1

Din cuprinsVizita Arhiereasca - pag. 1

Singura bucurie adevarata -

pag. 3

Pastorala la Duminica Ortodoxiei - pag. 6

Fie mie dupa Cuvantul Tau, Doamne! - pag. 11

nnn

La sfarsitul acestei luni am avut bucuria sa primim vizita Preasfintitului Mihail, episcop al romanilor ortodocsi din Australia si Noua Zeelanda, insotit de Preasfintitul Corneliu al episcopiei Husilor si de P. Cuv. Protos. Iorest Matei.

Vineri, 27 martie, Preasfintitul Mihail a participat la slujirea Tainei Sfantului Maslu impreuna cu toti slujitorii ortodocsi romani ai Sfantului Altar din Sydney: P.C. Diac. Stefan Boran, P.C. Pr. Petre-Ilie Petru, P.C. Pr. Vasile Prundus, P.C. Pr. Emanuel Crainic si P.C. Pr. Valeriu Botezatu. Adresandu-ne un cuvant de invatatura ne-a atentionat ca, pe langa vindecarea de bolile sufletesti si trupesti, aceasta taina aduce si iertarea pacatelor mici si ne-

a indemnat ca fiecare sa-si cerceteze sufletul, prin Taina Spovedaniei, spre iertarea pacatelor cele mari.

Duminica, 29 martie, la Duminica a V-a din Post a Sfintei Maria Egipteanca, am

fost binecuvantati de Dumnezeu cu prezenta celor doi ierarhi care au slujit Sfanta Liturghie arhiereasca, primind har peste har prin

rugaciunile, binecuvantarile si cuvintele de invatatura rostite de dumnealor in cadrul sfintei slujbe.

La sfarsitul Sfintei Liturghii, comitetul de doamne al parohiei a organizat o agapa la care intreaga comunitate prezenta la acest moment festiv al parohiei noastre a fost invitata sa ia parte.

continuare la pag. 2

Vizita Arhiereasca

M A R T I E 2 0 1 5 A N U L X L www.parohiasfantamaria.com.au

2

3

Singura bucurie adevarataBinevestes te, pamântule, bucurie mare, laudati, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunces te pamântului sa binevesteasca? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pamântul era în doliu adânc, s i des i as tepta cu încredintare, însa vreme foarte îndelungata n-a vazut izbavire. In cele din urma, vestea cea buna a fost adusa din Cer, vestita pe tot pamantul s i primita cu bucurie. As adar binevestes te, pamântule, aceasta mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pamânt, Cerurile vedeau doar plângere, amaraciune s i tanguire. Iata ca s-a luminat însa fata tânguitorului pamânt, s i întrucât chipul desavarsirii acesteia a aratat în toata deplinatatea nemarginitele desavârs iri ale lui Dumnezeu, cum sa se înfrâneze cerurile de la a lauda aceasta slava dumnezeiasca? Laudati, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite sa laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngereasca, iar pamantul caruia i se porunces te sa binevesteasca bucurie mare sunt oamenii... Ingerilor ce sa li se mai aminteasca de laudarea lui Dumnezeu când ei si asa striga cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate ca nu este de prisos sa li se

aminteasca: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevarata, adusa noua din cer în ceasul Bunei Vestiri facute Preasfântei Fecioare Maria”.

Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oara Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa rasara dupa aceea... Insa si atunci

din Preasfânta Fecioara, care pricepea puterea cuvintelor arhanghelices ti, a tâs nit de la sine cântarea:

“Mareste, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc. 1, 46-47).

Prin ce cântari pline de încântare trebuie sa-s i reverse acum bucuria sufletul care cunoas te s i Invierea, s i Inaltarea, s i Pogorârea Sfântului Duh, temeiul s i proslavirea Bisericii lui Dumnezeu pe

pamânt s i salas luirea în ceruri a Bisericii celor întâi-nascuti! Judecând dupa aceasta, n-ar trebui sa fie printre noi oameni ce nu se bucura – iar daca as a stau lucrurile, ce sa ni se mai spuna: „Bucurati-va!”? Cine se bucura, se bucura oricum, fie ca-i amintes ti de bucurie, fie ca nu-i amintes ti; deopotriva, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu sa se bucure. Sa dam multumita Domnului! Si noi am fost adus i în vistieria bunatatilor ceres ti s i stam lânga izvorul tuturor bucuriilor s i mângâierilor. Daca ne-am împartas it de bunatatile acestea,

