V O L . X V I l R S e r i a nouă) Nr. 1 I A N U A R I E - M Ä R T I E 1933

D F V I S T -\ DF

F I L O S O F I E D I R E C T O R

C. R Ă D U L E S C U - - M O T R U PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

P R O F E S O R U L U I I. P E T R O V I C I

L A 5 0 A N I D I N V I A Ţ Ă

STUDII

Pentru o concepţie tragică a existenţei . . . . D. D. Roşea Problemele Sociologiei Contemporane . . . . . Eugenia Sperantia Sf. Augustin. Un capitol din »Fiiosofia Creştină" Ioan Georgescu Gustul pentru profesiune şi orientarea profesională George Bonfilă

Încercare asupra existenţei lui Dumnezeu . . . ^' p' j ^ J ^ 3 ^

RECENZII

loan Petrovici: De*asupra sbuciumului (G. C . Boniilăj, — / . E. Toroutht: Studii şi Documente Literare, vol. I I , «Junimea» (N. Bag» dasar).— Tudor Vianu: Arta actorului (N. Tatu).—Dimitrie Todoranu ; Psihologia temperamentului (I.»M. Nestorj, Liviu Rtisu: Aptitudinea tehnică şi inteligenţa practică (I.«M. Nester).—Dr. C. Vlad: Eminescu din punct de vedere psihanalitic (S. Siănescu).— Victor Papacosiea : Teodor Anastasie Cavalioti (N. Bagdasar). — R. Mü'1'errFreienfeis : Die Hauptrichtungen der gegenwärtigen Psychologie (I.*M. Nestor).— F. R. Tcnnant: Philosophy of the Sciences (Nicolae Peirescu),

NOTE ŞI INFORMAŢII

Sărbătorirea Prof. C. Rădulescu=Mofru.—Al zecelea congres inter* naţional de psihologie, Copenhaga 1932 ( E . Sp.)

Necroloage: f Georg Lasson.—t Christian von Ehrenfels.—f Vasile Gherasim.—f Graham Wallas.—Buletin Bibliografic.

S O C I E T A T E A R O M Â N Ă D E F I L O S O F I E

ü C li R E S

Prejul 6 0 Lei

V O L . X V I I I (Seria Nouă) N o i I A N U A R I E — M A R T I E 1933

R E V I S T A D E F I L O S O F I E Director: C. R Ă D U L E S C U * M O T R U , Profesor la Universitatea din Bucureşti

P R O F E S O R U L U I I. P E T R O V I C I L A 50 A N I DIN V I A T A

Vechiul nostru «alabonator, I. Petrovici, a împli­nit la 15 Iunie 1932 vârsta de 50 ani. O activitate teore­tică bogată în lucrări filosofice, străbătute de idei proprii şi dominate de un strict caracter ştiinţific, o activitate di­dactică îndeplinită cu un înalt sentiment, de răspundere şi o remarcabilă competentă, o serie întreagă de conferinţe strălucite care au trezit un viu interes pentru filosofie, sunt fapte, pe care, la această aniversare, trebue să le în­semnăm cu satisfacţie şi mândrie.

1. Petrovici face parte din categoria acelor puţiui profesori pe care i-am avut şi cari au contribuit la ridi­carea prestigiului ştiinţific al filosofici în ţara noastră, reuşind să îndepărteze din sufletul marelui public cre­dinţa că studiul fMosofiei este un lucru cu totul secundar şi că filosofia nu este o ştiinţă. Logica, istoria filosof iei şi metafizica, acestea sunt domeniile pe cari le-a ilustrat Ion Petrovici.

Lucrările sale se impun nu numai priintr'o bogată informaţie şi printr'o înlănţuire consecventă a ideilor, ci şi printr'o formă captivantă de expunere. Aşa se explică de ce ele, chiar atunci când tratează probleme aride de logica, s'au tipărit în mai multe ediţii, alături numai de acelea ale prof. C. Rădulesteu-Motru, fapt destul de carac­teristic pentru starea de spirit delà noi.

Rar interpret şi înţelegător subtil al marilor sis­teme de filosofie şi al filosofilor pe cari istoria culturii îi

Revista de Filosofie

înregistrează ca pe făuritori de miairi sinteze explicatoare ale cosmosului, profesor şi conferenţiar în cele ouai nobile accepţii ale cuvântului, I. Petrovici ştie, prin verbul său înaripat, să dea viaţă luimii aibstiralcte a ideilor şi să încăl­zească în auditor dorinţa de a-i cunoaşte semnificaţia. Prelegerile şi conferinţele sale, arhitectural proporţio-nate, profunde şi elegante, de o claritate impecabilă, sunt adevărate construcţii ideologice. însuşiri care fac din I. Petrovici un îndrumător năsieut iar nu făcut al tinere­tului nostru mtr'un domeniu în oare rigiditatea ideilor poate mai mult să înfricoşeze pe începător decât să-1 a-tragă, iniţiând 'minţile fragede şi avide de cunoşţinţi, cu o dexteritate de maestru, în împărăţia ideilor pure.

Vârsta de 50 ani este de oibieei pentru uu gânditor un popas în dramul vieţii sale când, aruncând o privire îndărăt asupra distainţei parcurse, nu se po<ate reţine de a scruta în viitor ceeace trecutul său îi impune. Lucrările şi întreaga activitate de până acu™ a prof. I. Petrovici, care dovedesc că mintea sa este ecintinuu preocupată de marile probleme din domeniile fundamentale afle filosofi-ei, sunt pentru noi chezăişia oă gânditorul I. Petrovici ne va de o concepţie originală despre lume, fruct al maturi­tăţii sale de frământări spirituale de până acum. Deaeeea o aşteptăm eu neclintită încredere.

R E V I S T A D E F I L O S O F I E

P E N T R U O C O N C E P Ţ I E T R A G I C A A E X I S T E N Ţ E I

— Cuvânt înainte —

Pentru a fi înţelese cu adevărat şi judecate cu dreptate, ma­rile creaţii omeneşti trebuesc măsurate la lumina scopurilor către realizarea cărora tind. Scopuri mai mult sau mai puţin mărturisite explicit; şi urmărite conştient, sau numai instinctiv. Urmărite însă cu perseverenţă, ca supreme şi ultime idealuri de atins. Determinând permanent toate demersurile neastâmpăratei inteligenţe omeneşti. Ale inteligenţei care a intrat într'o fază de evoluţie destul de ridi­cată, pentruca să se fi putut desprinde de sub tirania imediată a utilului direct; de sub legea aspră a biologicului pur.

Cu alte cuţvinte, ni se pare că, în materie de creaţie ome­nească — în materie de creaţie ideologică mai mult decât aiurea — pricepere dreaptă, ştiinţă positivă aş zice, nu e decât cea care as­cultă, ca de-o lege, de vechiul şi banalul: e mai drept să judeci omul după ceeace a voit să facă, decât după ceeace a putut face.

Aş vrea s'ascult şi eu de acest sfat de înţelepciune populară şi să desvolt în cele ce urmează câteva consideraţii, să le zic filoso­fice. Consideraţii ce se vor grupa în trei capitole şi'n jurul între­bărilor:

Ţinând seamă de tendinţele permanente manifestate în cursul desvoltării ei istorice, care este ţinta ultimă către care tinde cu­noaşterea? Care e idealul suprem către realizarea căruia se în­dreaptă, grăbită şi cam îndrăsneaţă, cugetarea filosofică, prudentă şi metodică, ştiinţa positivă?

Din ce credinţă adâncă şi resistentă îşi scoate seva de viaţă lungă — poate eternă — visul pe caire ar vrea să-1 trăiască odată aevea neobosita inteligenţă omenească?

La ce procedee ideologice recurg filosofia şi ştiinţa pentru a se apropia de ţinta ideală? Ţintă ce le defineşte amândorora esenţa.

Căutând să răspundem la aceste întrebări, ne vom iyzui, evi­dent, să sprijinim consideraţiile noastre pe fapte scoase din istoria filosofică şi a ştiinţelor. (Capitolul I ) .

4 D. D. R o ş c a

Printr'un efort de analiză ce s'ar putea întâmpla să apară ci­titorilor mai grăbiţi plictisitoare pe alocurea, vom încerca apoi să arătăm dacă supremul ideal de cunoaştere despre care va fi vorba, ideal ce-a jucat şi joacă rol de tainic şi important resort în evolu­ţia cunoaşterii, e sau nu justificat de drept şi de fapt? In alţi ter­meni: dacă e realizabil vr'odată — nu importă data! — şi dacă procedeele de îmbogăţire a cunoaşterii puse în practică de ştiinţă şi filosof ie sunt eficace totdeauna şi pretutindenea? (Capitolul I I ) .

Din răspunsurile pe cari credem că va trebui să le dăm aces­tui din urmă grup de întrebări, răspunsuri cu resonanţă sentimen­tală nu prea optimistă, se va desprinde apoi o anumită ,,morală". Morală sprijinindu-se pe o concepţie tragică a existenţei omeneşti. Şi morală cu veleităţi practice. Ca orice morală. (Capitolul I I I ) .

C A P I T O L U L I

Despre ţinta ultimă a cunoaşterii

I

Examinând cu oarecare atenţie faptele filosofice, adecă ma­rile sisteme apărute în cursul istoriei cugetării europene, dela Thales din Milet până la ultimul mare sistem care e cel bergsonian, consta­tăm că toate-şi scos substanţa dintr'un gând care le e comun : toate sunt încercări de deducţie sau ( ceeace e tot una, de explicaţie globală a realităţii. Toate sunt eforturi ingenioase şi disciplinate tinzând, adesea în formă discretă sau chiar ascunsă, câteodată însă în termenii cei mai clari posibil, să construiască Universul prin com­binaţie de concepte. Astfel încât, considerate din perspectiva la care ne oprim aici, marile sisteme filosofice, adecă formele de exte­riorizare clasică a cugetării filosofice, diferă între ele prin conţi­nutul ce se toarnă în conceptele de cari vorbim, nu însă prin ţinta ultimă ce-o urmăresc, căci aceasta le e comună. Stabilirea unui lanţ deductiv fără discontinuitate, lanţ care ar constitui urzeala esen­ţială a realităţii empirice, reducerea ultimă a tuturor faptelor de experienţă şi-a tuturor legilor parţiale la o lege unică, din care să poată fi deduse cu necesitate toate formele de existenţă, sau cel puţin formele esenţiale ale acesteia, iată gândul îndrăsnef şi mare pe care l'a urmărit gândirea filosofică în toate epocele ei de forţă şi de glorie. Deducţie totală a naturii, iată numele adevărat al sco­pului suprem către realizarea căruia a tins, în ultimă analiză, geniul marilor autori de sisteme!

Scop suprem pe care nu l'a realizat nici-o minte omenească

mai e nevoe s-o spunem? — deşi unii dintre reprezentanţii de geniu ai filosofici au crezut c'ar fi atins această utopică ţintă. Scop pe care desigur nu-1 va înfăptui niciodată inteligenţa omenească, dar ideal suprem care anticipează nu numai asupra oricărei expe­rienţe viitoare, ci care a anticipat până bine de curând — şi va mai anticipa poate într'o epocă oarecare de cugetare filosofică — asupra oricărei experienţe posibile.

Spuse lucrurile mai concret, nu e oare ispititor faptul că spe­culaţia filosofică, în momentele ei de înflorire şi putere, a tins cu înrădăcinată încăpăţinare să explice toate formele de existenţă (nu­mite fenomene, lucruri, stări sufleteşti, evenimente), bogate şi mul­tiple, variate şi contradictorii, cu ajutorul unei singure forme de existenţă; sau, când a voit să apară mai modestă, cu ajutorul câtor­va forme de existenţă?

Să alegem un exemplu chiar dela începutul istoriei filosofici. Căci, pusă la început simplist, naiv, stângaciu, problema filosofică ne apare oarecum mărită la microscop în trăsăturile ei fundamen­tale, şi deci esenţa ei mai uşor de demascat.

Thales, cel dintâi dintre filosofi, a enunţat şi-a încercat să demonstreze — nu importă cum, pentru ceeace ne interesează în acest moment — că apa este principiul creator al tuturor lucru­rilor.

In substanţă, încercarea lui Thales din Milet poate fi carac­terizată cu propoziţia: „Sub aparenţe diverse, totul este apă". Toate lucrurile sunt apă ascunsă sub forme altele decât apa, iată formula legii unice a existenţii, descoperită de părintele filosofici eline şi europene! Formulă simplistă, dar, pentru ceeace ne inte­resează aici, cu atât mai elocventă,

înglobând experienţă înmiit de bogată şi stăpână pe mijloace de investigaţie şi pe forme de expresie nefârşit mai potrivite, spe­culaţia filosofică reprezentată mai târziu de Plato şi Aristoteles, inaugurată acum trei secole de René Descartes, părinte al filosofie! moderne acesta, tinde şi ea, în resorturile ei intime, către ţinta ce i-a fixat-o în leagănul ei, înduioşător de stângaciu, Thales din Milet... Ca multe alte forme de creaţie omenească, uneori mai re­pede chiar decât acestea, filosofia a progresat în... înţelepciune. Nu e deci mirare că azi — şi acum o sută şi trei sute de ani — nu mai încearcă să urce pe calea dreaptă şi piezişe a lui Thales coasta ce duce la platoul înalt de unde să stăpânească cu o singură şi largă privire spectacolul de ansamblu al acestei lumi. Căile pe care merge speculaţia filosofică modernă sunt mai largi, mai întortochiate şi mai puţin primejdioase. Dar toate sunt îndreptate — chiar şi când sfârşesc prea repede — către platoul arătat cu nepăţită îndrăs-neală de părintele legendar al tuturor filosofilor.

Toate marile genii speculative vor fi în căutarea unei no-

ţiuni, unei idei sau l e g i 1 ) unice pe care o vor planta la rădăcina tuturor lucrurilor. Acestea devenind, în ochii filosofului, forme de manifestare multiplă şi bogată a unei singure realităţi adevărate, a unei singure esenţe, idei, legi, sau cum vreţi s-o numiţi. Roluî explicativ pe care l'a jucat la divinul Thaïes „apa", îl va lua asu­pra sa „focul" la Heraclit, „iubirea şi ura" la Empedocle, „numă­rul" la pitagoricieni şi, pe o treaptă de experienţă lărgită şi de elaboraţie de concepte dusă neasemănat mai departe, „atomul" la Democrit, voOç la Anaxagora şi Socrate, „Ideea" la Platon, „For­ma" la Aristotel, „substanţa extinsă" şi „substanţa gânditoare" la Descartes, „monada" la Leibniz, „Ideea" la Hegel, „voinţa" la Schopenhauer, „durata" la Bergson...

II

Spuneam la începutul prezentelor consideraţii că realizarea scopului de cunoaştere suprem de care vorbim, scop ce ar fi atins în momentul când lanţul deductiv ar fi stabilit fără discontinuitate, înglobând şi explicând toate formele de existenţă, a fost urmărită în cursul istoriei filosofiei de toţi marii sistematici, dar n'a fost re­cunoscută în termeni expliciţi decât de puţini dintre ei. Cei mai mulţi n'au făcut din starea de fapt în care se găsiau stare de drept, pentru excelentul motiv că înşişi nu şi-au dat seama în chip perfect lucid de natura intimă a întreprinderii lor speculative. Gândirea şi sistemele lor au urmărit cu persistenţă, dar în formă implicită şi nu principiară, deducţia globală a existenţei dintr'o unică şi atotcrea-toare formulă.

Abia la Descartes şi la Spinoza găsim accente de lucidă şi îndrăsneaţă sinceritate în această privinţă. Ordinea de deducţie „more geometrico" în care se succed lapidarele şi substanţialele gânduri ale minunatei Zifice nu mai are nevoe de declaraţii for­male, suplimentare pentru a mai sublinia prea evidentul adevăr că marele Baruch Spinoza scoate lumea întreagă dintr'o singură idee, botezată: Dumnezeu.

Cât priveşte pe Descartes, să amintim cum autorul Discur­sului asupra metodei ne povesteşte însuş — în ton modest... — c'ar fi dedus din câteva adevăruri prime toate legile şi faptele formu­late şi descrise în marele său tratat, revoluţionar în materie ştiin­ţifică, întitulat Traité du Monde ou de la Lumière şi publicat şeaptesprezece ani după moartea filosofului. In Discursul asupra

1) Sub influenţa limbagiului ştiinţific modern unii filosofi şi oameni de ştiinţă vor vorbi de „lege" unică şi nu de noţiune unică. Aşa, la începutul ela­borării doctrinei sale, Auguste Comte. Astfel Renan, Taine; Sophie Germain. Laplace.

metodei se mulţumeşte numai să ne spună că a procedat deductiv, şi să ne înşire pe scurt lista adevărurilor descoperite pe această cale: „Mi-ar fi foarte uşor să continuu, scrie Descartes, şi să arăt aici întregul lanţ de adevăruri pe cari le-am dedus din adevărurile prime; dar, făcând aceasta, m'aş vedea silit să vorbesc acum des­pre mai multe chestiuni controversate de cei învăţaţi, persoane cu cari na ş dori deloc să mă cert; cred deci c'ar fi mai bine să re­nunţ şi să spun numai în general cari sunt aceste adevăruri, dând ocazie astfel celor mai înţelepţi să judece dacă ar fi folositor ca publicul să fie informat mai în amănunt. Am rămas mereu ferm în hotărîrea ce-o luasem să nu recurg la nici un alt principiu în afară de cel de care m'am servit spre a demonstra existenţa lui Dumne­zeu şi a sufletului". Şi ce-a descoperit filosoful şi omul de ştiinţă Descartes făcând uz de singurul principiu la care face aluzie? Să-1 lăsăm să ne spună însuiş: „Indrăsnesc să spun că nu numai mi-a fost posibil să mă declar mulţumit în scurtă vreme cu privire la toate dificultăţile fundamentale pe cari le întâlnim în filosofie, dar, în plus, am găsit anumite legi pe cari Dumnezeu le-a stabilit în aşa fel în natură şi cu privire la cari ne-a sădit astfel de noţiuni în sufletele noastre încât, după reflexie suficientă, nu ne vom mai putea îndoi că aceste legi sunt observate cu stricteţe de tot ce există sau se face în lume. Apoi, luând în considerare ceeace rezultă din aceste legi (,,la suite de ces lois"), mi se pare c'am descoperit numeroase adevăruri cu mult mai folositoare şi mai importante de cât tot ce învăţasem mai înainte sau chiar nădăjduiam să învăţ" 1 ) . Urmează, în tot cuprinsul părţii a V-a a Discursului, expunerea sumară a celor spuse pe larg şi demonstrate în marele tratat despre Lume.

Găsim însă fn partea a V I - a a discursului un pasagiu şi mai caracteristic şi mai explicit; „Ordinea pe care am urmat-o aici, de­clară Descartes creator fără pereche în filosofie şi ştiinţă, a fost următoarea: Mai întâi am căutat să găsesc în general principiile sau cauzele prime a tot ceeace e sau poate exista (!) în lume. fără să iau altceva în consideraţie în acest scop decât pe singur Dum­nezeu care a creat lumea, şi fără să le scot de altundeva decât din anumiţi germeni de adevăr ce se găsesc dela natură în sufletele noastre. După aceasta am căutat să văd cari sunt cele dintâi şi cele mai comune efecte ce-aş putea deduce din aceste cauze. Şi mi se pare că astfel am găsit ceriuri, aştri, un pământ şi pe pământ apă, aer, foc, minerale şi alte câteva lucruri, dintre cele mai comune şi mai simple, prin urmare dintre cele mai uşor de cunoscut... După aceea plimbându-mi spiritul asupra tuturor obiectelor ce sau pre­zentat vr'odată simţurilor mele, îndrăsnesc să spun că n'am găsit

1) Descartes, Discours de la Méthode, 31—32 (ed. Garnier).

printre ele nici un singur lucru pe care să nu-1 fi putut explica destul de comod cu ajutorul principiilor găsite de mine..." 1 ) .

Să observăm că pentru ceeace ne interesează aici, importă foarte puţin întrebarea dacă Descartes într adevăr a reuşit sau a crezut numai c'a reuşit să deducă, din principiul unic delà care pleacă, tot cuprinsul faimosului Traité du Monde ou de la Lumière. Ceeace importă, în ordinea de idei pe care o discutăm, e o anu­mită stare de spirit a acestui mare om de ştiinţă şi filosof mare. Adecă tocmai starea de spirit pe care o trădează fără ocolire eloc­ventele pasagii reproduse mai sus.

* * *

Dar acela care a fixat, principial şi fără reticenţe, drept ideal suprem al speculaţiei filosofice deducţia globală a existenţei într'un lanţ deductiv fără discontinuitate a fost cel pe care Léon Brunsch-v i c g 2 ) l'a numit „prinţ al filosofilor", Hegel. Demontând cu mână de maestru până în ultimele lui elemente mecanismul inteligenţei active în ştiinţele positive şi 'n speculaţia filosofică, Hegel i-a de­mascat tendinţele intime şi permanente, tendinţe cari, toate, se ali­mentează şi sunt îndreptate către o ultimă şi îndepărtată (pentru noi) ţintă: reducerea tuturor formelor mai importante ale existen­ţei, a tuturor legilor cu caracter relativ mai parţial, la o lege su­premă şi unică, lege de care ar asculta toate fenomenele, lege în raport cu care legile specifice ale lucrurilor n'ar fi decât aplicaţii diverse, mai mult sau mai puţin complicate, ale ei, în domenii de­terminate şi specifice ale realităţii.

întocmai ca Descartes, dar într'o formă mai presumţioasă, căci mai lipsită de discreţie şi mai radicală — Hegel acordă expe­rienţei un loc neasemănat mai mic decât cel pe care i l'a acordat de fapt Descartes — „prinţul filosofilor" va proclama amăgindu^se, c'a reuşit să scoată lumea, cu toate primăverile ei, dintr'un concept unic care se chiamă Idee. Ermetica Logică Speculativă desfăşoară înaintea ochilor minţii muritorilor prezenţi şi viitori, pe cele câteva sute de pagini ale ei, grandiosul şi nicăirea ruptul lanţ deductiv al tuturor adevărurilor posibile şi, implicit, al tuturor formelor impor­tante de existenţă. Din ceeace a urmărit inteligenţa omenească de la Thaïes din Ionia încoace, dar fără să şi-o mărturisească cu fran-cheţă nici chiar sieşi, Hegel face lege constitutivă a ei. O stare de fapt e proclamată stare de drept cu o temeritate care, cu tot geniul autorului Logicei speculative, a speriat şi scandalizat un secol de cugetare europeană.

1 ) id., ib. p. 48—49. Sublinierea e a noastră 2 ) Léon Brunschvicg, Le progrés de la conscience dans la philosophie oc*

cidentale, pasagiile referitoare la Hegel.

Şi, cu toate că Hegel, contrar unei opinii prea răspândite, n'a pretins c'ar fi reuşit să „deducă" din a sa formulă universală până şi formele particulare sau chiar individuale ale existenţei 3 ) , lucru pe care, dealtfel, nu 1-a pretins nici Descar tes 2 ) , revolta contra încercării lui de deducţie globală a formelor esenţiale ale realităţii este până la un punct explicabilă dacă ţinem seamă de momentul istoric când ea s'a produs.

Ştiinţele pozitive, pe vremea când şi-a elaborat Hegel Logica, acumulaseră un morman de fapte neasemănat mai mare decât cel pe care putuseră să-1 inventarieze pe vremea lui Descartes, Efor­tul de investigaţie ce-a dus la acumularea acestor fapte a mărit apoi simţul critic. Mintea omului, în urma unei neîntrerupte expe­rienţe biseculare, a învăţat cuminţenie, prudenţă, şi'n momente de mare luciditate (Hume), îşi întrezărise pentru câteva clipe limitele; cari au apărut mult mai înguste decât le credea Descartes.

Şi-apoi, după moartea lui Hegel, influenţa positivistă începuse să creeze o anumită atmosferă spirituală neprielnică spiritului adânc care animase speculaţia „prinţului filosofilor". Deşi, fie zis în trea­căt, ideea unei legi unice, obiect final al cunoaşterii, punct de ve­dere unic, de unde privite, toate fenomenele ne-ar apărea inteli­gibile, a tentat la un moment dat şi spiritul lui Comte. Din motive pe cari nu e încă locul să le înşir, întemeetorul positivismului a re­nunţat, e adevărat, la această idee, ca la o chimeră irealizabilă. Tot astfel dar mai puţin categoric, si discipolul lui Comte Stuart M i l l 3 ) .

Dar, dacă reacţiunea contra pretenţiei lui Hegel de a fi reuşit să ducă la capăt deducţia globală de care e vorba este explicabilă, mai puţin explicabilă ne apare mirarea şi atitudinea de defensivă pe care marele dialectician le-a stârnit afirmând explicit şi tare că scopul ultim al cunoaşterii, şi'n acelaş timp resortul ascuns ce-i di-rigează toate demersurile, ar fi stabilirea lanţului deductiv conti­nuu de care vorbim. E locul să ne întrebăm dacă această atitudine de atentă şi preacuminte defensivă nu se datoreşte tocmai faptului că gânditorul german a apăsat — şi-a apăsat cu prea multă forţă— pe un punct sensibil al inteligenţei filosofice -— şi ştiinţifice, cum vom vedea îndată — europene, punct tocmai deaccea ascuns cu teamă sub pragul luminos al acestei inteligenţe? Hegel a demascat, într'o formă indiscretă şi lipsită de menajamente, o aspiraţie înră­dăcinată dar secretă a inteligenţei creatoare de ştiinţă şi filosofie;

1) O . d. ex. Werke, IV, 45; VI . 49—50, 65 , 288 et sgg.; V I I 1 , 22 et sgg. 37. 38, 265.

2) Sensul tare al textelor citate mai sus sunt atenuate de rezerve pe cari Descartes le face chiar pe aceleaşi pagini. Vezi op. cit. p. 49.

3 ) A. Comte, C e i ™ de philosophie positive, t. I., pp. 2 8 — 3 1 ; t. VI , 601. ed. Schefeicher, Paris 1907.

John Stuart Mill, Sţistem of Logic, t. II, p. 4. ed. din 1851.

aspiraţie pe care această inteligenţă n'are curajul să şi-o mărturi­sească nici chiar sieşi în taină, atât îi apare ea de utopică şi de. cu neputinţă de satisfăcut vr'odată.

Şi se prea poate că atracţia, destul de vie şi azi, pe care doctrina „prinţului filosofilor" a exercitat-o asupra atâtor capete gânditoare se datoreşte tocmai faptului că autorul ei a tras cu în-drăsneaţă consecvenţă toate concluziile ce le implica un vechiu şi poate etern postulat al gândirii omeneşt i 1 ) . Asemenea unui abis grandios, prăpatioasa consecvenţă a omului care a scris Logica spe­culativă atrage poate tocmai prin groaza ce-o inspiră...

Lucru curios! Francezul măsurat la mers şi cuminte în între­prinderi care s a chemat Hippolyte Taine, Monsieur Taine, a pri­vit în acest abis, hipnotizat în măsura cum n'a fost niciunul dintre moştenitorii spirituali ai lui Hegel. E . Renan a privit şi el, ca şi prietenul său Taine, în adâncuri; dar dela distanţa cuvenită, şi fără uitare de sine. Zimbind chiar. Câteodată...

Ultima pagină de filosofie propriu zisă iscălită de Taine în ediţia princeps a Inteligenţei, pagină suprimată din ediţiile ulterioa­re, este un imn compus în onoarea temerarei tentative hegeliene. Deşi îşi dădea perfect de bine seamă de eşecul acestei tentative, Taine îşi închipuia că el se datoreşte numai metodei hegeliene. He­gel n'a comis deci decât o greşală de metodă! Cu altă metodă, sco­pul ultim fixat de marele dialectician german cunoaşterii este rea­lisable nu importă când în viitor, dar e realizabil, crede Taine. Din punct de vedere formal, nu e deci între Taine şi dascălul său neamţ nici-o deosebire de principiu. Deosebirea e numai de grad.

Astfel, nu e mirare că autorul Inteligenţei vorbeşte des şi fas­cinat de încercarea făcută de ,,ccl dintâi gânditor al secolului", gânditor al cărui geniu s'a urcat la înălţimi la cari nu s'a urcat nici­odată gândirea vr'unui f i losof 2 ) . Dintre numeroasele pasagii ale operei lui Taine unde se formulează legea unică drept ţintă su­premă a cunoaşterii, să cităm unul care ni se pare mai caracteristic şi pentru consideraţiile ce le vom desvolta în § III, al acestui stu­diu: „...Odată în posesia formulei, ai restul. Le cuprinzi [faptele de detaliu] în cel mult o jumătate de rând; închizi o mie două sute de ani şi jumătate din lumea antică într'un spaţiu de-o palmă. Pre­supune acum că această muncă e făcută pentru toate popoarele şi pentru toată istoria; făcută în ce priveşte psihologia, şi toate ştiin­ţele morale; făcută pentru zoologie, pentru fizică, pentru chimie, pentru astronomie. Din chiar acel moment universul, aşa cum îl

1) V . mai jos, §§ IV şi V. 2) Journal des Debats din 25 Ianuarie 1870 o scrisoare iscălită de Taine

şi Renan; Litterature Anglaise, V . 248, 371; Philosophes Classiques, 133.

vedem, dispare. Faptele s'au topit, formulele le-au înlocuit; lumea s'a simplificat, ştiinţa e desăvârşită. Singure, cinci sau şease pro­poziţii generale mai rămân. Mai rămâne definiţia omului, a anima­lului, a plantei, a corpului chimic, a legilor fizice, a corpurilor astro­nomice, şi nimic mai mult... Indrăsnim şi mai mult: ţinând seamă de faptul că [aceste definiţii] sunt mai multe şi că sunt şi ele fapte ca şi celelalte, încercăm să descoperim şi să degajam din ele cu aceeaş metodă ca la celelalte, faptul primitiv şi unic din care ele pot fi deduse şi care le dă naştere (,,les engendre"). Descoperim atunci unitatea Universului şi înţelegem ce o produce... Ea provine dintr'un fapt general asemănător celorlalte [fapte], lege genera­toare din care se deduc celelalte, întocmai cum din legea gravita-ţiunii derivă toate fenomenele de gravitaţie, întocmai cum din legea ondulaţiunilor derivă toate fenomenele luminii, întocmai cum din existenţa tipului derivă toate funcţiunile animalului, întocmai cum din facultatea dominantă a unui popor derivă toate părţile institu­ţiilor lui şi toate evenimentele istoriei sale. Obiectul final al ştiinţei este această lege supremă... Prin această hierarhie de necesităţi lumea este o unică fiinţă, indivizibilă, a cărei membrii sunt toate fiinţele. Pe culmea supremă a lucrurilor, în punctul cel mai înalt al eterului luminos şi inaccesibil, se pronunţă axioma eternă, şi ecoul prelungit al acestei formule creatoare compune, prin inepuisabilele-i ondulaţii, imensitatea universului. Orice formă, orice schimbare, orice mişcare, orice idee, e unul din actele ei. Ea stă la rădăcina tuturor lucrurilor, şi nu e ţărmurită de niciunul din ele. Materia şi gândirea, planeta şi omul, îngrămădirea sorilor şi palpitaţiunile unei insecte, viaţa şi moartea, durerea şi bucuria, nimic nu există care să n'o exprime, şi nu există nimic care s-o suprime întreagă. Ea umple timpul şi spaţiul şi rămâne deasupra timpului şi spaţiului..."

Iată o odă (prelungită pe încă o jumătate de pagină!), ecou întărit — cu dar de exteriorizare pe care nu l'a avut Hegel — al imnului cântat de dialecticianul german Ideei, în momentul când, în a sa uimitoare Logică, face trecerea faimoasă dela „idee" la „natură" 1 ) .

• Dar, ni s a r putea ridica eventual obiecţia că, pentru a con­

firma şi ilustra cele formulate în §-ul I, al studiului nostru, am in­vocat în Ş-ul II cazuri cari n'au valoarea simbolică ce căutăm noi să le-o atribuim. Căci, ni se va spune, Descartes, cu tot geniul lui, creator în gradul cel mai înalt şi pe teren ştiinţific, şi cu toată cuno­ştinţa vastă ce-a avut-o despre ştiinţa epocii sale, moşteneşte mult, ca atitudine şi ca aspiraţii spirituale, dela scolastici: Descartes gân-

1) Taine, Philosophes classiques. 368—371. Heţtzl, Werke, VI , 385—390.

deşte încă prea aproape de secolele când a dominat o doctrină pen­tru care deductibilitatea integrală a lumii nu apărea deloc chimerica, cum nu apăruse ea nici Evanghelistului Scholasticei, lui Aristoteles. To t astfel, încercarea lui Hegel, ţinând seamă de momentul când se produce, apare anacronică. Dovadă reacţiunea pe care a pro­vocat-o nu numai din partea oamenilor de ştiinţă — faptul ar fi mai inteligibil —, dar chiar şi din partea filosofilor, printre cari pu­ţini s'au arătat atât de însetaţi de absolut ca dogmaticul Taine.

Cazurile: Descartes, Hegel, Taine n'ar avea, prin urmare, semnificaţia generală pe care le-am acordat-o noi.

f Dar să reţinem atunci unele aspecte din gândirea unui filosof şi om de ştiinţă care a fost de-o prudenţă critică şi ştiinţifică uni­versal recunoscută, de-o prudenţă atât de mare încât a fost consi­derat multă vreme drept sceptic. Prin critica lui implacabilă, Kant, căci de el e vorba, a fărimiţit unitatea vie a spiritului şi, prin acea­sta, şi pe aceea a realităţii exterioare. A fărimiţit-o în aşa măsură încât urmaşii săi în cele filosoficeşti au suferit, Georg Wilhelm Friedrich Hegel mai mult decât toţi. Şi, cu toate că autorul Cri-ticelor, trăind în secolul al XVIII - lea , are altă concepţie despre natura deducţiei matematice decât pot s-o aibă contimporanii lui Henri Poincaré şi Einstein, Kant îşi dă perfect de bine seama, tot atât de lucid ca şi savanţii amintiţi acum, că deducţiile ştiinţifice sunt fragmentare şi nu formează nici pedeparte un lanţ continuu între ele.

Cu toate acestea, cel ce a scris opera Metaphysische Anţangs-griinde der Naturwissenschaft crede că această stare de fărâmiţare a deducţiei e provisorie. Diversele bucăţi ale lanţului deductiv vor fi legate între ele odată şi-odată, cu progresul infinit al cunoş-tinţii. Astfel încât speculaţia hegeliană, deşi se desfăşoară ca o aprigă luptă contra tuturor barierelor ridicate de Kant contra cu­noaşterii absolutului, este, din alte puncte de vedere, şi 'n special din cel care ne interesează aici, o continuare şi-o încercare de completare a operei lui Kant. Hegel însus îşi rataşază încercarea de grandioasă şi riscată construcţie la K a n t 1 ) .

Intf'adevăr, Kant, în opera amintită a susţinut că ştiinţa posi-tivă, fiecare din ştiinţele positive, conţine o parte de cunoaştere pură, adecă apriorică, parte care poate fi dedusă din legile constitu­tive ale inteligenţei noastre; şi, studiind de aproape opera lui New­ton, a căutat să degajeze partea apriorică conţinută în fizică. Acea­stă parte a fizicei ar fi formată, crede 'Kant, din ceeace se înţele­ge azi prin mecanică raţională. Dat fiind faptul că autorul teoriei cosmogonice care-i poartă numele nu consideră ştiinţă în sensul ri­guros al cuvântului decât porţiunea deductivă a ştiinţelor, adecă cea care e compusă din adevăruri necesare, porţiunea ce nu con-

1) Hegel. Werke, III, 202.

ţine decât legi empirice este numită ştiinţă, crede Kant numai prin-tr'o extensiune abuzivă a cuvântului,

Hegel era convins că prudentul Kant, s'a oprit la începutul drumului pe care se angajase în momentul când a scris Metaphy-sische Anţangsgriinde der Naturwissenscha[t. Şi, drept urmare, îşi propuse deci să parcurgă singur tot restul drumului neparcurs de marele predecesor; să cureţe ştiinţa de tot ce nu e adevăr necesar! Şi-a scris atunci ermetica Logică şi strania Naturphilosophie...

Prinurmare, considerată în perspectiva care ne interesează aici, deosebirea ce-o constatăm între criticul Kant şi dogmaticul Hegel nu e de natură. E numai de măsură^

III

Să părăsim acum pentru un moment istoria gândirii filosofice şi să deschidem istoria ştiinţelor positive. Ştiinţa positiva, în demer­surile ei intime şi la representanţii ei mari, este oare absolut streină de ideea — utopică după toate probabilităţile — unei legi unice de care ar asculta toate legile parţiale, formele esenţiale ale exis­tenţei ?

Spuneam mai sus că, demontând cu mâna de maestru până în ultimele lui elemente mecanismul inteligenţei active şi creatoare în speculaţia filosofică, şi şi'n elaboraţia ştiinţifică positiva, Hegel i-a demascat tendinţele secrete şi permanente, tendinţe cari, fără să treacă totdeauna pragul luminos al conştiinţei, se alimentează şi se îndreaptă toate către o ultimă şi eternă ţintă: legea supremă şi unică a tuturor lucrurilor. Marele gânditor neamţ a demonstrat, zic, această teză, cu'n impresionant şi tare aparat dialectic şi cu privire la ştiinţele positive. Şi şi-a formulat rezultatele atinse, cum obici-nuia adesea: adecă în forme cu aparenţe de paradox. Poate cu gân­dul pedagogic să isbească nu numai inteligenţele ci să impresioneze şi imaginaţia contimporanilor.

Dar Hegel ar putea fi suspicionat şi acuzat că rezultatele pe cari le demonstrează le avea de mai înainte, ca „teză" de de­monstrat! Iată însă că, în zilele noastre, pornind de pe meleaguri ideologice cu totul îndepărtate de acelea de pe cari a pornit filosoful german, şi urmărind scopuri nespus de streine de acelea ale lui Hegel, un mare şi lucid gânditor confirmă, cu istoria positiva a ştiinţelor în mână, „teza" hegeliană despre care vorbim. Emile Me-yerson, căci la el ne gândim, n'a cunoscut în momentul când a scris Identité et Realité, capitolele unde filosoful german se ocupă cu problema ce ne interesează aici. Aducând elogii pioase lui Hegel pentru teoria ,,justă şi precisă" a raţionamentului ştiinţific — „a ştiinţei", scrie Meyerson, — teorie pe care au ignorat-o cu atâta perseverenţă cercetătorii secolului a! XIX- lea , Emile Meyerson re-

cunoaşte că marele dialectician i-a fost un predecesor ignorat. Acea­sta, la sfârşitul volumului al doilea al operei De l'Explication dans Ies Sciences, carte care, din punctul de vedere al problemei noastre, e perfect identică cu Identité et Réalité. „Autorul presentei lucrări, scrie par'că cu regret Meyerson, n'a cunoscut nici el aceste efor­turi ale lui Hegel decât bine de curând fiind adus, ca să zicem aşa din întâmplare, prin citaţiile D-lui W a r d [„This is an immanent and self-determining process of explication of the Absolute One", Cambridge, 1911] asupra explicaţiei spiritului în istorie luate delà Hegel, să studiez mai de aproape operele filosofului" 1).

E poate inutil să spun că metoda de lucru a lui Meyerson, metodă care a dus la rezultate ce confirmă pe cele atinse de Hegel cu o sută de ani în urmă, se găseşte la antipozii metodei hegeliene. Metoda lui Meyerson este tot ce poate fi mai positiv, mai controlat, mai prudent. Faptele — fapt în sensul cel mai larg al cuvântului — pe cari îşi sprijineşte autorul straşnicelor Identité... şi De l'Explica­tion... sunt enorm de multe. Nenumărate, şi culese din toate dome­niile ştiinţei. Savanţii de specialitate (Antony, directorul Muzeului de ştiinţe naturale delà Paris; Lucien Poincaré, fizicianul; două nume, între multe altele, cu titlu de exemplu) au rămas rând pé rând, fiecare în ce priveşte prapria-d specialitate, uluiţi de ştiinţa lui Emile Meyerson.

Ne aflăm deci în faţa unui spirit cu autoritate şi competinţă şi care iscăleşte opinia lui Hegel despre gândul secret al ştiinţei positive cu privire la suprema ţintă de cunoaştere, urmărită dar ne­mărturisită de eforturile triseculare ale acesteia. Ţintă considerată de mari deschizători de drumuri în împărăţia ştiinţelor nerealizabilă numai de fapt, şi nu absurdă din punct de vedere logic. O raţiune de fapt şi nu una logică face deci imposibilă deducerea integrală a existenţei: suntem debordaţi de toate părţile de infinitul spaţial şi temporal. Pentru o mai amplă documentare cu privire la cele spuse în aceste două alineate din urmă, rog cititorul să recurgă la vasta şi convingătoarea operă meyersoniană.

In ordinea de idei care ne interesează, să reţinem, după Me­yerson, concepţiile a doi mari oameni de ştiinţă, concepţiile lui Laplace (1849—1927) şi Sophie Germain (1776—1831) . „Trebue să considerăm, scrie Laplace în Introducerea delà Teoria analitică a probabilităţilor (Oeuvres, t. VII, p . VI), starea prezentă a uni­versului ca efectul stării sale anterioare şi drept cauză a stării ce va urma. O inteligenţă care. la un moment dat, ar cunoaşte toate forţele de cari e animată natura şi situaţia respectivă a fiinţelor cari o compun, dacă dealtfel inteligenţa de care e vorba ar fi destul de vastă pentru a supune Analizei aceste date, ar îmbrăţişa în aceeaş formulă mişcările celor mai mari corpuri din univers şi pe

1) De l'Explication dans tes Sciences, Paris, 1921, t. II., p. 345.

ale celui .iiai uşor atom: nimic n'ar fi nesigur pentru ea, şi viitorul, ca şi trecutul, ar fi prezente ochilor ei". In continuare Laplace dă o formulă a necesităţii universale care repetă în substanţă teore­mele X X I X şi X X X I I I ale cărţii I din Etica lui Sp inoza 1 ) .

Sophie Germain, după ce citează pe D'Alembert, care decla­rase că „Universul, pentru cine l'ar putea îmbrăţişa dintr'un punct de vedere unic, n'ar fi, dacă e permis s-o spunem, decât un fapt unic şi un unic adevăr", continuă: „să adăugăm că, după convin­gerea noastră intimă, acest fapt unic trebue să fie necesar. Şi 'ntr adevăr, noi căutăm esenţa sau necesitatea fiecărui lucru, şi aceste două expresii sunt echivalente, căci, cunoscând esenţa, ve­dem că fiinţa căreia ea îi aparţine nu poate nici să nu fie, şi nici să fie altfel decum e " 2 ) .

Se ştie că Sophie Germain a fost considerată de întemeetorul positivismului printre premergătorii săi. Fapt demn de reţinut, căci vedem că până şi o doctrină animată de spirit positivist cum e cea a matematicianei Sophie Germain postulează ideea formulei unice către care ar tinde şi pe care ar realiza-o la o dată mai mult sau mai puţin îndepărtată — nu importă — ştiinţa positiva...!

# »

Să remarcăm că, din perspectiva din care considerăm noi aici lucrurile, atitudinea celor doi mari savanţi ai secolului al X I X - l e a nu diferă deloc de atitudinea lui Descartes. Sophie Ger­main şi Laplace concep, întocmai ca Descartes, seria deductivă ca absolut continuă şi sprijinindu-se pe un „fapt" iniţial el însuş ne­cesar.

Ştim însă că -Descartes a avut o concepţie mecanistă despre lume, sistemul lui poate fi chiar considerat ca forma cea mai per­fectă pe care a îmbrăcat-o până azi o teorie mecanică a universului. Dar speranţa nutrită de atâţia oameni de ştiinţă în posibilitatea de a construi într'o bună zi o imagină mecanistă completă a univer­sului, speranţă utilă şi fecundă, şi, zic, atât de răspândită, nu este decât o altă formă a credinţei în posibilitatea stabilirei unui lanţ deductiv continu şi unic al tuturor formelor esenţiale de existenţă. Este adevărat că omul de ştiinţă mecanist al zilelor noastre nu mai crede, cum credea Descartes, c'ar fi în stare să degageze, într'o viaţă de om, acest lanţ deductiv unic, printr'o analiză a rezultatelor câştigate de ştiinţă până în momentul de faţă. Dar nu e mai puţin adevărat că nădăjdueşte că opera de sinteză va fi posibilă odată: Ştiinţa se apropie relativ încet de acel moment de sărbătoare, dată fiind imensitatea drumului de parcurs, dar se apropie...!

1) Spinoza, Ethique, ed. Flammarion, p. 44 48. 2 ) Laplace, Oeuvres, t. VII . p. VI; Sophie Germain, Considérations géné­

rales sur l'état des sciences et des lettres. Paris, 1833, p. 27. Texte citate la Meyerson, op. cit., t. II, 403^-4 , t. I. SI—2.

1 6 D. D. R o ş e a

Iată nădejdea nemăsurată care stă până şi la fundamentul ştiinţei noastre mecaniste!

Quod erat demonstrandum.

Constatăm deci că, în ce priveşte ordinea de idei desvoltată de noi aici, diferenţa între filosofie şi ştiinţă — considerate ambele sub aspectul lor cel mai permanent şi mai general, nu ne gândim prin urmare să înglobăm aici anumite forme ale empirismului — diferenţa între filosofie şi ştiinţă, zic, nu e decât de grad, şi se exteriorizează în diferenţa de metodă, de ritm în avansare aş zice. Ştiinţa, mai sceptică şi mai înţeleaptă, dă dovadă de mai multă răbdare. Acumulează experimentare multă şi crede necesar migă­loase şi nenumărate cercetări de detaliu pentru a putea ajunge apoi să stabilească cândva — mergând pe drumuri perfect şi universal controlabile — o vastă sinteză a experienţei şi-o totalizare a ei sub porunca de fier a legii unice. Filosofia, mai temerară şi mai grăbită, trece, sau cel puţin a trecut, repede la sinteză; de cele mai adesea ori prin prea cuprinzătoare şi instantanee intuiţii. (Intuiţii pre­zentate apoi drept rezultate ale unor investigaţii întinse şi ale unui efort de analiză ingenios şi meticulos...) De aci, uneori, anticipa­ţiile ei fericite ale unor fapte şi legi pe cari prudenta ştiinţă vine în urmă să le confirme; dar tot de-aci şi (aberaţiile şi poticnirile ei, pe cari fiecare sistem ce se succede în timp încearcă să le repare.

I V

Idealul despre care am vorbit implică o idee, mai precis: o credinţă tot atât de constantă şi activă în cursul evoluţiei istorice a cunoaşterii, tot atât de adânc înrădăcinată în fundamentul tutu­ror eforturilor de cunoaştere pe cari le face speţa noastră de câteva mii de ani încoace. In formele ei mai nuanţate, mai încărcate de rezervă, această credinţă este, cum vom vedea, chiar mai adânc aşezată în profunzimile spiritului nostru decât idealul ce se hră­neşte, în ultimă analiză, din ea; este, aş zice, sădită în substratul biologic al fiinţei noastre.

Care e această credinţă, infinit de optimistă, de-un optimism extrem, asemenea idealului care purcede din ea? E credinţa c i realitatea, lumea, Universul, sau cum vreţi să-i ziceţi, este raţio­nală, inteligibilă în esenţa ei. Omul, din momentul în care a început să raţioneze, din momentul în care, plin de încredere în forţele inteligenţei sale şi încărcat de mari şi biologic sănătoase speranţe, a pus întâia întrebare rezonabilă lumii ce-1 înconjoară şi propriilor lui stări sufleteşti, din momentul acela, zic, şi până azi când se apleacă cu răbdare de-asupra microscopului, sau plăsmueşte o utilă experienţă de laborator, ori leagă între ele liniile unei teorii, a avut

credinţa profundă că lumea este inteligibilă şi deci explicabilă. Cre­dinţă atât de adâncă încât, eşită în ultimă analiză din împărăţia obscură a instinctului vital, pare că-i place şi azi să zăboviască mai mult acolo, la adăpost şi mai eficace păzită contra acidelor disol-vante ale spiritului critic...

Instinctiv, omul a crezut că există acord fundamental între realitatea exterioară şi propria lui gândire. Şi, s'o spunem dela în­ceput, omul de ştiinţă, cu toată teoria comtistă despre ştiinţă, teorie destul de răspândită printre unii savanţi moderni, a crezut mai tare şi mai des decât filosofii. Realitatea este, în esenţa ei, raţională, iată formulat într'o afirmaţie şi mare şi scurtă postulatul cel mai intim şi mai tenace dela care a plecat şi pleacă orice investigaţie omenească a naturii, pe care s'a sprijinit tacit, dar cu hotărîre, efor­tul de cunoaştere al majorităţii filosofilor şi-al aproape tuturor oa­menilor creatori în ştiinţa positivă.

Evident că această afirmaţie nu poate fi, considerată cu aten­ţie şi spirit critic, decât un postulat; al ştiinţei şi-al filosofiei. Ca atare, el nu e susceptibil de probe riguroase cari i-ar demonstra necesitatea. Nu e mirare deci, că, cu tot aparatul dialectic puternic pe care-1 punea în mişcare cu incomparabilă măestrie, Hegel însuş n'a fost în stare să demonstreze evidenţa acestui postulat. Marele gânditor german ne vorbeşte mereu de credinţa de pretutindenea şi de totdeauna a geniului omenesc în acordul fundamental despre care e vorba,

E ceeace credeau cei vechi când afirmau că vouc, guvernează lumea, ne spune Hegel; sau ceeace afirmăm noi implicit când zicem că există raţiune în lume. Rostul de-a fi al inteligenţei, proclamă el de altădată, este cunoaşterea realităţii obiective, cunoaşterea ade­vărului; credinţă veche a umanităţii! Această credinţă a condus spiritul filosofiei antice şi moderne în toate demersurile lui. Motiv suficient pentru ca Hegel s'o considere superioară filosofiei critice!

A face distincţie între gândire — instrument al cunoaşterii — şi adevărul obiectiv pe care aceasta e chemată să ni-1 descopere, a examina cu pretenţii critice instrumentul ca atare, pentru a vedea dacă e în stare să ne furniseze cunoaştere adevărată, etc., e închi­puire vană şi arbitrară („unnütze und willkürliche Vorstellung") după convingerea autorului „Fenomenologiei". Inutilitatea acestui examen devine manifestă prin excelentul fapt că ştiinţa există.

Dar, cum vedem, argumentele lui Hegel sunt argumente de fapt, argumente şi adevăruri istorice ca să zicem aşa, şi nici decum adevăruri necesare. Şi, marele dialectician nu măreşte desigur de cât numărul acestui fel de argumente când botează cu numele de „execrabil sacrilegiu" ceeace numeşte el „desperarea modernă" a spiritelor în puterea inteligenţei de a cunoaşte adevărul obiectiv. E acesta un spirit cu totul strein filosofiei adevărate, crede Hegel. După el, deosebirea care se face între gândire ca atare şi obiectul

18 D. D. R o j c a

acesteia este ceva modern, introdus de filosofia critică în gândirea occidentală, contra convingerii lumii întregi, pentru care acordul între obiect şi gândire era ceva ce se înţelegea delà sine. Să vrei să examinezi cunoaşterea, pentru a vedea dacă e sau nu în stare să-şi îndeplinească rostul — care e acela de-a descoperi realitatea obiectivă — însemnează să vrei să cunoşti înainte de-a cunoaşte". Lucru tot atât de absurd ca şi dorinţa pe care ai avea-o să înveţi să înoţi înainte de a sări în apă. Distincţia între obiect şi gândire este semn de decadenţă. Credinţa naturală şi foarte tare a umani­tăţii e că oposiţia de care e vorba nu e adevărată. Convingerea că cunoaşterea ar fi fatal subiectivă, că noi n'am putea eşi nicide­cum din această stare de subiectivitate, este semn de boală, pro­clamă cu emfază autorul Logicii speculative. Mai mult, Hegel e convins că filosofia critică poate servi argumente justificative ori­cărei doctrine a ignoranţei! 1)

Am invocat şi'n ordinea de idei ce-o desvoltăm în acest moment mărturia lui Hegel, pentru excelentul motiv că şi aici ati­tudinea francă a filosofului german se ridică la înălţimea unei va­lori simbolice. Şi aici Hegel a găsit formula viguroasă şi lipsită de orice echivoc posibil a convingeri intime delà care au pornit în speculaţiile lor toţi marii constructori de sisteme, de „Weltans-chauung"-uri şi, cu puţine excepţii, majoritatea cercetătorilor în domeniul ştiinţelor positive.

Cât priveşte pe cei dintâi, este evident că nu cauţi o viaţă întreagă, cu eforturi intelectuale uneori supraomeneşti, să închizi Universul într'o formulă, de unde să-1 scoţi apoi iarăş înşirându-i formele esenţiale de existenţă într'o cascadă de legi cari coboară, cu continuitate perfectă, una din alta, când nu ai convingerea in­timă şi tare că existenţa este raţională în esenţa ei ascunsă. Nu te angajezi cu pasiune — căci efortul de cunoaştere în cazurile de cari e vorba presupune pasiune — într'o întreprindere pe care o crezi din capul locului absurdă. Cu alte cuvinte, nu cauţi formule raţionale, adică exprimabile în formă logică, pentru un conţinut pe care nu-1 crezi în esenţă raţional.

Căci ce înţelegem propriu zis prin afirmaţia că, în esenţa ei, existenţa e raţională, sau, dacă preferaţi, ce înţelegem când spu­nem, ceva mai măsurat: „raţionalitatea naturii"? înţelegem — spus cu vigoare — că lucrurile se comportă între ele întocmai cum se comportă între ele propriile noastre idei logice, că natura (realita­tea) , în formele de existenţă esenţiale ale ei, manifestă raporturi cari sunt de aceeaş natură ca şi raporturile ce le putem constata între ideile noastre logice, între elementele componente ale raţiunii noastre.

1) Cf. Hegel. Werke, VI , pp. 44, 43, 16, 62, 82; 87; X X X V — X L ; V I I 2 ; 290; X I V , 250; II, 59—66.

Ce constatăm însă când supunem unui examen meticulos ra­porturile în cari se găsesc conceptele noastre, ideile noastre logice? Constatăm că ele sunt în legătură de necesitate, de implicaţie, de contenenţă. In fond, cuvântul ,,logic" aceasta vrea să spună: înlăn­ţuire necesară de concepte. Dus examenul la extrem, putem cons­tata că conceptele noastre logice formează lanţ, reţea, ţesătură, sistem. Ele nu sunt, prin urmare, izolate, nu sunt aşezate pur şi sim­plu una lângă ceealaltă, nu sunt „streine" una de alta. Lumea idei­lor noastre logice, sau, repet, lumea raţională, inteligibilă, nu poate fi deci asemănată cu o grămadă de pietre sau de nisip, ci cu un corp organic unde oricare parte-membru e înţeleasă şi există numai întrucât are legătură cu toate celelalte, există şi e înţeleasă în funcţiune de celelalte.

Iată structura fundamentală a lumii ideilor noastre logice! Omul când a căutat să explice lumea care e în afară de el, postu­lând-o raţională, şi în măsură şi mai mare, când a formulat pe faţă sau numai în taină idealul de cunoaştere de care am vorbit, a atri­buit implicit acestei lumi în afară de el structura pe care o are lu­mea inteligibilă a ideilor. A crezut, cu luciditate sau numai instinc­tiv, că realitatea este, asemenea propriilor sale idei, sistem. A cre­zut că fenomenele lumii exterioare pot fi deduse unele din altele, întocmai ca ideile logice; că poate stabili lanţuri deductive pe cari le va lega — mai curând sau mai târziu, nu importă — într'un lanţ unic.

Marii autori de sisteme şi-au închipuit că lanţul deductiv se poate stabili la repezeală: şi-au construit sistemele cari le poartă numele. Plecând dela postulatul implicit că realitatea e sistem, au închis sistem în sistem. Şi să notăm că, din punctul de vedere al problemei ce ne preocupă aici, fenomenul de bază dela care pleacă speculaţia acestor autori de sisteme importă puţin. Din moment ce ai credinţa fermă că realitatea e sistem, că formele ei de existenţă se implică reciproc, poţi să reconstrueşti cu gândirea siste­mul indiferent dela care verigă a lanţului porneşti... Astfel că, în perspectiva din care considerăm aici lucrurile, diferenţa notabilă pe care o arată conţinutul explicărilor ce le dau aceste sisteme, diferenţă care le separă uneori atât unul de altul, poate fi neglijeată. Ceeace importă este atitudinea lor fundamentală şi spiritul ce se degajază din această atitudine: acestea le sunt comune. Iată de ce putem vorbi despre ele fără să fixăm nume.

V

Cât priveşte pe oamenii de ştiinţă, aceştia, în contact exten­siv mai mare cu inextricabila realitate, au înţeles că lanţul deductiv unic nu poate fi, sau nu poate fi decât eventual, opera viitorului, a îndepărtatului viitor: şi s'au mulţumit cu deducţii parţiale. Căci

şi oamenii de ştiinţă, în majoritatea lor covârşitoare — excepţie au făcut numai cei (puţini!) ce s'au lăsat influintaţi de concepţia coin-tistă a şti inţei x ) — au plecat în cercetările lor dela credinţa, impli­cită cele mai de multe ori, că realitatea e, în esenţa ei, raţională. Că raţionalizarea ei integrală, sau cel puţin raţionalizarea forme­lor ei esenţiale, este chestie de timp. Iar, în aşteptare, porţiunilz de raţionalitate delimitate până acum le-au închis în corpurile de no­ţiuni ştiinţifice şi formule logice cari sunt raporturile de cauzalitate conţinute în cadrele diverse ce poartă numele de: ştiinţe positive.

Am pomenit adineori de influenţa pe care a avut-o asupra unor oameni de ştiinţă moderni concepţia positivistă a ştiinţei, ela­borată de Comte. Această concepţie este anticipată întreagă, în teoria lui David Hume asupra causalităţii şi a ideei de substanţă. Dar Hume n'a influenţat concepţiile pe cari şi le fac oamenii de ştiinţă despre fundamentul şi limitele ştiinţei lor (când şi le fac) pentru motivul simplu şi trist că n'a fost citit. Cursul de Filosofie positivă a fost însă citit.

După Hume, şi deopotrivă cu el, Comte crede că tot ce putem constata în cercetările noastre ştiinţifice, când rămânem în limita strictă a experienţei, sunt raporturi constante de coexistenţă şi de succesiune între fenomene. Atât şi nimic mai mult. Experienţa nu ne arată nici o „legătură" care ar rataşa fenomenele între ele. Prin urmare, ştiinţa cu adevărat positivă nu va asimila niciodată rapor­turile de succesiune şi coexistenţă, singurele pe cari le poate con­stata între fenomenele lumii exterioare, cu raporturile de implicaţie necesară pe cari le constatăm între conceptele noastre logice. Re­zultă cu evidenţă din această expunere scurtă a concepţiei comtiste, despre ştiinţă, şi cunoaştere în general, că ea implică postulatul c'ar putea fi eterogeneitate esenţială între lumea ideilor, între ceea ce numim lumea inteligibilului şi lumea exterioară a lucrurilor. Ni­mic nu ne îndreptăţeşte în acest caz să vorbim de „raţionalitate" — nici măcar parţială — a existenţei. Nu putem şti dacă relaţiile de succesiune invariabilă şi de coexistenţă invariabilă pe cari le constatăm prin experienţă ascund în dosul lor dependenţe d: na­tură logică. Teoria positivistă a ştiinţei respinge deci ca gratuit şi nemotivat, postulatul fundamental despre care am vorbit în § I V .

