1

2

3

FESTIVALUL BUCURIEI ROMÂNEŞTI

După ani şi ani de corespondenţă scrisă sau electronică prin care am

schimbat idei şi informaţii, reviste şi cărţi s-a împlinit vremea să ne cunoaştem personal, pentru

că între mine şi istoricul şi publicistul Sebastian Doreanu s-a format o puntea de cordialitate.

Întâlnirea s-a stabilit la Denver – Colorado cu ocazia festivalului anual al românilor de acolo. Am

fost interesat şi bucuros să cunosc această comunitate românească şi activitatea ei în

menţinerea tradiţiei româneşti din frumosul stat american Colorado, ai căror cetăţeni afişează şi

pe numerele de înmatriculare a maşinilor lor frumuseţea Munţilor Stâncoşi ce se află şi în statul

lor. Munţii Stâncoşi cum zicem noi românii sunt Rocky Mountains, o parte din coloana vertebrală

muntoasă continentală ce se întinde din Alaska până în Patagonia. Eu urmam să-mi continuu

raliul meu nord american de toamnă din cunoscutele parcuri naţionale canadiene Banff-Jasper,

pe care le tot colind şi admit de treizeci de ani, în Colorado.

Când a trecut din Canada în Satele Unite, eram în timpul stabilit pe graficul raliului, pe

urmă am început să rămân constant în urma graficului de parcă autostrăzile americane s-au

mai lungit între timp sau am căscat eu prea mult gura prin Montana cea unică , de nu am mai

ajuns până în Yellowstone National Park conform graficului meu. A doua zi, splendidă zi de

început de toamnă în cel mai frumos parc nord american, cum să nu rămân şi mai mult în urma

programului. Abia în a treia zi, spre seară am intrat în marele Denver pe Autostrada 25 care m-a

prins într-un ambuteiaj, că într-o cursă de şoricei, în care am făcut 15 kilometri într-o oră şi

jumătate ! În acest timp captiv, în tensiunea frânelor fără sfârşit şi a gazelor de eşapament mă

des-stresam mulţumind Celui Mare că m-a fixat în vestul sălbatic canadian, unde nu avem aşa

ceva şi încercam să-i lămuresc pe cei de sus, sugerându-le introducerea ambuteiajul şi în iad,

ca cea mai modernă formă de tortură. Am folosit engleza fiindcă mi s-a spus ca şi acolo, sus la

ei, s-a trecut de la limba poporului ales la prozaica engleză în care ambuteiajul din circulaţie se

numeşte: tarffic jam. Închipuie-ţi să-ţi petreci eternitatea blocat în Denver pe Autostrada 25, mai

mare pedeapsa nu există !! S-a lăsat noaptea când am ajuns, în sfârşit, la Familia Sebastian

Doreanu care m-au primit cu braţele deschise şi multă bucurie. Eram cu toţii bucuroşi să ne

întâlnim şi să ne cunoaştem direct, iar eu aveam un motive în plus; scăpasem de iadul traficului

4

şi astfel puneam şi capăt aşteptărilor amfitrionilor mei. Şi creştineşte ne-am aşezat la o masă

românească, bogat pregătită de Doamna Profesoară Monica Doreanu.

A doua zi, Sâmbătă 15 septembrie, era ziua festivalului românesc organizat de

’’Romanian American Freedom Alliance’’ cum se numeşte asociaţia românească, înfiinţată de

profesorul universitar Mircea Fotino cu foarte mulţi ani în urmă, când aici erau doar o mână de

români. Festivalul are loc în oraşul satelit al Denver-ului, Boulder, oraşul cu o universitate bine

cunoscută în toată America. Oraşul este frumos, curat şi are în centru un pietonal larg încărcat

de pomi decorativi şi flori, străjuit de magazine de tot felul cu vitrine atrăgătoare şi restaurante cu

terase. Cum Familia Doreanu face parte din comitetul de organizare, am fost printre primii care

am ajuns pe pietonal unde sub două corturi foarte mari, dar deschise, urma să se va desfăşure

festivalul. Mi s-a făcut cunoştinţă cu preşedintele asociaţiei Domnul Adrian Ionescu , inima

dinamică care a ridicat, împreună cu alţi români, cele două corturi şi au arborat tricolorul

romanesc. Sub unul dintre corturi se vor servii mâncăruri tradiţionale româneşti, pregătite ca la

mama acasă iar sub celălalt era pentru muzică şi dansuri romaneşti.

Pe rând încep să vină românii cu mâinile încărcate, în bună dispoziţie se salută, se

îmbrăţişează cordial, vorbesc româneşte şi imediat se oferă să dea o mână de ajutor doamnelor

de la bufet. Ceea ce m-a bucurat, simţindu-mă ca la noi acasă, undeva în Maramureş, Năsăud

sau Bucovina a fost atmosfera deschisă, caldă, frăţească pot spune, a acestor români ce s-au

adunat în Colorado venind din toate părţile României şi Moldovei de Est purtând astăzi ceva

românesc sau costume populare în întregime, în care arătau minunat, mai ales doamnele.

Familia Doreanu era ocupată cu multe, dar pe rând s-au ocupat şi de mine, prezentându-mi pe

mulţi din cei de faţă . Astfel am făcut cunoştinţă cu jurnalistul Lucian Oprea editorul magazinului

românesc ’’Gândacul de Colorado’’, un om tânăr luminos, dăruit publicaţiei sale pentru a cărui

editare munceşte o normă şi jumătate atât dânsul cât şi soţia sa. L-am felicitat pentru publicaţie,

în care m-a publicat şi i-am dorit succes în continuare. Am avut onoarea să-l cunosc şi să mă

întreţin cu profesorul universitar Mircea Fotino a cărui energie, vioiciune fizică şi intelectuală este

impresionantă, având în vedere ca a plecat la studii universitare la Paris în 1946 iar acum încă

mai predă la universitatea din Boulder. Discutând am aflat că se pregăteşte să meargă în

România şi are aranjat o săptămână în Maramureş în care doreşte să cuprindă cât mai mult. Din

toată inima i-am dorit o călătorie şi o şedere plăcută. Am avut o lungă şi plăcută conversaţie cu

Domnul Cosmin Mureşan şi mama dânsului, ardeleni din Alba Iulia, care cu însufleţire au vorbit

5

oraşul lor, capitala marii uniri ce se primeneşte scrupulos pentru festivităţile împlinirii centenarului

unirii. Discutând, parcă ne-am fi plimbat pe promenada istorică a Albei Iulia, în plină reamenajare

ce se întinde pe mai mult de douăzeci de secole, dar marcată pe această promenadă este între

castru roman şi biserica întregirii naţionale. Apoi am drumeţit cu amintirile prin Munţii Apuseni,

oprindu-ne cu indignare la prădarea Roşei Montană de către Gabriel Resources.

Doamna Monica Doreanu mi-a făcut cunoştinţă cu olteanca noastră de aur Constantina

Diţă , medaliată cu aur la Olimpiada din 2008 la cea mai grea probă atletica: maratonul. Am fost

emoţionat strângându-i mâna şi regret ca nu am îmbrăţişat-o , pentru că merită să fie îmbrăţişată

cu afecţiune şi deosebită consideraţie de toţi românii pentru ceea ce a realizat pentru gloria

sportului românesc, pentru România. Cunoştinţa cu dânsa mi-a dat trăirea unui moment unic să

ating şi privesc pe cea mai determinată, viguroase şi rezistentă româncă a acestor vremuri, iar

ca medic rămân uimit şi mă întreb ce forţe tainice interioare a avut această frumoasă fiinţă

umana de numai 48 de kilograme ca la 38 de ani să fie prima dintre toate atletele lumii în cea

mai lungă şi grea probă atletică. A fost momentul ei astral ce ia răsplătit voinţa şi perseverenţa.

Festivalul începuse şi se desfăşura în ritm plăcut, voios atrăgând atenţia pietonalilor care

se opreau, se interesau de comunitatea românească şi fotografiile României pitoreşti, se ospătau

cu bucatele româneşti şi cu interes ascultau muzica noastră privind măiestria dansatorilor în

frumoase costume populare romaneşti, despre care am aflat că o parte sunt americani originali.

În dansurile noastre populare s-au prins şi dintre spectatorii pietonali dar şi foarte mulţi romani,

de la copii până la mai vârstnici. Atmosfera s-a încărcat de concordie deplină în care am trăit

bucuros momente frumoase, pline de emoţii. În paranteză, trebuie scris, la acest eveniment

anual românesc nu a participat nimeni de la Ambasada Română din Washington …

A doua zi, Duminică am mers la biserica romanească unde Preotul Ioan Bogdan,

ardelean din comuna Şapte Sate m-a atras şi dominat prin slujba şi predica ţinută, dovedind din

plin că are har duhovnicesc şi românesc prin câte a împlinit şi mai vrea să împlinească

împreună cu conaţionali săi. După slujbă a avut loc masa duminicală comună şi cenaclul literar

artistic condus de istoricul şi publicistul Sebastian Doreanu în cadrul căruia am fost prezentat ca

oaspete şi mi s-a dat cuvântul. Am ales să vorbesc despre ROŞIA MONTANĂ, fiindcă a devenit

o problemă naţională: cum vom apăra aurul ei, aşa vom apăra bogăţia şi frumuseţea României.

Corneliu Florea Sptembrie 2012 Winnipeg – Canada

6

C U R E N T U L

DE LA PAMFIL ŞEICARU LA ŞTEFAN STRĂJERI

Pe vremea când CURENTUL lui Pamfil Şeicaru era cotidian la Bucureşti, eu nu ştiam să

citesc, abia învăţam mersul. Se spune, şi pe bună dreptate, Pamfil Şeicaru este cel mai mare

ziarist patriot român, după Mihai Eminescu. Argumente sunt nenumărate, în esenţă două: viaţa şi

devotamentul închinate patriei. Cât de apreciat ca patriot a fost Pamfil Şeicaru în România între

cele două războaie spune şi faptul că Liviu Rebreanu l-a făcut personaj de roman,Toma Pahonţu,

în romanul Gorila, iar Radu Comşa, din Întunecarea lui Cezar Petrescu, este tot Pamfil Şeicaru.

Mulţi ani mai târziu, în 1977, când Ceauşescu i-a aprobat să vină în România, a spus securiştilor

care-l însoţeau peste tot în vizită: ’’…guvernele-s trecătoare, pământul ţării e peren’’

Când Ion Antonescu a realizat iminenţa cotropirii României, ce va fi urmată de prădare,

de către Rusia comunistă, a pregătit apărarea intereselor naţionale împotriva cotropitorului

comunist. Pe lângă Fondul Naţional de Apărare trimis în Elveţia (din care, trebuie menţionat, s-a

înfruptat şi ex-rex-ul Mihai fără să facă ceva concret pentru România ) a trimis şi adevăraţi

patrioţi români să susţină libertatea şi independenţa României după război printre ei fiind şi

Pamfil Şeicaru, ziarist absolut autonom, cavaler al Ordinului Mihai Viteazu şi patriot total.

Plecând din România, încheia primul capitol al publicaţiei CURENTUL ce a durat 17

ani de strălucitoare carieră ziaristică. Avea 50 de ani şi era înzestrat cu o energie intelectuală

superioară, un clarvăzător social de elită, ceea ce în străinătate s-a materializat în mii de articole,

sute de eseuri, memorialistică, proză toate concentrate împotriva dictaturii comuniste instaurată

în România de forţa brută a Moscovei. Securitatea îl avea în obiectiv, informatorii roiau în jurul

lui, ştia şi îşi vedea de patriotismul său. El este cel care a publicat în diasporă ( pe vremea aceia i

se spunea exil) Marx despre români în 1966 şi, astăzi se ştie, Ministerul Afacerilor Externe i-a

plătit 3.000 de dolari pentru cheltuieli. A intrat în legătură cu Securitatea, când a dorit să publice

în România romanul Vulpea Roşcată, despre personalitatea depravată a Elenei Lupeascu ce în

viaţa ei a parvenit prin sex. Din acel moment Pamfil Şeicaru a rămas tot restul vieţii în legătură cu

securitatea, dar nu a fost informator, el spunea tuturor deschis: Eu nu mă uit cine poartă

steagul ţării, eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr’’ Acesta a fost crezul lui şi a mers

atât de departe încât a dorit sa vină în România şi să se întâlnească cu Nicolae Ceauşescu. La

7

83 de ani a fost în România, era în August 1977, vizită aranjată în secret de Securitate. Toate

datele concrete au fost dezvăluite după 1989, din dosarele securităţii.