4

înseamna ca bem mângâiere s i ne bucuram, iar daca nu ne-am împartas it nu putem sa ne bucuram, oricât ne-am încorda ca sa facem asta, pâna ce nu vom gusta din bunatatile lui Dumnezeu cele veselitoare. As adar noima chemarii binevestes te, pamântule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustati, oamenilor, din bunatatile aduse de Domnul pe pamânt, s i se va bucura inima voastra, s i bucuria voastra nimeni nu o va mai lua de la voi”.

Cine a s ezut în bezna, a fost chinuit de eas i apoi a fost scos la lumina, nu poate sanu simta mângâiere de la faptul ca vedelumina zilei, soarele cel placut s i toatefapturile de tot felul, pe care acesta lelumineaza. El nu va uita nicicând chinul demai înainte s i nici clipa când a fost izbavit deel. Si noi suntem, dupa firea noastra, înîntuneric: a stralucit, oare, lumina luiHristos în inimile noastre? Ochiul mintiinoastre îl contempla, oare, pe Dumnezeu, Celîn Treime închinat, pe Acest Soare gândit, s itoate tainele descoperite noua desprecârmuirea s i rascumpararea de catre Dumnezeu a lumii, contempla el, oare, Aceasta Lumina, Ce lumineaza toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungata bezna s i ne-a înconjurat cu stralucirea Sa Lumina Cea gândita? Cine poate sa spuna asta, acela sa se bucure... cine nu poate, sa iasa întâi din bezna, s i atunci se va bucura.

Cine s-a chinuit în lanturi s i a fost eliberat, îs i amintes te bine cum i-a venit vestea eliberarii, cum a fost deschisa temnita, cum i s-au sfarâmat lanturile s i a fost scos la libertate... s i nu

poate sa nu se bucure, pentru ca gusta libertatea. Si noi suntem în lanturile pacatului, ale

obiceiurilor rele lumes ti s i ale tiraniei satanices ti. Ne amintim, oare, în viata noastra clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger as teptarea s i dorinta libertatii, când în el s-a revarsat o neobis nuita

putere s i de pe el au cazut, unul dupa altul, lanturile pacatului, lumii s i dia volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se afla pe tarâmul libertatii fiilor lui Dumnezeu – se bucura s i se veseles te... cel cu care nu s-a întâmplat, sa caute mai întâi aceasta libertate, s i va începe sa se bucure... s i toti sfintii îngeri se vor bucura împreuna cu el.

Cine a zacut paralizat, acoperit de rani,s i apoi a fost vindecat poate, oare canu aiba simtirea sanatatii s i sa nuumble bucurându-se de taria s ivioiciunea pe dare i le da prezentanoilor puteri? Si noi suntem paralizatide nepasare, suntem plini de rani de peurma patimilor. Oare a venit la noiDoctorul sufletelor s i trupurilor, s i a luataminte sufletul nostru la cuvântul Lui caslabanogul: ia patul tau s i ca bolnavul: iata,te-ai facut sanatos (v. In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate sa nucânte cântare de bucurie, sarind s i jucând, s i se va bucura.

Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasa de bunavoie, iar dupa aceea s-a întors s i a fost primit cu bunavointa, oare va uita cum i-a ies it tatal lui în întâmpinare, cum a cazut de grumazul lui s i l-a sarutat, cum dupa aceea a fost spalat, îmbracat s i cum s-a facut ospat în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu- s i de acestea, cum poate sa nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului sau parinte?! Si noi am fugit din casa Tatalui... Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despartire, cum ne-am biruit sfiala s i ne-am alungat frica de întoarcere prin pocainta, cum am fost primiti în milostivele brate ale Parintelui prin dezlegarea pacatelor, cum s-a facut ospat in cinstea noastra prin Sfânta Impartas anie? Si – lucrul cel mai de seama – oare purtam în adâncul inimii încredintarea ca nu suntem în surghiun, ci în casa Tatalui, suntem în mila s i în iubire, nu sub mânie s i sub blestem? Daca as a stau lucrurile, duhul nostru nu poate sa nu se bucure, chiar daca

5

trupul ar fi sfâs iat cu gheare de fier – iar daca nu, nu avem parte de bucurie, chiar daca am fi înconjurati de toate mângâierile lumii...

