradiţii culturale pemăsură, a avut loc lansarea ro-manului de dragoste „Lacrimapiezişă a destinului”, semnat deo mai veche cunoştinţă din lumealiterelor, prof. Emil Simion, fostuldirector al instituţiei şcolare am-intite. La manifestare au fostprezenţi directorul şcolii, prof. Ma-rius Golea, alături de alte cadre di-dactice, amintindu-i aici şi peînvăţătorii Dumitru şi Aneta Iacob,dar şi primarul localităţii, HristeaOstrovan, nelipsit de la nici o ma-nifestare culturală care a fostgăzduită pe raza comunei. „Estepentru mine o surpriză extrem deplăcută să văd că Emil Simion, cuo seriozitate oricum binevenită, ascris un roman de dragoste capti-vant, cu influenţe udeştene. Impor-tant este ca această carte s-o aveţişi s-o citiţi, să vă regăsiţi în diverseipostaze. Este o carte carepăstrează decenţa. Romanul esteinspirat din viaţa a două persoane,un El şi o Ea, care s-au regăsitdupă ani de zile păstrându-şi întreei acelaşi ataşament de durată.”-aspus celor prezenţi scriitorul LiviuPopescu. Tot el a mai subliniat că:„Autorul nu cade în capcana post-modernismului deşănţat în care săfolosească expresii precum sexulîn exprimare, romanul lui EmilSimion având deja un loc binemer-itat în literatura română. Am sădau citire acum din Prefaţa cărţii,semnată de criticul Ioan Ţicalo,sub titlul, „Un imn închinat iubirii”:„Eu m-am născut să iubesc osingură femeie..., declară Mituş,într-un târziu, pentru ca Ela să-irăspundă în aceiaşi termeni (...),Emil Simion, autorul dovedindu-senu numai un bun psiholog, ci şiunul dintre cei care îşi punîntrebări asupra mersului acesteilumi.” Emil Simion, prezentându-şirecentul roman a spus că: „Lecturaeste o hrană bio pentru orice sufletşi pasiunea pentru lectură trebuieîn permanenţă să fie cultivatăelevilor, cartea fiind prietenul celmai bun al omului, oferindu-i de-schiderea spre lume de care arenevoie. Romanul are sare şi piper,cu personaje din spaţiul geograficudeştean.” În ceea ce priveşte per-sonajele centrale ale romanului,Ela şi Mituş, autorul a dezvăluitcelor prezenţi că ele au existat înrealitate, anumite informaţii decare s-a folosit în alcătuireaacţiunii romanului fiindu-i oferite deRozalia Motrici, prezentă lalansare. Emil Simion a reiterat fap-tul că recenta sa carte nu cuprindevulgarităţi, că este dinamică, pre-cum scenariul unui film şi poate fiparcursă chiar şi de către elevi. Pede altă parte, domnia sa s-a arătatmulţumit de critica pozitivă a cărţiidespre care s-a făcut vorbire, cumult înaintea lansării, în cotidianul„Crai nou” şi, recent, în revista „Bu-covina Literară”.

„Lacrima piezişă a destinului”,

un roman de dragoste

lansat la Udeşti

Ad

rian

Po

po

vici

OZANAKALMUSKI ZAREA

Reflets dans l’eauInstalarea atât de intempestivă a

primăverii îmi aduce în faţa ochilor nunumai florile albe de magnolie, narcise,viorele şi zambile. Urmăresc cu atenţiejocul, acum fără perdea al falsificato-rilor de istorie, de sens, de umanitate.Prietenie, camaraderie, trădate pentrute miri ce şi mai nimic. Impostură şiincompetenţă, devenite criterii deselecţie. Invidia şi furtişagul celui ce nua reuşit să se impună prin valoare,carte de vizită prezentată cu multămândrie. Etalare de cinism şi lipsă decompasiune, doar pentru că nu i seîntâmplă lui/ ei, ci altcuiva.

O lume tristă, cu oameni plini de

frustrări şi false iluzii despre dânşii,lumea lui ridică-te tu ca să mă aşez eu,cu oameni mici ce au vise şi idealuri şimai mici.

Căutat o dată la patru ani, nu casă ştie breasla cum mai eşti ci pentrua fi invitat -per capita- să votezi; peacel ce nu va face nimic pentru tine,cel mult se va împăuna cu meritele taleşi va căuta să te sape cu toată trudade care e capabil.

Mă oripilez când văd uşurinţa cucare nefericiţi nepricepuţi îşi adjudecădomenii despre care nu au habar. Şiscriu pogoane de texte, cu gafele afe-rente şi mai ales, deturnând atenţiaspre nesemnificativ şi fals. În plus, şimai dezgustător, citesc cronici desprenimic, despre nimeni, despre cărţi aleacestor nimeni, în timp ce adevăratevalori trec neobservate. Citesc, mainou, în biografii de scenă cum seimaginează unii titulari ai unor testa-mente spirituale, pângărind astfelmemoria personajelor ce nu se mai potapăra, pentru că au murit.

Reflets dans l’eau. Gânduri şi re-grete. În 25 martie s-au împlinit fix 100de ani de la moartea lui Claude De-

bussy, cel ce visa la o fuziune a artelor.Preludiu la după amiaza unui faun îlimpresionase atât de mult pe Mal-larmé, care scria: “această muzicăprelungeşte emoţia poemului meu şi îisituează decorul în chip mai pasionatdecât pictura”.

Mă întorc împăcată, liniştită şifericită la reveriile compozitoruluifrancez, la audiţia miraculoasei Clairde lune, la Images şi Masques,hotărând să rămân pe l’Isle joyeuse,de unde să pot privi cu superioritate şi

îngăduinţă zbaterile efemere şi ano-nime ale creaturilor în mijlocul cărorasunt nevoită să trăiesc.

VRANCEA LITERARĂ

O apariție recentă, sub incidențamai multor vectori editoriali, este re-alizarea scriitorului Culiță Ioan Ușureludin Odobești: “VRANCEA LITERARĂ-antologia scriitorilor vrânceni-II”, la Editura Salonul Literar,2017.

Volumul masiv , de peste 450 depagini, expune valoarea muncii acu-mulate de autor, prin caracteristici netcalitative: este inedit, cuprinzător is-toric și rememorant. Inedit, pentru căprofesorul filolog Culiță Ioan Ușureluopisează în ordine alfabetică peste100 de scriitori legați, prin naștere sau

domiciliu, de meleagurile vrâncene.Biografiile personalităților antologatesunt compuse de autorul culegerii caramă a acestei zone. Fie că vorbim depoeți, de istorici, de oameni de culturăvrânceni, fie că vorbim de debutanțitineri sau de Mitropolitul Varlaam dinsecolul XVII, firul roșu de legăturăîntre scriitorii antologați este darul șiharul cultural al Vrancei. Fiecare autor,despre care Culiță Ioan Ușurelucomentează la finalul fiecărei biografii,ne aduce pe simeza culturii județulVrancea, ca meleag dătător de valori.De altfel, în CUVÂNT ÎNAINTE, selec-torul antologiei ne transmite și mesajulși scopul acestui volum, unul de reval-orificare și schimbare a atitudiniiprivind cultura:

“Celebrul Do ut des, trocul atât debine gândit și folosit de ariviști, distrugeatât cultura, cât și politica sau

administrația... așa că- sigur- tineretuleducat în acest mod nu va mai avea caideal respectarea valorilor. Va consid-era chiar că astfel de chestiuni sunt purși simplu depășite, dacă nu primitive...”

Așadar, o carte de refacere a sis-temului de valori, pe această zonăteritorială, dar care argumentează va-loarea istorică și contemporană înliteratură. Și din acest unghi privindvolumul, nu pare ciudat să citești de-spre Mitropolitul Varlaam, în ordinealfabetică, ci îl cuprinzi într-o zonăvalorică spațială și nu temporală, nucronologică. De aceea evidențiezmunca titanică a autorului antologiei pedomeniul cercetării și documentării.Spre exemplu, Mitropolitul Varlaam s-a născut în județul Vrancea, în pofidaunor încercări de a-i schimba datele bi-ografice:

“Am insistat pe locul de naștere alui Varlaam dintr-un motiv simplu darfoarte neplăcut atât vrâncenilor cît șioamenilor de bun simț din România:după atâtea sute și sute de ani decunoaștere și recunoaștere a uneilocații, după ce însuși Varlaam nemenționează locul de baștină și dupăce mari savanți au cercetat și au sta-bilit că personalitatea respectivă s-anăscut la Cofești-Vrancea, niște NeicaNimeni din alt județ i-au schimbat dejalocul de naștere și chiar unele datepersonale.”

Alte nume sonore cuprinse învolum care aduc istoria reală a litera-turii în această zonă a țării ar fi:Camil Baltazar, Hortensia PapadatBengescu, Alexandru Călinescu, IonDichiseanu, Cincinat Pavelescu, EmilBotta, Luca Pițu, Simion Mehedinți,Alexandru Sihleanu, Duiliu Zamfirescu.Din zona Bacău sunt cuprinși în volumurmătorii scriitori legați de Vrancea prinnaștere sau familie, activitate, profesie:Liviu Chiscop, Cristina Ștefan, SilviaMiler, Ion Roșu.

Pe lângă valoarea incontestabilăistorică, “VRANCEA LITERARĂ- an-tologia scriitorilor vrânceni- II”,aduce și readuce în atenția atât a citi-torilor dar și a cercetătorilor filologi,

texte de autentică literatură atât înproză cât și în lirică, atât istorie cât șicritică literară, însuși autorul volumuluirealizând această ediție care îmi paremai mult un dicționar de scriitori bineargumentat, amplu documentat, com-plet în măsura datelor prelucrate cuacribie. Oriunde deschizi cartea veigăsi, dragă cititorule, piese fru-moase, ca l i ta t ive ș i așa pro-cedez ș i eu spre exemplificare:

Pag. 84: Adrian Constantinescu-eseist, născut la Odobești, 1980, pen-tru doi ani, asistent universitar la Univ.“George Bacovia”- scrie eseu, poezie,iar Ioan Culiță Ușurelu îl descrie:

“În primul rând, a moștenit modes-tia înaintașilor, deși, sunt sigur, știe căare talent, că articolele sale din revis-tele de specialitate sunt bine cotate, iarcartea “Degradarea logosului” are multsucces în mediile elevate ”

Pag. 141: Ion Diaconu, folclorist,etnograf, dialectolog- născut laSpinești, Vrancea în 1903, facultateade litere, Universitatea București, doc-tor în litere cu lucrarea “Reflexiuni de-spre cântecul și versul popular”.

Pag. 214: Cristian Livescu, criticliterar și critic de artă, născut în 1945în Focșani: “Din Piatra Neamț, unde s-a stabilit după absolvirea facultății,vocea sa de critic autentic se aude per-manent și cu forță”.

Pag. 322: Maria Platon, istoric li-terar, traducător, născută în 1924 încom. Nănești, Vrancea, doctorat înștiințe filologice la Univ. AL. I. Cuza șial doilea doctorat la Univ. “PaulValery”, Franța.

Volumul realizat de Culiță IoanUșurelu nu trebuie să lipsească dinmarile biblioteci din țară, spre cer-cetare, se poate utiliza ca material di-dactic în licee și universități, dar sepoate lectura, pur și simplu cuplăcerea cititului de calitate. La finalullecturii, sigur, dragă cititorule, veirămâne îmbogățit atât educativ cât șimoral, pentru că autorul a selectat totce s-a scris mai frumos, mai înalt, maibun să fie memorat din vreme învreme.

Cri

stin

a Ș

tefa

n

Alexa Pașcu

M.C.V.-ul impus României

Zis-a cineva cu minte:Șutu-n fund e-un pas ′nainte.Noi am luat șut după șut,Dar suntem tot la-nceput.

Despre mărturiile coloneluluiS.R.I. Daniel Dragomir

După ce a-nțepat „balonul”,Dragomir dă explicații.Oare va porni „ciclonul”,Să destrame combinații?

Pentru conducătorii țării

Deocamdată șefii țăriiNe-amăgesc cu circ și pâine.De aceea îi întreb:Știți cumva ce va fi mâine?

pagina 7revistă de atitudine

PLUMB 133

Promis iunide pitoresc, sug-estia întâlnirii cuun univers patri-arhal, cu o lumea tihnei, suspen-

dată într-un timp al memoriei suntcâteva traiectorii posibile alereceptării volumului de proză scurtăal lui Valentin Talpalaru care se de-sprind din titlu, – Povestirile de peMăicuța (carte apărută la EdituraOpera Magna din Iași, în 2012), iarcele paisprezece povestiri (ce pot fiprivite chiar ca fragment consistentdintr-un roman) demonstrează apoică nu este vorba doar de o impresie.

Cartea se așază, de la început,în multe privințe (arealul în care sepetrec întâmplările relatate, felul dea fi și, uneori, chiar și de a trăi al per-sonajelor evocate, o seamă dementalități etc.) sub auspicii sadove-niene, fraza din incipit (Nu se întâm-pla nimic mai deosebit pe stradaMăicuța. Până și praful lenevea maiaprig, fără să se ostenească să seridice mai sus după căruțele luiDaraban sau Trifan) amintind, fărăîndoială, de pildă, de titlul uneia din-tre scrierile marelui moldovean(Locul unde nu s-a întâmplat nimic).

În continuare, prin narațiuneactorială, se construiește, de-a lun-gul întregului volum, o lume în mareparte tradițională, fixându-i-se, con-comitent, reperele spațio-temporale:este vorba de o perioadă din viațaunui târg moldovenesc (Târgu Fru-mos), cu aproximație din deceniile alșaselea-al optulea, ale secolului alXX-lea, cu oameni inteligenți,doldora de dragoste de viață,păstrând foarte mult din hâtroșeniapersonajelor lui Ion Creangă, îndescendența cărora par, uneor,i cătrăiesc, încât întâmplările, gesturile,schimburile de replici, într-un mo-ment sau altul, la care se opreștenaratorul, făcând, când și când, vagicomparații cu prezentul (fiindcă, aici,timpul faptelor / istoriei anuleazăaproape timpul discursului, în ter-menii lui L. Boia, oricum, accentul epus aproape exclusiv pe rememo-rare, pe aducerea în prim-plan aunor secvențe, chiar dacă sunt ne-spectaculoase pentru alții, care audat farmec vieții celui ce și leamintește, din perspectivamaturității), par adesea aproapeanecdotice și, desigur, pline de cu-loare. Relevantă în acest sens este,spre exemplu, proza întitulată Iar-marocul, una dintre cele maireprezentative (și pentru stil și pen-tru atmosferă) din volum: Joia, totomul ieșea la târg, De ce joi? Nimeninu și-a pus vreodată întrebarea. Seștia doar atât, că joi trebuia numaid-ecât să cumperi ceva din oborulbogat, unde se înghesuiau animaleși oameni, fără să știi care-i stăpânulși care robul. Peste tot plutea miro-sul aldămașului și pieii de calîncinsă de căldură. Era copilăriashopping-ului! Dar, în același timp,Iarmarocul strângea laolaltă zdren-țăroși care nici măcar de furat nu seosteneau să fure, gură cască, dar șigospodarii care se cinsteau abia laspartul lui, mai toți oploșiți pe la vreomasă…

În felul acesta, martor sau col-portor al faptelor povestite, petre-cute cândva, în vremea copilăriei șia adolescenței lui, naratorul subiec-tiv – numit, o dată sau de două ori,Valentin – face să reînvie o omenire(rămasă în zariștea unei fericiri in-duse, în primul rând, de vârsteleproprii de când le-a tezaurizat)armonioasă, multietnică, înperimetrul căreia strada Măicuțaeste, pentru omul aflat în primii anide viață, centrul lumii, dar își

păstrează aceeași fascinație și dupăce acesta se desparte de locurilenatale.

Nume, mai ales de lipoveni(Vasea, Mișa, Fedea, Af imia,Eusegni, Palaghia…), perindări pest răz i le / u l i țe le așezăr i i , cuamintirea toponimelor aferente,relatări ale unor întâmplări încărcarede patina timpului, fericite sau dra-matice, tragedii care lovesc absurd,pe neașteptate, comunitatea, de-scrierea atmosferei din diversecase, instituții ori localuri, evocări aleunor figuri care l-au marcatemoțional, pe cel ce, după ani, sereîntoarce nostalgic – și direct, darși prin scris – spre tărâmul unde s-aformat în zorii ființei, acestea suntcâteva dintre datele din care sealcătuiește universul cărții, surprinsîn dinamica sa firească (pozitivă saunegativă, în funcție de unghiul dincare este evaluat), evidentă cuprecădere pe măsură ce fiul locurilorcrește el însuși, iar detașarea deobârșii devine inevitabilă.

Orășelul copilăriei și aladolescenței naratorului adăpos-tește, prin urmare, o societateeterogenă, dar apartenența tuturorla viața întregului e firească, părândașa de când lumea, încâtconviețuirea este fără eforturi, fie căeste vorba de urmași ai unor familiiscăpătate de boieri, fie de oamenisimpli, dascăli, funcționari, preoți,bețivi, cerșetori, copii sau oamenimaturi. Într-un asemenea context,încărcat de miresmele trecutului,lirismul se impune de la sine, ca înreferirile la familia boiereascăDamian.

Tabieturi, ceremonialuri cu pre-supuse rădăcini ancestrale sunt alteaspecte definitorii ale lumii cărții luiValentin Talpalaru care, uneori, deși,așa cum spuneam, este fixată într-oepocă anume, pare suspendată înatemporal, impresie la care con-tribuie și acel oțiu pe care-l surprindenaratorul și-l transpune (cu volubili-tatea-i caracteristică și care-itrădează, încă o dată, atașamentulfață de existența personajelor pecare le construiește) în povestirilecare alcătuiesc volumul.

