FLOTA

Construcţia flotelor şi instruirea trupelor de către romani s-au făcut cu scopul menţinerii dominaţiei acestora în lume. Spre deosebire de etrusci, romanii nu au fost mari marinari şi au avut o aversiune faţă de astfel de activităţi până în ultimii ani ai imperiului. Din acest motiv, dezvoltarea flotei a fost amânată în favoarea legiunilor până ce ascensiunea Romei la rangul de putere mondială legitimă a necesitat un program naval.

Războaiele Punice cu Cartagina, desfăşurate în aceeaşi măsură pe mare cât şi pe uscat, au oferit Romei şansa de a domina Marea Mediterană, o oportunitate pe care aceasta aproape a pierdut-o din cauza ignoranţei sale faţă de zonele maritime şi din cauza faptului că forţele navale greceşti care mai erau încă active erau mult superioare în măiestrie şi competenţă. Însă cucerirea Greciei, a Asiei Mici şi în cele din urmă a celei mai mari părţi a Răsăritului au pus la dispoziţia Romei amplele şantiere navale, marinari şi vase ale multor flote străine. Aceste achiziţii au fost deosebit de importante în secolul I î.Hr., când piraţii prădau navele comerciale din întreaga Mediterană. Aceşti tâlhari navigau permanent, indiferent de anotimp, şi răpeau persoane de rang înalt, primeau tribut de la oraşele de coastă şi au reuşit chiar să scufunde o flotă consulară. Către anul 67 î.Hr., piraţii din Cilicia deveniseră mult prea periculoşi. Lui Pompeius i-a fost acordat un comandament extraordinar pentru a-i elimina pe aceştia din culoarele maritime. El a descoperit peste o mie de astfel de nave de piraţi care cutreierau regiuni vaste, dar a presat în serviciu fiecare vas disponibil de la greci şi le-a suplimentat pe acestea cu flote ale Republicii. Dând dovadă de genialitate strategică, Pompeius i-a zdrobit pe cilicieni în numai trei luni (în primăvara anului 67) şi s-a întors acasă în triumf.

De acum înainte, romanii au depins foarte mult de navele construite de greci sau alţi străini şi de asemenea operate tot de ei. Rolul acestor flote în Războaiele Civile de la sfârşitul Republicii a fost absolut critic. Caesar şi-a folosit propriile flote pentru a transporta legiunile sale de încredere din Italia pe teatrul de operaţiuni din Illyricum împotriva lui Pompeius şi apoi a navigat în urmărirea duşmanului său învins până în Egipt, unde din nou flotele au contestat controlul portului din Alexandria.

Angajamentele navale au fost chiar mai importante în anii care au venit. Sextus Pompeius s-a aflat la comanda unei mari flote de piraţi care l-a adus pentru scurt timp la masa negocierilor chiar pe Octavianus. Octavianus (Augustus) a apelat la omul său de încredere Marcus Agrippa şi împreună au conturat o excelentă forţă navală, înarmată cu invenţia lui Agrippa, harpax-ul1. Aceştia l-au distrus pe Sextus la Naulochus în anul 36 î.Hr. şi apoi şi-au dovedit superioritatea în faţa lui Antonius şi navelor sale greco-egiptene la Actium în 31 î.Hr. Cum a fost şi cazul legiunilor post Războiul Civil, Augustus a trebuit să reformeze şi să reorganizeze sutele de vase rămase din anii de conflict. El a încorporat cele mai multe dintre ele în Flota Imperială.

Tradiţia împotriva călătoriei pe mare a continuat sub împăraţi. Armamentul central al Romei a fost plasat sub supravegherea armatei, iar durata serviciului a fost stabilită la 26 de ani, o perioadă mai lungă decât în cazul trupelor auxiliare. Totuşi, marinarii care îşi încheiau serviciul era răsplătiţi cu cetăţenie şi cu o diplomata2 cu aspect impresionant. Aceşti marinari duceau o viaţă grea, cu excepţia puţinilor norocoşi care erau staţionaţi în Roma şi le era dată 1 catapultă cu cârlig.2 diplomă.