As adar, fratilor, cine a gustat din bunatatile aduse pe pamânt de Dom nul – adica s i aceasta lumina a cunos tintei, s i aceasta libertate de legaturile pacatului, s i puterea de a face binele, s i aceasta vindecare a ranilor inimii, s i aceasta înfiere dumnezeiasca – petrece neîncetat într-o neprefacuta bucurie cereasca.

Pe aceia îi vom ferici, iar celor straini de starea aceasta le vom dori sa intre în bucuria Domnului pe calea cea dreapta a gustarii bunatatilor care aduc bucuria adevarata.

Nu va amagiti, fratilor! Bucuriaduhovniceasca nu este o pornire deo clipa, întâmplatoare, silita ainimii, ci este rasfrângerea starii debucurie statornica a întregii fiinte,ce vine mai cu seama din legaturileei cu Dumnezeu s i din pri mirea de laEl a mai înainte pomenitelorbunatati. Ne putem încorda inima cude-a sila spre bucurie, însa bucuria va fiazvârlita din ea îndata, ca un bataruncat vertical în apa. Ne putem amagipentru o clipa inima zugravindu-ibunatati parute, însa aceasta va fi nubucurie, ci betie, care se sfârs es te deobicei printr-un mare chin. Luatiseama, deci, s i nu va amagiti. Puteti

întâlni multe lumini – lumini alecugetarii des arte, care nu sunt lumini ale cunos tintei, ci nis te luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte... Luati seama s i nu va amagiti. Sunt oameni care cred ca nepunând hotar poftelor îs i largesc sfera libertatii, însa de fapt seamana cu nis te maimute care se încurca singure în plasa. Nu va luati dupa pilda lor. Lumea îmbie cu o multime de mângâieri ce par a vindeca ranile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sarata ce atâta setea! Instrainati-va de ele. Si stapânitorul acestei lumi, ce sufla rautate asupra

noastra în inima, pâna la un moment dat ne vorbes te întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar parintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare s i cu odihna. Izgoniti de la voi s i încercarile de a va fermeca ale acestui lingus itor.

Fie ca inima voastra sa nu s tie de alta bucurie afara de bucuria

mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stapâna de Dumnezeu Nascatoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, sa ne bucure pe toti cu aceasta bucurie – pe unii cu simtamântul mântuirii împlinite, pe altii cu nadejdea nemincinoasa a primirii ei, încât fiecare sa înalte cu ea acum lauda: mares te, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!

Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

6

Dreapta credinta si dreapta faptuireîn urcusul duhovnicesc al

Postului Sfintelor Pasti

PREACUVIOSULUI CINMONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

SI PREAIUBITILOR CREDINCIOSI DIN CUPRINSUL PATRIARHIEI ROMÂNE,

Har, mila s i pace de la Dumnezeu Tatal, Fiul s i Sfântul Duh, iar de la noi parintes ti

binecuvântari!

Preacuvios i s i Preacucernici Parinti, Iubiti credincios i s i credincioase,

Dupa mai bine de un secol de mari tulburari în Sfânta Biserica, produse de adversarii sfintelori coane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împarateasa Teodora s i de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea s i linis tea prin reconfirmarea hotarârilor tuturor celor s apte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulata, potrivit Sfintei Scripturi s i practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787). Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câs tigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclasta avea ca tinta însas i iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolata, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenta considerabil, reunirea tuturor fortelor Bisericii, sângele martirilor s i al marturisitorilor ei, experienta s i întelepciunea Parintilor aparatori ai icoanelor, credinta de neclintit a poporului drept credincios”, în amintirea acestora s i pentru sarbatorirea

triumfului dreptei credinte asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminica a Postului Sfintelor Pas ti, Biserica Ortodoxa de pretutindeni praznuies te, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreuna cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalta la chipul cel dintâi [...]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos s i ale tuturor sfintilor; ca, sub îndrumarea lor, sa nu mai fim supus i niciodata necredintei”.