Aerul aparent vetust al unoradintre imaginile care ilustreazăcartea, ipostaze ale vieții de altădatăa târgului, precum și valorificarea de

către narator a filonului fabulos ine-rent, al oricărei așezări, mai ales alcelor mai mici, sunt alte ingredientecare subliniază un fel de statut alstrăzii Măicuța de spațiu undehălăduiește acel genius loci (dacănu se identifică, pentru narator, eaînsăși cu acesta), indispensabilperpetuării existenței unei colec-tivități, capabil să aprindă imaginațiași să sporească atașamentul față detot ce o reprezintă, încât, fără fastartificial, fără neapărate ierarhii (al-tele, poate, decât cele sentimentale)și, în consecință, fără să fie nevoităsă facă vreun fel de compromisuri,

lumea lui Valentin Talpalaru are unfarmec aparte, amplificat prin cu-loarea locală, nuanțată prin onomas-tica slavă de care pomeneam, care-isusține curgerea molcomă, vorba luiMarin Preda, „fără grabă și fărăscop”.

Scriitorul își urmărește, deasemenea, orașul și în primii ani aiepocii postdecembriste, trăiți aici cuaceeași implicare firească în binesau în rău, ca în Degetele, de pildă,unde, luați de valurile schimbăriiaduse de noul regim, oamenii îm-pletesc felul lor de viață patriarhal cunoutățile vremii, își revendică șiobțin pământul moștenit de laînaintași, însă nu știu cum să-lfolosească. De influențe care vin, totmai multe, dinspre Occident suntuluiți mai ales maturii, și, după cepar a fi copleșiți de acestea, cautăsprijin tocmai la preotul pe care,înainte, îl priveau cu oarecare neîn-credere, din pricina felului său atipic(raportat la ceilalți din breaslă) de afi și de a se comporta, dar care sedovedește ulterior centrul de stabili-tate de care, totuși, au nevoie.

Din alt unghi, cruzimeainconștientă a copilăriei și aadolescenței (în Moartea dirigintei,spre exemplu, copiilor le place să-ispună profesoarei că vor să se facăaviatori, forțând-o, în felul acesta,să-și amintească și să sufereamintindu-și de fiul ei care, aviatorfiind, a murit în război), icoane aleunor dascăli, locul școlii, dar și alaltor instituții în comunitate, susțin,pe de altă parte, aspectul de bil-dungsroman al cărții, fiindcă, de laprezentarea atmosferei generale atârgului, prin aducerea în prim-plana unor episoade de viață, a unor fi-guri care l-au marcat într-un fel sauîn altul pe cel ce și le va aminti pesteani, naratorul se axează, apoi, totmai mult, asupra propriei deveniri,reținând atât ceea ce se vede dinafară, de către ceilalți, cât, mai ales,aspecte ale devenirii sufletești.

Amintiri, unele, cum arătam, cuiz anecdotic, sunt, așadar, în ceamai mare parte a cărții, Povestirilede pe Măicuța (titlu pe care eu l-așfi formulat un pic altfel, adăugândprecizarea cu privire le „identitatea”Măicuței: „Povestiri de pe stradaMăicuța” și aș fi lăsat substantivul„povestiri” nearticulat, sugerând, înacest fel, potențialul nelimitat alstrăzii, al lumii acesteia, cel puțin dea aprinde imaginația sau de a oferimaterial epic pentru alte cărți), co-morile sufletești pe care și le adunăValentin Talpalaru reînviind o lumeplină de viață, de culoare, de entuzi-asm, dar din care nu lipsesc nicitristețile sau, cum am mai afirmat,chiar dramele, și pe care le oferă cutoată generozitatea cititorului.

În concluzie, Valentin Talpalaru,prin „personajul” eponim al cărțiisale, strada Măicuța, îi aduce în dar,concomitent, lectorului, o realitate șiun simbol: o stradă oarecare, dintr-un târg oarecare, dar, mai multdecât atât, o imagine a matriceiexistențiale, a obârșiei, un tărâm alprimelor experiențe de viață, o arcăa lui Noe, adăpost, la nevoie, reper,deci, cu multiple sensuri, în multedirecții, încât pentru personajul-narator, mai exact pentru conștiințaîn care se reflectă cel mai pregnanttoate acestea, desprinderea deceea ce numea Nicolae Steinhardt„ulița copilăriei” – fiindcă, spuneaacesta, „Are orice om câte o uliță acopilăriei” – ajunge să fie receptatăaproape ca exil. Ultima povestirepunctează încheierea unei etape șianunță începerea alteia, de undeMăicuța pare să dev ină doaramintire…

Pagini de bildungsroman nostalgic – Valentin Talpalaru: Povestirile de pe Măicuța

Mio

ara

Bah

na

Cărţile care m-au fascinat mereu încopilărie au fost enciclopediile şi atlasele.Petreceam ore în şir minunându-mă înfaţa ilustraţiilor şi a informaţiilor pe care nuîntotdeauna le înţelegeam, însă, după ceam crescut, de fiecare dată când aveamnevoie de o documentare serioasă pentruşcoală, ştiam unde să caut. Era un com-portament tipic pentru cineva care a cres-cut având mereu cărţi în preajmă şi unaspect ce stârnea deseori invidia colegilorcare mă întrebau: “Dar unde găseştimereu tot felul de date?” Cu timpul, pasi-unea pentru acest tip de lectură nu s-adiminuat, ci a crescut mai ales că, după1990, piaţa editorială a fost foartegeneroasă. Au apărut enciclopedii peteme diferite, cu ilustraţii foarteatrăgătoare şi în variate forme. De fiecaredată când le văd în vitrina unei librării intrupentru a le răsfoi şi-mi vine în minte oafirmaţie a lui Novalis: Visăm la călătorii înunivers. Dar oare universul nu e în noi?Da, o enciclopedie îţi deschide un universpe care îl porţi mereu în suflet.

De curând, am primit de la doamnaFlorentina Ion o enciclopedie care mi-afăcut o mare bucurie. Am început s-ocitesc imediat ce m-am urcat în autobuz,fără teama că voi rata staţia, întrucât co-boram la capăt de linie. Cartea are un titluinteresant, Recordurile animalelor(blănoase, cu gheare, grăsuţe, maxi, mini)şi este semnată de Paul Beaupère. Aapărut în 2017, în Franţa, şi a fost tradusăîn limba română de Aurelia Ulici pentru Di-dactica Publishing House. Paul Beaupères-a format ca grafician şi a ilustrat maimulte cărţi şcolare pentru edituri de pres-tigiu: Nathan, Bordas, Hatier etc. Şi-a de-dicat copiilor întreaga activitate de autor şide grafician.

Titlul surprinde, pentru că cititorul estefamiliarizat cu recordurile omeneşti (careţin de gândire, de inteligenţă, de diferiteabilităţi sau de forţa fizică) stabilite îndiferite contexte, însă iată că PaulBeaupère s-a gândit la lumea animală şila aspectele care o fac unică şi care îifascinează pe adulţi şi pe copii deopotrivă:Spre deosebire de om, animalul nuîncearcă să bată recorduri de plăcere.Când puricele sare de 340 de ori mai susdecât propria înălţime, nu face operformanţă. Se foloseşte doar deaceastă particularitate pentru viaţa lui dezi cu zi. Când rechinul îşi pregăteşte fărăîncetare dinţi noi, nu o face ca să fie fru-mos, ci pentru că fără ei n-ar putea trăi.

Recordurile animalelor este scrisă cuumor. Autorul nu şi-a propus să scrie ocarte sobră, cu date statistice, pentru căintenţia lui este de a-şi apropia cititorul,care să citească sau să înveţe cu plăceredespre lumea animală. De aceea, a alesşi o structură interesantă care prezintăideea de record sau de neobişnuit: celemai lungi, cele mai grele, cele mai înalte,cele mai rapide etc. Însă aceasta ar fi oclasificare clasică pe care am încadra-oîntr-un tipar obişnuit şi într-o strategie carepresupune elaborarea unei lucrări pornindde la aspecte deja cunoscute sau de laierarhii unanim acceptate pe fundamentulcărora să poţi introduce insolitul. Adică: lace sunt bune excrementele, la ce folosescghearele, dacă toate animalele au creier,care sunt tipurile de cozi sau ucigaşii înserie, care dintre animale dorm saucălătoresc cel mai mult, care au rezistatcălătoriilor în spaţiu sau care îşi construi-esc cele mai ciudate adăposturi.

Paul Beaupère a fost foarte inspiratcând le-a propus cititorilor săi un capitol cuexplicaţii ale unor expresii despre animale(a plânge cu lacrimi de crocodil, a ciugulica o vrabie, a fi ca o curcă plouată) saudespre animalele staruri (King Kong, Mor-timer, Jumbo). La sfârşitul enciclopediei,în spirit didactic, autorul a introdus unchestionar cu 16 întrebări prin care aurmărit să fixeze o serie de date prezen-tate în carte şi care te determină să oreciteşti, pentru că o enciclopedieînseamnă mereu o poartă deschisă sprelume şi – aşa cum spunea Novalis – uni-versul este în noi.

Gabriela Gîrmacea

O enciclopedie altfel şi … pentru toate vârstele

PLUMB 133

pagina 8 revistă de cultură

O carte de o uriașă sobrietate,apărută încă din 1991 la „Huma-nitas” și retipărită ultima dată în2017 la Editura Druk Art dinCernăuți ˗˗ 20 de ani în Siberia.Amintiri din viață ˗˗ (Ediție,prefață și postfață de GheorgheNandriș, introducere de ȘtefanHostiuc) semnată de AnițaNandriș-Cudla, m-a țintuit întrulectură și, până n-am isprăvit-o n-am putut s-o las din mână. Credcă peste toate paginile scrise deaceastă femeie simplă și cu o pro-funzime sufletească, pe care o auspiritele ce tind spre suprafiresc,plutește semnul Răstignirii.

Reiau, deocamdată, pentru ceice nu cunosc, datele demograficedin anexa volumului. În urma rap-tului, prin înțelegerea Austriei cuTurcia, una din marile mârșăveniiale istoriei, recensământul aus-triac înregistrează 75.000 locuitori(85 % români), iar cel din 1910indică 795. 000 locuitori și doar34,4 % români. E urmarea primeirăstigniri operate de Curtea de laViena, prin deschiderea unui robi-net larg și prin care Galiția și-avărsat peste acest teritoriu unpuhoi de barbari, într-o încercaredirijată de a înghiți elementulromânesc și de a distrugeconștiința națională a românilor.În 1989 procentajul românilor dinnordul Bucovinei, Herța și o partea județului Hotin arată scădereadramatică a elementului româ-nesc la doar 20. A doua răstignirea fost cea adusă prin nemerniciaPactului Ribbentrop-Molotov din28 iunie 1940. A căzut ca untrăsnet asupra bieților români, cuurmări dintre cele mai dramatice,fiindcă rușii…

Să vedem ce zice Anița, copilăîncă la casa ei, la vremea Primu-lui Război Mondial, când satul ei,Mahala, e disputat, pe rând, deaustrieci și de ruși, frontulmutându-se de câteva ori dintr-oparte în alta: Ei aveau niște biciuriîmpletite de piele și la capătu bi-ciului trei viță și la capătu celor treiviță făcute trei măgălii vârtoasă capiatra, de mărimea a trei nuci. Șicu biciurile estea au început s-obată pe mama. Noi copiii ne uitampe feriastră de cum a ieșit mamaafară și când am văzut că o batpe mama noi am ieșit toți afarădesculți, desbrăcați cum ne aflamși am început să răcnim. În timpuista, ei au scos caii din ogradă șis-au dus.

Sălbătăciunile nu lăsau nimicîn ograda ori grajdul omului, ba,după aceeași mărturie, prindeaucu arcanul tineri să-i ducă înnesfârșita lor stepă. O preadureroasă lecție pentru o copilăcare a înregistrat cu lux deamănunte cruzimea întâmplărilorși s-a apucat la vârsta maturitățiisă scrie un impresionant roman,fără să aibă în minte noțiunearespectivă.

Tinerețea ei înseamnă măritat,grijă pentru o mamă căzută la pat,muncă din greu împreună cubărbatul, în vederea înjghebăriiunei gospodării, ceea ce șireușesc, și trei băieți ˗˗ Mitruță,Vasile și Toader. Și a venit pestetoate astea vestea care a trecutprin inimile oamenilor ca o

baionetă înroșită în foc: Vin rușii!Anița Nandriș se dovedește o

femeie cu un simț al observațieicăreia nimic nu-i scapă.Înregistrează starea sufleteascăde neliniște și îndoială, o fi rău, ofi bine?, până la disperare șipanică generalizată: S-a făcut ozarvă, o răscoală în sat (sensulfiind cel de „agitație necontenită”),de nu știa lumea de care să seprindă. Eroina, căci eroină este înadevăratul sens al cuvântului, epe punctul de a se salva, trecândîn România, însă iubirea pentrubărbatul șovăitor (lui i se pare căocupanții se poartă omenos) oface să se răzgândească și să seîntoarcă acasă: Atâta ni-a încân-tat el și cumnatul lui Floria cămuscalii au ajuns în sat, îi plin dearmată prin sat, îs oameni buni,stau la sfat cu lumea, nu zicnimăruia nimica. Cei doi bărbați,plângând mai rău ca niște femei,au uitat, pe moment, zicereabătrână și înțeleaptă cu lupul,năravul și părul și comit, în felulacesta, o greșeală capitală. Vor firidicați cu brutalitate, după ceprimul val a reușit să se refugiezeîn România, iar al doilea, printrădare (cozile de topor, angajatela vânătoare de avantaje,funcționează în orice împrejurarede felul acesta!) a fost mitraliatfără cruțare. Iată ce-și aduceaminte un supraviețuitor, mărturiafiind inserată în textul ultim alcărții, aparținându-i nepotuluiAniței, Gheorghe Nandriș: Pentrua putea nimeri mai bine prada,aruncau rachete, iar câinii dresațis-au repezit asupra noastră. Ceicare se mai zbăteau în spaimelemorții au fost omorâți cu lopețile șicu toții (peste 300 de tineri) aufost aruncați în trei gropi comune,pe malul Prutului. Ce-a urmat? Săvedem ce scrie Anița: Mi se urcăpăru în sus și îmi mărg furnici printot trupu când îmi aduc aminte demomentele acelia. Au fost omulțime de mașini. Fiica,despărțită de bărbat, este obligatăsă-și lase mama întinsă în pat,fără să se poată mișca, și să iadrumul Golgotei siberiene cu ceitrei copii. De o istețimesuperlativă, face rost, în vagonulde vite, de un creion chimic șiscrie, la repezeală, câteva rân-duri, aruncând „scrisoarea”,închisă într-o sticlă, pe geam: rogtoți vecinii și familia să îngrijeascăde ia… Mamă să n-ai grijanoastră, D-zeu o are.

Femeia aceasta, de o teribilăforță interioară, nu se deze-chilibrează nici în infernul vagonu-lui și nici în cel al tundreisiberiene, chiar dacă face acolo șiînchisoare. Textul ei scoate înevidență un model de „personaj”cu un reazem de nezdruncinat înAtotțiitorul. Nimic fără Dumnezeu.Credință, jertfă pentru copii șiluptă pentru supraviețuire în niștecondiții, prea puțin spus, ostile.Răstignirea presupune, în ecuațiecreștină, prezența iertării. Pro-blema e că, dacă femeia nufolosește cuvântul, nici nublestemă pe nimeni pentru ororileîndurate. Conștiința ei sesubordonează unei credințepotrivit căreia tot ce i se întâmplăomului e cu permisiunea Celui deSus. Având în permanență acestpunct de sprijin, singurul de omaximă rezistență, Anița nu se valăsa îngenuncheată de nici o vi-tregie siberiană. Și aceasta, nu ozi sau două, ci optsprezece ani șimai bine, vreme în care seîmbolnăvește de tifos ori de ozdravănă dizenterie, gândul fu-

gindu-i mereu la Hristos Biruitorul.Prima ei cugetare din sălbătăciafără margini: De bună seamă căni-a lăsat aici, în pustiul ista, fărămâncare, fără un adăpost, ca sămurim. Dar mai bine făciau să fitras cu o mitralieră. Te culcadeodată și nu vedeai atâta chin.Copiii au început să plângă îm-prejurul meu: mamă ni-i foame,mamă nu mai putem răbdafoamia și mâncărimea țânțarilor.Mi se rupea inima, dar nu leputiam da nici un ajutor.

Ea își reclamă, pe moment,neputința, însă nu rămâne laacest stadiu. Se roagă, își adunăputerile, mai mult cele venite prinrugă, decât cele sleite ale trupuluiși e într-o permanentă trezvie, cugândul la băieți: Ne uitam unu laaltu și gândiam aice e sfârșitunostru. Totuși nu pierdiamnădejdea în Dumnezeu. Nerugam cu toții la Dumnezeu să nedăruiască putere și să ne ajute cuputeria lui, să putem birui toategreutățile ce stau împotrivanoastră și să putem eși dinprăpastia ceia, să nu ne rămâieciolanile prin pustiurile celia așaîndepărtate. Puterea acesteifemei e urieșească și ea vine dincredința sădită în suflet că omuleste dator să se supună celordate și să nu se răzvrătească, darnici să se lase doborât de vitregii,potrivit dictonului „Dumnezeu îțidă, însă nu-ți pune în traistă”.Trage, înhămată la sanie, stă depază noaptea pe un ger cumplit,curăță hornuri la vreme de iarnă,la temperaturi inimaginabil descăzute, hrănindu-se o vreme cuceai (apă de râu fiartă, în care sepunea puțină sare și câteva firi-mituri de pâine, dacă le aveau).Nici în situația, când, fiindbolnavă, n-a putut ieși la lucrueste condamnată la două luni deînchisoare, nu-i scapă vreun cu-vânt rău care s-o coboare în fațaCreatorului: Și cu lacrimi în ochimă rugam lui Dumnezeu ca celordoi oameni care m-au îndreptatpe mine pe drumul acesta, să mădespartă de copii, nu le dorescnici un rău, decât numai săajungă să beie și ei paharul debucurie care îl am eu acuma.