În 1978 la Munchen, începe partea a doua a publicaţiei CURENTUL ceea ce i-a

revigorat forţa intelectuală şi planuri mai vechi de publicaţii. De la început, în jurul lui au fost doi

oameni de sprijinit. Un fost ofiţer român de contrainformaţii, Vasile C. Dumitrescu, care după 23

August nu a acceptat să se alăture ruşilor, rămânând de partea germană până la urmă şi Rene

A. de Flers, tot ofiţer de informaţii din celebra divizia franceză ’’Charlemagne’’, care de la început

până la sfârşit a fost alături de Armata Germană. (nu e nevoie să reamintim că informaţioniştii

informaţionişti trebuie să rămână) Încet, încet s-a coagulat o echipă de colaboratori din exil, cum

se spunea. Din nefericire în 1980, inima marelui patriot român s-a oprit, dar Vasile C. Dumitrescu

a dus steagul ţării mai departe pe cheltuielile lui până în 1992, când şi inima lui s-a oprit.

Eu am citit primele numere din CURENTUL în 1982, an in care am luat contact cu

Domnul Vasile C. Dumitrescu şi, de la început, m-a acceptat să colaborez, ceea ce am făcut ani

de zile, absolut voluntar şi departe de Munchen. Colaboratorii erau de toate profesiile, mai puţini

ziarişti, dar toţi aveau condei şi idei, toţi eram pe baricada anticomunistă Pamfil Şeicaru . Nu se

ţinea seama de apartenenţa politică, se ţinea seama de ceea ce scriai, cât de documentat, clar şi

la ţintă. Trăgeam cu toţii, din toate poziţiile, cu gloanţe oarbe, în dictatura comunistă. Nouă ne era

uşor, baricada noastră era în afara lagărului comunist, dar braţul lung al Securităţi ne mângâia.

Pe mine mai puţin, eram mic, începător şi pierdut în zăpezile mari ale nordului canadian.

Păstrez cât trăiesc numere din CURENTUL lui Şeicaru de la Munchen pe care, din când

în când, le răsfoiesc şi-mi amintesc de Constantin Mareş, comentatorul pe care l-am admirat

pentru clarviziunea lui politico-socială pe care o prezenta direct, clar şi simplu. Eu încercam să fiu

ca el. Era acolo un arhitect, semna cu un pen name, avea un spirit acid de pamfletar, tot ce scria

era o reuşită. Rar apăreau articole de Nicolae Baciu pe care îl veneram, a muncit ani de zile la

volumul YALTA ŞI CRUCIFICAREA ROMANIEI dar când a apărut ne-a uimit cu documentaţia

istorică. De la el s-a aflat prima data cum ne-a vândut Churchill lui Stalin pentru Grecia şi să nu

infuzeze ideea de eliberare de sub colonialism în imperiul Britanic. A fost un şoc în tot exilul. În

paginile Curentului, George Ciorănescu şi Nicolae Lupan aduceau informaţii despre situaţia

românilor din Basarabia şi Bucovina înglobate în URSS . Se protesta împotriva nedreptăţii. Se

scria din patriotism, din contrarietate, se scria dur sau patetic, dar totul era şi dintr-o solidaritate

cu cei din RSR care nu puteau nici atât . Vasile Mănuceanu era un scriitor de o sensibilitate

8

intelectuală deosebită, îl iubea toată lumea, în comparaţie cu neuropatologul Ovidiu Vuia, cu

inteligenţă şi condei Laser, ce spulbera pe mulţi, pe mine când mă legăna când mă dădea de

pământ. Ion Caraion era de asemenea o prezenţă distinsă. Îi păstrez scrisorile, scria frumos,

ordonat dar tremurat, îl dobora ciroza contractată în minele de plumb de la Baia Sprie din timpul

detenţiei politice. La urmă a venit Titu Popescu, doctor în estetică, jurnalist si scriitor de-adevărat.

A fost de o mare fineţe şi niciodată nu m-a luat de urechi pentru toate greşelile mele, le corecta şi

zicea: bine, Dumitre, scrie , scrie. În decembrie 1989 toţi s-au urcat cu steagul lui Pamfil Şeicaru

desfăşurat şi înclinat în faţa revoluţionarilor din România. Pentru un moment toţi ni s-au părut

revoluţionari adevăraţi, patrioţi şi democraţi.

Dar, când fumul armelor teroriştilor străini s-a risipit, era clar: puterea era deja în mâna

brucanilor şi iliestilor care, cu goarne şi tobe, anunţau tranziţia, ce trebuia să treacă printr-un

tunel beznă a cărei luminiţă era promisă la capătul tunelului fără de sfârşit şi încolăcit. Vasile C.

Dumitrescu a dorit să-i îndeplinească dorinţa lui Pamfil Şeicaru să fie aşezat la Mânastirea Sf.

Ana iar CURENTUL sa devină din nou un cotidian bucureştean. S-a luptat cu morile de vânt nou

şi prin procese de succesiune a drepturilor asupra CURENTULUI până ce bucureştimea şi viaţa

l-a înfrânt. CURENTUL a supravieţuit trecând ca o ştafetă din mâna în mână.

Eu, departe de lumea dezlănţuită, refugiat în Nordul preeriei canadiene, unde măsor

timpul vieţii mele după sosirea şi plecarea păsărilor călătoare, am prins din urmă partea treia a

CURENTULUI lui Pamfil Şeicaru , adus în Nord America de Doamna Gabriela Mihalache şi

continuat de Ştefan Strajeri. Domniile lor s-au dăruit cu suflet, minte, timp şi bani, în toţi aceşti

ani, să continue linia lui Pamfil Şeicaru ’’…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr’’. Pot

spune, fiind cititor de presă românească din 1980, când am plecat din România, că aici în Nord

America CURENTUL a devenit cel mai căutat şi apreciat ziar românesc după ce CUVANTUL

ROMANESC şi-a încetat apariţia. Este o publicaţie ce a dezbătut liber, argumentat şi profund

toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă

în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, de încărcătura culturală, istorică sau de

ideologiile pe care le-a îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate ce îi stârnesc

interesul. O publicaţie a tot cuprinzătoare datorită colaboratorilor, bănuiesc voluntari, aşa cum am

fost şi la CURENTUL de la Munchen. Nu pot să nu amintesc pe cei ce au scris şi scriu această

publicaţie, începând cu Aurel Sergiu Marinescu a cărui memorie Ştefan Străjeri o păstrează

publicându-i in fiecare număr o pagină din scrierile sale. La fel simţea şi făcea şi Vasile C.

9

Dumitrescu la Munchen, publicând o pagină din Pamfil Şeicaru. Un gest de onoare ce onorează.

În problemele româneşti actuale, domină cu autoritate, bazată pe clarviziune şi argument,

istoricul Mircea Dogaru, profesorul Ion Coja, Ioan Ispas, Nicolae Balint, scriitorul Cornel Cotuţiu şi

mult regretatul Andrei Vartic a cărui ştafetă o duce mai departe, şi în coloanele CURENTULUI,

Ion Creangă, Nicolae Dabija, Vasile Şoimaru . Colaboratoare de prestigiu, începând cu Eva Iova

ce se află în cea mai vulnerabilă situaţie, susţinând românitatea acolo unde este sistematic

deznaţionalizată, Monica Corleanca, Maria Diana Popescu şi încheind cu scriitoarea Silvia Jinga

ce susţine prezentări şi recenzii de cărţi la înalt prestigiu literar. Rubrica de spirite celebre a lui

Mihai Burduja este o adevărata oază de cultură ce te luminează şi îndeamnă la meditaţie. Mulţi

poeţii vin şi trec cu frunţile grele de versuri, dar strâng mâna lui Sorin Olariu, bănaţean ca mine,

deci fruncea şi mă aplec în faţa Doinei Popa. ( CEI pe care i-am omis, neintenţionat, nu au să mă

ierte, nici nu merit )

Publicaţia este o rapsodie romanească, ascultaţi-l pe Enescu şi apoi citiţi CURENTUL

de Michigan, îngrijit şi călăuzit de sufletistul Ştefan Străjeri ca pe copil lui de suflet.

******

Nu pot să accept ideea încetării apariţiei acestei publicaţii. Nu pot şi mă mâhneşte.

Pentru mine se închide un ciclu de 30 de ani de a publica la CURENTUL (1982 – 2012) am fost

voluntar pe o baricadă cu steag romanesc. Cititorii vor trece de la cititul relaxat al unei publicaţii

tipărită pe hârtie, la statul rigid cu capul într-un ecran şi cu degetele pe tastatură, cât despre

colaboratorii devotaţi ai publicaţiei mulţi se vor risipi, ce păcat, ce echipă am fost. Nu pot să

accept să nu mai am în mână publicaţia şi colecţia mea să se oprească aici, aşa cum, în urmă cu

20 de ani, s-a oprit cea de la Munchen. Nici atunci nu am acceptat, căzuse tirania, venise

libertatea şi Vasile C. Dumitrescu nu putea să continue spiritul patriotic a lui Şeicaru la

Bucureştiul lui natal. Oare a ajuns mâna lunga a cotroceniştilor, victoriştilor, parlamentariştilor

până aici ? Dacă nu, înseamnă că noi, românii din Nord America nu suntem capabili să ţinem

steagul, să-l vedem şi să-l apăram. Se vor bucura duşmanii noştri, văzând cum mai cade un

avanpost romanesc. Din 1991 văd cum numai publicaţiile patriotice cad. Le enumăr la cele la

care am colaborat Cuvântul Românesc, Vatra Românească, Danubius, Cuvântul Legionar

Naţiunea, acum Curentul Internaţional şi mai sunt două care abia, cu sacrificii, mai rezistă …

Corneliu Florea Noembrie 2012 Winnipeg - Canada

10

O L A N D A - F L O R I A D A 2012

FLORIADA este cel mai mare eveniment dedicat florei pământeşti şi are loc în Olanda,

odată la zece ani. Ţari din toate continentele participă cu plante, flori, bulbi, seminţe şi produse

ale florei la aşa numitul Floriade World Horticultural Exposition.

Expoziţii internaţionale ale florei au început să se ţină în Europa din secolul XIX-lea, la

început modeste dar în timp au devenit tot mai mari, diversificate si apreciate. Omenirea care a

apărut în sânul florei pământeşti şi a rămas legat de ea, iar odată cu evoluţia şi emanciparea ei

şi-a format un cult faţă de Natură şi flora ei. La început au fost florile şi pomii fructiferi, treptat s-a

ajuns la floricultură, horticultură şi silvicultură, culturi ale frumosului. Mai mult, omenirea este atât

de legată floră pământească încât a proiectat-o în religiile ei ca fond fericit al veşniciei.