sarcina de a gestiona velarium-ul sau marchizele din pânză ale colosseum-ului. Structura serviciului naval a continuat să fie greacă, cu diferite comandamente şi o organizare care au rămas neclare. Fiecare vas avea un căpitan (un trierarh) şi un personal condus de un beneficiarius, un centurion şi propriile sale ajutoare. O grupare de nave forma un escadron aflat probabil sub controlul unui navarch3. Acest rang reprezenta funcţia cea mai înaltă la care se putea ajunge prin promovare, deoarece flotele se aflau sub administrarea prefecţilor (praefecti) din Ordinul Ecvestru (equites). Începând cu domnia lui Claudius şi până în vremea lui Vespasianus a existat obiceiul de a numi oameni liberi în structura prefecturilor. Considerată iniţial o funcţie relativ neimportantă, începând cu secolul al II-lea d.Hr. funcţia de prefect al unei flotei, în special al celei de la Misenum, cartierul general al flotei imperiale romane, a devenit foarte prestigioasă. Flote individuale au fost distribuite de-a lungul porturilor imperiului, pe măsură ce necesităţile au cerut-o, dar fiecare aşa-numită classis avea un port de origine şi o zonă de patrulare.

Misenum Portul de la Misenum l-a înlocuit pe cel de la Forum Iulii ca centru pentru protecţia Mediteranei de Vest. Navele sale patrulau apele ce înconjurau Spania, Gallia Narbonensis, Sardegna, Capri, Corsica, Insulele Baleare, Sicilia şi coasta de vest a Italiei.

Ravenna-Aquileia Navigarea în Marea Adriatică a reprezentat un punct de interes pentru Roma, deoarece apele acesteia conectau Italia cu coasta ilirică şi cu Marea Egee. De asemenea, pe această coastă exista piraterie, în principal datorită marinarilor fără egal din Liburnia.

Pannonia Una dintre cele două flote staţionate pe Dunăre, şi anume Classis Pannonica, a supravegheat căile navigabile ale frontierei dunărene şi a ajutat probabil în campaniile desfăşurate pe ambele maluri ale fluviului. Sora sa era Classis Moesica.

Moesia Mai departe spre est şi în aval de Pannonia se afla Classis Moesica, aria sa de operare reprezentând-o Dunărea de Jos începând din Moesia Superior până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Vasele aparţinând Classis Moesica au fost utilizate în campaniile împotriva Daciei şi barbarilor care ameninţau permanent frontiera Dunării în apropiere de Thracia. Epuizate începând cu secolul al V-lea, escadroanele au fost îmbunătăţite semnificativ de către Prefectul Anthemius şi ulterior au servit ca unele din primele puncte de apărare ale Constantinopolis-ului.

Marea Neagră Escadroanele Mării Negre au asigurat paza navigaţiei în această zonă, în special a vaselor cu cereale din Caucaz. Cele mai multe vase au fost preluate din vechea flotă tracă şi au devenit Classis Pontica, care opera în Nicomedia sau Trapezus. În secolul al III-lea d.Hr., Classis Pontica a fost exilată de pe mare de către invaziile pe apă ale goţilor din această zonă.

Siria Flota de aici opera pe lunga coastă mediteraneană a Asiei Mici şi în colţul de nord-est al Mediteranei cu Cappadocia şi Siria. Cilicia, anterior cartierul unor piraţi de temut, era inclusă în jurisdicţia acestora. Flota purta numele de Classis Syriaca.

Alexandria Egiptul a fost, fără îndoială, cea mai importantă provincie a Imperiului Roman. Stocul său de cereale şi locaţia strategică trebuiau să fie protejate. Responsabilitatea maritimă a fost încredinţată către Classis Alexandrina (sau Classis Augusta Alexandrina). De asemenea, flota naviga şi în apele Africii estice.3 comandant.

Britannia Deşi Classis Britannica a fost repartizată patrulării pe coastele Britanniei, vasele sale au fost ancorate în portul Gesoriacum (Boulogne), pe coasta continentală a Canalului Mânecii. Atunci când nu a ajutat la supunerea triburilor britanice sau la apărarea provinciilor din zonă în faţa atacurilor triburilor nordice, Classis Britannica s-a alăturat supravegherii coastelor Galliei. În timpul guvernării Britannei de către Agricola (78-85 d.Hr.), acesta a folosit probabil această flotă pentru circumnavigaţia insulelor.