După mai bine de optsprezeceani chinuiți în acest uriaș cimitirsiberian (bărbatul i s-a prăpădit înalt lagăr), unde, zice AnițaNandriș, se aflau poloni, filandeji,calmâci, ruși, români, tătari,revine reabilitată în Mahala natală(eroarea cruntului ocupant i-a luatdouă decenii din viață și a făcut-osă moară de atâtea ori și să aibăputerea să-și revină, în toată vre-mea cu gândul la cei trei copii),găsindu-și casa ocupată. I-asângerat inima din nou (pentru acâta oară?), cum se întâmpla, dealtfel, cu toți românii rămași înpartea răstignită a Bucovinei.

Cartea, premiată de Academie,ar trebui răspândită în tiraj demasă, chiar dacă ar putea „săafecteze emoțional” cititorul, de laun cap la celălalt. Și cu atât mai bine, de ne vaafecta în… afect. Suferința, oro-rile prin care a trecut omenirea,ori gravele nedreptăți ale istorieinu trebuie uitate. Odiosul pactcare ne-a sfârtecat Țara a fost de-clarat cumva nul? De ce maiexistă pe harta Europei douăstate românești, unul din ele cudenumirea caraghioasă de Re-publica Moldova? De ce nordulBucovinei e răstignit în continuareprin interzicerea educației copiilorde români în limba maternă? Segrăbește cineva să răspundă?

O inimă de mamă cât Bucovina, ambele sfârtecate

În ultimul timp, parcă dince în ce mai des, tot mai mulțiprozatori răspund tentației de areveni la scriitura realistă.Probabil că arhitecturile com-plexe, alegoriile de altădată orieseistica nu mai rezistă într-osocietate ce își dorește cât maigrabnic să niveleze întreg dis-cursul cultural, fapt pentru care

cochetează cu ...fast writing. Deși evident, nu credcă ar trebui să ne bucure un asemenea pragma-tism, în chip surprinzător, uneori, s-ar putea erijaîn asul câștigător. E și cazul lui Paul LucianLetzner, scriitor german de origine română, aflatodată cu „Fericirea vine cu ascensorul” la cea dea opta apariție editorială. Acesteia i-au premersvolumele „Și diavolii mor cândva”, „Jertfa uitată –Haiducii Dobrogei”, „Jurnal de destin”, „MeșterulManole redivivus (Mănăstirea Chiajna-Giulești)”,„Povești luate de apă (Ada-Kaleh)”, „Tainastrămoșilor”, „Dezertor din lagărul comunist”.

Cu un ochi atent, am putea sesiza – fie șinumai din titlurile alese! – o anumită nostalgie fațăde țara pe care a lăsat-o în urmă. Spațiile car-tografiate cu obiectivitate devin motivații intrinseci,semne identitare ale unui eu narativ interesatdeopotrivă de cunoaștere dar și de afirmarea pro-priilor trăiri. Așadar, cu siguranță și în „Fericireavine cu ascensorul”, personajele mânuite cu pri-cepere contează deopotrivă atât gnoseologic câtși existențial. Iar toate acestea se întâmplă, repet,în cadrul unei formule extrem de verosimile ceoferă cititorului toate datele necesare: cronotopul,fixarea într-un anumit tipar – acolo unde e cazul!,un dublu conflict conturat cu claritate, acțiuni cepresupun o desfășurare contra cronometru, pre-cum și dialogul cu rol indirect în caracterizareapersonajelor. Numărul acestora nu este foartemare, autorul optând pentru caractere puține însărotunde, complexe, ce aduc parcă aminte destatutul clasic al eroilor. Ei bine, deloc surprinzător,aș afirma chiar că, în întregul său, romanul de fațăar putea câștiga odată cu propria-i translatare fiecătre o formulă cinematografică, fie cătrereprezentarea scenică a evenimentelor.

Deși nu e în interesul prezentării de față sădevoalez întâmplările propriu-zise, voi consimți căPaul Lucian Letzner are știința frazei și în plus îșiconduce cu pricepere personajele într-un universroller-coaster. Senti-mentul iubirii reapareatunci când nimic nuanunța o asemeneadesfășurare, orgoliilese frâng și renasc înmoduri dintre cele maiinedite. Pe de altăparte, e de semnalatfaptul că autorul nueste interesat direct decalofilie: el își lasă per-sonajele să trăiascămomentul efectiv, lecreditează emoțiile dar– așa cum am arătat! –fără să le încărce de osimbolistică ineficientă.Totuși, din când în când, devenim și depozitariiunor elemente ce țin de analiza psihologică – ecazul traumei suferită de personajul principal –Corina Wagner. Iar când acestea se împletesc cuelementele exterioare ale Corei Wagner („...era ofemeie frumoasă, înaltă de 1,72m, cu un păr lung,blond închis, care-i umbrea ochii negri, frumosconturați, ușor migdalați, așezați pe o figură ovală,feminină, inteligentă. La corp arăta, de asemenea,foarte bine, picioarele lungi porneau dintr-un pos-terior bine conturat, feminin, atrăgător. Șoldurileerau rotunjite, îmbietoare, se continuau în sus cutalie subțire, încoronată de sâni proeminenți.”),asistăm la acel fast writing interesat – de ce nu? –de formula succesului.

Cât e ficțiune, cât vine nemediat dinspre co-tidian? Aș spune că marele merit al autorului estetocmai această capacitate de a înlănțui eveni-mentele perfect, fără greșeală, de a anihilaimaginația unui lector mai puțin avizat – astfel,aproape instant, vei realiza că ai parcurs întreagadesfășurare epică și ai „făcut galerie”... Pe viitor,Paul Lucian Letzner merită pe de-a-ntregul intere-sul criticii literare.

Paul Lucian Letzner –„Fericirea vine cu

ascensorul”

Mar

ius

Man

ta

Ioan

Țic

alo

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 133

Ana Podarune propune unvolum de versuri cuun titlu interesant:Cad îngeri dinicoane*, o carte desuflet, una careadună energiilenevăzute ale ființei.Cartea a apărut la

Petroșani, la Editura Fundației Cultu-rale Ion D. Sîrbu (2017), în colecția„Banchetul”. Dumitru Velea susțineprefața cărții cu o idee generoasă:Poezia – o ipostază salvatoare.

Legătura dintre viața poetei și ver-surile sale este evidentă; ea vine cu uncântec menit să lumineze mintea citi-torului bântuit de bolile veacului.Preferă un stil clasic, bazat pe rimă, seavântă contra curentului actual dinliteratură. Ea preferă mesajul, preferăromantismul și durerea care schimbăpercepția asupra lumii. Se agață deraza îngerului salvator, își reaminteștede puterea naturii, de iubirea carepătrunde în oasele fragile, de mamacare ține speranța vie. Elementelepoeziei sale sunt luate din literaturacreștină, simplu, cu bucurie. Titlul esteinspirat; sugerează șocul poezieiasupra realității și importanțarădăcinilor culturale în literatură.

Dumitru Velea subliniază înprefață: „Ana Podaru este o poetă areamintirii sufletului, de unde șirezonanța uimitoare cu publicul, cu ceicare umblă cu capul plecat pe inimă”(p. 6). Dramatismul vieții răzbate dincuvintele autoarei; ea se luptă pentruo poezie ce absoarbe lumina din lume.

Temele și ideile din volum suntprofunde, bazate pe o țesătură solidă,clasică, stâlpii de rezistență ai textelorfiind lumina, norii de plumb, lupii carestrăbat istoria personală a ființei,Măicuța Sfântă, leagănul copilăriei,țipătul lebedei, mugurii primăverilorgrăbite, salcia plângătoare, relația cuDumnezeu prin suferință, copilăria cuaura ei de aur, strigătul celui disperatîn noapte, sângele care dă culoaretimpului.

Un fâlfâit de aripi se simte înpoeme, o blândă adiere, un cântec dejale și muzica universului în anotimpurisângerânde. Reținem aceste versuri:Omorâţi-mă cu pietre c-am iubit fărămăsură/ Dăruind întregii lumi dragostecurată, pură,/ Ardeţi-mă pe un rug,încuiaţi-mă pe viaţă/ Într-un suflet plinde foc să topesc întreaga-mi gheaţă(„Sensul vieţii”, p. 81). Autoflage-larea dă sens versurilor, este un im-puls preluat din scrierile celor care aumers pe drumul durerii.

Dinamica poeziei scrise de AnaPodaru demonstrează lupta ei pentruo lume visată, dorită. Aripi noi ar puteasă-i crească, o mie de gânduri pe altar,sărutul pecete pe gură, un dansdesculț peste cuvinte, femeia carestrânge la piept un curcubeu, înpământ curge cenușa degetelorrăsfirate, o pasăre rănită se zbate înlume și plouă cu magnolii pe lumânăride ceară. Cuvintele curg spre femeiacare se zbate între iubire șisingurătate; o mie de lucruri o leagăde trecut, de prezent, de spaimă.Singurătatea îi dă posibilitatea să vadăfrumusețea pierdută a femeii, dorințade a fi mereu mireasă, una secretă,așteptată de natura generoasă. Pomiise pregătesc de rigoarea dragosteipentru care am fost destinați. Ei suntmartorii vii ai celor care iubesc. La felca munții pentru profeții din vechime.

În zbaterea femeii apare tărâmulfără viață, unul care duce spre pustiu,străjuit de fantasme, fără de timp: Măsimt condamnată în miezul pădurii/ Cubraţele pline de flori de la tine/ Și suntblestemată la seceta gurii,/ Iubirea înviaţă se zbate în mine („Tărâm fărăviaţă”, p. 70).

Regăsirea copilăriei trecute esteregăsirea Raiului, întoarcerea în timpdă noi sensuri, noi argumente pentrua depăși vremurile crunte: Clinchetultrecutului îi aud sunând din clopot,/Ploaia-mi spală gândurile ce se mis-tuie în tropot,/ Îmi plec fruntea lapământ, ascult zgomotul de cai,/ Suntcopil, mă strig prin vreme: – Nu pleca,te rog, mai stai! („Clopot de cristal”,p. 96).

Meritorie la Ana Podaru estedepărtarea de arta urâtului ca experi-ment literar; contrar durerilor care omacină, spirituale și fizice, ea cautăfrumusețea ascunsă, rădăcinilefrumuseții, se zbate, și cum repetă înpoezie, umblă desculță pe roua cuvin-telor. Esența mesajului poetic estefixată în poezia Solie de la Demiurg.Cu sinceritate și respect, ea scrie pen-tru cititorul atent: Îţi dăruiesc o poezieîn loc de-o ceașcă de cafea/ Prietendrag ce-ai poposit cu gândul bun înviaţa mea/ Un iamb, un troheu, ostrofă, liră din împletirea mea deșiră/Cuvânt cioplit în veșnicie. Poate te-ntrebi ce mă inspiră:/ Natura, pruncul,sărăcia, o stea-Luceafărul, iubirea,/Durerea, boala, bucuria și uneori…nefericirea…/ Alerg zâmbind pe-alvieţii murg, solie de la Demiurg (p. 82).

Dumitru Velea concluzionează înprefața cărții: „Această carte, Cad în-geri din icoane, este o carte a jertfei șia transcenderii morţii. Prin urmare,poezia Anei Podaru se scrie cu sine.Cu viaţa poetei. În ipostază salva-toare, pe-o cale mântuitoare” (p. 26).Ea va trebui să aibă răbdare cu sine,să decanteze versurile, să vadă po-emul din perspectiva unui timp coroziv,să cizeleze versurile până când sune-tul aurului curat poate fi auzit de cititor.Avântul se impune a fi temperat șiredirecționat spre o poezie mai înaltă,cu stropul de cleștar păstrat intact.Preluarea unor motive din folclor, dinmitologia creștină, dă valoare volumu-lui, dar unele versuri pot fi mai pene-trante dacă substanța internă ar fi fostcizelată atent.

Cartea ne prezintă o fișăbiobibliografică a femeii care scrie șise miră, conține date necesare pentrucititor, referințe critice, subliniindnevoia de poezie, faptul că în infernsunt fluturi, că există oameni carezboară în timp, plus fericirea care serevarsă în doze puține.

Pentru Ana Podaru viața este

scurtă; zbaterea ne ia din energii, omuleste în căutarea unui alt cer, trece prinlabirint. Omul a pierdut aripile, a găsitcrucea, nebunii sunt la intersecții, cevadeclanșează plânsul. Există libertateade a țipa în labirint, iar lutul din ființă,pus acolo de Dumnezeu, doare…

Mitul nunții eterne revine mereu învisele autoarei; ea scrie cu durere:Cad îngeri din icoane, la nunta mease-adună/ Ce-a plămădit din lut cumâini curate, sfinte,/ Mă rog la Demi-urg să-mi fie, el părinte,/ Când cerul șipământul cu mine se cunună („Cadîngeri din icoane”, p. 89).

Ana Podaru: Îţi dăruiesc o poezie în loc de o ceașcă de cafea…

Co

nst

anti

n S

tan

cu

„Timpul cudinţi de oţel,roade voinic şimişel" spune un

proverb românesc. Avem atâteaproverbe încât ar trebui să fie carteade înţelepciune a neamului şigeneraţie după generaţie să nu mairătăcească drumul. Din păcate,generaţie după generaţie dăm tot maipuţină importanţă acestui izvor deînţelepciune şi îl lăsăm să semâlească cu indiferenţa noastră. Ne-am contaminat până la măduva gân-durilor cu idei şi axiome de import. Ofi bine, o fi rău ştie numai Dumnezeuşi mai puţin neamul meu! Tot maimult suntem tributari altor culturi saualtor tendințe creștine. Probabil că nuva dura mult până, de voie de nevoie,ne vom alinia la hotărârile comisarilor(parcă am mai auzit de comisariipoporului), de a legaliza „genderis-mul" ca normă socială obligatorie,vom deveni o țară de „POPONARI"și îl vom cinsti pe Hristos ca primul„sfânt homosexual" așa cum seîntâmplă în mediul creștin occidental,atât cât a mai rămas din el. Într-olume în care lupta împotriva valorilorcreștine se poartă cu toate armeledin dotare și tot felul de ONG-uriprimesc bani grei de la tot felul de or-ganisme internaționale, la ce să neașteptăm? În numele drepturiloromului (Human Rights!) apostoliiapocalipsei promovează cele mainăstrușnice idei mistificând adevăruricreștine și străduindu-se să denaștere unei noi religii amestecândiudaismul cu islamismul, cu crești-nismul, cu șaoismul, cu budismul,fiindcă toate au un numitor comun –Dumnezeul unic. Amestecându-le arputea rezulta o smoală numai bunăde uns căruța iadului, pentru ca draciisă poata face față la recolta de su-flete rătăcite! Sărbătoarea Pașteluicreștin a beneficiat anul acesta de unmediu natural prielnic, naturatrezindu-se la viață, pentru al întâm-pina pe Hristos cu gingășia, puritateași frumusețea actului regenerativ,dând valoare sacramentală tablouluiÎnvierii Domnului! Ar trebui să ne deade gândit asupra modului cum naturaîntâmpină de fiecare dată sărbă-toarea Învierii Domnului. Cu căldură,cu prietenie și multă dragoste. Cumîntâmpinăm noi, oamenii aceastăsărbătoare, unică? Cu rezervă, larepezeală, luăm chipurile lumină dela biserică și fugim repede: cei tinerila discotecă, cei mai în vârstă la oalacu sarmale și ouă roșii, de parcă seapropie sfârșitul lumii și pânteculuinu-i mai rămâne timp pentru a-șiumple boftul. Că între inimă, suflet șilăcomia trupului, alegem pe cea dinurmă, este un lucru lesne de înțeles.A trăi în lumina Învierii lui Hristos nueste ușor, fiindcă el ne cere să neiubim unii pe alții (și cum s-o facicând vezi că vecinul și-a făcut castelși-a luat Ferari, iar tu încă cauți aculîn carul cu fân), să-l iubim ca pe noiînșine (cum s-o facem cu egoismulnostru exagerat), să-l iertăm pedușmanul nostru (cu ajutorul urii șidușmănie am construit imperii), săfacem milostenie (cum vine asta? Săîmpart avutul meu celor săraci! Lamuncă nu la întins mâna!), să nu furi(păi dacă nu furam averea poporuluimai avea eu vile, mașini, avioaneetc?), să nu defrânezi (dar erosulpentru asta a fost născocit) etc. Greuși aproape imposibil, așa că preferămlumina zeului Tehnologiei, care ne dălibertatea de a face tot ce ne trece

prin minte. Dar cu sufletul cumrămâne? Deocamdată bine! Cât timpnu ne deranjează din demersul nos-tru lumesc e bine. Dacă face figuri îimai dăruim câteva iubiri false gar-nisite bine cu iluzii de fericire și cuconvingerea că sfârșitul e mult preadeparte și acum trebuie să se des-fete cu bucuriile lumești (acum cândai adunat atâtea bogății, ia și bea,mănâncă și te distrează suflete almeu că avem tot timpul înainte, fărăa ține cont de o voce care-i șoptește-nebunule, în noaptea aceasta voitrimite să-ți ia sufletul. Cui va rămânebogăția ta?).

Suntem atât de ocupați de celemateriale încât nu avem timp săreflectăm la cuvintele lui Hristos carefac parte din patrimoniul nostru spiri-tual și istoric. Atunci plătim cu viațaacceptând tot felul de invenții care nefac traiul mai bun și viața tot maiscurtă. Am devenit poligon de încer-care pentru tot felul de boli și viruși,care de care mai agresivi, fiindcă înnebunia noastră omorâm sufletulîncetul cu încetul. Un om cu sufletulmort este un cadavru viu, care moarerepede.

