managementul de succes al populaŢiei de urŞi ......pentru conservarea, în timp, a unor populaţii...

9
MANAGEMENTUL DE SUCCES AL POPULAŢIEI DE URS DIN ROMÂNIA Dr. ing. Neculai Şelaru Acad. Dr. Atilla Kelemen

Upload: others

Post on 30-Jan-2021

2 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

  • MANAGEMENTUL DE SUCCES AL POPULAŢIEI

    DE URS DIN ROMÂNIA

    Dr. ing. Neculai Şelaru

    Acad. Dr. Atilla Kelemen

  • Introducere Ne-am reunit astăzi în scopul de a încerca să

    înţelegem ce putem sau ce mai putem face

    pentru conservarea, în timp, a unor populaţii

    viabile de mari carnivore.

    Ne îngrijorează, pe unii în mod sincer

    gândindu-ne la conservarea echilibrului

    ecologic, pe alţii cu gândul la propriile interese

    de moment, ce se va întâmpla cu aceste

    populații de carnivore mari pe măsură ce

    ecosistemele în care sunt integrate se vor

    degrada şi restrânge, în condiţiile în care

    populaţiile umane din ţările superartificializate

    nu acceptă să conviețuiască cu ele.

    La momentul actual, susţinerea conservării „în

    situ” este la modă, dar pe cheltuiala aproape

    exclusivă a ţărilor în care oamenii au avut

    înţelepciunea să nu le extermine. Celelalte ţări

    finanţează, în principal, doar propagandiștii

    ideii de protecţie şi conservare a acestor mari

    carnivore „în situ”.

    Mulţi dintre reprezentanţii ţărilor care au exterminat marile carnivore şi nu le mai pot reintroduce la ei acasă

    susţin, în mod greşit şi ipocrit, chiar ideea suprapopulării efectivelor de carnivore mari „în situ”, idee dăunătoare, în egală

    măsură, echilibrului în natură şi însuşi marilor carnivore.

    Lipsa de măsură în privinţa protecţiei şi conservării unor suprapopulaţii de mari carnivore în ţările în care mai

    există, pe cheltuială aproape exclusivă a acestora, poate avea însă, în foarte scurt timp, efecte dezastruoase asupra

    speciilor respective, chiar în ţările cu un management de succes până de acum, precum este România.

  • Lăsând la o parte orice detaliere a introducerii, din lipsă

    de timp, vă prezentăm, în continuare, „Dinamica

    multianuală a populaţiilor de urs din România”.

    Putem face această prezentare în baza datelor statistice

    credibile, privind efectivele şi recoltele reale de urşi, culese

    anual, din 1950 până de curând.

    Efectivele au crescut aproape continuu, ca urmare a unui

    management inspirat, aplicat cu consecvenţă în România.

    Remarcăm însă, şi două perioade de regres, care coincid cu

    perioadele 1970-1974 şi 1990 – prezent, când a fost permisă

    vânătoarea cu străini şi au fost extraşi cei mai mulţi urşi,

    preponderent masculi dominanți.

    Se constată că efectivele şi densităţile urşilor au atins niveluri ridicate, depăşind deja 6.000 de

    exemplare în ţara noastră, ceea ce poate fi considerat deja suprapopulare.

    Extinderea actuală a arealului urşilor spre câmpie şi ponderea mare a exemplarelor juvenile sunt dovezi

    clare în susţinerea ideii de creştere numerică actuală a populaţiei de urşi, peste normal, în România.

    Fig. 1. Evoluţia efectivelor reale de urs în România

    Evoluția efectivelor reale, cotelor realizate și ratei creșterii numerice

  • Fig. 2. Evoluţia extragerilor anuale de urşi în România

    Prin extragerile aprobate de administrator şi realizate de regulă doar parţial de gestionari, s-a putut asigura

    o creştere aproape continuă a populaţiei de urşi din ţara noastră, până la un nivel populaţional peste optimul

    stabilit de ICAS, nivel acceptat în privinţa pagubelor produse crescătorilor de animale, agriculturilor şi

    vânătorilor.

    Cota de recoltă medie multianuală, calculată pentru ultimii 66 de ani, a fost de 2,6% din efectivul real

    evaluat în fiecare primăvară, în condiţiile unui spor mediu multianual de 4,3% din efectivul la care ne-am

    referit.

  • Rata creşterii numerice calculate pe baza datelor statistice privind efectivele reale şi cotele de recoltă realizate, sunt comparabile cu ratele de creştere ale populaţiilor de urşi din alte ţări şi continente, ceea ce

    scoate în evidenţă credibilitatea cifrelor statistice deţinute de România din 1950 până acum.

    Mai reliefează faptul că după depăşirea unui anumit nivel populaţional (de cca. 5.500 – 6.000 exemplare),

    rata creşterii numerice scade, deşi disproporţia între sexe şi hrănirea complementară a urşilor ar trebui să o

    crească.

    În concluzie, chiar dacă ICAS a stabilit un efectiv optim de cca. 4.500 urşi, care pot vieţui normal în

    habitatele naturale din ţara noastră, fără a produse prejudicii inacceptabile pentru producătorii agricoli,

    zootehnici şi vânători, depăşirea unui efectiv de 6.000 de exemplare ridică probleme şi din punct de vedere al

    ratei creşterii numerice, care poate fi considerat un indicator important în aprecierea nivelului unui efectiv

    normal de urşi.