Savantul şi preacompetentul istoric al ştiinţelor d; care am amintit la începutul §-ului III al prezentului studiu a demonstrat mi se pare cu o abundenţă de argumente — declaraţii scoase din operele oamenilor de ştiinţă — care nu lasă nimic de dorit că ma­joritatea oamenilor de ştiinţă continuă să facă ştiinţa fără să se lase tulburaţi de concepţiile comtiste în credinţa lor că descoperi­rile ce le fac conţin adevăruri obiective. Influenţă positivistă asupra câtorva savanţi a existat desigur. Dar chiar între aceştia unii sunt

1) D. ex. Helmhote, Hannequin. Ostwald. Mach.

comtişti numai când fac teoria ştiinţei. In practică, vreau să zic: în cursul cercetărilor, uită teoria, lăsându-se conduşi de-un optimism epistemologic destul de viguros. Optimism care se manifestă în convingerea interioară că legile pe cari le descoper ei sunt aevea înseşi legile lucrurilor, legi cu existenţă obiectivă, independentă de noi.

Rezultă însă din toate desvoltările ce preced că o astfel de convingere implică în fundamentul ei postulatul raţionalităţii lumii exterioare.

Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că teoriile lui Com-te au sfârşit să creeze o anumită atmosferă spirituală în lumea oa­menilor de ştiinţă. Această atmosferă spirituală se cristalizează în credinţa, tot mai răspândită între savanţi, că teoriile ştiinţifice, oricare ar fi ele. nu pot avea decât un caracter fatal efemer. Fatal, nu întâmplător efemer! Căci „întocmiai cum opera lui Francis Bacon adusese ştiinţei un serviciu imens ca antidot contra deducţiei peri­patetice, opera lui Auguste Comte a fost, la rândul ei, foarte utilă, contrabalansând excesiva tendinţă de a reduce totul la matematică şi mecanică — şi mai ales de a considera această reducere ca per­fect realizată, sau cel puţin uşor de realizat — tendinţă care a fost desigur, timp îndelungat, caracteristica ştiinţelor fizice. Proclamând suveranitatea experienţei, eliminând deducţia sau acordându-i un rol cu totul subordonat, teoria empiristă sau positivistă a depreciat-o oarecum în ochii omului de ştiinţă şi, prin aceasta, a preparat spi­ritul acestuia să-şi dea mai bine seamă de natura veritabilă a raţio­namentului teorie al ştiinţei. Pe de altă parte, abia mai e nevoe s-o repetăm, această concepţie epistemologică, oricare i-ar fi fost prestigiul, s'a dovedit complet neputincioasă să modifice natura intimă a raţionamentului şt i inţ if ic" 1 ) .

V I

Optimista şi preacredincioasa inteligenţă omenească, plecând în investiqaţiile ce le-a întreprins, dela postulatul d; care a fost vorba în §§-i I V şi V şi îndreptându-şi aspiraţiile cele mâi profunde către realizarea idealului suprem pe care 1—am descris în §§-i I—III , a făcut uz. în chip natural şi ascultând de-un instinct sănătos, în toate demersurile şi explicaţiile ei, de mijloace diverse, dar cari au ascultat toate de imperativul: Raporturile de coexistenţă şi succe­siune constantă între fenomene, raporturi pe cari le constatăm prin experienţă şi inducţie, sunt semnul exterior al unei legături inte­rioare de dependenţă între fenomenele de cari e vorba. Datoria cercetătorului — a omului de ştiinţă ca şi a filosofului — este deci să arate că această dependenţă este de natură logică, este necesară.

1) E. Megerson, De TExplication dans Ies Sciences, t. II, p. 162.

22 D. D. R o ş e a

Imperativ care se găseşte, cum vedem, la antipozii canonului de ..bună purtare" prescris ştiinţei de întemeetorul positivismului...

Ascultând instinctiv sau principiar — nu importă — şi ascul­tând cu sfinţenie de acest imperativ, ce va face inteligenţa dori­toare de cunoaştere universal valabilă? V a considera raporturile invariabile ce le constată între fenomene drept relaţii de cauzali­tate. V a reduce apoi pe acestea din urmă — cari sunt raporturi de schimbare în timp — la relaţii de dependenţă logică, cari sunt supratemporale, sau, poate mai exact, atemporale. Sarcina ei va fi totdeauna să ne arate că dat fiind ansamblul antecedentelor, efec­tul (fenomenul care a urmat) putea fi dedus a priori, era o conse­cinţă logică.

Prin urmare, cunoaştera care vrea să stabilească legături şi adevăruri cu pretenţii de obiectivitate în sensul riguros al cuvântu­lui asimilează relaţia cauzală cu cea de necesitate logică, identifi­când fenomenul numit cauză cu fenomenul numit efect. In teză generală — istoria filosofici şi a ştiinţelor e dovadă —, mintea ome­nească s a declarat perfect satisfăcută ori de câte ori a reuşit să facă asimilarea şi identificarea de care vorbim. O explicaţie de ti­pul acesta se bucură — adevăr de fapt, dacă nu şi de drept — în faţa instinctului nostru de cunoaştere de prestigiu deosebit. Poate că. în acest caz, instinctul de cunoaştere se identifică cu cel de conservare...!

Cu alte cuvinte spuse cele de mai sus, în ochii inteligenţei care a construit seria marilor sisteme filosofice şi edificiul impună­tor al ştiinţei moderne, relaţie cauzală înseamnă că, un fapt fiind dat. un alt fapt devine necesar, căci există legătură reală între da­tele numite cauză şi efect. Acesta din urmă este implicit conţinut în cea dintâi, nu face decât să ne-o reveleze pe aceasta, care îl im­plică. In ultimă şi consecventă analiză, cele două fenomene nu sunt decât unul şi acelaş lucru prezentat sub forme diferite.

Este evident că dacă raportul dintre cele două (sau mai multe) fenomene numite cauză şi efect este conceput astfel încât „cauza" închide în sânul ei „efectul", stabilim ipso facto caracterul de necesitate al legăturii lor: oriunde va fi prezent fenomenul cauză ( A ) , va fi şi fenomenul efect ( B ) ; pentrucă B este o parte din ...sine însuş şi nu se poate separa de sine însuş. Nu mai există loc între A şi B pentru un alt fapt care să vie să le separe, dat fiind că A şi B sunt unul şi acelaş lucru sub două aspecte. Relaţia de cauzalitate este deci raport analitic, necesar, de identitate între fapte date, este o legătură logică între antecedente şi consecinţe! Este, în ultimă analiză, o ecuaţie.

Sub acest raport, am putea deci spune că toate explicaţiile ştiinţifice sunt serii de ecuaţii. Şi toate cunoştinţele noastre ar pu­tea fi enunţate după schema gramaticală următoare: Fenomenul X nu este decât fenomenul Y în cutare sau cutare ipostază.

Considerată la lumina unui examen atent, cunoaşterea noas­tră pare deci a implica, în toate demersurile ei, concepţia că sin­gura cale ce ne e deschisă pentru a face inteligibilă modificarea realităţii în timp, schimbarea, producţia unui fapt nou, este aceea de a demonstra identitatea fenomenului antecedent şi a fenomenu­lui consecvent. Cale ce implică credinţa că inteligenţa nu reali­zează cunoaştere veritabilă, cunoaştere necesară, decât în momen­tul când a reuşit să demonstreze că ceeace este a fost, că ceeace va fi există depe-acum virtual în ceeace este,

V I I Fapt esenţial şi de reţinut: explicarea raţională a lucrurilor

pe orice posiţie a ei am considera-o — elimină factorul timp, ideea şi realitatea de timp. In concepţia despre care e vorba, timpul nu este ceva cu adevărat real, cadru gol în care se petrec schimbările (aparente, bineînţeles!), dar care prin el însuş nu aduce nimic nou în procesul de schimbare al realităţii, care, dealtfel, repet, nu e nici ea reală în sensul plin al cuvântului, cauzele şi efectele fiind unul şi acelaş lucru văzut sub aspecte diferite...

Căci a spune că efectul este identic cu cauza, că fenomenul B nu e decât fenomenul A în altă formă, nu însemnează, în ultimă analiză, a nega schimbarea reală care a avut loc, afirmând că ceea ce este acum nu e în esenţă decât ceeace a fost? Sau că ceeace va fi nu e decât ceeace este acum?

Această din urmă afirmaţie o facem oridecâteori vrem să deducem un efect (care nu va avea loc decât ulterior) dintr'o cauză prezentă. Cu alte cuvinte, oridecâteori vrem să anticipăm viitorul. Şi oare prestigiul practic al ştiinţei nu vine tocmai din această po­sibilitate de deducere, din această putinţă de prevedere ? Preve­dere ce vrea să zică, logic vorbind, că „mâine" este făcut din „azi", este identic cu „azi" ?

Dar prevederea nu e absolut sigură decât în ipoteza că există identitate reală între fenomenul cauză şi fenomenul efect. Instinctul nostru de conservare ne împinge cu forţă să afirmăm această iden­titate. Concepţia de care vorbim împreună cu tot cortegiul ei de postulate examinate mai sus, întinde, cum vedem, rădăcini adânci în substratul biologic al facultăţii noastre de cunoaştere. Nu e deci de mirare că spiritul omenesc se agaţă cu mână atât de tare de ea şi că, în tendinţele lui profunde, respinge orice concepţie care ar implica postulate mai puţin justificabile în faţa instanţei supreme a instinctului vital...

Şi, şi cu toate acestea, trebue să recunoaştem că filosofia şi ştiinţa cari au recurs la explicaţii prin cauze eficiente ce implică raţionamentul bizar pe care tocmai l'am analizat, neagă în definitiv — în formă implicită, o repetăm — evoluţia reală, evoluţia crea­toare în sensul plin al cuvântului. Adecă, creatoare de ce nu a mai

fost. Negaţie care implică la rândul ei că realitatea, lumea e dată, odată pentru totdeauna. Mişcare, schimbare, evoluţie reală, nu există în sensul adevărat al termenului. Există fenomene de trans­formare, adecă cum ne arată şi înţelesul etimologic al cuvântului, schimbări de formă, nu de conţinut.

Cu alte cuvinte, în lege generala, cugetarea omenească a re-solvit problema capitală care o preocupă şi care, poate, i-a dat naştere, vreau să zic problema schimbării, zicând : „nu există schim­bare". Propoziţie închisă în fundamentul celei mai fecunde ipoteze de investigaţie a timpurilor moderne şi a tuturor timpurilor : în dogma determinismului universal.

Dacă aplicăm acum substanţa desvoltărilor de mai sus la cauza pe care o presupunem ultimă, la „legea supremă şi unică" şi la „efectul" ei care este Universul întreg. Universul cu toată bo­găţia lui de forme şi de culori, putem formula proposiţia următoare: efectul (Universul) fiind închis în cauza lui ultimă (legea supremă), schimbările ce au loc în Univers, dela începutul vremurilor, nu fac decât să desfacă (să desvelească) la lumina zilei ceeace era con­ţinut din vecii vecilor în cauza lui ultimă. Căci nu există procese de creaţie propriu zisă, numai procese de desvelire a ceeace fu dat dintru început.

Concluzie : împinse pe poziţiile ideologice extreme ale lor, filosofía şi

ştiinţa cari recurg la explicaţii cauzale mecanice n'ar trebui să re­fuze să iscăliască impresionanta şi strania judecată : Lumea nu are istorie ; căci nu există istorie...

Judecată nu chiar aşa de 'absurdă şi de scandaloasă cum ar apărea în cazul când n'am ţine deloc seamă de cele desvoltate în tot cursul capitolului de faţă.

(Va urma). D. D. R O Ş C A

P R O B L E M E L E S O C I O L O G I E I C O N T E M P O R A N E

Cap. I

P R O B L E M E G E N E R A L E

Secţiunea I

Gândirea socială

Există în om o specială curiozitate care-1 atrage să observe desfăşurarea vieţii semenilor săi. Ea e datorită însuşi faptului gene­ral al „simpatiei" (sin pathos = simţire la fel) care e o condiţie „sine qua non" a existenţii raporturilor sociale omeneşti.

Curiozitatea pentru faptele sociale se înfăţişează în diverse aspecte, măr simple sau mai"''complexe, mai modeste său mai avan­sate, după gradul de cultură şi inteligenţă al indivizilor. Cunoştin­ţele pe care le procură această curiozitate s'ar putea grupa în patru categorii: 1 ) Sub forma cea mai simplă avem curiozitatea de a cu­noaşte amănunte din vieaţa indivizilor particulari, curiozitatea de a urmări vicisitudinile sforţărilor sau luptelor acestora întru urmărirea diverselor lor scopuri. Din această curiozitate e alcătuit „interesul epic" graţie căruia omenirii i-au plăcut întotdeauna naraţiunile epice, fie mitul, fie epopeea, fie naraţiunea cu caracter istoric sau quasi-istoric; 2 ) curiozitatea pentru vieaţa socială se poate satisface şi prin cunoaştere de realităţi cu caracter mai general. Acestea sunt istorice — propriu zis — când se referă la vieaţa unui grup anumit dintr'o perioadă anumită. Realităţile au un caracter de particularitate mai redus, deoarece nu redau fapte ce privesc interesele indivizilor particulari ci fapte luate în particular dar privind interesele unui popor, ale unei armate, ale unei confesiuni. Desigur, istoria cu­prinde în ea fapte de toate gradele de generalitate, dela cele pui individuale până la cele referitoare la o întreagă rasă sau la o întreagă epocă, întinsă peste veacuri. Insă faptele pur individuale au o importanţă pur istorică numai în măsura în care privesc, zugră-

vesc sau explică o latură din vieaţa unui grup sau a unei epoci. Cu alte cuvinte o naraţiune are un carcter mai mult ori mai puţin istoric cu cât urmăreşte vicisitudinile intereselor cu caracter mai mult ori mai puţin general. 3) In al treilea rând, curiozitatea pen­tru vieaţa socială poate fi satisfăcută şi prin date cu caracter uni­versal (în care particularul poate figura numai cu titlu exemplifi-cativ, cu titlu de ilustraţie). Atari cunoştinţe nu se referă numai la un eveniment sau la o serie de evenimente cu loc determinat în curgerea timpului, ci la condiţiile vieţii sociale în genere. Aceste cunoştinţe vor avea caracterul ştiinţific, în sensul ştiinţelor nomo-logice. Ele vor cuprinde raporturi stabile de cauzalitate şi corela-ţiune între anumite aspecte ale vieţii sociale şi diverse alte fapte, sociale şi acestea sau ne-sociale. Cu ele ne găsim în plină sociolo­gie, aşa cum a înţeles-o fundatorul ei, Auguste Comte. E sociolo­gia pe care am putea-o numi „deterministă" şi care face obiectul de studiu al celor mai mulţi dintre sociologii lumii (dar nu al tutu­ror, deoarece unii îi dau sociologiei o altă definiţie şi altă directivă). 4 ) Dar considerarea faptelor sociale ne procură în al patrulea rând cunoştinţe de un tip superior celor enumerate mai sus. Sunt cunoş­tinţe care cuprind o tendinţă de generalizare a faptelor sociale, dar nu privite în materia sau conţinutul lor ci apreciate ca valori. E un vast domeniu de cercetare care închide în sine vechi ramuri ale gândirii omeneşti. Aci confluează principiile fundamentale ale Eti­cei şi cele ale Dreptului, aci se alimentează pedagogia şi politica, în ramurile lor normative. Domeniul acesta se serveşte reiterat de datele Istoriei şi merge într'un sens paralel cu ea, dar nu lărgind obiectivul pentru a îmbrăţişa fapte tot mai generale, ci căutând filiaţiunea şi erarhia normelor şi valorilor. Ea întrece Istoria pen­tru că nu urmăreşte numai generalitatea crescândă ci urmăreşte uni-vesalul ca Ideal, sub forma „valabilităţii universale". Ea mai în­trece Istoria şi în alt sens, pentrucă nu se mărgineşte pasiv la ceea ce a cules şi constatat din faptele trecute ci aduce tendinţe active pentru determinarea viitorului. E domeniul „Filosofiei soc ia l e" 1 ) .

. Aceste patru categorii de „cunoştinţe", procurate de curiozi-Itatea firească a minţii omeneşti pentru faptele sociale, nu trebuesc [considerate însă ca despărţite prin graniţe precise şi închise, ca fiind deci fără comunicaţie între ele. Dimpotrivă, raporturile lor, mutualele lor influenţe sunt nenumărate, mai ales între grupurile imediat învecinate.

1) Pentru noţiunea de „filosofie socială" a se vedea: Wilhzlm Sauer: „Grundlagen der Wissenschaften (eine logische und sozialphilosoph'sche linter-suchung") Berlin-Grunewald, 1926, şi de acelaş : „Grundlagen der Gesellschaft (e :ne Rechts-Staats-und Sozialphilosophie"). — Berlin-Grunewald, 1924. In

această direcţie, între cele mai importante scrieri: Rudolf Stamm'.er, „Wirtschafr u:id Rerht nach der materialistischen Geschichtsauffassung. Eine sozialphilosop-hische Untersuchung", 1896.

Astfel, e greu, e imposibil să trasăm o distincţiune precisă între mit şi epopee deoparte, — şi istorie de altă parte. Mitul de odinioară era o naraţiune crezută, şi pretutindeni unde mitul e încă ,,viu", e şi crezut. Criteriul valabilităţii mitului e consensul unanim, deci un fel de mărturie din partea grupului social ambiant. Epopeea cuprinde ades o parte de adevăruri relative. Istoria, la rândul ei, cuprinde destul de multe construcţiuni ipotetice, menite să com­pleteze lacunele dintre datele certe sau cel puţin să "interpreteze documentele 2 ) . înţelegem istoria acomodându-ne-o sufletului nostru.

Pentru spiritele modest dotate şi modest alimentate, simplul „bavardaj" indiscret pe seama vecinilor îndeplineşte acelaş rol ca şi acel pe care mitul, epopeea sau istoria îl îndeplineşte pentru persoane de trepte mintale superioare. Acolo unde pătrunde ali­mentarea interesului epic prin mijloace literare şi artistice (azi: romanul, teatrul, filmul cinematic) e firesc ca ,,bavardajul", — de inferioară esenţă, — să-şi piardă ceva din virulenţa sa.

Intre Istorie şi Sociologie există o strânsă corespondenţă. Fără a cădea de acord cu Fustei de Coulanges care Ie identifică, sau cu Karl Lamprecht care priveşte istoria ca pe o psicologie so­cială, mulţi le-au recunoscut contactul mai ales prin acea încercare de sinteză istorică pe care o numim : filosofia istoriei. Dinamica socială a lui Coţnţe, sub influenţa operei lui Saint-Simon, cuprinde 0 vizibilă reluare a unor atitudini din vestita ,,Scienza nova" a lui Vico. In opera sa: „Ideen zur Philosophie der Geschichte der Men-schheit", (1784-91) Herder căuta o distincţiune precisă între Isto­rie, deoparte, şi ştiinţa său" filosofia istoriei, de altă parte, privind istoria nu ca pe o ştiinţă ci ca pe o realitate, iar filosofia istoriei ca pe ştiinţa acestei real i tă ţ i 3 ) . Herder nu pretinde nici nu speră să o realizeze: ,,In mai multe locuri, arată cartea mea (zice ei) că deocamdată nu se poate încă scrie o filosofie a istoriei omeneşti, că însă ea se va scrie poate la sfârşitul acestui secol sau al acestui mileniu". E aci o profeţie împlinită: nu chiar la sfârşitul secolului al XVIII - lea , dar în cursul celui următor, deci înainte de sfârşitul celui de al doilea mileniu, ştiinţa pe care o voia Herder se poate considera ca întemeiată. Principiile ei sunt în trăsături generale formulate, deşi încă amendabile; conţinutul său nu e definitiv (cum nu e al niciunei ştiinţe), — dar ca să zicem aşa: ea are conştiinţa propriei sale existenţe, ea e obiect al unor cercetări sistematice şi 1 s'au propus metode proprii.

In Filosofia Istoriei a lui Herder, aşa cum o doreşte el, — trebue să vedem un domeniu în care prin generalizarea faptelor se pregătesc formulări de tip universal ca legile generale din ştiinţele

2) v. Georg Simmel, „Probleme der Geschichtsphilosophie", 1905. 3 ) v. Herders Werke, ediţia lui H. Kurz, Dritter Band, pag. 10.

fizice sau biologice. Astfel când Herder enumera cauzele căderii Romei, se simte tendinţa lui de a afirma că dacă aceste cauze s a r repeta în vieaţa altei alcătuiri politice, acea alcătuire ar suferi aceiaş soartă (op. cit. pag. 4 7 3 — 4 8 0 ) .

Pentru autorul c o n t e m p o r a n Pani Rarth,_c\\ toate deosebirile dintre ele, aceste două domenii de cercetare printr'o progresivă

Hwabogăţire .si "perfecţionare -tind să se confunde * ) . Dar pentru alţii, toate încercările de apropiere rămân anodine

dacă se observă că toată orientarea cercetărilor istorice şi mai ales filosofico-istorice presupune punctul de vedere evaluativ: „fJosofia istoriei trebue să îmbrăţişeze o problemă eminamente filosofică (zice W . M. Kozlowski) şi pe care n o poate trata nicio altă ştiin­ţă. E aceea a idealurilor omenirii... care îşi găsesc expresiunea în progresul ideilor genera le" 5 ) . E aci, dacă nu o identificare între filosofia istoriei şi ceea ce se numeşte filosofia socială, cel puţin o mare apropiere. E studiul idealurilor, e studiul valorilor în vieaţa socială omenească, privite în cazul întâi în acţiunea lor istorică, în manifestările lor identificabile în spaţiu şi timp, şi înfăţişate în al doilea caz în ierarhia şi potenţialul lor „sub specie aeterni". Aceiaş autor, într'un alt studiu, îşi rezumă convingerile formulând astfel raportul dintre filosofia socială, filosofia istoriei şi sociologism

„Sociologia sau mai bine zis filosofia socială, — deoarece e ştiut că elementul filosofic este indispensabil pentru soluţionarea problemelor sociolgice, — e o filosofie istorică îmbogăţită cu ele­mentul normativ al ştiinţelor soc i a l e " 6 ) . Această sociologie e deci o „ştiinţă a scopurilor omeneşti" deci „o teleologie colectivă".

Problema iniţială pe care o presupune întemeerea unei socio­logii ca ştiinţă este de a se găsi formula unui determinism caracte­ristic al faptelor sociale. Şcoalele sociologice s ar putea împărţi după soluţia pe care o dau acestei probleme.

Constatări, sau încercări de constatări, de relaţiuni stabile între faptele sociale, întâlnim în istoria cugetării omeneşti din vre­muri îndepărtate. Arisţgjiei observase, de pildă, că anumite eveni­mente, ca revoluţiile, nu se produc din simpla voinţă arbitrară a oamenilor ci sunt efecte inevitabile ce urmează din cauze date, in­dependent de bunul nostru plac. Cunoştinţe cu caracter universal, privitoare la condiţiile şi posibilităţile vieţii sociale au trebuit să existe însă mai dedemult. Codtus, Solon, Lycurg, pentru a da legi aplicabile cetăţilor lor, trebue să fi posedat oarecari idei gene-

4) Paul Barth, ,,iDie Philosophie der Geschichte als Soziologie" ediţia definitivă 1922; vezi Prefaţa primei ediţii cuprinsă şi aci.

5 ) Kozlowski, „La dynamique sociale et l'histoire". Revue de l'Institut de Sociologie (Solvay) 1927 No. 1, pag. 107.

6) aceiaş, „La socoiologie et la ph'losophie". Revue de Flnstitut de Socio­logie (Solvay) No. 1. 1928, pag. 63—64.

rale sau măcar vagi „intuiţiuni" de acest fel, căci nu se pot urmări finalităţi fără cunoaştere de cauzalităţi.

Auguste Comte.e cel dintâi care a prezentat, pentru înţele­gerea determinismului social, o teorie susţinută: e ceea ce s'ar putea numi soluţia prin d^j£jminismnk4dsologic. Pentru el, tot cursul vieţii sociale omeneşti este determinat de ideile, de cele mai gene­rale idei filosofice, care predomină într'o epocă, într'un grup oare­care. Organizarea politică, modul de organizare a muncii produc­tive, modul de educaţie a generaţiilor tinere şi ordinea juridică, — "existente la un popor într'o epocă anumită, — sunt datorate, după concepţia lui Comte, ideilor filosofice predominante.

Herberi_.jSgen£gr aduce o soluţie diferită problemei deter­minismului social; determinismul său e: evoluţionist şi biologic (or-ganicist). Spencer formulează o lege universală a evoluţiei. E consta­tarea că în toate domeniile existenţei se poate observa o progresivă integraţiune a materiei, întovărăşită de o risipire de mişcare, în timpul căreia materia trece dela o omogeneitate indefinită şi inco-herentă la o eterogeneitate definită şi coherentă. Legea evoluţiei se completează prin legea disoluţiei, care e un proces în sens invers. Evoluţia şi disoluţia se alternează indefinit. Ca tot ce există, vieaţa socială este supusă aceleiaşi legi, iar Spencer urmăreşte să dove­dească cu numeroase argumente conformarea vieţii sociale la legile evoluţiei şi disoluţiei. Ei consideră societatea ca fiind, în caracte­rele ei esenţiale, perfect analoagă cu *un~organism viu şi caută să arate cum că aceiaşi necesitate de evoluţie care determină procesele fiziologice în organismul animal, determină şi cursul vieţii societă ţilor. Insfârşit, împotriva determinismului ideologic al lui Comte, Spencer afirmă unul afectiv, de acord de altfel cu atitudinea biolo-gistă. In concepţia sa, sentimentele omeneşti predominante într'un grup sunt faptul care explică atât schimbările sociale cât chiar şi directivele ideologice.

O altă şcoală sociologică este aceea a determinismului eco­nomic care, cu KarLJ^arx, Engels^^ Acii^-Xoria l_jSgreX^JCau£s&i/, cu Fr. Le PlaţţTH. de T6urvSîet Ed. Demolins. cu J hering şi cu Sumner-Maine^piezmtă fenomenele sociale (politice, juridice, edu­cative, religioase, artistice, etc.) ca nişte consecinţe ale împrejură­rilor economice ale grupului. Pentru unii mai ales, condiţiile pro-ducţiunii sunt hotărâtoare; pentru alţii, ca G. De Greef, circulaţia avuţiilor e fenomenul economic principal. Opera lui Guillaume De Greef trebue să fie semnalată şi pentru o altă latură importantă. Niciun autor nu a arătat mai clar câtă afinitate este între biologism şi economism. De Greef, acceptând în principiu clasificarea ştiin­ţelor a lui Comte, descompune domeniul sociologic în mai multe subdiviziuni (cum Comte descompunea de pildă domeniul matema­ticilor în ştiinţe ierarhice din ce în ce mai apropiate de concret). Domeniul care stă la mijloc între fenomenele sociale şi cele biologice

este acel al activităţii colective, îndreptate spre asigurarea hranei şi a existenţii individuale în genere. Acestea corespund scopurilor biologice, şi sunt fenomenele sociale econpmice.

Alături de concepţiile de mai sus ale determinismului social, unele concepţii ţin, tot mai mult seama de realităţile psicologice, dar pe bazele lor s au ridicat construcţiuni teoretice cu totul diferite între ele. Astfel este pe deoparte, atitudinea lui VUfredo Parero, care deri­vă din cele precedente dar e mai radicală; pentru~el, tendinţele adânci instinctive şi afecliy.e sunt cauzele determinante ale prefacerilor sociale, pe când ideologiile care caută să le justifice sunt nişte simple produse secundare, repercusiuni superficiale. E aci un de­terminism psico-fiziologic. De altă parte stă psihologismul pur al lu i 'Tarde, Acesta vede în fenomenul imitaţiei cauza şi chiar esenţa vieţii sociale. Suntem, după Tarde, fiinţe sociale în măsura în care ne imităm. Imitaţia e fapt psicologic (Tarde o consideră ca pe o formă atenuată a sugestiei hipnotice) care determină întreg cursul vieţii sociale şi aspectul sau fizionomia societăţilor. — de aceea, legile psicologice ale imitaţiei sunt legi sociologice.

Biologism şi psicologism, ataşează sociologia de alte domenii de ştiinţă şi o reduc la rolul de anexă sau de domeniu secundar şi tributar. De aceea. împotriva acestor atitudini se ridică acei care cred în posibilitatea unei ştiinţe sociologice de sine stătătoare. Pentru întemeerea ei e necesar însă să se indice formula unui de­terminism imanent al faptelor sociale. Viaţa societăţii trebue să fie înfăţişată în acest caz ca o realitate distinctă, ca o lume aparte, avându-şi cursul său propriu. Chiar dacă ingerinţa altor fapte, ne­sociale, se poate constata în cursul fenomenelor sociale, studiul lor n'ar trebui să constitue preocuparea de frunte a sociologiei propriu zise ci ar face parte dintr'un domeniu aparte: — domeniul contac­tului dintre social şi nesocial sau extra-social, — tot aşa cum co­respondenţele dintre vieaţa psihică şi procesele fiziologice nu tre­bue să fie considerate ca obiect al psicologiei pure ci ca obiect al unei ştiinţe intermediare: psicofiziologia sau psicologia fiziologică şi psicofizica.

} O sociologie independentă trebue să redea raporturi cauzale j ai căror termeni să fie exclusiv sociali. Intre cei ce apără ideea unei sociologii independente, cel mai cunoscut e' Durkheim. Totuşi el nu e primul, cum cred unii! John Stuart Mill formulase un pro­gram asemănător cu mult înainteyTn^TXogîcă17" sa. „Problema fun­damentală a ştiinţei sociale este de a găsi legile după care o stare socială produce pe cea care-i succedă şi o înlocueşte" (Cartea V I , cap. X . § 2.), Gumplowicz, deşi influenţat de orientarea biologistă atât de accentuată în timpul său, avansează şi el o formulă care proclamă determinismul pur social al faptelor sociale: „Nu se poate produce niciodată nicio schimbare în starea unui grup social fără

o cauză socială suficientă, şi această cauză consistă întotdeauna într'o acţiune exercitată de un alt grup soc i a l " 7 ) .

Societatea e pentru Dur/c/jewn, (se cunoaşte formula sa cele­bră) o realitate „sui generis", — imaterială ca şi vieaţa conştiinţei subiective, dar în acelaş timp tot atât de obiectivă ca şi lumea feno­menelor materiale. Criteriul realităţii obiective a unui fapt este măsura în care el ne constrânge să ţinem seama de el în activitatea noastră (e aci o definiţie care în ultimă analiză se reduce la o ati­tudine epistemologică mult apropiată de a pragmatismului). Faptele sociale pot să aibă legături de cauzalitate — „a parte ante" sau „a parre posf" — cu fapte de altă natură, psicologice, economice, biofiziologice sau fizice, însă aceste relaţiuni de cauzalitate nu sunt cele care cad direct în punctul de vedere al sociologului. Ele nu dau explicaţiuni sociologice propriu zise. O relaţiune de cauzali­tate propriu zis sociologică 8) este, de pildă, aceea dintre diviziu­nea muncii şi afirmarea individualităţilor; sau aceea dintre o anu­mită ordine juridică şi anumite concepţii religioase. Insuş individul social, în măsura în care se poate afirma existenţa sa în lumea socială, trebue înfăţişat ca un rezultat al tuturor evenimentelor sociale ambiante.

Cum e şi firesc, peste toate aceste orientări ale sociologiei cari admit o formulă precisă şi exclusivă, există şi tentative nume­roase cu caracter eclectic mai mult ori mai puţin pronunţat. Intre ele se reliefează cercetările într'un deosebit spirit de probitate şi imparţialitate ştiinţifică ale lui Werner Sombart, care întru studie­rea faptelor sociale, admite ca valabile, fără nicio precădere, toate tipurile de explicare cauzală care pot fi constatate prin observaţie riguroasă. Este ceea ce am putea numi o aplicare a determinismului integral, cosmic. Aşa de pildă, în opera sa „Der Bourgeois", prin-tr'o amănunţită analiză, constată că apariţia şi caracterele burghe­ziei moderne sunt cauzate de influenţe bio-antropologice (caracte­rele fiziologice ale raselor europene), psico-etnice (caractere psi­cologice ale popoarelor), religioase (ideologice) şi economice. Sombart se întâlneşte aci cu H. St. Chamberlain, — pedeoparte, — şi cu Max Weber pe de altă parte: primul pune accentul pe in­fluenţa rasei, iar al doilea a arătat, cu mare lux de erudiţie şi pro-

7) L. Cumplowicz, „Grundriss der Soziologie", 1885. (Precis de Socio­logie, trad. franc, par Baye, 1896, pag. 1 3 4 ) .

8) Em. Durkheim zice: , ,Caiuza determinantă a unui fapt social trebue să fie căutată printre faptele sociale antecedente şi nu printre stările conştiinţii in­dividuale" (Regles de la methode sociologique. pag. 135) şi: „Originea primă a oricărui proces social de oarecare importanţă trebue să fie căutată în constitu­ţia mediului social intern" (idem, pag. 138); sau: „cauzele fenomenelor sociale sunt interne societăţii" (id. pag. 1 4 7 — 1 4 8 ) .

fundă analiză, acţiunea vieţii religioase asupra ,,eticei econo­m i c e " 9 ) .

Din repercusiunea tuturor acestor împrejurări istorice, arată Sombart că decurge totalitatea aspectelor şi eficientelor sociale ale burgheziei actuale.

Dacă istoria trebue să înregistreze şi să semnaleze toate eve­nimentele şi modificările produse în vieaţa omenirii şi 'n vieaţa diverselor ei subdiviziuni, sociologia este obligată să utilizeze toate aceste informaţii pentru a înţelege f î caracteriza manifestările sociale.

Există, însfârşit, în afară de toate aceste încercări de a sta­bili sensul şi natura determinismului social, o atitudine negativă, care incontestabil, nu încetează de a fi o atitudine: este aceea care neagă fie posibilitatea fie necesitatea, fi suficienţa unui studiu pro­priu zis determinist al vieţii sociale. E atitudinea celor ce tratează punctul de vedere teleologic,., normativ sau intejecţiv-al filosof iei sociale. Sunt aci, între alţii, acei ce acceptă orientările lui W. DO&ey.

W . TJtrfchey a relevat pentru prima dată punctul de vedere al istoriei „intelective". Istoria nu poate fi o înscriere imparţială de fapte obiective. Fiece fapt aruncă o anumită lumină asupra celor ce s'au petrecut sub influenţa lui directă sau indirectă; dar fiece fapt, la rândul său, nu poate fi înţeles decât sub lumina tuturor împrejurărilor în care s'a produs. Intre împrejurările care dau unui fapt adevăratul său înţeles şi adevărata sa valoare, contează în primul rând prisma prin care l-au văzut şi l-au apreciat cei ce l-au trăit. Altele sunt pentru noi proporţiile şi semnificarea luptei dela Salamina decât pentru cei ce au trăit-o. Consideraţiile acestea devin cu atât mai complicate cu cât un fapt istoric, ca şi o operă lite­rară sau artistică, nu se explică decât prin personalitatea autorului şi cu cât reciproc, personalitatea autorului nu se poate înţelege decât prin opera lui şi prin semnificarea pe care el i-o acorda. O epocă istorică poate fi înţeleasă prin analiza unei personalităţi re­prezentative, dar şi personalitatea, pentru a fi înţeleasă trebue pri­vită ca o latură din vieaţa spirituală a epocei sale. Naturalistul, pentru a extrage legi naturale, formule universale, trebue să facă abstracţie de nenumărate elemente pe care le numeşte „accidente". Istoricul, dimpotrivă, trebue să ţină seamă de Vieaţă, în întregul său variat şi complex şi atunci va putea realiza adevărata intelec-ţiune istorică. Vieaţa nu cuprinde niciun fenomen care să poată fi înţeles singur, izolat, fără a fi raportat la Tot. Ştiinţele naturale explică prin simple procese intelectuale; dar ştiinţele care se raportă

91 Werner Sombart: ,Der Bourgeois". 1920. (trad. franc: „Le Bourgeois" 1926) ; Max Weber, „Gesammelte Aufsätze zur Religiorj.ssoz:o!ogie", 1920—1921; H, St. Chamberlain: „Grundlagen des X I X - t e n Jahrhunderts".

la vieaţa sufletească trebue să caute să ,,înţeieagă" adică să pă­trundă această realitate printr'o colaborare a tuturor forţelor su­fleteşti, care să-ţi dea posibilitatea să trăeşti tu însuţi, interior, com­plexitatea faptelor întregite ca un tot, ca o sinteză v i t a l ă 1 0 ) .

Cu toate criticile pe care i le-a adus lui / . St. MM, Dilthey este vizibil influenţat de acesta. „Pentru investigarea experimentală directă a formării caracterului... ar fi necesar (zice l. St^Müi) să cunoaştem şi să notăm fiecare din sensaţiunile sau impresiunile suferite de micul pupil cu mult înainte de a fi putut vorbi precum şi ceea ce va fi putut gândi el asupra isvoarelor acestor sensaţiuni sau impresiuni... O împrejurare care în aparenţă n'are nicio însem­nătate şi care ar fi scăpat vigilenţei noastre, ar putea introduce impresiuni şi asociaţiuni care să vicieze experienţa considerată ca manifestare autentică a unor efecte ce decurg din cauze anumite", (Cartea V I , cap. V , § 3 ) „Influenţa exercitată asupra fiecărei ge­neraţii de către cele ce au precedat-o, devine... din ce în ce mai preponderentă" „...Evoluţia fiecărui popor, determinată mai întâi exclusiv de natura sa şi de împrejurările sale proprii, cade treptat sub influenţa (crescând paralel cu civilizaţia) altor naţiuni şi îm­prejurări care au acţionat asupra lui" (Cartea V I , cap. X , § 4 ) . Se vede aci (desigur palid) tendinţa lui Mili de a plasa fenomenul sufletesc sau social într'un ansamblu superior şi de a înlocui indi­vidualitatea faptului cu „întregirea" împrejurărilor.

Sociologii sau, rnai bine zis, partizanii filosofiei sociale cari stau sub influenţa lui Dilthey, fac adeseori uz de noţiunea de „structură" pe care acesta a introdus-o în vocabularul filosofic. Ea se referă la interrelaţiunea, interdependenţa tuturor elementelor de vieaţă sufletească, alcătuind un tot unitar, tipic şi caracteristic. Vieaţa sufletească a „Personalităţii" presupune „structură", dar şi vieaţa socială înfăţişează totaluri unitare ce pot fi denumite cu ace-laş termen : structură sau superstructura. Generalizările în aceste domenii nu sunt excluse, ele însă nu ne mai dau generalizări de aceiaşi natură cu legile naturale ci ne dau „tipuri" şi „norme".

Intre autorii înrâuriţi de vederile lui Dilthey, se pot enu­mera Theodor Littr Theodor Geiger, Eduard Spranger.

Noţiunea de „structură" la care aceştia fac adeseori apel, referindu-se la totalităţi sistematice de aspecte şi de manifestări ale vieţii, prezintă o evidentă fefjnitate cu noţiunea de „organism" viu, caraterizată tocmai prin rejaţiunea reciprocă dintre funcţiu­nile părţilor sau „articulaţiunilor" (Gefüge) unui „tot". Astfel se poate constata reapariţia unui nou tip de organicism sociologic, în lagărul celor ce înclină spre „filosofia socială". Nu e însă vorba aci de un organicism de tip spencerian ca al lui Wcrms, deoarece nu e vorba aci de raporturi şi reciproce acţiuni (Wechseîwirkun-

10) W. Dilthey, „Einleitung in die Geisteswissenschaften" 1883.

gen) între părţile materiale, şi nici de fapte supuse unui determi­nism cauzal riguros. E vorba de articulaţiuni spirituale, care dau un organism spiritual, fie ca organismul de voinţe, al lui P. Barth, — fie ca „Organismul cultural" al lui Oswald Spengler.

Dacă vieaţa unui atare organism nu e determinată totdeauna în sens cauzal, ea e însă totdeauna normată în sens teleologic, şi de aceea ţine de „Cultură" iar nu de „Natură". Normativitatea se înfăţişează şi ea ca un tip de determinaţiune pe baza căreia se pot construi „ştiinţele spiritului". Ea poate îndeplini în aceste ştiin­ţe rolul arhitectonic pe care cauzalitatea îl îndeplineşte în ştiinţele natur i i 1 1 ) .

Din feluritele moduri de a privi lucrurile, au decurs atâtea fe-j luri de ştiinţă socială încât pentru cei insuficient iniţiaţi, sociologia / poate să apară ca un haos, deoarece aproape fiecare cercetător pare : a-şi cultiva o sociologie a sa proprie. Necesitatea unei grupări ordo­

nate şi sistematice pentru clarificarea domeniilor şi problemelor a determinat, între alţii, pe Prof. Richard Thurnwald din Berlin să întreprindă prin revista sa „Zeitschrift für Völkerpsychologie und Soziologie" o muncă de conexare a activităţii sociologice disparate. O primă tentativă de sinteză şi rezumare a lacestei munci se poate vedea într'un „Symposion" publicat sub titlul : „Soziologie von Heute" (Leipzig, 1932) .

Considerând cele patru moduri de gândire socială, mai sus arătate, observăm că primul e originar, brut şi ştiinţific. Celelalte sunt modurile care, cultivate în curs de veacuri, au contribuit la fundarea ştiinţelor sociale.

Ca rădăcini istorice (în timp) ale sociologiei, Leopold von V/iese enumera următoarele:

1) Romantica germană şi filosofia idealistă germană, 2 ) Filosofia lui Auguste Comte, 3 ) Alte ştiinţe, între cari, mai ales: Biologia, Istoria şi Eco­

nomia socială 1 2 ) . Din lista lui v. Wiese lipsesc multe dintre adevăratele surse ale

sociologiei, multe dintre ramurile de cercetare care au contribuit efec­tiv la fundarea şi edificarea ei. Trebue făcută mai Întâi o distinc­ţie între două categorii de ştiinţe.—Sunt mai întâi unele care pre­zintă un caracter propriu zis social şi care, existând cu mult timp înaintea constituirii sociologiei, au pregătit apariţia ei. Intre obser-vaţiunile şi inferenţele lor se găsesc multe cu un pronunţat carac­ter sociologic; numărăm în această grupă: 1) Etica, politica, drep­tul; 2 ) Istoria şi Filosofia Istoriei; 3 ) Economia.

11) Heinrich Richert, „Kulturwissenschaft und Naturwissenschaft" ed. II. 1910 şi: „Die Philosophie des Lebens", 1920.

12) Leopold von Wiese, „Soziologie. Geschichte und Hauptprobleme",

— In al doilea grup trebue să cuprindem ştiinţele care n'au pregătit în mod direct apariţia propriu zisă a sociologiei ci au aju­tat numai ulterior la edificarea ei. Aci sunt: 1) Psicologia generală, colectivă şi comparată; 2 ) Etnografia, Antropologia; 3 ) Biologia. La acestea s a r putea adăoga, însfârşit: filosofia Enciclopediştilor, filosofia lui Comte şi filosofia germană kantiană şi romantică.

Pe aceste baze sunt alcătuite diferitele domenii de cercetare ale ştiinţei sociale actuale, domenii pe care Prof. Andreas Walther din Hamburg (în „Soziologie von Heute") le aşează în trei grupe cu subdiviziunile lor:

I ) Cercetări fundamentale: a ) Istoria gândirii sociale şi a so­ciologiei; b) Logica şi metodica ştiinţelor sociale; c ) Sociologia des­criptivă, comparativă şi a „Tipurilor".

I I ) Domeniul central: a) Psihologia socială; b ) Teoria rapor­turilor; c ) Teoria structurilor. (Toate acestea sub aspectul general şi cel diferenţial).

I I I ) Cercetări complimentare: a ) Teoria comparată a organi­zării (completare la Teoria structurilor); b) Filosofia Istoriei (com­pletare pentru întreg domeniul central); c ) Teoria normelor (norme de vinvingere şi norme tehnice); d) Tecnologia.

Dar pentru înţelegerea acestei diversităţi de domenii e necesar să precizăm care poate fi obiectul sociologiei.

Secţiunea II

Obiectul sociologiei (Realitatea socială)

In deobşte, sociologii îşi inaugurează activitatea printr'o pro­fesiune de credinţă metodologică. Metoda presupune însă o atitu­dine prealabilă în privinţa definiţiei obiectului însuşi. E necesar să se ştie mai întâi ce este şi ce nu este social, ce este şi ce nu este societatea.

Chiar în problema mai sus atinsă, privitoare la determinismul social, principala dificultate stă tot aci. E imposibil să ne oprim la o soluţie atâta vreme cât nu e precizat ce este socialul, cum sunt realităţile sociale, ce şi cât este social din faptele omeneşti, Odată lămurită chestiunea, e mai uşor să se vadă în ce măsură fiecare mod de a înţelege determinismul social îşi poate avea o aplicare în alcă­tuirea sociologiei.

E caracteristic că în sociologie, mai mult poate decât în ori­care alt domeniu, capitolul introductiv despre „obiect şi metodă" sufere de un fel de hipertrofie. Excesul de controverse asupra me­todei şi definiţiei absoarbe prea mult din energia care ar putea fi

utilizată pentru studierea realităţii sociale, ea însăşi. De fapt, ar trebui să ne amintim mai des că dacă vrem să facem sociologie, nu avem de vorbit despre sociologie ci despre realitatea socială. Această expunere a noastră, intenţionând să oglindească discuţiile actuale (şi actualitatea se întinde câteodată peste câteva decenii.) trebue totuşi să acorde un loc şi acestor discuţiuni.

Dificultăţile cele mai mari in materie de metodă sunt prici­nuite întotdeauna de dezacordul în ceea ce priveşte precizarea obiec­tului urmărit; iar rezultatele unor cercetări se cuprind întotdeauna, implicite, în punctul de vedere iniţial.

Terinenul..sociologie, referindu-se la „social" şi la ,,societate", sufere multe accepţiuni. Latinescul „socius" evocă noţiuni care va­riază între aceea a unei „simple prezenţe Sau juxtapuneri", aceea a unei „legături de oarecare durată, cu manifestări continue sau in­termitente, între un număr variabil de indivizi". Din întrebuinţarea acestui termen, decurge în gândirea scriitorilor din lumea latină o înclinare vizibilă spre o concepţie nominalistă, în care societatea apare ca o simplă surnaţiune a indivizilor şi ca existând în ei şi prin ei. Cu toată insistenţa afirmaţiei lud Comte că familia ar fi

, „celula socială" şi cu toată afirmaţia că individuTe o simplă abstrac­ţiune, sociologia sa are mai ales în capitolul staticei, un caracter pronunţat atomist. Astfel, familia e, după el, bazată pe două ordine ierarhice: subordonarea sau ierarhia sexelor şi subordonarea sau ierarhia vârstelor. Sexele şi vârstele sunt însă atribute ale indivizi­lor. Familia există prin ei, şi societatea eşind din cooperarea fami­liilor apare ca pulverizată în indivizi. Chiar frecventa metaforă or-ganicistă la care recurge Comte, şi care pregăteşte acel organicism pe care Spencer 1-a conciliat original cu individualismul, — e o re­petată confirmare a aceleiaşi înclinări nominaliste. După Comte, societăţile în care diviziunea muncii n'a accentuat coheziunea ele­mentelor componente, pot uşor să se fărâmiţeze, aşa cum se în­tâmplă cu fiinţele policelulare insuficient diferenţiate. Comte vede desigur societatea ca pe un tot, dar ca pe un tot rezultat din juxta­punerea unor părţi, acomodate unele altora. Atitudinea aceasta se menţine în toată gândirea sociologică franceză dela Comte până la Durkheim, exceptând pe Renan şi într'o măsură pe Espinas. Dar aceştia, după cum se ştie, şi au recunoscut-o singuri, sunt adânc in­fluenţaţi de cugetarea germană (Lazarus şi Steinthal, A. Schaeţfle, G. Schmoller, A. Wagner şi W. Wundt) 13).

In limba germană termenul „Gesellschaft" sugerează sociolo­gilor cu totul altă concepţie despre vieaţa socială. Termenul „Ge-

13) vezi: Simon Dephigc: ..Le Conflict de la morale et de la sociologie". — ed. I. 1911. — ed. ÎV. 1927.

seilen" evocă şi el noţiunea legăturii sau şi a juxtapunerii, dar pune accentul pe procesul de apropiere între elemente, iar nu pe elemen­tele apropiate, ele înşile. Terminaţiunea „schaft" întăreşte sensul, înfăţişând apropierea ca înfăptuită. Dar, chiar în limba germană, atunci când întâlneşti un tratat care se întitulează „Soziologie", te poţi aştepta mai curând la o atitudine nominalistă, pe când dacă se întitulaeză: „Gesellschaftslehre" sau „Gesellschaftswissenschaft", — atunci atitudinea universalistă pare mai de aşteptat.

S'a arătat de alţii că limba germană, având avantagiul de-a poseda termeni adecvaţi cari permit distincţiunea dintre „Gesell­schaft" (societate) şi „Gemeinschaft" (comunitate), a favorizat apariţia unei importante mişcări sociologice pornind dela distinc­ţiunea dintre aceste două noţiuni (Otto Gierke, Tönnies, ]ellinek). Tönnies consideră comunitatea ca sprijinită pe tendinţe naturale, iar societatea ca decurgând din tendinţe voluntare, arbitrare (pri­mele: Wesenwillen, celelalte: Kurwillen, — s'ar traduce mai exact cu termenii inuzitaţi: voinţă constitutivă şi voinţă electivă). E drept că aceste concepţii cuprind câteodată o nuanţă nominalistă: Tön­nies înfăţişează şi pe una şi pe alta din aceste două „forme so­ciale" ca pe nişte raporturi sau legături între indivizi.

E cert lucru, societatea presupune existenţa indivizilor şi în­suşi Dürkheim, în primele sale scrieri, afirma că dacă prin societate nu înţelegi un număr de indivizi, atunci cuvântul nu mai are nici un sens. Totuşi în contact cu literatura în care se foloseşte sensul german, radical, al cuvântului „Gesellschaft", a renunţat curând la această formulă simplistă şi a devenit protagonistul cel mai însem­nat al ideei că societatea e o realitate supra-individuală şi „hiper-spirituală".

In ultimul timp, o remarcabilă prestaţiune antiindividualistă, antiatomistă şi antinominalistă, deci în favoarea „universalismului", a adus opera renumită a lui O.^Şpann1*). Aci întâlnim, între ne­număratele formulări care merită să fie reţinute şi meditate, urmă­toarele care exprimă poziţia hotărâtă a autorului: „Oamenii nu co­munică unii cu alţii ca indivizi izolaţi, ci ca membri ai unui tot" (pag. 129, rezum.) „Naşterea şi necontenita prefacere a spiritului (nostru) e un fapt pur social" (pag. 13) . Societatea este prin esen­ţa sa: Totalitate... Esenţa şi sursa societăţii omeneşti stă în comu­nitatea spirituală... Societatea e un întreg spiritual si activ", (pag. 509) .

Societatea fiind, după Spann, faptul primitiv, originar, ur­mează că individul omenesc spiritual trebue privit şi studiat ca o articulaţiune a totului, care oglindeşte acest tot.

14) Othmar Soanrt, ,.Gesellscha>ftslehre" ed II. 1923 „Gesellschaftphilo-sophie" 1928.

Comparând diversele accepţii contemporane ale noţiunii „so­cial", putem constata că ele constituesc numeroase şi foarte variate intermediare între doi poli: la un pol, găsim socialul, caracterizat

.prin gregairitatea indivizilor; la celait pol îl găsim caracterizat prin ; manifestările unui spirit colectiv, care ar exista exclusiv în şi prin g r u p r - k t cazul întâi, individul există iniţial şi produce, prin grega-ritate, fenomenul social (^ezâ^nominalistă); în cazul a! doilea, spi­ritul colectiv determină formarea şi structura conştiinţelor indivi­duale (ţeza_muvexşalistă):-Pe când teza a doua are un fond pronun­ţat de idealism, teza întâia prezintă o nuanţă materialistă. Ea nu recunoaşte de cât individul spaţialmenite conturat, şi societatea nu­mai ca o cantitate. E o considerare a lucrurilor numai prin aspectul lor exterior. E caracteristică, de pildă, în sensul acesta, atitudinea juristului Léon Duguit care refuză să recunoască o realitate „sub­stanţială" statului şi deci şi aşa ziselor „persoane juridice", — încât consideră actele administrative ca fiind personale ale agenţilor iar nu ale statului, dar numai garantate printr'o anumită solidaritate a celor interesaţi 1 5 ) . E drept, Duguit recunoaşte că omul izolat şi independent e o pură ficţiune, — şi condamnă individualismul po­litic 1 6 ) . Dar altceva este individualismul politic şi altceva nomina­lismul sociologic. Fără să-i atribue posibilitatea de a trăi ca individ juridic izolat şi independent, Duguit vede totuşi în individul spaţial-mente conturat unica realitate socială.

Un nominalism tipic este acel al lui G. Simmel şi, influenţat de acesta, al lui L. von VZiese. Primul vede în sociologie studiul formelor sub care se petrece influenţa reciprocă a indivizilor, pri­viţi ca fiinţe spirituale. Cel de-al doilea priveşte sociologia ca pe o teorie a raporturilor între indivizi (Beziehungslehre), în spiritul unui adevărat „behaviorism" soc ia l 1 7 ) .

Tarde e şi el din acest punct de vedere, nominalist, pentrucă prezintă societatea ca pe un tot de imitaţiuni, — iar imitaţiunile ca raporturi mintale, dar totdeauna între indivizi.

In concepţia lui Navx£ow, apare noţiunea de luptă (în sens darwinist ) dusă între spiritele indivizilor omeneşti 1 8 ) .

Cu tot nominalismul său, sociologia lui Tarde conţine o im-

15) Léon Duguit, „Le droit social, le droit individuel et la transformation de l'état", ed. III, 1922 şi „Les transformations du droit public" Ed. II. 1921.

16) acelaş „Les transformations du droit privé", ed. II, 1920 pag. 18. 17) G. Simmel. „Soziologie", ed. II 1922. Leopold von Wiese, „Allgemeine Soziologie, als Lehre von den Bezie­

hungen und Beziehungsgebilden der Menschen", 1924. de acelaş: vezi şi: „Systematische Soziologie in Deutschland", articol iß

Kölner Vierteljarshefte für Soziologie. Heft 2, 1929. t 6 ) Gabriel Tarde, „Les lois de l'imitation", 1890.

"7>*Novicow, „Les luttes entre les sociétés humaines et leurs phases suc­cessives", ed. 3, 1904.

portantă orientare către concepţia universalistă. Societatea e, pentru el, mai mult o mutuală determinare de angajamente sau de consim­ţiri de drepturi şi datorii, decât o mutuală asistenţă (op. cit. pag. 6 6 ) . Grupul social, spune Tarde, în alt pasagiu, e „o colecţie de fiinţe considerate întrucât se imită între ele sau întrucât, fără a se imita actualmente se aseamănă, aşa încât trăsăturile lor comune sunt copiile unui acelaş model (op. cit. pag. 7 7 ) . Deşi indivizii- sunt cei ce produc invenţiunile şi tot ei le imită, totuşi invenţiunile devin în expunerea lui Tarde nişte realităţi vii, cu un caracter, cu o vieaţă şi o soartă proprie; el le arată adeseori ca desprinzându-se, oarecum, şi călătorind prin şi peste indivizi, peste grupări omeneşti şi peste secole. întreagă materia capitolului V , despre „duelul logic" şi des­pre „acuplarea logică" este un fel de studiu de istorie naturală a invenţiunilor, unde le vedem ducând lupta pentru existenţă, în con­curenţă aprigă unele cu altele, sau susţinându-se reciproc. Lupta între două procedee industriale, între două forme linguistice, două aparate tehnice, două stiluri arhitectonice, etc. Tarde le arată cum se desfăşoară de-a lungul generaţiilor, abstracţie tăcând de indi­vizii prin ajutorul cărora se manifestă: „Invenţiunea picturii în ulei, în secolul al X V - l e a " (zice el) „negă vechea invenţiune a picturii în ceară". „Stilul ogival, singur, a ucis stilul roman". „Stilul ogi­val, de asemenea, negă ordinul corintian sau doric; iar versul rimat de zece silabe negă exametrul sau pentametrul". Dar foarte inte­resant se trădează în unele pasagii modul în care Tarde e, câte­odată, înclinat să vadă raportul dintre individual şi social: „Inven­ţiunea pulberii în secolul al XIV- lea , desvoltând în monarhi o sete tot mai mare de cucerire şi centralizare care nu putea să se poto­lească fără a robi pe seniorii feudali, se găsea în contradicţie cu in­venţiunea fortăreţelor şi a armurilor complicate oare desvoltase în seniori nevoia unei independenţe feudale". Invenţiunile apar în ace­ste gândiri ale lui Tarde ca nişte realităţi supraimdividuale care in­fluenţează stările sufleteşti ale indivizilor, precum şi acţiunile lor.

Iată însă şi un alt pasagiu: „O maşină mai puţin perfectă îşi supravieţueşte. în fond, printr'un fel de metempsicoză în maşina mai perfectă şi mai complexă care în aparenţă sau în anumite pri­vinţe a ucis-o". Regăsim aci un gând care după toate probabilită­ţile i-a fost sugerat lui Tarde din opera „Das Werkzeug" a lui L. Noiré. Acesta vorbeşte despre filiaţiunea instrumentelor ca de un fapt perfect analog cu filiaţiunea formelor organice 1 9 ) .

Tarde distinge deci, în tot cazul, o formă de vieaţă diferită ae cea individuală, deci supraindividuală, şi apărând în aceste

19) Ludwig Noiré. „Das Werkzeug, und seine Bedeutung für die EntVvic-keltingsqeschichte der Menschheit", 1880. pag. 162. (Capitolul V din op. cit al lui Tarde a apărut pentru prima dată ca articol, senarat în Revue Philosoo-nique, în 1888) .

gesturi sau moduri de activitate socială care sunt: uneltele, proce­deele, ideile.

Oricât s'ar părea că Durkheim se opune lui Tarde, e neîn­doielnic că „reprezentările colective" ale celui dintâi sunt de aceiaşi natură cu „invenţiunile" celui de al doilea, călătoare delà grup la grup şi din epocă în epocă. Dosebirea este că Durkheim s'a oprit cu mai multă insistenţă asupra lor, a observat că ele pot fi privite ca totaluri sau sisteme şi că dacă ele sunt adevărata realitate so­cială, atunci indivizii nu sunt decât o condiţie necesară pentru apa­riţia acestei realităţi, — şi încă: nu indivizii separat luaţi, ci numai în grup; pe când Tarde, care oscilează între considerarea acestor realităţi şi considerarea indivizilor în raporturi imitative, cedează tradiţiei franceze din vremea sa.