Așadar să-l primim pe Hristos însufletele noastre. El stă la ușă șiașteaptă să-i deschidem inima și su-fletul ca să intre cu iubire și iertarepentru noi cei ce veșnic rătăcimcărările. Dacă apostolul Toma a ezi-tat să creadă în Învierea lui Hristos,întâlnirea cu acesta l-a făcut săexlame cu sinceritate -Domnul meuși Dumnezeul meu! Este afirmațiacare trebuie să ne facă să credem înacest moment unic și extraordinar dinistoria religioasă a omenirei. Fericede cei care n-au văzut și cred - afirmăMântuitorul, pe bună dreptate. În-vierea să ne lumineze drumul șiurcușul spre Golgota mântuirii!

Un scurt popas asupra comisa-rilor europeni. Pe vremea gândgolănașul de portughez numit Barosuera șeful marilor comisari europeni,tot ai poporului, și-a adus aminte demetodele staliniste folosite în aniicinzeci în Europa de est. Și ce săvezi! A întocmit niște liste negre lapropunerea unor foști procuroricomuniști, ajunși europarlamentari,privind eliminarea adversarilor politiciincomozi. Aceeași Mărie cu altăpălărie. Metodele sunt bune, mai alesîn democrația originală europeanăatunci când vorbim de coloniile dinest, printre care la loc de frunte sesituează România. Trebuie să fim șinoi fruntași la ceva! Și uite așa in-ocentul DNA (anagramat ADN) s-aapucat de treabă serioasă la o astfelde comandă bruxelesso-barosană!Fetița cu codițe ne-a explicat ani dezile că totul este OK și că dușmaniipoporului (politicienii incomozi) tre-buie aruncați în locul cel mai de josde unde începe scrâșnetul dinților.Din fericire în țărișoara noastră dragăau mai rămas câteva minți mai lumi-nate și ziariști cu „sânge în pompiță"au dejucat acest joc mârșav, desprecare fostul întâiul corupt al țării curânjetul lui de copil handicapat,încearcă să ne convingă că nu știenimic.

Aceasta este combatereacorupție dictată din afară de oamenicu aceeași mentalitate stalinistă. De-spre adevărata corupție care a dus lalichidarea industriei românești, acercetării și agriculturii nu suflă ni-meni nici un cuvânt. Nici măcar ADN-ul viral creat Băsescu. Curat murdardomnilor! Dar ce mai contează, cândești țară sub ocupație! Asculți destăpâni.

Până una alta să ne bucurăm deÎnvierea Domnului. Hristos a Înviat șinouă ne-a arătat calea spre mân-tuire!

DE LA UN GÂND LA ALTUL:De la comunism la globalizare

Du

mit

ru B

răn

ean

u

PLUMB 133

pagina 10 revistă de cultură

Speranța moare ultima

Omul de zăpadă, singur bietul,Părăsit de toți și rămas stingherS-a topit încetul cu încetulSperând mereu că-o să mai fie ger.

Îndoială

Scrie la o Carte cum că DumnezeuL-a făcut pe om din lut cu apă;Nu sunt foarte convins pentru că și euGândesc. Gândind parcă ceva-mi scapă.

De ne-nțeles

Oameni meschini, răi până la sânge,Afurisiți, cu inima rea,De ce, oare, Dumnezeu nu-i strânge?!De ce, oare, nici dracul nu-i ia?!

Messia

A venit, ne-a dat pilde și s-a dus,Ce-a făcut nu ne e de mare folosFi’ndcă de-acolo unde e, de sus,Nu vede și n-aude ce mai e jos.

Și iar de ne-nțeles

Icoana Maicii cea de minuni făcătoareA rămas inertă atunci când golaniiAu spart cutia milei, cu mici ajutoarePentru cei sărmani, și au fugit cu banii.

Fără teamă

Cum este la noi la nimeni nu mai e,Dezinteres public peste tot, mereu,Aleșii îs puși pe furt deoareceNu mai are nimeni niciun Dumnezeu.

RomicăC.

Ghica

Până la în-ceputul acestui an n-am știut nimicdespre RoxanaMedvețki, dar inves-tigând site-ul EdituriiRovimed Publishersam dat de numele ei

și așa am putut af la că este dejaautoarea a două cărți de poezie(Călător spre apus, Vremelnic printreastre, ambele apărute în 2013) și auneia de proză (Amintiri din gimnaziu,2015), acestea din urmă fiind prefațatede Mioara Băluță și, respectiv, VictorMitocaru.

Călcând fără să știe pe urmeleCorneliei Ichim Pompiliu, cea care în ro-manul Jean Marais nu plângeniciodată a privit începuturile erei so-cialiste prin ochii iscoditori ainăstrușnicei Neli, autoarea amintirilorgimnaziste procedează aidoma, numaică Ilinca, deși născută la oraș, ca șimica spadasină din Vatra Dornei,descâlcește ițele încercând săînțeleagă cum acționează mecanismeleprin care satul patriarhal se perverteșteodată cu ivirea zorilor noii orânduiri,pierzându-și treptat nu doar tihna, ci șivalorile perene cu care a înfruntatveacurile.

Deși nu petrece decât câtevavacanțe la bunici, privirea Ilincăi e la felde ageră și chiar dacă în satul dintre viievenimentele cu adevărat de excepțiesunt extrem de rare, ea își dă încet-încet seama că ceva se întâmplă și că,la „nivel de individ, lunecarea pe pantavalorilor spirituale și morale la nivelulcel mai de jos este vizibilă“, așa încât„s-ar cuveni a purta doliu pentru stin-gerea, pentru totdeauna, a curățenieiunei lumi“.

Ce rămâne din „copilăria nea-murilor“ veți afla adâncindu-vă însubiectul narațiunii, una ce curge domolși fără meandre care să bulverseze,însă cu destule întrebări și observații cevădesc în primul rând abilitățile stilisticeși de compoziție ale autoarei,atașamentul ei pentru locurile copilăriei,nostalgia după anii aceia frumoși, cândulițele erau pline de țânci ce se jucaupână spre miezul nopții, dar și tristețeacă din tot ce a fost cândva a rămas doar„câte o fărâmă, nealterată încă, dinharul dat omului spre norocire și mân-tuire“.

Revenind după trei decenii pe me-leagurile atâtor întâmplări minunate, eaconstată că Satul dintre vii se stinseîncet, odată cu ţaţa Anica şi Buzata, cuplecarea şatrei pe alte meleaguri, cutuşica Nuţa, cu Bunica Bătrâna. Sestinse odată cu primii fiori ai dragostei,cu badea Gheorghe şi țața Frăsina. Sestinse dimpreună cu prăpădirea valo-rilor morale adevărate sau altoirea lorcu vlăstari tineri şi vânjoşi, ai necinstei,invidiei, laşităţii, corupţiei, desfrânării şicâte altele... Se stinse pe măsură ceOmul băga adânc, în buzunarul de lapiept, „card“ imaginar pe care, înneghiobia lui şi goana dupăpricopseală, nu ştia să-l citească de-a-ndoaselea, spre luminarea minţii. Şiîmpreună cu satul, se domolea, dupămilenii... copilăria unui neam.

Căutând însetată locul unde știa căsunt parcelele bunicilor, își dă seamanu numai că nu mai era „copila cu păr

castaniu și buclat, și ochi jucăuși deveveriță care se zgăibăra prin pomi saucare încăleca săniuța roșie și seavânta, râzând de răsuna ulița, spremiazăzi“, ci și că nu e deloc „mândră decalea întortocheată și întunecoasă pecare apucase, când drumul drept și lu-minos era alături, aproape, atât deaproape încât îl putea atinge“.

Simțindu-se „de parcă ar fi purtatpe umeri toată povara neamului“, Ilincade ieri și de azi dă frâu liber gândurilorși ele se înșiră într-o limbă atentîngrijită, presărate ici-colo cu arhaismemai puțin familiare cititorului de azi, darcare dau farmec lecturii, amintindu-nepe alocuri de Sadoveanu și deCreangă, dar și de tradițiile și obiceiurilede Crăciun și de Paști izvodite parcă dinhrisoave.

Alături de „abundența podoabelorstilistice“, remarcată și de post-fațatoarea Angelica Rusu, memorabilerămân mai ales portretele bunicilor,badea Gheorghe și țața Frăsâna, cumîi numește, în jurul primului învârtindu-se parcă tot universul așezării dintre vii,prin felul său de a fi și prin sacrificiulfăcut pentru semeni determinându-i peaceștia să-i caute cuvântul plin de„înțelepciune și greutate“ și să semândrească în fața obștii cu prieteniasa, „de parcă însuși Iisus ar fi înfăptuit,în locul lui, datinile creștinești“.

Incitantă este, de asemenea, infil-trarea naratoarei în șatra țigă-nească, ocomunitate cel mai adesea blamată,dar în cadrul căreia, cel puțin în ce-iprivește pe căldărarii cu care Ilinca avenit în contact, cultul muncii și al

întrajutorării e cultivat încă de la vârstefragede, ca și cel al tradiției, ceea ce-iface să fie mult mai uniți și mai căliți înconfruntările dure cu viața.

Revelator pentru „fenomentul decontinuitate al literaturii autohtone, toc-mai prin utopia filosofico-socială, natu-ral-țărănească și istorico-națională, desorginte eminesciano-sadoveniană“,noua carte a prozatoarei RoxanaMedvețki, după cum observă, la rându-i, criticul Petre Isachi în prefață,„conservă, dincolo de eșecul fatal alvieții, valorile supreme, atemporale, aleființei“, ce o îndreptățesc pe autoare să-și continue demersurile din Încotro?(Editura Cartex, București, 2018), sărevină cu alte creații, poate și mai binetocmite, pe măsura înzestrării și a haru-lui scriitoricesc, pe care neîndoielnic leare.

Devoranta nostalgie

Co

rnel

Gal

ben

SPAŢIU MINKOWSKI

Hiperbole şi cifre în ecraneDin care frigul mă priveşte fixUn zumzet asurzit creşte din lucruriCînd steaua lumii trece peste Styx

Imaginile vin şi pleacă-n vidCu dîre lungi se risipesc în spaţiiÎn care zilnic moare EuclidZdrobit de-absurdul altor ecuaţii

În drumul de la minus către plusNe întîlnim timizi la punct vernalÎntr-un prezent candid şi idealPe fluviul clipelor ce curg în sus

Din curbe exponenţiale se nasc vise

Şi taina lumii creşte în abscise

PROPORŢIA DE AUR

Înaintam spre veacul următorPierzînd în urmă sunete

de goarneÎntr-un torent etern, amăgitorCe încerca-n zadar

să mă răstoarne

Pe malul plin de fum cădeau în zbor

Mari păsări cu aripe ruginiteŞi trestiile se-ndoiau uşorÎn rîul vechi cu clipe răzvrătite

Înaintam spre veacul următorNeînţeles şi ne-ntinat centaurÎn cerul fulgerat de viitorCătînd în vid proporţia de aur

În drumul meu la cote idealeDoar o eclipsă-mi poate sta în cale.

PAX!

Un arbore de gheaţă-n zări cuminţi

S-a înălţat imens sub cerul golŞi umbre înarmate pînă-n dinţiPe cai de întuneric dau tîrcol

Dar îngeri de mătase sau actoriAu pus în scenă pacea

ne-ntreruptăŞi-a năvălit în staluri lume multăSă vadă ultimul război cu flori

Din geana arborelui se topeau destine –

O ploaie de speranţe hialine

TU, ABSTRACTĂ CULOARE!

Deschide poarta grea de umbre reci

Purifică-te-n aspre, lungi tăceriTe-oi regăsi în virtuale seriÎn ultra-timp cînd ai să te petreci

Vei creşte stea fluidă în neantTopită în vîrtejuri de culoareLa limita dintre lumină şi eroareTe voi vîna cu un ochean gigant

Cît pulsul bate-n prisme de smarald

Îţi voi simţi la antipozi furtuna

Prin ochii tăi ermetici curge lunaÎn amintirea unui foc mai cald

Păstrează poarta umbrelor intactăCa să respir culoarea ta abstractă

COVOARE ROMÂNEŞTI

Vreau să renasc din timpul uniformÎntr-o grădină plină de comoriCînd noaptea evadează din culoriŞi luna-i ca un tînăr unicorn

Vreau să ridic din sticlă şi din cedruDin lespezi de bazalt poligonalePalate – geometriei triumfale,În trunchi de con sau în icosaedru

Dar voi păstra în veci intarsiatePrivirile străbunilor, albastre,Şi în covoare româneşti, compacteTot zborul pur al păsării măiastre

Vreau să păstrez intact în vechi covoare

Misterul geometriei populare

NUANŢE INTERMEDIARE

Din depărtări pe-arterele luminiiSe întorceau vagi sensuri şi emoţiiÎn simetria de cristal a bolţiiToţi aştrii-şi azvîrleau

în spaţiu crinii

Impulsuri colorate, tonuri rareMă-nvăluiau în nopţi adînci, rebele,Se limpezea prăpastia din steleŞi setea mea supremă de negare.

Şi-un ochi adânc se înălţadin toate

Se scutura-nţelesul de cuvinteCulorile – mici lebede-ntristatePluteau spre alte sensuri înainte.

Şi se-nălţa, culoare din culoare,Un fum de nuanţe intermediare.

APELE LUMII

Se alegeau ţărmurile,Noaptea-şi schimba vârsta:Intrând în centrul lucrurilorTot ce era în jurPărea un tremur continuu,Şi orele transparenteSe amestecau între eleÎntr-un noian de întâmplări.Orizontul se îmbiba de singurătateIar din adâncul ceruluiSe năştea o apă tristă,Izvorul unor aşteptări fără capăt.

Se alegeau ţărmurileÎn timp ce conturul luminii fierbeaÎn trecătoarele ore de ceară...

Să rămânem pe-o margine de apăÎn aşteptarea unor simboluri

scufundateSub o lună concavăCare-şi plimba prin conul de umbrăRaza ei receCa pe o dâră metalică!

Viorel Dinescu

PLUMB 133

revistă de atitudine pagina 11

Cum mai trecetimpul...! Sau, oare, aşa ofi, cum spunea Poetul: „Vai, nu timpul trece, noi netrecem...!?” Cert e că amrămas tare surprins când l-am revăzut şi am discutatcu Tiberiu. Era elev pecând l-am văzut primaoară, iar, acum, credeamcă e, cel mult, student...Asta, pentru mine. Pentrumemoria mea. Dar Tim-pul... Am scris, atunci cândl-am cunoscut, un articoldespre el. M-a impresionat.Eu scriu articole de-astea,adică despre semenii mei,mai mari sau mai mititei,atunci când mă impresi-onează. Atunci m-a impre-sionat. „Ţineam”, la ziar, orubrică, îi spusesem „Cusacoşa la piaţă”. Câţiva anibuni am publicat note, chiarreportaje, sub acestgeneric. Zeci şi zeci de oa-meni ai pieţii „mi-au trecutprin mână”. Cum cuno-şteam tot judeţul – vreodouă decenii lucrasem însecţia „agrară” a ziarului -nu era loc să nu-l ştiu câtde cât, îmi era foarte uşorsă intru, cum se zice, „subpielea omului”. Asta, pen-tru că, presupun că ştiţi,omul nostru de la ţară areceva care-l face bănuitorcând vorbeşte cu orăşanul.Îi răspunde, de obicei, dacăîl întrebi de unde-i, îirăspunde, spun, „din sat cuoamenii”. Adică nu-i spunenimic... Ei bine, eu le zâm-beam într-un fel foarteapropiat, prietenos, şi-miziceau, din cutare saucutare comună, şi atunci îiîntrebam ce mai facecutare, sau cutare, şi eiprindeau încrederea aceeacare-i făcea să-şi descarcesufletul... Tiberiu era, însă,în pragul adolescenţei, eramăruţ, băietan, vindeaverdeţuri de primăvară, m-am apropiat de el şi l-amvăzut slab, sfrijit, tremurândde frig, era o dimineaţă deaprilie neprietenoasă, i-amluat câteva legăturele cupătrunjel, mărar şi nu maiştiu eu ce, şi l-am întrebatde unde-i de loc, şi mi-a zis,privindu-mă adânc în ochi,în vreme ce eu îi zâm-beam, că-i din Scurta, co-muna Orbeni, da’ n-ai auzitmatale de Scurta, că eştiorăşan, mai spuse el, şi-şivăzu de treaba lui, dar cândl-am întrebat de un om carefusese primar acolo, pecare-l ştiam bine, a de-venit, de-odată, dispus să-mi mai acorde puţinăatenţie... Da, era, de fapt,elev într-a şaptea, învăţadupă amiaza, trăiau,acasă, mai mulţi fraţi, darel, cel mai isteţ, căpătaseîncrederea părinţilor care-ltrimeteau la târg cuverdeţuri, la prânz eraacasă, cu banii câştigaţi pecare-i număra până la ul-timul leuţ şi-i dădeapărinţilor... După aceea, decâte ori veneam în piaţa

mare a oraşului, maistăteam de vorbă cu el, îmispunea că are note„bunişoare” şi, chiar, poate,de va avea posibilităţi, vaveni la Bacău să înveţe maideparte şi, apoi, cine ştie...