Germania Căile navigabile ale Rin-ului reprezentau sfera Classis Germanica, care îşi avea baza în zona facilităţilor portuare din Köln. Aceasta naviga de la limitele sudice ale provinciei Germania Superior până în Germania Inferior şi în periculoasele sale ape situate la gura de vărsare în Marea Nordului.

Începând cu secolul al III-lea d.Hr., lipsa de prioritate acordată flotei s-a întors împotriva imperiului. Vasele şi calitatea aptitudinilor de navigaţie s-au deteriorat într-o asemenea măsură încât Marea Neagră a fost pierdută pentru un timp în faţa vaselor barbare. În secolul al IV-lea, flotele au fost plasate sub conducerea magister militum-ului Italiei în Apus şi au încetat să aibă orice fel de organizare în Răsărit. Vechile porturi au căzut în desuetudine şi orice fel de inamic abil putea dezvolta o forţă navală rivală, aşa cum s-a întâmplat în secolul al V-lea, când Geisericus şi Regatul Vandal din Africa au ajuns să revendice coastele Mării Mediterane. Dezastrul survenit în urma încercării de invazie pe mare a Africii la lui Leo I în 468 a dovedit că vechea Flotă Romană Imperială nu mai exista.

INFANTERIA MARINĂ

Infanteria marină era reprezentată de soldaţii utilizaţi pentru satisfacerea serviciului militar la bordul navelor imperiului. Infanteriştii marini imperiali ai flotelor romane nu erau membrii ai unui ''corp de marină'', din cauza metodelor tradiţionale romane de luptă pe mare. În ce priveşte naşterea şi înflorirea marinei în timpul Războaielor Punice, Roma a folosit vasele sale ca flotile grele care să transporte unităţi de infanterie obişnuite în lupta împotriva altor nave. Succesul acestui sistem împotriva Cartaginei, combinat cu lipsa ulterioară de atenţie faţă de armamentul său marin, au asigurat eşecul dezvoltării unei forţe marine vaste, organizate. În esenţă, infanteriştii marini romani, numiţi classiarii, au fost împărţiţi în echipe la bordul navelor imperiale şi au fost conduşi în luptă de un centurion. Deasupra centurionului se situa probabil în grad aşa-numitul trierarh, însă natura exactă a acestui lanţ al comandamentului este neclară. Orice luptă dusă de către un vas în cercurile apropiate era în mod obişnuit gestionată de către infanteriştii marini, deşi vâslaşii şi majoritatea echipajului aveau experienţă în lupta corp la corp şi ceva instruire în armament. Pe măsură ce infanteriştii marini făceau parte dintr-o flotă mai mare, aceştia puteau fi folosiţi pentru o varietate de sarcini, atunci când un grup de nave era staţionat permanent în unul dintre porturile majore din cadrul imperiului. De departe, cei mai activi dintre classiarii au fost cei aflaţi la Misenum. Pe lângă sarcinile care i-au chemat la Roma, inclusiv posibilitatea lucrului la Colosseum, în anul 59 d.Hr. a fost organizat de către amiralul de Misenum, Anicetus, un detaşament care a întreprins una din cele mai faimoase crime din timpul domniei lui Nero, şi anume asasinarea împărătesei Agrippina cea Tânără.

NAVELE

Ambarcaţiunile marine au fost îmbunătăţite şi modernizate în epoca imperială ca rezultat al expansiunii Romei în Mediterana, activităţii continue a constructorilor de nave din Alexandria şi capitalului substanţial cheltuit de către comercianţii romani. Deşi au existat multe tipuri de nave diferit concepute şi cu velatură diferită, cele mai multe dintre ele au servit ca vase comerciale sau nave de război.