Se va concede însă, desigur, că el atinsese un adevăr pre­ţios. Constatările referitoare la acea vieaţă a „invenţiunilor" nu pot fi privite ca nişte simple metafore. O limbă, există ca realitate vie şi de sine stătătoare, abstracţie făcând de indivizii care o vorbesc, Ea e însă un total sistematic de gesturi sau acte sociale, întocmai ca şi totalitatea uneltelor şi procedeelor de muncă ale unui popor, ca şi totalitatea datinelor, credinţelor, superstiţiilor etc. Apariţia sau modificările fiecărui element din aceste totalităţi pot fi atribuite in­dividului, iar individul poate fi studiat psicologiceşte ca autor al lui. Ceea ce face să apară aceste elemente, nu e necesarmente so­cial, — dar faptul că ele circulă în grupuri largi, dincolo de puterile individului şi că existenţa lor depăşeşte cu mult vieaţa unui individ, ne obligă să admitem că existenţa lor nu mai e pur individuală, dim­potrivă: nenumărate conştiinţe individuale sunt influenţate, mode­late, organizate, prin acţiunea acestor elemente ce stau în posesiunea grupului.

Sub influenţa lui Tarde stau: Novicow, Simmel, Chiapelli, Brugeilles, Kozlowski.

Novicow utilizează chiar exemple de ale lui Tarde, desvol-tându-le în sensul darwinismului său (d. ex.: Duelul dintre teona coperniciană şi cea ptolemeică, expus pe larg de Novicow. op. cit, pag. 362—363, era numai amintit de Tarde, op. cit. pag. 135) .

Chiapelli, într'un mic dar substanţial ar t icol 2 0 ) , redă o des-voltare a afirmaţiei lui Tarde: „Progresul social se îndeplineşte printr'o succesiune de substituiri şi de acumulări", — afirmaţiune prin care acesta rezuma capitolul al V-lea de care vorbeam mai sus. In uvragiul lui Chiapelli intervine însă noţiunea de „valoare" pe care Durkheim a plasat-o definitiv în sociologie.

Pentru Chiapelli, ca şi pentru Meinong, valoarea este impor­tanţa unui lucru sau unei idei; a spune că o ordine de fapte are

20) A. Chiappelli, „Le progrès social comime isubstitution de valeurs" in :

Revue de Métaphysique et de Morale, 1912 (pag. 6 2 3 — 6 3 7 ) .

pentru noi valoare înseamnă că prezintă un interes (op. cit. pag. 6 2 4 ) . „Afară de producţiune şi de bogăţie, care e desigur o valoare considerabilă, mai sunt şi alte valori în vieaţa socială: valori de cunoştinţă, de frumos, de moralitate, de forţă, de muncă" (pag. 6 3 4 ) . Acestea sunt diversele valori ale civilizaţiei. Progresul civi­lizaţiei e o continuă substituire între valori de acelaş fel sau şi de feluri diferite. Ca exemple, Chiapelli dă fapte analoage cu cele din „duelul logic" al lui Tarde. Ceea ce pentru Tarde e o „invenţiune", pentru Chiapelli e „valoare". Şi de fapt, extrem de greu ar fi să separi aceste două noţiuni. O „invenţiune", pentru a fi răspândită, „imitată", trebue să ofere un interes, să se prezinte ca „valoare".

Pentru Kozlowski, realitatea socială, civilizaţia, e suma de valori produse de om, crescând continuu şi-constituind elementul de legătură între conştiinţele individuale dar depăşind aceste con­ştiinţe 2 1 )

Durkheim, mai ales într'a doua perioadă a activităţii sale ori­ginale, înfăţişează societatea ca singura creatoare de idealuri şi valori. O societate nu există fără a crea idealuri. Idealurile şi valo­rile sociale au însă un inextricabil caracter imperativ şi coercitiv. Individul traeste sub acţiunea lor şi nu li se poate sustrage. Acea­sta dovedeşte că la ele se reduce în ultimă analiză toată realitatea socială (totalitatea faptelor şi lucrurilor sociale), deoarece în „Reg-les de la méthode" el dăduse definiţia: este fapt social orice mod de manifestare (manière de faire) fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra individului o constrângere exterioară" (pag. 19 ) . Cât despre lucrurile sociale care sunt, nu moduri de ,,a tace" sau moduri de manifestare, ci moduri de ,,a fi" (manières d'être), ele constitue aspectul morfologic al societăţii şi sunt simple rezultate ale modului de ,,a face", adică ale aspectului fiziologic.

„Dacă omul concepe idealuri, dacă nu se poate abţine de a le concepe şi de a Ii se alipi, — e "că omul e o fiinţă socială. Aceste 1

idealuri sunt pur şi simplu ideile în care se zugrăveşte şi se rezumă; vieaţa socială. Ele nu sunt numai abstracte şi reci reprezentări min-1

tale, ci sunt esenţialmente motore deoarece în dosul lor se află forţe reale şi active: forţele colective, cari, deşi morale, sunt com­parabile cu forţele naturale ale universului. Idealul, el însuşi, e o astfel de fo r ţ ă 2 2 ) . Principalele fenomene sociale, — religiune, mo­rală, drept, economie, estetică, — nu sunt decât sisteme de valori, deci

21) Aceste idei ati făcut obiectul unei comunicări a lui Kozlowiski ia con­gresul de filosofie din Bologna în 1911. Vezi Revue Philosophique. No. 8, 1912.

22) Em. Durkheim, „Sociologie et philosophie" Alean, 1924 (volumul acesta, apărut postum, cuprinde un număr de articole publicate în reviste si discuiţiuni la congresul de filosofie din Bologna, 1911. Vezi şi Revue de Metaph.

Morale, 1911. pag. 449.

\ idealuri... Sociologia se plasează pe de a'ntregul în Ideal. Idealul e domeniul ei propriu" (loc. cit. pag. 4 5 1 ) .

Aşa dar, putem spune cujGù-Xiauz/ (unul dintre cei mai im­portanţi adepţi ai lui Durkheim) că: societatea cuprinde desigur altceva decât indivizii. Ea cuprinde toate acele realităţi materiale, care se numesc monumente, instituţii, tehnica industrială şi comer­cială, care sunt un fel de cristalizare a civilizaţiei. Iar cvilizaţia (sau, poate mai corect: cultura), cuprinde valorile şi idealurile. ( E de observat aci că în textele lui Durkheim şi ale adepţilor săi, ter­menul „valoare" nu prezintă totdeauna acelaş sens ca în textul de mai sus al lui Chiapelli, Nu e vorba chiar de obiectul apreciat ci de modul de apreciere; nu de lucrurile pe care le apreciem, ci de atitudinea noastră faţă cu ele. Şi într'un caz şi în celait ne referim însă la imaginile mintale ( despre lucruri ) cărora le acordăm un grad oarecare de interes, deci: o valoare).

Ajunşi aci, putem observa cât de departe suntem de înţelesul pur aritmetic al societăţii, ca sumă de indivizi, — şi chiar delà în­ţelesul fiziologic şi materalist al simplei ajutorări între indivizi.

( V a urma). E U G E N I U S P E R A N T I A

S F . A U G U S T I N

UN C A P I T O L DIN . .F ILOSOFIA C R E S T I N A "

I N T R O D U C E R E

Apariţia creştinismului e data cea mai însemnată nu numai în cronologie, ci şi în gândirea şi simţirea omenească, în filosofic In locul unui Dumnezeu temut, înconjurat mai mult sau mai puţin de nouri nepătrunşi de superstiţii, având veşnic lângă sine trăsne­tele mâniei (să ne gândim la semnele cereşti ce au însoţit darea tablelor Legii lui Moise în muntele Sinai, ori la legenda lui Prome-teu sau a altora din Mitologia greco-romană) ( creştinismul aduce ideea unui Părinte Ceresc plin de iubire pentru oameni: „Sau cine este dintre voi omul, dela care de va cere fiul său pâine, au doară piatră-i va da lui? Sau de va cere peşte, au doară şarpe-i va da lui? Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi da lucruri bune fiilor voştri: cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceriuri va da cele bune celor ce cer dela dânsul" (Mateiu VI I , 9 — 1 1 ) . E atât de bun Dumnezeu şi are atâta grijă de oameni, încât după cuvântul lui Isus „iară ai voştri şi perii capului toţi sunt număraţi" (Mat. X , 3 0 ) . Fiind în­credinţaţi de atâta dragoste şi purtare de grijă, creştinii se pot simţi mai la adăpost şi pot râvni spre cele veşnice; nu mai sunt cu zilele în mână, robi clipei trecătoare. Câtă deosebire între concepţia de viaţă păgână care nu-1 scoate pe om din cercul haturei ( OTTUJC,

T U J V qpuXXwv Ţevoţ, O U T U J C ; T U I V dv&piijTtuuv Ţevoc;, zice bătrânul Homer) şi între creştinism care proclamă dela început valoarea nemărginită a sufletului omenesc precum şi datoria de a agonisi comori vrednice de sufletul nostru nemuritor: „Căci ce folos este omului, de ar dobândi lumea toată, iară sufletul său îşi va pierde? Sau ce va da omului în schimb pentru sufletul său?" (Mat. X V I , 26) „Deci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi acestea toate se vor adauge vouă" (Mat. V I , 33) „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică şi unde furii Ie fură şi le sapă. Ci vă adunaţi vouă comori în ceriu, unde nici rugina, nici moliile nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici nu le fură" (Mat. V I , 1 9 — 2 0 ) . Oricât am răsfoi paginile filoso­filor vechi, nu vom găsi convingeri şi îndemnuri ca acestea. Nu

numai slugile arhiereilor trimişi sâ-1 prindă pe Isus, ci şi cercetătorii obiectivi ai adevărului trebue să mărturisească: „nici odată nu a grăit om ca acest om" (Ioan V I I , 4 6 ) . El însuşi era deplin con­vins de valabilitatea absolută a adevărurilor ce propovăduia: „Ce­riul şi pământul vor trece: iară cuvintele mele nu vor trece" (Mat. X X I V , 3 5 ) . [Vezi şi interesanta apologie a creştinismului, făcută în legătură cu osândirea acestuia de către Fr . Nietzsche, la C. Rădulescu-Motru, Puterea sufletească, ediţie definitivă, Bucureşti, 1930, editura Casei Şcoalelor, p. 5 4 — 5 9 ] .

Am fi nedrepţi, însă, dacă am tăgădui orice valoare filoso-fiei antice, mai cu seamă celei eline. Dualismul sau mai bine zis contrastul dintre lumea sensibilă şi cea inteligibilă îl găsim mai întâiu în această filosofie şi anume la Platon şi la Aristoteles, cul­mile cele mai înalte ale gândirii vechiului popor elin. Acest con­trast devine mai pronunţat în concepţia creştină care, pe lângă cele două elemente antice, introduce un nou element: duhul sau spiritul (dela vorba latinească spiro, spirare = a sufla, a răsufla). De aceea concepţia de viaţă creştină se numeşte şi spiritualistă, precum şi supranaturalistă. E de notat, însă, că aceste denumiri nu s'au menţinut exclusiv în acest sens, ci treptat li s'a lărgit sfera conţinutului iniţial, vorbindu-se cu timpul de spiritualismul lui Pla­ton, de exemplu, ca de al cugetătorilor creştini nici să nu mai vor­bim, apoi de supranaturalismul diferitelor sisteme de cugetare teo­logică. Şi filosofia antică se întemeia pe religie, ca şi cea creştină. Pe când însă miturile antice abia oferiau ceva material de seamă gândirii omeneşti, revelaţiile dumnezeeşti ale celor patra evan­ghelii şi mai cu seamă epistolele Sf. apostol Pavel cuprind un ma­terial imens din care veşnic se va hrăni speculaţia creştină. De aceea în creştinism s'a putut desvolta o întreagă ştiinţă a religiei, odrăslită din filosofie : teologia, — lucru necunoscut în antichitate. Prima problemă a filosofiei creştine a fost tocmai delimitarea sferei ştiinţei şi a credinţei. Raportul dintre aceste două discipline aşa de strâns legate prin originea şi desvoltarea lor se poate exprima astfel: Teologia este învăţătura despre adevărul creştin, iar filoso­fia este învăţătura creştină despre adevăr. (Vezi Dr. Otto V/ill-mann, Die wichtigsten philosophischen Fachausdrücke in historis­cher Anordnung. Zweite, vermehrte Auflage, Kempten und Mün­chen, 1912, Verlag der Jos. Kösel'schen Buchhandlung, p. 5 8 — 5 9 ) . Şi dacă ne vom gândi că altul este izvorul teologiei (revelaţia divină) şi altul acela al filosofiei (mintea) şi alte sunt cri­teriile de apreciere într'o disciplină şi altele în cealaltă, chiar dacă în sistematisarea adevărurilor se întemeiază de atâtea ori şi una şi alta pe principii comune, atunci vom înţelege raţiunea de a fi pentru fiecare în parte. O scurtă expunere istorică a principalilor gânditori creştini până la apariţia Sf. Augustin va înlesni şi mai mult înţelegerea acestui punct de vedere.

P R E C U R S O R I I L U I A U G U S T I N

Primii gânditori creştini sunt pustnicii şi apologeţii, apoi sfinţii părinţi, iar între aceştia mai cu seamă marii dascăli a toată lumea, adică „doctorii", cum îi numeşte Biserica Romei. Deşi pu­stnicii sau anachoreţii anume fugiau de lume şi de înţelepciunea ei, văzându-şi exclusiv de nevoile lor duhovniceşti, totuş întâmplător se aude câte un glas şi din pustia Thebaidei ori din peşterile Bethlehemului. rostind judecăţi asupra celor lăsate în urmă. Astfel S[. Ieronim, adresându-se lui Heliodor, îi scrie între altele: „Ce faci în lume, fratele meu, care eşti mai mare decât lumea? Până când o să rămâi în umbra caselor?... O, fratele meu, aceasta în­seamnă să kibeşti ceeace-ţi desmiardă simţurile şi să guşti aici pe pământ toate bunătăţile lui, mai mult decât să stăpâneşti cu Isus Christos în ceriu. Dar va veni o zi, când acest trup muritor şi stri-căcios se va îmbrăca întru nemurire şi nestricăciune. Ferice atunci de argatul pe care Stăpânul îl va găsi la datorie! Sufletul lui se va umplea de bucurie, pe când glasul surlelor şi al trâmbiţelor vor trezi fiori în sufletul tuturor popoarelor pământului. Pentrucă atunci, când va veni Domnul să judece lumea, pretutindeni se vor auzi ţipete desnădăjduite şi urlete înfricoşetoare. Toate neamurile vor fi cuprinse de spaimă, îşi vor bate pieptul şi vor da semne de po­căinţă. Se vor vedea împăraţii altădată atât de puternici şi temuţi, acum singuri, lipsiţi de însoţitori şi de slavă, tremurând în faţa judecătorului. Venus se va înfăţişa cu fiul ei Cupidon, şi Jupiter cu trăsnetul său. Platon, însoţit de ucenici, va trece drept nebun, iar Aristoteles va fi ruşinat cu toate încheierile lui. Şi tu, care tot­deauna ai dus o viaţă săracă şi necunoscută, tu le vei spune atunci într'un extas de bucurie: Iată Cel răstignit pentru mine! Iată jude­cătorul meu care a fost văzut plângând într'un grajd, îmbrăcat în sdrenţe netrebnice! Iată fiul unui dulgher şi al unei femei sărace care nu trăiau decât din munca mâinilor lor! Iată acest Dumnezeu care, fiind încă la sânul maicei sale, fu nevoit să fugă în Egipt, ca să scape de prigonirea unui om muritor! Iată acest Mântuitor care a fost văzut încoronat cu spini şi îmbrăcat cu petece de pur­pură! Iată acest vrăjitor, acest îndrăcit, acest Samarinean! Priviţi. Jidovilor, aceste mâini scrijelate; uitaţi-vă, Romanilor, la această coastă spintecată de voi! Cercetaţi, dacă el are acelaş trup pe care, cum spuneţi voi, ucenicii săi l-au dus noaptea pe furiş?"

Asemenea cuvinte, oricât de exagerate ar fi ele în fond. ne arată ce izvoare de însufleţire religioasă şi de nouă îndrumare su­fletească ţişniau în primele veacuri ale erei creştine din adâncul peşterilor şi din fundul pustietăţilor.

După pustnici vin apologeţii. Creştinii nu mai simt exclusiv nevoia de a se isoîa de ştiinţă, şi de civilisaţie, ci şi de a se justi­fica în faţa lor. Această fasă o represintă apologeţii. După ei vin

sfinţii părinţi, când creştinismul tratează cu aceste mari puteri dela egal la egal şi, în sfârşit, teologii mai ales în evul mediu şi chiar în unele timpuri mai apropiate de noi, când religia creştină domină totul. Având a ne opri de astă dată mai mult asupra Si. Augustm, vom trece numai în scurtă revistă pe cugetătorii creştini din Occi­dentul latin care l-au precedat.

La sfârşitul secolului al II-lea şi începutul celui de al IlI-iea (195—218) desvoltă activitate de apologet al creştinismului avo­catul din Carthagina Tertullianus, unul din scriitorii cei mai ori­ginali şi mai geniali ai literaturei universale. A început să scrie gre­ceşte, dar operele redactate în această limbă nu ni s'au păstrat. Ni s'au păstrat însă cele scrise în latineşte care dovedesc un spirit incisiv, pătrunzător, caustic. Stilul lui e unul din cele mai concen­trate din câte se cunosc. Un cunoscător al lui 1-a caracterizat aşa: Câte cuvinte, atâtea idei! Nu e mai puţin adevărat, însă, că era pornit spre exagerări. De aceea a părăsit creştinismul legal al bi-sericei romane şi s'a făcut eretic montanist. Astfel, chiar în vestitul său „Apologeticus", formulează câteva contradicţii ireductibile între creştinism şi filosofie: Ce au comun, întreabă el, filosoful şi creştinul? Ucenicul Eladei şi al împărăţiei cerurilor? Râvnitorul de fală şi cel de viaţă veşnică? Flecarul şi omul de ispravă? Dărâniă-torul şi ziditorul de realităţi? Prietenul şi vrăjmaşul greşelii? Răstăl-măcitorul şi statornicitorul adevărului? Hoţul şi paznicul? (Apoi. 4 6 ) . Apucând pe această cale, a fost firesc să nu găsească nici un mijloc de apropriere între „Athena" şi „Ierusalim", între „Acade­mie" şi „Biserică", între „eretici" şi „creştini". Filosofii sunt, după părerea lui, patriarhii ereticilor (De anima, 3 ) .

Din fericire, însă, aceste exagerări ale unui spirit revoltat de necurmatele persecuţii păgâneşti n'au fost împărtăşite nici de scriitorii creştini contimporani şi cu atât mai puţin de cei următori. Minucius Felix, alt avocat şi apologet creştin, acesta din Roma, în apologia sa întitulată „Octavius", după numele principalului per­sonaj creştin care discută pe malul mării, în portul dela Ostia, cu păgânul Caecilius, arată cu totul altă înţelegere pentru filosone. El arată că, precum natura este una, unul trebue să fie şi autorul ei, Dumnezeu. Acest adevăr îl proclamă bunul simţ comun şi pă­gânilor. Când sunt în primejdie, ei nu chiamă în ajutor nici pe Jupiter, nici pe Marte, nici pe Mercurius sau altul dintre zeii obiş­nuiţi, ci zic „si Deus dederit..." (va da Dumnezeu). Aristoteles recunoaşte unitatea puterii lui Dumnezeu. Stoicii admit pronia (providenţa). Platon vorbeşte în Timaios aproape ca un creştin, numind pe Dumnezeu tatăl şi plăsmuitorul tuturor lucrurilor — lucru pe care îl mărturisesc şi creştinii. Autorul acestei apologii ajunge chiar la încheierea stranie că creştinii sunt filosofi, iar filo­sofii creştini (Octavius c. 2 0 ) . Ce bine ar fi să fie aşa! Atunci n'ar mai fi atâtea discuţii, polemici, turburări. Din nefericire, însă, nu

e chiar aşa. Istoria filosof iei şi a teologiei sunt mărturii grăitoare în această privinţă.

Un alt apologet (pela 303) este profesorul de retorică Arno-bius din Sicca Numidiei în Africa, autorul unei lucrări împotriva păgânilor (Adversus gentes) în care, răspunzând la diferitele obiecţiuni aduse de păgânii de atunci creştinilor, arată dumnezeirea lui Christos din minunile sale. El spune că şi unii filosofi ca Pla-ton, Kronius şi Numenius au avut învăţături frumoase şi viaţă destul de curată, dar minuni n'au putut săvârşi. Ei n'au liniştit valurile mării, nici n'au dat vedere orbilor. De aceea trebue să preţuim neasemănat mai mult pe Christos şi învăţăturile lui decât iate înţelepciunile filosofilor. (Adv. gentes II, 11) .

Ucenicul acestuia, Caecilius Firmianus Lactantius scrie intre anii 305—310 cartea ,,Institutiones divinae", care deşi nu pre­zintă nici un interes din punct de vedere al originalităţii, e totuş foarte important ca eclecticul cel mai de seamă al Bisericii Latine. Numita lucrare e un tratat de teologie naturală. El vede urmele unui Creator iscusit şi bun în toate creaturile. Cu mult mai moderat decât Tertullianus, el mărturiseşte că precum nu este religie îâră filosofie aşa nu este nici filosofie fără religie. Şi până la un punct are dreptate. El z ice: Dacă cineva ar culege adevărurile risi­pite în feluritele şcoli filosofice, le-ar cerne şi le-ar strânge într'un mănunchiu, nu încape îndoială că nu ar fi de o înţelegere cu noi. Aşa ceva însă nu poate să facă cu nădejde de izbândă decât cine e obişnuit să cunoască adevărul, adică cine are învă­ţătura chiar dela Dumnezeu. Dacă printr'o întâmplare neaşteptată ar izbuti cineva, ar fi de bună seamă un filosof şi, cu toate că nu şi-ar putea întemeia învăţătura sa pe mărturii dumnezeeşti, adevă­rul s'ar arăta prin însăşi lumina lui. De aceea nu e greşală mai mare decât a acelora care, după ce intră într'o şcoală, osândesc toate celelalte, se pregătesc de luptă, fără ca să ştie ce trebue să apere şi să atace. Din această pricină, încheie Lactantius, n'a fost nici o şcoală filosofică în stare să cuprindă tot adevărul, fiindcă fiecare avem numai câte o fărâmă din acesta.

Acestui îndemn de eclecticism i-au dat şi alţii expresiuni foarte caracteristice, nu numai între scriitorii şi cugetătorii biseri­ceşti, ci şi între cei profani. Un poet român ne povăţueşte, de pildă, astfel:

Adună de prin lume, cum strânge miere-alhina, Din zâmbete, căldura; din vii dureri, lumina: Dar de te faci albină, de hrană purtătoare Ia seama şi la tine, ia seama şi la floare, Să nu aduci otravă în stup, din ce-ai cules; Căci moartea 'n flori frumoase s'ascunde, mai ales.

(D. Nanu, Sentinţe)

Thascius Caecilius Cyprianus, episcop în Carthagina, e mai însemnat ca păstor sufletesc decât ca gânditor. In predicele sale atât de mişcătoare, atinge adeseori chestiuni de etică mai înaltă ce interesează şi alte timpuri decât acelea în care s'au rostit. Astfel vorbind de sclavaj, el întreabă: Acest sclav e mai puţin om decât tine ? Venit pe lume în aceleaşi condiţii, egal prin naştere şi prin moarte, înzestrat tot aşa caşi tine cu suflet raţional, el e chemat la aceleaşi speranţe, supus aceloraşi legi şi pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Asemenea e interesant cum combate el luxul, această boală a societăţilor în decadenţă. Inchipuiţi-vă. zice el, că aveţi înaintea voastră un tablou ieşit din mâinile unui pictor desă­vârşit, aşa cum omul a ieşit din mâinile lui Dumnezeu. Ce aţi zice. dacă un cârpaciu de zugrav ar apuca pensula să îndrepteze pe ici pe colo acel tablou? Nu l-ar schimonosi? Aşa şi bijuteriile şi împo-poţonăriîe adăogite fără nici un rost la frumuseţea firească a omului.

Hilarius Pictaviensis ( f 366) adică din Poitiers este numit ,,Athanasius Occidentalis", fiindcă a dat cea mai bună lucrare îm­potriva Arianismului : ,,De fide adversus Arianos, libri 12".

In sfârşit Ambrosius, ( f 397) episcopul din Mediolanum (Milano) e însuşi creştinatorul gânditorului nostru Augustin. Fiind dintr'o fruntaşă familie de patricieni, el are rosturi politice însemnate: împiedică pe împărăteasa Justina să predea o basilică cultului arian, pe Symmachus în zilele lui Valentinianus Ii să aşeze statuia zeiţei Victoria în Senat şi chiar pe împăratul Theo-dosius I să asiste la sf. slujbă înainte de a se pocăi. După exemplul lui Cicero, el însuşi un eclectic, a scris un remarcabil tratat de etică întitulat ,,De oficiis ministrorum". Pe cât e de superior creştinis­mul păgânismului, pe atât întrece scrierea Sf. Ambrosiu pe aceea a înaintaşului său păgân. Scopul moralităţii e transcendent : răs­plata lui Dumnezeu. ,,Ibi plenitudo praemii, ubi virtutum perfectio". (Vezi Nourrisson, Tableau des progrès de la Pensée humaine, de­puis Thaïes jusqu'à Leibniz, Paris, Didier p. 1 8 9 — 2 1 0 ) şi Fried­rich Ueberwegs Grundriss der Geschichte der Philosophie. Zwei-ter Teil, Die patristische und scholastische Philosophie, Elfte... Auflage von Dr. Bernhard Geyer. Berlin, 1928. Verlegt bei E . S. Mittler p. 45—59 şi p. 9 7 — 9 8 ) .

Cel care avea să întrunească în sine credinţa pustnicilor, râvna apologeţilor, ştiinţa marilor dascăli ai lumii şi autoritatea episcopilor. principi ecîesiatistici, e Aurelius Augiistinus * ) . Fiindcă

*) Născut îa 1.3 Noemvrie 354 în Tagaste (Numidia) astăzi Sukahras în Africa de Nord. E prosefor în Carthagina Roma şi Mediolanum (Milano), mai apoi se creştinează şi ajunge întâiu preot pe urmă episcop în Hipona, astăzi Bone, în aceeaş provincie. Moare la 78 August 430 în oraşul său de reşedinţă, în toiul faimoasei invasiuni a Vandalilor.

„în istoria filosofiei personalitatea filosofului ocupă un loc cu mult mai mare, de cum îl ocupă personalitatea omului de ştiinţă în isto­ria ştiinţei" (Vezi C. Rădulescu-Motm, Personalismul energetic, Editura Casei Şcoalelor, 1927, p. 5 ) , vom înfăţişa pe scurt, în cele următoare, personalitatea bogată şi representativa a celui mai fi­losofic între toţi sfinţii părinţi ai Bisericii Apusene. Amorţit de bru­talităţile păgânismului în plină decadenţă, cu toate bunele îndrumări primite odată cu laptele vieţii dela maică-sa, orbit de Manicheism, amăgit de superstiţii, abătut din calea adevărului de panteism, de scepticism, de Epicureism, acest suflet devine întâiu platonician, pe urmă creştin.

C A R A C T E R I S A R E A G E N E R A L Ă

Precum îi este viaţa, aşa-i e şi gândirea: o continouă nă­zuinţă de a căuta adevărul, de a se potrivi lui. de a se desăvârşi. De un sistem filosofic, propriu zis al lui Augustin, nu putem vorbi, pentrucă el nu ţinea să fie autor de asemenea sisteme, ci să între­buinţeze tot ce găsia raţional în diferitele şcoli filosofice pentru aflarea şi răspândirea adevărului şi a înţelepciunii. Dacă însă chiar căutarea, preţuirea, iubirea şi răspândirea înţelepciunii este o filo-sofie, precum indică însăşi etimologia acestui cuvânt ( qpíXoc ~ iubitor; crocpia = înţelepciune), atunci, în adevăr, mai rar exemplu de filosof ca Augustin.

In lunga sa carieră, el ne dă un mare număr de scrieri de cuprins foarte felurit, în toate epocele vieţii sale. E de notat că nu ni s'a păstrat nici una din lucrările sale anterioare convertirii la creştinism; nici chiar cea despre ordine şi frumuseţe, amintită în biografia sa; deşi ar fi de mare interes în cunoaşterea acestora, pentru a putea măsura distanţele străbătute de acest suflet sbuciu-mat. Toate operele, câte i le cunoaştem, sunt ulterioare convertirii sale. Dacă socotim minunata lui autobiografie („Mărturisiri") în care ne înfăţişează frământările vieţii sale din cea mai fragedă vârstă a copilăriei şi până la reîntoarcerea sa în Africa, după moartea mamei sale, ca început şi cartea despre îndreptări (Re-tractationum libri II) ca termin final, atunci între acestea două, ca între nişte pietre de hotar, se întind toate brazdele cu semănă­turi, uneori aşa de mănoase, ale spornicei sale activităţi. Intre aces­tea amintim: De vorbă cu sine însuşi (Soliloquia), împotriva Aca­demicilor (Contra Académicos), Despre viaţa fericită (De beata vita), Despre ordine (De ordine), Despre nemurirea sufletului (De immortalitate animae), Despre cantitatea sau mai bine despre raportul dintre trup şi suflet (De quantitate animae), dar mai cu seamă Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei) — în afară de nenumăratele lui epistole şi tratate (cele mai multe de interes eminamente teologic) —, iată operele în care e răspândită mai cu

seamă gândirea acestui suflet ales. Şi fiindcă în cartea sa Despre îndreptări, începută puţin înainte de moarte, dar rămasă neispră­vită, el îşi face nu numai un serios examen de conştiinţă scriitori­cească, ci ne oferâ şi unele priviri de ansamblu, reţinem următoa­rele: Dela el avem 93 de opere în mai multe mii de cărţi; apoi peste 200 de epistole sau scrisori şi un mare număr de cuvântări (ser-mones). Cartea sa „Despre îndreptări" se ocupă numai de cele dintâi 93 de opere. Despre schimbările şi îndreptările ce voia să aducă numeroaselor sale scrisori şi cuvântări n'a mai ajuns să scrie răpindu-i moartea condeiul din mână înainte de vreme. Ca mirean şi simplu preot, el compune 26 opere, din care remarcă 167 pasagii ca având nevoie de rectificări; ca episcop de Hipona scrie 67 lucrări, la care nu are de îndreptat şi de lămurit decât foarte puţin în 52 de locuri. Vedem deci că evoluţia sa sufletească e în plină ascensiune. Lucrările cele din urmă sunt cele mai bune; ele expri­mă mai fidel gândirea sa. Dar chiar cu unele dela începutul activi­tăţii sale, cum sunt celebrele sale „Mărturisiri" (Confessionum libri X I I I ) , încă e mulţumit şi nu are să-şi reproşeze nimic. Cu atât mai puţin găseşte ceva de reprobat în „Despre cetatea Iui Dumnezeu", pe care a scris-o timp/ de 13 ani între 413 şi 426. Ca scriitor, ca maestru al cuvântului, încă e o apariţie excepţională. Mai rar autor, aşa de stăpân pe limba lui, ca Augustin. Ii plac con­trastele, jocurile de cuvinte, imaginile sclipitoare. De aceea tradu­cerea lui în alte limbi e o problemă foarte anevoioasă. In proza lui se găsec germenii nouilor limbi literare neolatine (de aici pasiunea unui Louis Bertrand sau a unui Giovanni Papini pentru el) , precum în psalmul său contra schismei donaţiene (Psalmus contra partem Donaţi) trebue să căutăm începuturile versificaţiei moderne, aşa de deosebită de cea antică. „Augustin şi ca stilist e personalitatea puternică ce depăşeşte pe înaintaşi şi pe urmaşi" ( E . Norden, Die antike Kunstprosa I I 2 6 2 1 ) .

T E O R I A C U N O Ş T I N Ţ E I

Deşi puternic influenţat de Platonism, Augustin, ca orice su­flet mare, îşi aduce şi contribuţia sa personală de gândire. El în­suşi ne spune că de multe ori petrecea ceasuri întregi în meditaţii adânci până noaptea târziu. De aici, temeinicile lui observaţii psi hologice care dau un timbru atât de modern graiului său, în deose­bire de alţi gânditori antici; de aici epitetul onorific dat lui de posteritatea recunoscătoare de „geniu psihologic". Aceasta se cons­tată îndată la însăşi problema ştiinţei omeneşti, aşa cum o pune Augustin. Există o ştiinţă? E posibilă cunoaşterea adevărului? Sunt întrebări pe care el şi le pune cu sute de ani înaintea lui Descartes, întemeietorul filosofiei moderne, arătând conştiinţa ca temeiul ne­clătit al siguranţei cunoştinţelor noastre. Iată, în adevăr, ce zicea

el în „De vorbă cu sine însuş": „Tu, care vrei să te cunoşti, ştii că exişti? Ştia. De unde ştii? Nu-mi dau seama. T e simţi simplu sau compus? Nu înţeleg acestea. Ştii tu că te afli în mişcare? Nici habar n'am. Ştii tu că eşti nemuritor? Nu ştiu. Ştii că gândeşti? Ştiu". (Soliloquia llt n. 1 ) . Faptul existenţei personale e, deci, pentru Augustin, inseparabil de faptul gândirii. Un fel de ,.cogito, ergo sum". De aceea dă el înţeleaptă povaţă: Nu ieşi din tine însuţi; întoarce-te la tine; în lăuntrul tău e adevărul! Iar când scepticii academici spuneau că şi această metodă a interiorizării cercetării ştiinţifice încă poate da greş şi deci ne poate înşela, Augustin răs­punde: Dacă ne înşelăm, suntem, fiindcă numai cine există poate fi înşelat sau amăgit. Nu rămâne dator cu răspunsul nici când scepticii afirmă că „urechea te minte şi ochiul te înşală", aducând ca exemplu băţul care, cufundat în apă până la mijloc, pare frânt în două, deşi în realitate nu e frânt. El răspunde: ochiul nu înşală; dovadă că, dacă scoatem băţul din apă, el apare iarăş drept; ci judecata noastră, care intervine pe urma celor înregistrate de sim­ţuri, este cea care greşeşte. Dacă ar fi cunoscut Augustin legea optică, descoperită aşa de târziu, că razele solare deviază dela di­recţia iniţială de câte ori se răsfrâng printr'un nou mediu, argu­mentaţia lui, întemeiată mai mult numai pe bunul simţ, ar fi fost şi mai puternică. Dar asemenea pretenţii în epoca aceasta trebue înlăturate, fiind în contradicţie cu normele ştiinţifice. Deşi pre-ţueşte mult şi simţurile, fiind organe indispensabile pentru ştiinţa omenească, totuş, după părerea lui Augustin, adevărata ştiinţă nu se întemeiază pe ele, ci pe intelect sau pe inteligenţă. Cauza? Cea indicată şi de alţi filosofi din antichitate: multiplicitatea şi varia-bilitatea aproape infinită a înregistrărilor simţurilor noastre. Ştiinţa se referă la ce e durabil şi universal. Legile matematicei şi axiomele geometriei sunt adevăratul ei subiect. Simţurile, ca intermediare fidele, transmit sensoriului sau simţului comun impresiile dobândite din contactul cu lumea din afară. El nu se poate minuna în deajuns de tainicele fenomene ce se petrec în sufletul nostru: cum impre­siile intră în vistieria amintirii (memoriei); cum dăinuesc; cum răs pund la chemările noastre (când voim să ni le reamintim) etc. Care va să zică. fiecare idee este o imagine? Mai pe sus de representă-rile întemeiate pe impresiile simţurilor, Augustin admite concepţii, plăsmuite într'o regiune superioară a sufletului, până la care nu se pot ridica informaţiile tumultuoase ale simţurilor. Iată în ce termini caracteristici vorbeşte el despre ceeace de obiceiu numim abstrac­ţie: Fiindcă ochii interiori sunt judecătorii celor exteriori de care se slujesc ca de nişte crainici sau ştafete şi văd multe lucruri pe care cei exteriori nu le văd de loc... cine nu va preţui ochii interiori neasemănat mai mult de cât pe cei exteriori? (Epistola 147, c. 17, n. 4 1 ) . Nu e adevărat deci. ceeace unii cercetători ai fiîosofiei sale afirmă mai nou (Vezi E . Gilson, Introduction â l'étude de Sain<-

Augustin p. 123) că^filosofia aceasta ignoră abstracţiunea. Dimpo­trivă, ea o implică. Când judec, există un cuprins în gândul meu. Dacă acest cuprins nu e o idee divină (vom vedea îndată ce ne spune Augustin şi despre aceste idei) şi dacă e deosebit de repre-sentarea sensibilă, el trebue să fie alcătuit printr'o idee umană, o concepţie despre care se spune că rezultă din reprezentarea sensi­bilă. In presenţa obiectului sensibil, sub influenţa luminei dumne-zeeşti, adică a ideei exemplare corespunzătoare din intelectul divin, inteligenţa noastră îşi formează o idee în timp ce vede ideea exem­plară realisată în obiectul sensibil. Dacă mai adăogăm observaţia că inteligenţa noastră, care, sub regimul unor raţiuni eterne, dâ naştere acestei idei şi acestei judecăţi, este o inteligenţă creată, •— avem teoria cunoştinţei acestui cugetător. (Vezi Charles Boyer S. I. La philosophie augustinienne ignore-t-elle l'abstraction? în „Nouvelle Revue Theologique", Louvain, No. 10 (Deceirbre) 1930 (p. 8 2 7 — 8 ) . Această teorie a cunoştinţei i-a fost sugerată de cuvintele Sf. Scripturi: In lumina Ta , vom vedea lumina (Psalm 35, 10) .

D E S P R E A D E V Ă R ŞI D U M N E Z E U

Fiind adevărul durabil şi universal, ca legile matematicei şi axiomele geometriei, el poate fi cunoscut de oricine. De aceea et nu atârnă de noi, ci există independent de noi. Inteligenţa noastră nu-1 creiază, ci-1 găseşte. (Aici se deosebeşte de filosofia modernă, mai ales de cea kantiană). El nu rezultă din experienţă, ci din intui­ţia intelectuală nemijlocită. Când vrea să fie mai precis, el spune că înţelepciunea se referă la cele veşnice, pe când ştiinţa numai la cele vremelnice. Acastă distincţie n'o ilustrează cu observaţii din natură, ci din istorie şi viaţa omenească. In cercetările sale revine mereu la adevărurile supreme care sunt nu numai temeliile neclătite ale cunoştinţelor noastre personale, ci sunt bunuri obşteşti. Ele sunt ca soarele care luminează şi încălzeşte pe toţi sau asemenea cuvântului ce poate fi înţeles de toţi. Vorbeşte cu predilecţie des­pre adevărul în sine, care e o fiinţă deosebită, adevărul prin care devine adevărat oricare obiect în parte. Cunoaşterea acestui ade­văr suprem e ţelul cel mai înalt şi criteriul cel mai ales de judecată al întregei noastre gândiri. Ea e, în acelaş timp, şi cea mai ferici-toare, fiindcă adevărul absolut e însuş Dumnezeu.

Cu aceasta am ajuns în însuşi miezul gândirii a-ugustiniene. Lumea inteligibilă a lui Plotin e transformată, prin eforturile acestei gândiri, în idei creştine şi năzuinţa după adevăr obţine un colorit religios, a cărui cea mai înaltă expresiune sunt amintitele sale „Mărturisiri". Gândire, cercetare, recunoaştere sunt tot atâtea scări de înălţare către Dumnezeu. To t ce e adevărat în concret e adevărat numai în măsura participării lui la adevărul suprem, fiind

-orice obiect exterior numai reflexul palid al veşnicei lumini dum-nezeeşti. Dumnezeu, care e adevărul însuşi, este soarele lumii in­teligibile. El ne înlesneşte cunoaşterea tuturor adevărurilor par­ţiale, precum razele solare fac visibile pentru ochiul nostru obiectele externe. Această imagine a soarelui ceresc pentru ideea binelui c mai întrebuinţase, înaintea lui, Platon. Augustin e încredinţat că noi nu putem preţui binele, frumosul, potrivitul decât având ideea unui bine, frumos şi potrivit absolut. De aceea conclude el că ştiinţa noastră nu e din experienţă, ci o deducţie din adevăruri veşnice. Dacă s'ar putea înfăţişa adevărul suprem înaintea ochilor noştri în toată strălucirea şi bogăţia sa, am putea desface unul câte unul dintr'însul toate adevărurile parţiale de care ne călăuzim In viaţa de toate zilele. (Intr'un rând, el împinsese teoria lui Platon până la preexistenta sufletului şi admiterea ipotezei acestuia că orice cunoştinţă nu e în realitate decâf o reamintire a celor ex-periate în o viaţă anterioară).

Totuş Augustin nu aduce dovezi pentru existenţa lui Dum­nezeu, cum fac mai târziu teologii scolastici, mai ou seamă Sf. Toma de Aquino, El spune numai că toţi cei cu bunăvoinţă pot să ajungă, chiar dacă în chip defectuos şi neîndestulător, la încheierea că El există fără nici o umbră de îndoială. Lumea visibilă e întoc­mită doar după raporturi şi numere constante, care nu sunt ma­teriale, ci ni le reprezentăm noi prin abstracţie. Noi recunoaştem aceste numere şi raporturi numai comparându-le cu raporturi şt numere netrecătoare. Ridicându-ne ochii asupra acestora, ne ridi­căm nu numai de asupra celor văzute, ci chiar şi de asupra sufle­tului nostru. De asupra acestui suflet e adevărul cel veşnic, căruia sufletul are să-i slujească, să i se închine. Acest adevăr veşnic, care e însăş existenţa, viaţa şi gândirea, se chiamă Dumnezeu. Precum este El adevărul oricărui adevăr, tot asemenea e binele oricărui bine; adică celelalte fiinţe sunt bune numai întru cât răsfrâng ne­sfârşita Lui bunătate.

Cu toate acestea, zice Augustin, e mai uşor a spune ce nu e Dumnezeu, decât ce este şi mai adevărat ni-1 închipuim decât îl descriem, precupm mai adevărat există decât ni-1 închipuim. Mistica creştină de mai târziu avea să repete adeseori aceste cuvinte ale lui, precum şi acela despre cunoaşterea noastră despre Dumnezeu care e mai mult o lipsă de cunoaştere. Când vorbeşte despre covâr­şitoarele perfecţiuni dumnezeeşti, el întrebuinţează categoriile lui Aristoteles, dar numai pentru a arăta că ele nu se potrivesc aci. In deosebi nu poate fi vorbă de cantitate şi de calitate, nici de limitare în timp şi spaţiu. Lumea văzută, zice Augustin mai de­parte, e rezultatul actului de liberă creaţie a lui Dumnezeu. Fireşte, acest act emană dela o voinţă raţională. Prin această ̂ doctrină se deosebeşte concepţia lui, creştinească în fond, de cosmogonia pan-teistă a neoplatonicienilor El nu poate concepe altă legătură între

Dumnezeu şi lume decât cea personală, precum personal e şi ra­portul lui cu El. Libera voinţă a Creatorului e, după convingerea lui. cauza cauzelor, cauza lumii văzute. Şi aici răstoarnă Augustin sistemul filosofic al Platonicienilor, dându-i cu totul alt sens. Cine ar indrăsni să afirme, întreabă el, că Dumnezeu a creat lumea ne­raţional? Şi dacă nu se poate afirma aceasta, nu rămâne altceva decât câ El a creat-o după un plan. Acest plan nu e pretutindeni aceiaş. După alt plan e zidit omul şi după alt plan, calul. Unde se găseşte planul universului, dacă nu în intelectul Creatorului? Pen-trucă nu putem admite ca El să fie un simplu copist, care imitează pe altcineva, dar El însuşi nu creiază nimic. Aşa dar dacă planul tuturor lucrurilor şi al celor create şi al celor ce se vor crea e cu­prins în mintea (intelectul) lui Dumnezeu, şi dacă în această minte nu poate să rămână decât ceeace e veşnic şi neschimbăcios, ceeace Platon numia idei, atunci trebue să admitem nu numai existenţa acestor idei, ci şi veşnicia lor. Ele în sine sunt veşnice, aflându-se îu Dumnezeu, iar prin participarea lor la diferitele lucruri sunt acestea aşa cum sunt. Cu acest raţionament ideologia platonică a primit botezul creştin. De aci ea se transmite prin scolastici cuge­tării creştine până în zilele noastre.

Această ideologie e de natură de a apoteoza întreaga lume văzută. Misticii de mai târziu pornesc cei mai mulţi dela ea. Au­gustin face însă distincţii esenţiale între Creator şi creaturi. Numai El are existenţă în adevăratul înţeles al cuvântului, ori mai bine zis: El este existenţa absolută. Creaturile, dimpotrivă, existând acum, pe când mai înainte nu existau, sau încetând de a exista, după ce au existat câtva timp, ori încă neexistând şi urmând să existe de aici înainte, sunt un amestec de existenţă şi neexistenţă. Planul creaţiunii e veşnic şi neschimbăcios, pe când creatura e în timp şi sub timp care (timp), precum observă şi Platon în Timaeus, apare odată cu ea. De aceea nu are nici un rost întrebarea: Ce a făcut Dumnezeu înainte de creaţie? (caşi cum ai vrea să numeri înainte de 1!) sau aceasta: Dacă, după creaţie, nu intră şi El în categoria timpului şi a spaţiului, adică în a variabilităţilor? Planul creaţiei e veşnic şi numai înfăptuirea acestui plan e vremelnică.

Prin puterea creaţiunii sale Dumnezeu e pretutindeni de faţă. El umple şi cuprinde universul. El e în tot locul, dar nu e limitat la un loc. Dacă şi-ar retrage el concursul ce-1 acordă pentru susţine­rea lucrurilor, acestea s'ar prăbuşi în neant. Ele au nevoie con­tinuă de ajutorul lui Dumnezeu ca să existe; nu sunt ca operele artiştilor noştri cari, odată terminate, nu mai au trebuinţă de aju­torul maeştrilor lor. Dăinuirea lumii, în concepţia lui Augustin şi a creştinismului în general, e asemănătoare unei veşnice creaţii. Fecundă cugetare şi cu consecinţe practice incalculabile! Păcat că superficialitatea noastră anevoie îşi poate da seamă de adâncul ei înţeles.

D E S P R E O R I G I N E A R Â U L U I

Ca operă a lui Dumnezeu cel Desăvârşit şi Bun, e desăvâr­şită şi bună şi lumea. Această afirmaţie a lui Augustin nu e o sim­plă concluzie logică din nişte premise date. Ochiul lui cel ager observă frumuseţile naturei. El se minunează de ceriul înstelat, precum rămâne uimit de mişcătoarea mărilor singurătate, de munţii cu vârfurile în nori şi de câmpiile mănoase. Fiindcă, însă, el a fost multă vreme robul Manicheismului, un sistem dualist care pre­coniza două principii ireconciliabile: Binele şi Răul, Duhul şi Ma­teria, el ţine să lămurească şi această problemă. To t ce există, întru cât există, e bun, chiar dacă nouă oamenilor nu ne e de nici un folos, ca de pildă anumite insecte. Pentru a înţelege rostul tuturor lucrurilor, trebue să le privim în ansamblul lor, nu fragmentar, adecă fără legătură organică cu întregul. Cine procedează altfel e caşi cum ar vrea să înţeleagă o fărâmă oarecare de pictură fără să privească mozaicul în toată întinderea lui, Ceeace sunt umbrele şi dungile întunecoase într'un tablou e răul fisic şi cel moral. Acesta din urmă (răul moral) îşi are originea în libertatea de voinţă a omului, libertate din care izvoreşte demnitatea deosebită a acestuia. El singur poate să aleagă între a fi şi a nu fi, între ordinea ade­vărată şi cea falşă a lucrurilor. Dacă e ceva negativ, aceasta este abaterea voinţei create dela scopul ei cel adevărat şi îndreptarea ţi în sens greşit. Perderea binelui e pieirea sufletului, un defect, o slăbiciune, o neputinţă, — precum lipsa de lumină e cauza întune-recului sau lipsa de sgomot, cauza liniştei. Răul, continuă Augustin firul gândirii sale, nu e o înfrângere a lui Dumnezeu, o biruinţă a creaturii asupra Creatorului, pentrucă cine nu se supune prin faptele sale de bunăvoie legii dumnezeeşti, i se supune, îndurând pedepsele inevitabile, fiindcă a înfrânt-o. Şi înainte de Augustin vorbiau unii filosofi (Herakleitos, Stoicii şi Cicero) de legi veş­nice. Dela el, însă, aceste legi sunt atribuite voinţei personale a lui Dumnezeu, Proniei Cereşti. Lumea nu e un mecanism mort. Pe lângă puterea şi înţelepciunea dumnezeească îşi are locul ei bine determinat şi iubirea. Aici e vorba de raportul ce există între libera voinţă creată şi harul dumnezeesc.

D E S P R E C O N Ş T I I N Ţ A

Nici unul dintre gânditorii creştini nu s'a preocupat mai mult de problema conştiinţei ca Augustin. Care e raportul dintre con­ştiinţa liberă şi harul dumnezeesc? El afirmă că rămâne şi liberta­tea voinţei (conştiinţei) şi eficacitatea harului. Preştiinţa lui Dum­nezeu nu implică nici o silă. Faptele îndeplinite liber sunt prevă­zute de Dumnezeu ca îndeplinite în această condiţiune (de liber­tate). In concepţia lui despre conştiinţă eul e totul. Fenomena-

lismul, atât de mult accentuat de psihologia modernă, care reduce toată viaţa sufletească la o succesiune de stări sufleteşti trecătoare, pentru el n'are nici un sens. Pentru el adevărul „gândesc şi trăesc, şi ştiu că gândesc şi trăesc" e nu numai temelia certitudinii, ci tot­odată şi a substanţialităţii sufletului, a diversităţii lui de corpuri, a simplicităţii şi spiritualităţii lui. Propria conştiinţă îiind cea mai apropiată de oricine e totodată punctul de plecare pentru alte cu-noştinţi. Preceptul lui Socrate: „cunoaşte-te pe tine însuţi!" ( ŢVUJ&C aeauTov ) nu înseamnă că noi avem să explorăm o regiune străină ş: îndepărtată, ci că trebue să înlăturăm tot ce e iluzie sau amăgire pentru sufletul nostru. Impresii din lumea fisică se aşează in me­moria noastră şi adeseori suntem robii acestora chiar când e vorba de fenomene pur spirituale. Filosofii antici spuneau că sufletul e aer, e foc sau ceva asemănător. Dar altceva sunt representările ce le am despre diferitele obiecte şi altceva sunt eu cel ce le am ş: de aceea ştiu că eu le am. Eu pot să cred că sufletul meu e ceva material sau o combinaţie de forţe materiale; dar aceasta e o sim­plă credinţă sau părere a mea, pe care o port în mine. Ceeace e sigur însă, şi nu o simplă credinţă sau părere discutabilă, e că eu gândesc, trăesc, exist. Să înlăturăm deci ce e nesigur şi să primim ce este sigur: sufletul meu e o substanţă ce gândeşte, trăeşte, există; adică o substanţă spirituală. Dacă ar fi corporală, ea n'ar putea cuprinde ce e necorporal. Această substanţă spirituală, însă, nu e absolut simplă, cum e Dumnezeu, ci simplă în raport cu trupul. Ea n'are extensiune, nici mobilitate în spaţiu, dar e supusă schim­bărilor timpului. Ea e întreagă şi unitară în tot timpul vieţii ome­neşti: în copilul nevârstnic, caşi în omul matur; când dormim, caşi atunci când suntem treji.

încă în una din cele dintâi lucrări a sale spune că sufletul e o substanţă raţională, menită să stăpânească trupul. Scolasticii aveau să modifice puţin formula augustiniană, spunând cu Aristoteles că sufletul e forma trupului, — dar şi această formulă a avut tot­deauna sensul celei augustiniene. Aceasta din urmă în plus mai avea darul că indica taina nepătrunsă până astăzi, cu toate expe­rimentele psiho-fisice ce se fac: a felului unirii sufletului cu trupul. Din localisarea sensaţiilor Augustin deduce că sufletul e întreg în întreg trupul şi întreg în oricare parte a lui, el fiind, ca substan­ţă spirituală, nedivisibil. Nu ochiul vede, ci sufletul; nu urechea aude, ci sufletul. Aceste simţuri sunt ce e drept necesare, dar ade­văratele transformări psihice ce se elaborează în lăunirul nostru, se întâmplă fără participarea lor în momentele culminante. E casi cum un prieten ar ruga pe un artist să cânte sau să facă o operă de artă. Prietenul îl poate îndemna, poate stărui ca artistul să exe­cute lucrarea mai curând, dar în însăşi execuţia operei de artă nu-i poate fi de nici un folos. Tot asemenea, nici simţurile nu par­ticipă la lucrările înalte ale sufletului nostru.

Facultăţile principale ale sufletului sunt: inteligenţa, memo­ria şi voinţa. Memoria are nu numai însuşirea de a păstra imagi­nile şi cunoştinţele şi de a le înnoi, când e nevoie, ci ea e purtă­toarea conştiinţei actuale, care însoţeşte toate stările şi lucrurile noastre sufleteşti. Nu scapă privirii atente a lui Augustin nici fe­nomenele subconştiente. Voinţa e iubirea; în ea se întemeiază afectele (sentimentele). E curios că aminteşte numai următoarele patru: dorinţa (pofta de a avea ceva) , bucuria (când o a i ) , teama (când se îndepărtează) şi tristeţa (când îndură ceva neplăcut). Ura şi fobiile pare a nu le fi cunoscut.

Nemurirea sufletului Augustin o deduce din faptul că el e purtătorul şi primitorul adevărului veşnic. Ceeace cuprinde întru câtva veşnicia, trebue să fie şi el veşnic. Iar pentru veşnicia ade­vărului îi stau la îndemână nenumărate dovezi din lumea matema­tică. Nemurirea sufletului în concepţia creştină, deci şi în cea au-gustiniană, nu e atât o parte constitutivă, cât mai mult o premisă. Garanţia acestei nemuriri e dorul neistovit al sufletului omenesc după fericire. Creat de Dumnezeu, sufletul nostru năzueşte spre El, ca spre supremul ţel. Dela Augustin datează cunoscuta frasă singulară: ,,Făcutu-ne-ai pentru tine, Doamne, şi neliniştit e su­fletul nostru până când nu se va odihni întru tine!" In această apropiere a sufletului nostru de Dumnezeu, el distinge şapte mo­mente: 1. Sufletul legătură şi unitate a trupului; 2. Viaţa sufletului se manifestă în lucrări mai înalte decât acele ale simţurilor; 3. Su­fletul, considerându-se pe sine, creiază artele, viaţa civilă şi jude­căţile 4. Sufletul doreşte binele, adecă pe Dumnezeu; 5. El se în­dreaptă spre Dumnezeu; 6. II vede, cum este; 7. Se odihneşte într'Insul, El fiind odihna şi fericirea lui. Aceste puncte au fost reduse mai târziu de alţi mistici la 4 şi chiar la 3.

Î N T Â I U L F I L O S O F A L I S T O R I E I

In 410 Roma, cetatea eternă, despre care poetul Horatius scrisese că decât ea nu poate fi ceva mai măreţ sub soare, căzuse în mâinile Visigoţilor lui Alaric. Păgânismul încâ foarte puternic atunci socoti că e momentul potrivit să arunce toată vina acestui desastru asupra creştinismului. Din partea creştinilor răspund acestor învi­nuiri nedrepte Salvianus (De gubernatione Dei) şi Orosius Paulus (Historiarum libri V I I ) arătând că nu creştinismul, ci neregulile, pă­catele, slăbiciunii^, păgânilor sunt adevărata cauză a pieirii împără­ţiei romane. La aceste învinuiri ţine să răspundă şi Augustin, scriind cu acest prilej una din cele mai însemnate opere ,,Despre cetatea lui Dumnezeu", prin care pune temelia unei discipline noui: filosofia istoriei. Această operă, precum afirmă el în ale sale ,,îndreptări", mai bine s'ar fi numit ,,Cele două cetăţi", fiindcă tra­tează despre două cetăţi întemeiate de două iubiri deosebite: iubi-

rea cerească şi cea pământească. To t el ne mai spune că, din cele 22 de cărţi, câte cuprinde opera numită, primele cinci se referă mai cu seamă la păgânii contimporani, cari socotiau că părăsirea vechei religii păgâne e cauza nenorocirilor; următoarele cinci la cei ce spuneau că politeism,ul e folositor pentru viaţa de apoi; în sfârşit, ultimele 12 cărţi sunt pentru a arăta formarea, desvolta-rea şi decăderea celor două cetăţi. Pe cât de puţin ne interesează astăzi obiecţiunile absurde aduse de unii păgâni contra creştinis­mului, •— obiecţiuni la care autorul răspunde în primele zece cărţi, — pe atât de actuale sunt însă principiile ultimelor 12 cărţi, principii care conţin o întreagă teorie a filosofiei istoriei.

Curios lucru ! Scriitorii păgâni, mai ales istoricii antici po­vestesc întâmplările cele mai felurite, fără să se gândească la legile eterne ce cârmuesc soarta omenirii şi cu atât mai puţin la un ţel superior pe care oamenii au să-1 urmărească în cursul dăinuirii lor pe pământ, Herodot, părintele istoriei, se bucură de biruinţa con-naţionalilor şi de înfrângerea Perşilor vrăjmaşi. Thukydides nu vede alt mobil al activităţii omeneşti în afară de pasiune. Titus Livius Patavinus e preocupat exclusiv de grandoarea Romei. Nici unul, însă, nu se întreabă: Care e rostul vieţii umane? Există o ori­gine omenească comună, o desvoltare şi un sfârşit asemănător pen­tru feluritele popoare şi, dacă da, în ce măsură? De aceea lucrările acestor istorici, oricât de artistic sunt scrise, nu sunt decât o serie de episoade incoherente. Că există o împărăţie a celor buni, drepţi, virtuoşi de ori când şi de ori unde, gânditorii antici n'aveau de unde s'o ştie. Nici chiar la Platon nu se găsesc decât urme foarte şterse în această privinţă. A fost reservat lui Augustin să-şi dea seama mai întâiu, între toţi istoricii lumii, că neamul omenesc este unul şi acelaş deapururi şi pretutindeni, că are origine comună, că e minunat călăuzit de Pronia Cerească, generaţie de generaţie, deia Adam şi Eva până la cei din urmă oameni, aşa precum e că­lăuzit şi un individ dela leagăn până la mormânt, dealungul tutu­ror peripeţiilor vieţii sale : din pruncie până la adânci bătrâneţe. Dacă adăogăm la această doctrină dogma despre păcatul strămo­şesc, de unde urmează că oamenii trebue să caute aici pe pământ nu fericirea care nu se găseşte, ci mântuirea de păcat, — atunci avem elementele principale ale filosofiei istoriei lui Augustin.