... Şi, după aceea, nu l-am mai văzut. Cu timpul,am şi uitat de el. Chiardacă, atunci, chiar îlîndrăgisem oarecum, căîmi amintise de mine, şi eueram mic şi slab şi cam„neajutorat” când aveamvârsta lui, şi, de asta,cumpăram verdeţuri sau cemai aducea la piaţă, încâtnevastă-mea mă certa căam luat mai mult decât eranevoie... Dar eu vroiam să-i „fac vânzare” băiatului...Acum, zilele trecute, măaud strigat: „Domnu’...,domnu’...!” Iniţial n-amcrezut că pe mine măstrigă, dar când a venit şimi-a întins mâna, l-am şirecunoscut. Da, era el, am-icul meu din piaţă...Aceeaşi înălţime aproape,tot slab, dar mult mai vi-guros, cu aceiaşi faţăprelungă, însă ceva maimatură, şi ochi pătrun-zători, destul de obosiţi...„Ştiţi..., am afacerea mea...Sunt comerciant...” Amrămas, puţin, descumpănit.„Tiberiule, eu credeam căeşti student, sau chiar in-giner...” „N-am putut mergemai departe”, zise elplecând ochii în pământ...La urma urmei, şi muncaasta e bună...” Tăcu ovreme şi, după aceea,.schimbă vorba: „ M-am în-surat şi am doi copii...” Mi-a spus toate astea dintr-orăsuflare... S-a însurat, areşi doi copii... Nu m-a lăsatsă mă desmeticesc :”Nu-mifaceţi safteaua...? Am nişteroşii cum n-aţi prea mân-cat... Chiar aici e locul meude muncă...”. Mă întorcspre locul pe care mi-lindică, o masă lungă plinăcu salată, ridichi, ceapăverde, mărar, pătrunjel şi,la margine, nişte roşiiuriaşe... „Îs bulgăreşti, îmişopteşte... Bulgarii suntgrădinari, nu glumă... Peetichetă am scris că-s dinGrecia... De Grecia ştiutoţi... „ Dincolo de masă esoţia lui. Îmi şoptise că ocheamă Cătălina... Ofată..., câţi ani o fi avut....?Frumuşică şi timidă... Suntuluit... Îl întreb: „câţi animai ai?” „25”, îmi răspunde,şi pare mândru de vârstaasta... Mi-amintesc, fugar,că şi eu, la vârsta lui,aveam un copil abianăscut.... Tiberiu şi soţia lui.Şi doi copii. Când or fi tre-cut anii, că eu îl ştiamelev....?! Şi ei, părinţii, suntcopii... Timpul va trece şipeste ei... Şi vor devenimaturi şi copiii vor creştemari... Corabia asta, fa-milia, adică, va avea parteşi de furtuni... Vor reuşi săle înfrunte...? Vor reuşi să-şi vadă copiii stăpâni pe eiînșişi...? La asta mă gân-desc în timp ce plec spretreburile mele.

Asterisc

EU ŞI PRIETENUL MEU, TIBERIU

Eu

gen

Ver

man

În Anul Centenarului,cu ocazia împlinirii vârsteide 77 de ani, a fost oma-giat dramaturgul, poetul,prozatoru l ș i publ i -cistul băcăuan VIORELSAVIN*, personalitate deseamă a dramaturgieiromânești contemporane,promotor al valorilor isto-

riei și culturii locale.Evenimentul a avut loc în aula Universității

,,Vasile Alecsandri” din Bacău, în cadrul proiec-tului ,,Bacău - Personalități ale locului”, edițiaa treia, sub genericul ,,Viorel Savin - 77” și a fostorganizat de Serviciul Public Județean pentruPromovarea Turismului și CoordonareaActivității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), înparteneriat cu Universitatea ,,Vasile Alecsandri”din Bacău.

,,În rândul numelor cu rezonanță, născutepe meleaguri băcăuane, un loc aparte îl aredomnul Viorel Savin, dramaturg, poet, ro-mancier, reputat om de cultură, recunoscut şiapreciat în țară şi în străinătate. În scrierile sale,a oglindit viața oamenilor din județul Bacău,frământările sociale şi spirituale ale locuitoriloracestei zone şi a promovat valorile băcăuane înlucrări care fac referire la remarcabili oameni deartă şi cultură ai județului Bacău, ca Nicu Enea,Sergiu Adam, Octavian Voicu, Ioan Măric,George Genoiu şi mulți alții. Consiliul Județean,cetățenii județului Bacău, cu toții suntem de-osebit de onorați că avem șansa de a transmiterespectul nostru profund şi admirațianemărginită domnului Viorel Savin, pentruprezența permanentă în promovarea culturii,valorilor, excelenței şi înaltei morale în întreagasocietate.

Viorel Savin, scriitor şi cetățean activ alcomunității băcăuane, este şi va rămâne o per-sonalitate marcantă, cu care ne mândrim şi caremerită întregul respect al cetățenilor județuluinostru”, a precizat Sorin Brașoveanu,președintele Consiliului Județean Bacău, cuocazia acordării diplomei de ,,Cetățean deOnoare al județului Bacău”, domnului ViorelSavin.

Implementat de SPJPTCAS Bacău, proiec-tul ,,Bacău - Personalități ale locului” are caobiectiv promovarea valorilor culturii șicomunității băcăuane, în fapt, o activitate cefavorizează deopotrivă dezvoltarea turismuluicultural și creșterea anvergurii de imagine aorașului Bacău, o deschidere de noi drumuri îndialogul intercultural, un culoar benefic de per-sonalizare și promovare pentru municipiulBacău.

Este dacă vreți, un proiect de imagine ce seva răsfrange pozitiv deopotrivă asupra românilorcare dobândesc un capital de încredere maimare în propriile valori dar și asupra străinilor,care primesc o informare și un mesaj pozitiv de-spre ceea ce este Bacăul, România.

Printre rezultatele urmărite se numără:stimularea și susținerea activităților cu impact îndomeniul cultural și turistic; prezentarea unormateriale promoționale realizate de cătreSPJPTCAS Bacău, în care se vor oferiparticipanților la eveniment date și informații de-spre principalele atracții turistice ale județuluiBacău; contribuția la educarea culturală a noilorgenerații și la crearea unui nou public consuma-tor de evenimente cultural-artistice; îmbogățireasurselor de informații în biblioteci, instituții deînvățământ și de cultură din județul Bacău și dinalte zone din țară; constituirea unei baze de datecare să reprezinte ,,memoria culturală șispirituală a zonei Moldovei de Mijloc”.

De aseme-nea, inițiatorii șicoo rdona to r i iproiectului îșidoresc și sperăca astfel deinițiative să nu fiesingulare, ci elesă fie permanentîmbunătățite șiurmate de altele,iar ecourile aces-tor eforturi săsensibilizeze șisă atragă noijucători pe piațaculturală șituristică în re-

alizarea de acțiuni conjugate, menite să con-tribuie la dezvoltarea turismului cultural româ-nesc.

Prima ediție a proiectului s-a desfășuratluni, 2 noiembrie 2015, sub auspiciile unor valoricare modelează identitatea, repere ferme alecontinuității și destinului nostru istoric și a fostdedicată pictorului băcăuan Dimitrie Berea, per-sonalitate proeminentă a artelor plastice con-temporane, unul dintre cei mai de seamăreprezentanți ai post-impresionismului înpictură, ,,apostol al Școlii de la Paris”. Eveni-mentul a fost prilejuit de împlinirea a 40 de anide la trecerea sa la cele veșnice, iar ziua aleasă,adică cea de 2 noiembrie, a marcat și 107 anide la nașterea pictorului.

Cea de a doua ediție a avut loc marți, 30mai 2017, în Aula Universității ,,Vasile Alecsan-dri” din Bacău și a fost dedicată altor douăpersonalități ale locului, care și-au pus amprentaasupra științei și culturii băcăuane: arhitectulGeorge Sterian și generalul şi istoricul Radu R.Rosetti, la împlinirea a 140 de ani de la naştere.

Începând cu ediţia a treia, iniţiatorii proiec-tului (Romulus-Dan Busnea și MihaelaBăbușanu) au demarat şi o frumoasă iniţiativăde omagiere a personalităţilor „în viaţă”, care seaflă prinre noi, realizându-se astfel o interesantăpunte sau predare de ştafetă imaginară întrepersonalităţile remarcabile care au marcat isto-ria noastră locală şi personalităţile contempo-rane nouă.

* Viorel Savin (n. 4 aprilie 1941, Borzeşti,Bacău, locul de naştere al marelui domnitorromân, Ştefan cel Mare), dramaturg, prozator,poet și publicist băcăuan.

A scris numeroase opere în proză, versuri,teatru, volume biografice, albume monografice,eseuri, publicistică etc., însumând 46 de volumetipărite la edituri de renume din țară, multe dintreacestea fiind traduse în limbile engleză,franceză şi germană, la edituri străine.

Piesele sale de teatru s-au materializat în29 de spectacole de succes, jucate pe scene deprestigiu din tara, la posturile TeleviziuniiRomâne şi ale Radiodifuziunii Române, iarpiesa „Doamne, fă ca Schnauzer să câștige!”,jucată la Teatrul „Pygmalion” din Viena („OhGott, tu dass Schnauzer wird!”), a fost apreciatăde publicul austriac.

Pentru activitatea şi creațiile sale, ViorelSavin a fost răsplătit cu peste 20 de premii,distincții şi medalii, dintre care, menționăm:Diploma Asociației Oamenilor de Teatru şiMuzică pentru piesa „Fratele meu mut”, DiplomaMinisterului Culturii pentru piesa „Greșeala”,Premiul pentru poezie la Festivalul National deCreație Literară „Mihail Sadoveanu”, Premiul deExcelenţă „Liviu Rebreanu” pentru romanul „Im-postorul. Arta înfrângerii de sine”, Premiul I şiMedalia de aur pentru tragedia „Ovidiu laTomis”, Premiul I şi Medalia de aur pentru co-media „Ginere de import”, Premiul I şi Medaliade aur pentru scenariul, regia şi scenografiaspectacolului „Lecție de istorie”.

În anul 2004, Președinția României îiconferă maestrului Viorel Savin, Ordinul „MeritulCultural” în grad de Cavaler - Categoria A, pen-tru întreaga sa activitate.

Este Cetățean de Onoare al orașului-stațiune Slănic-Moldova, al comunei Măgireștiși al județului Bacău.

Consacrat ca dramaturg, iubitor de poezieși tentat de polemică, autorul s-a dedicat în ul-timii ani prozei, ,,încercându-se în genul epic,prin reconstituiri ale perioadei proletcultiste”.

Proiectul „Bacău-Personalități ale locului” (ediția a III-a)

Ro

mu

lus

Dan

Bu

snea

pagina 12 revistă de cultură

PLUMB 133

Salonul de carte din Paris, înfranceză, "Livre Paris", a avut loc în pe-rioada 16-19 martie 2018, în Parcul deexpoziții, situat lângă stația de metrou"Porte de Versailles". Spre deosebire decinci ediții anterioare, la acest festival cul-tural am participat nu doar ca cititor și co-respondent... pe cont propriu al revistei"Plumb", dar și ca autor de carte expusăla standul României. Este vorba de "Lesmangeuses de rouge à lèvres deCasablanca" (Rovimed Publishers,Bacău, 2017, 563 pagini, 8 euro), o auto-traducere în franceză, corectată de pro-fesoara poloneză Małgorzata Bazan.Pentru marele public francez, eu sunt...un ilustru necunoscut, situație în care seaflă cei mai mulți scriitori români, autori aicelor 400 de titluri de carte, prezente înmegapolisul de pe malurile Senei prin"Libris", librăria din Brașov, acreditată deInstitutul Cultural Român pentru publici-tatea și desfacerea la "Livre Paris". Dar,ca urmare a experienței căpătate în ceișase ani, când în cadrul Caravanei"Gaudeamus" am susținut prin dialog di-rect cu potențialii cumpărători vânzareacărților mele, apărute sub egida EdituriiDidactice și Pedagogice ("Mâncătoarelede ruj de buze din Casablanca", "PestePrut și mai departe...", "Străluciri diaman-tine în Israel", "Grecia năbădăiosuluiînamorat, Zeus"), după circa patru ore dela deschidere, reprezentanții de la "Libris"mi-au comunicat faptul că am devenitprimul scriitor român al cărui stoc de cartea fost epuizat.

În mass-media, acest eveniment cul-tural a fost ținut în umbra Târgului decarte de la Leipzig, în germană,"Leipziger Buchmesse", desfășurataproape simultan, în perioada 15-18 mar-tie 2018, unde România a fost țarăinvitată de onoare, la care, printre invitațiiInstitutului Cultural Român, s-au număratHertha Müller, laureată a Premiului Nobelpentru Literatură pe anul 2009, și MirceaCărtărescu, proaspătul laureat al Premiu-lui "Thomas Mann" pentru Literatură peanul 2018. Vedetele standului românescdin Orașul Lumină au fost, în opinia mea,Magda Cârneci, președinta CentruluiRomân al PEN, Adrian Cioroianu, am-basadorul României la UNESCO, șiEugen Uricaru, fost președinte al UniuniiScriitorilor din România. O altă diferențăîntre cele două prezențe culturaleromânești, de la Paris și Leipzig a fostsloganul: "România, așa cum nu ați maicitit-o", în franceză, "Roumanie, commevous ne l'avez jamais lue", respectiv,"Zoom în România", în germană, "Zoomin Rumänien".

În prima zi, singura la care am par-ticipat, motivul fiind de natură financiară,programul manifestărilor a fost următorul:I. 10.30-11.30: întâlnirea literară, referi-toare la opera lui Gellu Naum, "La voie duserpent" (Non Lieu, Paris, 2017), carterealizată sub îngrijirea Simonei Popescu,care reunește manuscrise din tinerețea luiGellu Naum, tradusă în franceză de Se-bastian Reichmann, care a părăsit Româ-nia în 1972, și "Gellu Naum 100"(Institutul Cultural Român, București,2015), cu o selecție de texte realizată deSebastian Reichmann, Dan Stanciu șiGheorghe Rasovskzky, albumul înfranceză fiind tradus de Sebastian Reich-mann, Catherine Răducanu și Luba Jur-genson, în timp ce albumul în englezăfiind tradus de Raluca Tănăsescu, ChrisTănăsescu, Martin Woodside, JamesBrook și Sasha Vlad. Moderator a fostPetru Răileanu, invitații fiind MagdaCârneci, Sebastian Reichmann, MichelCarassou și Sanda Roșescu; II. 11.45-13.30: dezbaterea literară, referitoare lacărțile "Istoria benzii desenate românești"(Vellant, București, 2010), de Dodo Nițăși Alexandru Ciubotaru, și "Istrati! 1èrepartie-Le Vagabond" (Actes Sud, Paris,2017), cu benzi desenate de Golo, cu nu-mele adevărat de Guy Nadaud, și text în

franceză de Panait Istrati. Moderatoareaa fost Aïda Vâlceanu, plecată după 1989în Franța, unde a devenit ziaristăprofesionistă, invitații fiind Dodo Niță,Adrian Cioroianu și Thomas Gabison; III.14.00-15.00: întâlnirea literară, referitoarela cărțile "Le plan mortel" (Autrement,Paris, 2018), de Bogdan Costin, și "Laseptième partie du monde" (Non Lieu,Paris, 2017), de Cătălin Pavel,traducătoarea ambelor cărți fiind FloricaCourriol. Moderatoarea a fost aceeașiAïda Vâlceanu, invitații fiind Aurélie Julia,Florica Courriol, Bogdan Costin, CătălinPavel, Émilie Lassus și Michel Carassou;IV. 15.30-16.30: întâlnirea literară, referi-toare la cartea "101 livres ardoises"(Transignum, Paris, 2017), în care fiecaredin cei 101 scriitori a caligrafiat cu markeralb pe un fond negru, în franceză, un textprivitor la o temă și într-un format propusede realizatoarea cărții, Wanda Mihuleac,pictorița care a plecat după 1989 dinRomânia, deoarece, conform declarațiilorei, "intuind că situația de confuzie și democirlă morală va dura decenii, am decissă iau viața de la început într-o țară cu oveche tradiție democratică - Franța".Moderator a fost Gilbert Lascaut, invitațiifiind unii din cei 101 de scriitori: LindaMaria Baros, Magda Cârneci, Claudiu Ko-martin, Michel Deguy, Davide Napoli, GuyChaty, Bluma Finkelstein și Daniel Leuw-ers; V. 17.00-18.00: întâlnirea literară,referitoare la cărțile "Le poids d'un ange"(Noir sur Blanc, Paris, 2017), de EugenUricaru, și "L'été où maman a eu les yeuxverts" (Des Syrtes, Paris, 2018), de Ta-tiana Țîbuleac, născută la Chișinău,rezidentă la Paris, din 2009, de când adevenit doamna Gould, traducerile înfranceză fiind realizate de Marily Le Nir,respectiv, Philippe Loubière. Modera-toarea a fost aceeași Aïda Vâlceanu,invitații fiind Eugen Uricaru, Marily Le Nir,Tatiana Țîbuleac, Olimpia Verger șiPhilippe Loubière; VI. 18.30-19.30: dez-baterea literară, referitoare la cartea"Flânerie à Sinaia" (Princeps, București,2018), de Dan Manea, în traducereaMarianei Negulescu. Moderator a fostMariana Negulescu, invitații fiind Mirela

Mathyas și Mălina Sgondea.La această ediție a Salonului de

carte din Paris am remarcat că cele maimari aglomerări umane s-au produs ladouă standuri vecine cu cel al României(G85). În primul rând am fost impresionatde o coadă cu o lungime comparabilă cua celor de tip "alimentara ceaușistă", cuoameni ținând în mână sacoșe goale, dar,de această dată, fiind formată la standulediturii parisiene "J'ai Lu" (I63), cu sute detineri, având măcar o mână ocupată cu ocarte din seria "Outlander" ("Străina"), ascriitoarei americane Diana Gabaldon,mare invitată a acestui salon. Toțiașteptau răbdători să obțină pe exem-plarele lor câte un autograf din parteaautoarei. Cealaltă aglomerare umană mi-a sărit în ochi la standul Rusiei (J22), țarăinvitată de onoare a salonului parizian.Deși majoritatea covârșitoare a cărților nuerau traduse în franceză, vizitatorii erauatât de prinși în înghesuială, încât demulte ori ei aveau probleme să ajungă lacărțile de pe rafturi. Eu am trecut pe lastandul Rusiei și în anii precedenți, darașa ceva nu am mai văzut! Să fi crescutoare diaspora rusă atât de mult în ajunulalegerilor prezidențiale, programate înduminica acelei săptămâni?

Doru Ciucescu

Salonul de carte dinParis, 16-19 martie 2018

(prima zi)

Să neamintim

despre...

EMILCIORAN

În satul ce are o monografieîntocmită pe la anul 1915 de Vic-tor Păcală şi a cărui denumire înlimba latină are o muzicalitateaparte „Ressinarium”, loc în cares-a născut „poetul pătimirii noas-tre”, vede lumina zilei şi Emil Cio-ran la 8 aprilie 1911 sub semnulzodiacal al Berbecului. Din parteamamei era de viţă nobilă. Mamalui, Elvira, născută Comaniciu erade prin părţile Făgăraşului, maiprecis din Veneţia de Jos, iar tătălei (bunicul lui Cioran) de profesienotar fusese ridicat la rangul debaron de către autorităţile austro-ungare. Tatăl, Emilian Cioran afost protopop ortodox şi consilieral Mitropoliei din Sibiu.

După un drum firesc spre aleşcolirii care a presupus parcur-gerea etapelor primară, gimna-zială şi liceală, la 17 ani (1928)Cioran începe studiul filosofiei laUniversitatea din Bucureşti fiindelevul lui Tudor Vianu şi al lui NaeIonescu, avându-i colegi pe Con-stantin Noica şi Mircea Eliade.

Cunoscând foarte bine limbagermană studiază în originaloperele lui Immanuel Kant, ArthurSchopenhauer şi Friedrich Niet-zsche. Studiind „Critica raţiuniipure” a lui Kant tânărul Cioranpătrunde în arealul care cerce-tează bazele procesului decunoaştere şi reuşeşte să facădeosebirea între judecata ana-litică şi cea sintetică.

Din „Întemeierea metafiziciimoravurilor” şi din „Critica raţiuniipractice” îşi însuşeşte principiilemoralităţii şi află esenţa sistemuluietic şi anumă că: „Raţiunea estecea mai înaltă instanţă a moralei”şi că există două moduri în luareaunei decizii dictate de voinţă.

De la Schopenhauer sefamiliarizeză cu teoria asupra pri-matului voinţei în sfera repre-zentării lumii şi comportamentuluman, iar estetismul lui îl învaţăcă „Viaţa este o vale a plângerii,plină de dureri” şi că „Lumea şi is-toria sunt lipsite de sens şi de oţintă finală”.

De la Friedrich Nietzsche cudialectica sa, progresivă şineregulată, mai degrabă liniarădecât rotundă, şi-a însuşit înprimul rând ideea centrală ceţinea de conceptualizareaSupraomului.

„În faţa lui Dumnezeu!- Daracum Dumnezeul acesta a murit!Oameni superiori, Dumnezeulacesta a fost cea mai marenenorocire a voastră. N-aţi înviat,de cât de când zace în mormânt.De abia acum se face ziua mare,acum abia a ajuns stăpân omulsuperior”

Tot de la el reţine cele patruetape cu care Nietzsche identificătradiţia greacă şi rămâne cu ideeacă „Esenţa cea mai intimă aexistenţei este voinţa de putere”.

„Geld und Gewalt, Gewaltund Geld, der rest ist Narretei!”(Bani şi Putere, Putere şi Bani,restul e Nerozie!)

În afară de faptul că îi citeştepe aceşti „titani” în original în tim-pul studenţiei mai este influenţatde lecturile din Georg Simmel,Ludwig Klages, Martin Heideggerşi Lev Şestov.

De al Georg Simmel vineaprofundarea kantiană, de la

Klages se familiarizeză cu primelenoţiuni de fenomenologie existen-ţialistă, având în vedere că acestaîmpreună cu Nietzsche şi Berg-son au anticipat acest fenomen.De asemenea, de la Klages îşiînsuşeşte teoria care facedistincţie între spirit (seele) carereprezintă afirmarea vieţii şi minte(geist) care reprezintă distrugereavieţii.

Lecturarea operei lui MartinHeidegger îl duce pe căilereconsiderării fenomenologiei. Dela existenţialistul rus Lev Şestov,singurul „imoralist” veritabil alcărui nihilism se adresează legiimorale impuse de om în detrimen-tul credinţei în Dumnezeu, un pro-motor al paradoxului, printrealtele, Cioran a reţinut, probabil,că „Singura ieşire adevărată, seaflă tocmai acolo unde nu existăieşire pentru judecata ome-nească. Altminteri de ce am aveanevoie de Dumnezeu? Omul nuse întoarce la Dumnezeu decâtpentru a obţine imposibilul. Câtpriveşte posibilul, oamenii îi potface faţă singuri”.

În 1933 obţine o bursă ce îipermite să continue studiile defilosofie la Berlin unde intră încontact cu întemeietorul „ontolo-giei critice” Nicolai Hartmann şiLudwig Klages, cel de la care seiniţiase în „esenţa conştiinţei”.

În această perioadă sedeclară admirator al lui Hitler într-un articol şi justifică provocator„Noaptea cuţitelor lungi” (30 iunie-2 iulie 1934). Nu a fost membru alMişcării Legionare, dar în pe-rioada interbelică simpatizează cuideile acesteia, fără a fi de acordcu metodele ei violente.

În România prima carte îiapare în 1934 când Cioran avea23 de ani. Cu un titlu care frapadin start „Pe culmile disperării”.Cartea este distinsă cu „PremiulComisiei pentru premierea scriito-rilor tineri needitaţi” şi cu „PremiulTinerilor Scriitori Români”.

Fire spontană, neliniştită,pasională, idealistă şi după propri-ile-i spuse orgolioasă, capricioasăşi melancolică, în „Pe culmiledisperării” Cioran jonglează cu unnihilism de o aromă curajoasă dela prima literă din „A fi liric” şi pânăla ultima literă din „Principiul sa-tanic în suferinţă”.

Urmează în ordine crono-logică „Cartea amăgirilor”-1935,„Schimbarea la faţă a României”-1936 şi „Lacrimi şi sfinţi”-1937.

„Cartea amăgirilor” şi „Lacrimişi sfinţi” se axează pe aceeaşiproblematică abordată în „Pe cul-

mile disperării”.În „Cartea amăgirilor” omul

rostogolit din Paradis este sur-volat de convigeri demobiliza-toare, amplificate de diavolesculdin el şi cotropit de plăcere.

În „Cartea amăgirilor” sen-zaţiile sunt predominante dindebut când de la senzaţia depierdere a materiei urmată decăderea rezistenţei fizice seajunge până la o pierdere printopire cauzată de armoniile şiînălţările unor melodii interioare, şipână la final când se produceprăbuşirea în propria-i inimă.

(Continuare în pag. 13)

Mir

cea

Bo

stan

PLUMB 133

revistă de atitudine pagina 13

Pițacși

Leandru

Primului îi fusese înghițită femeiade râu după trecerea furtunii. Pe con-soarta celuilalt o lăsase inima. Și așa ceidoi din cocioabele lor asemănătoarerămăseseră apăsați de singurătate. Maimult Pițac trăia ca-ntr-un nor de ceață.Leandru nu auzea nici nu vorbea. Cutoate astea, moșnegeii se ajutau la tre-burile existențiale, uneori coborau col-nicul „Pleșuvu" din adunătura de căsuțe„Priciuca", la prăvălie, programându-șidin pensiile mizere traiul de mâine. Setot mișcau prin ogradă păzind de uliucâteva ouătoare. În îndeletnicirea astaPițac își flutura brațele spre râsul unorprivitori ce asaltau pintenul munteluiunde-și pășteau oile. Dar Pițac aveasimțul intuiței. Erau totuși împrejurăricând se dezichilibra ca unul cu „boalacea rea", se ridica repede simțind clanțade la ușa adăpostului său și se-ntindea,pipăind, pe un pat din care curgeauboțuri de cârpe. Avea brațele, pieptul, pi-cioarele pline de vânătăi. Din unele seprelingeau firișoare de sânge.

Leandru fierbea de două ori pe zi,într-un ceaun ca acelea de la stână, circu tărâțe, combinat cu făină furajeră,pentru câini căci se pomenise cu ei, într-o dimineață aciuându-se în curțile lor.Se plânse primarului, polițiștilor,pădurarilor că nu-s a lor, e milos, dar n-are cu ce-i hrăni și de foame latrănoaptea. Erau mulți, căței, cățelearuncați de cineva. Drept răspuns lapățania sa fusese răsplătit cu mai multereprize de râs. Îl rugase mai deunăzi peun șofer, Nițu să-l scape de câteva potăi.Dar...

„Of" se văicărea Leandru sperândcă va apărea o lege care să lămureascăși soarta câinilor vagabonzi. Aflasesurdo-mutul despre unele centre deplasament și îl întreba uneori pe ne-fericitul Pițac, ce-i de făcut.

Bătrânii îndurau însă loviturile sorții.Și, treptat, unul se cufundase cu totul înnorul său de ceață, iar celălalt își făcusecuib mai adânc în surzenia și muțenialui.

*Viața de la început...

O întâmplare. „I s-a făcut ciur fi-catul. Cât o mai poate duce așa?”,sporăvăiau,printre altele, cei din cătunulLucava, unde bărbatul, când mai era înputere, își îndemna calul de la faetonulcu bidoanele pline,apoi goale, de lapte.Și cea mai aprigă la gură, baba Duțica,amenința că lăptarul era încoronat deblestemele ei. Fiindcă cine le „subțiazălaptele”, și așa puțin și la un preț denimic? Oamenii locului cărau în gălețilapte nesmântânit: o pramatie printre eiera un lucru rar. „Oare Ioșca ăsta,înpământenit printre noi, ne credeproști?” Și acum, ca o pasăre de pradă,deși avea ficatul ,,în pioneze”pândeaprintre arinii ce-i camuflau bojdeuca:„Apare ori n-apare?”. Doar venirea eipentru tratamente îi mai întărea credințacă inima-i va bate încă... De câteva ori,în așteptarea ambulanței până subcreasta muntelui, avea fața mascată cuseninătate, ca și cum ar fi plecat la oplimbare. Era de presupus astfel cădorința lui de a supraviețui unui destinfunest îi adunase în suflet o tărie moralăde neclintit. Cât va reuși s-o alunge pecea cu coasa, se întreba mai gata dezile. Și cum va proceda, când îi va batela ușă, intrând fără nici o putință dinpartea sa de a o pune pe fugă?

Dec

ebal

Ale

xan

dru

S

eul

Apoi, în „Lacrimi şi sfinţi” des-coperim un Cioran profund uman,deopotrivă religios şi nereligios.

Despre „Schimbarea la faţă aRomâniei” se spune că ar fi fostcenzurată în ediţia a doua apărutădupă 1990, dar este mai degrabă oautocenzură a autorului care explicăacest demers al său la începutulcărţii. Se observă că Cioransemnează cu iniţiala M. Mulţi au ziscă aceasta ar fi o comprimare e unuiprenume, dar... Cioran a ales săsemneze astfel din raţiuni fonetice,de reprezentare şi de a aruncaasupra sa o nouă notă de mister.Căci aşa cum avea convingerea„Pentru un autor este o adevăratănenorocire să fie înţeles”.

Problematica abordată înaceastă carte este majoră. Cioraneste necruţător cu poporul român,căci o naţiune nu ne putem spunepentru că nu am devenit, deoarecenu am avut valori universale pe caresă le facem cunoscute. Destinulacesta minor este binemeritat şifiresc din punct de vedere istoricatâta vreme cât ne avem rădăcinileîntr-o cultură mică ce s-a adăpătdintr-un gol istoric.

„Există un viciu substanţial înstructura sufletească a românului, ungol iniţial din care derivă seria deratări ale trecutului nostru. Există unpăcat originar al României, a căruinatură nu e definibilă, dar eidentificabilă în toate golurile trecutu-lui”. După „schimbarea la faţă” în1936 revine în România şi o scurtăperioadă de timp este profesor defilosofie la liceul Andrei Şaguna din

Braşov. Un an mai târziu pleacă la Paris

cu o bursă a Institutului Francez dinBucureşti, bursă prelungită până în1944. În 1940 începe să scrie ultimacarte în limba română „Îndreptarpătimaş”. O termină în 1945, an încare se şi stabileşte definitiv înFranţa. Variantă definitivă a „Îndrep-tarului” a rămas inedită până 1991.

„Ce-aş face cu liniştea mea? Nupot să mă împac cu mine, cu ceilalţi,cu lucrurile. Şi nici cu Dumnezeu. Cuel în niciun fel”.

Tot în 1940 mai scrie „Amurgulgândurilor”. După retragerea cetă-ţeniei române de către autorităţilecomuniste trăieşte la Paris ca apa-trid. În 1949 publică prima lucrare înlimba franceză „Précis de décompo-sition” distinsă în 1950 cu „PremiulRivarol”. Antoine de Rivaroli (25.01.1753-11.04.1801) un pamfletar şipublicist francez de origine italiană,care în 1784 a fost premiat de Aca-demia din Berlin pentru „Discursulasupra universalităţii limbii franceze”.După acest premiu Cioran a refuzattoate premiile primite de-a lungulvieţii sale.

Înclinat spre agnosticism Cioraneste convins că: „Gândirea umanăeste incapabilă să ofere suficienteargumente raţionale pentru a justifcaexistenţa sau neexistenţa lui Dum-nezeu. Cioran atacă teme serioasede la relaţiile fiinţei umane şi refuzulconsolidării prin credinţă până la si-nucidere şi moarte, ateism şi ceartacu Dumnezeu.

Trăitor frenetic, dar negativistpe fondul unui pesimism acerb, dis-cipol al lui Nae Ionescu, Cioran esteadept al „trăirismului”. Majoritateacărţilor sale au fost publicate deCasa de editură „Gallimard” fondatăîn 1911 (anul în care se naşte Cio-ran), parcă în scop „cioranian”.

Cel mai important aspect aloperei cioraniene, o sumă de frag-mente de altfel, este că revolta şinegativismul se transformă într-oapologie a vieţii. Structură barocăCioran vede salvarea în iubire şi nuîn moarte, se desparte de Dum-nezeu pentru a fi mai aproape de elşi tot negativismul său şi gândulînălţat spre suicid devin paradoxuriprin ispita de a exista.

Cioran are oroare faţă de oricesistem, faţă de orice autoritateontologică sau epistemologică.

Veşnic student, insomniac şiipohondru, Cioran are o manieepistolară acerbă.

„Având şansa de-a nu fi practi-cat vreodată o meserie şi nici de-a filucrat la cărţi serioase, am avut de-alungul anilor enorm de mult timp: ofavoare rezervată, în principiucerşetorilor şi femeilor. Conversaţiecu un absent, scrisoarea este uneveniment major al singurătăţii.Adevărul despre un autor e de căutatmai degrabă în corespondenţă decâtîn opera sa. Cel mai adesea operaeste o mască”.

Acuzat de nihilism, ateism, anti-semitism şi ipocrizie, aşa cum re-marca Sorina Sandu, „Cioran îşisondează propriul abis, plonjează însine însuşi pentru a explora zoneleobscure, populate, e adevărat cumonştri. Pentru el scrisul e provoca-tor şi un mod în care se elibereazăde obsesii”.

Recunoaşte fără ocolişuri că:„N-am inventat nimic, am fost doarsecretarul senzaţiilor mele”.

Descris de editorii AFP drept „unaristocrat al dubiului şi un dandy almetafizicii” tragic, dar în acelaşi timpşi ludic, Cioran şi-a făcut „potecă printreburile lumii” strigând aproapeconvingător că „Dumnezeu estechiar dacă nu este”.

Să ne amintim despre...EMILCIORAN

(Continuare din pag. 12)

MARI PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI

Vremea trece, vremea vine...și astfel iată-ne înmănuncheațisufletește în Anul Centenar alMarii Uniri, în parcursul căruia, deaceastă dată ne vom reaminti cumândrie, câteva dintre numele,datele, viața și activitatea unor mari

personalități românești, afară de creatorii operelor lite-rare despre care s-a făcut vorbire în paginile precedente:

* Carol I al României

Principe de Hohenzollern-Sig-maringen, pe numele său complet KarlEitel Friedrich Zephyrinus Ludwig vonHohenzollern, Rege devotat alRomâniei între anii 1866-1914, protec-tor, membru și președinte de onoare alAcademiei, s-a născut la data de 20aprilie 1839, în localitatea Sigmarin-gen, Germania. În timpul domniei sale,după război ruso-turc dintre anii 1877 - 1878, țara și-adobândit independența deplină față de Imperiul Otoman.Tot în timpul domnii lui, în urma celui de-al doilea războibalcanic, România și-a reîntregit teritoriul cu partea desud a Dobrogei, respectiv județele Durostor și Caliacra,dar a pierdut sudul Basarabiei. De menționat se impuneinclusiv faptul că, în calitatea sa de monarh a redresateconomia regatului și a înzestrat-o cu o serie de instituțiifundamentale, specifice statului modern, a construitcastelul Peleș, care a rămas până în zilele noastre, unadintre cele mai vizitate monumente turistice, a dispus șisusținut ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești șiCernavodă. S-a stins din viață la data de 10 octombrie1914, în Sinaia. Se află înmormântat la Curtea de Argeș.