Vasele comerciale În mod tradiţional, navele concepute pentru comerţ şi trafic erau mai scurte, mai late şi cu o structură mai solidă decât omoloagele sale militare. Având un design robust, astfel de nave erau apte de navigaţie indiferent de vreme, în special când erau încărcate cu mărfuri. Deoarece scopul lor era pur economic, spaţiul acestora era dedicat depozitării, nu armelor sau instrumentelor de război. Ramele erau în mod obişnuit limitate ca număr, deoarece echipajele erau mici. Navele comerciale erau bazate pe vele, folosind ramele doar pentru manevre în situaţii speciale sau în caz de urgenţă. Aceste limitări au făcut navele comerciale o pradă uşoară pentru un atac rapid, chiar şi în convoaie, deşi un vânt favorabil şi suficientele vele de avertizare le făceau mai rapide. Pentru apărare, acestea aveau nevoie de asistenţa flotei de la Roma.

Navele de război Flotele romane care au fost create pentru Războaiele Punice au fost în cea mai mare parte bazate pe modelul cartaginez. Cartagina se mândrea cu puternica navă numită de Roma pentiremă sau ''Cinci'', numită în acest mod datorită celor cinci rânduri de rame utilizate pentru propulsie. La sfârşitul războaielor cu Cartagina, acesta a devenit principalul design folosit de constructorii romani. Până la bătălia de la Actium, navele de război au avut tendinţa de a deveni mai mari şi chiar mai grele.

Octavianus (Augustus) şi genialul său amiral, Marcus Agrippa, au ales să contracareze navele de război grele ale lui Marcus Antonius şi Kleopatrei în largul coastei de la Actium în anul 31 î.Hr. cu o nouă strategie navală. Flota lui Agrippa era alcătuită din trireme mai uşoare şi mai rapide şi din aşa-numitele liburnicae, nave construite de către constructorii din Liburnia, Illyricum. Tactica genială a lui Agrippa, harpax-ul (o armă specială folosită pentru atacarea şi distrugerea navelor inamice) şi dezordinea internă a flotei egiptene au contribuit la victoria decisivă a lui Octavianus. Bătălia de la Actium a inaugurat o nouă eră pentru lumea romană şi a marcat supremaţia triremei şi liburnicae-i în flota imperială romană. Aceste nave au devenit principalul pilon al componentei navale, deşi au existat şi mici vase de transport şi corsari, toate de tip grecesc.

Fără preocupări în ceea ce priveşte războiul masiv, Roma era de acum preocupată cu protejarea mărilor împotriva activităţii piratereşti ocazionale, dar periculoasă şi cu apărarea comercianţilor. Această politică a avut succes doar atâta timp cât flota a fost capabilă de operaţiuni de suport. Odată cu eventuala degenerare a flotei, Marea Mediterană şi coasta de nord a Galliei şi Germaniei au devenit predispuse la pirateria agresivă practicată de către vandalii din Africa şi de către saxoni în Germania, în secolul al V-lea.

De obicei, toate navele de război erau decorate cu o pereche de ochi pictaţi la prora chiar deasupra ciocului (rostrum) cu trei vârfuri folosit pentru a izbi un inamic sau pentru a fistruge ramele inamice. Corvus-ul a fost ataşat la prora în timpul Războaielor punice; el reprezenta o platformă de îmbarcare cu un alt vârf care conecta pentirema cu nava inamică.

Harpax-ul lui Agrippa a înlocuit corvus-ul, dovedindu-se mai eficient în luptă, în special când era folosit de către navele mai uşoare din flota lui Octavianus.

Trirema şi liburnicae erau bazate pe vechile pentekontos greceşti, care domneau de secole ca armă supremă de război naval. În medie, trirema avea aproximativ 34 m lungime si 4 m lăţime şi un echipaj de 200 de membri, fără detaşamentele de infanterişti marini. Pentirema avea în jur de 37 m lungime şi 6 m lăţime şi un echipaj de 300 de membri, fără infanteriştii marini. Dacă pentirema era mare, deceres-ul era imens. Acest cuirasat era în vogă spre sfârşitul secolului I î.Hr. şi ar putea fi considerat apogeul construcţiei de nave masive. Avea o lungime de 44 m şi 6 m lăţime şi un echipaj de aproape 600 de membri. Valoarea sa era limitată din punct de vedere tactic, aşa cum avea să afle Antonius, care deţinea mai multe astfel de nave la Actium. Triremele lui Octavianus şi Agrippa s-au dovedit victorioase şi au stabilit standardul naval pentru epoca următoare.