    Fig. 3. Rata multianuală a creşterii numerice

  • • adoptarea unei strategii cinegetice coerente,

    parte a „Strategiei naţionale de dezvoltare a

    României în perioada 1968-2010”, prin care au

    fost stabilite cifre concrete de urmărit pentru

    atingerea efectivelor optime la principalele

    specii de interes vânătoresc şi pentru

    conservarea echilibrului ecologic între

    populaţiile speciilor cinegetice, în scopul unei

    exploatări realiste a capacităţii bioproductive a

    fondurilor de vânătoare;

    • condiţiile favorizante pentru managementul speciei, care au constat în:

    - introducerea speciei sub protecţie în anul 1953;

    - paza eficientă a faunei cinegetice şi înăsprirea sancţiunilor pentru braconaj;

    - liniştea asigurată în păduri şi asigurarea unor condiţii favorabile de hrănire, prin gruparea parchetelor, de

    exploatare a masei lemnoase;

    - hrănirea complementară practicată mai intens şi eficient primăvara;

    - extragerea operativă a urşilor carnivori şi a foarte puţini urşi pentru trofeu.

    Explicaţia managementului de succes al populaţiei de urşi din România:

  • • deteriorarea condiţiilor de adăpost, linişte

    şi hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor, concurenţei la hrană a animalelor domestice în păduri, reducerii suprafeţelor pomicole din apropierea pădurilor şi renunţării la agricultura rurală de subzistenţă, extindere aşezări omeneşti etc.;

    • hrănirea exagerată practicată, atât toamna cât şi primăvara, de foarte multe ori cu sorturi de hrană nenaturală, pentru atragerea urşilor în scopul vânării facile sau turismului cinegetic;

    • extragerea selectiv-negativă, cu prioritate, a urşilor masculi dominanţi, care s-a repercutat asupra structurii populaţionale pe sexe şi clase de vârstă, precum şi asupra comportamentului urşilor;

    • tendinţa de conservare a unor suprapopulaţii de urşi şi a creşterii sporului natural, cu gândul la exploatarea

    avantajoasă a efectivelor acestora;

    întârzierea achitării pagubelor produse de urşi şi a aprobării operative a extragerii urşilor problemă, cu efecte

    nedorite asupra acceptării convieţuirii populaţiei rurale cu urşii.

    Greşeli apreciate în managementul speciei, după 1990:

  • Măsuri necesare pentru protecţia şi conservarea raţională a populaţiilor de urs

    • revederea limitelor habitatului stabil al speciei în România, precum şi a efectivelor şi a densităţilor maxime care pot fi acceptate pentru specie, în aşa fel încât să fie evitate pagubele exagerate, accidentele şi însăşi degenerarea populaţiei de urs din ţara noastră;

    • extragerea preventivă a surplusului populaţional toamna, prin metoda „la goană”, care nu permite destructurarea populaţională, ci din contră, contribuie la restructurarea acesteia cât mai rapid, şi extragerea operativă „la pândă” a oricărui exemplar problemă;

    • hrănirea complementară, practicată cu sorturi de hrană naturală, exclusiv primăvara;

    • interzicerea vânării urşilor „la pândă” în apropierea locurilor de hrănire;

    • interzicerea turismului cinegetic la punctele de hrănire complementară a urşilor, pentru evitarea obişnuirii ursului cu omul;

    • acoperirea operativă a prejudiciilor produse de urşi.

  • Deci, reconsiderarea vânătorii ca cea mai importantă

    activitate în managementul populaţiei de urs din România,

    pentru atingerea ţelului urmărit, de protecţie şi conservare

    reală a unor populaţii viabile de urşi, normal structurate pe

    sexe şi clase de vârstă, viguroase şi sănătoase, nicidecum

    experimentarea menţinerii unei suprapopulaţii

    destructurate şi degenerate de urşi, predominant habituanţi

    sau netemători faţă de om, păgubitori pentru agricultură,

    silvicultură, creşterea animalelor şi gestionării faunei

    cinegetice.

    • menţinere a populaţiei de urs la un nivel

    normal populaţional, în echilibru cu populaţiile celorlalte specii cinegetice;

    • restructurare a populaţiilor de urşi pe sexe şi clase de vârstă;

    • resălbăticire a indivizilor speciei, prin reinducerea fricii faţă de om;

    • calmare a populaţiei umane afectată de pagubele şi/sau accidentele produse de urşi.

    REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. A. M. Comşia – Biologia şi principiile culturii vânatului, Edit.

    Academiei, Bucureşti, 1961;

    2. V. Cotta şi M. Bodea – Vânatul României, Edit. Agrosilvică,

    Bucureşti, 1969;

    3. C. Promberg şi col – Ursul/Biologie, ecologie şi management,

    Edit. Hako, 2000;

    4. N. Şelaru şi N. Goicea – Situaţia şi Managementul ursului

    brun în România, Rev. Vânătorul şi Pescarul Român, nr. 2/2005.

    5. **** – Situaţia statistică a efectivelor de vânat şi a cotelor de

    recoltă din perioada 1950 – 2016.

    6. **** – Planul de acţiune pentru conservarea marilor

    carnivore în Europa.

    7. **** – Revistele „Vânătorul şi Pescarul Sportiv” şi

    „Vânătorul şi Pescarul Român”, editate în perioada 1953 –

    2016.

    Reconsiderarea vânătorii ca fiind singura activitate practică de: