Fobia sociala la copii

Fobia sociala este o tulburare anxioasa ce presupune o frica exagerata si persistenta in

situatiile sociale sau de performanta. Ea poate surveni in interactiunea cu persoanele

nefamiliare sau in situatiile in care copilul este supus unei posibile evaluari din partea

celorlati. De asemenea, anxietatea se manifesta si in interactiunea cu egalii, nu doar cu

adultii.

Exemple de situatii in care poate aparea anxietatea sociala:

- situatiile care presupun interactiuni sociale (de ex., a avea o conversatie cu cineva,

a intalni persoane nefamiliare);

- situatiile in care poate fi observat (bautul sau mancatul in public);

- situatiile in care este supus evaluarii celorlati (de ex., a vorbi in public, a raspunde

la intrebarile adresate de catre profesor).

Debutul poate surveni brusc, după o experienţă stresantă sau umilitoare, ori poate fi insidios.

Evoluţia fobiei sociale este adesea continuă. Adesea, tulburarea durează toată viaţa, deşi se poate atenua ca

intensitate sau remite in perioada adultă.

Fobia sociala se poate asocia cu:

hipersensibilitatea la critică;

autoevaluare negativa;

dificultatea in a se afirma;

stimă de sine scăzută;

sentimente de inferioritate;

timiditatea excesiva;

depresia;

bulimia nervoasa etc.

Copiii cu fobie sociala manifesta:

aptitudini sociale reduse (de ex., contact vizual redus);

semne observabile de anxietate (de ex., maini reci si umede, tremurături, voce tremurată).

De asemenea, mai pot fi observate urmatoarele:

- obţin rezultate şcolare sub capacităţile lor, din cauza anxietăţii sau evitării participării in clasă;

- vociferări, accese coleroase;

- stupefacţie, statul lipit/strans de o persoană familiara sau incercarea de a ramane in apropierea

adulţilor familiari;

- inhibarea interacţiunilor pană la mutism;

- evitarea interactiunilor, refuzul de a participa la jocurile in grup;

- in cazurile mai severe poate aparea abandonul scoalar.

Anxietatea de separare

Principalul simptom după care se recunoaşte această tulburare este anxietatea excesivă

în legătură cu separarea de cei de care copilul este ataşat. Când survine separarea, copilul

poate experimenta o anxietate mergând până la panică. Când separarea este iminentă apare

anxietatea anticipatorie. Copiii mici suferă numai când separarea survine realmente.

De asemenea, mai pot fi observate urmatoarele aspecte:

refuzul de a vizita/a dormi la un prieten, de a merge în tabară sau la şcoală;

incapacitatea de a sta singur într-o cameră;

un comportament adeziv, strâns lipit de părinţi, urmărindu-i prin toată casa;

au dificultăţi în a merge la culcare şi insistă ca cineva să stea cu ei până adorm (sau işi

pot face drum spre patul părinţilor sau al unui frate; pot dormi lângă uşa de la

dormitorul părinţilor);

când sunt separaţi de persoanele de care sunt ataşaţi aceşti copii sunt adesea

preocupaţi de frici morbide, cum că acestor persoane sau lor înşişi le poate surveni o

boală sau un accident;

pot avea coşmaruri al căror conţinut exprimă fricile lor morbide;

işi exprimă teama de a nu fi pierduţi şi de a nu se mai întâlni niciodată cu persoanele

de atasament;

atunci când copilul anticipează o eventuală separare apar şi o serie de acuze somatice

si/sau simptome cardiovasculare:

dureri gastrice;

cefalee;

greaţă.

palpitaţii, ameţeală, leşinuri (la copiii mai mari si la adolescenti)

pot avea preocupari în legătură cu pericolele unei anumite maladii sau în legătură cu

moartea;

pot avea frici exagerate de hoţi, spărgători, răpitori de copii, de accidente de

automobil sau de călătoria cu avionul;

pot prezenta episoade recurente de retragere socială, apatie, tristeţe sau dificultate de

concentrare în muncă sau în joc. Ocazional pot deveni violenţi faţă de o persoana care

forţează separarea.

Pe lângă aceste simptome, pot apărea o serie de elemente asociate:

1. frica de întuneric – poate relata că vede ochi aţintiţi asupra lor în întuneric, că animale

mitice îi privesc feroce, ori că nişte creaturi sângeroase se reped la el;

2. dispoziţia depresivă – devine mai persistentă în decursul timpului, justificând

diagnosticul adiţional de distimie sau de depresie majoră;

3. sunt pretenţioşi, intrusivi şi cu o necesitate de atenţie constantă;

4. se plânge că nimeni nu-l iubeşte sau nu are grijă de el şi că doreşte să fie mort, în

special dacă separarea este forţată;

5. alţii sunt extrem de conştiincioşi, supuşi şi dornici să placă;

6. când nu sunt făcute nici un fel de cereri de separare, copiii cu anxietate de separare nu

au de regulă dificultăţi interpersonale.

Pot să nu experimenteze toate acestea, dar în schimb să fie cuprinşi de dor de casă şi

de nostalgie, mergând până la disconfort sau chiar panică, atunci când se află departe de casă;

doresc fierbinte să se întoarcă acasă şi sunt preocupaţi de fantezii de reunire.

În formele sale severe, tulburarea poate fi foarte incapacitantă, copilul fiind incapabil

să frecventeze şcoala şi să funcţioneze independent.

Această tulburare se dezvoltă după unele stresuri de viaţă , de regulă o pierdere,

moartea unei rude sau a unui animal iubit, o maladie a copilului sau a unei rude ori o

schimbare în ambianţa copilului. Este mai frecventă în familiile strâns unite şi afectuoase.