Daca cunoşti Olanda din diferite izvoare de informaţii dar, mai ales dacă ai fost în ea,

vei fi de acord că nu putea fi o ţară gazdă mai aleasă decât ea pentru cel mai mare eveniment

floral al lumii. Mergi în Aprilie şi Mai în Olanda şi vei fi uimit de câmpurile de lalele, de largă

diversitate în culori nuanţate, tot atunci fiecare casă e înconjurată de lalele, fiecare apartament

are glastre de lalele. Vizitează parcul Keukenhof National Flower Exibition şi te asigur ca de

emoţia frumosului floral îţi vei pierde respiraţia, fiindcă olandezii au dreptate când spun despre ei:

’’Dumnezeu a creat pământul şi universul iar noi Olanda’’ De o mie de ani o creează; întâi au

stăvilit Marea Nordului ce îi inunda în voie, apoi au cucerit din terenurile ei pe care le-a dăruit

florei şi celui mai mare aeroport olandez, Schiphol, ce se află la 4 metri sub nivelul mării ! Şi

pentru o imagine completă despre dăruirea olandezilor faţă de floră vizitează Aalsmeer the

world’s largest flower auction - cea mai mare licitaţie de flori din lume – şi vei vedea o mare

de flori din toată lumea, ce trece prin amfiteatre speciale de licitaţie, în care se vând zilnic

17.000.000 ( şaptesprezece milioane) de flori şi 2.000.000 (două milioane) de plante decorative,

majoritatea cultivate în Olanda !! Imediat după licitaţie, ale cărei tranzacţii se fac în întregime

electronic, florile sunt transportate în lume ultra rapid pe calea aerului, feroviară sau rutiera.!

Aşadar, FLORIADA se ţine în ţara oamenilor harnici, a iubitorilor şi cultivatorilor de flori.

Prima ediţie a avut loc în 1960 la Rotterdam şi a fost mândria olandezilor să arate lumii cum au

refăcut marele port şi oraş care la sfârşitul războiului era într-o ruină totală. FLORIADA s-a

bucurat de un succes imens, fiind admirată de trei milioane de vizitatori din întreaga lume,

11

excepţie făcând cei din lagărul comunist, sechestraţi în spatele cortinei de fier. Acest succes i-a

determinat pe olandezi să organizeze, din zece în zece ani, această grandioasă expoziţie

mondială a florei pământeşti, care de la deceniu la deceniu s-a bucurat de o colaborare

internaţională cuprinzătoare, a devenit tot mai mare, variată, laborioasă, sofisticată şi cunoscută

în lume. După Rotterdam, a urmat în 1972 cea de la Amsterdam, care a fost vizitată de cinci

milioane de turişti, având în vedere şi interesul turistic faţă de unicitatea oraşului vechi şi a

canalelor sale. Din nou în 1982 a fost organizat la Amsterdam cu acelaşi mare succes, după

care s-a hotărât ca următoarele ediţii ale Floriadei să se aibă loc în alte părţi ale Olandei.

Am aflat târziu de acest eveniment internaţional, un fel de olimpiadă a florei pământeşti,

de acum stabilit cu exactitate din zece în zece ani. Îndată ce am aflat şi ne-am informat mai mult,

Ica a dorit să mergem în Olanda, la proxima Floriada, care a avea loc la Haarlemmermeer în

2002. Cu un tur Globus am ajuns la începutul lunii mai şi am rămas impresionaţi de vastitatea şi

diversitatea florei pe care o vedeam în imensul parc, dar mai ales în faţa unui câmp de un milion

şi jumătate de lalele cum menţiona ghidul !! Atâta imensitate de culoare vie şi frumoasă nu mai

văzusem decât într-o vară în Alaska, când Natura Nordică îşi etalează parada ei florală anuală.

Aici era o altfel de paradă florală, frumos amenajată de floricultori şi horticultorii olandezi, într-un

spaţiu ondulat cu pâlcuri de pădure, lacuri, pavilioane şi grădini cu flori ale multor ţări din toată

lumea. Ne-am întristat că, printre atâtea şi atâtea ţări, nu am văzut şi catargul drapelului

românesc să domine o gradină cu flori, cum erau ale vecinilor noştri din Bulgaria şi Ungaria ...

FLORIADA - 2012 de la Venlo, un oraş din Est-Sudul Olandei, s-a deschis în Aprilie, cu

parada lalelelor olandeze şi se va închide cu îngălbenirea şi căderea frunzelor la începutul lunii

Octombrie. Pregătirea ei a durat câţiva ani după planurile arhitecţilor, proiectanţilor de spaţii

verzi, botaniştilor, a ideilor celor din ţările participante şi munca ordonată şi de calitate a

constructorilor olandezi care, şi de data aceasta, s+au întrecut pe ei înşişi. Expoziţia se

desfăşoară pe 66 de hectare, pe un teren ondulat, păduros cu largi poiene în care s-au amenajat

armonios grădini cu flori şi plante decorative, un mare lac cu nuferi, la marginea căruia s-a

construit un imens amfiteatru în aer liber. Pe deasupra întregii feerii panoramice, pe un arc de

cabluri groase, trec lent gondolele aeriene în dublu sens, pentru a avea o imagine de ansamblu a

acestei grădini superbe care, după părerea mea de simplu vizitator, într-o mare de vizitatori din

întreaga lume, trebuie că o depăşeşte cu mult pe cea biblică. Olandezii sunt maeştrii ai artelor

frumoase.

12

Ghidul grupului nostru, cu care facem un tur Globus în ţările de jos, înainte de-a intra pe

poarta dreptunghiulară a expoziţiei, înalta cât a unei clădiri de zece etaje, ne face amănunţit

planul şi timpul vizitei, ne dă fiecăruia o hartă a celor 66 de hectare de floră pământească pe care

le vom vedea. Întâi, vom lua gondola ce traversează longitudinal tot parcul pentru o vedere

aeriană, care, ne promite că nu o vom uita toată viaţa şi apoi, în patru ore, vom parcurge pe jos

expoziţia de la un capăt la altul, admirând cele cinci mari secţiuni ale ei, începând cu aria

tranchilizanta de relaxare în mijlocul unei flore cu efecte de destindere şi desprindere din

cotidianul societăţii secolului XXI care, în orele acestea, se va şterge complet din mintea voastră,

mai ales dacă închideţi telefoanele, ceea ce vă recomand să faceţi. Am venit în Olanda, special

pentru această Floriadă şi aflu ca nu sunt singurul. Din grupul nostru, o familie din Quebec, foarte

călătoare şi plăcută se află la a treia Floriadă consecutivă, eu sunt la a doua şi, extraordinar, o

tânără pereche americană a dorit să vină la Floriadă în luna lor de miere. I-am aplaudat cu

frenezie, iar ei ne-au mărturisit că vor veni la toate cât vor trăi. Au impresionat tot grupul, ei fiind

cei mai tineri şi frumoşi dintre noi, pe mine m-a emoţionant răscolindu-mi amintiri.

Odată începută peregrinarea în fantastica lume a florei, grupul nostru s-a resfirat, era

normal, fiecare vede mai frumosul în altceva, fiecare priveşte mai mult sau mai puţin un grup

floral sau altul, fiecare caută alte unghiuri de fotografiat mai cuprinzătoare. Eu lupt cu admiraţia

ce mă inundă la fiecare câţiva paşi, cu timpul ce acum s-a găsit să treacă şi mai repede şi cele

două aparate de fotografiat, pe care le ţăcănesc continuu, aproape halucinant. Câte cuvinte mi-ar

trebui să descriu ce văd şi trăiesc, nu am atâtea. Apoi să fiu sincer, nu merge pe cuvinte oricâte

ar fi ele, Floriada trebuie văzută, simţită în realitatea ei tridimensională, nu din descrieri. Eu doar

vrea să o fac cunoscută conaţionalilor mei si din nou să remarc, cu indignare, că România nu

este nici de data aceasta prezentă. Nu înţeleg şi nu am pe cine să întreb, pentru că ordinarul

nostru preşedinte şi parveniţii lui guvernanţi nu au interesul de-a scoate România în lume, numai

pe ei şi neamurile lor. Eba lui Băsescu şi Elena lui Cocoş, Cerule Mare, ce declasaţi. Am cuprins

cât am putut din cele cinci secţiuni: Relax and Heal, Education şi Inovation, Villa Flora,

World Show Stage, Enviroment, entuziasmat de dedicaţia şi strădania olandezilor, o naţiune

de cincisprezece milioane ce impresionează o lume întreagă, încântat cu ce s-au prezentat

atâtea şi atâtea ţări din lumea întreagă şi copleşit de ceea ce am admirat în Villa Flora. De

neuitat această Floriadă, ce mi-a dăruit pe lângă frumosul absolut şi o binefacere de durată.

Corneliu Florea August 2012 Winnipeg - Canada

13

P A M F L E T

Cotidianul ’’ADEVARUL’’ a deschis o dezbatere:

’’CE FACEM CU ROMANIA’’

Izbitoare vulgaritatea cu care patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte din

redactorii lefegii şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţia anti-românească, de

blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. ’’Ce facem cu R…’’ este o

blasfemie !! Întrebare comună pentru lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, nepotrivită când ne

referim la ţara a cărui cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă dezbaterea a situaţiei unui

popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit, profund ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt

limitaţi intelectual, educaţional, social sau plătiţi să umilească şi să defăimeze încă din titlu.

Ce facem cu cloşca c-o lăsat ouăle ? Dumnezău ştie! Ce facem cu porcu’ vecinului că o

intrat la noi în gradină ? Să-l ia dracu’ ! Ce facem cu aia de la A4 că au pus VW_ul lor pe locul

nostru ? Îl zgâriem cu şurubelniţa ! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul ? O

trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo ! Ş.a.m.d, dragi bucureşteni de la ’’ADEVARUL’’

acesta va este adevăratul nivel dacă începeţi o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare a

fi doar o dezbatere de umplutură de pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie,

să blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i depersonalizaţi până

la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc România sau că au ajuns la concluzia pe care

le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate face nimic !!

Ştiu românii de ce nu se mai poate face nimic ?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind

scenariul primit : au greşit in istorie , mai ales de la Întregirea României !! Frumos scenariu,

bine ticluit, ţinteşte şi nimereşte ! Şi aduceţi probe şi martori: Radu Ioanid

Radu Ioanid ştie ce face din Romania, doar cu asta se ocupă de când a plecat din

România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, doctorul în istorie şi filozofie, a spus: Istoria

Romaniei moderne nu poate fi despărţită de antisemitism aşa cum se intitulează interviul lui

din ’’Adevarul’’ 26 ianuarie 2012. ŞI ?!? Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are în

2013 când de peste şaptezeci şi cinci de ani evreii de astăzi nu pot dovedi în faţa unui

tribunal liber un act concret de antisemitism în România !! Facta non verba. Cu toate

acestea se tot bat tobele cele vechi şi perimate, de la un colţ al pământului la altul, se

14

inventează noi ficţiuni ce să menţină stare de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete

de antisemitism în România caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani de propagandă

Este adevărat, că şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi există un grad de antisemitism,

care până în 1990 a fost din amintiri şi dormita, dar au venit echipa de la Holocaust Industry şi

a sunat deşteptarea ! Mă întreb daca sunt fericiţi ca l-au generat în mijlocul unui popor, ce i-a

primit creştineşte văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca apoi să-şi despoaie

binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte concrete de discriminare

împotriva lor au lansat propaganda neo-antisemitismul şi ’’holocaustul în România’’, impunându-

ne, fără discuţii, comentarii, argumente, să ne cerem scuze, să ne punem cenuşă în cap, să le

despăgubim averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de mii de evrei şi pe

deasupra au cerut cetăţenie românească cu pensii şi ajutoare băneşti !! Paradoxul paradoxurilor:

evreii cer cetăţenia unei ţări pe care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume !! Pe toate cele

cerute le-au primit de la ochlocraţia post decembristă, şi nici aşa nu ne lasă în pace !!

Dragii evrei din toată lumea, mai lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este

ca în urmă cu o sută, două de ani când ne având ţara făgăduită trebuia să suferiţi prigoanele

ca venetici. În Israel, nu veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni

liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere despre Ce facem cu Israelul , o oază lipsită de

antisemitism dar în mijlocul unui deşert ostil !! Nu aveţi destule probleme cu vecinii ?! Trebuie sa

ne vârâţi pe sub uşă evrei americani să latre la români că sunt antisemiţi ? Oare nu era mai

corect să-i duceţi în Israel , să vadă în ce stare de alerta permanentă trăiţi şi atunci ar fi văzut cu

adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani !! Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei

cetăţenie românească pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism !!