Manifestare vazuta a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu exista prin ea însas i. Ea este mijlocul prin care suntem condus i spre alte persoane, este un obiect sfânt care arata prezenta personala a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului s i a sfintilor, as a cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunta s i ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”.

Icoana este o memorie vizuala s i o reprezentare a realitatii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului s i a sfintilor, o imagine sau un chip al acestora s i niciodata în Biserica noastra nu s-a confundat icoana cu însas i dumnezeirea. „Cres tinii nu cinstesc icoanele ca pe nis te dumnezei s i nici prin închinarea la ele nu se departeaza de închinarea adevaratului Dumnezeu. Dimpotriva, prin ele ei sunt îndreptati spre Dumnezeu, rugându-i pe sfintii zugraviti în ele ca sa mijloceasca pentru ei la Domnul”.

Iubiti fii s i fiice duhovnices ti,

Din perspectiva învataturii de credinta, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibila datorita realitatii întruparii Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la

Pastorala la Duminica Ortodoxiei

7

început, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nos tri, ce am privit s i mâinile noastre au pipait despre Cuvântul vietii, - s i Viata s-a aratat s i am vazut-o s i marturisim s i va vestim Viata de veci, care era la Tatal s i s-a aratat noua -, ce am vazut s i am auzit, va vestim s i voua, ca s i voi sa aveti împartas ire cu noi. Iar împartas irea noastra este cu Tatal s i cu Fiul Sau, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenta cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru ca în Hristos „locuies te, trupes te, toata plinatatea dumnezeirii”(Coloseni 2,9).

Icoanele marturisesc împreuna cu Evanghelia taina întruparii Cuvântului ves nic al lui Dumnezeu: „Si Cuvântul S-a facut trup s i S-a salas luit între noi s i am vazut slava Lui, slava ca a Unuia - Nascut din Tatal, plin de har s i de adevar” (Ioan 1,14). Din perspectiva teologiei patristice, sintetizata în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului s i Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune ca: „Nu gres im atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a aratat pe pamânt în trup s i a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunatatii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma s i culoarea trupului”.

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea s i dreptul sa-I pictam icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiintei divine, deoarece aceasta este

una spirituala, ci numai o reprezentare dupa formele felurite în care Dumnezeu sau sfintii îngeri s-au aratat în lume. În icoana, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu - Om, dupa cum, în mod întelept, ne învata Sfântul Ioan Damaschin: „Zugravesc pe Dumnezeul nevazut, nu ca nevazut, ci ca pe unul Care S-a facut vazut pentru noi prin participarea la trup s i sânge. Nu zugravesc dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc trupul vazut al lui Dumnezeu; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”.

Sfintele icoane sunt pentru noi, cres tinii, adevarate „ferestre spre cer” prin care noi privim spre Dumnezeu s i spre lumea nevazuta s i prin care El prives te spre noi cu dragoste s i cu bunatate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovnices ti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în

Evanghelia zilei de astazi: „De acum veti vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arata posibilitatea omului de a cunoas te pe Dumnezeu s i de a dobândi sfintenia, prin harul Duhului Sfânt, s i de a realiza tot mai mult asemanarea cu Dumnezeu.

Icoana lumineaza calea omului spre desavârs irea duhovniceasca prin sfintirea propriei noastre vieti: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit noua prin har, spre o asemanare tot mai mare cu El, prin

8

puterea s i lucrarea Duhului Sfânt. Asemanarea cu Dumnezeu este cu putinta dupa cum o dovedes te multimea sfintilor reprezentati în icoane, care sunt, cu adevarat, icoane ale sfinteniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiasca: „Sfintiti-va s i veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfatis eaza atât smerenia, cât s i slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pilda, icoana Nas terii Sale ni-L prezinta în smerenia Lui, ca Prunc în pes tera, iar icoana Învierii ni-L înfatis eaza ca Biruitor asupra mortii, plin de lumina s i slava ves nica. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a facut Hristos pe pamânt pentru mântuirea noastra, dar s i o vedere profetica a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei ales i „Îi vor vedea fata, s i numele Lui va fi pe fruntile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În aceasta prezenta a Mântuitorului Hristos Cel rastignit, înviat s i înaltat întru slava, înconjurat de sfintii Sai, icoana ne pregates te pentru participarea la viata de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credintei, de întâlnire a credincios ilor în Liturghia Euharistica pentru a se împartas i cu Cinstitul Sau Trup s i Preasfântul Sau Sânge. De aceea, înainte de a ne împartas i, sarutam sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara” (Ioan 6, 37).