In amănunte putem spune:, cele două cetăţi îşi au începutul, desvoltarea şi sfârşitul lor. Dumnezeu, prin înţelepciunea sa, a creat lumea şi timpul. îngerii au fost cele dintâi făpturi ale sale. Căzând din aceştia o parte, El a creat pe oameni ca să le ia locul de veşnică fericire al celor dintâi. El i-a creat pe toţi într'un sin­gur om, ca să fie între dânşii legătură de rudenie. To t în omul cel dintâiu (Adam), a cărui cădere şi răscumpărare o prevăzuse, a creat două lumi, două cetăţi deosebite. Coexistenţa lor se revelă prin rivalitatea dintre ele, în particular pentru fiecare om prin legea

trupului care e protivnică legii minţii. Şi în cetatea lui Dumnezeu sunt pasiuni, dar ele sunt nobile şi obiceiurile curate. Pe când în cetatea pământeană stăpânesc trufia, sgârcenia, necurăţia, necum-pătul, mania, pizma şi lenea. Să nu întrebăm : pentru ce a creat Dumnezeu mai întâiu pe Adam, apoi pe Isus, adică mai întâiu pe omul predestinat păcatului şi abia mai târziu îndreptării prin harul său cel atotputernic. Lutul nu întreabă pe olar ce fel de vas face din el. E treaba olarului. El poate să facă vas cu întrebuinţări pline mai mult sau mai puţin de cinste. Aceasta e naşterea celor două cetăţi. Iată acum şi desvoltarea lor! La lumina descoperirii dumnezeeşti din Sf. Scriptură, evenimentele se înşiră clar. Cain, ucigaşul fratelui său Abel, e întemeietorul cetăţii pământeşti; Sit, al celei dumnezeeşti. Căsătorindu-se locuitorii cetăţii dumnezeeşti cu fiicele oamenilor, cele două cetăţi se făcură una. A trebuit să vină potopul să-i despartă. După potop, cetatea lui Dumnezeu se perpetuiază prin : Sein, Abraam, Isaac, Iacob, Moisi, Judecători, împăraţi, Proroci şi Isus Christos, Cetatea pământească se prelun­geşte în Răsărit prin împărăţia Asyriană, iar în Apus prin cea Romană. Această cetate a ridicat vijeliile tuturor prigonirilor îm­potriva creştinismului. Ea ridică şi eresiile şi schismele. Cele două cetăţi au caractere distincte, arătând contrastul dintre ele. Cetatea pământească se mulţumeşte cu o singură naştere. Cetatea lui Dum­nezeu vrea o renaştere care s'o elibereze de moartea păcatului. Cea dintâi îşi făureşte zeii, după capriciile sale. Cea de a doua nu părăseşte nici când cultul adevăratului Dumnezeu. Prima doreşte pacea în timp. Secunda, în eternitate, adică pacea lui Dumnezeu. Cele două cetăţi au aceleaşi însuşiri. Dar speranţele lor sunt dife­rite. Cea dintâi nădăjd-ueşte totul pe pământ. Cea de a doua totul în ceriu. Sigură de scopul ce-1 urmăreşte, harnică şi străduitoare, deşi numai călătoare aici pe pământ, cetatea lui Dumnezeu atrage la sine şi admite cetăţeni din toate neamurile, ca nişte cete sfinte de pelerini care merg spre veşnicie. Aceste caractere contrare in­dică scopurile contrare ale celor două cetăţi. Ele vor dăinui cât va dăinui şi omenirea. La sfârşit, va urma marea judecată dunine-zeească. Cetatea pământească va avea parte cu îngerii cei răi de munci cumplite. Cetatea lui Dumnezeu. Ierusalimul cel Ceresc, va intra în fericirea de veci. Aceasta e, în rezumat, teoria augustiniană din ,.Despre cetatea lui Dumnezeu".

Principiile ce se desprind de aici pentru orice gânditor mo­dern sunt: 1. Neamul omenesc e unul şi acelaş având nevoie de îndreptare. Istoria universală nu ne arată progres, ci regres; nu înălţare, ci coborîre; nu îmbunătăţire, ci înrăutăţire. 2. Această îndreptare a omenirii se face prin conlucrarea deşi inegală, a acţiu­nii permanente, gratuite şi imanente a lui Dumnezeu cu libera voinţă omenească pentru a asigura progresul. 3. Acest progres nu se obţine sacrificând pe individ, ci îmbunătăţindu-1 şi făcându-1 mai potrivit scopurilor sale şi ale obştei. In urmare, progresul ma-

terial nu e nimic în asemănare cu cel moral. începând în această viaţă prin ispăşire şi fel de fel de încercări, progresul moral se desăvârşeşte în viaţa cealaltă. Ce luminoasă şi atrăgătoare e acea­stă teorie augustiniană, mai ales când ne gândim că înaintea ei abia există o vagă menţiune la Platon că există două elemente în na­tură: unul divin şi fericit; şi altul ticălos şi fără Dumnezeu. Teoria lui ne apare şi mai strălucită, dacă ne dăm seama că atâţia dintre cei ce s'au mai ocupat de filosofia istoriei (afară de Bossuet, un demn elev al său) au bătut alte cărări, de atâtea ori aşa de greşite. Herder cu teoria devenirii şi Hegel cu panlogismul său ameninţă să desfiinţeze cu totul individualitatea. Chiar şi Turgot cu tot bun-simţul său şi Condorcet cu iluzia geometrică a perfectibilităţii omeneşti indefinite n'au făcut decât să evidenţieze mai mult prin greşelile lor, meritele excepţionale ale episcopului din Hipona.

Aceste merite sunt astăzi, în zilele pacifismului şi ale Socie­tăţii Naţiunilor cu atât mai apreciabile, cu cât atâtea din preocu­pările şi frământările moderne le-a avut şi sf. părinte din Africa creştină. Amintim aceste lucruri, precum aşa de frumos spune Mgr. Dr. Ignaz Seipel în cuvântarea rostită la 14 Sept. 1930 în catedrala Notre Dame din Genève, nu pentru a dovedi o prio­ritate creştină catolică împotriva altora. Nu. Priorităţi de acestea să urmărească negustorii şi toţi cei ce vor să profite numai decât. Sufletele desinterésate de creştini trebue să fie mai largi, mai în­ţelegătoare. Să-şi dea seama că tot ţelurile înalte ale lui Dumne­zeu le slujesc şi cei ce având cu totul altă concepţie de viaţă decât a noastră, s'au gândit, după încetarea ostilităţilor răsboiului mon­dial, sa creieze o nouă ,,civitas" chiar dacă nu în sens autentic au-gustinian, dar cu scopul de a înlătura una din cauzele nenorociri­lor omeneşti: răsboiul. Creştinii deci se pot bucura cel mult în sufletul lor că ideia acestei instituţii moderne a găsit un percursor aşa de minunat în luminatul lor sf. părinte; ei se pot ruga şi acţiona mai cu foc. Mai ales că contrarietatea de interese ce vor constata de atâtea ori şi la întrunirile Societăţii Naţiunilor le va reaminti nevoia preconizată cu atâta vigoare de Sf. Augustin de a îndrepta întâiu indivizii, pe urmă colectivităţile; de a înfăptui întâiu progre­sul moral, apoi pe cel material.

IOAN G E O R G E S C U profesor

B I B L I O G R A F I E

In afară de izvoarele indicate în text, la această lucrare am întrebuinţat:

Nourrisson, La philosophie de St. Augustin. ouvrage cou­ronné par l'Institut de France. Deuxième édition. Paris, 2 vol.

Nourrisson. Tableau des progrès de la Pensée humaine, de­puis Thaïes jusqu'à Leibniz. Deuxième édition Paris, 1865.

Georg Freiherr von Hertling, Augustin. (Weltgeschichte in Karakterbildern, Mainz, Verlag von Franz Kirchheim, 1902) .

G U S T U L P E N T R U P R O F E S I U N E ŞI O R I E N T A R E A

P R O F E S I O N A L A

Pentru alegerea unei profesiuni criteriul determinant este, în majoritatea cazurilor, gustul fiecăruia, preferinţa personală, ceeace în mod curent se înţelege prin înclinaţiune. Inclinaţiune nu în sens de tendinţă pornind din profunzimile fiinţei noastre ci mai mult în sens de tendinţă care se manifestă la un moment dat, în mo­mentul când copilul sau adolescentul trebue să înceapă pregătirea pentru o profesiune, tendinţă care, — după toate probabilităţile — mai curând sau mai târziu, va dispărea sau va fi înlocuită prin alta.

In orientarea profesională se procedează cam în acelaş fel. Tânărul care se prezintă ca să ceară avizul orientatorului, asupra profesiunei pe care s'o îmbrăţişeze, este întrebat mai întâiu ce pre­ferinţe are, pentru care profesiune ar avea mai mult interes. Pe răspunsul lui se sprijină apoi întreaga examinare, socotindu-se că dorinţa pe care o manifestă el, este într'adevăr expresiunea unei cerinţe intime a fiinţei sale, a unui talent, a unor veritabile apti­tudini naturale.

In studiul de faţă vom căuta să stabilim întrucât este justifi­cată această manieră de a proceda, în ce măsură putem pune bază pe răspunsurile date de către subiect relative la profesiunea dorită. Cu alte cuvinte, vom căuta să vedem care sunt probabilităţile că gusturile vor fi dirijate de către tendinţele intime şi fixe ale fiinţei noastre, în ce măsură şi la care vârstă vor corespunde unor veri­tabile aptitudini naturale ale individului.

înainte însă de a da răspunsul acesta, ne vom permite o mică incursiune în domeniul psihologiei copilului şi adolescentului ca să putem culege unele date cari ne vor servi pentru clarificarea pro­blemei care ne preocupă. V a trebui să urmărim diferitele aspecte pe cari le iau gusturile individuale în timpul evoluţiei delà copilărie la vârsta adultă şi să vedem ce raport există între acestea şi apti­tudinile naturale ale individului la aceste epoci diferite.

Ştim cu toţii că viaţa copilului până la vârsta de 13—14 ani, este clădită din visuri despre realitate nu din realitatea însăşi. Aceste visuri au la bază instinctul şi copilul le exteriorizează în jocurile sale de fiecare zi. Acestea sunt mai totdeauna visuri despre

profesiuni; copilul se joacă şi caută să reprezinte şi să-şi inchipue că indeplineşte o funcţiune în viaţa socială. El este rând pe rând: vânător, soldat, negustor, brutar, zidar, etc. când e vorba de un băiat şi ţesătoare, bucătăreasă, cu interes pentru păpuşi sau pentru copii mici când e vorba de o fată. Toţi psihologii moderni înce­pând cu Groos văd, în aceste manifestări ale copiilor, viaţa instinc­telor primitive cari se exteriorizează în toate jocurile lor. In afară de instincte, jocurile copiilor mai pot fi determinate şi de mediul familial. Fără îndoială că atunci când se joacă de-a profesorul, de-a inginerul, de-a preotul sau doctorul, copilul îşi compune jocul sub influenţa celor ce-a văzut sau auzit în mediul familial. Putem dar să spunem că manifestările din această perioadă din viaţa co­pilului sunt determinate de instincte şi de afectivitate, că aceste visuri de profesiuni sunt determinate de către caracterele subiective ale profesiunilor după cum remarcă Sprange r 1 ) . Putem vedea că în această epocă dorinţele de a exercita o profesiune, gusturile sau interesul pentru profesiuni, sunt cu toul pasagere, schimbă­toare şi fără nici o legătură cu aptitudinile naturale ale individu­lui. Această perioadă de viaţă brodată numai pe visuri durează până la vârsta de 13 sau 14 ani. In aceste circumstanţe, este dela sine înţeles, orientarea profesională nu se poate baza pe gusturile manifestate de copil în vederea unui pronostic, fără să se angajeze pe o cale greşită. La baza acestui gust nu se găseşte o înclinare specifică. Diagnosticul psihologic în vederea orientării profesionale, în această perioadă şi bazat pe gustul copilului, nu poate fi consi­derat ca reflectând adevărata natură a acestuia. Şi dacă ţinem so­coteala că în majoritatea cazurilor orientarea profesională este so­licitată la vârsta de 13—14 ani, — bineînţeles în ţările în cari orientarea profesională este considerată în justa ei valoare, — ne dăm seama că trebue să excludem orice suport provenind din con­siderarea gusturilor manifestate de subiect şi că trebue să ne spri­jinim, în elaborarea diagnosticului, numai pe datele obiective pe cari ni le furnizează examenul psihologic făcut după metode ştiin­ţifice, singurele valabile.

Să considerăm acum o vârstă superioară acesteia şi să vedem ce observaţiuni putem culege în legătură cu problema care ne inte­resează. Luăm perioada cuprinsă între vârsta de 14 ani până la 18 sau 19 ani. Cu această vârstă cădem peste o altă perioadă tot atât de semnificativă în viaţa omului, perioadă în care au loc trans­formări profunde ale fiinţei umane şi care prezintă un interes re­marcabil din punctul de vedere al orientării profesionale. Aceasta este epoca adolescenţei care reprezintă vârsta în care copilul în­cepe să se emancipeze, în care personalitatea sa devine din ce în

1) Eduard Spranger, Psychologie des Jugendalters, Leipzig, Quelle & Meyer, 1927.

ce mai distinctă; vârsta în care, — având mai multă libertate de acţiune, — începe să pătrundă în mod direct în viaţă şi începe să considere înfăţişările reale ale lumii, vârsta în care el suferă influenţe numeroase din mediul ambiant şi în care se poate schimba mult mai uşor sub acţiunea acestor influenţe. In această epocă însă copilul începe să prindă şi raporturile obiective ale vieţii spirituale, ale culturii, raporturile obiective ale profesiunilor. Aceasta este perioada când începe să-şi construiască planuri de viaţă bazate pe condiţiunile obiective ale vieţii sociale, când începe să aibă şi unele înclinaţi uni originale nu numai imitate după alţii. Totuşi şi această perioadă, — a planurilor de viaţă, — este tot atât de bogată şi în visuri de profesiuni tot atât de necunoscute ca şi cele din perioada copilă­riei. Acestea sunt mult mai periculoase decât jocurile de copil căci ele, — „sie sich viel leichter „fixieren" ohne das ihnen doch eine spezifische Begabung zugrunde läge" 1 ) , — se pot fixa cu mai multă uşurinţă fără ca totuşi să aibă la bază un talent specific. Aceasta este epoca în care copilul are dorinţa să devină poet, artist, com­pozitor sau filosof. Băiatul îşi propune uneori ca scop să ajungă ofiţer, sportsman sau explorator, fata ar dori să devină dansatoare sau cântăreaţă. Este epoca dorinţelor foarte variate ale căror cauze determinante sunt greu de arătat. Gustul pentru o profesiune poate fi determinat uneori de cauze fără vre-o importanţă apreciabilă; o lectură, un spectacol văzut, pot face să se nască dorinţa pentru o anumită profesiune. Moda sau diferitele stări culturale pot dea-semenea figura printre cauzele cari pot determina dorinţe pentru anumite profesiuni. Sunt unele perioade de timp în care majori­tatea adolescenţilor au gust pentru o aceiaşi profesiune sau pentru acelaş grup de profesiuni, fapt care ne face să credem că starea spirituală sau culturală dintr'un moment dat, poate fi considerată ca o cauză a formării acestor gusturi. Vedem dar că în perioada adolescenţei gusturile pentru profesiuni se nasc din cauze uneori cu totul superficiale. Aceasta este perioda în care realitatea se con­fundă cu visurile, este perioada de „Warheit und Dichtung" a lui Goethe. Şi se înţelege că este un lucru nu tocmai uşor să se facă diferenţa între ceeace este imaginar şi ceeace este real, atunci când amândouă aceste aspecte se întrepătrund într'o singură manifestare. Spranger, în lucrarea citată mai înainte, cere o mare atenţiune, din punct de vedere psihologic, atunci când se face analiza acestor gus­turi, să se observe dacă au origina în particularităţile evoluţiunii spirituale sau au rădăcinile în profunzimile constante ale perso­nalităţii. Nu putem decât să ne raliem acestei păreri şi, — dacă mai ţinem seama că în această perioadă, dela 14 la 18 ani, se ob­servă şi fenomene datorite crizei pubertăţii, deasemenea cauză de mari transformări în psihicul şi fisicul individului, — trebue să re-

1) Edouard Spranger. Op. cit..

cunoaştem că a urma, în această perioadă, gusturile exprimate de subiect, nu este deloc recomandabil.

Numai în rare cazuri profesiunea care se exercită este şi cea dorită de către individ; profesiunea îl poate mulţumi numai atunci când corespunde gusturilor şi dorinţelor sale. Nu este locul să insist aici asupra semnificaţiei psihologice pe care o poate avea faptul de a fi sau nu mulţumit cu profesiunea care se exercită, ne vom mărgini numai să indicăm că tot ceeace contrazice tendinţele naturale ale individului, — pe planul fisic sau psihic, — determină o stare de neplăcere care opreşte forţele creeatoare cari sunt ne­cesare în orice profesiune, să se producă. Desigur că profesionistul care lucrează fără plăcere nu va putea să dea niciodată adevărata măsură "în ceeace priveşte calitatea şi cantitatea lucrului său. Diver­genţa aceasta între profesiunea care se exercită şi profesiunea care este dorită provin din faptul că la un moment dat, — în momentul când se alege profesiunea, — în cele mai multe cazuri, gusturile au fo.ît singurele criterii după care s a făcut alegerea. Copilul a arătat un interes, un gust, pentru o profesiune, a ales-o pe aceasta, a început pregătirea sau ucenicia în vederea exercitării ei şi după câtva timp gustul s'a schimbat, o altă profesiune a început să fie dorită, însă deja viaţa era angajată pe acest drum. Copilul sau adolescentul a trebuit să sfârşească pregătirea, să înceapă a exer­cita profesiunea însă fără gust, fără să obţină mulţumirea care poate proveni din conştiinţa că lucrează conform cu gustul său. Faptul că a considerat numai interesul de moment, fără să ţină seama de aptitudinile sale, va lucra în silă, va fi mereu nemulţumit şi-i va lipsi acea forţă creatoare care trebue să se manifeste şi în cea mai mică şi neînsemnată activitate a omului. Aceasta este o tragedie care se joacă zilnic sub ochii noştri şi nimeni nu se gân­deşte că ar putea fi remediată într'o mare măsură făcându-se apel la consiliile unui orientator, pentru toate cazurile în cari trebue să se decidă pentru alegerea profesiunei.

In afară de aceste schimbări ale interesului pentru profe­siune datorite diferitelor aspecte pe cari le ia însuşi individul în timpul evoluţiei sale spirituale, trebue să socotim şi schimbările de­terminate de influenţa mediului înconjurător. Idealul profesional al unui individ este determinat de mediul în care trăeşte. Se schim­bă mediul, atunci gustul, interesul pentru o anumită meserie se schimbă deasemenea. Exercitarea unei profesiuni noi, — atunci când la bază nu sunt aptitudini precis conturate pentru ea, — deşteaptă interese noi. Viaţa spirituală începe să se desvolte sub influenţele unui nou mediu, atunci şi dorinţele se vor schimba şi vor lua un aspect cu totul deosebit în ceeace priveşte felul de a se exterioriza.

In primul rând trebue să considerăm influenţa exercitată de tatăl sau rudele apropiate ale copilului. întotdeauna tatăl este con-

vins că cea mai bună profesiune pentru fiul său va fi aceia pe care o exercită el însuşi. Bazat pe credinţa că el a transmis fiului încli-naţiunea specifică pentru meseria pe care a exercitat-o şi el, îl sileşte pe acesta să continue a practica aceiaşi meserie. Uneori co­pilul însuşi manifestă interes destul de pronunţat pentru profesiu­nea tatălui, fără însă să aibă pentru aceasta aptitudini sau încli­nări specifice, ci numai dintr'o înclinaţie de moment, determinată într'o oarecare măsură printr'un transfert psihic. Uneori chiar orientatorul profesional face geşeala de a dirija sondagiile sale bazându-se pe profesiunea exercitată de către părinte. Este ade­vărat, că — din punctul de vedere al inteligenţii, — există o mare corespondenţă între poziţiunea mediană, ocupată de tată şi descen­dentul său, pe scara inteligenţii; rezultatele obţinute de diferiţi cer­cetători demonstrează că deobiceiu copiii liber-profesioniştilor se plasează pe cea mai înaltă treaptă pe scara inteligenţii şi urmează copiii oamenilor cu profesiuni din ce în ce mai inferioare din punct de vedere al gradului de inteligenţă necesar exercitării lor. Astfel Duff şi T h o m s o n 1 ) , cari au întreprins o vastă anchetă în Nort-humberland, au examinat 13.220 elevi din şcoala elementară şi 405 elevi din şcoala secundară şi au găsit o egală distribuţie a inteligenţii copiilor în raport cu ocupaţiunile părinţilor. In această relaţiune, între aptiudinile intelectuale ale copiilor şi profesiunea tatălui nu trebue însă să vedem o indicaţiune suficientă că fiul va fi într'adevăr apt ca să exercite cu succes profesiunea pe care a avut-o tatăl său. Inteligenţa este, fără îndoială, un element foarte important, poate cel mai important, într'o profesiune, însă încă nu avem dreptul să o considerăm ca singura cauză pentru reuşită. Considerând rezultatele ultimelor cercetări în psihologie, Holling-worth 2 ) conclude între altele: „copiii nu pot fi dirijaţi către o pro­fesiune specializată numai prin raportarea la ocupaţiunea tatălui său", Deasemenea W h e l l e r 3 ) , — care dealtfel se arată foarte optimist în ceeace priveşte rolul pe care inteligenţa generală îl poate avea în exercitarea unei profesiuni, — bazându-se pe rezul­tatele ultime obţinute de diferiţi cercetători, crede că, deşi inte­ligenţa generală joacă un rol preponderant pentru obţinerea suc­cesului în profesiune, trebue să se ţină seama şi de celelalte apti­tudini, cari şi ele au o importanţă foarte mare. Dealtfel discuţiunile în jurul teoriilor lui Thorndike, J . Scott, Spearman şi G. Thomson asupra raportului dintre inteligenţă şi celelalte aptitudini, nu au ajuns să stabilească o formulă în afara oricărei critici, aşa încât

1) J. F . Duff and P. H. Thomson: „The Social and Geographical Distri-bution of Intelligence in Northumberland" British Journal of Psychology. Voi. X I V , Part. 1. July 1923.

2) Letta H. Hollingworth: „The Psychology of the Adolescent" London. Partridge.

3 ) Olive A. Wheeler: „Youth" London, University Press 1929.

asupra acestui punct trebue să ne mărginim numai la ceeace pu­tem găsi în puţinele observaţiuni cari sau făcut în această direc­ţiune. Consultând o statistică dată de către „Biroul Academic Saxon de Informaţiuni pentru Studiul Profesiunilor" 1), — care a întreprins o anchetă asupra a 2875 elevi, candidaţi ia bacalau­reat, pentru a vedea cum se manifestă dorinţa şi deciziimea pt-ntru o profesiune, — putem constata că alegerea se distribue după pro­fesiunea tatălui, însă se observă şi o tendinţă către profesiunile superioare; adică elevi ai căror părinţi aveau profesiuni inferioare doreau să îmbrăţişeze o carieră socotită superioară aceleia a tată­lui, întrebările au fost puse de două ori : întâi în timpul vacanţei de vară şi a doua oară înaintea examenului care avea loc în luna Februarie. In acest fel s a putut aprecia şi durabilitatea acestei do-rinţi; s'a putut observa că, în acest interval de timp, dorinţa mani­festată la început s'a schimbat la o mare parte din subiecte. De oarece intervalul de timp care s'a scurs între o întrebare şi alta nu e prea mare, nimic nu ne poate face să nu presupunem ca după un timp mai lung, dorinţele abandonate nu vor fi mai numeroase.

Vedem dar că alegerea unei profesiuni, dirijată după aceea exercitată de părinte, are foarte multe şanse sä se facă în mod greşit, arbitrar, necorespunzând aptiudinilor naturale ale copilului. Datele pe cari ni-le furnizează diferitele statistici, rezultate din anchete întreprinse cu toată seriozitatea ştiinţifică, sunt destul de eloquente ca să ne îndrituiască să concludem că acest mod de a alege o profesiune, este hazardat şi cu totul neîntemeiat. Credinţa că un copil moşteneşte dela tatăl său aptitudinile pentru profesiu­nea exercitată de acesta, nu este întru nimic justificată. In practi­carea unei meserii oarecare se câştigă obiceiuri, ori aceste obi­ceiuri, — este demonstrat în biologie şi psihologie, — nu se pot transmite prin ereditate. Obiceiurile profesionale, abilitatea pe care o capătă un individ în exercitarea unei profesiuni constituesc câş­tigurile sale personale, formează caractere speciale dobândite prin exerciţiu cari însă sunt şi rămân caractere câştigate numai pentru individ în particular, ele nu pot fi transmise ci dispar odată cu el. Prin ereditate nu se pot transmite decât caractere generale, comune întregei speţe şi câştigate într'un timp îndelungat Dacă mai ţinem socoteală şi de faptul că individul este produsul a două caractere, nu numai al tatălui dar şi al mamei, că el este punctul către care converg caracterele întregei specii, cari caractere închid în ele nu numai o singură activitate ci valori de ordin etnic de grade dife­rite cari se întâlnesc în sămânţa care procreează, trebue să recu­noaştem că această concepţie, — care se bazează pe facultatea pe care ar avea-o tatăl să transmită fiului caractere speciale câşti­gate, — nu poate fi considerată valabilă.

1) ..Berufswünscbe der Abiturienten" în Sächsische Schulzeitung Anul 97. vol. 7; 2S Febr. 1931.

In afară de gustul pentru profesiune determinat de influenţa pe care o exercită tatăl, trebue să socotim şi pe acela determinat de influenţa mediului social care, după cum am spus mai înainte, poate să determine gusturi sau interese pentru profesiuni cari sunt contrazise în întregime de aptitudinile naturale ale individului. Victor Mercan te 1 ) bazându-se pe datele statistice culese de el în urma unor anchete pe cari le-a întreprins constată că, — din pricina influenţii mediului, — dorinţa pentru o profesiune mani­festată în epoca pubertăţii nu corespunde cu aceea manifestată ia vârsta adultă. Ancheta lui a fost făcută în şcoli de diferite cate­gorii şi a relevat influenţa pe care o exercită mediul pentru a pro­voca la copil simpatii pentru anumite profesiuni, sau grupe de pro­fesiuni, cari contrazic flagrant aptitudinile sale naturale. )?ără în­doială că trebue să facem excepţie de manifestările caracterizate printr'un intens tonus afectiv, cum ar fi talentul artistic sau muzi­cal, care poate fi considerat ca expresiunea tendinţelor intime ale copilului. Chiar şi când e vorba să determinăm partea care apar­ţine talentului se poate să facem greşeli. Am avat ocaziunea să cunosc la Institutul J J . Rousseau un copil în vârstă de 10 ani care părea a avea aptitudini excelente pentru piano. Tatăl său era muzicant şi-şi propusese să facă din fiul său un talentat pianist. Intr'adevăr ascultându-1 cântând dovedea, — deşi începuse lec-ţiunile de piano numai de un an, — că este în posesiunea unui talent şi a unei virtuozităţi remarcabile şi oricine 1 ar fi ascultat ar fi fost înclinat să creadă că în viitor va fi un celebru pianist.

Examenul psihologic al aptitudinilor muzicale precum şi cel al inteligenţii, au dovedit însă că era lipsit cu totul de imaginaţie, arătându-ne că ceeace luasem la început drept talent nu era decât un câştig technic datorit faptului că tatăl său se ocupa foarte mult de el şi-1 făcea să lucreze câte 6 ore pe zi ca să-şi poată apropria toată technica necesară. Toată virtuozitatea pe care o arăta nu era altceva decât rezultatul unei munci încordate şi care se executa în mod mecanic fără să-i poată lăsa liberă imaginaţia pentru a putea da o interpretare personală diferitelor bucăţi pe care Ie executa. Supus unei examinări speciale care era făcută de un spe­cialist în arta muzicală, s'a făcut aceiaşi remarcă negativă în ceeace priveşte prezenţa talentului muzical. Referatul „Biroului de Orien­tare Profesională" al Institutului, a fost făcut în sensul că nu po­sedă un talent special pentru piano şi că nu trebue ca părinţii să continue a-1 surmena impunându-i exerciţii excesive in speranţa că-i vor desvolta talentul ci să-1 lase să continue studiile şcoaiei începute şi să-i cultive mai mult imaginaţia care l'ar putea ajuta cândva să capete oarecare îndemânare în interpretarea diferitelor bucăţi. Biroul de orientare şi-a rezervat însă dreptul ca după un

1) Victor Mercante: „La Crisis de la Pubertad y sus Consecuencias Peda­gógicas". Buenos-Aires. Cabaut & Cia, 1918.

interval de timp de câţiva ani să refacă examenul pentru a putea vedea dacă nu manifestă oarecari câştiguri în partea imaginativa care singură ar face posibilă o manifestare artistică.

Copilul, atunci când alege' o profesiune, nu poate să vadă mai departe decât ceeace-i lasă impresiunea momentului şi părinţii fac o mare greşeală dacă pun bază pe dorinţele manifestate de copil. Ch Biihler 1 ) a remarcat faptul, de extremă importanţă pen­tru orientarea profesională, că niciodată copiii nu au o reprezen­tare exactă a structurii obiective a profesiunei pe care vor s'o îmbrăţişeze; copilul consideră o meserie numai în latura sa pur funcţională fără să se ocupe de raporturile ei cu practica sau cu ideia de lucru. Această formă de a-şi reprezenta profesiunea ră­mâne foarte mult timp singura care dirijează alegerea. O simplă impresiune este suficientă ca să angajeze copilul pe un drum pe care va fi silit să meargă viaţa întreagă în contra aptiudinilor sale. Şi această impresiune desigur că nu poate dura prea îndelung, se schimbă şi odată cu ea se schimbă şi dorinţa sau gustul pentru profesiunea care a fost aleasă. Dealtfel această schimbare în in­terese profesionale se poate observa, — atunci când la bază nu sunt aptitudini — nu numai la copii sau adolescenţi, dar şi la adulţi cari au o practică făcută într'o profesiune oarecare. F r y e r 2 ) în America a cercetat şi el această problemă a interesului pentru pro­fesiune şi din rezultatele statistice obţinute trage concluzia că nu putem considera alegerea făcută numai după gust sau interes ca având o valoare prognostică pentru viitor. Fryer a căutat să gă­sească în ce măsură interesul pentru profesiune persistă, care este constanţa interesului şi a studiat această problemă a constanţei care reprezintă o mare importanţă pentru orientarea profesională. Utilizând şi interpretând rezultatele obţinute de el şi de diferiţi cercetători, ajunge să formuleze următoarele consideraţiuni: nu putem stabili gradul ue constanţă în timpul perioadei de desvol-tare dela copilărie la adolescenţă întrucât nici una din cercetări n'a putut fi făcută pe un timp îndelungat. Se găseşte des o varia­ţie foarte mare într'un timp foarte scurt, în ceeace priveşte inte­resul pentru o meserie, deseori aceiaşi meserie fiind aleasă şi schim­bată din nou, de două, trei ori. Dacă se consideră o perioadă de timp de un an, interesul pentru aceiaşi profesiune se regăseşte cel mult la 5 0 % din elevi. Cu alte cuvinte se pare că numai jumătate din elevi rămân, după trecerea unui an, cu aceiaşi dorinţă speci­fică pentru profesiune. Nu e mai puţin ^probabil ca, după trecerea unui timp mai îndelungat, interesul arătat pentru o nouă profesiune

1) Charlotte Biihler: „Kindheit und Iugend". Leipzig, S. Hirzel, 1928. 2) Douglas Fryer: ,,D;e Konstanz der Intere&sen" în „Jahrbuch der Erzie-

hungswissenschaft und Iugendkunde". Hrsgb, von Prof. Dr. E . Stern. Bd III, pag. 259.

să nu se schimbe din nou. Observăm dar că Fryer, considerând interesul sau dorinţa specifică prezentă pentru o profesiune şi cer­cetând-o în funcţie de timp, conclude că nu are nici o valoare prognostică şi nu poate fi luată aşa dar în consideraţie nici de orientator şi nici de patron.

După cum reese din analiza făcută, gustul sau interesul ară­tat la un moment dat de către copil nu are la bază motive cari să justifice corespondenţa cu aptiudinile naturale şi deci nu poate constitui, pentru orientarea profesională, un punct de plecare. Noi am enumerat numai o parte din cauzele cari prezida la fixarea unei alegeri, însă fără îndoială că pot fi şi altele tot atât de superficiale şi fără legătură cu aptiudinile individuale. S'ar putea obiecta că această nestabilitate în gusturi a fost observată numai la copii sau adolescenţi, însă nu şi la adulţi la cari alegerea s'ar face pe baze temeinice. In afară de faptul că nici la adulţi nu este sigur că gus­turile sunt în afară de orice schimbări întrucât încă nu s'a putut găsi vârsta precisă în care să putem vorbi de o stabilizare a lor şi nici vârsta în care încep să se manifeste, ci din potrivă, — după unele observaţii izolate, — reese că interesul se prezintă tot atât de fluctuant şi la o vârstă mai înaintată, încă orientarea proiesio-nală nu poate găsi motive să se sprijine pe ceeace relevă gusturile personale. Aceasta din pricină că orientarea îşi are rostul nu intr'o perioadă a vieţii când omul este deja format într'o profesiune şi a căpătat obişnuinţa de a o executa, — fie că a posedat sau nu apti­tudini pentru aceasta, — ci tocmai în epoca în care omul aşteaptă să fie îndrumat către o profesiune, adică tocmai în perioada copi­lăriei sau adolescenţei când, — după cum am văzut, — gusturile nu au la bază o motivaţiune care să reprezinte tendinţele intime ale fiecăruia. Evident, se poate întâmpla uneori ca hazardul, care do­mină pretutindeni, să facă — în unele cazuri,, — ca gustul să fie corespunzător tendinţelor naturale ale copilului şi atunci desigur că se naşte un echilibru care duce la reuşită în profesiune, dând posibilitate forţelor creatoare să intre în joc. Nu e însă mai puţin posibil ca uneori acest echilibru să fie numai aparent şi atunci orientatorul care ar căuta să se sprijine pe acest fapt ar vedea gus­tul ca fiind expresiunea tendinţelor intime ale individului. Dacă însă, într'un asemenea caz, vom căuta să găsim motivaţiunile cu adevărat profunde ale acestui gust care determină alegerea, pu­tem cu siguranţă să constatăm o antinomie care va face ca, mai devreme sau mai târziu, conflictul să se declare. Este adevărat că acest conflict, după toate probabilităţile, se poate declara mai fre-quent până la vârsta de 18—19 ani, nu este însă exclus ca să aibă loc şi mai târziu, deoarece nu putem avea siguranţa că în vârsta adultă consideraţiunile de ordin subiectiv, după cari se face alege­rea unei profesiuni, sunt cu desăvârşire înlăturate.

Din punct de vedere practic, trebue să considerăm viaţa aşa

cum se prezintă în momentul actual, cu toate condiţiunile econo mice şi să ne referim şi ia organizaţia actuală a învăţământului, care împreună cer ca adolescentul sau copilul să înceapă din vreme pregătirea pentru o profesiune, trebuind aşadar să aleagă această profesiune cât mai de timpuriu. Nu putem şti când încep să se ma­nifeste şi când se fixează gusturile, nu putem cunoaşte gradul de constanţă, pe care să-1 atribuim acestora; orientatorul profesional trebue să le considere sub beneficiu de inventar, în"ă nu se poate servi de ele pentru elaborarea unui diagnostic psihologic care să aibă valoare pentru viitor, fără a se angaja pe. un drum greşit. Examenul psiho-fisiologic al copilului sau adolescentului care se prezintă pentru a fi orientat către o profesiune, trebue să fie făcut pe baze ştiinţifice, în limita posibilului, cât mai obiective şi mai ales să nu se sprijine pe interesul manifestat de subiect, interes care am văzut cât este de schimbător.

Genève, Mai, 1931. G E O R G E B O N T I L À

Î N C E R C A R E A S U P R A E X I S T E N Ţ I I LUI D U M N E Z E U

,,/e n'impose, je ne propose, fexpose"-

De şi cea mai mare parte dintre filosofi na se mai interesează în timpul nostru de problema existenţei lui Dumnezeu, fie că pentru unii ea este clarificată, fie că pentru alţii apare în mod teoretic imposibil de rezolvat, no) ne propunem totuşi de a relua problema, bineînţeles dintr'un punct de vedere cu totul nou. Pentru aceasta nu va trebui însă să se creadă că am avea pretenţia de a găsi şi de a expune aci un argument care să fie definitiv sau absolut. După cum nu va trebui să se aştepte nici Ia reluarea faimoaselor argumente ruinate — cre­dem noi — definitiv de către criticismul kantian.

întreaga noastră lucrare se fondează pe câteva concordanţe între fapte, pe deoparte, între ultimele date al culturii contimporane, pe de altă parte. Aceste concordanţe sunt însă de o importanţă atât de covârşitoare, existenţa lor este atât de în afară de orice înd'oaialăs încât acela care v a voi să depăşească explicările ş: concluziile noastre, va trebui să le dea o explicare la ale cărei consecinţe să adere în mod necondiţionat.

Dinamismul interior al gândirii ş< desfăşurarea evolutivă a naturii exte­rioare ! Ce poate fi mai eterogen decât aceste două lanţuri de realităţi ? primul, fruct al unei penibile şi profunde observaţii interne, realitate temporală, noolo->-;:c? : al doilea, produs al unei îndelungi observaţii externe, realitate spaţio-tempora'ă, obiectivă. A găsi între ele o oarecare asemănare şi încă ar trebui să ne dea de gândit. Cum am putea rămâne însă nepăsători când această asemă­nare ar merge aproape până la identitate ? Problema naturii lumii exterioare — orice s a r spune — este şi va rămâne o problemă etern umană atât timp cât va mai exista o gândire, atât timp cât va mai rămâne o fiinţă interesată şi supusă acestei oarbe deslănţuiri de forţe extra-ind<viduale pe care ne-am o-bişnuit să o numim , natură".

I. Dinamismul interior al gândirii.

Pentru a putea prinde ceace gândirea are mai durabil, mai profund şi mai caracteristic să încercăm, pentru un moment, printr'o sforţare analitică, să ne afundăm. într'o porţiune a curentului său. şi anume în regiunea sa cea mai spe­cifică, acolo unde individualul şi accidentalul vor lăsa să transpară generalul şi esenţialul, în actul de creaţie, în dinamismul activităţii creatoare astfel cum poate fi observat introspectiv de oricine a trăit asemenea momente. In aceasta porţiune de real introspectiv zace un număr de date pozitive uşor verificabile, a căror recunoaştere pot avea urmări neaşteptate şi chiar incalculabile.

Este în deobşte cunoscut că primul moment al acestei gândiri care vrea să creeze, se prezintă sub forma unei prrieade de elaborare excesiv de lungă şi de penibilă, perioadă de acumulare considerabilă,, câteodată copleşitoare, de docu­mente, cunoştinţi. idei, judecăţi. Suntem adesea înclinaţi să credem că produ-sul

creaţiei este opera hazardului. Nimic mai fals. Fie că avem posibilitatea de a şti, fie că ignorăm acea ce s'a petrecut în spiritul gânditorului, este atât din punct de vedere logic cât şi psichologic absurd de a presupune că o idee ar putea să se nască din neant. „Nu există adevărată creaţie — spune D-l Edouard Le Roy — fără o laborioasă, aspră şi lungă perioadă de acumulaţie" de incu­baţie chiar. Totul se petrece ca şi cum forţele împrăştiate ale activităţii noastre spirituale s a r strânge, concentra,, presă. Şi astfel, puţin câte puţin, o propulsie primordială se prepară, se crează, se pregăteşte să se lanseze. Din această materie brută şi amorfă, o ţâşnitură neprevăzută v a apare, o impulsie care va atrage pe toate celelallte, o intuiţie, prezentată sub forma însăşi a acestei profunde presiuni, v a semnală începutul elanului propriu gândirii care începe să se desfăşoare. Preparată în mod laborios dinainte, plină de posibilităţi, de forţe de expansiune, această intuiţie ţâşneşte mai întâi unică, însă, chiar din acel moment, ea se sfărâmă, se divizează, se înclină peste ea însăşi, câteodată se opreşte şi recade neputincioasă, câteodată se imobilizează, câteodată devine oarbă ; totuşi gestul primordial continuă. E l este acela care, desfăşurându-se, aspirând din sânul său propriu noui forţe pentru a se lansa din nou, face ca gândire.a să continue şi să lucreze, să aprofundeze şi să descopere în ea însăşi noui ralităţi, noui ra ­porturi, noui planuri de sistematizare. Fiecare ramură care ţâşneşte din trunchiul gândirii primitive este aptă să producă la rândul său noui muguri, noui vlăstare deşi nu toată această ramificare rămâne în mod final victorioasă. Din curentul creator susţinut şi condiţionat de intuiţia originală, un număr de diviziuni rămân fără de importanţă, multe linii de lansare recad. Cu toţii ştim că în operile de gândire se produc opriri, imobilizări fatale, căderi şi neputinţi.

Orice curent original de gândire este forţat să târască în sânul său un greoi material alcătuit din fapte, idei, vechi construcţii logice, primite de la mediul intelectual ambiant şi asimilate în perioada iniţială de laborioasă infor­maţie. Se întâmplă adesea şi în mod fatal ca acest material să bareze drumul elanului generator; adesea, anumite edificii vechi de fapte, anumite cadre logice tradiţionale, reuşesc să stăvilească mersul său victorios, fie prin propria lor forţă intrinsecă de coeziune, fie prin puternica hipnoză a trecutului. Oprită un moment, nemai putând sparge vechile tipare logice aîe fenomenelor, intuiţia primitivă caută să se modifice, impulsia primară se reîmprospătează sau se divizează, împrăştiindu-se printre materiale, pipăind punctele mai slabe pe unde să isvorască mai departe. Uneori reuşeşte, alteori nu. Uneori ţâşneşte într'o ade­vărată jerbă, târând prin forţa-i dinamică astfel recâştigată întregul material oare i se opusese. Alteori unele din ramificaţiile curentului central sunt iarăşi înfundate şi de astă dată definitiv, în timp ce restul îşi continuă mai departe gloriosul său drum. Elan generator, materie inertă— teză, antiteză, ar spune Hegel -—, iată cele două principii care se luptă şi se interpătrund în orice act de creaţie; iată ceace poate distinge oricine se afundă în indiferent care curent de gândire creatoare. Elan generator, forţă misterioasă şi profundă, dar totuşi limitată şi învinsă uneori de aluviunile greoaie pe care le poartă fatal în sânul său. Fatal , pentrucă „une pensee qui apporte quelque chose de nouveau au monde est bien obligee de se manifester â travers Ies idees toutes faites qu'elle recontre devant elle et qu'elle entraîne dans son mouvement" x ) . Toată această desfăşurare de forţe sugerează imaginea unui torent vijelios care ar fi smuls şi purtat în drumul său tot ceace îi stăvilea calea: nisip, pietriş, pomi, stânci şi căruia, odată dispărut, un cercetător curios i-ar putea desluşi mersul, ramifica­ţiile, diversele direcţii, după aluviunile pe care le-a presărat dealungul parcur­sului său; căruia i-ar putea determină intensitatea chiar, după modul şi forma de orânduire a diverselor materiale depuse în albia sa. Căci, vai! aceasta este tot ce ne mai rămâne din contactul imediat cu realul, din intuiţiile creatoare ale

1) H. Bergson: L'intuition phil.; Revue de met. et de morale, nov. 1911; p. S13.

marilor gânditori: ...„ce contact a fourni une impulsion,, cette impulsion un mou­vement, e t c . . ce mouvement, qui est comme un certain tourbillonement d'une certaine forme particulière, ne se rend visible à nos yeux que par ce qu'il a ra ­massé sur sa route" 1 ) .

Un ansamblu de greoaie şi rigide concepte înlănţuite după legile imuta-bile ale discursului logic: astfel ni se prezintă ceace în mod curent se numeşte ,,o lucrare de originallă gândire". Munte de materie inertă, noian de concepte în care trecutul extraindividual şi-a înfipt adânc pecetia. Iată ceace purta în sânul său curentul generator de gândire şi iată tot ceace ne mai rămâne din dis­păruta intuiţie creatoare. Şi totuşi în această îngrămădire de vechi concepte, un lector mai atent va putea găsi noui linii de forţă, noui sistematizări, noui cristalizări ale vechiului material. Un curent magnetic pare să fi străbătut tot acest material, imprimându-i prin misterioasa sa forţă gregară, direcţiile şi in­tensitatea.

Ar fi inutil să insistăm mai mult asupra forţei magnetice pe care anumite idei noui şi centrale o exercită asupra tutulor celorlalte. Este destul de bine cunoscut fenomenul de cristalizare care se săvârşeşte în jurul acestor idei. Se ştie cum o intuiţie nouă, sau o credinţă care ne este scumpă, domină şi dă o coloratură specifică tuturor celorlalte date ale gândirii. Se ştie deasemenea cât de mult sunt stăpâniţi filosofii de propriile lor idei, cât de înverşunaţi sunt atunci când e vorba să le apere, câtă teamă au de a nu le vedea distruse. Orice operă de gândire cu adevărat profundă şi originală ţâşneşte roajestuos, tărând totdeau­na după ea sufletul inventatorului şi aprobarea entuziastă a celorlalţi. De reţinut este însă caracteristica dinamică a gândirii, manifestarea sa ca act creator, ca luptă necurmată între forţă şi materie, ca elan care curge, străbate şi târăşte masse inerte de concepte, ca impulsie generatoare, omogenă şi unică la început dar plină de forţe de expansiune, diversă, ramificată, eterogenă apoi, dar bo­gată în noui forme străbătute de curentul iniţial.

Or, tot ceeace am găsit ca esenţial în actul gândirii creatoare, se aplică la gândirea integrală, fie că e vorba de gândirea individuală, fie că e vorba de gândire în general.

Traversând lucrările individuale, multiplele ramificaţii ale cunoştinţelor prezente, proectându-ne atenţia în trecut până la isvoarele însăşi ale gândirii omeneşti şi parcurgând apoi întreaga sa evoluţie până la complexitatea stării sale actuale, vom găsi aci ca şi dincolo aceiaş lege de desfăşurare dinamică. Un curent iniţial de gândire, curentul mentalităţii primitive, în care „eu" şi „non-eu", vis şi realitate, trecut şi viitor, se amestecau indistinct, curent unic dar viguros, omogen dar plin de forţe de expansiune, bogat în posibilităţi de desfăşurare, de adâncire, de diversificare. Feluritele sale forme de cristalizare: operele de artă, instituţiile, miturile, reprezentările colective, deşi străbătute de o unică atitudine, lasă totuşi să se întrezărească germenii viitoarelor dezagre­gări, cari vor duce treptat, prin propria forţă de desfăşurare a elanului pri­mitiv, la multiplicitatea actuală de planuri în care gândirea omenească s'a angajat. Aci ca şi dincolo, orice nouă ramură care ţâşneşte din trunchiul gân­dirii primitive este capabilă să producă noui muguri, alte ramuri. Urcând din gândire în gândrie ca de la condiţionat la condiţionant, mersul dialectic al acestei înmuguriri neîncetate ne poate conduce delà cea mai neînsemnată dintre ele până la datele fundamentale ale gândirii omeneşti. Există o infinită progresie a gândirii. Capacitatea spiritului „de former des idées, s'accroît à l'infini par son développement interne... Penser, c'est avoir un esprit, et l'esprit, du moment qu'il prend conscience de lui-même, se conçoit comme une activité indéfinie et u n e " 2 ) . Sub această progresie, o lege de evoluţie transpare, aplicabilă atât gândirii individuale cât şi gândirii în general, legea înmuguririi indefinite a siste-

1) Ibid., p. 813. 2) Léon Brunschvicg : ,.L'idéalisme contemporaine", pag. 31.

74 I. D, Decusara şi P. Ionescu

melor dintr'un sistem dat, a ideilcr dintr'o idee dată. Şi în această viaţă a sis­temelor filosofice şi a tecriilcr ştiinţifice, câte falimente, câte înfrângeri, câte cadavre care zac în cimitirul etern al istoriei filosofiei şi chiar al ştiinţei. Care va fi gânditorul care să nu fie sigur că din întreaga sa activitate va rămâne mai mult decât câteva lucruri, câteva formule, câteva idei şi uneori, v a i ! câteva cuvinte! Exemple? Ne putem dispensa, atât sunt de cunoscute de oricine se ocupă cât de puţin de filcsofie.

Ni s'ar putea însă -obiecta aci că, deşi este posibil ca dinamismul gândirii omeneşti să se prezinte în linii mari sub formele descrise mai sus, totuşi în amă­nunt iluzia să dispară. Analizând trecutul spiritual al umanităţii în operele scrise „această memorie în hârtie a uman'tăţii" cum spunea Schopenhauer. sau în orice altă formă de document istoric, diversitatea actuală a curentelor de gândire nu ar mai apare ca produsul unui elan primordial de gândire, unic, omogen şi gene­rator, isvorît din ţinuturile insuficient explorate ale preistoriei şi lansat dealungu! timpului sub forma unei uriaşe jerbe, ci ca rezultatul unei sforţări de gândire individuală infinit de complexă, gând're haotică în ansamblu, cu direcţii schim­bătoare în amănunt, discontinuă şi personală. A susţine această teză înseamnă însă a negă existenţa unei gândiri umane supra-individuale ; înseamnă afirmarea particularului şi a singularului cu excluderea generalului şi a universalului. Să fim oare obligaţi de a reluă pe cât de faimoasa pe atât de sterila discuţie sco­lastică ? Dacă există aci o dificultate, ea provine din faptul obişnuinţii noastre de a privi gândirea omenească din a' rară, astfel cum s'a cristalizat în spaţiu, în operele de cultură, în milioanele de cărţi. Gândirea umană este nevoită ca şi elanul creator al novatorului, să se lupte neîncetat cu materia pe care o târăşte in curentul său, să străbată, să se solidifice în lumea greoaie a conceptelor sau în materia moartă din care sunt plăsmuite operele de artă..

Să lăsăm însă pentru un moment problema deschisă, pentru a trece un alt punct de vedere, care va completă într'o oarecare măsură rezultatul propriei noastre analize, aducându-i totodată cea mai strălucită conf rmare.

Dacă ar fi să ţinem seamă de titlul prelegerilor pe care d-1 Eduard Le Roy le face în acest an (1929—1930) la , .College de France" : „Le problème de l'Etre extérieur dans fe. perspective idéaliste", am fi tentaţi să credem că nu este vorba decât de tratarea unei singure probleme, care deşi privită dintr'o oarecare poziţiune bine definită, ar admite în acelaşi timp posibilitatea altor perspective tot atât de valabile. Or, aceste prelegeri sunt mult mai puţin limitate decât ar părea la prima vedere. Ele constituesc în realitate o sinteză a întregii gândiri anterioare a d-lui Le Roy ; mai mult încă, o încercare de sinteză a tutulor formelor de idealism apărute până în prezent, a ştiinţii întregi şi a intregii nlocoHi ; într'un cuvânt, o încercare de sinteză integrală a realului sub toate formele- în care s'ar putea manifesta. Singurul idealism — spune el — care îndepărtează obiec;iunile ridicate în centra tutulor celorlalte forme, sub care ei a eoărut în istoria filosofiei este idealismul fundamental, este idealismul . c a r e suspenda, reduce sau absoarbe întreacă realitate în gândire. Această atitudine, care susţine căi totul nu este decât gândire, că în afară de ea nimic nu poate exista, privită în adâncul său este imposibil de depăşit Orice afirmaţie sau orice negaţie am face asupra unui nu importă care obiect, este o judecată, un act de gândire ; aşa fiind, intră în impeeriul ei, ca parte constitutivă ; şi aceasta în mod necesar fiindcă se pre­zintă faţă de ea în raportul logic „parte-tot". Acelaşi lucru şi cu intuiţiile şi percepţiile, ele nefiind în fond decât aserţiuni, judecăţi de existenţă. Inconştientul pp.re la prima vedere că ar scăpă de sub imperiul gândirii. In realitate însă, toate teoriile moderne emise asupra lui re reduc în ultimă instanţă la nişte definiţii în funcţiune de conştiinţă • inconştientul este şi nu peate fi altfel conceput decât

ca limită infericară a ei. Astfel, el însuşi nu mai poate fi considerat ca o reali­tate absolută, independentă de gândire. Fiind in funcţie de conştiinţă, care e absorbită integral şi măturată neîncetat de funcţiunile gândirii, inconştientul nu poate deci servì de refugiu celor care vcesc să răsbată dincolo de câmpul gândirii, dincolo de idealism. Teza realistă, fie ea cea mai. pură, duce — volens. nolens — la afirmarea unui lucru în sine r'nccgnoscibil. Propcziţiuni de felul acesteia : ..există un numen" sunt şi rămân totuşi acte de gândire. Ele conţin însă o inten­ţionalitate de o absurditate flagrantă : tot fiind acte de gândire, părţi ale ei, a u pretenţia de a afirma lucruri existând dincolo de ca. Pe asemenea afirmaţii absurde se bazează teza realistă. îată de ce ea nu poate rezista în faţa atitudinii idealiste. Afirmând că totul este gândire nu înseamnă însă a afirmă că totul se reduce la gândirea mea. , Il y a pensée : il y a aussi la Pensée". Idealismul nu trebue conceput într'o perspectivă individualista, solipsistă. El nu afirma gân­direa — mea — ci Gândirea. Care să fie caracterele proprii acestei Gândiri, care depăşeşte oricare altă gândire individuală ca şi pe a mea proprie ? înţeleasă oa un sistem stabil, rigid, de principii şi naţiuni ea are o semnificaţie restrânsă, bine limitată. Nu la aceasta reduce idealismul întreaga realitate ci la Gândirea astfel cum ni se prezintă atunci când, printr'o puternică sforţare de intuiţie — de intuiţie in sens bergsonian — reuşim să ne transpunem în interiorul, in dinamismul ei. Privită astfel, ea ne apare ca un „elan al istoriei" unic şi creator, care se lansează dealungui timpului pe diferite planuri etajate în profunzime. îată caracterul Gândirii, astfel cum se prezintă mie, gândirii mele, care nu este decât o parte înserată în curentul ci general, totdeauna în mers pe diverse planuri, totdeauna ilimitat. Ds fiecare plan în care elanul creator al Gândirii s'a angajat se ataşează diverse- specii de discursuri, diferite părţi de real, cari constituesc ştiinţele noastre particulare. Realul nu este decât o idee şi nimic mai mult, care se dedublează in actul de analiză în obiect şi subiect. Problema astfel cum o pune realismul ontologic se reduce la o dilemă de acest fel : sau diferitele planuri ale Gândirii pot să se reducă unele la altele şi atunci nu mai rămâne nimic din pretenţmnile realismului, sau aceste planuri sunt ireductibile şi atunci trebue să admitem existenţa unei realităţi iraţionale care se opune mersului Gândirii, a unui reziduu inert extraraţional care rezistă reducţiei planurilor de Gândire. Dar această din urmă alternativă se fundează în ultimă analiză pe erori de limbagiu comun care spaţializează şi solidifică o realitate în continuă schimbare. Expre -siune geometrică, care ne sugerează imagini spaţiale discontinue, tăeturi, bariere, prăpăstii, inexistente însă între planurile ei de desfăşurare. Gândirea străbate în drumul său istoric, aprofundându-se, diferitele planuri pe care ea s'a mişcat şi se mişcă în prezent, planuri care nu reprezintă decât memente accidentale, istorice, ale desfăşurării sale unice.

Nu vom încerca aci să apărăm şi nici să impunem această ultimă încercare de sinteză a culturii întregi şi a întregii realităţi. Putem rămâne mai departe realişti sau idealişti, credincioşi în realitatea ultimă a materiei sau a spiritului, a energiei sau a gândirii, după cum putem continuă să apărăm agnosticismul ce! mai intransigent. Un lucru însă trebue să-1 recunoaştem. Fie că luăra in considerare c sidplă' porţiune din gândire, fie că o privim individual sau în general, din afară sau dinăuntru, ca se prezintă totdeauna sub aceleaşi aspecte.

II. Desfăşurarea evolutivă a naturii exterioare.

Lumea externă are istoria sa — şi aci nimic nu nc împiedică de a adera la atitudinea realistă — independentă de aceia a gândirii' omeneşti. Această istorie a inspirat după cum se ştie, diverse explicări evoluţioniste, care culminează în evoluiicnismul mocanist al Iui Spencer. Cu toate criticele care i se pot aduce.

evoluţionismul spencerian a pătruns totuşi treptat, câştigând din ce în ce mai mulţi aderenţi printre oamenii de ştiinţă pozitivă. Există totuşi un domeniu, unde explicările mecaniste — cu toate sforţările făcute de Spencer şi de savanţii ulteriori — nu au putut pătrunde decât în mod insuficient, incomplet : domeniul lumii organice, domeniul vieţii. Aci „neputinţa ipotezelor transformiste de a canaliza impulsia vitală într'o reţea oarecare de determinism — adaptare, selecţie sau ontogeneză" *) — a dus la noui sforţări de gândire, ia schimbări de metodă de atitudine, etc., care s'au cristalizat în noui sisteme de explicări, cum ar fi spre exemplu teoria teleologică, după care evoluţia ar avea un scop instaurat de o voinţă inteligentă şi supremă (Dumnezeu), sau neovitalismul unui Barthez (în special al şcoalei din Montpellier) al unui Reincke, Driesch, după care nu ar exista nici putere atractivă ( s c o p . j e X o ç ) , nici mecanism imanent, ci o forţă care ar acţiona din urmă (vis-a-tergo) şi în virtutea căreia evoluţia s'ar săvârşi ca un act necesar datorit unui ce „vital" ascuns în materia organică. Toate aceste explicări, cari caută să umple golurile iraţionale ale teoriilor mecaniste, îşi ating apogeul cu dl Bergson care, înarmat cu o nouă metodă, diferită de aceia a ştiinţelor pozitive, intuiţia intelectuală —• singurul instrument de cercetare care ar mai rămâne filosofului, dar totodată singurul capabil de a surprinde realul descătuşat de categoriile deformatoare ale intelectului — încearcă să pătrundă în evoluţia lumii organice, să se afunde în curentul dinamic al vieţii, pentruca, traversând diversele etape ale evoluţiei, mulţimea enormă a speciilor şi infinitatea indivizilor, să-i poată sesiza direcţiile şi semnificaţia lor.

Doctrina d-lui Bergson este atât de cunoscută şi de răspândită încât ar fi inutil să intrăm în detaliile ei. A schiţa în câteva rânduri ideile sale fundamen­tale, credem a fi suficient atât pentru necesităţile psichologice ale lectorului cât şi pentru acelea ale propriei noastre lucrări.