Radu Ioanid , sărmanul, este limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu o singură

melodie cu cheie de la Holocaust industry - sintagma şi cartea aparţin profesorului universitar

evreu Norman G. Finkesstein - pe care o cântă, de douăzeci de ani, cât îl ţine gura: romanii

sunt antisemiţi ! E liber, scrie şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Numai, românii nu

sunt liberi să se apere împotriva anti-romanismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universala a

Drepturilor Omului a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX.

Exemplific, citind interviul luminatului şi justiţiarului doctor Radu Ioanid; am constatat la postările

cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind neacceptabile, deci: ’’Everyone has the

right to freedom of opinion and expression..’’ nu e la fel pentru orice fel de Radu...mă

15

cheamă. În România-UE să ai dreptul la opinie trebuie să fii, întâi de toate, supravieţuitor de

holocaust sau descendent, european occidental, minoritar maghiar şi, ce mai rămâne, e doar

pentru lefegii români ai celor dinainte. În acest context pervertit de dezinformaţii şi rea-credinţă,

nu se poate forma o strategie de viitor pentru România ! De fapt, e clar, se urmăreşte altceva.

Strategic, se urmăreşte prin manipulare insistentă dezmembrarea statului naţional

român până în anul 2018 !! Întâi le facem regiuni şi pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi aleagă ce

doresc, Ipocritul Basescu, Boc slugă ardeleana la UDMR, Ungureanu cu studii serioase în

ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de alţii la acest proiect în doi timpi. Şi cum Istoria Moderna a

României pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de război faţă de URSS,

e plină, plinuţă şi de anti-românism, în bună parte datorită evreilor, lucru pe care ochlocraţia de

astăzi şi structurile ei îl ascund sub preş, s-ar putea ca regionalizarea şi apoi dezmembrarea spre

care suntem împinşi, să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi faptul că românii

au fost puşi la punct şi cu toleranţa !! Atât de manipulaţi şi de dezinformaţi au fost în legătură cu

preceptul de toleranţa în democraţie încât au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum

vine trebuie să beneficiază de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă,

numai că de data asta e pe gratis …

Am în faţă cele zece pagini ale interviului doctorului în filozofie şi istorie de la Muzeul

Holocaustului din Washington care s-a deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala cui, ca să-şi

dea cu presupusul ce e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor.

Verificaţi, este public ! Şi vorba lui Nenea Iancu ne-am procopsit, am luat-o a doua oară de la

paş’opt, aceiaşi placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor ?

Toate câte le-au pretins le-au primit, le primesc cu vârf şi îndesat ! Dacă vor un al

doilea stat israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă se poate aranja cu ochlocraţia şi

cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele riscurile reale, nu numai

pe cele supra expuse de 23 de ani, fără nici un caz concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte

pe mine este că în România se refuză o dezbatere amplă, în public şi mass media, care să pună

în balanţă dreapta, numai cu argumente, antisemitismul românilor si anti-românismul evreilor. De

ce evreilor şi elitelor dâmboviţene le e frică să dezvelească adevărurile ? Cât va mai continua

mass media din România cântatul în strună la orchestrările evreieşti ??

CORNELIU FLOREA IANUARIE 2013 WINNIPEG, CANADA

16

P A M F L E T

’’Sunt aici pentru a ajuta România în dezvoltarea

unei strategii economice generale’’ a declarat

generalul american Wesley Clark într-un interviu

cotidianului Adevarul din 20 noiembrie 2012.

G E N E R A L U L SI R Â T A N U L

Tardiv, se împlinesc visurile de eliberare ale bunicilor şi părinţilor mei: vin americanii !

Dragii de ei, cât de mult i-au aşteptat pe americani din 1945 până 1960, şi eu, aflasem că au

gumă de mestecat .

Cincisprezece ani de las’că vin ei americanii…! Naiba să-i ia acum ! Nu au venit când

i-am dorit ca pe nişte salvatori cereşti, vin după mai bine de o jumătate de secol cu strategii

economice Alte strategii economice ? N-am avut noi destule cincinale strategice de făcut fabrici

si uzine, hidrocentrale si termocentrale, canale si metrou pentru bucureşteni, locuinţe pentru

oamenii munci si litoral pentru bronzat. Şi după ce le-am înfăptuit, după 1989 , le-am părăsit, le-

am ruginit şi le-am dat la fier vechi. Acum ce strategii economice mai vrea si americanul ăsta ?

Dar întâi cine-i, e chiar general, că ăia se ocupă de strategii militare, nu economice ?

Dar, mai întâi de întâi, cum de a găsit el România, cine l-a adus pe drumurile noastre, jumătate

gropi, jumătate lipsă. De pe Internet aflăm că bunici lui au fost europenii de-ai noştri, evrei din

Belorusia ce au plecat în America cu strategie economica în traistă, că şi ei aveau traiste dar le-

au pus bretele să le ducă pe mijlocul spatelui, nu pe umăr. Drum bun, treabă bună şi Wesley s-a

făcut militar şi, din stea în stea, a ajuns la patru şi atunci a devenit general comandant al misiunii

NATO în Yugoslavia, că şi yugoslavii i-au aşteptat să vină atunci, de mult. Au venit cu întârziere,

dar ce strategie militară le-au tras sârbilor, o s-o ţină minte până la sfârşitul lumii, noroc că nu a

mai rămas mult până atunci. Fiind el în Yugoslavia a auzit că Hitler, în drum său triumfal spre

Moscova, îşi făcea plinul la maşină la Ploieşti, şi încă România mai are ceva hidrocarburi şi

resurse minerale, ce-au mai rămas după sovieticii eliberatori. Când a fost trecut în rezerva s-a

apucat de afaceri şi politică. De două ori a vrut să fie preşedintele Americii, dar nu a trecut de

prima treapta. Eu rămân surprins, dacă Bush a ajuns preşedinte, după mine orice american

17

poate ajunge preşedinte, totul e banul. În afaceri, generalului i-a mers mai bine, dar a început să

fie din mai greu, mai scump şi periculos în America, concurenţă mare, capitalistă la sânge. S-a

hotărât să cucerească alte teritorii, s-a orientat militar şi a ţintit România, unde singura condiţie

să faci o mare afacere, aproape pe gratis, e să fi străin şi cu stele. Românii adoră străinii, mai

mult decât pe proprii lor părinţi şi fraţi, decât istoria şi ţara lor. Dacă străinul e şi american, atunci

toate uşile i se deschid, nu automat, manual româneşte, slugărniceşte.

Un domn, Ioniţă de la Adevărul, l-a întrebat cu ce ocazie pe la noi. Generalul american,

cu patru stele şi două candidaturi la preşedinţia americană, a zis: ’’Treaba mea aici este să sprijin

dezvoltarea economica …Ne concentrăm în domenii cum sunt exploatarea resurselor minerale,

agricultură, hidrocarburi, sector sanitar şi alte zone’’ Ăsta da general, mare general, la toate se

pricepe chiar şi la alte zone ! A şi venit în ţara nepricepuţilor în toate câte le-a înşirat. Păi ce

am avut noi mineri, institute de mine, utilaj miner, sau avem noi ţărani, agricultori calificaţi prin

facultăţi cum au ei ? Cât priveşte sectorul sanitar mă şi întreb ce mai e şi cu ăsta ! Ce noroc,

vine un general american şi ni le pune la punct pe toate, pe farfurie de porţelan. Înapoiaţi rău mai

suntem, rămaşi în urmă cu două, trei milenii, e drept avem o scuză, noi am fost primiţi în Europa

abia de vreo zece ani. Domnul Ioniţă a rămas şi el cu gura căscată într-o parte, mut de admiraţie

zicându-şi în sine lui : uite, dom’le, ce nu poate face tot poporul nostru face un general american !

Ah, dacă aş putea i-aş da si de la mine o stea, să fie general cu cinci stele. Generalul parca i-a

ghicit gândul şi a vrut să-i demonstreze că într-adevăr merita încă o stea, a adăugat: Noi folosim

în America tehnologia fracturării hidraulice … Nu a mai apucat să termine că Domnul Ioniţă

entuziasmat a exclamat: Da, da vrem si noi, tehnologia asta cu fracturi tehtonice, nu am mai avut

un cutremur la Bucureşti din 77….

’’Doamne, ce noroc ne-ai dat cu generalul ăsta american, nici nu ştim cum să-ţi

mulţumim. O să avem grijă de Tine, când o să ne facă sistem sanitar american !’’

’’Nu mie să-mi mulţumiţi, lui Victor Ponta, el vi l-a adus. Voi cei din urmă, veniţi în

Europa, veţi fi cei din întâi ! Mulţumiţi-i chiar daca a plagiat, avea bilet de voie de la general ’’

’’Victor Ponta ! Victor Ponta ! Îl ţinem de prim-ministru, până la sfârşitul lumii, chiar dacă

între timp Năstase iasă de la puşcărie, că şi el a fost mare, în scrot, prim-ministru’’

Victor Ponta e un politician drept, a terminat Dreptul la Bucureşti, jucând baschet ca

americanii şi privit admirativ, de pe margini, de Năstase. E drept că nu l-a dus mintea să scrie

singur o lucrare de doctorat, dar atunci şi-a pus marea întrebare, ce va rămâne în istorie alături

18

de cea a lui Hamlet, dar el şi-a şi răspuns: daca nu sunt în stare de o lucrare de doctorat,

cum voi fi în stare de strategia economiei româneşti ? Simplu, şi-a zis, luminat de luminiţa

de la capătul tunelului, îmi aduc consilier onorific un general american !! A fost momentul lui

astral, îl va plagia şi pe general !! Aici, ne place ori nu, ăstora care nu am terminat dreptul, jucând

baschet, adevărul ni se pune în cale: Victor Ponta e soldat neinstruit, un râtan cum spunea

bunicul meu ce făcuse primu’război, cel de întregire a României. Râtan în facultate, râtan la

doctorat, râtan în societate, dar strălucitor politician român ce va fi instruit de generalul american.

Wesley Clark – four stars general - va scrie pentru râtan ’’’Noua strategie a economii romaneşti

în folosul globaliştilor’’’ şi îi va ordona: Plagiaz-o în minte şi acţiune cuvânt cu cuvânt !!

Am înţeles, să trăiţi zice râtanul, plin de sine, că e prim-ministru. Restul nu contează.

’’Ce să mai conteze ? A zis generalul american, de cum a sosit în România: Aurul de la

Rosia Montana poate fi scos fără riscuri. A zis, e ordin, se execută ! Ce risc a fost că romanii,

barbarii, ungurii, habsburgii, l-au scos sute şi sute de ani şi l-au carat la ei acasă. Au mai rămas

câteva mii de tone de metale preţioase şi rare, scoată-le canadienii şi ducă-le şi ei, săraci.

Săracii, ei poate nu au aşa ceva la ei în ţară aceia, ce se întinde între trei oceane, şi nu au nici

şomeri, ca noi. Cei, dacă ne şterge trecutul istoric, identitatea, demnitatea, se strămută populaţia

cu rădăcini milenare şi în loc ne lasă nişte cicatrice hidoase în trupul ţării şi cianură pentru

totdeauna ? Întâi de toate sunt ordinile pentru noua strategie economică ! Cât despre moţii de

acolo, care de sute de ani sunt săraci, s-au învăţat deja cu sărăcia, o mai pot duce mult şi bine

aşa. Un mezelic se va găsi şi pentru ei. Ce dacă, acum le-a venit ideea să lăsam moştenire

urmaşilor noştri aurul care a mai rămas, nu au decât să le spună Munţilor Apuseni să le mai

facă aur !! Uite dom’le, cine stă în cale noi strategii economice globaliste, nişte băştinaşi amărâţi.