Iubiti frati s i surori în Domnul,

Îndepartarea omului de Dumnezeu s i izolarea sa de semeni îl conduc catre materialism patimas s i consumism fara masura ca moduri de traire,

alterând viata spirituala a omului, care trebuie sa aiba, mereu, ca model de viata iubirea smerita a Preasfintei Treimi. Staruirea în dreapta credinta (ortodoxia) s i în dreapta faptuire (ortopraxia) sunt principalele conditii de cres tere duhovniceasca a omului, de cres tere în asemanarea cu Dumnezeu cel Sfânt s i Bun. Credinta omului este strâns legata de faptuirea binelui, adica, întrucât avem dreapta credinta trebuie sa o s i marturisim necontenit prin dreapta vietuire s i prin faptele bune.

Faptele bune reprezinta cea mai sigura s i sanatoasa manifestare a dreptei credinte. Credinta se exprima, se întares te s i se arata semenilor prin fapte: Credinta – spune Sfântul Apostol Iacov – „daca nu are fapte, e moarta în ea însas i” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gura de Aur, mare dascal al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de catre Biserica noastra, completeaza aceste cuvinte spunând ca: „Devreme ce faptele exprima credinta, credinta adeveres te faptele”. Dragostea fata de semenul nostru se arata mai ales prin

faptele bune, care sunt rod al credintei „lucratoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar masura credintei noastre se dovedes te prin faptele iubirii aproapelui, dupa cum ne învata acelas i Sfânt Apostol Iacov: „Îti voi arata din faptele mele credinta mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei s i manastirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastra misionara, ca persoane vii ale Trupului lui Hristos, adica ale Bisericii. Astfel,

9

cres tinul nu poate fi o persoana izolata, ci este chemat sa traiasca în comuniune tot mai intensa cu semenii sai, dupa modelul Preasfintei Treimi: „Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, întru Mine s i Eu întru Tine, as a s i aces tia în Noi sa fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemati, avem nevoie de comuniune s i unitate deplina în comunitatea bisericeasca manifestata sub ambele ei forme: parohia s i manastirea, acolo unde se lucreaza luminarea, sfintirea s i mântuirea credincios ilor. Este, deci, nevoie sa întelegem faptul ca traim în Hristos, cu adevarat, doar atunci când suntem în comuniune s i unitate cu ceilalti, când suntem împreuna-lucratori în lume iubind s i slujind pe semenii nos tri. Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a raspuns: „Noi s i fratii nos tri suntem doua icoane. Când omul ia seama la sine s i se defaimeaza, fratele este pretuit cum se cuvine; când însa omul se crede bun, gases te ca fratele este rau”. Doar printr-o cunoas tere s i recunoas tere a limitelor proprii ajungem la pretuirea reala a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adica iubirea semenilor, este o lucrare fundamentala a Ortopraxiei (dreptei faptuiri) s i devine marturie s i întruparea Ortodoxiei (dreptei credinte). În semenul nostru trebuie sa Îl vedem mereu pe Hristos s i, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoana vie s i concreta a lui Hristos, Dumnezeu adevarat s i Om adevarat: „Hristos a devenit o persoana omeneasca, una singura s i reala, s i

ramâne as a în vecii vecilor, ca un frate între ceilalti

oameni. El vegheaza la respectarea fratilor Sai, pe care as a de mult i-a iubit, încât S-a facut ca unul dintre ei”,spune Parintele Dumitru Staniloae.