Ordinea care domneşte în natură —• spune d-1 Bergson — este o ordine care trebue să nască din ea însăşi atunci când ordinea inversă este suprimată. Sensul în care merge această realitate, ne sugerează ideia unui lucru oare se desface ; „là est, sans aucun doute, un des traits essentiels de la 'matérialité. Que conclure de là, sinon que le processus par lequel cette chose se fait est dirigé en sens contraire des processus physiques et qu'il est dès lors, par défi­nition même, immatériel ? Notre vision du monde matériel est celle d'un poids qui tombe ; aucune image tirée de la matière proprement dite ne nous donnera une idée du poids qui s'élève. Mais cette conclusion s'imposera à nous avec plus de force encore si nous serrons de plus près la réalité concrète, si nous considé­rons, non plus seulement la matière en général, mais, à l'intérieur de cette ma­tière, les corps vivants. Toutes nos analyses nous montrent en effet dans la vie un effort pour remonter la pente que la matière descend" 2 ) . Acest efort care pătrunzând şi organizând materia a creat diversele forme de specii vieţuitoare, delà cele inferioare până la cele superioare, pare că conţine o finalitate iniţială, care ar urmări dealungul mutaţiei speciilor, liberarea spiritului. „De cet élan vital, les grandes lignes de l'évolution jailliraient comme les gerbes d'une fuséee. Les groupes d'êtres vivants, par conséquent, devraient se définir, moins par la possession de certains -caractères, que par leur tendance à accentuer et, partant, à différencier, des virtualités primitivement confuses. La séparation du règne végétal, par exemple, représenteraient la dissociation de plus en plus élargie de deux modes de nutrition originellement impliqués l'un dans l'autre" 3 ) . Viaţa în impulsia sa iniţială, înainte de orice sciziune, era o tendinţă de a acumula într'un rezervor „ceva" oare altfel s'ar fi scurs : energia solară, energie a cărei degradare se întâmplă astfel să fie în mod provizoriu suspendată în câteva din

1) T . Gilbert Maire. „Henri Bergson, son oeuvre", Paris, p. 37. 2) H. Bergson. ,.L'évolution créatrice"... pag. 266. 3 ) G. Maire, op. cit.. pag. 38.

punctele unde se răspândea. Evident, viaţa nu ar fi putut să se menţină decât descărcând această energie acumulată ; dar ea s'ar fi cheltuit mai curând, dacă un organism nu s'ar fi găsit în drumul ei pentru a-i opri împrăştierea, pentru a o reţine şi- adăuga la el însuşi. Astfel, deşi viaţa nu reuşeşte decât să-i întârzie căderea, ea este totuşi o sforţare pentru a ridica greutatea care cade. Această sforţare, unică la început, desfăşurându-se prin propria ei forţă de expansiune, s'a divizat mai întâi în două mari ramuri ; una luând aspectul unui împrumut direct din atmosferă şi din pământ a dus la desfăşurarea funcţiunii clorofiliene, fixând în acelaşi timp planta de pământul unde a germinat ; cealaltă, luând aspectul unei cuceriri în dauna celorlalte fiinţi şi atrăgând pe animal mereu mai iute spre căutarea păşunii sau vânarea prăzii, a condus la desvoltarea sistemului sensorio-motor. Această primă diviziune a dat loc la alte subdiviziuni, cari au ajuns în mod final să canalizeze impulsia inţială în patru noui direcţii între cari viaţa animală şi-a repartizat cursul său : Echinoderme, Moluşte, Artropode şi Vertebrate. întreaga evoluţie pare a urmări să îndrepte viaţa spre acte din ce în ce mai eficace prin fabricarea şi întrebuinţarea de explozive din ce în ce mai puternice. E a este orientată în întregime spre mişcare, sensibilitate, transformarea mecanicului în spontan, a stabilului în transfonrabil. „Or «Matière et Mémoire» nous en avertissait déjà : le rôle principal du système nerveux est d'emmagasiner, à l'état d'habitudes motrices, la plus grande somme possible d'énergie potentielle comparable à un réserve d'explosif dont le moindre déclanchement peut tirer le maximum de t r a v a i l " 1 ) . Dintre cele patru mari curente în care evoluţia animală s'a angajat, ultimele două -— Artropode şi Vertebrate — par singure a fi reuşit să învingă obstacolul materiei înmagazinând cea mai mare capacitate de excitaţie într'un sistem nervos bogat în virtualitatea cea mai înaltă de acţiune. C u ele viaţa pare a-şi fi realizat finalitatea sa iniţială, desfăşurând virtualităţile confuze ale elanului primitiv. Lansat în mod primordial, pe două mari pante, el duce astfel mai întâi la formarea celbr două regnuri : regnul vegetal şi regnul animal, dintre care ultimul pare singur chemat să ducă la victoria finală. Dar şi aci rezistenţa materiei obligă curentul vital la o nouă sciziune, constrângându-1 să se lanseze pe alte două mari linii divergente de viaţă. Intr'una vedem că evoluţia animală se opreşte, se imobilizează, înfăşurându-se într'o crustă dură care împiedică transformarea : direcţie al cărei tip îl constitue Moluştele şi Echinodermele, forme de viaţă înfăşurate într'o haină fixă, în plăci cari fac imposibilă mişcarea şi iniţiativa ; reîntoarcere la fixaţie, la inerţie, la moarte. In cealaltă, corpul ani­malelor rămâne liber : direcţie a cărei evoluţie milenară ajunge, depăşind nenu­măratele sale schiţări anterioare, pedeoparte la formula Artropodelor, care cu Furnica — capo d'operă de instinct —• îşi atinge perfecţiunea, pedealtăparte, la formula Vertebratelor, care cu Omul — capo d'operă de inteligenţă — isbu-teşte să culmineze evoluţia, realizându-o integral.

înainte de a trece mai departe să ne oprim un moment pentru a preciza sensul în care d-1 Bergson consideră pe Om ca scop ultim şi suprem al evoluţiei. El nu este în niciun caz acela al teoriilor transformiste, căci Eergson recunoaşte că „evoluţia s'a săvârşit pe mai multe linii divergente, şi, dacă specia umană este la extrem'tatea uneia din ele, alte direcţii au fost urmate cu alte specii la capăt" 2 ) . Adevăratul sens nu ne poate fi dat decât de viziunea care transpare din întreaga evoluţie a vieţii, viziune a două forţe opuse şi eterogene care se luptă necurmat, care înving şi sunt învinse reciproc dealungul istoriei vieţii ; una trezind imaginea spiritualităţii, forţă vitală, creatoare, liberă; cealaltă imagină pură a materialităţii, inerţie, moarte. Or, „Omul" reprezintă tocmai specia în care prima forţă a învins şi se manifestă mai mult decât în oricare alta. De aceia el singur poate fi privit ca raţiune de a fi a evoluţiei. In om şi numai în om, principiul opus, inerţia, moteria, târâtă de curentul forţei creatoare s'a cristalizat într'o formă care, ducând

1) Ibid. p. 38. 2) H. Bergson, op. cit., pag. 289.

până ia cel mai înalt grad desfăşurarea sistemului sensorio-motor, a liberat conştiinţa de mecanismele motoare ale instinctelor, dându-i posibilitatea unei activităţi libere şi creatoare la indefinit La vie apparaît... comme une onde immense qui se propage à partir j'uu centre et gui, sur la presque totalité de sa circonférence, s'arrête et se convertit en oscillation sur place : en un seul point l'obstacle a été forcé, l'impulsion a passé librement. C'est cette liberté qu'enregistre la forme humaine. Partout ailleurs que chez l'homme, la conscience s'est vu ac­culer à une impasse ; avec l'homme seul elle a poursuivi son chemin. L homme continue donc indéfiniment le mouvement vital, quoiqu'il n'entraîne pas avec lui tout ce que la vie portait en e l l e" 1 ) .

lată aspectul general al teorie: evoluţiei creatoare, căreia noi nu i-am schiţat decât planul şi mersul fără a insista asupra detaliilor. Cine urmăreşte cu Bergson şi se înalţă până la perspectiva de ansamblu a acestei evoluţii vi­tale, asistă la un proces cu totul caracteristic şi pregnant : 1 otui se petrece ca şi cum o voinţă superioară şi pură. ca şi cum un spirit, s'ar fi introdus în materie, încercând să-i impună propriile sale legi, să se recâştige pe sine-în-»ăşi, in ceeace el are mai specific şi mai profund, să se facă cunoscut sie-însăşi, să ajungă la conştiinţă şi la libertate. Această impulsie iniţială şi primor­dială, acest gest gigantic de forţă, expansiune şi viaţă, acest Elan isvor nesecat şi i epuisabil, pe care Plotin îl ghicise deja prezentându-i istoria în faimoasele sale formule (monadă, diade. triade), ţâşneşte mai întâi unic ; imediat se di­vide într'o mulţime dc ramuri cari la rândul lor se scindează din nou. In raţa acestor impulsiuni repetate şi continue se asistă ca la un spectacol de fântână arteziană : jerbe apar lansându-se până la o oarecare înălţime pentru a recade apoi încet şi descurajat ; vârtejuri de stropi se desprind înconjurând ca o ae­reóla ţâşniturile cari urcă victorios mereu mai sus într'o oarbă aspiraţie către un ideai ignorat, câte-odată atins, de cele mai multe ori îndepărtat. Spectacol măreţ şi nobil al acestei impulsii vitale care tinde să se cucerească pe ea însăşi şi al cărei ideal se confundă cu forţa intima care însufleţeşte această impulsie şi în virtutea căreia ea însăşi se lansează. Elan care se divide : ucu elan care se divide din nou străbătând cutele materiei, cum jerba de apă străpunge atmosiera greoae care încearcă să o strivească ; iarăşi stropi cari înconjoară jerba, semn de oboseală sau de renunţare ; apoi curba care se îndoae spre soi în direcţie contrarie, ca traectoria unui meteor care se aprinde şi se stinge căzând în neant ; în sfârşit, căderea, prăbuşirea mizerabilă a cărei soeranţâ învinsă este asemănătoare lacrimilor disperării... picături cari apar din nou şi cari din nou tind în sus, imagină a vieţii care ţâşneşte din moarte, a foiţei care reîncepe şi se reîmprospătează din oboseală.

III. Gândire şi viaţă.

Lumea exterioară este Gândire. Iată constatarea neaşteptată şi plină de promisiune ce se impune aceluia care va fi urmărit, alături de noi, desfăşu­rarea dublului spectacol la care. mersul interior al gândirii umane, pe deo­parte, evoluţia lumii exterioare în ceeace are mai specific, pe de altă parte, ne-a făcut să asistăm. Şi această constatare se va impune cu atât mai mult cu cât termenii problemei vor fi expuşi mai clar şi mai distinct, cu cât compa­rarea celor două realurd va fi împinsă mai departe şi mai adânc. Se ştie că ea e problema constantă a tutulor filosofilor şi a tutulor timpurilor. Ne mirăm ade­sea şi nu fără oarecare dreptate, când, cercetând istoria filosofici, ne vedem puşi în faţa mulţimii prodigioase aproape, de rezolvări, pe care antichitatea

1) Ibid.. p. 2S9.

elenă a dat-o acestei probleme, mai cu seamă dacă ne gândim la insuficientele mijloace şi la sărăcia datelor pozitive de care ea dispune. Dar mirarea noastră va creşte încă. şi de aceasta dată nejustificat, atunci când privind producţia prezentului vom constata, uneori poate cu regret, că epoca filosofiei pare să fi trecut, cel puţin din acest punct de vedere. Evident, explicări multe şi justi-ficate se pot da acestui fenomen. Şi ele nu au lipsit să se producă. Fapt este însă. şi de el trebue să ţinem seamă de voim să dăm o explicare complectă a fenomenului, că dificultăţile actuale ale problemei sunt mult mai mari ca în trecut. Gândirea greacă nu a cunoscut şi nici nu avea de bravat această specie sui-generis de prăpastie care pare a separa realitatea noastră interioară de cea exterioară, şi pe care întreaga filosofic modernă, începând delà Descartes, nu a făcut decât să o adâncească. In plus un nou obstacol apare odată cu aurora timpurilor noui, obstacol cu atât mai serios şi mai.dificil de depăşit, cu cât me­nirea lui pare a fi tocmai aceia de a paraliza cercetările de acest gen. Este vorba de gnczeologie, de paradoxul gândirii auto-limitatoare. acest fin aliniat al vremilor noastre. Din această cauză cea mai mare parte dintre filosofii de astăzi, când nu proclamă un veşnic „ignorabimus" sau altfel zis, când nu sunt cu desăvârşire agnostici, se mulţumesc, fie să reducă realitatea interioară la cea exterioară (materialiştii) sau realitatea exterioară la cea interioară (spi­ritualiştii) , fie să le contopească sau să ie dizolve în ceeace - - spre a lua un exemplu — W . James numea „experienţă pură". R. B. Perry, de Harward, Edwin B. Hoit, „.entităţi neutre", G. Gentile „act pur", etc. fie înfine să „absorbe" de data aceasta, realitatea exterioară în cea interioară. Unul din cele mai tipice exemple ale acestei din urmă atitudini îl prezintă d. E . Le Roy însuşi a cărei încercare de sinteză am expus-o mai sus. Cu toate eforturile făcute în această direcţie, eforturi uneori geniale, fiecare dintre noi simte însă - — atunci când reuşeşte în fine să fie sincer cu sine însuşi — că cele două rea-luri nu se lasă nici absorbite, nici contopite, nici reduse, că ele rezistă tutulor încercărilor de acest fel, dezagregând cele mai subtile edificii logice, destră-mând lanţurile celor mai închegate dialectici, făcând să se prăbuşească rând pe rând toate metafizicile construite în acest scop. Gândirea greacă însăşi a cunoscut, şi încă cu prisosinţă, acest gen deturnat de rezolvare a problemei cosmologice. E a avea însă scuza de a nu fi ajuns la conştiinţa clară a existenţii de sine stă­tătoare şi a discrepanţii dintre cele două planuri de realitate, pe care veacuri de analiză a împlântat-o adânc în noi. Iată dificultăţile care se ridică astăzi în faţa metafizicianului. Şi dacă la acestea mai adăugăm „istorieismul" exagerat (relativismul epistemologic al atitudinii istorice) al epocii noastre, precum şi imperativul pozitivist al culturi contimporane care ne obligă să nu mai acordăm credit decât afirmaţiilor bazate sau extrase din date pozitive, fenomenul actual al diminuării producţiilor metafizice ne va apare mai curând ca o neputinţa decât ca o renunţare.

In rezumat, metafizicianul de astăzi care va voi să producă afirmaţii va­labile concernând realitatea ultimă a lumii exterioare, va trebui : 1 ) să ţină seamă că alături de ea mai există o altă realitate de sine stătătoare cu carac­terele ei specifice : lumea noastră interioară ; 2 ) să nu ignore şi să ia în con­sideraţie concluziile ultime ale gnozeologiei ; 3} să facă ecuaţie; sale personale şi factorului „timp" un cât mai mic loc posibil şi 4) să se inspire din „date pozitive" 1 ) .

1) Sensul termenului de „dat pozitiv" nu mai poate fi pus astăzi în discuţie. Accepţia vulgară după care „dat pozitiv" nu ar fi decât aceia ce se impune cu voia sau fără voia ncastră simţurilor exterioare, a fost de mult depăşit. Luna este un , dat pozitiv" deşi orbul din naştere nu a văzut-o nicio­dată. Şi ea este astfel pentrucă* oricine va poseda organul vederii, oricine va sta să deschidă pleoapele, oricine va voi să o caute acolo sus, pe cer, la locul ei obişnuit, o va vedea. Aşa fiind prin „dat pozitiv" va trebui să în-

Or, ceeace caracterizează întreaga noastră „încercare" constă — şi lec­torul nu va lipsi să o constate — în faptul c ă ea se conduce şi nu afirmă decât aceia ce a trecut prin purgatoriul acestei quadruple directive metodologice.

Noi am acceptat şi considerat atât lumea noastră interioară cât şi cea exterioară ca două realităţi distincte şi de sine stătătoare. Prezentând datele imediate ale propriei noastre introspecţii — confirmate şi verificate în mod atât de strălucit de intuiţiile însăşi ale d-lui Ed. Le Roy, utilizând, în ceeace concernă lumea exterioară rezultatele singurului instrument capabil să ne trans­pună în inima realului —• intuiţia intelectuală — noi nu am urmărit altceva decât să surprindem sub vălul aparenţelor ţesut de inteligenţa obişnuită — şi aceasta separat, pe drumuri divergente — ceeace fiecare din cele două reaîuri are mai specific şi mai esenţial. Or, iată că se intâmpfă să regăsim în lumea exr terioară, atunci când ne-am fi aşteptat poate mai puţin decât oricând, toate caracteristicele gândirii. In adevăr, ritmul evolutiv al „vieţii" ca şi al „gân­dirii" creiază şi se creiază pe măsură ce se desfăşoară ; „viaţa" ca şi „gândirea" este traversată de multiplele curente ale unui Elan creator care, lansându-se sub forma unei uriaşe jerbe, duce aci —• în realitatea exterioară —• la marile direcţii în care viaţa animală şi-a orientat cursul său, dincolo —în lumea noastră inte­rioară — la diversitatea planurilor în care gândirea umană s'a angajat. Aci ca şi dincolo acest Elan isvorăşte mai întâi unic sub forma unei impulsii omogene, dar plină de forţe de expansiune bogată în virtualităţi creatoare a căror realizare pare a fi scopul iniţial şi final al acestei duble şi misterioase istorii. Aci ca şi dincolo, odată lansată, impulsia primordială începe să se dividă în direcţii din ce în ce mai numeroase, dintre care fiecare este capabilă să producă muguri noui şi noui vlăstare. Aci ca şi dincolo câte ramuri cari nu au importanţă, câte linii de lansare recad ! Comparaţi atitudinea dogmatică, închistarea în ideile refractare şi retardatare din care Evul-Mediu şi Scolastica ne prezintă cel mai faimos exem­plu cu Elanul vital, care se opreşte şi se imobilizează în crusta dură a Moluştelor şi a Echinodermelor. Printre fatale diferenţe, câtă asemănare ! Dar „viaţa" ca şi „gândirea" nu este numai Elan creator, forţă vie, imaterială şi liberă : ima­gine a spiritualităţii. Alături şi opusă ei există în „gândire" ca şi în „viaţă' o forţă contrarie, pură rezistenţă, inerţie : imagină a materialităţii. Şi iată cum aceiaş singulară luptă între intuiţia creatoare şi masele inerte de concepte, repre­zentări, discursuri logice, e t c , pe care le poartă în sânul său, o regăsim, transpu-nându-ne cu d. Bergson în dinamismul evolutiv al lumii exterioare, între Elanul vital şi masele atomice, între impulsia creatoare şi materia pe care o atrage în curentul său, cristalizând-o dealungul întregului său parcurs în mulţimea nenumă­rată a speciilor şi a seriilor lor individuale. Şi după cum, pătrunzând într'un sistem de concepte putem surprinde anumite linii de forţă care să ne ducă până la intuiţia originală a gânditorului, intuiţie în jurul căreia s'a solidificat toată această massă de idei, şi după cum trecând apoi la alt sistem şi de aci la altul, ad indefinitum, ne putem ridica mai întâi până la marile direcţii ale gândirii omeneşti şi de aci până la impulsia sa iniţială, tot astfel traversând infinitatea indivizilor, mulţimea enormă a speciilor, ne putem ridica până la marile curente vitale şi de aci până la Elanul vital primordial. Aci ca şi dincolo, câte încercări infructuoase, câte opriri, câte imobilizări fatale! Dacă „gândirea" sau „viaţa" nu ar fi decât pură activitate creatoare, pură spiritualitate ele s'ar desfăşura desigur în mod absolut liber, fără de nicio piedică ,1a indefinit. Dar aci ca şi din­colo, o forţă opusă, inertă, îi barează elanul, modificându-i şi divizându-i cu­rentul. Am văzut de ce natură este această forţă pe care treime să o admitem cu un titlu asemănător celeilalte, de voim să epuizăm cu adevărat câmpul am­belor realuri. încercarea d-lui Bergson de a o concepe ca simplă întrerupere a

ţelegem tot ceeace se va prezenta ca un fapt în mod constant şi oricui, atât timp cât toate condiţiile necesare apariţiei lui vor fi îndeplinite,

elanului v i t a l 1 ) , nu se poate extinde la întreaga sa semnificaţie, căci o îndoită întrebare se ridică : I. de ce elanul vital ar fi nevoit să se întrerupă, de ce ţâş­nirile sale să recadă ? II. dacă acest Elan este pură şi continuă activitate crea­toare, ce s a făcut cu vechile sale creaţii ? La prima întrebare noi am răspuns deja mai dinainte. Soluţia celei de a doua o rezervăm pentru mai târziu, con­strânşi fiind în prezent să ne reîntoarcem la comparaţia noastră ale cărei ultime consecinţe vom vedea că modifică toate viziunile care s'au construit până acum asupra realului, dar în care mai mult de un gânditor va putea regăsi propria sa contribuţie. Or, această comparaţie care, împinsă mai departe, ne face să re­găsim în evoluţia vieţii, în misterioasa atracţie pe care elanurile vitale o exer­cită asupra materiei neorganizate, cristalizând-o în indivizi şi specii, în clase şi regnuri, după marile sale linii de forţă, până şi acea forţă magnetică a curentelor gândirii omeneşti, care grupează în jurul intuiţiei creatoare o lume de concepte, care odată apărată atrage întreaga activitate a individului şi aprobarea entu­ziastă a celorlalţi, ducând la alcătuirea şcoalelor — aceste grupe compacte de individualităţi spirituale în care principiul gregar şi fundamental este ideea —, această comparaţie ne împinge în mod fatal la constatarea că întreaga lume ex­terioară este Gândire, o Gândire imensă, infinită, care nu este nici a mea nici a umanităţii în general, o Gândire străină de orice fiinţă raţională şi limitată, şi din care întreaga evoluţie biologică nu reprezezintă decât un simplu episod.

Lumea exterioară este dar Gândire. Lectorul care ne va fi urmărit până aci, va fi observat desigur că departe de a recurge la sprijinul raţionamen­telor dialectice spre a p r o b a ceeace de obicei ele presupun mai dinainte ca pro­bat, noi nu ne-am adresat decât faptelor. C ă aceste fapte şi numai ele ne-au forţat afirmaţia de mai sus.

Prezentaţi, indiferent cărui matematician, un desemn lăsat de urma unui creion mişcat pe o hârtie la o egală distanţă de un punct fix numit centru şi el va afirma : este un cerc. Faceţi-1 atent că desemnul de pe hârtie este deosebit de imaginea mintală cu ajutorul căreia a construit noţiunea de c e r c ; că aceasta are o existenţă ideală, interioară, trăită imaginativ, că cealaltă din contră se im­pune empiric, că este exterioară şi obiectivă. Cu toate acestea el va continua, comparând şi constatând identitatea lor esenţială, identitatea formală, să afirme : este un cerc.

Situaţia noastră este dacă nu identică cel puţin asemănătoare. In faţă, două realuri. Unul gândire, realitate interioară şi subiectivă, celălalt natură, realitate exterioară şi obiectivă. Or, iată că la un moment dat, suntem constrânşi să regăsim în evoluţia lumii exterioare şi în special a vieţii, toate caracteristicele gândirii. Cum altfel am fi putut intepreta uimitoarea lor asemănare ? O interpre­tare trebuia să i se dea şi noi am dat-o. Acela care va voi să o conteste va trebui sau să o înlocuiască printr'o explicare mai plauzibilă sau să dovedească cu fapte că d. Bergson s'a înşelat, că evoluţia vieţii nu se manifestă în adâncul ei astfel cum ea ni se prezintă. Faptele stau la dispoziţia fiecăruia. Până atunci însă noi vom vedea aci, în această constatare, un argument irefutabil, empiric, pozitivi, in favoarea existenţei Iui Dumnezeu. E l este capabil de a deveni cu atât mai obiectiv, cu aât poate fi verificat nu numai de datele realităţii superficiale, dar şi de acelea ale realităţii profunde până la care intuiţia intelectuală singură poate pătrunde.

1 ) Ce n'est sans doute qu'une comparaison, mais qui nous aide à concevoir qu'une interruption de l'élan vital puisse par soi-même engendrer la matière qui n'est rien de plus que du psychique inverti. Rien n'existe positivement que le mouvement de la vie mais de temps à autre son jaillissment retombe. En retombant il devient aussitôt matière ; il faut alors un nouveau jet de la source primitive de vie pour arrêter cette matière dans sa chute et pour la soulever dans un nouvel élan. (G. Maire., op. cit., pag. 4 3 ) .

Drept este însă că noi am generalizat asupra universului întreg, ceeace au ni s'a prezentat ca valabil decât pentru o infimă parte a lui. Dar dacă viaţa te­restră nu reprezintă decât un episod în desfăşurarea evolutivă a lumii, acest e-pisod cât este el de caracteristic şi de pregnant! In el natura pare a-şi fi con­centrat toate forţele sale creatoare, toată ingeniozitatea de care este capabilă. Şi duo3 cum pentru a găsi specificul şi esenţialul realităţii noastre interioare a trebuit să ne afundăm în dinamismul gândirii, în elanurile intuiţiilor sale crea­toare, tot astfel nu va fi oare necesar pentru a descoperi ceeace realitatea exte­rioară are mai profund şi mai caracteristic şi mai esenţial ? Or, care porţiune din evoluţia universală posedă, mai mult decât oricare alta, aceste atribute, dacă nu evoluţia terestră a vieţii ? De altfel, evoluţionismul lui Spencer însuşi suge­rează posibilitatea unei dilatări care să subîntindă la întregul univers concepţia bergsoniană a evoluţiei biologice. Iniţiatul în doctrina spenceriană nu va avea decât să înlocuiască noumenul kantian — declarat de Spencer pe veci incog­noscibil — cu elanurile creatoare ale unei Gândiri exterioare umanităţii — imensă şi infinită — care ar ţâşni neîntrerupt dintr'un focar universal şi care traver­sând timpul, ar lua — privită în mod exterior — aspectele acestei realităţi . trans­figurate" de care vorbeşte Spencer şi căreia îi expune istoria în celebrele sale formule: omogenitate relativ nedefinită — eterogenitate relativ definită ; de!a simplu la compus, deîa omogen la eterogen, dela unicul confuz şi instabil la mul­tiplul distinct şi clarificat.

Afirmând cu Spinoza că lumea întreagă este Dumnezeu, Natura sive Deus, noi nu putem totuşi să-i găsim experimental decât un singur atribut: Gândirea. Liber este fiecare să-i adauge — după pofta inimii — pe toate celelalte. In schimb, o nouă perspectivă ni se deschide pe atât de minunată pe cât de neaştep­tată : posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. Universul material nefiind decât marea carte în care Gândirea divină s'a exprimat. Dumnezeu însuşi pare să ne fi dat posibilitatea de ai-1 cunoaşte. Atenţia care se va purta pe literele disparate aje acestei cărţi ne va lăsa desigur totdeauna în ignoranţă. Există însă o altă cu­noaştere posibilă şi complectă ; aceia de a depăşi litera concepând cuvântul, de a depăşi cuvântul concepând fraza, de a trece dincolo de frază şi de text, pentru a ne ridica până la marile curente ale Gândirii divine. Astfel, urcând din lucru în lucru, din obiect în obiect, vom ajunge să înţelegem puţin câte puţin universul şi semnificaţia sa, să avem o cunoaştere din ce în ce mai amplă şt mai complectă a operii lui Dumnezeu, care se manifestă integral în Elan sau in Materie, ca şi în idealul misterios către care aspiră şi converg toate impulsiile ssale creatoare.

Dintr'un oarecare punct de vedere expunerea noastră de până în prezent, ar putea fi privită ca o încercare de transpunere a problemei existenţei lui Dumnezeu pe teren pozitiv. Dacă faptele prezentate s'ar verifica existenţa lui Dumnezeu, nu ar mai fi niciun simplu act de credinţă, nici iluzoria concluz'e a argumentelor tautologice, ci un adevăr obiectiv la care ar trebui să adere orice conştiinţă raţională. Evident, că o asemenea verificare nu s'ar putea efectua nici în laboratoarele 'fizicienilor, nici în ale chimiştilor, ci în marele laborator al na­turii şi în cel al vieţii noastre interioare, a tuturora. Rezultatul acestor cercetări deşi nu ar putea fi pus în ecuaţii diferenţiale, sau în integrale analitice — astfel cum i-ar place ştiinţei contimporane — ar duce totuşi la o constatare pozitivă, asemănătoare aceleia care identifică fulgerul lansat de nourii furtunos; cu paşnica scântee electrică produsă de fizician.

Nu credem că drept credincioşii ar avea din aceasta ceva de pierdut. Din contră, grefând pe propriul lor sentiment convingerea raţională, un nou stâlp de boltă ar putea adăuga bisericii străbune. E r a un timp când credinţa singură —

prin propria ei forţă hipnotică — putea să târască masse imense de oameni, im-pingându-Ie până la sacrificiu. Astăzi însă epoca de glorie şi de eroism a creş­tinismului ca şi a oricărei alte religii, pare a fi dispărut. Progresul treptat dar sigur al ştiinţelor pozitive a diluat întru atât acest sentiment, încât chiar şd atunci când absenţa lui nu este înlocuită prjntr'un singur cuvânt, el nu mai repre­zintă decât palidul reflex al unei eredităţi atavice. Omul modern s'a descătuşat treptat de sub influenţa forţelor iraţionale. El voeşte să fie convins şi nu mai as­cultă decât de vocea faptelor. Noi îi prezentăm fapte. Nimeni nu mai poate astăzi împlânta în insma ateului propria Iui credinţă. Dsr fiecare dintre ei se va înclina atunci când vcm purta în noaptea sufletului lor, facla adevărurilor impuse de real.

I V . Idealismul realist şi metoda intu'ţionistă.

Filc-sofia este câmpu1! alfirmaplor reîngrădite — se spune. — al atttudWlar contradictorii şi al anulărilor reciproce. Se spune şi se crede. Pentrucă nimic nu este maj natural decât să critici, atunci când nu ai înţeles. Evident, sunt critice printre critice. Unele reprezintă dacă nu adevăraţi factori de progres, cel puţin o liberare a terenului, atât de necesară câteodată noilor construcţii. Altele par a conţine din centră o finalitate inconştientă cu totul opusă scopului urmărit. Se acordă, astfel. — pentru a lua un exemplu — intuţionismului bergsonian, ca­lificativele de mistic şi de afectiv ; se fac apoi apropieri cu Plotin sau cu mistica Extremului-Crient; se vorbeşte în sfârşit de o metafizică a întunericului şi a bunului plac. de o reîntoarcere la obscurul şi confuzul gândirii prelogice, cre-zându-se a se fi dărâmat astfel o întreagă activitate creatoare ale cărei noui rezultate au turburat poate, fără voia ei, inerţia obişnuită a inteligenţii mijlocii. O asemenea critică trădează însă dacă nu o patinare involuntară la suprafaţa bergsonismului, cel puţin un tendenţionism a cărei miopie intenţionată nu poate fi pusă decât în slujba unei activităţi negative. Preamărirea Minervei nu are riimic de a face cu negarea unui fapt care este impus şi presupus în mod necesar de orice act de creaţie. Din contră, nu poate fi decât dăunătoare. Unde este gânditorul care să fi predus ceva nou şi cu adevărat original şi care să nu fi observat că aceasta nu-i va fi fost nici când posibil printr'o simplă juxtapunere de judecăţi şi raţionamente de împrumut ? El nu va avea decât să se încline în interiorul lui, să privească acolo cu atenţie, pentrucă explicarea să vină dela sine. Mai mult se va scruta, mai repede va câştiga convingerea că fără o nouă scufundare în real fără apariţia unei impulsii primitive şi creatoare, care se prezintă în domeniul gândirii sub aspectele „intuiţiei intelectuale" atât de minunat descrise de Sergson, în cel a! frumosului, sub vechile forme deja atât de bine cu noscute ale „inspiraţiei", creaţia şi progresul devin imposibile nu numai în artă şi filosofic dar chiar şi în ştiinţă. A nega un fapt pe motivul că cei ce nu au gândit nimic original nu l-au întâlnit niciodată printre datele propriei lor con-ştiinţi, însemnă a se pune în contradicţie cu imperativele însăşi ale Minervei. Obiecţia cea mai serioasă însă şi care pare să fi obţinut sufragiul aproape uni­versal al criticilor se îndreaptă în contra substratului afectiv pe care Bergson ii prezintă ca fundament dinamic ai intuiţiei intelectuale. Este vorba de pasagiile unde acea „simpatie intelectuală" 'în jurul căreia s'a făcut atâta sgomot, ne este prezentată ca un element necesar transpunerii noastre în inima realului. Fiecare dintre noi cunoaşte influenţa deformatoare pe oare unele sentimente o exercită asupra cunoaşterii. Dar de aci şi până a resfrânge „suspectul" asupra întregii afectivităţi există c distanţă care nu poate fi străbătută fără a te îndepărta de adevăr.

Ura ne face desigur să interpretăm şi să înţelegem greşit vorbele, acţiu­nile cât şi intenţiile unui duşman, ccborînd uneori tet ceeace se frământă în fundul acelui suflet. Iubirea din contră exaltează, transfigurând şi apropiind totul de propriul nostru ideal. Dar între iubire şi ură există o întreagă gamă de

sentimente care, pe măsură ce se îndepărtează de intensitatea notelor dominante, -pierd, odată cu aspectele morbide ale celor două extreme şi funcţiunea lor defor­matoare. Printre acestea şi exact la mijloc se află indiferenţa. Numai că aceasta ne face realul impermeabil, fie el un suflet, un popor, sau universul însuşi. Intre -iubire şi ură mai există însă şi simpatia. Prima, luându-se după aparenţe exte­rioare le interpretează în bine ; a doua în rău ; indiferenţa ignorează. Simpatia singură pătrunde dincolo de aparenţe, sfâşiind vălul sub care se ascund tainele adânci ale realului. Nu cunoaştem şi nu înţelegem cu adevărat sufletul unui in­divid sau viaţa unui popor decât în măsura în care îi simpatizăm. Iată un adevăr de vulgară psihologie a cărei zilnică verificare stă în afară de orice îndoială.

Simpatia deci, departe de a denatura realul, departe de a duce la o filosofie a inimei, se prezintă ca un plus de garanţie, de obiectivitate şi de pătrundere până la care „indiferentul" nu va putea nici când ajunge. Astfel, ceeace se considera ca un defect, este în realitate o calitate. Filosofia bergsoniană, fi!o-sofia „bunului plac" se dovedeşte a fi filosofia „profundei înţelegeri" ; meta'-fizica întunerecului; doctrina luminii, filosofia clarităţii... pe care a răspândit-o atât de îmbelşugat în spinoasa problemă a vieţii ! Când oare evoluţia acesteia a apărut mai inteligibilă, mai explicabilă, mai lesne de înţeles ca în „Evoluţia-creatoare" ? Dacă există un neînţeles, o obscuritate, un iraţional, cercetaţi-le şi le veţi întâlni într'o măsură cu mult mai mare în teoriile mecaniste ale trans-fonnismului.

Faptele pe care ne-am fundat şi care ne-au dus la constatarea că lumea exte­rioară este Gândire, departe deci de a fi sdruncinate prin criticele aduse bergso-nismului, câştigă din contră noui garanţii de obiectivitate.

Pornind dela alte puncte de vedere, aceiaşi concluzie se va impune cu o» constanţă care, ne mai fiind forţată prin argumente dialectice, v a reuşi poate să trezească din letargia afirmaţiei până şi pe scepticul cel mai intransigent.

Noi nu am studiat până în prezent decât desfăşurarea temporală a celor două planuri de realitate. Să revenim la ele şi să le observăm de astă dată sub aspectul lor finalist.

Am văzut cum viaţa terestră pare a concentra în desfăşurarea ei temporală: tot ceeace evoluţia universală a naturii are mai caracteristic şi mai esenţial. Or, pentru acela care priveşte realitatea biologică fără „parti pris", fără perspectivă personală, fără a fi încorporat în vreo şcoală de gândire filosofică, se prezintă ca un adevăr incontestabil faptul că evoluţia, deşi îndreptată mai întâi în ne­numărate direcţii, dintre care unele s'au înfundat în formele Moluştelor şi ale Echinodermelor, dintre care altele îndreptate spre realizarea unui mecanism mi­nunat — instinctul — a dus la Furnică — acest capo d'operă de mecanică vi­tală —, dar în care inerţia persistă sub o formă rutinară, a reuşit totuşi în­tr'o oarecare direcţie, într'una singură. Aceasta direcţie care reprezintă victoria Elanului iniţial, această formulă de realizare perfectă şi completă este Omul. Niciodată şi nicăeri, în toate nenumăratele direcţii pe care viaţa le-a urmat?, nu se simte — nu se vede — această realizare îndeplinită. Peste tot lipsuri şi înfrângeri. Se simte şi se presimte în realizările diverse ale vieţii biologice eforturile consumate ale unui „ce" primordial şi creator. Priviţi formele curioase sau monstruoase pe care viaţa le-a produs şi veţi avea intuiţia inefabilă a unor căi încercate, a unor probe pe care natura le-a făcut, a unor drumuri pe care le-a deschis şi le-a părăsit imediat. Cu Omul însă, gestul creator al Elanului vital a învins definitiv inerţia materiei. E l reprezintă punctul limită — forma cea mai perfectă — la care evoluţia universală a naturii pare să fi ajuns. Nu trebue să se vadă aci, în această concepţie a superiorităţii umane, un fel de finalism antropomorfic; şi nicî să se încerce savanta şi încâlcita determinare istorică, care ar voi poate să o raporteze la unele afirmaţii de aceiaşi natură, produse în istoria filosofiei; această concepţie nu este asemănătoare nici cu acel Adam-Kadmon visat de Kabala (Sefer Sohar) , ci o realitate care se impune prin simplul fapt că printre toate formele de viaţă animală, printre nenumăratele di-

recţii, viaţa nu a luat deplină posesie de ea-însăşi decât cu omul. Cu el şi nu­mai cu el'Elanul vital a atins — cel puţin până în prezent — ultima sa etapă în care pare să se fi realizat integral. Or, ce este aceea ce transformă cea mai slabă creatură a universului în fiinţa cea mai puternică ? C e anume face ca omul să reprezinte realizarea scopului iniţial şi sinteza întregii evoluţii ? Care este esenţa şi caracteristica acestei făpturi pe care Elanul vital — după lupte înver­şunate, învingeri şi încercări nenumărate — a reuşit în fine s'o realizeze? Gândirea. Iată primul fapt

Să trecem la perspectiva noolbgică. Gândirea umană —• lansată în jerbe a căror eflorescentă orbeşte pe cerce­

tător —• angajată în planul ştiinţei, al filosofiei şi al religiei, s'a concretizat în -atâtea şi atâtea legi, sisteme sau concepţii religioase, cari constituesc împreună patrimoniul ideologic al umanităţii Să observăm printre aceste direcţii pe aceia care pare să fi îmbrăţişat pe toate celelalte: filosofia. Ea-însăşi s'a angajat în direcţii atât de numeroase încât numai acela care s'a dat în întregime istoriei filosofiei ne-ar putea spune cât de complexă, cât de extraordinară, cât de cople­şitoare este această diversificare. Spaţializăm aceste curente continue cu ajutorul conceptului de „sistem" şi credem în general — luând o atitudine de dispreţ sceptic —• că printre atâtea sisteme nu există niciunul care să nu fi fost dărâmat de un altul, că acest vast câmp al istoriei filosofiei nu prezintă decât paradoxe, antinomii şi controverse, că această operă individuală este absurdă, oarbă şi zadarnică. Să nu existe oare printre atâtea sisteme, printre atâtea puncte de vedere, printre atâtea "opere laborioase şi sincere nimic care să se impună, nimic definitiv sau scutit de descompunerea intimă, nimic — absolut nimic — sigur, logic, adevărat ? Să fim oare pironiţi în scepticism, condamnaţi la nihilism sau la probabilism, pierduţi pentru vecie în negura nesiguranţei şi a criticei ase­menea unor netrebnici orbi cari s'ar înghionti necurmat în mizerabila lor în­chisoare 7

Or, cine va analiza comparativ drumul evolutiv al nenumăratelor sisteme de filosof ie va observa că o direcţiune sănătoasă şi sigură a apărut dela aurora însăşi a acestei admirabile gândiri umane, fundată de genialul grec cu frunte largă, transplantată în timpurile noastre de revoluţionarul Descartes, susţinută de Berkeley, consolidată de singuraticul uriaş din Koenisberg : idealismul. Străbă­tând vicisitudinele istoriei, luptându-se neîncetat cu diversele doctrine adverse, modificându-se, transformându-se şi înfăţişându-se sub multiplele forme pe care istoria filosofiei ni le prezintă, el reuşeşte în fine să se impună treptat, desfă-şurându-se şi transformându-se într'un mare curent de gândire căruia nimic şi nimeni nu i se mai poate opune. Aruncaţi o privire de ansamblu asupra ul­timelor creaţii ale gândirii omeneşti şi veţi avea viziunea concretă a unei vic­torii. Victorie a idealismului. Victorie a acestui mare curent care „învingând tot ceeace îi stăvilea calea, se avântă astăzi —• mai irezistibil decât oricând — spre inexplicabile tărâmuri ale viitorului.

In America şi Anglia, urmând drumul deschis de un Hutchison Stirling, Green, Nettelship, W a l a c e , Green şi Edward Caird, el învinge cu Bradley, după care nimic nu ar exista în afară de cunoştinţă, cu James W a r d şi „spi­ritualismul său pur", dar mai cu seamă cu WilUam James, care încearcă con­strucţia unei matefazici a devenirii, a noutăţii şi a creaţiei spirituale. In Italia, el este instaurat victorios — alături de neo-hegelianismul care domnea aci a-proape tradiţional — de un Giovani Gentile, a cărei metafizică susţine că în­treaga realitate este creaţie a gândirii, şi continuat de F . Montalto şi Fr . Ore-stano. care în „Nuovi Principii" se întâlneşte ou concepţia metafizică a lui Bradley. In Franţa, Bergson —• oare voeşte să atingă fondul însăşi al realităţii spirituale, — L. Brunschvicg — c/u idealismul său critic -r- reiau în zilele noastre moştenirea spirituală a lui Secretan, J . M. Guyau, Lachelier, Boutroux. Mai este oare nevoe să amintim de Germania, patrie a idealismului cu greoae Şi gotică alură unde dela Fichte şi ciudata sa metafizică a Eului, dela Schelling,

deia Hegel, care crdcnă realităţii să isvcrască d.n dialectica supremă a Ra­ţiunii, idealismul nu a făcut decât să se răspândească in cerci::- Cu ce în ce mai largi .'

ca pentru a sărbători această minunată şi mare victorie, ca pentru a pecetlui culmea pe care idealismul a atins-o în prezent, iată că o ultimă şi pro­fundă sinteză apare: idealismul fundamentai ai d-iui E . L e Roy, care pare a absorbi toate aceste diverse formule, şi care încearcă, condensând întreaga istorie umană a activităţii sale spirituale, să pătrundă în esenţa sa însăşi. Or, ce a-firmă această ultimă sinteză V Gândirea, mereu Gândirea.

Gestul creator al gândiri umane a urmat deci aceiaşi curs: s'a angajat dealungul timpului în direcţii câteodată temerare, uneori absurde, adesea pue­rile ; s a oprit şi-a recăzut obosit: s'a ridiest şi iarăşi a căzut pentru a-şi continua din nou drumul, căci trebuia ca spiritul să reuşească şi el a reuşif!

Aci deci — ca şi în domeniul vieţii — victoria a fost preţul unei lungi lupte ; aci, încă o dată, Elanul, această forţă spirituală şi sublimă a traversat, istoria şi şi-a impus legea ; aci în fine o oarecare şi unică direcţie a ajuns !a culme. Iată al doilea fapt.

Astfel în ordinea biologică reuşita este completă când se formulează cu Omul şi cu el Gândirea ; în ordinea ideologică o aceiaşi victorie se împLneşle când — deaiungul nenumăratele! sisteme — un singur curent se impune; or, ceeace el afirmă sub diversele i'crmuie în care s'a cristalizat este deasemeni Gândirea. Să fie oare întâmplarea, sau mai curând o idee superioară care se impune şi apare la lumină, care triumfă în centra tuturor, trecând peste toate obstacolele ? Faptele însăşi vorbesc. Victorie identică în lumea exterioară şi în realitatea interioară. Pentruce ? Fentrucă un singur Eian s'a manifestat străbă-tâna materie şi cunoştinţa omenească. iSă mai existe oare vreo altă soluţie posibilă ?

Evident că prezentul nu reprezintă — cum credea Hegel — punctul limită şi realizarea finală a devenirii universale. Evoluţia va continua desigur să se desfăşoare atât în domeniul vieţii cât şi în câmpul ideologic. Dar cel puţin sensul evoluţiei este indicat de direcţiile însăşi în care ea s'a angajat, întreaga viziune a evoluţiei biologice ne demonstrează o orientare a vieţii către o cât mai amplă desfăşurare a Gândirii punând în mod final la dispoziţia fie a omului, fie a unui viitor supraom, un instrument atotputernic, o gândire des-voltată până la ultima ei limită — dacă se pcate întrebuinţa acest cuvânt atunci când vorbim de gândire —; după cum, întregul dinamism al gândirii omeneşti manifestă o amplificare continuă a idealismului, care ar afirma sub diversele şi viitoarele formule metafizice, ceeace nu poate să nu afirme, o ace­iaşi şi ultimă realitate: gândirea; înţeleasă nu ca un „organon" imuabil, ci astfel cum ea se manifestă în desfăşurarea sa esenţial temporală.

Există o atitudine dogmatică al cărei orizont nu poate depăşi limitele a'utocontemplării, atitudine întâlnită — vai ! — prea adesea în filosofic Nu îndrăgim atât Adevărul cât mai cu seamă concluziile la care am ajuns prin noi-înşine. Există însă din fericire c a doua atitudine mai modestă, mai sigură, mai ştiinţifică : aceia de a încerca să arăţi ceeace crezi că ai găsit, dar de a te înclina înaintea adevărului chiar când acest adevăr nu este cel pe care l-ai găsit în mod individual. Noi voim să intrăm în această ultimă categorie. Ati­tudinea noastră va rămâne dar, aoeia care nu impune, care nu dispune, dar care propune. Or, iată că totul ne sugerează ideia unei metafizici inductive care, deschizând larg porţile unui travaliu colectiv de construcţie şi fiind în continuu contact cu realul, ar împăca religia cu ştiinţa şi pe amândouă cu filozofia, re­zolvând în acelaşi timp şi dela sine cu simplicitatea simptomatică a ade­vărului — cele mai mari şi mai dificile probleme care au împiedicat şi care b a ' rează încă drumul filosofiei contimporane.

Se spune în mod curent, idealism sau naturalism. De ce nu idealism şi naturalism '! Ireductibilitatea opoziţiilor logice se înfăţişează adesea sub aspectul ameninţător ai fantomelor de miez de noapte, care dispar odată cu primul suflu al faptelor. Fiecare v a fi întâlnit desigur cazuri asemănătoare. Idealismul, forţat fiind de aspiraţiile sale către un absolut intangibil şi superior, care să prezinte o sinteza logică a întregii cunoştinţi, nega existenţa lumii exterioare şi privea naturalismul cu acea specie de dispreţ aruncat din înălţimile abstrac­ţiei, în timp ce naturalismul orientat spre concret apără din contră cu căldură existenţa acesteia, întorcându-i dispreţul cu siguranţa omului care nu a pierdut încă simţul realităţii. Şi astfel, filosofia modernă se desfăşură pe trama continuă a acestui conflict, când sub forma unei sterile lupte care-i săpa prestigiul, când într'o ignorare reciprocă cu consecinţe şi mai funeste încă. Dacă se încercau soluţii, ele erau totdeauna eliminatorii, încât, cel puţin în direcţiunea soluţionării conflictului de mai sus. filosofia a patinat pe loc. Ce ar deveni însă această zadarnică frământare când, admiţând cu naturalist;! existenţa lumii -exterioare, ca o realitate cesfăşurăndu-se independent de umanitate, am putea rămâne în acelaş timp idealişti 1 Or , aceasta reprezintă tocmai direcţiunea în care suntem constrânşi să ne angajăm. Ccntextura însăşi a lumii exterioare — pe care ştiinţa o studiază în Etenifestările sale fenomenale — trădează şi ne obligă să nu vedem în universul întreg decât desfăşurarea unei gândiri imense şi infi­nite, a unui Elan creator, care ţâşnind liber dintr'un focar etern generator, s'ar lansa neîntrerupt dealungul istoriei naturii în uriaşe jerbe, dintre care fiecare ar fi o cale lactee, atrăgând şi purtând în curentul său o lume infinită de idei — materie inertă — crisatiizată pe tot parcursul său în formule nenumărate pe cane natura le îmbracă atunci când o privim prin simţurile noastre externe. A afirma dincolo de aparenţa sensibilă o lume de idei este mult mai puţin te­merar decât ar putea să pară la prima vedere. E a concordă atât cu stadiul actual al ştiinţei cât şi cu ultimele analize ale filosofiei contimporane. Limitaţi la cadrele prea restrânse ale acestui articol, suntem însă constrânşi să amânăm pentru mai târziu această demonstrare, muiţumindu-ne în prezent să semnalăm valoarea continuu renăscândă a platonismului, pe care-1 vedem reapărând după atâtea secole în filosofia unui Schelling şi chiar în voluntarismul lui Schopen-hauer. Admiteţi teoria ideilor fără de atributul eternităţii şi imutabilităţii; dina-mizaţi-Ie, inserându-le în curentele creatoare ale Gândirii exterioare, şi veţi construi pe o altă cale ace :aşi viziune ontologică a lumii, de astădată neimpusă de magia dialectică a raţionamentelor extrase din simple concepte — ca în ,o -rcantismul filosofic al postkantienilor — ci inspirată de fapte, care impun şi duc prin ele însăşi la aceste concluzii.

Susţinând cu naturalismul existenţa lumii exterioare, noi afirmăm astfel şi suntem obligaţi să afirmăm că totul este Gândire ; ultimă şi pură expresie a idealismului. Un idealism realist pare paradoxal. Şi totuşi iată formula meta­fizică spre care suntem conduşi. Un idealism absolut şi totodată obiectiv, fără a fi deductiv ca idealismul lui Schelling.

Totul este Gândire, dar această Gândire nu este nici a mea, nici chiar a umanităţii în general. Dacă alături de idealism mai pers'stă încă anumite cu­rente adverse, înfăşurândi'-i uneori într'o atmosferă de ostilitate manifestă, vina o poartă într'o mare măsură faptul că formulele în care el obişnuia să se ex­prime, duceau — în ultimă analiză — dacă nu către solipsism, cel puţin către un idealism speci f ic 1 ) , în faţa căruia se ridica ameninţător marea si redutabila problemă a lumii exterioare. Fenomenele acestei lumi — spre deosebire de

1 ) A se vedea în special ultima sa formă de exprimare : idealismul fun­damental al d-lui E . Le Roy, care cu toate eforturile făcute nu reuşeşte să evite această învinuire care se poate aduce aproape tuturor formelor de idealism a-pârute până în prezent.

ceeace caracterizează realitatea noologică — se desfăşoară indepenedent, după legi imuabile, asupra cărora voinţa noastră, fie ea individuală sau colectivă, nu poate avea nici o priză, „Que nous soyons endormis ou éveillées le feu s'éteint, et met fin à une possibil'té particulière de chaleur et de lumière. Que nous soyons présents ou absents, le grain mûrit et crée une nouvelle possibilité d'aliment" 1). Putem construi un sistem de gândire dar nu o cale lactee. Putem muta centrul de preocupare al propriilor noastre reflexii şi chiar al unei epoci întregi ; nu putem însă devia nici cu un centimetru traectoria anuală a pământului. Mul­tiplicaţi aceste exemple şi veţi avea atâtea şi atâtea fapte prin care lumea ex­terioară îşi manifestă reala sa existenţă. Un imperativ irezistibil pare a se înălţa şi impune din toată această massă de date pozitive, sfărâmând armătura logică a celor mai închegate raţionamente acosmice, încovoind semeţia tuturor filosofilor cari voiau să-1 înfrunte : lumea exterioară există. Iată • un fapt care nu are nevoe de demonstraţie şi în contra căruia cine se va ridica, va suferi soarta lui Mill şi a legilor sale de asociaţie, a grupelor fixe şi a posibilităţilor per­manente de senzaţii: simple documente care nu pot a ai decât în memoria spe­cialiştilor. Istoria ne-a dat un avertisment şi cazul lui Mill nu este singuratic. A nega faptele este astăzi o imprudenţă filosofiqă, pe care veacuri de expe­rienţă ar fi trebuit să ne determine să o evităm. Analizaţi, în această ordine de idei, mersul dialectic al raţiunii care încearcă să treacă dincolo sau dincoace de câmpul experienţii şi veţi descoperi o dublă sofisticaţiune cu scop inversat. Pe de o parte, o serie de raţionamente orientate spre realitatea exterioară în care voesc să împlânte o existenţă ideală, pentru a o transforma în reală. E -xemplul cel mai caracteristic îl prezintă clasicul argument ontologic al existenţei lui Dumnzeu, care încearcă să atribue unui simplu concept o existenţă reală. Pe de altă parte, o altă serie de raţionamente orientată spre lumea interioară în care intenţionează să transpună o existenţă reală, pentru a o transforma în ideală (ireală). A se vedea argumentele idealiste care încearcă să priveze lu­mea exterioară de existenţa sa reală. Aci ca şi dincolo aceiaşi necesitate logică ne captivează şi tinde să ne convingă. Aci ca şi dincolo acelaşi insucces. Nicio necesitate logică şi niciun argument dialectic nu va putea face să apară sau să dispară cei cinci franci cari ştiu că există în fundul buzunarului meu. Prima categorie de argumente încearcă, astfel, să deducă din condiţiile logice ale posi­bilităţii unui concept, o existenţă reală. A doua, din posibilitatea explicării cu date interioare ale unui obiect real o existenţă ireală. Este curios cum Kant, care cel dintâi a descoperit şi desvăluif. zădărnicia tuturor încercărilor de prima categorie, nu a putut observa secretul sofistic al celor din urmă. Mai mult încă, el care avea respectul faptelor, el care pornea, pentru a construi cele trei cri­tice delà valoarea obiectivă a ştiinţei ca delà un dat indiscutabil, nu numai că nu a descoperit acest al doilea gen de sofisticaţiune. dar a căzut el însuşi în mrejele sale ; şi aci este, ne pare, una din singurele critici care ar putea isbi cu succes în edificiul său transcendental. Căci, dacă existenţa lumii exterioare ar fi fost privită de către el ca un fapt tot atât de neîndoelnic ca şi cel delà care a pornit nu ar ,mai fi ajuns să afirme la sfârşitul analiticii transcendentale că lumea numenală este un simplu concept problematic cu ajutorul căruia intelectul-ar limita câmpul sensibilităţii noastre, şi criticismul său ar fi luat un aspect cu totul diferit. Faptul lumii exterioare nu se impune oare cel puţin tot atât de puternic ca şi faptul ştiinţei? Psihologismul şi în special cel asociaţionist, pre­zentând sezaţiile ca ultime elemente ale vieţii sufleteşti — elemente care nu se mai pot depăşi dar prin care s'ar putea construi întreaga noastră realitate in­terioară — a aruncat o îndoială asupra oricărui fel de existenţă exterioară ei, săpând o adevărată prăpastie între viaţa noastră internă şi lumea exterioară.

1 ) John Stuart Mill : La philosophie de Hamiltom. Trad. E Cazell^s • Paris, 1896. p. 217.

De ce am considera însă senzaţiile, aceste rezultate analitice ale unei psihologii clasice, care nu este de altfel nici prima nici ultima posibilă — probă psihologia comportamentului care modifică în totul vechile baze de studiu ale vieţii su­fleteşti — ca având o valoare existenţială mai înaltă decât faptele prin care lumea exterioară îşi manifestă prezenţa sa reală ? Dacă sinteza logică a cu­noştinţelor umane este un ideal şi o funcţiune inerentă, gândirii, această sinteză tre'bue să ţină seamă de toate faptele, fără a pune un accent nelegitim şi întru nimic justificat pe unele mai mult decât pe altele, sacrificând în interesul armo­niei o parte din real.

Toate aceste dificultăţi, cari se ridicau fatal în faţa idealismului specific, cad dela sine în cazul posibilităţii unui idealism realist. Totul este Gândirea. Există însă o gândire umană şi o gândire divină între care niciun fel de paralelism po­zitiv nu se poate constata ; ambele mişcându-se în mod eterogen pe planuri cu totul distincte. Gândirea exterioară, desfăşurându-se independent de reaJitatea noastră interioară, nimic mai natural ca fenomenele obiective să se modifice sau să se transforme, să apară sau să dispară, fie că suntem sau nu prezenţi, fie că existăm sau nu existăm. Şi iată cum apare foarte explicabil şi faptul imposibili­tăţii noastre de a crea o cale lactee sau de a modifica traectoria anuală a pă­mântului. Ştiinţa însăşi şi-ar recâştiga fundamentul obiectiv pe care idealismul specific încearcă să i-1 conteste. Şi legile pe care contextura materială a lumii exterioare i le inspiră încontinuu, nu vor mai fi poate — perioada de apro­ximaţie trecută fiind —• simple fantasme croite pentru satisfacerea unor săr­mane nevoi biologice, de către o inteligenţă singuratică, rătăcită într'un oarecare colţ al universului, ci expresii ale unei realităţi profunde, ale unei gândiri co­vârşitoare care autodeierminându-şi avânturile sale creatoare şi-ar concentra materialul după anumite legi imanente şi constante pentru a ţâşni mai departe în continuarea drumului său ascendent.

Dacă dificultăţile în care se sbătea zadarnic idealismul specific cad dela sine în faţa idealismului realist, în schimb o problemă nouă apare de o impor­tanţă destul de marcantă pentru a o lăsa nerezolvată. Problema aceasta — problema raportului dintre gândirea umană şi Gândirea d iv ină x ) — inexistentă pentru idealismul specific unde nu se afirma decât o gândire care nu putea depăşi graniţele umanităţii, devine cu atât mai acută pentn. idealismul realist cu cât de rezolvarea ei depinde în mod fatal instaurarea fie a unui dualism misterios şi iraţional, fie a unui monism luminos în care misterul ar fi redus la ultimă expresie. Ştim pe de o parte că prima, străbate istoria sub forma unui Elan creator, cristalizându-se în ceeace numim în mod curent cultură omeneasca, adică într'o lume de idei în continuă frământare, transformare şi pieire, imagină vie, deşi în miniatură, spectacol identic, deşi în proporţii reduse a ceeace con-

1) Credem aci necesar să explicăm sensul acestui termen care poate da naştere la un echivoc. S'ar putea crede la prima vedere, date fiind tendinţele antropomorfice ale inteligenţii obişnuite, că noi am afirma existenţa lui Dumnezeu ca o Persoană dotată cu „Gândire" ; ceeace ar fi cu totul fals. Nu există un Dumnezeu şi o „Gândire" a sa. Dumnezeu este Gândire şi Gândirea este Dum­nezeu. A nu afirma existenţa unul Dumnezeu-Persoană nu înseamnă însă a nega posibilitatea unei asemenea concepţii. Aceasta ne-ar pune în contradicţie cu atitudinea pozitivistă pe care am adaptat-o, TDacă faptele pe care ne-am spri­jinit nu probează decât existenţa unui Dumnezeu-Gândire, fără a demonstra şi existenţa sa ca Persoană, în schimb niciun fapt nu există care să probeze con­trariul. Astfel că, dacă din punct de vedere teoretic şi obiectiv nu putem a-firma decât existenţa unui Dumnezeu-Gândire, din punct de vedere practic, liber este fiecare să-şi conserve — fără a cădea în contradicţie cu sine însuşi — credinţa în existenţa unui Dumnezeu-Persoană, bine înţeles în măsura impusă de imperativele vieţii psihologice şi colective.

sticue iondui profund ai naturii. Pe de altă parte însă, natura, Gândire-a exteri­oară, se desfăşoară cu totul independent de gândirea umană, iar aceasta la rândul ei nu se sincronizează deloc cu ritmul evolutiv ai naturii. întreaga sferă a realului pare a se concentra pe două planuri cu totul distincte, eterogene şi ireductibile, unde frecuenţa raporturilor de intercauzaţie de a căror existenţă nu ne putem îndoi se arată adesea a nu interesa decât sporadic şi parţial to­talitatea celor două lanţuri de fenomene. Astfel că dacă anterioara consideraţie ne apropie de monism, ultima ne îndepărtează, conducându-ne către uin dua­lism inexplicabil în oare Gândirea divină şi cea umană s'ar prezenta ca două realităţi independente şi de sine stătătoare.