Trebuie să intru tare în ei, îi raportez şi generalului să aducă port avioane pe Arieş şi Crişuri, ce

americanii-s ca romanii cu legiuni în sandale ? Să nu mă inerveze, eu nu-s Băsescu !’’

Douăzeci şi trei de ani de confuzie şi manipulare, de circ cu şi fără pâine, de strigoi şi

marionete, de impostori şi ipocriţi, de false elite pe toate tribunele şi acum: un general şi râtan …

Corneliu Florea Noiembrie 2013 Winnipeg - Canada

PS. Nu am fost, nu sunt, nu voi fi membrul vreunui partid, îmi sunt respingătoare jocurile

lor politice pentru putere. Mie scârbă de preşedintele jucător. Sunt un om liber, un free lance .

19

MOTTO ’’Pro captu lectoris, habent sua fata libelli ’’

(Încăpute pe mâna cititorului, cărţile îşi au soarta lor)

MIRCEA CĂRTARESCU şi FRUMOASELE (lui) STRĂINE

Un prieten mi-a recomandat FRUMOASELE STRĂINE de Mircea Cărtărescu ,

apărută la editura Humanitas în 2010. Nu puteam să-l refuz din doua motive: întâi, că îmi e

prieten şi prietenul la nevoie se recunoaşte, al doilea, citeşte de zece ori mai mult ca mine fiind

şi critic literar. Am citit, după care am înghiţit în sec, dar nu mi-a tăcut gura şi i-am spus unei

Doamne ce am citit. Atât mi-a trebuit, că m-a şi rugat să-i scriu câteva pagini despre carte, în

timp ce şi-a dus indexul perpendicular pe mijlocul buzelor, semn care în prietenia noastră

înseamnă să tac şi sa-i îndeplinesc dorinţa . Execut.

Cititorule, vreau să te informez că, la ora actuală, în literatura română sunt câteva mii de

scriitori în viaţă, dintre care câteva sute au scris peste zece volume până acum. În prima sută ,

se află şi Mircea Cărtărescu, fără să se deosebească cu nimic, absolut cu nimic din punct de

vedere literar, faţă de ceilalţi nouăzeci şi nouă ! Toata suta de scriitori are acelaşi nivel literar,

dar numai Mircea Cărtărescu, dintre ei toţi, beneficiază de o reclamă ce i-a dus faima din Yukon

până în Patagonia , să nu mai vorbim de faima lui în România şi Ţările Secuieşti, unde, deja, a

ajuns în pragul Nobelului pentru literatură, totul e să-l treacă . Succes !!

Pe vremea când Terentianus Maurus a scris maxima pusă drept motto , cândva de

mult, soarta cărţilor era, într-adevăr, în mâna cititorilor. Timpurile acelea au apus de mult, de

mult de tot, de când a apărut mass media ce trăieşte din reclame necinstite, de au ajuns să

vândă frigidere la eschimoşi şi pantaloni de schi la boşimani. În România au apărut reclame mai

mari, de fals cult, de exemplu Elena Ceausescu savanta de renume mondial , la fel renume

mondial de cărturar are şi Roman Patapievici . Şi parcă nu ar fi fost destul, au apărut şi criticii

lefegii şi pomanagii, ca Nicolae Manolescu şi Alex Ştefanescu ce pompează vorbe goale în

câţiva scriitori de nu-i mai recunoşti de gonflaţi ce sunt, în Nobelaţi nu altceva. Soarta cărţilor nu

mai este în mâna cititorilor, care de altfel s-au împuţinat la fel ca speciile pe cale de dispariţie, ci

în mâna afaceriştilor, o specie ce se înmulţeşte prin sciziparitate odată la fiecare 24 de ore.

Am fost întrebat de ce volumul se intitulează FRUMOASELE STRAINE şi nu am ştiut,

dar nu mă puteam face de râs fiindcă spusesem că l-am citit, aşa că am zis: e un cârlig pe prins

20

cititori, carora auzind de frumoase şi străine, le vine în cap altă carte cu femei şi cu futelniţă

scrisă tot de Mircea Cărtarescu , care lor le-a plăcut Eu, cititorul, am dat peste trei povestiri care

iniţial au fost publicate în alte reviste. La început MC face o aluzie de bucureştean isteţ ’’interzis

celor fără simţul umorului’’, eu totuşi am citit-o pe ascuns, să nu mă prindă că îmi lipseşte acest

simţ, pe care îl au numai cei cu high IQ. Încă nu-mi dau seama daca şi MC e printre ei.

Prima povestire: ANTRAX o ficţiune reuşită, plecata de la o manipulare din mass media

americana. În urma cu nişte ani, s-a făcut vâlvă şi zarvă că nişte ordinari de terorişti necunoscuţi

trimeteau, prin poşta, bravilor politicieni americani, de pe malurile Potomac-ului, spori de antrax

să-i extermine ! Toată America a fost în alertă - panică – alertă - panică, ca până la urmă, să se

dovedească că fost o altă falsă alarmă a bine plătitelor servicii de dezinformare publică tocmai

de pe malurile Potomac-ului. Ce coincidenţă cu terorişti ăştia, domnule !! Toată ’’afacerea dălac’’

s-a stins în restul lumii, numai Mircea Cărtărescu , de pe malurile Dâmboviţei, rămânând

singurul din lume ameninţat cu această armă bacteriologică ucigătoare de cabaline şi bovidee.

Dar, probabil şi de pretendenţi la Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca s-a trezit cu un plic

suspect, care lui i-a mirosit a bubă neagra de cum l-a primit, precis trimis de la un confrate de

condei invidios pe orbitor. Povestirea pleacă de la o idee fictivă şi ajunge în realitatea mediului

bucureştean, în colimator fiind poliţia cu nepăsătorii ei poliţişti la solicitările urgente ale

cetăţeanului MC, care vrea să-i alerteze asupra bombei bacteriologice ce poate ucide

instantaneu , şi dintr-odată, nu numai pe autorul orbitorului dar si pe cititorii lui. Povestitorul, MC,

se pune în mijlocul acţiunii, a personajelor, în centrul centrului şi deasupra tuturor, nici nu se

putea altfel, drept clarvăzătorul salvării, în timp ce restul lumii bucureştene doarme cum apucă,

în cizme, sau pe unde apucă. Finalul povestirii ne ia o piatră de pe inimă, nu se găsesc spori de

antrax în plicul suspect , doar un închipuit de artist din Copenhaga i-a trimis un CV lui MC

încheiat cu ’’Fuck the rest, I’m the best’’ şi oferta să-i facă un portret pentru o sută de euro ! Ce

nu face MC pentru imaginea lui la Copenhaga, aşa că i-a trimis suta de euro. Sfârşit .

A doua poveste: FRUMOASELE STRĂINE cu un subtitlul ‚’’Cum am fost un autor de

duzină’’ Orice cititor, cât de cât familiarizat cu personalitatea lui MC , realizează ce vrea să spună

acest subtitlu: el marele Cărtărescu amestecat într-o duzină ,când, de fapt ar fi trebuit ambalat

separat, în staniol imperial şi trimis cu special delivery în Franţa, că deh, acolo, este cartierul

frumoaselor străine dornice să asculte poezia cărtărească, recitată live de însuşi Cărtărescu. La

ora actuală în MUE (Marea Uniune Europeană) sunt multe acţiuni de reciprocitate în cadrul

21

schimburilor culturale. Astfel poeţii francezi vin în România să ne recite cultura lor şi ai noştri se

duc la ei să facă la fel. E foarte bine, ne luminăm reciproc fiecare poet arzând gazul lui ! Cu

această ocazie MC şi-a scris impresiile de itinerar împănate cu tot felul de divagaţii să iasă

călătoria duzinei romaneşti mai colorată pentru a ţine cititorul treaz. Facil, comun şi bravo lui.

Nu ştiu dacă alţi cititori au găsit frumoasele străine, eu le-am scăpat fiindcă vânam

altceva. Pentru început am reţinut că recunoaşte ca are două trăsături de caracter: zgârcenia şi

lăudăroşenia. Pe acestea le ştim, nu mai trebuiau şi scrise, pentru că a dat apa la moara răilor să

se întrebe dacă mai are şi alte trăsături de caracter. Mai încolo, MC îi plagiază pe ţiganii aceia,

care au mâncat lebedele din Viena, după care şi-au ţâţăit carile dentare ce se umpluseră şi ele

cu carne de lebădă , au râgăit , s-au bătut pe burtă şi au zis Ce mişto oraş e Viena ( vezi pagina

72) în care îl bate gândul să se mute, fiindcă nu mai are rost să trăiască în Bucureşti în poluare

şi praf, în isteria concetăţenilor, cu frica unui cutremur devastator, într-un oraş urât şi ruinat .

Sigur că e liber să se stabilească unde vrea, dar are conştiinţa împăcata că în douăzeci de ani a

încercat ceva ca Bucureştiul să arate în viitor ca Viena sau doar a dus, şi el, trena lui Băsescu,

pentru care a primit o decoraţie ? Oricum nu e fitecine, e un membru marcant al unei duzine de

prestigiu poetic. Păi, dacă MC, căruia mass media îi este ca propriu lui lighean de spălat pe

picioare nu devine un avangardist al societăţii ce să mai aşteptăm de la concetăţenii isterici, care

nu ajung nici pe treptele de la intrare a mass media . Aiurea MC, pe el îl frige grija cum l-a

depăşit un poet din Congo cu poezia ’’Fucking dragon-fly’’’. Dar când e vorba de criticat tot ce e

romanesc nu-l întrece decât Roman Patapievici şi este la egalitate cu Andrei Pleşu, citiţi la

pagina 95, pentru el ROMÂNIA este doar Romanica, frumos, aşa îi spun şi istericii săi

concetăţeni. Iar mai în josul paginii persiflează ca un ordinar de duzină toată tradiţia

românească, pe care el, dintr-un cartier bucureştean mărginaş, nu avea cum să o perceapă. Dar

şi mai trist este că umblă de pomana prin străinătăţi şi nu realizează cât ţin la tradiţia lor ceilalţi

europeni. Micuţul Cărtărescu, nu ca înălţime, căruia îi lipsesc toate dimensiunile unei adevărate

personalităţi, e un snobuleţ ce scrie versuri şi proză roză cu frumoase şi futelniţe.

La Paris , este cazat la un hotel ’’cochet’’ - suntem la Paris , ce mama naibii. Şi primul cu

care se întâlneşte este colegul său George Crăciun, care după MC ar fi scris Pupa Russa , dar

când vezi coperta romanului afli că autorul e Gheorghe Crăciun. Nici o problemă, io îs cârcotaş,

iar domnului coleg putea să-i spună şi Ilie Crăciun, ce mama naibii, doar au fost colegi. Apoi este

invitat la o petrecere romanească de patru sute de persoane, unde se vede cu unul cu altul, îşi

22

aduce aminte de una de alta printre care şi de Andrei Codrescu unul din idolii mei poetici. Ooauu,

dacă ăsta i-a fost idol, a spus tot ce nu pricepeam noi, unii, până acum la persona poetului MC.

Nu mă amestec la poezie, nu mă pricep, iar de idol am citit numai poezia Măgar Virgin. În rest ,

la Paris, MC nu-şi mai aminteşte de nici-un cărturar roman, artist roman, patriot roman, care să fi

trăit pe acolo să fi făcut ceva pentru ţara lui natală, deşi bate în lung şi lat Parisul. Gol, vid , neant

romanesc la Paris. Nici chiar aşa , uite scrie câteva rânduri despre dadaistul Tzara din Moineşti

şi câteva pagini despre Dumitru Ţepeneag cum i-a pus lui beţe în roate să nu ajungă într-o

emisiune la Radio France Internationale. Ce neam prost acest Dumitru Ţepeneag, dar ce

pierdere pentru auditorul francez să nu-l audă pe MC !! Nici nu-mi vine să mai comentez trauma

poetului din duzină, nici cât au pierdut francezii.

Au fost purtaţi şi prin alte oraşe franceze să-şi recite versurile lor, care au uns la inimă

auditoriul atât de variat format din eleve, pensionari sau locatari ai unor instituţii speciale. Ei

bine, în Franţa ca în Franţa, dar pe MC îl irită, tot timpul şi o repetă mereu specificul nostru

naţional :’’să ne exhibăm fără jenă organele atavice ale unui trecut ciobănesc (pag174) Alo,

Domnul Premiu Nobel pentru literatură, eşti grobian şi ignorant ! Grobian fiindcă asta exibezi şi

ignorant pentru ca din trecutul nostru ciobănesc putem avea cel mult particularităţi atavice, nu

organice, ciobanii noştri nu au avut organe atavice, gândeşte-te numai la Bucur, în a cărui stâna

stai sau coboară câteva generaţii în propria ta familie şi ai să dai peste ciobani, îţi garantez. Sau

întreab-o pe Ioana ce organe atavice au avut rădăcinile ei năsăudene. Nu tot înjosi neamul din

care faci parte, ca nu eşti Roman Patapievici, de la care ai împrumutat, în acest volum şi

cuvântul patibular folosit în mod antieuropean (pag. 85) Uşurel cu vorbele grele, pentru că ele

pot deveni adevărate bumeranguri şi ai să te simţi rănit în amorul propriu când ţi se vor întoarce.

Cele scrise la pagina 174 ţi se vor întoarce pe rând. Restul sunt pagini de jurnal de domnişoară

bătrână, cu rare miniaturi de cuget şi umor. Mă mai opresc la pagina 216, întâi cu citatul : ‚’’Ce

tristă e soarta scriitorilor romani: ciudăţenii nici măcar interesante, venite dintr-un spaţiu total

ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o

locuiesc’’ Întâi, ruşine MC, că l-ai copiat, plagiat pe Roman Patapievici , ruşine că nu judeci

corect cine a distrus identitatea poporului roman 40 de ani înainte de 1989 şi 20 de ani după,

ruşine pentru că nu ai citit comparativ istoriile europenilor cu cea a romanilor ( până şi Marx a citit

mai mult istoria romanilor şi a înţeles-o corect, ne-a luat apărarea în Europa secolului XIX-lea mai

mult, mai corect şi fervent decât voi elitele intelectuale, cărturarii şi boierii minţii de Dâmboviţa

23

de azi) Păcat, nu te ajută IQ-ul sau nu-ţi da voie Roman Patapievici şi Traian Băsescu să

înţelegi că România poate avea viitor, bineînţeles fără voi parveniţii şi poltronii de azi, care aţi

lăsat poporul roman şi ţara pradă celor ce v-au pus în palma treizeci de arginţi. Iar ca întrebare,

nu ţi se pare că pentru noi, cititori obişnuiţi, eşti repugnant când gândeşti şi scrii în limba română

atât de murdar despre poporul neamului tău, al nostru, de la care aştepţi consacrare şi onoruri,

dar îl dispreţuieşti cum numai străinii o mai fac. Ce ai făcut, practic, în 20 de ani de libertate

scriitoricească pentru libertatea, emanciparea şi bunăstarea României ?

Povestirea a treia BACOVIANA. Este despre invitaţia primită ca mare poet de Bucureşti,

la o întâlnire cu scriitorimea provinciala, tocmai la Bacău, ce i se pare o utopie neagră (!?!). E

alert scrisă, batjocoritor la tot ce i se întâmplă şi ofensator la adresa amfitrionilor săi. Foarte

ofensator după mine, poate, vom afla şi părerea scriitorimii băcăuane după lectură. Am zis poate,

fiindcă lucrurile s-au schimbat în mentalitatea scriitorimii de azi, chiar şi la Bacău. Dar atunci,

amfitrionii l-au purtat noaptea cu un jeep prin locuri istorice , pe care oricum MC le detestă (vezi

pag.272-273) pe la o curvă pe care el a refuzat-o; avea bube la gură, l-au purtat flămând tot

timpul, iar întâlnirea literara a fost de fapt numai o bârfă la adresa celor ce lipseau de la

întrunire. Gata, cartea are 15mm grosime, lectura este de 298 pagini şi gata cu părerile mele de

cititor comun. Pe dumneavoastră vă rog să aveţi părerile dumneavoastră după lectură

CORNELIU FLOREA OCTOMBRIE 2010 WINNIPEG - CANADA

PS - Coincidenţa; tocmai terminam cu părerile mele despre FRUMOASELE STRĂINE ,

când întâmplător am citit pe Internet articolul din COTIDIANUL din 13 Octombrie 2010,

care avea ca titlu ’’Mi-aş fi dorit să fac sex în trei’’ declaraţia lui Mircea Cărtărescu la recenta

sa întâlnirea cu cititori din Slobozia !! Perplexitate, ilaritate, dezorientare, greaţă dar şi

buluceală în faţă, unde a început să se formeze un rând de câte doi, de doi câte doi de

acelaşi sex sau de sexe diferite al treilea fiind aşteptat Mircea Cărtarescu, care şi-a dorit

două lucruri în viaţa: sex în trei, indiferent ce fel de trei, şi premiul Nobel pentru sex,

pardon pentru literatură. Bravo, Mircea Cărtarescu, 51 de ani, căsatorit cu copil, profesor,

formator de opinie publică, ai scos sexul pe masa în loc să scoţi cărţi valoroase. ’’ Poate

în trei e mai bun decât de unul singur ca scriitor !’’

24

TOT DESPRE MIRCEA CARTARESCU

’’Ce tristă e soarta scriitorilor români: ciudăţenii nici măcar interesante,

venite dintr-un spaţiu total ignorat, dintr-o ţară fără identitate, fără istorie,

fără nimic de aşteptat de la ea şi de la cei ce o locuiesc. Dar asta e o veche

poveste’’ scrie MIRCEA CĂRTARESCU în volumul său ’’Frumoasele străine’’

UN NOBEL PENTRU CALUL MEU !!

De mult, un domn şi după el alţi, mulţi domni, au cerut în scris: O bere pentru calul

meu !! Mi-a plăcut comanda, cred ca şi cailor, fiindcă o bere e o bere, ecologică, sănătoasă,

diuretică. Dar, de la un timp m-am întrebat: pentru ce fel de cai au comandat ei bere, chiar au

avut cai berofili ( cuvânt improvizat ad-hoc) sau i-au plăsmuit pentru o idee sau pamflet ? Şi aşa

am ajuns să-mi imaginez un cal care vrea şi un Nobel, pe lângă bere. De ce nu, doar s-a dat liber

şi la imaginaţie din Decembrie 1989, scrie şi la ziar. Eu oricum nu ţin seama că, între timp,

libertăţile au fost modificate genetic, pardon politic ca pe vremuri, eu scriu despre Nobel .

Şi, cum spusei, calul imaginat de mine, nechează şi bate din copite, în miez de noapte,

ca vrea un Nobel . Mă duc la el să-l liniştesc fiind prea târziu şi toate s-au închis, peste tot, chiar

şi la Stockholm. Atât mi-a trebuit, era să-mi dea o copită de să-mi sară proteza din gură. Îl

înţeleg, sunt tolerant cu calul, fiinţă nobilă, dar cu mai multe picioare, şi omeneşte încerc să-l

calmez cu una cu alta, dar nu-mi scapă să-l întreb de ce vrea el neapărat un Nobel ? Şi ce fel de

Nobel vrea, că sunt mai multe sortimente.

Nici mai mult nici mai puţin el vrea un Nobel pentru Literatură.

No, Dumitre, atât ţi-a fost, tu ţi l-ai imaginat, descurcă-te ! Naiba te-a pus să citeşti

’’frumoasele străine’’ aşteptându-te la nu ştiu ce…

Ştii ce, l-a citit şi Ioranna împreună cu mine, aşa că lasă subînţelesurile şi submultipli lui.

Oameni buni, întâi de toate, credeţi-mă, eu sunt unul dintre milioanele de cititori români,

care sincer, pe cuvântul meu de om simplu şi cinstit, aş dori un premiu Nobel pentru literatura

25

română acordat unui scriitor român. Poate şi dumneata, dragă cititorule român, doreşti acest

lucru, fiind unul dintre acele milioane de români care, împreună, credem în scriitorii români că

pot să ne satisfacă această dorinţă, pentru că nu suntem o ţară fără identitate, fără istorie, ci

din contră avem inteligenţă şi imaginaţie creativă chiar şi în literatură, precum au şi celelalte

naţiuni. Avem speranţe în scriitorimea noastră că, poate, prin sensibilitate, dăruire, trudă, să ne

proiecteze mai bine în lume. Dar, nu aşa, să aud calul, în miez de noapte, cerându-mi şi mie un

Nobel, după ce a scris sub specificul naţional ne exhibăm fără jenă organele atavice ale

unui trecut ciobănesc, îmi vine greu să-l susţinem. Aşa că n-are decât să şi-l caute şi adjudece

singur printre ceilalţi ce nu au trecut ciobănesc şi miros de stână, ca noi românii .

Mie nu mi-e ruşine că mă trag din ciobani, eu iubesc plaiul mioritic majoritatea oamenilor

lui aşa cum sunt. Şi-i dau o bere de drum bun, fiindcă tot dă din copite că are să plece din stâna

noastră, în alte părţi, unde sunt sălaşe mai luxoase, cu aer condiţionat şi trotuare spălate cu

şampon pentru cai breji ca el. Nu mă scuteşte, îşi aduce aminte de Herta Muller că a trebuit să

plece din România să primească Nobelul pentru literatură, şi ea a scris la fel ca el, poezie şi

proză roză . Cel mai bun argument să o ia din loc, nu-l ţinem legat de stâna noastră.

Nu pleacă, s-a domolit, a lăsat capul în jos, pare dărâmat, deprimat. Mi se face milă de

el, încerc din nou, eşti cal bătrân, pardon matur, ştii cum merg treburile în literatură, cum vă

mâncaţi pe Dâmboviţa, aşa-i peste tot şi nu te mai pune cu iepele, şti că nu poţi..

Am răbdare, îl mângâi pe coamă şi povestesc: Stăteam cu Ioranna la o terasă pe

frumosul pietonal din Fussen, ştii care, ai fost pe el, şi vis-a-vis era o librărie care ne atrăgea

privirile. Când am terminat , ne ridicăm şi am intrat în librărie. Frumoasă, ordonată, bogată şi cu

două nemţoaice să le pupi, nu că erau frumoase, ci de amabile ce erau. Privim, atingem, răsfoim

şi comentăm şi deodată Ioranna zice: Dumitre, dar nemţii, ăştea, au zeci de scriitori de-ai lor,

băştinaşi, ce scriu de zeci de ani, cum de nu s-a găsit unul dintre ei, mai breaz ca Herta Muller,

să i se dea premiul Nobel pentru Literatură ? Rămân perplex. Uite, calule, până la Ioranna, care

citeşte şi scrie pe lângă profesia ei, nimeni dintre scriitori şi critici români nu a pus această

întrebare, care era de întrebat şi de răspuns. Nu le-a trecut prin cap o întrebare esenţială,

obligatorie pentru un IQ cât de cât mai elevat de condeieri despre cum merge de politic Nobelul

pentru literatură. Asta-i una la mână, a doua e că Ioranna nu te are la rânză, cum zic ardelenii,

mai ales după ce a citit De ce iubim femeile şi frumoasele străine în care, de la un capăt la

altul, discreditezi România, pe care o scrii Românica ca ţiganii, ceea ce ne face să credem ca nu

26

te-a chemat cărtărescu de la carte ci căldărescu la origini. Ţi-ar conveni ca în loc de scriitor

roman să te numim scriitor romanic ?! Apoi în cele două scrieri vorbeşti murdar, josnic de români

şi de tot ce este românesc, ca să nu-ţi amintesc decât cât de oribil, murdar o portretizezi pe Sofia

Vicoveanca la pagina 95 : o …mogâldeaţă … cocârjată …broboadă pe ochi …un soi de traistă în

spinare …opinci uriaşe … port popular de o hidoşenie …mirosind a stătut … cu arniciul mucegăit

… voce de baci de la oi …si închei Era Muma-Pădurii ! Te-a ros invidia ca toată asistenţa

încremenise siderată în scaunele ei cum conchizi. Uite îţi sugerez, să citeşti această pagină unui

psihiatru, care nu te cunoaşte şi să-l întrebi ce părere are despre autor. Atât. Ba nu, fă-i un

portret şi lui Băsescu 2012, care ti-a proptit o tinichea în piept pentru video-clipul de susţinere în

alegerile prezidenţiale. Hai, nu fi poltron, ce contează că e ’’zeus’’, nu ne lăsa cu impresia că

numai de ’’mogâldeţe’’ ai curajul să te legi. Când am să mă întâlnesc cu DOAMNA SOFIA

VICOVEANCA am să-i pup mâna, şi ca medic ce sunt, am să-i spun să nu te iei în seamă, pentru

că de la un timp şi s-a stricat etajul … de când cu Nobelul Hertei Muller.