În mâna întinsa a aproapelui trebuie sa vedem mereu mâna ves nic întinsa a lui Hristos catre noi. Mâna saracului care cere se întâlnes te cu mâna lui Hristos din noi care ofera. Dupa învatatura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispozitia lui s i nu un stapân al acestora: „Toata darea cea buna s i tot darul

desavârs it de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor” (Iacov 1, 17). Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, dupa cum ne învata Sfântul Ioan Gura de Aur ca: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinta. Când, dar, s i fara aceasta putem petrece în sanatate s i cuviinta, e de prisos tot ce se mai adauga”. De altfel, dupa cum accentua s i scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul,

bogat este nu cel care are mult, ci cel care daruies te la rândul sau, deoarece „este bogat nu cel ce are s i pastreaza, ci cel ce da; iar pe omul fericit îl arata datul, nu pastratul”.

Nu trebuie sa ne lasam condus i de duhul timpurilor în care traim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet pagubitoare s i izolarea de semenul nostru sunt false cai de vietuire care îl conduc pe om nu spre adevarata buna stare, ci catre es ecul sau ca fiinta comunitara, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împartit cu

10

aproapele spre a împlini Evanghelia, dupa cum îndeamna Sfântul Apostol Pavel: „Purtati-va sarcinile unii altora s i as a veti împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depas irea acestor false moduri de vietuire, egoista, îl reprezinta efortul comun de eliberare de patima lacomiei s i de dobândire a vederii prezentei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trai cu adevarat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept maritori cres tini,

Biserica noastra este permanent receptiva la problemele societatii s i ofera cres tinului solutii concrete spre desavârs irea sa duhovniceasca, dar s i spre asigurarea celor necesare vietii, ca suport necesar pentru cres terea sa duhovniceasca .În acest sens, trebuie sa redescoperim, mai întâi, vocatia noastra de misionari, de marturisitori s i de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos s i prin apararea dreptei credinte a Bisericii noastre în fata tuturor atacurilor din societatea contemporana secularizata s i fragmentata.

Traim, astazi, vremuri în care trebuie sa devenim tot mai sensibili la suferinta aproapelui nostru, în care Hristos Însus i sufera. Sa întelegem ca este important ca învatatura de credinta, deprinsa de timpuriu, în familie, s i de pe bancile s colii, la ora de Religie, sa o transpunem în faptele milei trupes ti. Sa luam aminte la iubirea lui Hristos pentru om s i sa nu fim nepasatori la suferinta aproapelui nostru îndurerat, flamând s i gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru ca, spune Parintele Dumitru Staniloae: „Atât de mult tine Hristos ca fiecare din noi sa respectam s i sa iubim pe semenii nos tri, încât aceasta va fi masura dupa care vom fi judecati: «Adevarat zic voua: Întrucât ati facut unuia dintr-aces ti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut»” (Matei 25, 40). Dupa cum se cunoas te deja, Biserica noastra s i- a extins activitatile sale social-caritative s i filantropice în folosul celor nevoias i s i bolnavi, a continuat actiunea de ajutorare a parohiilor sarace din tara

s i din diaspora, s i, atunci când a fost nevoie, a intervenit pentru sprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamitatilor naturale, inundatiilor sau alunecarilor de teren, as a cum s-a vazut s i în anul 2014. Toate aceste activitati sunt realizate prin osteneala, dragostea s i darnicia fiecaruia dintre dumneavoastra pentru aces ti „frati prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste parinteasca, îndemnam pe toti slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor s i comitetelor parohiale, dar s i pe toti credincios ii ortodocs i din parohii sau pelerini la sfintele manastiri ca, împreuna, sa continuam, s i în acest an, din aceasta Duminica a Ortodoxiei pâna la sarbatoarea Bunei Vestiri, frumoasa traditie a Bisericii noastre de a organiza o colecta în toate parohiile s i manastirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflati în nevoi. Sumele din aceasta colecta vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionara, educativa s i edilitara a parohiilor s i manastirilor atât din tara, cât s i din strainatate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugam ca Preamilostivul Dumnezeu sa rasplateasca milostenia tuturor celor “ce aduc daruri s i fac bine în sfintele s i întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici” pentru ca sa sporim mai deplin în iubire fata de Hristos s i de semenii nos tri, ajungând cu totii sa ne închinam Sfintei Învierii Sale, cu pace s i bucurie.