înainte de a încerca rezolvarea definitivă a acestei probleme, credem însă necesar să ne oprim un moment pentru a ataca o nouă problemă, faimoasa şi mult disputata parabolă a materiei şi a spiritului, a ceiace Bergscn numea „tou! ce qui e x i s t e " 1 ) . Această concepţie duală a realităţii este veche ca lumea: Ahriman şi Ormuz, Satan (regele materiei) şi Dumnezeul bun (regele Plero-mului) al Magusienilor, Principiul pozitiv (Dumnezeu) şi negativ (hyle-ma-teria) al manicheiştilcr, sunt prcba. Transpusă din domeniul religios pe teren metafizic dualitatea spirit- materie s'a manifestat cu aceiaşi constanţă, afirmân-du-se neîncetat sub diverse formule impuse de necesităţi doctrinale. Forma şi Materia iui Aristot şi Kant, „res cogitans" şi „ies extensa" a lui Eescartes şi Spinoza, „ E u T şi „Non-Eul" lui Fichts, „Raţiunea" şi „.Materia" lui Hegel — pentru a nu.lua decât câteva exemple celebre — nu sunt decât diverse expresii ale acestei îndoite manifestări a realului. Transplantată de pe teren metafizic în câmpul psihologic a dus la moderna teorie a paralelismului unde panpsihiştii — cari nu văd în materie decât aparenţa sub care se arată viaţa spirituală pri­vită din afară — şi teoreticienii „substanţei neutre" — cari cred că rezolvă problema înlocuind-o printr'un cuvânt — au încercat şi încearcă încă să o de­păşească. Existenţa însăşi a atâtor eforturi şi raţionamente dialectice care in­tenţionau să reducă realitatea spirituală la cea materială, pentru a susţine un materialism naiv care se pretindea ştiinţific, sau realitatea materială la cea spi­rituală, pentru a construi un spiritualism înălţat şi plin de promisiuni, nu este decât o probă în plus că ne aflăm în faţa unei generale, opuse şi duble afir­mări a realului. A-i recunoaşte prezenţa devine astfel o datorie nu numai pentru pozitivistul înclinat spre respectul faptelor, dar chiar şi pentru metafizicianul obişnuit cu abstracţiunile pure. Spiritul şi materia există dar, pentrucă ele se manifestă neîncetat, pentrucă aceste două principii constituesc conţinutul dinamic al existenţii, pentrucă lupta lor formează trama şi fondul profund al Gândirii.

Nenumărate au fost concepţ'ile emise asupra spiritului şi a materiei. Din diversele semnificaţii cari li s'au dat se poate totuşi desprinde o direcţie con­stantă care, traversând multiplicitatea accepţiunilor, a condus către o modificare aproape totală a vechiului lor conţinut. Conceput mai întâi, de către întreaga gândire antică, ca o materie fină, uneori imponderabilă, dar în fine ca materie,

"spiritul devine dcabia cu Descartes o substanţă imaterială, cugetătoare, opusă cu totul materiei. Treptat şi pe nesimţite această concepţie însăşi — în care spiritul apărea ca un conţinător, ca fcndul constant pe care s'ar proecta în­treaga noastră viaţă sufletească, dar despre care nimic nu se putea spune în afară de un mănunchiu mai mult sau mai puţin bogat de negaţii — fu înlo­cuită printr'o concepţie d :namică. Clasicului concept de substanţă i se substitui ideia de realitate imaterială, pură activitate liberă şi creatoare. Aşa fiind, cel puţin întru atât întrucât nu suntem apărătorii unei evoluţii retrograde, cel puţin întru atât întrucât nu aderăm la o reîntoarcere întru nimic justificată la vechea concepţie statică, spiritul nu mai poate fi privit ca o realitate în afară de gândire, ca un supert neschimbat al acesteia, ca un conţinător al întregii

1) H. Berason : ,.L'âme et le corp (în „L'energie spirituelle", cf. „Le matérialisme actuel", p. 7).

noastre realităţi interioare. Idealismul realist pe csre-1 schiţăm aci, aderă la ultimele concluzii ale iilosoiici contimporane, şi constată că acest principiu ima­terial, aceasta activitate liberă şi craatoaic — Spiritul '— alcătueşte în realitate, străbătând istoria, marile curente creatoare aie Gândirii.

Materia însuşi era concepută ia origină ca o substanţă de care erau legate o mulţime dé atribute sensibile. Gândiţi-vă, spre exemplu, la „homoeo-meriiîe" lui Anaxagarcs, ca .e posedau toate calităţile obiectelor lumii exte­rioare. Astăzi însă conţinutul ei sensibil s'a volatilizat aproape complect. Ceiace ştiinţa modernă ne poate spune despre ea, se reduce în ultimă analiză ) \ nimic. Cunoaştem — este foarte adevărat — constituţia intimă a Materiei ; Ştim că aceasta se icduce ia molecule, că moleculele sunt formate din atomi, că ato­mul ¡a rândul său este un iei de sistem solar ; în centru un astru, purtând o sarcină fo : i i .vă — ionul central — in jurul căruia gravitează nişte specii de planete, cu muil mai mici, încărcate negativ : electronii. Ce ştim noi însă despre aceste uidme elemente a i ; materiei í C ă posed o massă şi o sarcină electrică invariabila. Dacă analize, s a r ii oprit aci, ceva încă ne-ar fi rămas. Da r iată că eu exjstat savanţi cari, voind să meargă mai departe, au cercetat originea însăşi a acestei masse. E i au demonstrat că massa nu era decât o aparenţă da­torită fenomenelor electro-magnetice provocate de eterul înconjurător. Astfel, massa însăşi, care părea să fie atributul esenţial ai materiei, devine o simplă fantasmă pe care viteza o poate face să varieze. Eterul se substitue ca ade­vărat sediu al fenomenelor pe care ie atribuiam massei. „II n'y a plus de matière, il n'y a pius que des trous dans l 'èther ; seulement comme ces trous ne peuvent se déplacer sans déranger l'éther qui le." entoure, il faut un effort pour les déplacer et ils paraissent doués d'inertie, tandis que cette inertie appartient en. realitc à l ' é tke i ' " 1 ) . Şi iată cum două cercetări ţnlreprinte pe căi atât de deo­sebite, ştiinţa şi filosofía, aie t a re r concluzii au fost adesea poate prea înde­părtate, se întâmplă — una, prin rezultatele ultimelor sale analize asupra rea­lităţii fenomenale, cealaltă, prin prezenta sa formulare — să se întâlnească în afirmaţiile lor cele mai generale, recunoscând, una ca şi cealaltă, ca ultim extract ai realului, mişcarea, efcrtul, adică activitatea pe deoparte, rezistenţa, inerţia pe de altă pziie. Deşi ştiinţa siunge astfel să conteste ex'stenţa materiei, dizolvarea analitică a lumii ier.cn-enal-e lasă totuşi ca rezidiu — alături de activitate — principiul acesta al inerţiei, care fie că aparţine electronilor sa,u eterului, reprezintă essnţa însăşi a ideii de materie. Materia există deci, dacă nu in concepţia se clasică, ce! puţin, ca puri inerţie, ca principiu opus miş­cării, activităţii creatoare. E a reprezintă mai mult decât credea Bergson, mai mult de cât a simplă întrerupere a clanului vital. Căci, dacă Gândirea este in adevăr activitate, dacă elanurile sale sunt cu adevărat creatoare, ele trebui'au să creieze ceva. Or, dacă materia nu ar fi decât psihic invertit, lipsă de activitate, durată a cărei scurgere se apropie de „zero", concluzia firească ar fi că clanurile creatoare nu creiază în fond nimic. Dacă ele îşi merită numele, dacă ele creiază ceva, aceste creaţii nu pot fi decât conceptele, ideile, cari aîcătuesc — după cum am arătat la timp — această mască inertă de materie, această lume de vechi produse, pe care curentele creatoare ale Gândirii sunt forţate să o târască mai departe, pentru a o cristaliza apoi în ncui forme, pentru a crela astfel noui idei. Materia, pe care ştiinţa modernă o redusese la simpla idee de inerţie, câştigă ea însăşi — prin concluzia de mai sus — o semnificaţie mai amplă, mai bogată, păstrând în acelaşi timp eternul şi esenţialul său atribut.

Spirit şi materie, aceste atât de disputate principii, censtituesc deci în realitate conţinutul dinamic al Gândirii : primul, actvitate Iberă. elan material şi creator ; al doilea, rezistenţă, inerţie, stab'litate. Memorabilul şi tragicul con-l.V.ct al spiritului cu materia» al principiului bun cu cel rău, „Da"-ul şi

1. H. Po : ncaré : „Les conceptions nouvelles de la matière'". (Le matéria­lisme actuel, Flamarion, p. 6 5 ) .

92 I. D. Decusara şi P. Ionescu

„Nu"-ul Meşterului Eckart , se dovedeşte a nu fi decât lupta curentelor active ale Gândirii cu vechile sale creaţii, oare se opun şi-i barează drumul

Există închisă aci, în această afirmaţie, posibilitatea unei întregi şi ade­vărate teodicei. .Durarea, suferinţa, tot răul din lume, care nu poate exista decât acolo unde întâlnim o sensibilitate, unde îşi are oare originea, isvorul comun şi general, dacă nu în crâncena luptă dintre diversele specii de fiinţe vieţuitoare, şi în sânul acestor specii în lupta pe care indivizii o deslănţuesc între ei, pentru conservare, pentru supremaţie ? Luptă fatală., pentrucă progresul nu este posibil decât prin învingerea rezistenţii anterioarelor sale creaţii, pentrucă elanurile Gândirii divine nu pot să-şi continue activitatea lor, decât spărgând tiparele vechilor sale formulări, pentru a construi — aci în lumea biologică — cu ma­teria astfel liberată— noui forme de viaţă, din ce în ce mai perfecte, apropiin-du-le astfel neîncetat de idealul iniţial şi ultim al acestei măreţe şi prodigioase istorii.

Gândirea se arată a fi dincolo de istprie — supra-istorică — pentrucă ntreaga istorie se desfăşoară în interiorul ei. Fiind continuă activitate crea­toare, nimeni şi nimic nu-i poate opri definitiv mersul său victorios. Paradoxul gnozeologiei, paradoxul gândirii auto4imitatoare, apare astfel în adevărata sa lumină.

Totuşi, Gândirea creiază şi produsele sale închid adesea dramurile ela­nurilor creatoare. Care să fie semnificaţia luptei care se dă pe această eternă temă ? Nu ştim. ,„Eu sunt acel ce este" sună o adâncă formulă biblică. Cel ce crede în posibilitatea şi valabilitatea explicaţiumlor construite fără de măr­turia faptelor, va putea merge mai departe. Noi ne mulţumim să -prezentăm pe Dumnezeu, astfel cjum faptele ni-1 prezintă.

Momentul ne pare sosit în prezent de a reveni la problema raportului dintre Gândirea divină şi cea umană. Am văzut cum ambele par a se concentra pe două planuri distincte, între care filosofia modernă a aruncat bariere peste bariere ca pentru a le separa pe vecie. Prezenţa însăşi a raporturilor de inter-cauzaţie, care nu interesează decât superficial independenţa celor două realuri, pare a pleda în sprijinul unui dualism misterios şi intratabil. Dar atunci cum se explică identitatea lor structurală, de unde acest uimitor paralelism de forme ? Şi iată cum, dincolo de raporturile de exterioritate pe care le constatăm încon­tinuu, realitatea vine să ne şoptească despre o ireductibilitate aparentă, despre o participare profundă, care frângând orice înlănţuire cauzală, ar prezenta gân­direa umană ca un simplu episod din sbuciumul intern al naturii. Drumul de soluţionare al problemei se găseşte astfel deschis şi nouă nu ne rămâne decât să J l urmăm până la capăt. Gândirea umană nu este oare gândirea, omului şi „Omul" nu reprezintă el punctul limită al evoluţiei terestre a vieţii? Aşa dar, unul din curentele Gândirii divine, luând aspectul acestui Elan vital de care ne vorbeşte Bergson, reuşeşte cu „Omul" să înfrângă materia, cristalizând-o într'o formă care, liberând conştiinţa de mecanismele rutinare ale instictelar, îi dă posibilitatea de a continua Ja indefinit activitatea sa creatoare. Elanurile Gân­dirii divine se prelungesc deci dincolo de materie, dincolo de lumea exterioară. Sfărâmând tiparele anterioarelor sale creaţii, străbătând mulţimea nenumărată a formelor vieţuitoare schiţate şi presărate în calea sa, ea ţâşneşte mai departe, în realitatea noastră interioară, reconstituind aci, ceeace trebuia în mod necesar să reconstruiască, copia fidelă — deşi în miniatură — a întregii sale istorii. „Dumnezeu crea pe om după chipul şi asemănarea sa", nouă formulă biblică care se verifică astfel în modul col mai desăvârşit.

Un reconfortant puternic, atât de necesar timpurilor noastre, pare a se degaja din toată această siâşiere de mistere, un corolar practic care, servind rătăciţilor vieţii un punct de sprijin de care să-şi ancoreze truditele lor epave, ne-ar fixa în acelaş timp tuturor un scop şi o ţintă nobilă vieţii. Munca este o rugăciune adresată Iui Dumnezeu, spunea undeva Carley. Şi sufletele noastre, sufletele lectorilor săi, au vibrat adesea, fără să ştiu de ce. la sunetul profetic

ai acestor cuvinte. Un fundament metafizic şi religios vine în prezent săj se adauge în sprijinul presimţirilor noastre trecute. Lenea, inactivitatea, inerţia capătă o semnificaţie transcendentă, care nu face decât să ne mărească des-gustul instinctiv pe'care ni-1 inspiră. Absorbindu-ne în principiul care se opune tendinţelor profunde ale existenţii, lenea, inerţia, ne identifică cu răul, cu ma­teria care rezistă şi luptă în contra scopurilor supreme ale lui Dumnezeu. ETe ne coboară sub animalitate şi ne confundă în „Satan". Munca, activitatea con­structivă, din contră, în oricare direcţie ar fi e a îndreptată, ne înserează în curentele creatoare ale gândirii umane ş.i prin aceasta ne face să participăm afundându-ne în curentele însăşi ale Gândirii divine. Cum altfel am putea ex­plica senzaţia de purificare pe care o oferă tutulor această specie de activtiate ? Munca creatoare este deci sacră. Mai mult decât o rugăciune, ea este scânteia din focul divin, şivoi care merge să se întâlnească şi să se confunde cu marile curente creatoare ale lumii exterioare. C e este care fericirea intensă şi con­stantă care o însoţeşte, dacă nu o răsplată imediată pe care Dumnezeu pare a ne-o acorda ca recompensă a solidarizării noastre la opera universală ? Idea­lismul realist este mai mult decât o filosofie a muncii ; este religia activităţii creatoare, de oare ţara noastră are atâta nevoe pentru a eşi din dureroasa criză în care se sbate. Numai întru cât suntem oameni, numai întruatât se­mănăm lui Dumnezeu, întrucât printr'o îndelungă şi penibilă preparare labo­rioasă, care capătă astfel aspectele unei „iniţieri", am reuşit într'un ultim efort să modificăm banalitatea curentă a realităţii noastre interioare, transfigurând-o şi apropiind-o de forma sacră a esenţii divine.

Cât de departe poate să meargă această asemănare, ce explicări şi con­secinţe neaşteptate atrage după sine analiza actului de creaţie jşi a gândirii umane în general, ne-a arătat-o. Există însă şi o deosebire care fără să fie esenţială îşi are importanţa ei. Elanurilor creatoare ale gândirii umane i se opun o îndoită rezistenţă. Pe de o parte a vechilor sale creaţii întâlnită şi dincolo, pe de altă parte, a prezenţei fenomenelor lumii exterioare, inexistentă pentru Gândirea divină. De aci o dublă luptă care epuizează şi oboseşte; de aci necesi­tatea de a ne scufunda din când în când în real, pentru a recâştiga forţe noui şi noui elanuri, care să ducă mai departe —la infinit — această generoasă şi fecundă activitate.

Iată cum credem că s'ar putea rezolva — ir. parte cel puţin —• dificul­tăţile care închid drumul filosofiei contimporane. Desigur, totul nu este spus. Sunt probleme de care nici nu ne-am atins. Propriile noastre soluţiuni nu au fost prezentate, ele însăşi, dedat în stare de pure sugestii. Dar aceste su­gestii pot fi complectate, adâncite, duse până la ultimele lor consecinţe. Totul nu este spus, dar tot ce s'a spus poate fi controlat, verificat, nimic nefiind în afară de câmpul experienţei. De aceia le şi adresăm nu atât celor cari doresc să-şi creeze cu orice preţ o originalitate, cât mai cu seamă gânditorilor, prea rari din nefericire, cari cercetează şi se îngrijesc de adevăr mai mult decât de succes.

Tot ceeace caracterizează dinamismul gândirii umane, regăsim cu Berg-son a alcătui fondul profund al evoluţiei vieţii. Lectorul va fi observat aci tema centrală a întregii noastre lucrări. O explicare trebuia dată şi noi am încercat să o dăm.. Dar iată că, în plină evoluţie, o crudă idee ne apare, paralizând elanul propriei noastre gândiri, pentru a o prezenta astfel cum de altfel trebuia să o prezinte, ca un simplu episod din suprema tragedie a gândirii omeneşti, oare se înalţă şi recade, pentru a renaşte iarăşi, din propria ei cenuşe. Nu cumva ..Evoluţia creatoare" nu este decât o uriaşă, dar o simplă antropomorfizare ? Nu cumva analizele noastre nu vor avea alt rezultat, decât să-i sfâşie vălul iii care s'a deghizat, pentru a o prezenta astfel în toată nuditatea ei ? Oare intuiţia intelectuală de care Bergson s'a servit nu este ea un simplu instrument de adâncă implantare a dinamismului propriei noastre gândiri în real, în feno-

.menele iraţionale ale lumii exterioare, în evoluţia terestră a vieţii, care în rea­litate s'ar prezenta cu tctul altfel decât ne apare în opera lui E e r g s c n ? 1 ) Aceasta ar fi o a doua şi ultimă interpretare care s'ar mai putea da uimitorului paralelism de forme pe care l-am constatat în dinamismul gândirii umane pe

de o parte, şi evoluţia vieţii, astfel cum nu se prezintă în opera lui Bergson, pe de altă parte. Dacă însă această din urmă ipoteză s'ar verifica, bergsonis-mul ar fi definitiv ruinat şi cu el posibilitatea oricărei filosofii. E r a un timp când raţiunea se credea singură chemată de a atinge şi construi absolutul prin puterea exclusivă a propriilor sale mijloace. Istoria a demonstrat însă, în mod irefutabil, sterilitatea şi subiectivitatea tutulor acestor fel de încercări. Şi astfel apăru ştiinţa, această fericită îmbinare a fenomenelor cu raţiunea. Dar ea în­săşi s'a dovedit a nu putea realiza decât o obiectivitate specific umană. Ceeace se ascunde sub fenomene, dincolo de relativ, îi scapă şi-i va scăpa totdeauna. C e alt ne mai rămânea decât intuiţia intelectuală ? singura promisiune, unica speranţă pe care mai puteam conta. Dacă ea însăşi s'ar devedi un simplu in­strument de antropomorfizare, de adâncă implantare a propriei ncasti'e gândiri în iraţionalitatea realului, ultimele isvoare ale adevăratei filosofii ar fi în mod definitiv secate. Nevoită fiind să se mărginească, în viitoarele sale desfăşurări, la umilul rol de sinteză anostă a ultimelor date ştiinţifice, ea ar fi forţată să se modifice odată cu ele, târând în umbra necontenitelor sale transformări du­reroasa şi greaua sarcină a neputinţei omeneşti,

I. D. D E C U S A R A şi P. I O N E S C U

1) Lectorul se va mira pcate că întâlneşte o problemă acolo unde se aştepta să găsească o concluzie. Este adevărat, că- nimic nu pare mai natural în filosofie. decât obiceiul de a prezenta în mod dogmatic rezultatele la care a i ajuns. Dar aceste concluziuni nu sunt ele de atâtea ori pătate de subiecti­vism? nu sunt ele mai aproape de eroare decât de adevăr? Scăderile filosofici nu sunt oare datorite abuzului de concluzii, temerare şi grăbite-de care rie -isbim la fiecare pas? Pentru acela care se nelinişteşte de rezultatele la care s'ar putea ajunge încercându-se de a se rezolva cu orice preţ. indiferent care dificultate sau problemă, atitudinea de rezervă, punerea problemei, este apelul tăcut pe care acesta îl face gânditorilor şi calea cea mai sigură, care ar putea să intro­ducă în filosofie ceeace face siguranţa şi garanţia ştiinţei: lucrul colectiv. De aceia am pus problema fără a încerca, ce! puţin pentru un moment, de a o rezolva.

R E C E N Z I I

IOAN P E T R O V I C I : De~asupra sbuciumalm. Bucureşti, 1932. — 220-pp.

Noul volum al d-lui I. Petrovici, strălucitul universitar ieşan, aduce, pe lângă lămuriri nouă unor probleme filosofice asupra cărora discuţiunile au ră­mas încă deschise, şi o seamă de ccntribuţiuni originale privind chestiuni de un interes pronunţat actual, ,.D-asupra sbuciumului" deşi nu egalează în masi­vitate scrieri anterioare: „Teoria Noţiunilor" sau „Probleme de logică" bunăoară, pune totuşi în evidenţă aceeaşi eleganţă de stil, aceeaşi subtilitate de gânidre şi fineţe de observaţie pe cari ne-am obişnuit să le găsim în scrisul d-lui Petrovici.

In afară de două studii asupra lui Hegel şi Wundt, reprezentând două con­ferinţe ţinute cu ocaziunea comemorării acestor doi filosofi, în cari autorul ex­pune în adânc cunoscător şi fin analist, viaţa şi opera fiecăruia» găsim o va­rietate de studii cari toate pun în evidenţă profunzimea şi bogăţia de idei pe care i-o cunoaştem.

In „Adevăr şi Originalitate", studiul cu care începe volumul, autorul fa^e o analiză a acestor două noţiuni şi precizează rolul pe caTe îl are fiecare din ele în literatură, ştiinţă şi filosofie. In literatură, originalitatea ccnstitue o con­diţie ...sine qua non", fără de care o operă nu poate resista vremurilor, „a nu aduce prea mult aminte de altul, este o condiţie indispensabilă marii reputaţiuni". Individualitatea scriitorului trebue să se afirme şi să-şi imprime caracterul său propriu pe deasupra influenţelor străine cari s'ar putea strecura în opera sa. Ştiinţa sau filosofía, domenii în cari principela năzuinţă nu ar părea să fie originalitatea, au putut totuşi să evolueze tot numai graţie originalităţii care. deşi ruptă din fantezie, ajută la desvăluirea adevărului. Originalitatea este. pentru ipoteza în ştiinţă sau filosofie, scânteia care aprinde şi alimentează fla­căra adevărului. Apariţia capetelor originale în ştiinţă sau filosofie a făcut po­sibilă deschiderea de noui făgaşuri, originalitatea lor face să fie puse în lumină diferitele aspecte ccnst'tutive ale adevărului, necunoscute până la ei. Deşi adevărul este etern şi planează deasupra fluctuaţiunilor subiective, şi tocmai de aceea, el nu poate fi cunoscut decât încetul cu încetul şi numai mulţumită ideilor originale cari sunt conţinătoare de ,,fragmente de adevăr" cari îmbinate duc la cunoaşterea adevărului în totalitatea sa. Autorul îşi încheie acest studiu, exprimându-şi credinţa că şi din rândurile poporului nostru ar putea să răsară un cap original care, având o structură sufletească specială determinată de con-diţiunile de viaţă specifice naţiunii noastre, ar putea să vină cu o concepţie filosofică originală care să cuprindă anumite ..aspecte ale realităţii" şi să creeze astfel o filosofie românească ce s'ar putea înseria în evoluţia gândirii filosofice mondiale.

Studiul imediat următor tratează despre problema raoortului dintre „Teo­ria Cunoştinţa şi Logica" şi constituie un mic tratat filosofic în care această problemă este analizată şi expusă cu mână de maestru. Autorul făcând deose­birea între logică (care are un caracter analitic) şi teoria cunoştinţii sau ep ;ste-

mologie (care are un caracter sintetic) operează o delimitare a acestor două discipline şi crede că, deşi înrudite, domeniile lor nu trebuesc confundate. A rezuma acest studiu însemnează însă a-1 face să piardă din valoare şi de aceea ne mulţumim să-1 semnalăm numai, cu menţiunea că este o excelentă expunere critică în care subtilitatea de analiză se îmbină fericit cu profunzimea de gândire.

In „Contribuţii la filosofia lui Eminescu" autorul concedând că poetul manifestă în opera sa o concepţie filosofică de o pronunţată coloratură pesi­mistă, caută să explice şi să justifice „contrazicerile" pe cari unii critici le-au subliniat atât în opera poetului în care, alături de poeme cari plâng durerile şi deşertăciunile prezentului, sunt altele cari glorifică strălucirea trecutului, cât şi contrazicerea dintre filosofia exprimată în poeziile sale lirice şi activitatea sa pe planul practic. Această ombiguitate de atitudini, care se observă la Eminescu, autorul o scuză semnalându-ne precedente în literatură şi filosofic, prin cari de­monstrează că,, pe lângă concepţiile asupra valorii absolute a principiului ultim al existenţii, intervin exigenţe pe cari viaţa le impune şi cărora poetul sau filo­soful este ţinut să se supună, în mod natural, fără să poată fi acuzat de incohe-renţă. In afară de aceasta, autorul conciliază pesimismul pronunţat al lui Emi­nescu cu atitudinea lui de militant practic, sprijinindu-se pe concepţia lui Hart-mann, care armonizează şi el pesimismul metafizic cu un optimism relativ şi vede în procesul evolutiv etape în calea spre desăvârşire.

„Reflecţii despre popularitate" este titlul unui alt studiu care a făcut su­biectul unei conferinţe ţinută de autor la Sorbona.

D. Petrovici pune la baza dorinţei de popularitate „instinctul de dominare" care a r juca acelâş rol în viaţa socială a individului ca instinctul de conservare în viaţa speciei. Plecând dela această constatare, d-sa anaiizează, pe. rând, popularitatea artistului, filosofului şi omului politic, arătând cari sunt condiţiu-nile necesare ca o operă artistică sau filosofică să fie populară şi stăruind mai îndelung asupra popularităţii omului politic, îşi încheie substanţialul studiu cu rândurile: ,,Un om care aspiră la popularitate, păstrând intactă comoarea convin* qerilot sale şi căutând să ridice poporul la înălţimea lui, să facă toate sforţările pentru a câştiga dragostea mulţimilor şi să se bucure din belşug de roadele succesului său; dar acela care, pentru a ^deveni popular, e gata să se coboare la nivelul mulţimilor, e de două ori vinovat: întâi fiindcă a părăsit un loc mai modest unde ar fi fost de folos, şi în al doilea rând, fiindcă e aşezat într'un loc care se cuvenea unei valori reale, aparenţa numai a unei valori şi a unei forţe care nu există în realitate".

O altă conferinţă, aceasta ţinută în Aula Universităţii din Geneva, ne este redată în studiul intitulat „Dinamismul Contimporan". Expunând evoluţia concepţiilor dinamice în filosofie, din antichitate şi până astăzi, concepţiuni cari culminează în formulările date de Bergson, autorul demonstrează că această ten­dinţă dinamică este semnul sub care evoluiază viaţa spirituală actuală. D-sa arată că manifestările spirituale din epoca noastră devin din ce în ce mai preg­nant diferite de ale trecutului, îmbrăcând un aspect de o puternică coloratură dinamică. In mod natural aproape, autorul integrează şi Societatea Naţiunilor, formă care tinde la o nouă organizare socială, în cadrul acestor tendinţe de dinamizare a vieţii şi consideră că această instituţie va reprezenta simbolul şi axa spiritualităţii de mâine.

In ultimul studiu din volumul său, „Puterile Culturii", d. Petrovici, după ce formulează o definiţie a culturii din considerarea acesteia în raport cu civi­lizaţia, semnalează ştiinţa, arta, morala, filosofia şi religia ca forţe ale ei cari promovează şi realizează cultura într'o multiplicitate de aspecte. In ultima parte a acestui studiu, autorul schiţează şi rolul culturii în realizarea unei uma­nităţi, mai unitară şi superioară din punctul de vedere al solidarităţii.

G. C. B O N T I L A

I E T O R O U T I U : Studii şi Documente Literare, voi. II, „Junimea" (Bucureşti, 1932) .

Colecţia monumentală de studii şi documente literare, pe care o îngrijeşte cu o pasiune şi o competenţă demnă de toată lauda d. I. E . lorouţiu, interesează nu numai pe istoricii literaturii româneşti,, dar şi pe istoricii filosofiei noastre. In voi. II din această colecţie sunt cuprinse scrisorile pe care istoricul şi filosoful A. D. Xenopol le-a trimis, pe vremea când era la studii în Germania, lui lacob C. Negruzzi, scrisori menite să arunce lumini noui asupra genezei multora din ideile de bază ale gândirii lui Xenopol. Aflăm din aceste scrisori lucruri foarte interesante asupra contactului pe care filosoful nostru 1-a luat cu concepţia lui Buckle, care pe vremea când Xenopol se afla în Germania, făcea o mare vâlvă acolo. Totuşi, o dovadă a vigoarei şi maturităţii spiritului său, tânărul student nu s a lăsat subjugat de argumentarea în aparenţă stringentă şi sprijinită pe date istorice a lui Buckle, ci a luat imediat atitudine. Xenopol se ridică, din primul moment, împotriva susţinerilor lui Buckle că ştiinţa ar fi singurul criteriu de apre­ciere a progresului, că în desvoltarea ei ar sta fericirea omenirei şi că natura n'ar exercita nici o influenţă asupra spiritului uman, — convingeri pe cari le vom întâlni apoi exprimate şi dovedite în concepţia lui despre istorie. T o t din această corespondenţă aflăm cum Xenopol a fost înrâurit de încercările lui Steinthal şi Lazarus, de a întemeea o psihologie colectivă, deosebită de cea individuală, cu ajutorul căreia să explice manifestările spirituale, — înrâurire pe care o vom putea constata, câteva decenii mai târziu, şi în opera lui filosofică. Deasemeni aflăm lucruri importante asupra problemei originalităţii în artă şi ştiinţă. „Originalitatea în operile de artă, e, spune Xenopol, absolut necesară, şi este forma de progres a frumosului. Cu totul altmintrelea cu adevărul. Im­portanţa lui creşte cu cât timpurile trec peste el, fără a-1 atinge sau numai modificându-1, adăogându-i ceva sau în propria sa esenţă, sau în consequenţele sale. Adevăruri care se schimbă de azi până mâine, — sunt numai fantome, înşelăriale cugetării, dar nu pătrunderi în natura locrurilor...". In ştiinţă nu intere­sează după Xenopol originalitatea, ci temeinicia opiniilor exprimate, descoperirea unor noui aspecte ale naturii lucrurilor, — o idee pe care o vom găsi iarăşi aprofundată şi justificată pe larg în opera sa. Scrisorile acestea ale lui Xenopol ni-1 fac cunoscut ca pe un om care, descoperind o idee, reflectează îndelung asupra ei şi nu-i dă drumul în lume înainte de vreme. Cum se exprimă de altfel Xenopol însuşi: , , E drept, nu trebue lăsate ideile să vadă lumina zilei, să guste cerneala. îndată cum au început a năvăli în minte ; trebuie trimise încă acolo câtva timp, să se coacăz să se întărească, să sufere proba vitalităţii..." Aşa ne explicăm de ce Xenopol, deşi având o parte din principiile concepţi _-i sale despre istorie trase încă din tinereţe, nu le-a publicat decât cu mult mai târziu, adică atunci când el le-a crezut coapte cu adevărat.

Nu ne putem opri însă de a reproduce încă alte câteva idei din cores>" pondenţsa lui Xenopol, care. cu toate că nu au o legătură directă cu filosofia, sunt caracteristice, între altele şi fiindcă descoperă o lăture interesantă din cre­dinţa lui Xenopol în legătură cu desvoltarea neamului nostru:

„Ceeace este periculos este adormirea, este lipsa de interes fie pentru bine, fie pentru rău. Aceasta de sigur dispare din ce în ce şi aceasta este sem­nalul progresului nostru. Ceeace apare ca neadevăr, va dispare când spiritul nostru va fi în stare să pătrundă mai adânc în natura lucrurilor, când gustul nostru se va fi curăţit. Aceasta însă este treaba timpului; a pretinde ca un popor din momentul chiar când începe a se desvolta să nu producă decât lucruri bune, să aibă instituţiuni bune, libertate adevărată, arte care dovedesc un gust estetic, e t c , este a transporta la început rezultatul final al desvcJtării. A cere însă ca acel popor să nu aibă şcoli pentrucă nu poate avea decât şcoli rele, să nu aibă pinacoteci pentrucă nu poate pune în ele decât monumente de artă «trăină, a nu avea libertate pentrucă aceasta este des călcată în picioare, a nu

face poezii pentrucă face poesii rele, a nu scrie istorie pentrucă ştiinţa şi mij­loacele necesare pentru aceasta sunt încă slabe şi că prin urmare nu se poate ajunge la adevăr... a pretinde aceste zic, este a ucide chiar posibilitatea pro­gresului, a cărui natură cere de a merge dela rău la bine, dela neştiinţă la ştiinţă, A face aceasta este a împiedeca mişcarea intelectuală care este esenţa progresului. Cu încetul se vor retrage mediocrităţile dela sine din câmpul lite­raturii, a artelor, a politicei, cu cât termometrul culturei se v a sui mai sus. Pentru ca aceasta însă să fie posibil, trebue ca mediocrităţile să fie lăsate în pace şi aceasta este atât de natural în cât nici nu poate fi altmintrelea şi că o luptă sistematică pentru stârpirea lor n'ar produce altceva, presupunând că a r fi posibilă, decât peirea progresului însuş. întrucât dar orice produeţiune, fie chiar cât de mediocră, concură pentru a întreţinea spiritul în mişcare, întrucât o instituţiune, fie ea cât de slabă, răspândeşte cât de puţină luminai, de sunt meritorii şi silinţele inteligenţilor superioare, este de a le perfecţiona, iar nu a le ucide pentru a aştepta punctul natural al desvoltării". Iar mai departe adaogă : ..Când un popor a ajuns la conştiinţa de sine, când a început a se desvolta, atunci el nu piere, până nu împlineşte rolul său istoric pe pământ".

Ceeace impune însă la această colecţie de ,.Studii şi Documente Literare" este vasta erudiţie ce se degajă din notele pe care d. I. E . Torouţiu le anexează la grupul de scrisori ale fiecărui autor. Informaţii şi precizări, trimiteri şi întrebări, dovedesc din partea d-sale o complectă stăpânire a domeniului pe care-1 cerce­tează şi totodată, acolo unde documentele lipsesc cu totul sau sunt insuficiente, o precauţiune de adevărat om de ştiinţă. D, I. E . Torouţiu face o operă pe care s a r fi cuvenit s'o săvârşească statul, o operă de care nu se vor putea dispensa pe viitor cercetătorii culturii noastre din această epocă, şi merită pentrtu aceasta cel puţin un cuvânt de recunoaştere şi recunoştinţă.

N. BAGDASAR

T U D O R V I A N I I : Arta actorului (Ed. Vremea) .

Eminent cunoscător al problemelor estetice, d. Tudor Vianiu era cel mai indicat să ne dea o analiză instructivă, a artei actorului.

Eseurile înmănunchiate în „Arta actorului", fixează din estetica integrală a teatruilui (compunându-se din: estetica dramei + estetica actorului - j - estetica spectatorului), numai problemele privind arta actoricească. Principiile cele mai simple şi fundamentale ale esteticei actorului sunt expuse cu remarcabilă claritate şi precisie tehnică. Esenţa artei scenice e prinsă în formule luminoase şi expli­cată cu priceperea competentă a unui estetician emerit.

Cele cinci capitole tratând despre: 1) esenţa artei actorului, 2) actorul şi drama, 3 ) rolul sentimentului în arta actorului, 4 ) virtuositate şi încadrare, 5 ) situaţia socială şi morală a actorului, prind aspectele variate şi esenţiale ale problemei, reuşind să închege o imagine exactă şi completă despre ceiace este în complexitatea ei arta interpretării dramei.

Afară de analiza personală pătrunzătoare, care subliniază asimilarea de­săvârşită a problemelor din partea autorului, a principiilor călăuzitoare pentru artiştii scenei, d. Tudor Vianu sugerează şi unele idei referitoare la drumurile viitoare pe care v a trebui .să se orienteze tehnica interpretării operilor de artă dramatice.

Stilist din categoria clasicilor, d. Tudor Vianu a împrumutat acestor esseuri o frumuseţe arhitecturală şi interioară care le face, pe lângă utile şi instructive, deosebit de agreabile lecturii.

N. T A T U

D I M I T R I E T O D O R A N U : Psihologia temperamentului. (Editura Institutului de Psihologie al Universităţei din Cluj) . 1932. VIII + 170 pagini.

Cercetările în iurul vieţii psihice au avut totdeauna o nuanţă turburătoare şi aceasta se aceentuiază atunci când este vorba de aspecte psihice cu începuturi de lămuriri, numai. D-l Todoranu, plecând delà corelatul inteligenţă-temperament

. de o covîrşitoare însemnătate pentru psihologia contemporană, se aplică să analizeze aspectul temperamental al vieţii sufleteşti. Mărturisim cu satisfacţie că încercarea autorului este quasi-reuşită şi că în stadiul actual al cercetărilor expe­rimentale de psihologie, metoda d-lui Todoranu, în care se încheagă idei pe care fără reticenţe le numim ştiinţifice, — este o ultimă verigă preţioasă din lanţul unor frământări începute chiar cu şcoala greacă. Pentru lămurirea che­stiunii, autorul face un excurs obiectiv asupra diverselor concepţii despre tem­perament şi astfel, acei nefamiliBrizaţi cu această problemă, vor afla 1) despre arhicunoscuta teorie, moral-endocrinologică a lui Hippokrat şi Galenus, cari au stârnit cercetări mai nouă, unde însă nu se mai vorbeşte de ,.umori" sau „bilă", ci de glande cu secreţiuni interne (glanda pituitară, tiroidă, sexuală, adrenala şi timus-ul), care determină tipul de temperament. 2 ) Cetitorul va fi mai departe iniţiat în Încercările de precizare a sistemului nervos ca determinant al tempe>-ramentului (teoria nervoasă a lui Seeland, Pende, e tc . ) , adică vibraţiile moleculare ale substanţei nervoase având rolul de determinante: vibraţii armonice şi repezi traduc un temperament vesel şi vioi, iar cele încete şi constante trădează fleg­maticul. Aceste două teorii fiziologice, ale chimismului interior şi sistemului ner­vos, sunt corectate, corelate şi completate de ideile lui McDougall şi Kretschmer, cari îşi închid concepţiile în 3 ) teoria biologico-constituţională, teorie care are astăzi cea mai multă vază şi cele mai multe apropieri de adevăr. McDougall insistă în deosebi asupra intro- şi extroversiunii ca determinante în expresia im-presiuniior afective şi conative şi care pot deci determina temperamentul, iar Kretschmer depăşeşte pe McDougall atribuind întregii vieţi sufleteşti o baza fizio­logică. Conlucrarea dintre secreţiunile interne şi materia nervoasă conduc la constituţiuni (corporale) după oare se pot determina tipurile de temperament, întrucât atât la baza constituţiei cât şi la aceea a temperamentului găsim acelaş -chimism interior. împărţirea tipurilor, după Kretschmer, în leptosom, atletic şi picnic cu corespondentele de temperament schizotimic şi ciclotimie (p. picnic), încep să fie din ce în ce mai cunoscute. D-l T . redă această tipologie cu o remar­cabilă pătrundere şi, grupând formele de manifestare temperamentale în „ciclo­timie" şi „schizotimic", se declară partizan convins al ideilor lui Kretschmer. Căci teoria biologică a temperamentului este una integrală, al cărei substrat „este reprezentat de întreaga structură somatică şi fiziologică a organismului". Dar, care este natura psihică a temperamentului? 'După Heymans şi Wiersma, componenţii psihici ai temperamentului sunt : activitatea, emoţionalitatea, plus funcţiunile psihice primare şi secundare, iar Oates şi şcoala spearmaniană adaugă emoţionalităţii (ca factor general), factorul de grup, rezultat din gruparea instinc­telor. Nu toate însuşirile de temperament însă Intră în joc, ci pentru fiecare situaţie din afară, se declanşează o anumită calitate de temperament (Giese, Bogen) . Teoria energetismului psihic, după care temperamentul reprezintă maniere de des­cărcare şi exteriorizare a vieţii psihice, aceasta considerată ca centru de energie activă, — prezintă o altă coloratură şi plecând de aci Downey, Davenport, Jastrow, Decroly şi Ewald precizează tipuri de temperamente. Iar Klages, ple­dând pentru o teorie a constantelor individuale, numeşte temperamentul o însu­şire psihică structurală, pe când McDougall socoteşte temperamentul ca un factor component al individualităţii.

D-l T . a înţeles să ia atitudine critică faţă de fiecare din aceste teorii şi se raliază apoi acelor cercetători care socotesc activitatea (împreună cu inten­sitatea ef) şi emotivitatea ca factori componenţi ai temperamentului. Acestor factori, precum şi problemei introversiune-extroversiune — ca o configuraţie

derivată a temperamentului, — li se acordă de către d-1 T . o deosebită atenţie, şi aci autorul se relevă ca un analist fin, cu apreciabilă pătrundere ştiinţifică, di­secând şi discutând cu o susţinută documentare fiecare însuşire temperamentală.

Din posiţia critică, se desprinde şi ideia autorului despre temperament. Acesta este definit ca un complex de „calităţi psihice care constituc forma de reacţiune a individualităţii'' (p. 5 4 ) , „însuşiri constante şi formale, adică nedeter­minate de un conţinut psihic special" (p. 5 3 ) . Nouă ni se pare că aci este punctul nevralgic din psihologia temperamentului: este acesta o formă, sau un conţinut? Admiterea unei ipoteze sau alteia, conduce la o optică particulară, care aruncă o lumină hotărîtă asupra întregii individualităţi, chiar. De ce formă» şi nu conţinut? Procesele metabolice şi chimice exercită influenţe, efecte, asupra vieţii mintale şi după McDougall temperamentul este tocmai suma acestor efecte. Ele nu se încheagă însă într'o formă ci rămân conţinut şi, pentrucă ele nu se pot despărţi de procesele anterioare (chiar d-1 T . vorbeşte de o „configuraţie unitară" a temperamentului, acesta neputând fi izolat de conţinutul individualităţii p. 56.. Mai departe: „In realitate temperamentul este nedespărţit de conţinuturile psihice", p. 8 8 ) , se constitue atunci un nou conţinut care este condiţionat de procesele originare, primare, metabolice şi chimice, dar care are la rândul său însuşiri de ferment, generatoare şi modificatoare. Intre chimismul interior şi reacţiune nu este nici-o punte, nu este nici-un „eu" de vre-o coloratură specială care să răpească chimismului cruditatea? Se exteriorizează chimismul direct în comporta­ment, recte temperament? —• Temperament este pentru noi conţinutul-etapă dintre metabolism şi viaţa perfect conştientă, iar forma este ceeace noi interpretăm, c a aspect al conţinutului. Conţinutul neputând fi descifrat, noi interpretăm expresia acestui conţinut, expresie pe care n'o putem numi deloc temperament ci mod de reacţiune, motricitate (Motorik), etc. „Trebuinţa nativă" (temperamentul, după Bogen) nu poate fi formă, ci conţinut, ferment care sileşte la exteriorizare. Aceste observaţii sunt desigur marginalii şi nu pretind să scadă din valoarea ideilor d-lui T. , nici sâ-1 completeze şi nici să rezolve punctul nevralgic. Totuşi problema unui temperament fără conţinut psihic, nu este nicidecum mulţumitor lămurită şi părerile împărţite ale diverşilor cercetători — dintre care unii atribue temperamentului însuşiri de conţinut — sunt o dovadă suficientă.

Ceea ce reese clar din volumul d-lui T . este că domnia-sa desprinde, prin abstracţie, temperamentul de individualitate, îl despică apoi cu rnăestrie în însu­şirile lui componente, le discută, le completează, le integrează în cadrul general al vieţii psihice, le raportă la viaţa socială, —• astfel încât această analiză se conturează deja ca o metodă de cunoaştere a individului. A cunoaşte tempera­mentul şi prin acesta individul, formează obiectul frământărilor psihologilor con­temporani, căci temperamentul închizând activitatea, emoţionalitatea, etc., adică însuşiri centrale, formează aspectul cel mai turburător al vieţii psihice privită ca unitate. Metodele de diagnosticare a însuşirilor de temperament nu au avut însă totdeauna coloritul ştiinţific pe care-1 au astăzi. Stadiului „pre-ştiinţific" în care erau în mare cinste concepţiile impregnate de o apreciabilă doză de naivitate (astrologia, frenologia. fiziognomioa şi palmistrica) şi cărora cercetările riguroase ulterioare le-au răpit pretinsa calitate ştiinţifică, — i se opun astăzi metodele elaborate de ştiinţă. Grafologia, prin Crepieux-Tamin, Klages şi alţii, metoda inter­pretării petelor de cerneală (Rorschach), observaţia directă, chestionarul, testele şi aparatele, permit astăzi o mai sigură diagnosticare a temperamentului. Nepu­tând desprinde temperamentul de individualitate'şi ţinând seama şi de pretenţiile selecţiei şi orientării profesionale, d-1 T : adoptă 1) metoda chestionarului, pentru a studia sintetic temperamentul, („configuraţia globală" a lui). Chestionarul, prelucrare după Jurowskaja, Hollingworth şi L? ! rd . este ingenios întocmit cu întrebări nuanţate vizând însuşirile temperamentale (rapiditatea deciziei, iuţeala reacţiunii, persistenţa, flexibilitatea, sensibilitatea, tensiunea, impulsiunea şi inhi­biţia) şi cu răspunsuri gradate, oferind astfel mai multe posibilităţi de precisă diagnosticare, decât chestionarele cu întrebări care cer ca răspuns un laconic

„da" sau „nu". (Nu cumva, totuşi, chestionarul în redactarea d-lui T. este prea dificil pentru indivizii fără cultură, a căror putere de înţelegere este redusă? Autorul a etalonat chestionarul cu elevi de şcoală; ce facem însă cu insul care nu ştie carte şi care trebue orientat spre o profesiune unde diagnosticarea însu­şirilor de temperament este o condiţie sine qua non? Nu cumva întrebările orale ar putea înlătura dificultatea unei savante redactări?). 2 ) Metoda testelor este aplicată pentru studiul analitic al componentelor primare ale temperamentului. Testele în majoritate americane — după Downey, — sunt ingenios alese de autor (facem doar menţiunea lipsei testelor paralele de control) şi etalonate pe un număr suficient de subiecte. 3 ) Metoda observaţiei întregeşte pe cele 2 amintite şi aceste trei metode se completează de fapt reciproc şi necesar, se corectează şi se verifică. Autorul nu caută să obţină un diagnostic parţial, un aspect al individualităţii, ci aplică trei metode pe care majoritatea psihologilor le-au declarat ca având o va­loare simptomatică mai mare. Datele furnizate prin aceste metode (în special aceea a testelor), au permis autorului schiţarea profilurilor temperamentale, re­zultat practic de o covârşitoare semnificaţie pentru educaţie şi pentru orientarea-seiecţia profesională.

In concluzie, d-1 T . încheagă cercetările teoretice şi practice în conside-raţiuni asupra corelatelor temperament-ereditate, temperament-inteligenţă, tem-perament-caracter, temperament-educaţie, temperament-creaţiunea valorilor, tem-perament-viaţă. Totul este în reciprocă dependenţă şi influenţare, balanţa atâr­nând hotărît în favoarea temperamentului.

Autorul a dovedit pricepere în selectarea şi sistematizarea unui material care sintetizează frământări contemporane. Cetitorul capătă o cunoştinţă pre­cisă şi clară, un punct de vedere reprezentat printr'o linie dreaptă, fără di­gresiuni, fără obstacole, dar şi fără absenţa materialului absolut necesar.

Psihologul practic, pedagogul şi toţi acei cari, din diferite motive, vor să adâncească natura individualităţii, nu se vor putea lipsi de cunoaşterea con­figuraţiilor temperamentale. Cartea d-!ui Teodoranu închide sugestii şi chiar înce­puturi de deslegări care-1 caracterizează ca pe un pionier în rezolvarea practică a problemei psihologiei temperamentului şi laicul, consultând ideile acestea va învăţa să se cunoască mai bine, lucru atât de dificil dar atât de necesar astăzi! Stilul autorului, stil care întrece cu mult în claritate pe acel al camarazilor săi clujeni — să ne fie iertată această ireverentă, — ajută pe cetitor.

I.-M. N E S T O R

L I V I U R U S U : Aptitudinea technică şi inteligenţa practică, 1931. Editura Insti­tutului de Psihologie al Universităţii din Cluj. VII + 141 pagini.

Ştiinţa psihotehnicei se găseşte astăzi la o răscruce. Ideile juste emise odinioară de Munsterberg în acel Vademecum al său „Grundzuge der Psycho-technik". au fost diluate fără artă şi greşit continuate de către epigoni. De acest lucru, unii cercetători conştiincioşi au început să-şi dea seama încă de câţiva ani şi intenţia exprimată prin cuvintele „înapoi la Mirnsterberg", se conturează din ce în ce mai precis. Epigonii erau (şi mai sunt încă) preocupaţi mai mult de funcţiunile psihice ca atare, neglijând însă imboldul interior care prilejuia manifestarea lor. Cercetătorii români, s a u aplicat şi ei la rentabilitatea psihoteh­nicei şi Institutul de Psihologie din Cluj şi-a făcut merit de necontestat din lămurirea multor probleme de psihologie aplicată.

D. Liviu Rusu, conferenţiar la Universitatea din Cluj şi îndeajuns de cunoscut prin serioase scrieri anterioare, a încercat, într'o nouă lucrare, să pună în adevărata ei lumină problema aptitudinii tehnice, care pentru unii este tot una cu dexteritatea manuală sau cu inteligenţa practică, alţii socotind-o ca o aptitudine specială şi complexă. D-1 Rusu pleacă dela problema diferenţelor

psihologice şi analizând probele de aptitudine technică, o defineşte pe aceasta oa fiind o „abilitate de a întrebuinţa cu succes uneltele şi materiile şi abilitatea, de a da informaţiuni asupra uneltelor, materiilor şi întrebuinţării lor" ( 2 ) . Psihologii care s a u acupat de chestiune (Christiaens, Decroly, Heilandt, Moede, Lipmann, Stern, Rupp, Tagg, Stenquist şi Thorndike), au descompus aptitudinea technică în elementele ei iniţiale şi factorii asupra cărora toţi cad de acord sunt: dexteritatea manuală, gândirea technică, acuitatea visuală şi reprezentarea spa­ţială. Verificările din practică însă, au dat corelaţii positive numai pentru percepţia spaţiului şi gândirea technică şi astfel d-1 Riusu accentuiază că aceşti doi factori au o valoare simptomatică pentru aptitudinea technioă.

Din analiza psihologică a probelor în legătură cu cei doi factori amintiţi, se desprind [următoarele punióte însemnate: la baza percepţiei de spaţiu şi a gândirii technice, se găseşte un proces discriminativ în care se urmăreşte ,¿stabi' Urea unor raporturi pe planul imaginar", ou singura deosebire că la percepţia, de spaţiu este vorba de raporturi statice, pe când la gândirea technică acestea sunt dinamice. In r e á t e t e însă, afirmă d-1 Rusu, această deosebire nu există: Aptitudinea technică nu este decât tot o posibilitate de adaptare la situaţii nouă, oeeace îndritueşte pe autor s'o egaleze cu inteligenţa generală

D-1 Rusu interpretează în două chipuri aptitudinea technică: a ) când aceasta se defineşte ca putinţa de a întrebuinţa obiecte şi unelte, nu este altceva decât dexteritatea manuaillă" ; b) * „cjând se ia în înţelesul de putinţa de înţelegere şi creaţie în domeniul technic, nu este altceva decât inteligenţa în­dreptată spre creaţiuni practice" ( 1 0 2 ) . Factorul inteligenţă intră aşadar într'o apreciabilă măsură şi în rezolvarea probelor de îndoire a sârmei (Drahtbieg-probe), sub forma unei deliberări prealabile, care se încheagă apoi într'un ,,plan" după care subiectul lucrează. Probele se diferenţiază tocmai prin gradul deli­berativ pe careWl reclamă fiecare din ele, acest grad făcând posibilă şi o carac­terizare a candidaţilor, dibăcia manuală căzând aşadar pe un al doilea plan. Aceste afirmaţii conduc la concluzia că aptitudinea technică este o formă a inteligenţii practice. Factorul deliberativ, combinaţiile mintale, planul prealabil de lucru, sunt primele etape şi cele mai hotărîtoare în rezolvarea unei probe technice şi această putere de reclectare şi de deliberare n'o posedă decât cei inteligenţi, normali.

Probele technice întrebuinţate până acum, nu măsoară atât dexteritatea manuală cât inteligenţa, aceste probe nefiind deci cele mai potrivite. Faptul că probele utilizate nu corespund aptitudinilor examinate, se explică prin greşala psihologilor de a fi neglijat un foarte important factor: temperamentul. A deter­mina temperamentul potrivit pentru diversele profesiuni, aceasta este misiunea psihotehnicianului. Această parte a lucrării d-!ui Rusu este poate cea mai inte­resantă şi cea mai bogată în sugestii şi credem că aci trebue privit punctul central al lucrării. Profesiunile se diferenţiază şi se grupează după trăsăturile de temperament şi dacă plecăm dela acest factor, putem clasifica pe candidaţi în tipuri (extravertiţi, intravertiţi). L a baza atitudinilor temperamentale, d-1 Rusu pune factorul dinamic al interesului interior, imanent şi cu caracter biologic (individul „nu poate altfel"!. Toate acestea au o deosebită însemnătate pentru

problema orientării profesionale, căci „o bună orientare a cuiva presupune cu­noaşterea emotivităţii respectivului şi a formelor de manifestare" ( 1 1 5 ) . Cunoa­şterea dinamismului, ne informează şi asupra maleabilităţii interioare a candida­tului. Aşadar, pentru a şti dacă un individ este bun pentru o profesiune oarecare, este necesar să'-i cunoaştem:

1. nivelul de inteligenţă 2. temperamentul 3. dinamismul interior (interesul imanent). 3. dinamismul inerior (interesul imanent). Numai în cadrul acestor trei factori putem închega metode care să prindă

individualitatea, în turburătorul ei complex. Mai departe, numai acea metodă

v a da rezultate aproape de adevăr, care îşi va înscrie între punctele ei şi obser­vaţia îndelungată a individului, precum şi informaţiile de toate nuanţele pe care de pildă le pot procura şcoala, educatorul, părinţii.

Lucrarea d-lui Rusu, străbătută de gândire originală, sileşte pe cetitor la o serioasă reflectare asupra datelor prezentate, chiar dacă cetitorul nu este spe­cialist; aceasta marchează de bună seamă, încăodată, meritul lucrării. Să ne fie permis totuşi, ca un rezultat al reflectării, să facem unele obiecţiuni.

1. Autorul afirmă : aptitudinea technică nu se deosebeşte de cea ce se numeşte inteligenţa generală, fiindcă inteligenţa "generală, după o definiţie unanim recunoscută, este posibilitatea de adaptare cu ajutorul gândirii la situaţii nouă" ( 4 2 ) . Oare aşa să fie? In psihologia nouă, această definiţie dată cândva de W . Stern nu mai mulţumeşte şi apare vagă, nemai fiind deci „unanim recunoscută". Psihologii (Köhler,, Hazlitt, Rupp, etc.) caută o nouă explicare a acestei func­ţiuni. iSă luăm totuşi inteligenţa generală în accepţia curentă. Inteligenţa ne oferă aşadar posibilitatea de a ne adapta la o situaţie nouă deja dată: avem deci reprezentarea scopului şi pentru înţelegerea acestor situaţii nouă (res­pectiv adaptare), ne creem noi, cu ajutorul gândirii, elementele necesare (mijloacele). L a aptitudinea technică însă (percepţia de spaţiu şi gândirea technică) elementele ne sunt deja date noi trebuind doar să găsim o situaţie nouă. Avem dar pe deoparte o situaţie nouă dar cunoscută şi in care X este găsirea elementelor concrete iar pe de altă parte o situaţie „necu­noscută" şi care trebue găsită cu elemente deja date. In acest caz, se mai poate afirma că aptitudinea technică este tot una cu inteligenţa generală ? Afară de aceasta, la rezolvarea problemelor de aptitudine technică, inteligenţa (fie practică, fie teoretică) ne ajută să ne adaptăm unor situaţii cu efecte imediate şi de scurtă durată; inteligenţa însă, în sens larg luată, se ridică deasupra concepţiei de timp şi spaţiu şi individul introduce în gândirea lui criterii logice şi critice de o valabilitate durabilă, care tind la înlăturarea contingenţelor imediate, făcfend posibile revelaţiile şi creaţiile de lungă durată.

2. D-l Rusu atribue apoi şi animalelor o inteligenţă practicai afirmând că „tendinţa de adaptare la împrejurări concrete este determinată de anumite impulsuri interioare" ( 8 2 ) . S'a constatat însă că animalele nu deliberează pe planuri superioare şi c ă ele răspund şi „impulsurilor interioare", prin atitudini organice, dictate de structura lor biologică, adică atitudini instinctive. Instinct, care presupune tocmai lipsa puterii de discernământ pe planuri logice. „Un ani­mal sălbatec în stare de foame, va căuta mai intensiv o pradă decât sătul" ( 8 2 ) . Aceasta înseamnă însă că animalul a deliberat mai întâi ? Nicidecum, ci el por­neşte să caute hrana mânat de instinctul foamei şi al conservării de sine, iar adaptarea (adică posibilitatea de a găsi hrana) i-o mijlocesc simţurile infe­rioare : mirosul, auzul, văzul, etc. Afară de aceasta, animalul răspunde situaţiilor nouă totdeauna „la fel", pe când omul are răspunsuri diferenţiate şi adequate pen­tru „fiecare" situaţie noaă. Diferenţierea atitudinilor bogată şi largă, este mijlocită tocmai de factorul inteligenţă. In concluzie, de ce n'am atribui şi plantelor o inteligenţă practică ? Şi ele se adaptează la împrejurări concrete : seara îşi închid capsulele, se îndoaie spre lumină, etc. Dacă d-1 Rusu socoteşte inteligenţa sinonim cu instinctul, atunci fără îndoială că teza d-sale este justă; această părere o întâlnim şi la alţi psihologi, dar până astăzi problema na fost încă rezolvată.