Şi pentru că am ajuns noi doi, acum în miez de noapte, până aici cu vorbirea, să-ţi spun

şi finalul de la Fussen. Era vară şi frumos pe acel pietonal, de pe care nu ne mai dădeam duşi şi

luându-ne pe ale literaturii valuri, am întrebat-o pe Ioranna, care citeşte de o sută de ori mai mult

decât scrie, cine crede ea că e îndreptăţit la Nobel pentru Literatură dintre români ? S-a uitat la

mine în dungă şi mi-a zis: Mă m-ai întrebi, păi daca i l-au dat Hertei Muller, Paul Goma îl merita

de zece ori până acum, dacă e vorbă de dezvăluirea şi condamnarea comunismului din

România, şi de cinci ori ca scriitor mai bun. Îi dau dreptate, eu am citit cu interes pe Paul Goma şi

împins de curiozitate şi pe Herta Muller, curiozitate ce mi s-a topit repede …

Hai , calule, revino-ţi, nu cădea în depresie din cauza chinezului ce a luat Nobel-ul 2012 ,

vorba Coanei Zoiţica: ’’capul sus, calule, asta nu-i cea din urmă decernare de Nobel’’ . Bea o

bere, ca alţi cai şi puneţi o ecuaţie: între pleiada scriitorilor germani, ce scriu de zeci de ani fără

să primească recent un Premiul Nobel, şvaba Herta Muller ale cărei cărţi nu se citesc mai mult

de jumătate şi-s abandonate, să nu-ţi spun cu ce comentarii, şi Paul Goma, care zeci de ani a

dezvăluit adevărul despre dictatura comunistă din România, despre suferinţa basarabenilor, fiind

basarabean, dar niciodată nu a ultragiat ţara ci a criticat direct, deschis scriitorimea română

pentru că a scris la comandă şi-a îndoctrinat cititori, cine era mai îndreptăţit la Nobel pentru

literatură ?!.Să fim raţionali, înaintea tuturor vanităţilor şi nedreptăţilor societăţii.

27

Ca să fii un scriitor român, nu un scriitor romanic, trebuie întâi de toate să fi alături de

concetăţenii tăi, la bine şi rău, să-le scrii bucuriile şi supărările, durerile să i le alini, să-l încurajezi

cu personaje care să-i antreneze în reuşită. Să critici cu aplomb pe cei ce ne mint, fură şi urăsc.

Şi vei simţi cum cititorii te vor îndrăgi şi te vor susţine pentru un Premiu Nobel.

Aşa credem noi, mulţi dintre cititori români, ce dorim sincer să avem un Nobel pentru

literatura noastră, pentru că va fi al nostru al tuturor. Dacă nu-ţi place felul şi judecata noastră, ştii

că nu te-a legat nimeni de stâna noastră românească. Eşti liber să paşti unde vrei. Mai mult

decât o altă bere de drum nu-ţi dăm, după cum ai scris despre noi până acum. Nu avem nevoie

de laude sau vorbe goale, nici de epitete sau clişele necorespunzătoare, dar nici nu mai aceptam

megalomania găunoasă în care te simţi bine de la un timp, în locul valorilor literare naţionale.

Încă suntem o naţiune, nu te da cu cei ce vor să ne distrugă prin toate mijloacele vremurilor.

CORNELIU FLOREA OCTOMBRIE 2012 WINNIPEG – CANADA

PS. Celor ce nu sunt de acord cu acest pamflet şi vor să mă blameze, să fie sănătoşi,

dar înainte de-a mă apuca de gât să citească cele doua cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, la care

m-am referit ca cititor în aceste rânduri, să le compare cu ce scriu, şi cum scriu, alţii autori străini

de talie universală despre naţiunea lor. Pa şi pusi !

28

P A M F L E T

’’Vladimir Tismăneanu este cel mai excepţional produs al spaţiului

cultural românesc, şi insist, este al spaţiului cultural românesc …

cel mai … poate, cel mai important produs universitar de origine

româneasca pe care-l avem…’’ a spus Horia Roman Patapievici

(HRP) la Târgul de Carte ’’Gaudeamus’’ – în 25 Noiembrie 2012

UNIVERSITATEA S-A SCREMUT ŞI A IEŞIT UN ŞORICEL

Vă daţi seama ca un asemenea titlu e complet aiurea, un nonsens fiindcă nu există nici o

universitate care să scoată şoricei titraţi pentru simplu motiv că ei şi-ar roade diploma imediat.

Totuşi, când spui scremut şi şoricel prima sinapsă mintală se face cu o zicere populară , veche şi

cu tâlcuri, pe care o ştim mulţi şi o folosim în tot felul de situaţii şi sensuri subversive: un munte

s-a scremut şi a fătat un şoricel , aşa zicem noi, urmaşii geto-dacilor, dar marele poet Horaţius

a scris un vers pentru posteritate: Parturient montes, nascetur ridiculus mus – se vor screme

munţii şi va naşte un şoricel ridicol . Chiar şi aşa, lucrurile par fără legătura între ele, încerc,

printr-o fabulaţie, să le cârpesc. Se spune ca la o universitate din Bucureşti unde, după august

1944, mulţi profesori valoroşi au fost daţi afară şi înlocuiţi cu noii veniţi pe tancurile ruseşti, dintre

care unii nici nu aveau diplome universitare adecvate sau deloc, au început să iasă şoricei

foarte importanţi, dintre care unul a fost cel mai important. Veste s-a dus departe, departe, până

în Carpaţi unde un munte, îmi scapă numele, atât a fost de impresionat, în acelaşi timp, invidios

pe universitate încât s-a scremut şi s-a scremut până a fătat un şoricel caraghios. Deci, pentru a

pune lucrurile în ordine; întâi universitatea a făcut excepţia asta şi pe urmă un munte invidios a

vrut sa facă şi el pe cel mai important. Mult scremet pentru nimic !!

Acum, fiindcă veni vorba de excepţii de la universitate bucureşteană, am aflat câteva din

volumul ’’Marele Manipulator’’ al profesorului universitar Ion Coja. De exemplu Ion Vitner, care l-a

alungat pe George Călinescu de la catedra de literatură română, era stomatolog,

Crohmălniceanu era inginer constructor iar Paul Cornea nu era nimic, dar ei conduceau literatura

română. Frumos, nu am să spun că toţi erau evrei, fiindcă cunosc un schizopat cu halucinaţii

vizuale care vede numai antisemiţi în jurul lui şi eu nu suport acest senseless word, un fel de flit

ce se dă la nasul românilor, de la un timp, să-i bage în spaimă, obidă şi tăcere. În plus, îmi aduc

29

aminte de un caz de la stagiul de Psihiatrie, unde era un pacient care cum mă vedea în secţie

striga: Te-am prins, eşti un marţian ! Fusese miliţian dar în loc să vadă şi să prindă duşmanii

clasei muncitoare începuse să vadă numai marţieni în jurul lui, care, după mintea lui veneau de

la Mărţişoara. Săracul schizofren, la început m-a speriat, pe urma am zâmbit trist : ce dureros e

când cineva îşi pierde raţionamentul şi e bântuit de halucinaţii. Mai bine schimbăm subiectul şi

secţia lui cu Târgul de Carte ’’Gaudeamus’’. Lume multă, curioasă , interesată de diferite cărţi,

care abundă şi acoperă toate preferinţele, gusturile .

HRP vorbeşte liber despre volumul ’’Lumea secretă a nomenclaturii’’ semnată de

Vladimir Tismăneanu, autor pe care îl prezintă celor de faţă drept poate cel mai important produs

universitar, al universităţii bucureştene, unde a terminat Sociologia şi fiind fiul lu’tata,

nomenclaturist comunist, i-a călcat pe urme. Toţi fac la fel, considerându-se cei mai importanţi

produşi universitari. HRP a vorbit aproape 25 de minute dintre care câteva minute despre VT şi

tot atâtea despre carte, iar restul, minute şi minute în şir, cu aplomb de neo-politruc despre

recrudescenţa antisemitismului în societatea românească, de tot auditoriul a lăsat capul în

jos simţindu-se vizat şi vinovat. Şi-a susţinut intoxicarea cu exemple puerile. Unul vechi, pe care-l

tot spune ca o flaşnetă: ieri în târg am fost izbit de un om care mă considera insuficient de român

şi ce caut eu aici, printre oamenii de cultură români. Ce să comentezi, că Bucureştiul e un târg

fără alte produse intelectuale importante, unde se târguieşte identitatea şi demnitatea naţională,

ca omul era liber să-l întrebe ce caută în cultura românească, după ce HRP a scris şi semnat:

Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau … să o folosim numai

pentru înjurături, sau că România are o cultură tip second hand şi Cu o educaţie pur

românească nu poţi face NIMIC ( e destul cât face Vladimir Tismăneanu, cel mai important

produs universitar ) Eu, Doamne fereşte, nu-l ating nici cu o floare, dar l-am întrebat aceleaşi

lucruri, în scris, pe Băsescu Traian, care a tăcut fiindcă nu are nimic în comun cu cultura

românească, doar cu flota a avut ce a avut. Alt exemplu de recrudescenţă antisemitică a fost

cazul unei profesoare universitare, care a scris într-un articol Volodea în ghilimele şi Tismăneanu

fără ghilimele. Ei da, acesta este cel mai grav act de antisemitism ce mi-a fost dat să-l aud din

1492 încoace. Insist, vorba lui HRP, din 1492 şi tam-tamul pe care l-a făcut mi s-a părut de

mahalagiu din secolul trecut, din Groapa lui Oatu, nu a unui important produs universitar din

târgul lui Bucur. Dar, după asta, se prea poate ca profesoara universitară, ce a intrat în mare

panică, să aibă o carieră profesionala subminată de acum înainte, deşi, după mine, nu Volodea

30

trebuia pus în ghilimele ci Tismăneanu, având în vedere ca pe tatăl lui, nomenclaturist comunist,

l-a chemat Leonid Tisminetski nu Tismăneanu şi după psihiatrice precepte cei ce îşi schimbă

numele dovedesc ca nu au avut personalitate şi nici nu câştigă vreuna.