Va multumim pentru darnicie, va dorim mult spor în urcus ul duhovnicesc al Postului Sfintelor Pas ti, s i ne rugam lui Dumnezeu sa va binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos s i dragostea lui Dumnezeu Tatal s i împartas irea Sfântului Duh sa fie cu voi cu toti! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

11

Ne aflam inca in raza de lumina a Buneivestiri si a cuvintelor celor mai importante rostite vreodata de un om pana la Fiul Omului, cuvintele celei mai smerite Fecioare de pe fata pamantului: “Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul Tau!“. Cuvantul liber al celei care avea sa devina Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii este DA-ul, AMIN-ul omului prin care acesta L-a lasat pe Dumnezeu sa-i lucreze mantuirea. In cuvantul cu rezonanta vesnica al Preacuratei sta principiul fundamental al legaturii sanatoase si mantuitoare a omului cu Facatorul lui. Nevointa de intrare a mintii si a inimii noastre in duhul ascultarii de Cuvantul lui Dumnezeu si ravna pentru a nu iesi din gandul Sau si din voia Sa reprezinta nimic altceva decat rostul implinit al existentei noastre ca “musafiri” ai acestui pamant si acestei vieti foarte scurte. Asa cum spunea foarte direct parintele Rafail Noica, mantuirea noastra se “joaca” in pendularea noastra de aici – prin alegerile si deciziile noastre – intre Rai si Iad, unde Raiul este reprezentat de trairea noastra in duhul rugaciunii: “Faca-Se voia Ta!”, iar Iadul nefiind altceva decat momentul in care Dumnezeu ne zice noua: “Faca-se voia ta”...

Mergem la un parinte mare, la un parinte placut lui Dumnezeu, dar nu intotdeauna ceea ce am vrut noi sa se implineasca se si implineste. Nu intotdeauna copiii devin sanatosi, nu intotdeauna cineva scapa de un proces, s.a.m.d. De ce? Pentru ca exista un mers al lumii asteia, pe care Dumnezeu il vede si care ar trebui sa fie privit cu mai multa adancime. Sa nu vrem sa-l schimbam nici macar cu rugaciunile noastre. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu, tot pentru fagaduinta Sa, ne poate indeplini o cerere care nu este potrivita cu viata noastra si cu planul Sau despre [pentru] noi. Veti intreba de ce [totusi] Dumnezeu indeplineste o astfel de cerere? Pentru ca... i-o ceri cu toata credinta! Si daca insisti, El ti-o da. Ca dupa aceea sa intri intr-un drum gresit, un drum paralel cu viata ta.

Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viata, [dar] paralel pana in momentul in care iti revii si te intorci inapoi la rostul tau in aceasta lume. Cred ca Mitropolitul Antonie al Surojului spunea ca orice moment al vietii tale este cel mai potrivit din care iti poti incepe lucrarea mantuirii tale. Adica nu putem spune ca la un moment dat eram mai bine si dupa aceea am fost mai rau. Acum este cel mai potrivit moment din care iti poti incepe lucrarea, din care te poti intoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte este cel mai minunat, cel mai bun moment al vietii tale, culmea vietii tale, daca tu te opresti asupra acestei clipe si te pui in fata lui Dumnezeu prin tot ceea ce esti tu. Am facut aceasta paranteza pentru a nu intelege gresit atunci cand spun “un drum paralel cu viata“. Paralel pana in momentul in care te trezesti.

Multi avem rataciri, nici proorocii n-au fost feriti de rataciri, din cauza rugaciunilor pe care le faceau. Un caz vestit din vietile sfintilor este acela in care Cuviosul Daniil egipteanul s-a rugat pentru Evloghie pietrarul ca sa-l imbogateasca Dumnezeu, pentru ca pietrarul era foarte primitor de oaspeti si la el tragea sfantul de fiecare data cand se ducea in oras. Dumnezeu i-a spus sa-l lase [asa], ca este bine asa cum este, sa-si castige putinul [necesar] din munca sa, la care Daniil a insistat si a insistat. Zicea ca daca ar avea mai multi bani, ar face mai mult bine, ar primi [pe mai multi], ar face o casa de oaspeti... cati oameni ar putea ajuta! Ei, si pana la urma, pietrarul a gasit o comoara, a luat banii, a fugit in Alexandria, si-a facut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea [numai] in chefuri... Cu mare greu, dupa aceea, Sfantul Daniil l-a adus inapoi. Dupa ce a fost [chiar] batut la poarta lui [Evloghie] de catre slugi, neprimit, l-a adus tot

Fie mie dupa Cuvantul Tau, Doamne!