Desigur ,că aceste obiecţiuni, pornite doar din simpla dorinţă de a ne lămuri cât mai complect asupra unor puncte ce nouă ni s'au părut nevralgice, nu ştirbesc întru nimic valoarea lucrării d-lui Rusu. Interesante rămân însă con­cluziile cu un pronunţat caracter ştiinţific, la care autorul ajunge prin experienţe multiple şi după o ascuţită analiză psihologică a probelor utilizate pentru prin­derea aptitudinii techmce. Autorul a încercat de bună seamă o „testare a festelor",

chestiune începută cândva de Rupp şi care astăzi este la ordinea zilei. Concluziile d-4ui Rusu răstoarnă punctele de vedere greşite în care multă vreme psihologii au crezut, lichidează cu psihologia mecanicistă şi atomistă şi indică psihotechnicei un drum adevărat şi sigur. Pentru noi, care abia acum bătătorim cu ceva mai multă încredere drumurile croite de alţii, ideile expuse de d-1 Rusu sunt ca un Memento şi ca un imboJd în lupta contra principiilor primejdioase ale vechei psihologii atomiste. Căci „unitatea integrală a personalităţii omeneşti", ne este şi nouă o problemă tot atât de dragă ca si d-lui Rusu.

I.-M. N E S T O R

DR. C . V L A D : Eminescu din punct de vedere psihanalitic (Cartea Româ­nească Bucureşti 1 9 3 2 ) . Pentru un cercetător psihiatric, Eminescu, încă înainte de a se declara

meningoencefalita sa, prezentă caracteristicile unui bolnav nervos schizoid. In primul rând, neadapfcare la mediul social ambiant, manifestată, încă din copilărie, prin încăpăţânarea de a nu lucră conform indicaţiilor profesorilor săi, deşi era bine înzestrat intelectualiceşte. Această continuă neadaptare va duce la tristeţe. Tris­teţea îl va răsfrânge asupra lui însuş, determinând înclinarea narcisistă, în care subiectul iubitor devine obiect iubit, rămânând în acelaş timp şi subiect. Narcisismul la rândul lui va naşte prin generalizare iubirea către sexul propriu (vedem că un personagiu din ineditul „AvatarM faraonului T ia" este „după voinţă" Cezar sau Cezara) , Mizeriile vieţii zilnice l-au forţat pe Eminescu să-şi creeze o lume imaginară, în care el erâ superior tuturora şi care se vădeşte în următorul vers: „Trăind în cercul nostru strâmt, norocul vă petrece, ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece". Această „grandomanie" există la poetul nostru, în aceaş viaţă de toate zilele, în flagrant contrast cu „mizofilia", mania de a trăi în murdărie, în descompunere pestilenţială, de a acceptă bucuros ceeace ar desgustâ pe un om normal. Acceptarea neplăcutului va culmina în „mazochism" — piăcerea de a suferi — evidentă în expresiile ca „dulce jele", „dureros de dulce", „fioros de dulce", precum şi în suferinţele impuse de sus amintita Cezara (din „Avatarii") lui Angello şi pe cari el le acceptă, deşi este conştient de răul lor. De aci până la „scindarea eului" nu mai este mult.

Pentru d-1 Vlad. Eminescu este un fixat la pubertate, adică la faza reve­riilor — tranzitorii între vis şi gândire logică — şi care în domeniul erotic se manifestă prin dragoste familială-maternă ( „ O mamă", „Din valurile vremii". „Sunt ani la mijloc", „Când însuş glasul") cum sunt toate dragostele din poeziile lui Eminescu. In ele femeea are tipul matern, ea are iniţiativa erotică, ea îl ocroteşte şi din ea poetul nu vede decât partea superioară centurii, cu sânul asupra căruia îi e drag s'adoarmă. Fixat la dragostea maternă el simte inconştient nevinovăţia faptului şi deaceea dragostea în poezia sa e pedepsită. S'ar părea că există şi excepţie, ele sunt aparente. C a în „Sărmanul Dionis", în care pedeapsa e antedata, căci eroii sunt mai întâiu pedepsiţi •— trăzniţi, prăbuşiţi din raiu — şi pe urmă au dreptul să se iubească. In „Strigoii" trebuesc să moară, pentru a se iubi; jar în „Făt-Frumos din lacrimă" pedeapsa e tot antedata. Pretutindeni iubirea e pedepsită, fiind reflexul celei incestuoase a poetului pentru mama sa. Această iubire a fost determinată de rezistenţa mediului social-familial, socotit ca experienţă psihologică. Familia lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, erâ numeroasă, dar toată, inclusiv mama, ascultă, aproape tremurând de frică, de voinţa şefului ei, care nu recunoştea şi nu accepta nici un conflict sufletesc a celor ai săi, care nu voia să ştie de nici o autoritate în familia sa, decât de propria lui voinţă. Copilul se v a refugia, deci, spre mamă, care-1 v a mângâia, alintă, linişti, obloji şi către care se va îndreptă întreaga lui disponibilitate afectivă Această afecţiune puternică şi unică v a influenţa asupra tuturor celorlalte viitoare afecţiuni, dându-le ca formă tipică pe cea maternă.

Lumea tatălui, a şefului, v a fi cea a realului refractar afecţiunii poetului; lumea mamii este cea a visărilor imaginate şi în care sentimentul nu-şi găseşte stavilă. Aceşti infantili, încleiaţi la pubertate, revoltaţi împotriva tatălui autoritar, vor dori inconştient să-şi sustragă mama-iubită autorităţii paterne. Astfel şi la Eminescu personagiile ca tatăl Măriei, contele, sasul, D-zeu (ca „tată" ceresc) sunt simbolurile tatălui şi autoritatea care-1 va pedepsi pe erou de cutezanţa de a sustrage pe eroină (mama) .

Luceafărul este opera în care se vădeşte cel mai bine intimul conrlict inconştient al lui Eminescu, la ea a lucrat cel mai mult, ea alcătueşte perfect simbolul naturii sale conflictuale şi în ea conflictul se rezolvă ca un catarsis.

Aci pe lângă grandomania sa („ci eu în lumea mea mă simt nemuritor şi rece") , pe lângă faptul că eroina trebueşte sustrasă unei autorităţi interdic-toriale (tatăl, D-zeu), mai este încă o complicaţie a psihicului eminescian. Atât Cătălin, cât şi Hîperion nu sunt decât cele două aspecte ale aceluiaş eu, al poetului. Primul, Cătălin, este îndrăzneţul, el va avea lucrul nepermis, el este mijlocul prin care, în mod transfigurat, simboliic, se satisfac dorinţele poetului. Al doilea Hiperion, este cel care remită la toate tendinţele nepermise şi pedep­site cu moartea. E l rămâne rece şi nemuritor, adică în afară de orice pedeapsă, el se identifică de astă dată cu tatăl. „Luceafărul" constitue prin aceasta una din cele mai formidabile opere de catarsis. Toate tendinţele reprobabile sunt împăcate prin mijlocul purgatoriu al creaţiei artistice.

Sunt în cartea d-lui Dr. Vlad, pe lângă o seamă de idei ce merită toată atenţiunea, şi câteva discutabile.

Astfel scindarea eului nu este, credem, rezultatul unei organizaţii psino-afective defectuoase, ci mai degrabă rezultatul reflecţiei, în care eul se gândeşte pe sine însuş. In ceeace priveşte o afecţiune mai mare către mamă decât către tată, aceasta o găsim destul de frecvent la toţi copiii şi ea poate fi explicată şi altfel decât o face psihanaliza, anume prin aceea că tatăl, cu ocupaţiile sale zilnice, este ţinut mai îndepărtat de cămin, iar copilul, având pe lângă sine mai mult pe mama sa, veşnic ocrotitoare, de aceasta se va ataşă mai mult. Dacă este vorba să fim consecvenţi cu Freud însuş, atunci toţi copiii având ca primă amantă — în mod inconştient •— pe mama lor, această afecţie către mamă fiind generală şi. deci, normală, nu va mai avea caracterul unei manii, prin definiţie personală şi anormală.

Justificarea că Eminescu este un fixat la pubertate, prin aceea că în creaţiile sale artistice iubirea este întotdeauna pedepsită, mai poate fi explicată, chiar psihoanaliitic nu prin asocierea oricărei iubiri la iubirea inconştient inces­tuoasă către mamă, dar prin faptul biografic ca Eminescu a iubit o femee mă­ritată (Veronica Miele}, care prin această stare civilă a ei îi eră interzisă ca iubită.

T o t din această legătură a lui Eminescu se mai poate explică şi ceeace d-1 Vlad numeşte mazochismul poetului şi oare •— credem — ar fi amplificarea sau exagerarea suferinţelor ce Eminescu le avea de suportat de pe urma coche­tăriilor Veronicăi. pe care totuş continua să o iubească (ca Angello şi Cezara ) .

Privită în general însă şi făcând abstracţie de tendinţa autorului de a~l vârî pe Eminescu în unul din tipurile mai dinainte fixate, lucrarea d-lui dr. Vlad nu este din acelea peste care se poate trece cu uşurinţă, căci ea pune o seamă de probleme de un înalt interes ştiinţific. E a nu trebue deci privită numai prin prisma cultului pe care-1 avem faţă de idolii unei culturi, ci şi prin prisma unei serioase pregătiri ştiinţifice. Una nu exclude pe cealaltă.

N. S T Ă N E S C U

V I C T O R P A P A C O S T E A : Teodor Anastasie Cavalioti. (Extras din „Revista Istorică Română"). Cartea Românească, Bucureşti, 1932.

Teodor Anastasie Cavalioti este cea mai proeminentă personalitate culturală pe care a dat-o ramura aromânească în sec. XVIII . Născut la Moscopole, cum demonstrează d. V . Papacostea, în anul 1728, el îşi apropie în scurt timp o întinsă cultură şi se impune prin cunoştinţele şi elocvenţa sa Patriarhiei dela Constantinopol, care-1 şi numeşte predicator la Tronul Primei justiniene a Ohridei, pentru ca puţin după aceasta să-1 întâlnim profesor la Noua Academie din Mos­copole, oraşul care în această vreme desvolta o intensă activitate culturală. L a Noua Academie, Cavalioti devine „sufletul ei", ţine prelegeri de logică, fizică şi metafizică, ridicându-i cu mult prestigiul şi imprimându-i un nou spirit ştiinţific. „Adversar al şcoslei aristotelice, atotputernice până atunci în Peninsulă, şi în genere al metodelor scolastice, Teodor Cavalioti a primit în prima parte a carierii lui, puternica înrâurire a lui Evghenie Vulgari». A fost un pasionat apă­rător al „spiritului filosofiei" caracteristic veacului. Tetnându-se însă de progresele curentului ateist, Cavalioti nu acceptă separaţiunea între credinţă şi filosofie. De aci eclectismul său şi tendinţa conciliatoare ; de aci şi înrâurirea lui Gassendi, Malebranche şi mai ales a lui Leibniz. Teoriilor de lingufiistiică comparată ale celui din urmă, datorăm într'o mare măsură însăşi ideea lexiconului în trei limbi (al lui Cavalioti). Prin aceasta, scriitorul moscopolean poate fi socotit între pre­cursorii linguistîcei comparate. Prin lupta sa împotriva obscurantiştilor, prin pa-siunea pentru filosofie, linguistică şi ştiinţe, Cavalioti poate fi socotit între factorii de progres şi reformă pe care cultura orientală i-a avut în secolul al XVIII. Pe de altă parte, prin activitatea sa de misionar între triburile albaneze mahome­dane, el se menţine în cea mai frumoasă tradiţie creştină civilizatoare" (pag 50).

D. V . Papacostea arată condiţiile economice şi starea înfloritoare a Mos-copolei din sec. X V I I I , dărnicia familiilor înstărite pentru operile culturale şi rolul spiritual al acestei nenorocite cetăţi. O severă metodă ştiinţifică, sprijinită pe o bogată documentare, un stil vioiu şi totuşi ponderat, sunt calităţile acestui studiu.

N. B A G D A S A R

R. M U L L E R - P R E I E N F E L S : Die Hauptrichtungen der gegenwsrtigen Psycho­logie. Ediţia 2-a. revăzută. 1931, Quelle f Meyer, Leipzig. 139 pagini.

Mûller-Freienfels (>M.-F.) expune curentele psihologiei generale care s'au afirmat deja cu claritate ca directive. Autorul se mărgineşte la principii şi c a r a c ­terizări mai largi, încearcă uneori să ia atitudini critice fără să tindă însă la prezentarea unui sistem propriu de gândire. Cartea are deci un scop de „orien­tare şi introducere".

In a doua jumătate a sec. 19 şi începând cu Fechner şi Wundt, psihologia capătă o fisionomie nouă: se strădueşte să se desprindă de filosofie şi să se afirme ca ştiinţă deosebită independentă şi exactă, împrumutând dela ştiinţele naturale pe atunci în plină desvoltare metodele de cercetare experimentale şi ma­tematice. Succesul acestei psihologii naturaliste n'a durat prea mult însă şi mo­tive pentru revirimente au fost destule:

I. Psihologia naturalistă a dat oarecari rezultate interesante în domeniul simţurilor doar, eşuând însă la încercările de explicare a vieţii sufleteşti supe­rioare. Legile „generale" stabilite, încep săi fie viguros criticate şi psihologia „diferenţială" prinde să se afirme. 2. Renaşterea filosofiei — directivele date de Kant. Fichte, Schelling, Hegel — şi curentul de „filosofie a vieţii", au marcat un serios atac împotriva psihologiei expérimentale-naturaliste. La acest atac s'a alăturat şi curentul fenomenolcqic, declarându-se astfel oficial lupta împotriva psihologismului dominator. 3. Ştiinţele spiritului s'au declarat nemulţumite cu

metodele matemático-experiméntale şi filosofii Windelband, Rickert, Ditthey, Sinimd, Troeltsch. etc. au pledat împotriva unei psihologii ca ştiinţă naturală, accentuând că numai metodele spirituale pot ajuta cu eficacitate psihologiei.. 4. Psihcanaliza şi caracterologia, ca ramuri de ultimă oră, contribuesc de ase­menea la micşorarea succesului psihologiei naturaliste.

Toate aceste atacuri, au îndemnat Ia revizuiri şi înnoiri şi astfel vedem cum psihologia generală se despică, dând naştere la diverse curente. M.-F. Ie reduce la două mari grupe reprezentând doi poli între care se înseriază •— cu înclinări către unul sau celălalt pol — toate teoriile psihologice: a ) psihologia obiectivistă care caută să explice stările de conştiinţă „ca atare",, făcând ab­stracţie de subiectul (care le trăeşte; b) psihologia subiectivistă, care pune fap­tele de conştiinţă în strânsă legătură cu eul. M. -F . tratează mai întâi teoretic aceste două curente potrivnice, începând cu enunţarea tendinţelor de obiectivi­zare a conştiinţei ( I ) :

a ) Caracteristica psihologiei obiectiviste este aceea că aceasta se bazează pe experienţa interioară luând astfel poziţie faţă de celelalte ştiinţe care pleacă dela experienţa „din afară". Psihologia obiectivistă urmăreşte izolarea proce­selor de conştiinţă şi clasificarea lor după o ordine stabilită cu legi din afara lor. 'Chimia şi Fisica sunt luate ca exemple şi se caută ultimul „element" ai conştiinţei, „atomul psihic", totul tinzând aşadar către o atomicizare şi mecam-cizare a conştiinţei, b) Viaţa sufletească este o funcţiune, o conştiinţă a lumii din afară, c) Stărilor de conştiinţă li se caută corespondente în stările corporale (cercetările asupra ereerului şi sistemului nervos domină); deci paralelism psiho-fizic. d) Conştiinţa îşi ordonează singură stările ei; deci asociaţionism. e) Stările de conştiinţă sunt supase legilor cauzalităţii, f) Metodica psihologiei obiecti­viste este experimentul şi calculul matematic.

II. a ) Pentru psihologia subiectivistă viaţa sufletească este o ..totalitate structurală", un „întreg" (Ganzheit), care poate fi intuitiv înţeles. Fiecare act este o unitate, în strânsă legătură cu eul. b) Stările de conştiinţă nu sunt con­diţionate de lumea din afară ci, dimpotrivă, aceasta este subordonată conştiinţei, c ) Paralelismul psiho-fisic este negat, d) Legile sunt înlocuite cu tipologiile, cau­zalitatea pierzându-şi deci importanţa, e) Calculul matematic este înlocuit cu metoda integrării.

A. Curentele psihologiei obiectiviste sunt: 1. Asociaţionismul sensualist (Mach, Ziehen, Mili, Demokrit, G. E . Miiller, Herbart. Fechner, Hobbes, Locke, Hume, Mil!, Demokrit, Epicur) : sensaţiile. singurele elemente ale vieţii sufleteşti, sunt produse de excitaţii din afară sau se găsesc în conştiiinţă ca reproduceri, numindu-se în acest caz reprezentări. Acestea se asociază între ele după anumite legi simple şi constituesc astfel complexitatea vieţii de conştiinţă. Totul este interpretat şi lămurit prin prisma sensaţiilor şi a asociaţiilor reprezentărilor: eul — complex de sensaţii, — sentimentele, aiteîe de voinţă, mstinrtele, percepţia, gândirea. Reprezentanţii actuali ai asociaţionismului au părăsit totuşi cultul legilor mecanice ale asociaţiei, recunoscând şi factorii teleologici şi dând importanţă „structurilor".

2. Apercepţionismul voluntarist ( W u n d t ) : alături de sentimente ca ele­mente independent-subiective, apercepţia — o formă specială a voinţii — for­mează centrul vieţii sufleteşti.

3. Acţionismut sensorio-motoric (Bain, Ribot, James, Miinsterberg). Sen­saţiile sunt privite alături de reacţiunile motrice, ca elementele de bază ale vieţii sufleteşti. Din conlucrarea acestora rezultă unitatea reflexului sensorio-motoric, simţul kinestetic ocupând un loc de frunte.

4. Eidetismul ( E . R. Jaensch) înseriază între sensaţii şi reprezentări, ima­ginile subiectiv-optice (Anschauungsbilder), socotindu-le pe acestea ca bază a vieţii sufleteşti. „Eidetic" numeşte Jaensch persoana care, privind câteva secunde doar un tablou, o imagine, etc., posedă aptitudinea specială de a descrie foarte

precis ceeace a văzut şi care are clar încă înaintea ochilor imaginea văzută. Imaginile subiectiv-optiee sunt interpretate ca „întregi", astfel că eidetismul de­păşeşte cadrele vechi ale psihologiei obiectiviste, evoluând spre psihologia su­biectivistă (acelaş lucru îl fac şi curentele mai jos enumărate).

5. Neintuiţionismul, şcoala delà Würzburg (H. J . W a t t , Cl. O. Taylor, Külpe, Ach. Orth. Messer, Marbe, K. Bühler, Störring, Lindworsky, Selz etc.) . 1. Àctul de gândire poate avea loc fără să mai fie nevoe de reprezentarea obiec­tului lui (Külpe). 2. Actul de voinţă are la bază nu asociaţia ci „tendinţa de-terminatorie" ( A c h . ) .

6. Psihologia structurii. — Die Gestaltpsychologie — (Wertheimer, Koffka, Köhler). L a baza vieţii sufleteşti nu sunt complexe cu caracter sumativ ( a + b + . . . . elemente), ca mozaicuri, — ci „structuri', „întreguri" calitative (Ganzheiten).

7. Behaviorismul şi psihoreflexologia (Thorndike, Watson, Bechterew, Pawlow) . Aceste teorii pleacă delà atitudinile exterioare (Behavior), delà com­portament, socotind deci ca obiect al psihologiei nu conştiinţa, percepţia, etc., ci atitudinile, cane se pot obiectiv observa la persoane străine; mtrospecţiunea este negată.

8. Dualismul (conceptul corp-suflet). a ) Paralelismul psiho-fisic (Ebbin­ghaus, Ziehen, Goltz, Flourens, Broca, Liepmann, janet, Ranschburg, Störring, Poppelreuter, Goldstein, Semon, etc.),. Proceselor de conştunţă, chiar şi celor superioare, le corespund procese cerebrale, cu localizări amănunţite; procesul psihic se desfăşoară paralel cu cel fisic

b) Vitalismul ( E . v. Hartmann, Driesch, Bergson). Viaţa nu este o ma­şină, are la bază nu numai un paralelism psiho-<mecanic, ci ea este un factor elementar al naturii (Driesch). Alături de materie se afirmă clar şi factorul „du­rată" (Bergson) .

c) Psihovitalismul (Bunge, Pauly, Ad. Wagner , Becher, Remke). Factorul „sufletesc" (adjectival interpretat) din organism, condiţionează procesele vieţii; substanţa vie este influenţată de factorul „sufletesc" şi nu invers (Becher) . Acest capitol (8 ) este considerat de Müller-Freienfels ca o punte de trecere către psihologia subiectivistă.

B. Curentele psihologiei subiective. 1. a ) Psihologia „luncţiunii", actului (Stumpf, Lipps). „Conţinutul" unei trăiri psihice se deosebeşte cu claritate de „actul", de funcţiunea acestei trăiri, act care este subordonat conţinutului. Actul sensaţie (Empfinden) este întotdeauna acelaş, dar conţinutul (Empfindung) sen-saţiilor diferă. In acest sens. se poate vorbi de conţinuturi de conştiinţă (Stumpf). Funcţiunea este înţeleasă ca o activitate subiectivă, ca un proces (care nu trebue însă identificat cu procesele fisiologice din créer) , pe când conţinutul ca ceva obiectiv. „Puterea sufletească" este potenţa ce conduce la procese psihice; iar „energia psihică" este potenţa (posibilitatea) pe care o conţin înseşi procesele psihice şi care tind la actualizarea „puterii" sufleteşti (Lipps).

b) Fenomenologia pe de altă parte (Lotze, Brentano, Husserl, Scheller, Oesterreich, etc . ) . socoteşte „actul" ca pe o „trăire intenţională". Gândirea con­duce la cunoaştere numai atunci când intenţia devine ceva „împlinit" (Erfüllung).

2. Personalismul ( W . Stern): „persoana" este o unitate independentă de cauzalitate, — cu însuşiri individuale şi scopuri precise. Faptele sufleteşti fac parte dintr'o unitate structurală superioară şi nu sunt simple elemente-atomi, ci ele se încheagă în unitatea „persoană". „Interior" şi „exterior" sunt doar două atitudini de manifestare ale unei aceleaşi persoane ca 'unitate.

3. Psihologia vieţii (R. Müller-Freienfels). Este necesar ca cercetările de psihologie să se desfăşoare paralel cu cele de biologie şi sociologie; psihologia trebue să-şi caute materialul nu în experimente sau în conştiinţă, ci în viaţă, aşa cum aceasta ne apare zilnic. L a baza vieţii este un „concert de instincte"

care explică chiar şi viaţa spirituală. Percepţiile, conceptele, reprezentările, sunt atitudini active ale eului faţă de lumea din afară.

4. Psihoanaliza (Breuer, Freud, Jung) . Tratând la început doar turbu-rările nervoase (isterice), psihoanaliza a încercat mai târziu explicarea şi vin­decarea turburărilor în mecanismul psihic, căutând printr'o metodă specială •—• catarsis — să sondeze subconştientul şi să readucă în conştiinţă elementele înă­buşite. — aceasta conducând apoi la reacţiuni normale. Freud atribue apoi vieţii subconştiente şi prin aceasta întregii vieţi sufleteşti, o bază eminamente sexuală, acel renumit şi mult discutat „libido" care, sub diferite forme, se manifestă din cea mai fragedă copilărie (autoerotism. complexul Oedip, e tc . ) . Jung însă, în-locueşte libido-ul cu ..elanul vital", stabilind apoi o tipologie duală a intro-şi extravertiţilor.

5 . Psihologia individuală (Adler) se ocupă nu cu legile sufleteşti generale ci cu descifrarea fiecărei unităţi individuale de viaţă. Factorul central şi ho­tărâtor în viaţa sufletească îl vede Adler nu în sexuaEtate ci în „tendinţa către putere" (Streben nach Macht ) şi în instinctul social; viaţa sufletească este con­dusă de „scopuri' şi ea tinde către realizarea acestora, dar fără să siluiască legile comunităţii.

6. Psihologia medicală (Bernfaeim, Charcot, Janet, Mandsley, Kraepelin, Kretschmer, Jaspers, e t c ) . Deşi păstrează contactul cu cercetările ştiinţelor na­turale, psihologia medicală consideră totuşi individualitatea ca o totalitate, ca un întreg, căutând1 ca prin prisma acestei înţelegeri să explice fenomenele sin­gulare. Acestei ramuri psihologice îi revin în special cercetările asupra hormo­nilor, secreţiunildr interne şi constituţiei.

7. Caracterologia (Lîtitz, Klages, Lessing) ţinteşte cunoaşterea individului, prinderea aptitudinilor individuale într'o diagnosă, din care apoi să construiască prognosa. Personalitatea caută să fie lămurită prin interpretarea mijloacelor de exteriorizare ale' individului, trăsăturilor lui de caracter, manifestările acestea fiind privite ca simptome ale unităţii de caracter. O anexă importantă a carac­terologici este grafologia.

8. Psihologia spiritual-ştiinţiiică (Dilthey, Spranger, Schmied-Kowarzik) şi-a prppus descrierea şi analiza vieţii interioare, prezentarea proceselor şi r a ­porturilor interne care apar cu uniformitate şi regularitate la toţi indivizii. în­suşirile structurii intime a vieţii sufleteşti, constituesc o unitate nn în sens de mozaic, ci o unitate caracteristică, primitivă, originară cu cauzalitate proprie şi care este în raporturi de schimb cu mediul. înţelegerea şi urmărirea „evoluţiei" acestei unităţi structurale conduce la înţelegerea individului (Dilthey). — Spranger îşi complectează maestrul, deosebind „spiritul obiectiv" (mediul so­cial) de cel „normativ" (directiva cultural-etică), susţinând că tema psihologiei este studiul abaterilor dela norme, în conştiinţa individuală.

Mulier-Freienfels n'a întreprins această trecere în revistă a sistemelor de psihologie pentru a stărui apoi asupra unui sistem, ca fiind cel mai potrivit cu pretenţiile generale, ci M. -F . accentuiază că sistemele reprezintă o luptă pentru adevăr, luptă cu şanse pro şi contra. Fiecare sistem poate reprezenta cel mult o apropiere de adevăr, dar adevărul absolut rămâne încă o enigmă.

Desigur că M.-F . n'a intenţionat să scrie o istorie completă a psihologiei, ceeace ar necesita un număr apreciabil de volume. De aceea scrierii de faţă i se pot găsi lacune şi cea mai însemnată ar fi aceea că autorul nici nu pomeneşte măcar despre psihotehnică; or, psihotehnica, deşi este la începuturile ei, s'a conturat totuşi suficient, meritând, după părerea noastră titlul1 de ramură sau curent al psihologiei experimentale. Caracteristică şi originală este însă gruparea curentelor psihologice şi încercarea lui M. -F . de a prezenta desfăşu­rarea cercetărilor de psihologie sub aceste două mari şi elastice concepte: subiec-tivism-obiectivism. Din acest punct de vedere scrierea este suficient instructivă. Pentru ucenicii care acum se introduc în tainele psihologiei, cartea aceasta poate

fi un imbold şi un Vademecum iar pentru iniţiaţi un rezumat care în orice caz împrospătează memoria şi declanşează dorinţa de a tălmăci original şi personal problemele destul de turburătoare ale psihologiei.

I.-M. N E S T O R .

F . R. T E N N A N T : Philosophu of the Sciences, Cambridge, At the University Press, 1932.

Prin filosofie a ştiinţelor înţelege autorul adoptarea unui punct de vedere obiectiv, de unde să fie privite toate ramurile de cunoaştere, şi în acelaş timp stabilirea mijloacelor, cari să ne facă a învinge unilateralitatea specialistului. Studiul parţial pe care-1 practică diferitele ştiinţe separate, poate pune greşit chestiuni fundamentale şi poate răspunde greşit la chestiuni bine puse, fiindcă un asemenea studiu ne face să judecăm totul prin parte. Numai o filosofie a ştiinţelor, întemeiată pe principiile cari stau la începutul fiecărei discipline, poate remedia răul, care decurge din „insularitatea" ştiinţelor particulare. Căci funcţiunea principală a unei filosofii a, ştiinţelor este de a coordona cu egală simpatie rezultatele diferitelor departamente şi să aducă ordine şi unitate în sistemul cunoştinţelor.

Se înţelege dela sine că, pentru a îndeplini o asemenea funcţiune, o filo­sofic a ştiinţelor trebue să se inspire din însăşi noţiunea de filosofie, care nu e altceva decât „o vedere sinoptică a lucrurilor, o încercare de a prinde trăsăturile principale ale lumei şi a le raporta ca părţi ale unui întreg". In acest înţeles filosofia se razimă pe aceleaşi date ca şi ştiinţele, deşi ea adoptă o altă atitu­dini faţă de problema cunoaşterii. Pe când fiecare ştiinţă nu se preocupă de principiile cunoaşterii, pe cari numai le asumă în cercetarea fenomenelor, filosofia caută să-şi lămurească şi să exploreze acele presuposiţii, cari stau la baza cunoaşterii. De aici necesitatea de a stabili ordinea presuposiţiilor şi dependen­ţelor, cuprinse în toate ştiinţele. Iar aceasta înseamnă a cerceta diferitele procese logice şi psihologice, cari sunt implicate în termenul „cunoştinţă".

Autorul e de părere că, pentru a desprinde ordinea principiilor din toate ştiinţele, e necesar, să urmeze ordinea cunoaşterii, ceeace numiau scolasticii .yordo cognoscendi", adică să adopte metoda analitică sau genetică, prin care se poate stabili relaţiile între diferitele departamente. De unde urmează că o ştiinţă critică a procesului cunoaşterii trebue să precedeze o filosofie, a ştiinţelor. Astfel, deşi filosofia se foloseşte, cum s'a spus, de acelaş material ca şi ştiinţele, totuşi ea îl reinterpretează în lumina investigaţiilor ei critice asupra procesului de cu­noaştere. Intr'un cuvânt, o filosofie a ştiinţelor trebue să înceapă prin a arăta ce este cunoaşterea ; sau în ce constau produsele diferenţiate psihic şi logic, cari alcătuesc cunoaşterea ; dacă aceste produse posed certitudine sau probabilitate

- şi dacă postularea sau interpretarea intră în composiţia lor. Mai departe, tot în Iotul unei filosofii a ştiinţelor intră examinarea metodelor, precum şi ce cate­gorii sunt utilizate de fiecare ştiinţă. Dar printre multiplele chestiuni cu cari se ocupă o filosofie a ştiinţelor, cea mai esenţială rămâne aceea de a stabili o ordine printre tipurile principale de cunoaştere, precum şi o continuitate în transiţia dela observarea haosului întâmplărilor în timp, până la ştiinţele pure şi normative de o parte şi până la filosofie şi teologie de altă parte. In aceste două departamente trebue găsită, în sfârşit, „acea coordonare a cunoştinţelor noastre, care, ca un fel de interpretare retrospectivă, constă în a vedea întreg sau în a privi lumea ca un lucru unic" (pp. 2 7 — 2 9 ) ,

întemeiat pe consideraţiile de mai sus, autorul catută a stabili relaţia ce există între „psihologia cunoaşterii" şi filosofia ştiinţelor. Examinarea psihologică a procesului de cunoaştere este propedeutica unei filosofii a ştiinţelor. Impor­tanţa studiilor genetice asupra naturii şi valabilităţii cunoaşterii nu poate fi în

deajuns accentuată. Numai după cercetarea „precondiţiilor" cunoaşterii putem încerca o filosofie a ştiinţelor. De aceea, psihologia este ştiinţa fundamentală din punctul de vedere al unei filosofii a ştiinţelor. Prioritatea psihologiei nu trebue însă luată într'un înţeles strâmt. Ceeace o indică pentru un asemenea loc în sistemul ştiinţelor, este că faptele pe cari ea ni le oferă, elucidează origina, natura, scopul şi limitele gândirei noastre. Opinia unor cugetători, ca Husserl, de a disloca psihologia din posiţia ei de propedeutică a filosofiei, nu poate fi sus­ţinută, când se ţine seama că însăşi aşa numita „fenomenologie" presupune, pentru a stabili doctrina experienţelor în aspectul lor pur, un apel la psihologie. L a obiecţia că psihologia asumă, ca oricare altă ştiinţă, presuposiţii, autorul răspunde că asemenea elemente nu conştitue un motiv de desorientare. Locul ei nu poate fi luat de teoria cunoaşterii sau de o logică transcendentală, pentrucă asemenea discipline nu se razimă pe faptele experienţei actuale. Psihologia, cu toate lipsurile unei discipline parţiale, nu ne dă o cunoaştere fictivă, ci una con­trolată de fapte. De asemenea, în contra obiecţiunii cunoscute că o condiţionare psihologică nu are nimic a face cu presuposiţiile logice sau cu valabilitatea cu­noaşterii, care rămâne independentă de faptul cum a fost produsă, se poate răs­punde că numai prin recunoaşterea adevărului faţă de fapte cunoaştem adevărul. Sau, pentru a cunoaşte adevărul, trebue să stabilim cum am ajuns să ne fie cunoscut. De aici necesitatea de a pune întotdeauna întrebarea psihologică şi genetică, anume, de a şti cum cunoaşterea a devenit ceeace este. F ă r ă o ase­menea întrebare rămânem în dogmatism.

T o t aşa de dogmatică apare atitudinea oponenţilor metodei genetice în epistemologie, când refuză să urmărească procesul cunoaşterii şi nu văd decât adevărul în stadiul lui final, atribuindu-i calitatea de a fi ceva nemijlocit. Intuiţia şi nemijlocirea sunt însă calităţi dobândite în urma experienţei. Numai lipsa noastră de atenţie ne face să ignorăm mijlocirile, pe baza cărora am ajuns la o percepţie în aparenţă imediată, O percepţie este nemijlocită numai în sensul temporal de a fi devenit rapidă. Rapiditatea şi familiaritatea ei sunt obţinute prin forţa exerciţiului, adică a experienţei. De asemenea, nemijlocirea unui adevăr logic nu poate fi nimic altceva decât adevăr neînferat, care nu necesită nici o probă pentrucă este evident dela sine. Evidenţa aceasta este însă în funcţie de anumite condiţii şi este în fond tot atât de relativă ca şi aceea a ade­vărurilor inferate. Şi aici trebue observat că rapiditatea percepţiei, care însoţeşte adevărurile pure, este tot rezultatul unei practice sau al experienţei şi inferărei, devenite atât de rapide încât ele scap analizei la prima vedere. Astfel nemijlo­cirea aşa numitei inducţii intuitive este ceva relativ, care atârnă de gradul de desvoltare al inteligenţii în anumite condiţii de experienţă şi cultură (pp. 5 7 — 6 3 ) .

In urma acestor consideraţii înţelegem că nu poate fi vorba de cunoştinţe „a priori". Psihologia genetică ne arată că orice cunoştinţă derivă din experienţă. In lumina acestui rezultat trebue să privim ceeaoe autorul numeşte „baza isto­rică" a cunoaşterii. După ştiinţa cunoaşterii, bazată pe psihologie, vine istoria în ordinea sistemului de cunoştinţe, cu care se ocupă o filosofie a ştiinţelor. De fapt, istoria ocupă primul loc în ordinea sistematică a diferitelor ştiinţe, cari tratează despre ceeace este cunoscut în deosebire de actul nostru de cunoaştere. Materia ei determină toate ştiinţele de actualitate, cari sunt produsul ei. In acelaş timp, istoria prescrie metoda pe care filosofía trebue să o urmeze ca o disciplină reală şi deosebită de ştiinţa pură. Căci realitatea se desfăşoară în timp şi orice înţelegere a ei nu poate fi obţinută decât prin cunoaşterea evoluţiei ei istoric?.

De aceea, toate ştiinţele realităţii încep cu istoria. Istoria naturală prece-dează ştiinţa naturală, iar unele departamente ale ştiinţei, ca geologia, astronomia şi biologia evoluţionistă, se ocupă direct cu trecutul naturii, urmărind schimbările cari au avut loc şi seriile lineare de legături caúsale între întâmplări, întocmai ca şi istoria propriu zisă în sfera vieţii omeneşti. Ştiinţele istorice sunt conside­rate de obiceiu1 a sta pe un plan inferior faţă de ştiinţele fizice sau aşa zise exacte, cari exprimă conclusiile lor în formă de legi şi ecuaţii. Criteriul

după care se judecă în acest caz este însă arbitrar. Dacă am adopta celalt criteriu, corespunzător ştiinţelor istorice, anume, apropierea de realitatea actuală şi reflectarea bogăţiei ei, iar nu exactitatea şi simbolismul economic, obţinute numai prin eliminarea celor mai multe aspecte ale realităţii, atunci ştiinţele abstracte ar apărea inferioare. Dar în ambele cazuri nu poate fi vorba decât de o comparare, implicând dela sine o relativitate.

Cu toate acestea, sunt două motive hotărâtoare, pentru cari istoria trebue considerată ca esenţială în filosofie. întâi, metoda istorică şi genetică de cerce­tare reprezintă o mare importanţă filosofică; şi al doilea, nu avem nici un temei de a identifica gradele de abstracţiune, cuprinse în ştiinţele fizice şi abstracte, cu gradele de apropiere la ultima realitate, pe cari le implică ştiinţele istorice. Aceasta e de fapt o prejudecată veche, pe care trebue să o înlăturăm. Se uită deseori că ceeace apare, trebue să aparţină şi să corespundă unei realităţi. Feno­menalitatea luraei presupune existenţa ei. Cunoaşterea istorică însă are avantajul de a ne oglindi mai adequat realitatea decât schemele abstracte ale ştiinţelor exacte. De aici importanţa ei covârşitoare pentru filosofie. Pe lângă aceste motive, istoria umple numeroasele goluri lăsate de ştiinţele abstracte, fiind însăşi realitatea concretă, din care ştiinţele exacte nu studiază decât anumite aspecte. Istoria, contribuind la întregul concepţiei noastre despre lume şi viaţă, este de fapt o realizare de valori, şi în această privinţă formează sursa de căpetenie a filosofiei. De aceea se poate atribui istoriei pe latura obiectivă a cunoaşterii o poziţie similară acordat psihologiei pe latura subiectivă a cunoaşterii, anume, aceea de o propedeutică a filosofiei (pp. 9 0 — 9 5 ) .

Influenţa studiilor istorice asupra celorlalte ştiinţe a fost considerabilă. Prin asemenea studii am aiuns la două idei, fecunde în consecinţe şi cuprinse In noţiunea curentă de evoluţie: una este ideia de continuitate în natură şi omenire ; iar alta este ideia noutăţii emergente, epigeneza, sau creşterea deter­minată de influenţe din afară, iar nu numai de desvoltarea germenului iniţial. Datorită acestor idei avem azi o concepţie mai adequată despre realitate decât aceea pe care ne-o oferă aşa numitele ştiinţe exacte, cari se inspirau dintr'o con­cepţie statică. Căci nu certificarea logică, ci verificarea pragmatică este proba adevăratei ştiinţe, după cum nu certitudinea, ci probabilitatea este adevăratul îndreptar al vieţii. In această leqătură, relaţia teologiei cu istoria şi ştiinţa în genere, luată ca rezultat şi sistematizare al devenirii istorice, este importantă pentru o filosofie a ştiinţelor. însăşi teologia dogmatică poate fi considerată ca ştiinţă, când o privim prin prisma ideii de evoluţie epigenetică, adică în funcţie de desvoltarea, pe care a suferit-o din partea agenţilor din afară în cursul istoriei.

După ştiinţele istorice vin în considerare pentru o filosofie a ştiinţelor, ramurile de ştiinţă naturală şi pură în relaţia dintre ele şi faţă de filosofie şi metafizică. In primul rând trebue relevată schimbarea de atitudine a ştiinţei faţă de metafizică şi filosofie. .Sa recunoscut că ştiinţa nu mai poate pretinde, ca îu a doua jumătate a secolului trecut, a fi singura în stare de a da o imagine vie şi adequată a realităţii. Pretenţiunea de altădată se răzima în deosebi pe suposiţia că ştiinţele fizice erau independente şi fără legătură cu alte domenii de cercetare, ca psihologia, teoria cunoaşterii şi istoria. T o t aşa s a renunţat azi la afirmaţia de odinioară, că fizica microscopică ar da o metafizică a naturii. Majoritatea fizicianilor de azi mărturisesc un scepticism în această privinţă, de­clarând ca ştiinţa nu a ajuns la ultima realitate. Prin însăşi natura metodei de care se serveşte de a explica diversitatea, reducând-o la identitate şi cu tendinţa de a o exprima în proposiţii matematice, ştiinţa nu poate reda realitatea. Căci eliminând sensibilul, calitativul şi istoricul, ştiinţa teoretică elimină în acelaş timp ceeace este viu şi actual în realitate. Ştiinţa poate ajunge la anumite legi şi ecuaţii sau la un sistem de idei abstracte, dar nu la realităţile, pe cari le reprezintă simbolurile lor. Şi nici înlocuirea modelului mecanic de altădată cu modelul matematic, nu poate aduce o îmbunătăţire realismului ştiinţific, care suferă de abstracţiune, schematism şi artificialitate. Matematica nu poate forma

in nici un caz baza unei cunoaşteri a realităţii, adică a unei ontologii sau meta­fizici Sfintele pure, ca matematica şi logica, nu sunt fundamentale, ci numai instrumentale pentru ştiinţele naturii. Ele nu pot să ne dea datele primare şi nici să prescrie metoda filosofiei şi metafizicei. Căci metoda abstractă, pe care ele o reprezintă, este deosebită de metoda metafizicei.

Nu există o ierarhie a ştiinţelor în sensul absolut al termenului. Singura ordine este o chestiune de interese practice, pe cari ]e are omul în anumite condiţii de desvoltare. Concepţia autorului este şi în acest caz dominată de punctul de vedere al realismului istoric, care trebue să înlocuiască concepţia abstract-ştiinţifică a disciplinelor aşa numite exacte. Ştiinţele naturii nu sunt o cunoaştere ,,a priori" şi deductivă, iar premisele lor nu sunt adevăruri eterne, independente de actualitatea realităţii vii. In lumina psihologiei cunoaşterii, ştiinţa nu poate fi posibilă decât „prin interpretare antropică a datelor istorice". Căci orice descriere în termeni de legi şi proposiţii logice, presupune în fond o asemenea interpretare (p. 150) .

In ultimul capitol al lucrărei, autorul revine asupra relaţiei teologiei faţă de alte departamente ale cunoaşterii. De obiceiu se susţine că teologia ar fi o ştiinţă independentă şi isolată, pentrucă experienţa religioasă ar implica date unice ale realului. Dar o asemenea experienţă nu e în stare să stabilească unicitatea sau realitatea, după cum ne arată psihologia cunoaşterii. De asemenea opinia că teologia ar fi derivată din judecăţi de valoare, implică greşeala argu­mentului ontologic sau o confusie a valabilităţii cu realul. Dacă opiniile citate sunt false, după cum reiese din examinarea lor„ urmează că religia revelată presupune teologia naturală şi că teologia este un rezultat al cunoaşterii ordinare despre lume sau o generalizare a ştiinţei cu scopul de a furniza o bază credinţei teistice. De aceea, izolând teologia de cunoştinţa profană, facem din ea o ştiinţă a subiectivităţii sau cel mult o cunoaştere a mentalităţii omului.

Experienţa religioasă residă, prin urmare, ca oricare experienţă, în fapte naturale, iar nu supranaturale. „Este acest element cognitiv, original o interpre­tare antropică, care mijloceşte religiositatea existenţei religioase: întocmai ca substanţa şi cauza, cari sunt de asemenea idei interpretative şi nu impresii sau relaţii direct percepute, ştiinţă mijlocită, ca distinctă de sensaţii sporadice..." (p .177) . Deşi teologia este o ştiinţă de date interpretative ca oricare altă ştiinţă

totuşi ea poate fi privită ca inelul final „într'un lanţ continuu de credinţă inter­pretativă". Lumea despre care avem o cunoştinţă obiectivă poate admite o expli­care suficientă numai în termeni de teism.

O asemenea explicare trebue însă înţeleasă în sensul că întreg cosmosul ne sugerează ordinea pentru realizarea valorilor morale. Fundamentarea suficientă pentru o astfel de concepţie ne-o oferă însăşi ştiinţa, care astfel scuteşte credinţa religioasă de a rămâne suspendată şi fără temei. De aceea teologia, pentru a fi o disciplină întemeiată, trebue să nu rămână izolată, cum voesc unii teologi rămaşi înapoi cu spiritul timpului, ci să se razime pe faptele ştiinţei, cari astfel o fac necesară în orientarea noastră în vieţă. Sau cum se exprimă autorul : .„Credinţa religioasă nu e decât o continuare prin extrapolare, sau prin puncte reprezentând ^observări mai departe a curbei cunoştinţei, pe care ştiinţa naturală a construit-o". Din acest punct de vedere se poate spune că ştiinţa' şi teismul isyorăsc^ dintr'o sursă comună. Iar dacă examinăm mai de aproape problema, găsim că teologia naturală sau teismul nu e decât ,.o continuare a ştiinţei cum este constituită înainte ca linia principală de procedură dela istoric'ia direcţia catre matematicul abstract". In scurt, deosebirea între teologie şi ştiinţă nu e decât de grad. Teologia explică ceeace celelalte departamente ale ştiinţei suge­rează. Relaţia între teologie şi ştiinţă este necesară, fiind bazată pe o interde­pendenţă mutuală. Teologia fără ştiinţă este lipsită de bază, după cum ştiinţa care se opreşte înaintea unei culminări teistice, face impresia unei creşteri'între­rupta arbitrar. Iar teologia revelată presupune teologia naturală, oare la rândul ei se razimă pe datele pe cari experienţa le oferă ştiinţei (pp 184—187)

In sfârşit, filosofia ştiinţelor ne dă o imagină mai mult sau mai puţin completă despre lume, văzută prin prisma mijloacelor noastre de cunoaştere. Studiul analitic şi genetic al cunoaşterii, ca proces, ne-a desvăluit cunoştinţa a fi o interpretare a manifestărilor primare ale realităţii în funcţie de facultăţile subiectivităţii noastre. Intre lumea care trebue cunoscută şi cunoştinţă stă natura omului. „Putem poate să eliminăm antropomorfismul, dar nu putem niciodată să transcendăm antropicul". Astfel nu e posibil să ajungem la un contact absolut sau desumanizat cu realitatea.

Diferitele departamente ale cunoştinţei se deosibesc numai în ceeace pri­veşte numărul şi felul categoriilor de interpretare şi a principiilor, indispensabile pentru reducerea respectivă a faptelor brute şi istorice la un sistem. Numai aşa ele pot fi rânduite într'o ordine, fără însă ca să existe vreo înaintare lineară dela vre-un. concept fundamental la altele mai complexe. Căci conceptele şi cate­goriile acestea se implică mutual, iar preferinţa unora atrage cu sine pierderea oricărei legături cu ştiinţa unei cunoaşteri integrale.

 recunoaşte continuitatea şi interdependenţa între ştiinţe înseamnă a consolida şi a da consistenţă corpului de cunoştinţe, pe cari Ie avem. Luată întreagă .cunoştinţa noastră despre realitate" este un organism, în care nu putem despărţi diferitele ştinţe, fără a compromite înţelegerea totului. Relaţiile intre ştiinţe implică de fapt relaţiile între procesele cu cari se ocupă fiecare ştiinţă. Printr'o filosofie a ştiinţelor ni se desvălue legătura organică a lucrurilor, care ne face să căutăm o explicare a totului. In acest sens ştiinţele împing curiositatea intelectuală spre filosofie (p. 189 urm.) .

Din cele expuse reiese că pentru autor o filosofie a ştiinţelor este pre­ocupată de înţelegerea interdependenţei organice a diferitelor discipline. Pentru înlesnirea unei asemenea înţelegeri ne stă la dispoziţie concepţia realismului istoric, care trebue opus concepţiei abstracte a ştiinţelor exacte. Oricât de plausibilă ar fi reducerea ştiinţei în genere la bazele istorice ale cunoaşterii ca proces continuu în timp, rămâne o îndoeală asupra naşterii formelor şi categoriilor, cu cari ope­rează însăşi ştiinţele istorice. Experienţa istorică presupune ea însăşi anumite condiţii de desvoltare. Obiecţiunea se poate ridica mai ales în contra punctului de vedere oarecum simplist de a privi ştiinţa numai ca un produs istoric, în care alţi factori decât aceia ai impresiilor întâmplătoare sunt excluşi. Atitudinea autorului în contra apriorismului şi a conceptelor nemijlocite, precum şi în contra simbolismului economic al ştiinţelor exacte deşi îndreptăţită în parte, nu ajută la fundamentarea unei filosofii a ştiinţelor pe baza realismului istoric. Tot ce ne dă istoria, este de fapt tot o schematizare a realităţii, minus abstracţiunea dusă la precizie matematică, la care ştiinţele exacte, prin natura lor, nu pot renunţa. Intre realismul istoric şi realismul ştiinţific nu există decât deosebirea între două aspecte ale aceleiaşi silinţi omeneşti de a cunoaşte realitatea. Cu toate aceste rezerve, problema unei filosofii a ştiinţelor este prezentată de autor cu multă vigoare de spirit şi în legătură cu ultimele rezultate ale ştiinţei, ceeace face din această lucrare, plină de sugestii şi atrăgător scrisă, o carte vrednică a fi consultată.

N I C O L A E P E T R E S C U

N O T E Ş I I N F O R M A Ţ I I

S Ă R B Ă T O R I R E A P R O F . C. R A D U L E S C U - M O T R U

L a 6 Noembrie 1932 a avut loc, în Amfiteatrul Fundaţiei Universitare C a r o l I, solemnitatea înmânării volumului1 omagiu pregătit de elevi, colegi şi prieteni, d-Iui Prof. C. Rădulescu-Motru. Un auditoriu distins, din care făceau parte personalităţi culturale proeminente, a asistat la această sărbătorire, la care marile noastre instituţii de cultură au ţinut să fie reprezentate şi să-şi aducă prino­sul de recunoaştere. Solemnitatea urma să fie prezidată de d. D. Guşti, Ministrul Intrucţiunii şi Cultelor, dar d-sa fiind bolnav şi reţinut în casă, n'a putut fi de faţă. Onoarea de a prezida i-a revenit d-lui prof. I. Petrovici, fost Ministru al Instrucţiunii, membru al Societăţii Române de Filosofie şi unul dintre cei mai vechi elevi ai d-lui C. Rădulescu-Motru. D. prof. Petrovici, într'o cuvântare plină de afecţiune, a arătat rolul pe care sărbătoritull I-a jucat în cultara românească şi meritul de netăgăduit pe care şi 1-a dobândit în special în câmpul filosofiei. Regretăm că d. Petrovici rostindu-şi cuvântarea şi nefiind stenografiată, n'o po-tem reproduce aici. Dăm mai jos celelalte cuvântări pronunţate.

D. Ministru Guşti, neputând participa a trimis următoarea scrisoare, ci­tită de d. Em. Bucuţa, Secretarul General al Cultelor:

Domnule Profesor,

Sărbătorirea de azi e unul din ceasurile de reculegere pentru toţi aceia cari muncesc în România la luminarea şi buna îndrumare a tineretului şi a celor mulţi. Ministru] Instrucţiei simte ca o mare datorie să fie faţă şi înţelegeţi dat de adâncă mi-e părerea de rău că, oprit în casă de boală, nu pot să rostesc însumi cuvintele de recunoaştere la care strălucite merite în învăţământ vă îndreptăţesc.

Acţiunea de sprijinire şi îndrumare a vieţii culturale româneşti, care e menirea departamentului pe care am cinstea să-1 conduc, a găsit un puternic ajutor în opera celor treizecişicinci de ani ai profesoratului Domniei Voastre. Ministerul Instrucţiei nu poate dori acestei acţiuni ceva mai bun decât ca ea să aibe parte mulţi ani cte contribuţia profesorului Rădulescu-Motru şi ca persona­lităţile de însemnătatea lui să nu-i lipsească niciodată.

Iubit coleg,

Odată împlinite îndatoririle sarcinei pe care se întâmplă s'o am, îngădue-mi să-ţi spun toată mâhnirea mea de prieten că nu pot fi de faţă la sărbătorirea atât de cuvenită care ţi-se face azi. Suntem, şi în afara bucuriilor spirituale ale prieteniei noastre, prea stâns legaţi pentruca tot ce ţi se întâmplă să nu răsune adânc şi în sufletul meu.

Ne leagă întâdu dragostea realităţii sociale româneşti. „Cultura română şi politicianismul", „Ţărănismul" şi atâtea pagini din „Personalismul energetic" sau „Vocaţia" vădesc aceleaşi necesităţi spirituale care m'au împins şi pe mine să întreprind cercetarea sociologică a satelor noastre. Resimţim aceeaş nevoie să dăm trăinicie înfloririi noastre culturale din ultimele decenii prin apropierea de ţărănime,, temelia nestrămutată a fiinţei românismului.

M ă regăsesc apoi, în aceeaş generaţie de cercetători, cari şi-au închinat puterile cugetării şi ale organizării,, înrădăcinării şi la noi a filosofiei. E u am încercat-o, mai tânăr şi mai târziu, în ramura Sociologiei şi în Institutul Social Român, cu pilda înaintea ochilor a ceeace izbutiseşi D-ta să realizezi în Psiho­logie şi în Societatea Română de Filosofic. Chemarea celor până la D-ta a fost mai mult obtşnuirea lumii la noi cu disciplina filosofică şi prezentarea gândirii străine; cei care vor veni vor ajunge poate, datorită în atâta măsură sforţărilor D-tale fericite, în epoca unei bogate înfloriri a gândirii filosofice creatoare ro­mâneşti.

Cu acest trecut şi cu asemenea perspective înainte, dă-mi voie, te rog, iubite coleg, să te îmbrăţişez cel puţin în gând şi să-ţi urez tot binele pe care un prieten îl poate dori altui prieten într'o asemenea zi binecuvântată.

DIMITRIE G U Ş T I

Cuvântarea d-lui prof. G. Ţiţeica în numele Academiei Române :

Domnule Decan,

Stimate Coleg,

Sărbătorirea D-tale de astăzi, organizată de Societatea Română de Filo-sofie, cu ocazia împlinirii a 35 ani de activitate didacticăv are, fără îndoială, două laturi tot aşa de însemnate şi una şi alta.

Cea dintâi e, fireşte, ca în orice serbătorire, latura sentimentală. Admi­raţie, recunoştinţă, sentimente colegiale se topesc astăzi împreună într'o caldă şi impunătoare manifestare binemeritată.

Colegii D-tale dela Academia Română se asociază din toată inima la această frumoasă manifestare de simpatie pentru un coleg mult preţuit.

Dar serbătorirea D-tale mai are, dintr'un punct de vedere mai înalt, o lăture care depăşeşte cu mult cadrul restrâns al activităţii didactice. D-ta, iubite şi stimate Coleg, eşti unul dintre profesorii nu prea numeroşi, care prin cultura D-tale vastă, prin activitatea D-tale stăruitoare, largă şi cu orizontrari întinse, ai adus contribuţii preţioase mişcării noastre culturale din cei din urmă patruzeci de ani. F ă r ă exagerare eşti unul din factorii de căpetenie ai culturii contimpo­rane din Ţ a r a noastră.

Mai întâi pe tărâmul strict al specialităţii D-tale, plecând dela acea amirabilă teză de doctorat, scrisă limpede, cu măestrie şi cu o bogată informaţie ştiinţifică, despre desvoltarea istorică a teoriei cauzalităţii în filosofia lui Kant, pornind —• cum zice poporul — cu piciorul drept, ai străbătut până la popasul fericit de astăzi un drum unitar care merită întreaga noastră admiraţie.

Cine cercetează Studiile Filosofice, organul societăţii de studii filosofice, care au apărut înainte de război, sau Revista de Filosofie, organul Societăţii Române de Filosofie, care apare de la război încoace, constată neobosita şi fecunda D-tale activitate filosofică, precum şi rezultatele directivelor D-tale.

La această activitate de specialitate se adaogă întinsa propagandă pentru filosofie, pe care ai făcut-o cu un zel demn de toată lauda pe toate tărâmurile: la Congrese, în conferinţe, în broşuri şi în articole de revistă, arătând pretutin­deni însemnătatea filosofiei pentru desăvârşirea culturii speciale sau a culturii generale.

Toate acestea dovedesc că ai avut acea vocaţie filosofică, asupra căreia ai

scris cu miez şi competenţă un volum de cel mai mare interes. In acest volum scrii D-ta : „Rari sunt cazurile la Români de vieţi individuale în întregime închi­nate unui singur gând sau unei singure opere". Se poate afirma că în bună parte eşti unul "din aceste cazuri rari. Iar motivarea se poate găsi într'un alt volum al D-rale, în acea filosofic a Personalismului Energetic, plină de învăţături, în care spui: „Natura este generoasă cu spontaneitatea eului şi avară cu cristalizarea personalităţilor. Eul gigantic mistic şi vagabond, creşte peste tot. Eul ordonat la muncă este o plantă rară".

Aici e tot seceretul D-tale: Şi vocaţie, şi mancă ordonată. C u mândrie poţi privi, iubite şi stimate coleg, la cei 40 de ani de muncă

ordonată întemeiată pe o reală vocaţie, muncă fecundă care s'a integrat în cul­tura românească.

L a această mândrie îndreptăţită ne asociem şi noi, colegii D-tale delà A c a ­demia Română.

Cuvântarea d-iui I. Rădulescu-Pogoneanu, în numele profesorilor Facultăţei de Filosof ie şi Literie din Bucureşti :

Iubite Coleg.

Personalitatea şi activitatea d-tale înăuntrul societăţii româneşti trece din­colo de marginile instituţiei în care profesezi şi pe care o onorezi de 35 de ani. D-ta, de la începutul carierei d-tale universitare, nu ai fost numai profesor de filosofie, ci tot atât de mult şi scriitor de opere filosofice şi cercetător de pro­bleme sociale, întemeietor şi conducător de însemnate publicaţii periodice care au avut şi au partea lor fecundă în mişcarea noastră de cultură; şi ai participat activ şi la vieaţa politică.

Cugetarea, munca şi acţiunea d-tale, vecinie tânără, multiplă şi plină de optimism, au avut însă totdeauna ca centru al vieţei d-tale, ca loc de orientare şi de elaborare,, ca sprijin de credinţă şi de aspiraţii şi ca mijloc de radiare mai departe, catedra d-tale universitară.