* Anghel Saligny

Academician, inginer constructor,ministru și pedagog, realizator al unormultiple invenții și soluții unice, consid-erat unul dintre pionierii tehnicii mondi-ale în proiectarea și construireapodurilor, a halelor industriale, fundațiacheiurilor portuare, a docurilor, precumși a silozurilor de grâu de la Brăila șiGalați, toate în premieră prin folosirea betonului armat,

s-a născut la data de 19 aprilie 1854, în comunaȘerbănești, fostul județ Tecuci. Și-a înscris numele încartea de aur a națiunii, prin operele sale inginerești,printre care: proiectele căiilor ferate Adjud - Târgu Ocna;Ploiești - Predeal; și Bârlad - Vaslui - Iași, proiectarea șiconstruirea podului peste Siret, la Cosmești, a podului„Alb”, de la Onești, a podurilor metalice aflate pe liniaferată Filiași - Târgu Jiu ș.a. Cea mai importantă lucrarea sa a fost și rămâne proiectarea în 1888 și construcțiaîntre anii 1890 – 1895, a podului peste Dunăre, Fetești-Cernavodă, care, la acea vreme era considerat cea mailungă structură metalică din Europa, precum și printrecele mai importante soluții tehnice la o asemenea de-schidere, din întreaga lume. S-a stins din viață la datade 17 iunie 1925, în București.

* Emil Cioran

Filosof, profesor și scriitor român,autor epistolar, devenit apatrid și stabilitîn Cartierul Latin, Franța, s-a născut ladata de 8 aprilie 1911, în comunaRășinari, județul Sibiu. Coleg, la Uni-versitatea din București, cu Mircea Eli-ade și Constantin Noica, student cuînclinație certă către agnosticism,influențat în mod deosebit de lectura lui Georg Simmel,Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozo-ful rus Lev Șestov, bun cunoscător al limbii germane, astudiat în original operele lui Immanuel Kant, ArthurSchopenhauer și Friedrich Nietzsche. Ca bursier, înBerlin l-a cunoscut pe Nicolai Hartmann și LudwigKlages. Autor al volumelor „Pe culmile disperării”,„Cartea amăgirilor”, ”Lacrimi și Sfinți”, „Schimbarea lafață a României ”, „Îndreptar pătimaș ” și altele publicateîn limba franceză, a decedat la data de 21 iunie 1995, înParis. Se află înhumat în Cimitirul Montparnasse.

* Ilie Cleopa

Arhimandrit și stareț la Mănăstirea Sihăstria, județulNeamț, născut cu numele de Constantin Ilie, la data de10 aprilie 1912, în comuna Sulița, Botoșani, renumitpredicator, deplin trăitor al credinței ortodoxe, îndrumătorprin sfaturile și învățăturile creștine, citatele, aforismeleși cugetările cuprinse în volumele „Ne vorbește ParinteleCleopa”, Editura Episcopiei Romanului, 1995-2000, adecedat la data de 2 decembrie 1998. Se află înhumatîn cimitirul mănăstirii pe care a slujit-o pe parcursul în-tregii sale vieți.

Gh

eorg

he

Un

gu

rean

u

PLUMB 133

revistă de culturăpagina 14

• Marx ne-a sfătuit săne despărţim de trecut

râzând. Râzând, nedespărţim de Marx.

Socrate consideră că politi-cianul trebuie să fie neapăratînţelept. Adică să-şi stăpâneascăfirea, şi atunci va conduce lumea.Ignorant să fie mai puţin decâtconcetăţenii săi, astfel va fi şi maibun decât ei, îi va domina prinmodestie. Căci înţeleptul este in-teligent, cinstit şi altruist. El nu arece pierde fiindcă zestrea sa seconfundă cu însăşi viaţa trăită cuceilalţi. Fireşte, a trăi pentru binelesemenilor înseamnă a trăi cusens, adică fericit. Fiinţă cuge-tătoare, sortită cunoaşterii ade-vărului, prin voinţa zeilor sau prinhazard, omul trebuie să se con-sidere fericit. Socrate şi Sisif suntfraţi întru fericire. Filosoful pleca înfiecare dimineaţă la piaţă, la dato-rie, să-şi livreze ideile gratuit, vin-dea necontenit fără a cumpăravreodată ceva. Seara târziu se în-torcea obosit şi, desigur, fericit.Dăruia totul, gratuitatea gestuluiînfrăţindu-l cu Sisif care nici nu-şipunea problema fericirii. Fericireade a trăi ajunge. Ştim cum asfârşit înţeleptul atenian: obsedatde adevăr. Crezuse că politica tre-buie fondată pe raţiune, când defapt ea era şi a rămas artajustificării în cetate. Că exer-citarea puterii necesită şi un dramde raţiune, nu putem nega, daradevărul nu este, n-a fost nici-când, moneda ei forte. Victimizaţiau fost şi iluştrii săi discipoli Alci-biade şi Platon care, vrând să-şiîntreacă maestrul, fiecare în stilulsău, n-au izbutit nici măcar să-legaleze. Greu de spus dacă teo-reticienii i-au nenorocit pe practi-cieni ori invers. Poate s-auîncurcat reciproc sfârşind cu toţiiîn dispreţul lumii care refuză să lise conformeze până la capăt. Maitârziu, în Roma, Cicero şi Senecareiterau soarta tragică a iluştrilorlor înaintaşi întru cugetare labinele obştesc. Între tiraniamaselor ignorante, manipulate şicea exercitată de dictatori smintiţi,adevărul face figură jalnică ori serefugiază într-un ipotetic „viitor deaur“. Este necesar să aspirăm lao politică a adevărului, fără să cre-dem în adevărul politicii practicatehic et nune. Activitatea politicăeste întotdeauna interesată şi înconsecinţă adevărul ei este con-cret, conjunctural. Cine aplicăgrile „universal valabile“ pentru aexplica un eveniment politic, riscăsă scape adevărul, iluzionându-secu încă o „strălucită confirmare aideii sale preconcepute, înşelîndu-i neintenţionat şi pe alţii. De pildă,Ch. Henchelin afirma ritos cădacă Spartacus ar fi biruit armatapatricienilor, Isus n-ar mai fi fostnecesar şi n-ar mai fi apărut.

Cine ştie? Filosoful francezpresupunea că prin victoriarăsculaţilor conduşi de Spartacuss-ar fi desfiinţat sclavagismul,lumea romană ar fi început o viaţăliberă şi deci consolarea propo-văduită de creştini ar fi căzut îndesuetudine. Simplismul judecăţiigânditorului marxist sare în ochi.În cel mai bun caz am fi avut de a

face cu instaurarea dictaturii pro-letare cu 20 de secole mai de-vreme. S-ar zice, ca să fiu în toncu Henchelin, că Lenin ar fi fost deprisos. A câştiga o luptă este maisimplu decât a făuri o nouă lume.E de la sine înţeles că o victorie asclavilor lui Spartacus nu s-ar fisoldat automat cu eliminareaaservirii sociale în vastul Imperiuroman. Ar fi urmat un măcel a laStalin şi apoi totul ar fi revenit la„normal“. Alţi actori, aceeaşipiesă. Rareori, vitejia îşi dă mânacu înţelepciunea în persoana careajunge lider în vâltoarea uneirăscoale de proporţii. Şi apoi,mulţimea poate fi stăpânită maiuşor în iureşul luptei decât dupăvictorie. Câte idealuri generoasen-au fost abandonate după victo-ria obţinută cu uriaşe sacrificiiumane! Uneori supravieţuitoriiunei revoluţii ajung să se întrebedacă jertfa n-a fost totuşizadarnică. Bunăoară, Revoluţiafranceză din 1789 a răsturnat unrege şi a netezit calea spre tronunui împărat, fie el şi de ocazie.Ce-i drept, epoca napoleoneanăn-a şters urmele Revoluţiei decâtvremelnic, francezii au rămas ce-au fost dintotdeauna: un poporîndrăgostit de libertate. Fiecareeveniment cu adevărul lui, cufizionomie proprie, unicat încurgerea timpului istoric. Câtpriveşte religia creştină, ea areîncă de făcut multe pentru lumeaeuropeană, cariera lui Isus nu seva încheia într-un răstimp previ-zibil. Hegel şi Marx nu s-audovedit profeţi inspiraţi când i-auprezis finalul iminent. Moralacreştină trebuie să fie repusă îndrepturi, valorificată potrivit con-textului istoric actual. Se cuvinespus că astăzi se resimte acutnevoia moralei fondate pe respec-tul și grija faţă de semeni, pe afir-marea omului ca scop al politiciipluraliste, pe cultivarea sentimen-tului de milă faţă de handicapaţi,bătrâni singuratici, copii părăsiţi.Trebuie să ne întoarcem dinpustiul siberian al moralei ateist-robotizante care ne-a îngheţatmintea şi ne-a tocit sensibilitateafirească printr-un dresaj diabolic,anihilant. Ar fi timpul să ne am-intim nobilul imperativ kantiancare plasează omul în miezul uni-versului axiologic. Fără săintentăm proces de rea-credinţă„dascălilor“ cu falnice bărbi, amface mai bine dacă am încerca săne despărţim râzând de ei şi, dacăvom reuşi, să le uităm utopianefastă. Cine i-ar imputa lui Isusgrozăviile Cruciadelor şi crimelepatronate de Inchiziţie?! Abu-zurile, teroarea, prigoana, crimelesăvârşite de hoardele marxiştilorsunt comparabile cu ale călu-gărilor inchizitori din întunecatulEv Mediu.

Sincer vorbind, totalitaris-mul spiritual propagat de clerulcreştin, impus adesea cu sabia,se îngemănează cu utopiamarxistă. Ambele sisteme idea-tice s-au concretizat în practicapolitică, cel creştin oarecum, tra-vestit, s-au ritualizat şi au mistifi-cat realitatea, au „pactizat cudiavolul“ şi au manevrat „turma“până la abrutizare, promiţându-iraiul fie post-mortem, în cer, fieîntr-un viitor amânat sine die.„Păstorul“ în odăjdii somptuoaseşi „tătucul“ autocrat au făcut bunăcasă de-a lungul vremii. Poate s-au invidiat uneori şi s-au anate-mizat spre păcălirea „turmei” dar,de regulă, Statul şi Biserica auţinut cadenţa între două războaie.

Politica și adevărul

Co

nst

anti

nV

orn

icea

sa

MOTTO:„Tot ce voiţi să vă facăvouă oamenii, faceţi-leşi voi lor“

Matei 7:12

Rezumatul articolelor anterioare

Din economia temelor Îndreptaruluiau fost deja abordate cele privitoare la:a) relaţiile reciproce, socialmentedezirabile, dintre membrii familiei conju-gale – dintre soţi, dintre părinţi şi copii,dintre fraţi şi surori; b) atitudinile pozitiveale tinerilor faţă de persoanele din afarafamiliei, egale sau superioare ca statussocial: prieteni, cunoscuţi, vârstnici, şefi,autorităţi etc.; c) atitudinile tinerilor faţă desocietate, faţă de muncă şi de învăţăturăpasibile de-a asigura celor care lemanifestă succes socioprofesional şi psi-hosocial, confort psihologic şi stimă desine; d) alte atitudini care facilitează ac-ceptarea şi integrarea socială a per-soanei.

Atitudini, practici şi deprinderi comportamentale cu efect negativasupra bunei convieţuiri umane.

Trândăvia

Oriunde în lume lenea esteconsiderată un comportament lipsit demoralitate, caracterizat prin absenţadorinţei şi voinţei individului uman de a seimplica în orice activităţi care solicită efortfizic sau mintal, iniţiativă, şi asumarearăspunderii pentru orice lucrare între-prinsă. Şi tot oriunde în lume,consecinţele modului trândav de viaţăsunt la fel de dezastruoase pentrubunăstarea fizică, psihică şi morală aomului. Indubitabil, leneşul va fi însoţit, petot parcursul vieţii sale, atât de sărăcie,ruşine, boală, umilinţă şi batjocură, cât şide cele mai urâte vicii - minciuna, hoţia,crima etc - care încolţesc şi se dezvoltăpe terenul prielnic al inactivităţii şidelăsării.

Fereşte-te, dară, de-a te lenevi în lu-crul tău, oricare ar fi acela, fii activ şiangajează-te fără a fi împins de la spateîn soluţionarea problemelor care ţin deputerile şi de obligaţiile tale. Este singurulmod de viaţă care te poate ajuta sădobândeşti toate virtuţile cerute de traiulsocietal, şi care, totodată, te poate face şimenţine sănătos, mulţumit, voios şi fericitpână la adânci bătrâneţi.

-Lenea e începutul răutăţilor.-Lenea este muma tuturor viciilor.-Lenea la om, ca şi rugina la fier.-Lenea este începutul sărăciei.-Leneşul e frate cu cerşetorul.-Cine la tinereţe e leneş, sufere la

bătrîneţe.-Fugi de lenevire că te duce la pieire.

Mândria

Mândria în variantele ei negative (tru-fia, îngâmfarea, înfumurarea etc.) estedispoziţia individului de-a se supra-poziţiona în raport de semenii săi, de-apretinde din partea lor respect şi preţuire,fără a considera însă că şi reciproca estevalabilă. El ignoră, dar nu suportă să fieignorat, încalcă demnitatea altora, dar nurenunţă defel la orgoliul lui în raporturilecu alţii. Rădăcinile acestui viciu sunt mul-tiple. Ele rezidă în ignoranţă, în ne-cunoaşterea de sine a persoanei, încomplexele de inferioritate şi în nevoia decompensaţie a acesteia, dar şi înpreaplinul unei bogăţii materiale pentrucare parvenitul nu este încă pregătitmoraliceşte s-o gestioneze.

Urmările atitudinilor arogante şi trufaşesunt dintre cele mai păgubitoare şi de-zonorante. Atunci când sunt afişate, suntsecondate îndeaproape de eşec, deruşine, dispreţ şi de sentimentele de ad-versitate ale celor lezaţi în amorul lor pro-priu. Fii dară respectuos şi cu simţulreciprocităţii în purtări. Şi ceilalţi, ca şi tine,au aceleaşi trebuinţe de stimă şi statut,aşa că nu le refuza respectul ce li-l da-torezi, atîta timp cât tu îl pretinzi pe al lor.La urma urmei nu ne cere nimeni să neminimalizăm, ci doar să nu ne credemmai mult decât suntem şi să nu-idispreţuim pe cei mai prejos decât noi.

-Umblă cu capul pe sus ca spicul celgol.

-Nu-i ajungi cu prăjina la nas.-Caprei îi pică trupul de râie şi coada tot

sus o ţine.-După ce are chelie,/Mai are şi fudulie.-Mândria, ochii minţii îi orbeşte. -Mândria vine înaintea căderii.-Când mândria merge înainte, ruşinea

după ea se ţine.-Mândrului îi stă şi Dumnezeu

împotrivă.-Cu semeţia ta să nu crezi că vei izbuti

ceva.-Cel semeţ orbeşte calcă în cel mai

mare foc.-Semeţia şi trufia departe depărtează

pe oricine de la tine.-Cel semeţ se sfîrşeşte în cea mai mare

căinţă.-Fudulia are doi tovarăşi: prostia şi

sărăcia.-Nu cu destoiniciile tatălui tău, nici cu

ale moşului tău să te mândreşti.-Mândria să ţi-o arăţi la întreceri de

destoinicie-Nici mândru de tot, nici plecat peste

fire, ci o măsură să păzeşti ce ţi se cuvineţie mai bine.

Îndreptar popular de etică şide conduită pentru tineret (8)

Vir

gil

Mo

can

u

Vasile Opal

ACTIVITATE

După ce mai dorm și în sală,Eu am rămas cu o bănuială,Sunt activi și mint cu fală,Chiar să merite și-o păruială?

LOVITURĂ „DE STAT” LA CONAC

Mircea! Fă-te că lucreziStrigă actorul agitat,Și de atunci și acum mimează,Că de lucru nu s-a mai apucat.

TOURIST

Vedem că-ți place în TeneriffeDa, acolo este cald, frumosNisip, apă sunt și nimfeHai fă pași-pleacă pe jos.

HELIBERAREVeselia este mareGata, sunteți eliberațiUitați repede dar bineDe ce ați fost arestați?

CONSECVENȚĂ

Tu H=rezist=coruptPoate ești plătit și lăudatDar n-ai produs nimic mai multDecât mătreață, jeg și... strigat.

JUSTIFICARE

„Aici sunt banii d-voastră”Strigă primarul îmbujoratDar nu s-a mai pus pe săpatCă nu știe în ce butoi i-a îngropat.

pagina 15 revistă de cultură

PLUMB 133

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

THE STAGE (fragment)

Scena I

Mansarda unei case. În mijloculei, o canapea, în partea stângă lângăgeam un birou, câteva manuscrise,un televizor. Mansarda străluceşte decurăţenie. Alice vorbeşte la telefon şibutonează telecomanda.