12

printr-o lucrare dumnezeiasca, prin rugaciune, pentru ca intrase Evloghie intr-o incurcatura cu “seful” cetatii, incat a trebuit sa fuga [de acolo], sa revina la saracia sa, ca sa redevina cel care a fost. Iarta un exemplu de rugaciune nepotrivita, [dar] indeplinita de Dumnezeu, pentru insistenta noastra.

De-asta am zis: sa nu dorim sa schimbam viata noastra [exterioara] prin rugaciuni nepotrivite. Nici viata celorlalti, cu atat mai mult! De asta, rugaciunea desavarsita pe care ne-o arata Mantuitorul este aceea: „Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voiesti!”. Si pentru ceilalti, [tot] asa sa ne rugam. (...)

- De unde stim noi ce sa cerem si ce sa nu cerem lui Dumnezeu?

- Tocmai pentru ca nu stim, spunem: “Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voiesti!“. Si stiti ce?; ce mi se pare mie? (Eu pot gresi, asa cum am facut o multime de greseli in parerile mele, dincolo de alte greseli). Atunci cand dorinta asta a noastra devine o obsesie, atunci cand credem ca doar asa va fi cel mai bine, cred ca nu e sanatos. Si [cand] cerem de la Dumnezeu sa faca asa, si nu altfel: “Doamne daca faci sa ajung acolo.... iti multumesc... nu stiu... (si facem cruci si peste cruci). Deci cand incepem sa gandim viata noastra prin prisma acestei dorinte,(...) cand punem obiectul dorintei noastre in centrul vietii noastre - “daca voi avea asta, sau daca voi face asa....va fi asa... si asa... si voi fi mai bun.... si de-acum voi face mai multe... si...” – cred ca de-acuma am intrat pe un fagas gresit si [atunci] ar trebui sa lasam sa se raceasca treaba asta, sa nu cerem cu atata insistenta.

Va spun drept, de cate ori mi-am dorit ceva asa, foarte tare si m-am rugat cum am putut eu, [incat] numai la asta ma gandeam, mi-o si dat Dumnezeu tot, dar niciodata nu mi-o iesit nimic bun din asta. Nimic. Cele mai mari greseli din viata mea, pe care le- am avut si le mai am, sunt urmari a unei dorinte din astea indeplinite. V-o spun cu toata sinceritatea.

Asa ca asta cred eu ca este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lasati-L pe Dumnezeu: “Doamne, fa precum voiesti Tu!” Intotdeauna in fata dorintei, a cererii noastre, sa ne intrebam “daca ma pot desparti de asta”: “daca n-ar fi asa, ce-as face eu?“. Si sa fim gata sa primim de la Dumnezeu si altceva. Atunci

suntem linistiti. Atunci incepem sa ne rugam [intr-un mod] placut lui Dumnezeu. (...)

Sa nu te temi atunci cand nu ti se indeplinesc rugaciunile, dar sa te temi atunci cand ti s-a indeplinit o rugaciune. Pentru ca

va trebui sa duci la bun sfarsit ceea ce ai fagaduit sa faci. (...) Iata, ai primit? Teme-te de acum inainte! Ce faci acuma? Dumnezeu ti-a aratat incredere si ti-o dat. Na, poftim: fa! E ca si cum ai facut – nu vreau sa fac o comparatie nepotrivita – un imprumut la banca fara sa te gandesti de unde o sa-l dai inapoi, fara sa ai niciun venit, dar sa cheltuiesti... Nu pentru ca Dumnezeu ar cere ceva, dar asa, ca atitudine. Sa ne temem atunci cand am primit! Vom fi responsabili de darul asta. Cui mult i se da, mult i se cere... “.

Din conferinta parintelui Savatie Bastovoi, “Riscurile dragostei“, Arad, 13 dec. 2007.

Articol preluat de pe site-ul cuvantul-ortodox.ro