De aceea, în această zi, când atâţia prieteni, colegi, elevi, cititori datornici sufleteşti ai d-tale vrem să ne bucurăm împreună cu d-ta de privirea îndărăt peste bogata d'-tale lucrare în mijlocul nostru în tot acest timp, şi, dorind să-ţi aducem solemn expresiunea sentimentelor noastre de înaltă stimă şi recunoşfcinţă, te supunem, fără să vrem, la un examen public, spre învăţătura noastră însă, — să-mi dai voie să mă gândesc mai ales la activitatea d-tale ca profesor.

înainte de a fi profesor al Facultăţii noastre, d-ta ai fost elevul ei. Te-ai format aici, subt influenţa şi în intimitatea marei personalităţi de om, de profesor şi de cugetător a lui Titu Maiorescu. Cu d-ta începe aici şirul acelor foşti elevi ai săi crescuţi sufleteşte la superioara şcoală a acestui unic învăţător.

S a u împlinit, la 15 Iunie trecut, 43 de ani, de când câţiva dintre colegii d-tale de azi asistam, ca studenţi abia intraţi în universitate, la susţinerea tezei d-tale ^de licenţă. în filosofie, despre „Realitatea empirică şi cendiţiunile, cuno­ştinţei". Présida Titu Maiorescu. Profesorii examinatori, d-ta, noi toţi, ascultătorii, eram neobişnuit de mişcaţi în acea zi şi de solemnitatea unui examen care par'că simţeam că deschide o carieră strălucită, şi de grozava fatalitate ce se lăsase apăsătoare asupra sufletelor noastre: peste o oră eră înmormântarea lui Eminescu. Astfel, în împletirea vîeţeT^cPcale "cu~vîeaţa naţiunei, delà începutul avântului d-tale în lumea cugetării filosofice, atingeai un moment istoric, în care plana o gravitate supremă adusă pe aripa funebră ce lovea sacra fiinţă a ţărei.

După terminarea strălucitului examen, cu d-ta împreună, cu profesorii, în frunte cu Maiorescu ne-am coborît în stradă şi ne-am încadrat în cortegiul funerar ce se apropia de Universitate, privind toţi cu emoţiune pe bătrânul Lascăr C a -targi urmând descoperit, alături de membrii guvernului şi alţi fruntaşi ai ţării, carul mortuar.

După studii de câţiva ani în streinătate, mai cu deosebire în atmosfera lui Wundt , a cărui însemnătate în cugetarea contemporană ai şi relevat-o în teza d-tade de doctorat, ai venit în ţară, ocupând în curând în învăţământul superior şi în activitatea culturală a ţării locul ce ţi se cuvenea.

C e contribuţie personală ai adus d-ta în pregătirea tinerimei universitare şi în mişcarea de idei a culturii noastre în acest răstimp o ştiu toţi şi au amintit-o din nou vorbitorii care m'au precedat. Voiu spune numai câteva cuvinte despre aerul proaspăt ce l*ai adus d-ta în atmosfera preocupărilor filosofice din ţara noastră.

In succesiunea generaţiilor, d-ta ai găsit în ţară şi la Universitate ceea ce răspândise c a idei, ca, metodă, ca interes de cultură superioară, mai ales Titu Maiorescu, cu unicele lui prelegeri, cu acţiunea sa sguduitoare de critic al cul­turii române de atunci, cu darul său de scriitor clasic, de cugetător sobru, sugge-stiv, profund educator, cu farmecul personalităţii lui excepţionale, care trezea în toţi cei ce-1 apropiau o vibrare şi un avânt de cugetare, înălţându-i peste ei înşi-şi.

Alături de el, la Facultate, pe conştiinciosul dar unilateral informatul şi în toate privinţele modestul Crăciunescu şi pe vioiul, elegantul C. Dimitrescu-Iaşi, care, prin lipsa sa de proprie disciplină, eră, ca profesor, mai mult un im­provizator atrăgător, decât un educator în ale muncii ştiinţifice şi concepţiunii vieţii.

In afară de Universitate, interesul pentru probleme de filosofie era întreţinut tot mai numai prin limpezile studii ale lui Maiorescu, ca „Progresul adevărului",-„Din experienţă", aşa de pătrunzătoare în voita lor familiaritate. 'Scrierile lui Conta, cu toată întinderea lor şi cu toată ţinuta lor de înfăţişare ştiinţifică, nu avuseseră ecou, fiind, în bună parte, speculaţii legate de o concepţie naivă despre vieaţa sufletească sau hipoteze prea îndepărtate de interesele imediate ale culturii naţionale.

Integrându-te la Universitate în rândurile foştilor d-tale profesori şi apoi continuându-i ca profesor de psihologie, de logică şi de teoria cunoştinţei, iar în afară de universitate ca autor de studii şi opere filosofice, d-ta ai adus o cultură filosofică bogată şi pururea bine informată, o disciplină de muncă occi­dentală, neobosită şi totdeauna senină. Ai fost pentru tinerimea universitară şi pentru pătura cultă a ţârii un îndrumător luminat, un exemplu de muncă şi cugetare sistematică necurmată, liniştită, întemeiată, hrănită de undele vecinie împrospătate ale marilor curente de filosofie şi ştiinjă contemporană, ţinând con­tinuu legătura cu actualitatea vieţei naţionale şi cu necesităţile ei de cultură,

D-ta ai îmbrăţişat şi ca profesor şi ca scriitor întregul câmp al filosofiei, ai căutat totdeauna aplicaţii practice ale teoriilor expuse şi sinteze personale ale rezultatelor ştiinţei şi ai reprezentat cu cinste în publicistica apuseană cugetarea filosofică românească.

Iţi dorim să continui încă mulţi ani. în deplină sănătate şi cu aceeaşi e-nergie, activitatea d-tale în mijlocul nostru.

Cuvântarea d-lui prof. C. Narly, în numele Facultăţii de Filosofie şi Litere din Cernăuţi:

Cinstirea marilor săi bărbaţi, este o datorie pentru un neam. Totodată este un izvor de reîmprospătare spirituală pentru acel neam.

De aceia în anul când se comemorează atâţia gânditori străini şi Români, este fericită împrejurarea care ni permite să mai adăogăm un nume venerabil pe lista acelora cu cari cugetarea, şi mai ales cugetarea românească se poate făli.

In cadrul restrâns de valori, ce caracterizează tânăra noastră civilizaţie,, este prilej de just orgoliu naţional sărbătorirea unuia din acei cari au contribuit neîndoelnic, cu un bloc masiv de granit, la consolidarea acestei civilizaţii.

După Vasile Conta, profesorul Motru este acel care a putut să întemeieze un sistem filosofic, pe care a căutat să-1 ancoreze solid, în specificul românesc. Personalitatea şi vocaţia, sunt pentru dânsul mijloace care-i permit să construiască o interpretare metafizică a lumii şi în acelaş timp să-şi afirme originalitatea ro­mânesc colorată. Mai mult, şi aici el îmbracă haina eticianului şi pedagogului autorizat, el cere cu caracter şi stringenţă de imperativ, ca formarea generaţiilor viitoare în afirmarea valorilor româneşti, să se facă pe traectoria mesianismului naţional şi vocaţiei individuale.

Prin exemplul şi opera sa, profesorul Motru devine un educator al naţiei, alături de celelalte câteva mari piscuri ale civilizaţiei şi culturii noastre.

Precum în „Personalismul energetic", el găseşte că munca este ultima mare anticipare, ce face posibilă fiinţarea personalităţii, tot astfel prin exemplul vieţii sale, ne face să vedem marea energie productivă cheltuită de el în muncă.

Un om de productivă muncă neîncetată este profesorul Motru. Scrieri de filosofie pură şi scrieri cu caracter social sau literar, lista operelor sale mai mari şi mai mici, se ridică aproape la cifra de patru sute. Şi dacă ne gândim, că în fiecare este aşezat un gând, pe cât de curat, pe atât de matur şi competent chibzuit, nu putem să nu simţim un fior, neobişnuit de admiraţie. Şi nu putem să ne împiedecăm de a face, cât de rapid măcar, o revizuire a propriei noastre activităţi.

Un om cât de puţin conştient de menirea lui pe ipământ nu poate să nu se întrebe, măcar uneori ,ce a realizat, cu ce şi-a îndreptăţit existenţa într'o lume, în oare nu merită să trăiască, decât acel ce prin muncă a dat tot ce-a putut să dea.

Aniversări ca acelea de astăzi, în care, cu atâta prisosinţă ai ce sărbători, sunt de natură să trezească în noi toţi acea scrutare a conştiinţei, atât de utilă în procesul de necontenită formare, pe care orice om îl trăeşte.

O pildă de energie productiv deslănţuită, este profesorul Motru, şi de aceia este meritorie iniţiativa Societăţii de Filosofie de a-1 sărbători, şi este datoria presei să răspândească în toate colţurile ţării, vestea acestui mare motiv de orgoliu naţional, care este profesorul căruia îi cinstim al treizeci şi cincilea an de rodnică muncă universitară.

Prin sărbătoriri de acestea se trezesc spiritele acelor pe cari plictiselile mărunte ale vieţii de toate zilele au izbutit să-i amorţească. Dar mai ales, se deşteaptă fireasca şi necesara mândrie naţională, într'un neam pe care exclusivi­tatea activităţii politicianiste tinde să-1 îndrepte prea mult pe calea inferioară a învrâjbirei şi urei.

Pentru acei, cari la spectacolul incuriei generale, au început să macine îndreptăţite îndoeli descurajatoare, o sărbătorire ca aceasta este înviorătoare, dătătoare de speranţe nouă, în viitorul unui neam şi al unei ţări, care dadă în adevăr stăpâneşte în spirit şi în sol atâta bogăţie potenţială, sunt totuşi, pe drumul, unei premature sfîrşiri prin inaniţie.

Fie ca exemplul marei tensiuni spre realizări superioare, pe care filosofia românească o serbează astăzi, să ne provoace, la reculegere, pe noi toti ce atât de mult avem trebuinţă de ea.

Cuvântarea d-lui Corneliu Moldovanu, în numele Societăţii Scriitorilor Romani:

Prin glasul meu, Societatea Scriitorilor Români, se simte fericită că poate fi părtaşe la această sărbătorire şi se bucură în deosebi că are prilejul ca să sporească prinosul unanim, cu omagiul ei de admiraţie şi recunoştinţă pentru filozoful, scriitorul şi .îndrumătorul sufletesc, D-l Rădulescu-iMotru.

Strălucit Profesor Universitar şi deopotrivă, strălucit profesor de energie naţională — personalitatea D-lui Rădulescu-Motru, depăşind cadrul academic, se revarsă, fecund şi constructiv, în curgerea a trei decenii şi jumătate, în toate domeniile care privesc aşezămintele sufleteşti ale României contimporane.

Şi-a închinat activitatea multiplă şi neobosită unui ideal de civilizaţie şi umanitarism, — dar un ideal în armonie cu sufletul atavic al rasei noastre, — un ideal care nu renegă nici datina, nici slava trecutului, nici uriaşele sforţări prezente pentru consolidarea fiinţei noastre naţionale.

Noi scriitorii, nu yom uita nici odată cât datorăm, pe tărâmul literar şi cultural, ilustrului sărbătorit, — el însuşi făuritor de frumuseţe, autor dramatic aplaudat pe prima scenă a României.

Acum 32 de ani, în preajma anului 1900 — an greu de criză financiară, de secetă sufletească şi de desnădejde socială. — D-l Rădulescu-JVIotru, abea întors din Germania, întemeiază în Capitală marele organ literar şi social: „Noua Revistă Română", la care au colaborat toţi intelectualii micei Românii şi la care, acel care vă vorbeşte acum, pe atunci elev în cl. V - a Liceală, ia Iaşi, şi-a văzut, cu o firească emoţie, cele dintâi versuri tipărite.

„Noua Revistă Română" a avut un rol covârşitor în viaţa românească, şi din fiinţa ei s'a desprins apoi şcoala literară şi mişcarea dela Semănătorul".

Ingăduiţi-mi, ca scriitor, să amintesc în chip deosebit, una duj, operele maestrului Rădulescu-Motru şi anume: Cultura Română şi Politicianismul, tipă­rită acum trei decenii, dar care, din nefericire pentru epoca noastră, este şi astăzi de o ironică şi dureroasă actualitate.

Totuşi, să fim optimişti. Să slăvim, cu suflet curat, pe semănătorul de idei, pe făuritorul de năzuinţi şi nădejdi, pe marele şi strălucitul dascăl de ener­gie naţională — pe care deceniile viitoare îl aşteaptă mereu la lucru, tot atât de viguros, de limpede şi de fecund ca şi în acest ceas binecuvântat.

Cuvântarea d-lui I. Baîgea, preşedintele Societăţii Studenţilor în Filosofie şi Litere :

Când, în acest cadru sărbătoresc, distinşii reprezentanţi ai celor mai înalte aşezăminte culturale aduc cinstire omului, care a fost educatorul atâtor generaţii, noi tinerii studenţi, suntem fericiţi de a avea prilejul, să salutăm cu neţărmurită dragoste, pe profesorul, care prin activitatea desfăşurată, îndeosebi, în cadrul Universităţii, a contribuit într'un mare grad, la pregătirea şi îndrumarea cultu­rală a tineretului din ultimii ani.

Omagiul ce vi se aduGe astăzi, de întreaga intelectualitate, înlătură intru- '• câtva şi nedreptatea ce vi s'a făcut în viaţa publică, pe care aţi onorat-o, dar unde înţelepciunii modeste, i s'a refuzat locul ce i se cuvenea.

Profesorul, care^şi-a închinat viaţa-, înaltelor preocupări filosofice, desigur, n'a râvnit după onorurile deşarte, ce le dă politica, profesioniştilor ei. Dealtfel, în ceeace priveşte înrâurirea acţiunii politice asupra activităţii sociale, d-sa con­damnă pretenţia atotputerniciei politicei, demonstrând, că ea nu poate reforma radical sufletul unei societăţi, puterea ei, mărginindu-se numai la schimbările de suprafaţă.

O lege politică (bună), sporeşte cel mult, posibilitatea faptelor bune, dar nu dă şi o nouă motivare a acestor fapte. Pentru a obţine o nouă direcţionare a puterilor sufleteşti, va trebui deci, să se recurgă, la crearea unor noui deprin­deri, la educaţia mecanismului voinţii, şi nu numai la modificarea exterioară, periferică, cu ajutorul politicei.

In tot procesul ce-1 va face d-sa culturii româneşti imitate, va combate tendinţa formală, artificială, de împrumut, ce n'a făcut altceva, decât să împiedice desvoltarea firească a sufletului propriu, original, al neamului nostru.

Cum mişcările zgomotoase şi desordonate ale tineretului universitar, erau lipsite şi ele de această înţelegere ştiinţifică a realităţii sociale, d-sa a combătut tot timpul acest naţionalism, superficial şi infructuos.

Caracter inflexibil, cu convingeri bine definite, d-sa n'a făcut niciodată vreo concesie de dragul popularităţii, astfel că, dela începutul carierei universi­tare, chiar dacă n'a fost urmat de masele studenţeşti, a rămas unul dintre pro-

fesorii cei mai respectaţi. Deschis şi binevoitor faţă de orice student, d-sa în aceste relaţii aduce un aer de nobleţă sufletească, caracteristic profesorilor dela Universităţile germane.

Lăsând să domniască cea mai deplină libertate în discuţiile de Seminar, studentul adoptă teza ce i se pare mai judicioasă, profesorul neimpunându-i nici­odată o părere în chip dogmatic. Şi dacă prin îngăduinţa manifestată faţă de elementele sârguincioase şi modeste, s'a ajuns ca examenele la acest profesor să nu fie întovărăşite de acel element de teroare, specific examenelor trecute cu profesorii severi, apoi D-sa ştie să înăbuşe şi să înfrâneze ş'acele porniri spre exagerare şi frazeologie, ce se întâlnesc la unele firi entuziaste şi nu îndeajuns de disciplinate.

Expunerea plină de simplitate, din care dispare orice notă de gravitate, dar mai ales claritatea excesivă, contribue desigur, ca prelegerile acestui pro­fesor să fie gustate mult de studenţii dornici de a pleca dela orele de curs, cu cunoştinţi clare şi bine închegate şi nu numai cu amintirea unor lecţiuni, iscusit ticluite şi frumos expuse, dar eventual, fără un conţinut ales.

Tineretul, căruia i-aţi închinat cele două volume sintetice ale nobilei d-vs. strădanii, Personalismul energetic şi Vocaţia, vede în această operă, lămurirea sarcinei, ce v a trebui s'o îndeplinească, dacă vrea să înfăptuiască idealul soli­darităţii naţionale, bazat pe conştiinţa sacrificiului personal. Misiunea aceasta nobilă ce-o rezervaţi elitei, o scuteşte în viitor de a mai rătăci pe urma unui diletantism, ca urmare a unei dorinţi bolnăvicioase, de a deveni originală cu orice preţ.

Nu prin imitaţii străine, în dispreţul nevoilor noastre, şi a tradiţiilor naţio­nale se poate făuri o cultură. F ă r ă respectul moştenirei istorice, nu se va putea organiza solidaritatea muncii.

F ă r ă de tradiţie, nu se poate concepe în viaţa unui neam, o continuitate a preocupărilor permanente din sufletul elitei. Legând efortul celor de azi cu munca generaţiilor din trecut, vom alege desigur, numai acele tradiţii, cari au un caracter de permanenţă şi utilitate pentru Societatea prezentă.

Mărginind astfel, problema culturii într'un cadru naţional-tradiţional, ilu­ziile progresiste nu vor mai avea o influenţă nefastă asupra generaţiilor tinere.

Dacă în trecut, prin virtuţile de grup, noi am înlăturat primejdia distru­gerii unităţii noastre, de eternul, culturei •— sarcină ce se îndeplineşte mai mult prin aportul personalităţilor — n a m fost legaţi, decât, prin munca anonimă a mulţimei, ce ne-a dat o limbă unitară, o artă populara şi o bună organizare politică.

Astăzi, pentru a învinge multele dificultăţi — de natură economică mai ales — se cere neapărat, indivizi capabili de muncă cu încordare continuă şi uniformă.

In condiţiile de trai, de azi, eforturile eroice dar intermitente ale nea­mului din trecut, se pare că şi-au perdut orice eficacitate, nevoile de adaptare impunându-ne ,efort conştient şi deprinderi voluntare.

Vehemenţa cu care combateţi deprinderile orientale ale muncii neamului nostru, mai mult meşter de gură şi rău de fapte, care consideră şi azi munca ca un chin, ca o povoară, precum şi frumoasa apărare ce o faceţi muncii, ară-tându-i importanţa în desvoltarea personalităţii, fac din opera d-vs. cel mai bun îndreptar pentru educaţia socială a tineretului.

Numai popoarele cari obţin prin constrângere, prin stăpânire de sine, prin întrecere de sine anume finalităţi, sunt cu adevărat popoare aristocratice.

Cuprinsul unei culturi nerealizându-se decât numai prin muncă, iar reali­tatea sufletului unui popor fiind în dependenţă de cultură, rezultă, în chip firesc obligaţia, pentru poporul nostru, de a deveni cât mai curând, un popor de muncă, constructiv.

Concluziile sistemului d-v. de gândire deşi se impun cu necesitate unei

minţi luminate, poate c'ar fi păstrat mult timp un caracter de rigiditate şi mora­lism supărător» dacă viaţa d-vs. n'ar ilustra elocvent cea mai armonioasă trăire a omului în operă şi a operei în om.

împlinind 35 ani de activitate rodnică pe tărâmul şcolar, în numele So­cietăţii Studenţilor în Fil'osofie şi Litere, pentru impresionanta d-vs. contribuţie, adusă culturii româneşti, rog pe bunul Dumnezeu, ca mulţumirea ce-o avem azi j noi cei ce v ă avem ca profesor, să fie hărăzită încă multor generaţii de studenţi,-de după noi.

Răspunsul d-lui prof. C Rădulescu-Motru :

Mulţumesc şi rămân profund recunoscător d-lui Ministru al Instrucţiei Publice şi d-lor reprezentanţi ai înaltelor instituţii de cultură, cari mi-au făcut cinstea să caracterizeze, în cuvinte aşa de măgulitoare, munca mea de 35 ani, desfăşurată în calitate de profesor şi scriitor. Mărturisesc că aceşti 35 ani n'au fost câtuşi de puţin, o povară pentru miine. E i au trecut fără să-mi dau seama. Am aceiaş dragoste pentru ocupaţia mea profesorală astăzi, ca şi în primii ani. Poate că astăzi, chiar mai mult de cât în primii ani.

Am început activitatea mea, în sânul Universităţii din Bucureşti, în 1S9S,, fiind numit conferenţiar la Seminarul pedagogic universitar, de sub conducerea d-lui C. Dimitrescu-Iaşi. E r a pe atunci în curs marea reformă a învăţământului secundar, proiectată de ilustrul ministru al şcoalei, Spiru Haret. Seminarul peda­gogic universitar, atât în intenţia lui C. Dimitrescu-Iaşi, cât şi a lui Spiru Haret avea rolul să pregătească, în corpul didactic, sufletul reformei. Am început astfel cariera mea de profesor, având înaintea ochilor un scop practic şi imediat pe­dagogic.

Această împrejurare a fost pentru mine o binefacere. E a mi-a economisit anii, pe care de obicei profesorii tineri şi-i perd-cu speculaţii pur teoretice, când ei sunt lăsaţi la propria lor inspiraţie. Orizontul gândirei filosofice este aşa de vast şi de atractiv, că cei cari sunt prinşi în vraja lui sunt expuşi să uite pă­mântul pe care îl au sub picioare.

Aş fi rămas poate multă vreme în slujba practicei pedagogice, dacă din contactul meu cu auditoriul pe care I'am găsit în jurul catedrei, nu mi s'ar fi trezit în suflet o altă chemare.

împrejurarea de a avea în jurul catedrei, an după an. sute de elevi, dor­nici şi încrezători în lecţia ce se ţine, este fără îndoiaiiă pentru orişice profesor, dacă nu un adevărat titlu de glorie, în tot cazul este un prilej de satisfacţie per­sonală, oare compensează cu prisos neplăcerile legate în mod natural de cariera profesorală. Firea mea nu mi-a permis însă această satisfacţie. Cu cât auditoriul a fost mai numeros în jurul catedrei mele, cu atât eu m'am simţit mai intimidat. Presenţa unui auditoriu numeros m'a făcut să simt o datorie nouă: datoria de a potrivi speculaţiile filosofice la condiţiile sufleteşti ale publicului românesc. Ast­fel am ajuns să fiu preocupat de grija, cum aş prinde mai bine cunoştinţele teoretice, învăţate în Universităţile Apusului, de rădăcinile etnice ale poporului românesc.

Am avut în această privinţă, un ajutor şi un exemplu în Titu Maiorescu. Titu Maiorescu mi-a indicat problema cea mare a culturei româneşti. Şi de la el am câştigat încă ceva, mai preţios: tactul de a păstra etnicului naţiqc^l adevărata sa frontieră în câmpul filosofiei.

Privind acum spre opera mea trecută, nu pot să repet, mulţumit, cuvintele evangelistului: eliberează Doamne pe robul tău... E u cel dintâi îmi dau seamă de scăderile acestei opere. Dacă Dumnezeu mă va dărui, ca şi până acum, cu zile de sănătate, nu voi pregeta să mă corectez şi să mă completez.

Dacă în opera mea proprie nu găsesc o mulţumire, o nespus de mare mulţumire găsesc, atunci când privesc la mişcarea filosofică din România de astăzi.

Această mişcare filosofică, reprezintată în bună parte, prin persoanele care asistă la această serbare, îmi dă o mulţumire, la care nici prin gând nu-mi trecea să nădăjduiesc acum 35 de ani în urmă. Nici odată n'aş fi bănuit, că va veni o zi în care să fiu sărbătorit de un public de elită aşa de numeros, în. care foştii mei elevi, colegi şi prieteni în ale filosofiei, să manifeste cu însufleţire pentru idealul filosofic, căruia eu m'am închinat în cursul vieţii întregi.

Volumul omagial, care mi s a înmânat, este o răsplată care depăşeşte cu mult meritele mele personale. Scumpii mei elevi, colegi şi prieteni, în acest volum au pus la un loc cu amintirile lor despre mine şi anticipaţiile cele mai valoroase, din ceea ce v a fi munca lor în viitor. Ei mi-au făcut astfel marea cinste de a mă considera şi de aci înainte, ca pe un tovarăş nedespărţit. In volumul lor găsesc dovada, că m'am aflat pe drumul cel bun. Munca mea nu a fost zadar­nică. E a s'a prins pentru totdeauna în desfăşurarea filosofiei româneşti; şi o mulţumire mai mare ca aceasta nu mi se putea aduce.

Volumul omagiu îmi dă o împrospătare de energie. E l este un simbol al personalismului energetic aşa cum l'am schiţat în scrierile mele filosofice.

Adânc mişcat de manifestarea D-voastră vă mulţumesc la toţi din tot sufletul.

A L Z E C E L E A C O N G R E S I N T E R N A Ţ I O N A L D E PSIHOLOGIE (Copenhaga, 1932) .

In anul 1929, cu ocazia celui der-al IX-lea congres internaţional de psiho­logie, ţinut .la New-Haven în Statele-Unite, s'a primit invitaţia făcută de către statul danez prin Profesorul Harald Hoţ[ding ca viitorul congres să aibă loc la Copenhaga între zilele de 22 şi 27 August 1932.

Acceptându-se invitaţia, H. Hôffding era indicat să prezideze lucrările congresului următor. Cele ce sunt însă mai presus de voinţa omenească au răpit prietenilor şi admiratorilor prilejul de a-1 revedea în propria sa patrie pe ilustrul savant şi gânditor, îngăduindu-le numai să respire atmosfera intelectuală pe care el o pregătise timp de aproape şase decenii.

In ziua fixată, sub patronagiul şi în prezenţa M. S. Regelui Cristian al Danemarcei, a avut loc şedinţa solemnă de deschidere a congresului, în sala festivă a universităţii din Copenhaga.

După salutul d-lui F. J. Borgbjerg, ministrul Educaţiei, a « m a t conferinţa d-lui Prof. Edg. Rubin preşedintele congresului, tratând despre: „Some Ele­mentary time-experience".

Membrii participanţi au fost în număr de aproximativ cinci sute. Un mare număr de personalităţi dintre cele mai proeminente de pe tot globul au luat parte activă la lucrări. Din cele 175 de comunicări şi conferinţe anunţate şi înscrise în program s'au ţinut efectiv vreo 150, grupate zilnic în câte patru sau cinci secţiuni.

O interesantă şi, dealtfel, binevenită împrejurare, puţin obişnuită a fost intrarea în convergenţă a congresului acesta psihologic cu al V-lea congres scandinav de Psihiatrie care avea loc concomitent. Pentru stabilirea acestui raport a avut loc Joi 25 August o „simposie" comună presidată de d-1 Dr. Helweg. S'a tratat atunci de către trei specialişti: K. Birnbaum (Berlin). Wiegert (Stock­holm) şi A, Leg (Bruxelles) problema principiilor metodologice de urmat în stu­diile patografice.

Conferinţele de mai mare extensiune, adresându-se întregului congres, s'au ţinut în sala festivă. Intre acestea sunt de amintit ale d-lor : A. Gemelli (Milano) „Nuove ricerche sulla strutturazione della parole e della frase", Myers (London): „The Relation of Acts and Contents of Consciousness", W, Stem (Hamburg): , Raum <und Zedt al personale Dimensionen". — H. Pièron (Paris) : L'intégration du temps dans la notion de seuil et le problème des mécanismes d'excitation sen-

serielle", — Spearmann (London): „A call to general collaboration in Individual Psychology", — A. Kronţeld (Berlin): „Die Bedeutung Sören Kierkegards für die Psychologie der Person" şi Ed. Qaparède (Genève): „La psychologie fonc-tionelle".

Desigur prezenţa şi conferinţa bătrânului şi renumitului cercetător al „re­flexelor condiţionale" a constituit una dintre atracţiile cele mai însemnate ale acestui congres. Dar aproape tot atât de senzaţională a fost şi expunerea bine cunoscutului apărător al „ipersonalisticei" germane, dovedind de pildă că opo­ziţiile sus-jos. înainte-itiapoi, dreapta-stânga sunt categoriile iniţiale din care decurg noţiunile spaţiului geometric, astfel spaţiul e o creaţiune a vieţii interioare personale. Aceleaşi consideraţiuni se aplică şi categoriilor timpului. Conferenţa d - M Clapatède, aducând cu o rară claritate şi sistemă un număr de raporturi funcţionale ale vieţii psihice^, ne-ar fi plăcut s'o putem reproduce aci în între­gime. Legile psihologice de un adevăr evident, pe care 1-a formulat savantul profesor din Geneva, au fost redate cu atâta conciziune şi preciziune încât nimic din textul ei n'ar putea rămâne pe dinafară.

Secţiunile speciale au avut ca obiect următoarele grape de studii: Psi­hopatologie, psihologie socială, psihologie religioasă şi estetică, psihologia co­pilului, discriminaţionism afectiv, psihologie ,,Gestalt" şi „Behavior", psihologia expresiunii, psihologia percepţiunii, psihologia inteligenţii şi „factorul G", psi­hologie generală, psihologie vizuală, psihologia somnului şi psi'hofiziologie, psi­hologie animală, psihologia Jimbagiului, psihotehnica, terminologia psihologică.

Cu toată diversitatea punctelor de vedere şi a metodelor, aproape toate comunicările acestor diverse secţiuni au adus cercetări importante şi originale.

E imposibil să redăm aci, fie oricât de succint, multiplicitatea temelor tra­tate. Efectiv desigur c ă nimeni n'ar fi putut participa la toate, deoarece secţiu­nile lucrau simultan. Astfel numai pentru a da o idee despre temele tratate vom cita câteva dintre ele:

Mai întăi trebue să facem o specială menţiune despre remarcabila contri­buţie femenină» reprezentată prin Doamna Charlotte Buhlet (de la Universitatea din Viena) cu două valoroase expuneri : „Kind und Familie" şi : „Zur Psy­chologie des menschlichen Lebenslaufes", d^na Francisca Baumgarten (Elveţ ia): „Die Dankbarkeitsgefühle der Kinder und Jugendlichen", Dnra D. Weinberg (Par is ) : „Le jugement psychologique chez l'enfant", D-na Rosa Katz (Rostock): „Gemeinschaftsleben verschiedensprachiger Kinder" şi D-ra E- Köhler (Jena): „Voraussetzungen psychologischer Forschung in der pädagogischen Situation".

In aceiaşi materie a psihologiei copilului s'aiu mai adus comunicările d-lor: H. Wallon (Paris ) , Jaederholm (Upsala) , Nemeş Lipot (Ungaria) , G, Watson (Columbia Univ. ) .

In psihologia experimentală trebue amintită în primul rând contribuţia emeritului profesor de la Montpellier, M. Foucault care, sub titlul : „Les lois du travail mental" a rezumat rezultatele unei străduinţe de ani' de zile. D-sa a fixat în forma algebrică (ecvaţii de tipul : a x + b y + c = x y ) unele procese mintale cum este de pildă descreşterea timpului În exerciţiile de deprindere şi memorizare. D. A. Michotte (Louvain) sub titlul : (..Quelques lois d'évolution de la forme des réactions motrices", a prezentat sugestive experimente asupra diformaţiunii pe care o sufăr mişcările după îndelungate repetiţiuni (în felul în care de exemplu scrierea curentă şi rapidă diformează aspectul caligrafic al literelor). D. Prof. David Katz (Rostock) a comunicat cercetări într'o materie în care a mai publicat lucrări personale : „Gesetze der Nahrungsaufnahme in ihrer grundsätzlichen Bedeutung für die Bedürfnispsychologie". De notat de asemenea în psihologia experimentală, aplicată sau pedagogică : neobosiţii W. Moede (Berlin): „Zur Psychologie der Geltung einer W a r e auf dem Markte' şi Fritz Giese : „Bewegungstypik von Taktierung bei verschiedenen Komponi­sten". Remarcabil Prof. Lopez de Mira (din Barcelona) cu două comunicări :

„L'investigation de la capacité de jugement moral" şi : „Un nouveau procédé pour le contrôle de la sincérité du témoignage". Cu privire la psihologia percep-ţiunii, două valoroase contribuţii a doi savanţi italieni : M. Ponzo (Roma) şi A. Gemelli ('Milano). In psihologia visuală : A', Koffha (Smith's College), Watson o'Dell Piecce {lvianuiester> şi ti. cujas ( ¿ a g r e » ) . In psihologia inte­ligenţii: / . B. Maller (Columbia Univ. ) . „Inteligence and ifcs relation to social and biologica! factors", — J. M. Lahy (Paris) „Essai de définition de l'Intelli­gence", — S. Korngold (Paris) „Influence sur les tests moteurs de l'intelligence déterminée par les classes sociales", precum şi C. Miles Cox (Yale ) şi E. de Boda (Budapest). In psihologia esteticei şi a religiunii : G. H. Luquet, (Nogent-sur-Marne) despre arta primitivă, R. Goldschmidt (Münster), interesante consta­tări în „Farhwandelspiele", Tadashi Uematsu (Tokio) etc. In prezenţa celor mai însemnaţi reprezentanţi ai „Gestaltismului" şi a multor adversari ai acestei atitudini, s'a desfăşurat expunerea luit W. Köhler (Berlin) sub titlul : „Zur Theorie der Reproduktion" care a -provocat foarte vii şi îndelungate discuţii!. •— In psihologia socială: Georges Poyer ((Montpellier) : „Les confiais de l'individu et du groupe sociale",//. Jennings White (Londra) : „The Origins of compulsive Violence". In .psihologia generală : Dr. Margulies (Berlin) : „Reihenpsychologie und psychophysisches Problem", —• C. Fox (Cambridge) : „The Relation of Mdnd to Body" — E. Sperantia (România): „La réalité psychologique comme fondement d'une Biologie générale", E. Tegen (Lundi): „Einige Beispiele psy­chologischer Begriffsbildung" precum şi foarte interesantă prin poziţia sa hotă-rîtă comunicarea lui R. Müller-Freienfels: „Zur Psychologie der Psychologie". In psihologia patologică: S. Kraus (Frankfurt): „Der Ganzheitkarakter seelischer KcnjÄKkte", D. Wiersma (Loydten): „Patihological lying",, — F. Schneersohn (New-York) „Play and Neurosis", etc., etc.

In general se poate spune că punctul de vedere behaviorist şt metoda ex­perimentală au dat nota preckmBnantă a congresului acestuia ca şi a celui pre­cedent.

Aceiaşi rezervă se menţine de altfel faţă cu orice investigaţiune, noţiune sau opiniiune care poate aminti prea direct cugetarea filosofică. Geloşi de creditul ş i prestigiul ştiinţei lor în faţa mentalităţii predominante a timpului, psihologii actuali se străduesc uneori să arboreze un fel de unilateralitate care totuşi nici fizicei nu i se v a mai îngădui în curând. Din fericire, atitudinea acestora nu e unanimă. Am putut s'o constat întruna dintre cele mai animate discuţkmi ale acestui congres. Anume, «Jupă ce n cursul admirabilei sale conferinţe d. Ed-Claparède anunţase că respinge orice ipoteză finalistă în formularea legilor psi­hologice, arătase că actele psihice îşi au explicaţie exclusiv prin funcţiunea lor şi anume prin faptul că ele răspund în totdeauna unor nevoi. Am pus atunci întrebarea dacă n'ar fi oportun să revizuim puţin anti-finalismul curent : în bio­logie un reviriment serios în acest sens se accentuiază tot mai mult azi; s'a arătat că noţiunea de „funcţiune" implică o direcţiune teleologică. Finalitatea există, dacă nu în natura fizică, în tot cazul în realitatea interioară : ea e un fapt pe care nu-1 putem neglija mai ales atunci când întemeem psihologia pe noţiunea de „nevoe". L a discuţia astfel deschisă au participat d. Koffka, H. Pièron (i:, contra finalismului), Gemelli şi de Boda etc. în favoarea acceptării acestei ati­tudini în psihologie. Dintre cei prezenţi, d. William Stern mi-a amintii ultsr.cr despre termenul „teleofobie" pe care d-sa 1-a folosit pentru a designa pornirea actuală, nejustificată, (cf. „Die 'Menschliche Persönlichkeit" ed. III-a pg. 2 7 0 ) . In replică d. Ed . Claparède declară că în principiu admite toată importanţa pro­blemelor filosofice, după cum recunoaşte şi necesitatea ipotezei finaliste, însă tot numai din punct de vedere filosofic şi speculativ. Dimpotrivă, zice d-sa. în cerce­tările de laborator, oricât am admite această ipoteză, ea ne este perfect inutilă şi indiferentă. Discuţia s'a încheiat aci, însă foarte puţin timp în urmă, d. Marcel Foucault, în comunicarea despre care am relatat mai sus a prins o favorabilă ocazie pentru a arăta că pentru înţelegerea constatărilor făcute în laborator,

•chiar când ele se formulează matematic după cele mai riguroase exigente ştiin­ţifice, nu numai că ipoteza finală nu e inutilă dar e chiar insdiispensabiflă (cum a arătat de altfel în volumul Introduction phfflosophique à la Psychologie"),

înainte de încheerea lucrărilor congresului a avut loc o recepţie dată de marele fizician Niels Bohr la locuinţa sa din „Casa de onoare" (pusă la dispo­ziţie de Statui danez, în iurma unui legat special, celui mai însemnat om de ştiinţă al tării) . Cu acest prilej, foarte simpaticul savant a ţinut o alocuţiune despre H. Höffding, predecesorul său în această casă.

După închiderea congresului, participanţii au vizitat, conform programului stabiJilt, ua număr de instituite şi laboratoriB; de psihologie: cel din Rostock (de sub conducerea activului şi ingeniosului Prof. D. Katz), apoi Inst. psihotehnic delà Technische Hochschule din Berlin (Charlottenfourfl ) de sub conducerea prof. W . Moede, Institutul Psihotehnic al căilor ferate de stat, de sub direcţia D-lui

Couvé (Berlin), Institutul de Psihologie Experittnenală al Univ. din Berlin, de sub direcţia d-lui W. Köhler precum şi cel din Hamburg, de sub direcţia D-lui Praf. W. Stern.

Este de prisos să mai spunem că prin aceste vizite şi'n urma minuţioaselor explicaţii şi demonstraţiuni pe care directorii şi personalul ştiinţific al acestor instituţiuni le-au oferit generos, congresiştii s'au ales cu o foarte bogată recoltă de diate şi mdicaţiiuni pentru propriile lor cercetări viitoare.

Pentru a termina, trebue să adaog un cuvânt de recunoştinţă pentru larga şi amabila ospitalitate de care congresiştii s'au bucurat din parte societăţii daneze şi din partea autorităţilor acestei minunate ţări.

In urma invitaţiei comunitate de guvernul spaniol prin d. Prof. Lopez de Mira, s'a hotărit ca viitorul congres (al X l - a ) să aibă loc Ia Madrid în 1934.

E. Sp.

N E C R O L O A G E

i G E O R G L A S S O N

In ziua de 2 Decembrie a. c , s'a stins din viaţă la Berlin inimosul pastor G . Lasson, fiul cunoscutului filosof hegelian Adolf Lasson ( 1832—1917) . Con­tinuând tradiţia tatălui său, cu o rară şi fanatică stăruinţă, dispărutul se de­votase cu totul răspândirii filosofiei hegeliene în care vedea cea inai pură ex­presie a spiritului creştin. Ediţia critică a întregei opere a lui Hegel (Hegel's sämtliche W e r k e în 24 volume, Verlag Felix Meiner. Leipzig), îngrijită şi ad­notată de el e un monument de muncă pioasă şi răbdătoare. Datorită lui s'au dat ia lumină unele scrieri importante ale autorului „Fenomenologiei" (între altele: preţioasa urmare la „Vorlesungen über die Philosophie der Geschichte"). Introducerile sintetice cu care Georg Lasson prefaţează unele dintre reeditările operelor lui Hegel pot fi socotite cu dreptate între cele mai autorizate din acest gen.

Urmare a sforţărilor sale de o vieaţă întreagă, congresul hegelian din 1931 a fost un adevărat triumf al lui Georg Lasson.

Figura dispărutului poate fi pentru generaţiile tinere un model de o rară modestie, de activitate încordată şi perseverenţă condusă exclusiv de un splendid „amor intellectualis Dei".

E . SP.

f CHRISTIAN V O N E H R E N F E L S .

A încetat din viaţă, la 8 Septembrie 1932, în vârstă de 82 de ani, Christian von Ehrenfels. Două idei fundamentale se află la baza studiilor sale : ideea de configuraţie şi aceea de evoluţie. Intr'um articol, intitulat: „lieber Gestaltquali-

täten" ş publicat în „Vi'ertelijahresschrift für wissenschaftliche Philosophie' ( 1 8 9 0 ) , Chr. von Ehrenfels susţinea cu o viziune care s'a dovedit a fi piatră de hotar, că melodia nu este o simplă sumare a tonurilor, ci ceva mai mult care le depăşeşte şi le constitue, anume o formă, o configuraţie (Gestalt), că această formă este un fenomen ce se află la baza tuturor percepţiilor şi a feno­menelor sufleteşti în genere. Cercetările psihologice experimentale, întreprinse din direcţii diferite, au confirmat justeţea acestei idei, ea fiind socotită acum, cel puţin în Germania, ca un bun de care psihologia nu se poate dispensa în opera ei de investigare ştiinţifică, Ehrenfels însă nu s'a mărginit să explice, cu ajutorul ddeei de configuraţie, numai fenomenele sufleteşti, ci el a extins puterea de explicare şi înţelegere a principiului configuraţiei la înseşi fenomenele cosmice, căutând să arate că în cosmos principiul formei duce o luptă neconte­nită împotriva haosului.

Dar Chr. von Ehrenfels a luat atitudine şi în probleme de o stringentă actualitate, cum este aceea a creării unei rasse viguroase şi nobile, propunând o adâncă reformă sexuală, care în fond era acelaş lucru cu recomandarea poliga­miei — plan de reformă care i-a atras multe atacuri şi duşmănii. Ehrenfels nu s'a lăsat însă intimidat. Căci el era croit din stofa acelor oameni pentru care consecvenţa logică a unei idei preţueşte mai mult decât mulţumirea provenită •din atenţia pe care societatea ţî-o acordă, fiindcă nu i-ai turburat tihna.

A. Z .

f V A S I L E G H E R A S I M

La 10 Februarie a. c. s'a stins din viaţă, la Cernăuţi, în puterea vârstei, profesorul Vaslle Gherasim. Născut la 13 Noembrie 1893, Gherasim îşi făcu studiile universitare la Cernăuţi, unde îşi luă doctoratul în filosofie în anul 1919. Temperament cu înclinări literare, el a consacrat studiului vieţii şi operii lui M. Eminescu o bună parte din anii tinereţii sale, aducând contribuţii interesante pentru cunoaşterea marelui poet. In afară de domeniul istoriografiei literare şi de acela pur literar — căci Gherasim ne-a lăsat o seamă de versuri şi schiţe literare, răspândite prin diferite periodice şi ziare — el a activat şi în ramura filosofiei, pe care a înzestrat-o, pe lângă alte studii mai mici, cu o lucrare de proporţii mai mari, intitulată Activismul lui Spinoza. Numit la 1927 suplinitor al catedrei de Istoria filosofiei şi Estetică de pe lângă Facultatea de Filosofie şi Litere din Cernăuţi, Gherasim îşi îndeplini cu conştiinciozitate obligaţiile academice până în ultimele clipe ale vieţii, rezistând ani de zile eroic asalturilor repetate ale unei boale de cord care în cele din urmă îl răpuse.

_ Un spirit frământat de probleme variate ele culturii, dornic să se lămu­rească pe sine şi să lumineze pe alţii, înţelegând adevăratul rost al valorilor spirituale în'v iaţa societăţii, activând atât teoretic cât şi practic, de o aleasă distincţie interioară, Vasile Gherasim a plecat dintre noi la o vârstă când în filosofie abia încep să se întrevadă filoanele autentice ale unei gândiri originale.

N. B.

f G R A H A M W A L L A S

Cu încetarea din viaţă a lui Graham WaMas (9 August 1932) dispare una din figurile cele mai cunoscute în domeniul cugetărei social-politice din Anglia contemporană. Născut în 1858 ca fiu al unui preot, Wal las a făcut parte în^ tinereţe din aşa numita mişcare fabiană a Socialismului, care contribuise într'o măsură largă la pregătirea concepţiei laburiste în politica engleză. Până la nu­mirea sa ca profesor de ştiinţa politică la Universitatea 'din Londra în 1 9 H , Waillas a ocupat postul de conferenţiar la London School of Economice şi de

membru în consiliul de Instrucţie publică. Intre 1'926 şi 1928 Waî las a fost preşedintele Asociaţiei Raţionaliste din Londra. In politica activă el nu a intrat niciodată, deşi avea afinităţi de convingeri cu Partidul Laburist.

Wal las a exercitat o influenţă asupra opiniei publice din Anglia mai mult prin grai viu decât prin scris. In cercul Fabianilor, Laburiştilor şi Raţiona^ liştilor, la Universitate şi printre cei cari l-au cunoscut de aproape, personali­tatea lui a lăsat urme adânci. Lipsit de vanitate, preocupat de idei şi mai ales de a,~şi ajusta gândirea la realitatea vie, Wal las a publicat relativ puţin. De aceea operile lui mai însemnate, scrise după vârsta de cincizeci de ani, reflectă o maturitate de gândire ce se întâlneşte rar la scriitorii politici şi sociali.

Din lucrările lui Wal las relevăm: Human Nature in Politics, apărută în 1908, în care cunoaşterea naturii umane este considerată ca un element in­dispensabil pentru a dirija raţional conduita in politica; 'i he Greaf SOCIKZ^, 1914, unde se analizează organizarea Statului modern, cu meritele şi defectele ei; Our Social Heritage, 1921, n care se susţine ide ia cooperaţiei mai lărgit bazată pe conştiinţa interdependenţei în timp şi spaţiu. In sfârşit, monografia lui asupra lui Franicis Place, pionierul luptei penitru drepturile muncitorilor la începtiy secolului trecut (Life of Francis Place), este lucrarea lui cea mai populară.

N. P.

B U L E T I N U L B I B L I O G R A F I C

întrucât nu toate lucrările de filosofie, noui şi interesante, pot să fie re­cenzate in Revista de Filosofie şi cum chiar celui mai vigilent cititor îi poate scăpa apariţia unei cărţi care l-ar interesa în cel mai înalt grad, conducerea revistei noastre s'a gândit că ar aduce un mare serviciu cititorilor săi, ţinându-i la curent cu oeeace apare mai de seamă în câmpul fiiosofiei. Deaceea, începând chiar cu numărul de faţă, am introdus „Buletinul Bibliografic", care nu va lipsi din nici un număr viitor al Revistei de Filosofie.

B U L E T I N B I B L I O G R A F I C

I N L I M B A R O M Â N A

Psihologie teoretică şi generală.

Bologa, Lucian: Psihologia vieţii religioase. Cluj, 1930, 331 p. Buricescu, Ion. F . şi Stoka, Ion C p t : Elemente de psihologie şi pedagogie mili­

tară. Bucureşti, 1932, 344 p. Mărgineanu Nicolae : Psihologia germană contimporană. Cluj, 1930, 348 p. Moldovan, Mihail : Teoria şi practica temperamentelor. Istoria lor din antichitate

si :pînă în ziua de astăzi. Vol. I. Bucureşti, C. Românească, 1933, 156 p.

Petrovici I. : Curs de psihologie. Bucureşti, Vremea, 1930. Roşea, Alexandru : Debilitatea mintală. Aspectul psihologic, pedagogic şi social

al problemei copiilor debili mintali. Cluj, 1931, 75 p.

Psihologie experimentală şi aplicată.

Manoil, A.: Psihotehnita; probleme şi metode. Bucureşti, IROM, 1930. Manoil, A.: Viaţă sufletească şi emotivitate. Bucureşti, 1933, 96 p. Mărgineanu, Nicolae: Psihologia învăţării. Cluj, 1931, 185 p. Nestor, I.-M.: Un examen psihotehnic de aptitudini profesionale. Bucureşti,

IROM, 1932, 26 p. Roşea, Alexandru: Măsurarea inteligenţii1 şi debilitatea minatlă. Cluj, 1930, 187 p. Rusa, Liviu: Aptitudinea tehnică şi inteligenţa practică. Cluj, 1931, 141 p. Todoranu, Diimitrie: Psihologia temperamentului. Determinarea şi diagnosticarea

temperamentului pe bază de experiment si chestionar. Cluj, 1932, 170 p.

Tomescu, P.: Contribuţiuni la studiul examenelor psihotehnice. Bucureşti. Cul­tura, 1930, 109 p.

Psihopatologie.

Dimolescu, Alfred: Constituţie. Caracter. Temperament. Studiu psihopatologic. Bucureşti, 1931, 159 p.

Roşea, Alexandru: Psihopatologia deviaţilor morali. Cluj, 1931, 110 p.

I N L I M B A F R A N C E Z A

Psihologie teoretică şi generală.

Bertrand, F r . L. : L'analyse psychosensorielle et ses applications à l'éducation intégrale. Paris, Alcan, 1931—1932.

Bouts, P. et Bouts, C : L a psychognomie. Paris, Alcan, 1931—1932, Claparède, Ed.: L'éducation fonctionnelle.

Neuchatel et Paris, Dalachaux et Niestlé, 1931, 266 p. Cuvillier, A,: Manuel de Philosophie, Tome I : Psychologie. Paris, Colin. 1931,

722 p. Delacroix, Henri : Le langage et la pensée. Deuxième édition, revue et complétée.

Paris, Àlcan, 1930. Dumas Georges: Nouveau traité de psychologie, 3 Vol. Paris Alcan, 1930. Guillaume, P. : «Manuel de Psychologie. Paris, Alcan, 1931—1932.

Klages, L . : Les principes de la carctérologie. ( T r . fr . ) . Paris, Alcan, 1931, 263 p. Kretschmer, E . : L a structure du corps et le caractère. ( T r . F r . ) . Paris. Payot,

1930. Man, Henri de : L a joie au travail. Paris, Alcan, 1930, 308 p. Nicolle, Charles: Biologie de l'invention. Paris, Alcan, 1932 160 p. Rivers, W . H. R. : L'instinct et l'inconscient. ( T r . fr.) Nouvelle édition. Paris,

Alcan, 1931, 324 p. Segond, J . : Traité de psychologie. Paris, Colin, 1930, 501 p.

Psihologie experimentală şi aplicată. Baumgarten, Franziska : Les examens d'aptitude professionnelle. Théorie et pra­

tique. ( T r . fr . ) . Paris Dunod, 1931, 654 p. Foucault, Marcel: Premières leçons de psychologie expérimentale. Paris, Dela-

grave, 1930, 94 p. Koehler, W . : L'intelligence des singes supérieurs. ( T r . fr . ) . Nouvelle édition.

Paris, Alcan 1931, 319 p. Nassri, K. : Tests d'intelligence et rendement scolaire. Paris. Alcan, 1931—1932 Wallon, Henri: Principes de psychologie appliquée. Paris, Colin, 1930, 224 p.

IN LIMBA E N G L E Z A

Filosofie.

Greig, J. Y . T., David Hume (Johnathan Cape) London, 1931. ]orgensen, Iorgen, A Treatise of Formal Logic, (Humphrey Milford) London,

1931. Locke, John, An Essay concerning the understanding, knowledge, opinion, and

assent, edited by Benjamin Rand (Harvard University Press and Milford) London, 1931.

Butler, H. T. , The Existence and Immortality of the Soul (Lincoln Will iams), London, 1932.

Cornford, F . M . The Laws of Motion in Ancient Thought (University Press) , Cambridge, 1932.

Greig, J . Y . T. , The Letters of David Hume (Clarendon Press) , Oxford, 1932 2 vols.

Laird, John, Hume's Philosophy of Human Nature (iMethuen) London, 1932. Haldane, J . S., 'Materialism (Hodder and Stoughton) London, 1932. Hicks, G. Dawes, Berkeley (Benn), London 1932. Morgan, T . H., The Scientific Basis of Evolution (Faber and Faber) London,

1932. Radhakrishnan, S., An Idealist View of Life (George Allen and Unwin) Lon­

don 1932. Robinson D. S., Introduction to living Philosophy ( T . Y . Crowell) , New York

1932. Tennant, F . R., Philosophy of the Sciences (University Press) Cambridge, 1932. Wellek, R., Immanuel Kant in England (Milford) London, 1932.

Sociologie, Politica. Et ica .

Maclver R. M., Society, its structure and changes (Ray Long and Richard S. Smith) New York. 1931.

Joseph, H. W . B., Some Problems in Ethics (Oxford University Press) Oxford, 1931.

Lasky, H., An Introduction to Politics (George Allen and Llawin) London 1931. Urban, Wilbur M., Fundamentals of Ethics (Allen and Unwin) London, 1931. Ginsberg, Morris, Studies in Sociology (Methuen) London 1932. Lasku, H., Nationalism and the Future of Civilization ( W a t t s and. C o ) . London

1932. Russel, Bertrand Education and the Social Order (Allen and Unwin) London

1932.

Wesfermarcfc, E . , Ethical Relativity (Kegan Paul) London 1932. Westermarck, E . , Ear ly Beliefs and their social influence (Macmillan)

London 1932. Webb Sindney and Beatrice, Methods of Social Study (Longmans) London

1932. Wells. H. G., After Democracy ( W a t t s and Co.) London 1932.

Psihologie.

Boring Edvin G.: A Hystory of Experimental Psychology. New York, London, The Century Co., 1931, 699 pp.

Garret, Henry E . : Great Experiment in Psychology, 335 pp. New York, Lon­don ,The Century Co., 1931.

Murchison, Carl. Edited by,: The Foundation of Experimental Psychology 907 pp. Worcester Massachusetts. Clark Univ. Press, 1930.

Terman, Lewis M.: The Measurement of Intelligence, 362 p. London, Harran & Co., 1932.

IN L I M B A G E R M A N A

— Filosofie, culturä — Cassirer, Ernst: Die Philosophie der Aufklärung. Tübingen 1932. Mutius, Gerhard von: Z u r Mythologie der Gegenwart, Gedanken über Wesen

und Zusammenhang der Kulturbestrebungen. München, 1932. Utitz, Emil: Mensch und Kultur. Stuttgart, 1932.

— Filosofia istoriei — Hartmann, Nicolai: Das Problem des geistigen Seins. Untersuchung zur Grund­

legung der Geschichtsiphilosophie und der Geisteswissenschaf­ten. Berlin und Leipzig. 1933.

Henssi, Karl: Die Krisis des Historismus. Tübingen, 1932. Marcuse, Alexander: Die GesehlchtsphilosQphie Auguste Comtes. Stuttgart und

Berlin, 1932.

— Istoria Filosofiei —

Borkowski, Stan von Dunin: Spinoza. Nach dreihundert Jahren. 1932. Kauyser. Rudolf: Spinoza. Bildnis eines geistigen Helden, Leipzig, 1932. Köhler, Fritz: Schopenhauers Leben und Lehre. Bielefeld u. Leipzig, 1932. Siegel, Carl: Alois Riehl. Ein Beitrag zur Geschichte des Neukantianismus.

Graz, 1932.

— MetaKzica si Tecria Gunostintii —

Cohn, Jonas: Wertwissenschaft. Tl . 1 Stuttgart, 1932. 2 3

Degener, Alfons: Dil they und das Problem der Metaphysik. Bonn und Köln, 1933.

Groos, Kar l : Zur Psychologie und Metaphysik des Wert-Erlebens. Berlin. 1932. Hessen, Johannes: Das Substanznrobleai in der Philosophie der Neutzeit. Berlin

und Bon, 1932. Hessen, Johannes: Die Methode der Metaphysik Berlin und Bonn. 1932. Thiemann, W e r n e r : Husserl vor-phänomenologische Philosophie. Leipzig, 1932. Speiser, Andreas: Die mathematische Denkweise. Zürich, Leipzig und Stuttgart,

1932. Weidauer, Freiedrich : Kritik der Transzender.talchänomenologie Husserls. Leip­

zig, 1933.

Logica. Heiss, Robert: Logik des Widerspruchs. Eine Untersuchung zur Methode der

Philosophie und zur Gültigkeit der formalen Logik. BerHn und Leipzig. 1932.

Koppelmann, Wilhelm: Logik als Lehre vom wissenschaftlichen Denken. Bd. 1. Berlin Charlottenburg, 1932.

Et ica . Ditttich, Ottmar: Geschichte der Ethik. Die Systeme der Moral vom Altertum

bis zur Gegenwart. Leipzig, 1932. Gogarten, Freidrich : Politische Ethik. Versuch einer Grundlegung. Jena 1932. Thielicke, Helmut : Das Verhältnis zwischen dem Ethischen und dem Aesthetis-

chen. Eine systematische Untersuschung. Leipzig, 1932.

Esterica. Odeberchi, Rudolf: Schleiermachers. System der Aestheti'k. Grundlegung und pro­

blemgeschichtliche Sendung. Berlin 1932.

Parapsihologic. Driesch, Hans: Parapsychologie. Die Wisserschaft von den „okkulten" Erschei­

nungen. Methodik .und Theorie. München, 1932,

Psihologie generală si teoretică. Bogen, Hellmuth und Lipmann Otto: Gang und Charakter. Leipzig, Barth,

1931, 122 p. Bühler, Charlotte : Der menschliche Lebenslauf als psychologisches Problem.

Leipzig, 1933. Döring, W . O.: Die Hauptströmungen in der neueren Psychologie. Leipzig, 1932. Foerster, Friedrich Wilhelm: Weltkrise und Seelenkrise. Berlin 1932. Heymans, G. : Einführung in die spezielle Psychologie. Leipzig Barth, 1932.

344 p. Knieger, Felix : Das Wesen der Gefühle. Entwurf einer systematischen Theorie.

Leipzig, 1930, 38 p. Krueger, Felix und Sander, Freidrich : Gestalt 'und Sinn. 'München, 1932. Ortega y Gasset, José : Ueber die Liebe. Meditationen. Stuttgart-Berlin, 1932. Prinzhorn. Hans : Persönlichkeitspsychologie. Entwurf einer biozentrischen W i r -

lichkeitslehre vom Menschen. Leipzig, 1932. Szymanski, ]. S. : Psychologie vom Standpunkt der Abhängigkeit das Erkennens

von den Lebensbedürfnissen. Leipzig, Barth, 1930, 349 p. Wexberg, Erwin : Arbeit und Gemeinschaft. Leipzig, irzel, 1932.

Psihoanaliza. Dorcr, Maria : Historische Grundlagen der Psychoanalyse. Leipzig, 1932. Klein, Melanie : Die Psychoanalyse des Kindes. Wien, 1932.

Psihologie experimentală şi aplicată. Giese Fritz : Philosophie der Arbeit Halle, 1932. Moede, W . : Lehrbuch der Psychotechnik Bd. I. Ber fa . Springer, 1932, 448 p. Rattmann, J . W . : Die Methoden der pädagogischen Psychologie. Hlle a. S.,

1930, 487 p. Varia.

Siemens, Otto : Die Gesetze des Erfolgs. Das Stufenbuch des überlegenen Mens­chen. Berlin. 1932.

Tipografia «Bucovina», I. E . Toroufiu, Str. Gr. Alexandresicu No. 4, Bucureşti