Alice: Aş vrea să ştiu şi eu ce seîntâmplă cu el, mamă. Au trecut maibine de două săptămâni de când nuintră în casă înainte de miezul nopţii.Azi noapte a ajuns pe la 3. Încă eramtrează. Întârziase deja câteva orebune. Am crezut că a păţit ceva. Ei,pe naiba! Măcar de-ar fi fost la băut.Ar fi schimbat şi el placa. Probabil nuaş fi fost la fel de supărată. Era chiarfoarte treaz. Parcă băuse o canistrăde cafea. Se învârtea prin casă cu unvraf de cărţi pe braţe. Nu ştiu de undele tot adună. Dacă nu l-aş cunoaşte,aş zice că vrea să-şi deschidă un an-ticariat. Bineînţeles că mai urmărescce cărţi studiază. Încerc să-l înţeleg,dar nu reuşesc. Mă simt ne-putincioasă şi inutilă. Căsnicianoastră este pe marginea prăpastieiiar el citeşte Freud, Kant... Jan Kott.Nu încă. Nu a sosit. Are aproape olună de când nu a mai făcut nici uncomision. Noroc de economiile pecare le avem. Ei, pe naiba! Cine săcumpere apartamente la 12 noaptea?Cu siguranţă răsfoieşte o carte de-alui pe undeva. Problema este că nureuşesc să adorm până nu îl ştiu înpatul nostru. Normal că l-am întrebat.L-am întrebat de 1287 de ori. Degea-ba. Vorbesc singură. Deseori îl întrebun lucru de trei ori şi-mi spune că mi-a răspuns de tot atâtea ori, fără săscoată de fapt un cuvânt. Alteori, îmirăspunde: „De ce mă întrebi lucruri lacare ai deja un răspuns?” De undenaiba să am răspunsurile? L-aş mai fiîntrebat altfel? Eşti culmea mamă. Al-teori, când vorbesc cu el se uită într-un punct fix. Am impresia că măascultă dar nu aude nici o iotă din cespun. Nu, nu cred asta. Dar dacă maicontinuă aşa, probabil îl voi suspectaşi de nebunie. Ţi-am mai spus astamamă. De când am fost la teatru. Dedouă săptămâni. Cine ştie? Habar n-am. O fi avut vreo revelaţie. A ieşit dinsală alb ca varul. Când am ajunsacasă, a început să răscolească bib-lioteca. Căuta piesa pe care amvăzut-o. Dacă ştiam ce are să se în-tâmple, mai mergeam la teatru penaiba. Şi eu care credeam că teatrulculturalizează, educă spiritul. Ei penaiba!!! Cum să nu urlu? Sunt un pa-chet de nervi. După câteva zile, arevenit din nou la vechile discuţii.Nimic mai tragic pe lumea asta, zice,decât să descoperi că eşti minţit de opersoană pe care o simţi aproape, pecare o iubeşti, pe care ai iubit-o...odată. Pe care ai iubit-o mai multdecât ar putea-o face zece fraţi. Vor-bea despre perioada aia...cred.Mamă, nu consider că l-am minţit. Să

spunem doar că am omis să-i confirmanumite lucruri. Sau că i-am spusdoar jumătate de adevăr. Ştiu că s-asimţit trădat dar trecuse peste. Saucel puţin asta mi-a dat de înţeles.

Afară se aude zgomotul unuimotor de maşină. Alice sare ca arsăde pe canapea. Se duce la fereastră.

Alice: A venit. Mamă, trebuie săînchid. Te sun mâine. Noapte bună.

Scena II

X intră în casă, ţine strâns lapiept două cărţi şi un trandafir alb.Închide uşa cu piciorul. Urcă înmansardă. Îi întinde floarea lui Alice,zâmbindu-i scurt. O sărută pe obraz.Vrea să plece.

Alice: Bună seara iubitule!Mulţumesc. (sărută trandafirul) Estefoarte frumos. Ce cărţi citeşti?

X: Nu cred că te interesează.Chestii... vorbe (pune cărţile pebirou). Mă duc să mă întind.

Alice: Vin cu tine... Te-amaşteptat.

X coboară scările, aprinde lu-mina în dormitor.

X: Sper să adorm repede. Încâteva ore, am o întâlnire importantă.

Alice: Şi eu sunt frântă deoboseală. Noapte bună.

Scena III

Două ore mai târziu, în mansardacasei. Pereţii sunt acoperiţi cu în-scrisuri de mână. Unele aproape iliz-ibile. Televizorul şi canapeaua audispărut. Biroul este centrat pe mi-jlocul încăperii. Multe foi mototolite,aruncate pe jos.

X: Azi m-am gândit mult la ce-amvorbit aseară. Dumnezeu ne-a dat unchip şi noi ne facem altul... Ţii minte?Este foarte valabil. Nu cred că gene-ralizez pentru că nu există om care sănu disimuleze, să nu îşi ascundăadevăratele gânduri sau intenţii cândatingem anumite coarde ale sufletuluilor, când dezvoltăm anumite idei.Fireşte că nu se întâmplă cu oricine...dar se întâmplă. Se întâmplă până şiîn gândurile noastre când suntem sin-guri. Dar încercăm să ne rupem rapidde ele. Poate de teamă să nusupărăm divinitatea.

Serafim: Adică, să nu nedepărtăm de divinitate. Dumnezeueste iubire. El nu se supără. E grijaAltcuiva să fie mânios.

X: Da, ai dreptate. De teamă sănu ne depărtăm de iubire. Asta e for-mularea.

Serafim: Frumos spus. X: Adică...mi s-a întâmplat de

multe ori să-mi apară gânduri negredespre o persoană. Uneori nemoti-vat...

Serafim: Mda...„Altcineva”X: ...alteori cu argumente juste.

Acel om chiar mă supărase sau măjignise. Dar în următoarea secundă,mi-am reprimat ideea. I-am căutatcircumstanţe atenuante. Îmi place săgândesc pozitiv. Simt că atunci cândfac asta, Dumnezeu e cu mine.

Serafim: Este adevărat. Cu tim-pul vei învăţa să controlezi acestesentimente. Să separi binele de rău.Să-ţi creezi propria imagine despre cese întâmplă dincolo... în vis. De-aceea este lungă viaţa. Îţi propun unjoc. Gândeşte-te cum ar fi ca cei dinjur să-ţi poată citi gândul. Ai fi la fel?

X: (speriat) Nu cred. M-aş ruşina.M-aş minţi până şi pe mine înprezenţa celorlalţi. Mi-aş pierdeminţile.

Serafim: Nu neapărat. Poate căai încerca să fii mai bun, mai corect,mai obiectiv. Atât cu tine, cât şi cu ceidin jur.

X: Bine dar, nu m-aş putea as-cunde niciodată. Chiar dacă aş reuşisă-mi controlez gândurile, ar însemnasă mă cenzurez. De pildă, uneori nuvrem să spunem anumite lucruri celordragi pentru a nu-i răni. Preferăm să-i minţim, să-i menajăm de părerilenoastre. Alteori se întâmplă săaberăm în gânduri, să gândimmonstruozităţi, să afirmăm lucruri pecare nu le-am face şi nu le-am spuneniciodată celorlalţi.

Serafim: Diferenţa dintre a gândiun lucru şi a-l face, este mare. Atâttimp cât gândurile nu se mate-rializează, ele rămân doar gânduri.Poţi fi judecat pentru asta... probabil.Însă nu vei fi pus la zid. Cel nevinovatsă arunce prima piatră.

X: Este posibil să ai dreptate.Totuşi, n-aş putea concepe ideea.

Serafim: Acum gândeşte-te cear însemna să li se întâmple tuturoroamenilor la fel. Ce ar însemna săpoţi auzi gândurile oricui.

X:...Serafim: Ar dispărea misterul, in-

certitudinea, prefăcătoria, criminalii,hoţii, suspiciunile soţilor asupranevestelor... şi invers. (Zâmbeşte) Aţiînvăţa poate să fiţi mai buni, mairăbdători unii cu alţii, mai umani.

X: Cred că mulţi s-ar sinucide.Nu ne-am născut aşa. N-am suportapovara. Ar fi un dar divin dar şi unblestem.

Serafim: Mulţi ar învăţa însă uncuvânt foarte important: măsura. De-sigur, nu s-ar schimba un lucru. N-aţişti ce e dincolo. Tărâmul neaflat deunde nimeni nu se întoarce. Şi în con-tinuare v-ar face fricoşi pe toţi acelaşilucru... gândul. Sinucigaşii ar cugetaînainte să facă acest pas.

X: Spune-mi Serafim, cum eacolo?

Serafim: Vei afla într-o bună zi.Răbdare. Asta vă spune şi PrimaCarte. Tot ce trebuie să ştiţi este scrisacolo. Cercetaţi cât vreţi. În fond, eaare un singur scop. Să-i facă pe oa-meni mai buni. Răbdare.

Scena IV

Încăperea începe să se zguduie.X se trezeşte transpirat în braţele luiAlice.

Alice: Ce-ai visat iubitule?Păreai fericit şi în acelaşi timp,înspăimântat. De ce taci? Te rogvorbeşte-mi, nu mai suport tăceriletale. Ce s-a întâmplat?

X: Avea dreptate. Alice: Cine? Despre ce vorbeşti?X: Cineva spunea: „Nu mai poţi fi

la fel după ce citeşti Hamlet.” Aveadreptate.

Alice: Of, iar cărţile tale! Dormipuiule. Visează... visează frumos.

X: Va fi...Răbdare!

Toma Moraru

Scriitorul DORU KALMUSKI revineîn atenția cititorilor săi cu un nou volumde eseuri, cu titlul MESAJ CĂTREMANECHINE

Textele conținute în acest volum sunto parte din cele apărute în spațiul on-linesub titlul Critica civilizației.

Într-o statistică Google se arată căpână la editarea acestui volum, au fostpeste 2000 de vizitatori. Graficareprodusă pe copertă, cu drapelele

naționale, aparține administaratorului domeniului și reflectă accesareasite-ului.

O nouă apariție editorială la Editura

ATENEUL SCRIITORILOR

OM ÎN RAIde

IRINA RUSU

SCRIITORI, CĂRȚI,MUZE, IPOSTAZE de

GH. GLODEANU

SUB MASCATIMPULUI de MARIADOMNIȚA SCUTARU

LEAGĂNUL DEGÂNDURI de

IOAN BABAN

AMINTIRI DESPREPOETUL BACOVIA deMAXIMILIAN VASILIU

PE O CUTĂ DEADÂNC de

EUGEN STEȚCU

SATIUL DINTREBLOCURI de

MARIAN DRUMUR

pagina 16revistă de atitudine

133-plumb LIRICE plumb-133

Carmen Focșa

VIAȚA IERNILOR

Orașul trăiește viața iernilor din fiecareÎntre umbra de pe asfalt, până la mineE atât de abruptă cărareaAltădată cuminte, întreagăAni-lumină până la geana de careNicio lacrimă nu se mai leagănăȘi ninge sporind, înzecind, însutindAtâtea lucruri și fapte pe careZăpada le uită, le-ngroapă, le neagă...

Micropoem

Când știi totul despre tine și astfelȚi-ai devenit străinTe așezi cu fața la soarele rotitor,

născând mereu alți sori

Iar păsările te-mpușcă, pe rând, cu ele înseleFiecare crezând că vei muri câte puțin...

P O E M

Copacul-nu era nimeniDoar scorbura lui era, de fapt, scorbura meaÎn care se-mpuiase luna și în careUneori doar crivățul se cuibărea.La-ncheietura mâinii-urma altei mâiniCa o cătușă, ca o brățarăNimeni nu iubea pe nimeni

dar fiecare se reinventaÎn miresme de miere amară...

Gutuile pecetluiau văzduhulMai îndepărtat, mai sus,pe un singur ramȘi totul părea un ochi, unul singurÎn care numai eu te vedeam...

ALTFEL DE POEM

Mi-aș fi dorit să mă doară încăUmbra oricuiCu acea durere hrănitoare,Îmbolnăvindu-mă, vindecându-măÎnviindu-măOfilindu-mă și dându-mă-n floare...Doar umbra ta a rămas undeva, în urmă

Undeva, într-o iarnă pustie, despre care,poate, ți-am vorbit

Cu nechezat de cai frământând sub copiteLumina-nghețată a luniiCare ne prelungea nesfârșit, nesfârșit...

NEBUNUL SATULUI

...De-aș fi fost,măcar, nebunul satuluiSau poate chiar eram, dar satul nu mă-ncăpeaBobul de-ndoială, de neputințăÎn sute de bucăți se despicaseȘi alte sute se-nmulțeau înmiitRumegate de vacile cele mai grase...

DACĂ...

Dacă am putea să ne purtămUnul pe umărul altuiaAșa,fără forma cruciiDoar cu nostalgia eiDoar cu moartea celorlalți-tribut Al celor încă rămași drept povarăÎncă privind pustiul cu ierburi, ștevie, mărăcinișuriȘi întrebându-se cine-o fi tatălDemult coborât din ceruriDemult pierdut, prin el însuși murind,Măcinându-și tristețea dintotdeaunaLa aceeași moară...

Mihai Marian

ivește zâmbind.

ȘI LA SFÂRȘIT NIMIC

Am continuat să rămân nemișcat pe scaundeși tramvaiul ajunsese la capătneîndrăznind să tulbur linișteaprecarăce abia se stabilise în celule.Tot drumul ochii mei încă mijiți au urmărit cursa nebună a lui Camus pe lângă șine.În fiecare stațiese întindea pe asfaltcu fața în sus cu mâinile pe piept, respirând greu.Îmi zâmbea.Era un zâmbet care încerca să ascundă tremurulpicioarelorbrațelortemereadacă tramvaiul nu va porni din nouordinea lucrurilor va fi dată peste cap.În așteptaredupă o zi ploioasăgrupați ca pe o sârmă de covrigioamenii se uscau la focul stelelorprivind cum luna mustind declorofilă ne recunoaște după mirosul de grafitti proaspătdupă cum ne priveam ca doi tovarăși de drumirealiamândoi plecați în căutarea tem-poului pierdut.

Anchetă personală

Casele vechirămân în picioarevindecându-se de cei care le-aulocuit.Casele vechiabia acum se simt iubite când nu lise cerenimic în schimb.Casele vechi au un dumnezeu al lorcare le stă la temelievorbește șerpilor și viermilorfiecăruia pe limba sa.

***acolo unde scrie stopse luminează cu douăzeci deminute mai devreme

unde se permite creșterea vitezeinu s-a găsit o altă soluțieunde scrie reflex citește plăcereunde scrie kilometrul zerocitește-mi gândurilelumina roșie a semaforuluirămâne lumina roșie a semaforului.de fiecare dată când apare crucea sfântului Andreigândește-te la Tolstoibând ultimul ceai cu șeful de gară,la Vronskyvorbindu-i Annei.repetă ceea ce-și spun:sunt cuvintele pe care eu nu am izbutit să ți le zic.în locul unde greșelilese pot îndrepta,citește acest poem pe care l-amscris,când de faptar fi trebuit să te strig.

Toamnă pe strada Edgar Quinet

Trândavi,cu fețe înroșite, plete năclăite și burți atârnând peste curele,câțiva îngeri chefliipe marginea unui nor de ploaieprivesc cum trecătoriiîşi poartă în spate către casedupă-amiezile umede și cenușii.Sub zidul întunecat alunei case,o studentă de cristals-a oprit o clipă în locpândind cu coada ochiuluipresupusa cădere a inimiiîn senin şi drept.Apoi, fără să şovăie,dispare lăsând în urmădoar jocul de griurial hainelor saleşi un parfum de scenă,de parcă n-ar fi existat. Calmul regal al străziinu se lasă tulburatde norii cu rotunjimi tot mai grele,de vântul ce se repede-n umbreleca un zeu descătuşat.O pasăre-harfăumblă imperturbabilăprintre cioburile de fericireneconfirmatăce împânzesc asfaltul.Din piepturile copacilornoiembrieîşi face auzite consoanele.

Trupul b. Echinox

Era iarnă spre toamnățările plecau în păsările caldefrunzele se descopăceauviile se coceau în struguriîn săptămâna din ziuacând te-am iubit apoi te-am pierdut.

Mihai Merticaru

SONETUL ÎNTÂLNIRII NOASTRE

Îndată ce te-am zărit, de retinăMi te-ai lipit pentru o veșnicie,Balsam pe rană de-a pururea fie,Dor și dezmierdare caldă, calină.

Ți-am așezat zâmbetu-n panoplieCa-n grele momente să mă susțină,Convins că n-ai să-mi găsești

nicio vină,Că ți-am răpit atâta bogăție.

Speranțele mele-s pline de soare, De toate ale universului astre,De tenacitatea celor izvoare

Cu unde cristaline,scânteietoare.Miriadele de flori din glastreMarmorează clipa-ntâlnirii noastre.

SONETUL UNUI SECRET

Pe scara de aur, urcă până la cer,Găsește secretul să ne îndrumeÎn visul care-i fereastră spre lume,Cutează să ne fii brav timonier,

Condu-ne spre un univers anume,Unde toți dăruiesc și nimic nu cer,Invers ca într-o piesă de Moliere,Contrazicând cele mai vechi cutume!

Coboară iute în eul din tine,Scoate de-acolo comoara totală,Poemul cu irizări diamantine,

Și scrie-ți visările cu aldine!Povara-ndoielii, poart-o cu fală,Din orice cuvânt, fă o catedrală!

SONETUL SUBLIMITĂȚII

Ai răsărit din tainică lumină,Cu trup sculptat în raze de-aurore,Un poem de Rabindranath TagoreCe-ajută clipa un secol să țină.

Alai de primăveri multicolore

Și câmpuri de flori la tine se-nclină,Să-ți întărească esența divină,Dar și apetența spre ars amore.

Curg dinspre fire valuri de dorințe,Arderi cumplite topite-n sintaxăDe flăcări violete și credințe,

Nimeni, fericirea, nu ne-amenințe!Iubirea, a Universului axă,Inimi două,-n sublimă parataxă.

SONETUL UNEI PROPUNERI

Izvor și candelă de izbăvire,În care zări, mai sigur, să te caut,În care dintre mări

mă vezi argonaut?Răspunde-mi dacă mă mai

vrei de mire!

Chiar nu-mi auzi cântările de flaut?Mă mai aștepți cu plinele-ți potire?Mai luminezi răspântii de uimireOri te-ai îndrăgostit

de domnul Plaut?

Nemângâiat sunt îndestul de viață,Cu-a ta tăcere, de ce mă biciuiești?Cât mă mai lași să rătăcesc

prin ceață?

Hai nu mai fi așa de șugubeață!Un sincer răspuns trebuie

să-mi găsești,Altfel, ieși-vei din cartea-mi

de povești!

SONETUL REVIVISCENȚEI

Ardem îmbrățișați în vâlvătaie,Ne răcorim într-un crater de vulcan,O altă Isoldă și un alt Tristan,Aceeași dorință-n rărunchi ne taie.

Amoru-nfige pumnalul, un tiran, În carne, se preface în văpaie,Iubirile lumii-n noi se-ntretaie,Sporesc și se întețesc tot mai avan.

Secundele, ruguri mult mistuitoare, Ziua, oceanul de dulce otravă,Noaptea-și face cuib în rana

ce doare,

Exultă patima ruptă din soare.Oricât ne este firea de firavă,Zilnic murim și înviem din lavă.