Apoi, HRP s-a întors la el însuşi, pozând în victima antisemitismului, de m-au trecut

toate lacrimile când a repetat, a nu ştiu câta oară retragerea sa de la ’’Evenimentul Zilei’’ pentru

că acolo era unul, care în fiecare miercuri noaptea îl urmarea cu: mori jidane şi mă chiş în freza

lui. Mulţi marţieni pe lumea asta şi necuviincioşi ! Dar nu acesta e de luat în seamă ci ceea ce

debita şi susţinea el în acele articole era, de multe ori, para-raţional, nu folosesc termenul

consacrat. Era atât de ridicol încât crea momente de ilaritate, de clovn la curtea regelui băsescu,

pentru toţi ce îl citeau, mulţi fiind incitaţi să-l critice cu argumente pertinente, să-l zeflemisească,

câteodată usturător, şi unii chiar îi lipindu-i epitete ! Deh, gura lumii slobodă, scrie şi în Declaraţia

Universala a Drepturilor Omului semnată la ONU şi de România şi de Israel. În paranteză, din

1998, când am început să-l critic decent si cu argumente pe HRP multe etichete şi injurii s-au

abătut asupra mea de la zisele elite bucureştene – A. Pleşu, C. Stanescu, Alex Ştefănescu - ce

îl idolatrizau grotesc pe HRP mai ales după ce acesta a ajuns preşedinte pe bugetul culturii

româneşti de tip second hand ! Acum, în sfârşit, adepţii şi idolatrii lui şi-au dat seama de

adevărata personalitate a lui HRP şi el face ultima sforţare să se menţină strigând în gura mare

ca este victima antisemitismului. Cât despre manipularea lui cu recrudescenţa

antisemitismului mă amuză cât dă în gropi şi-mi aduce aminte de Moses Rozen, care numai

după 1990 a pus în faţa Templului Coral o placa pe care scria că românii sunt responsabil de un

holocaust a 400.000 de evrei. Până atunci nici o acuzare atât de directă şi gravă, şi slavă,

armatei roşii eliberatoare, care ne-a adus pe Ana Pauker, Nikolski, Brucan, Walter Roman,

Leonid Tismeniski, Dionisie Patapievici şi mulţi alţii de acelaşi sânge, dar nici unul dintre ei sau,

de ce nu, toţi în cor nu au acuzat România de holocaust până în 1990 !! După cincizeci de ani,

din 1990, Moses Rozen, Jean Ancel şi Elie Wiesel au început să scrie scenariul şi să regizeze

holocaustu din România cu puţine şi şterse personaje reale dar mulţi figuranţi plătiţi. Şi aşa au

ajuns contribuabilii români după 50 de ani să fie acţionari obligatorii la Holocaust Industy, cum

l-a numit profesorul universitar Norman G. Finkelstein, evreu american, în cartea sa. În

paranteză, în 2001 l-am rugat, în scris, pe Gabriel Liiceanu să publice la ’’Editura Humanitas’’

cartea profesorului american, să afle şi românii cât sunt de manipulaţi cu holocaustu din

România. Altum silentium !! Aşa ca astăzi ştafeta holocaustului din România este preluată de la

31

Rozen, Wiesel şi Ancel de către fiii nomenclaturiştilor evrei Tismăneanu, Oişteanu, Patapievici .

Succes băieţi, aveţi cale deschisă !! Intelectualitatea bucureşteană şi provincială, cu excepţia

câtorva, tremură ca nu cumva HRP să-i arate cu degetul său, detector de antisemiţi !!

Dar şi mai penibile sunt elitele bucureştene şi provinciale de astăzi, jurnaliştii şi scriitori,

ce nu au nici o reacţie vocala sau scrisă la elucubraţiile lui HRP, motivându-şi laşitatea cu aşa

zisa ignoranţa de om mult superior. Aiurea, sunt poltroni în toată regula. Dar, unii dintre aceştia

coboară şi mai jos pe scara demnităţii, mimând ascultarea cu interes, cu gura căscată, dând din

cap aprobativ şi aplaudându-l la sfârşit. Unul dintre aceştia, Mircea Cărtărescu, a fost de faţa, şi

el prezentând cartea lui Vladimir Tismăneanu. A început patetic, cum cel mai important produs

universitar bucureştean îi este mai mult decât prieten, îi este un frate mai mare şi cu o scurtă

evocare din 1990. Atunci, a fost paraşutat (?!) direct în miezul marelui măr, Big Apple şi fratele

cel mare l-a întâmpinat la telefon cu : Ce faci, bă ! Am ascultat de trei ori înregistrarea pentru că

vroiam să fiu sigur de mai multe lucruri. Întâi, scriitorul de pe lista suedeză a nobililor a spus: în

sensul acestei prime fraze de-o familiaritate şi căldură extraordinară s-a desfăşurat în continuare

perioada cât am stat … Pentru mine nu este nici o frază, ci o propoziţie simplă de mahala, care

demonstrează cât de important produs universitar bucureştean este Vladimir Tismăneanu sau

Volo cum îi spune Mircea Cărtărescu, căruia îi trage un periaj de mic lacheu, ca să nu folosesc

expresia obişnuită în asemenea situaţii. Încă odată m-am mai lămurit de anvergura personalităţii

cărtăresciene care în scrierile sale foloseşte Românica în loc de România şi cât de nesuferită i-a

devenit această ţară, dar nu o părăseşte, cum nu o părăsesc nici cei ce urăsc românii, limba

română şi statul lor unitar de aproape o sută de ani …

Mi-am comandat cartea lui Vladimir ’’Tismăneanu’’, dar până ce o voi primi am să mă

adresez universităţii bucureştene cu propunerea să înlocuiască una din statuile din faţa ei cu

statuia celui mai important produs universitar pe care l-a dat iar la picioarele lui să pună două

statui mai mici, de-o şchioapă, ale lui HRP şi MC

Corneliu Florea Noiembrie 2012 Winnipeg – Canada

32

MARELE MANIPULATOR

şi asasinarea lui Culianu , Ceauşescu, Iorga

AUTOR Prof. Ion Coja EDITURA Naţiunea – 2012

CINE încă nu cunoaşte personalitatea şi scrierile profesorului universitar Ion Coja are

acum ocazia , citind acest volum de 430 de pagini, să-l cunoască, să-şi facă o impresie despre

densitatea culturii sale social politică pe care cu elocvenţa şi curaj o prezintă documentat, logic şi

corect cititorilor români de pretutindeni. Adevărul social istoric al unor segmente din trecutul şi

prezentul nostru, acum învăluite în ceaţă densă a dezinformării lefegiilor din mass medie

manipulată din exterior, este exprimat cu atât dârzenie şi cutezanţă încât impresionează , dă de

gândit şi stârneşte indignare împotriva manipulatorilor. Cine va citi, cu luare aminte, volumul va fi

cucerit de autor prin lumina argumentelor prezentate asupra subiectelor în discuţie .

Volumul MARELE MANIPULATOR, a apărut la Editura NAŢIUNEA din

Bucureşti, în condiţii grafice pe măsura valorii textului şi a ajuns în Nord America ( Statele Unite

şi Canada) îndată ce a fost editat, răspândindu-se cu iuţeală, fiindcă Ion Coja este foarte bine

cunoscut printre românii de pe acest continent prin articolele şi eseurile pe care le-a publicat, în

decursul anilor, în publicaţia CURENTUL INTERNATIONAL al editorului Ştefan Străjeri din

Michigan.

Prin bunăvoinţa Doamnei Monica Tudor George, soţia regretatului poet, l-am primit şi

citit, cu creionul în mână ca pe vremuri când pregăteam un examen, vroind să îi fac o prezentare

şi recomandare, pentru că merită să cunoaştem adevărul şi să preţuim autorul.

Volumul are nouăsprezece capitole şi un epilog despre asasinarea lui Ioan Petru

Culinaru , în ziua Sfiinţilor Constantin şi Elena în 1991 în incinta universităţii din Chicago unde

era un reputat profesor universitar, elev şi continuator de prestanţă a lui Mircea Eliade.

Asasinarea lui tânărului profesor Culianu a reverberat puternic în mediul academic din Nord

America şi România. Scriitorimea, jurnaliştii şi intelectualii români care îi cunoşteau valoarea şi îi

prevedeau un viitor de prestigiu mondial, au fost şocaţii la aflarea acestei ştirii. De la început,

cercetările poliţiei americane au fost deviate prin dezinformarea că asasinatul este o răfuială

românească, arătând cu degetul spre legionari şi securitate. Cum poliţia americană este

33

confruntată cu mii de asasinate pe an, a îmbrăţişat , cu mare uşurare, această ipoteză şi nu a

dat dosarului toată atenţia cuvenită, între timp intervenind alte asasinate la Chicago.

Universitatea americană a dat o bursă unui student grec, Ted Anton, să scrie o carte

despre Ioan Petru Culianu, care, pentru informare a venit şi la Bucureşti, unde i-a cerut un

interviu şi lui profesorului Ion Coja, care i-a fost cadru didactic universitar lui Ioan Petru Culianu.

Ted Anton nu a ţinut seama de considerentele şi raţionamentele profesorului în schimb a ţinut

cont de spusele lui Andrei Oişteanu, deprins să dea cu oişte-n gard, nu din prostie ci din anti-

românism, dopându-l pe studentul grec cu teoria răfuielii din partea legionarilor. Ion Coja îl

fixează corect Andrei Oişteanu considerându-l un evreu nefericit, cu frumos nume românesc. Eu

subliniez că, locuiesc în Nord America de 32 de ani şi am văzut în toţi aceşti ani, cum legionarii

au părăsit scena politico-socială românească, rând pe rând, datorită vârstei şi puţinii care mai

trăiesc sunt octogenari fără intenţii şi energie pentru asemenea acte, toţi fiind suferinzi cronici.

Cât priveşte Securitatea, analizând situaţia securiştilor în 1991, vom vedea că statutul şi starea

confuză în care se aflu numai de asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu le ardea lor atunci.

Profesorul Ion Coja merge pe urmele marilor manipulatori de-a lungul istoriei, din

exemplu în exemplu, până la Isus Christos şi demonstrează ce era de demonstrat. Iar concluzia

lui este ca Ted Anton a scris o carte comandată, ca şi asasinarea lui Culianu. Demonstraţia o

face în trei sute de pagini şi după părerea mea, de cititor consecvent a tot ce ţine de document şi

istorie românească în secolul XX-lea şi până acum, aceasta este cea mai completă carte, cea

mai perfectă demonstraţie a marii manipulări anti-romaneşti de la Întregirea teritorială a Naţiunii.

Cu puţine excepţii, istoricii şi scriitorii români de azi nu au consecvenţa, argumentul, verbul şi

aplombul profesorului Ion Coja. Cât priveşte aşa zisele elite formatoare de opinie, de la Dilema,

GDS-22, ICR-Bucureşti sunt fie indivizi cu câmp neuropsihic limitat, fie nişte lefegii fără caracter

ai marii manipulări. Citiţi şi comparaţi, nu vă lăsaţi impresionaţi de doctoratele sau talentele lor.

Volumul cuprinde şi treisprezece anexe ce, de fapt, sunt tot atâtea demonstraţii

împotriva aşa zisului holocaust ce se spune, acum, că ar fi avut loc în România între 1940 –1944

şi despre care nu s-a scris şi vorbit în România sau în Lumea Liberă până în 1990. DE CE ?

Până atunci, am fost doar anti-semiţi de la Zalmoxe, dar, din 1990, Moses Rosen, Elie Wiesel şi

Jan Ancel ne-au legat de gât un holocaust de 400.000 de victime. Pe care Ion Iliescu l-a

recunoscut imediat şi cetăţenii romani plătesc de atunci despăgubiri de holocaust mai rău ca

nemţii după război. Nici un guvern după 1995 nu are curaj să spună cetăţenilor români cât este

34

haraciul anual la poarta Tel Aviv pentru acest holocaust fabricat de marii manipulatori din 1990.

Ion Coja aduce argument după argument, în fiecare anexă, despre falsitatea acestui holocaust şi

gonflarea lui cu atrocităţi şi cifre. Recomand generaţiei tinere de romanii să se informeze, să ştie

pe ce plătesc taxe şi impozite, să afle ca sunt datori vânduţi şi unui holocaust confecţionat în aşa

zisul The Holocaust Industry cum şi-a intitulat cartea profesorul american, de origine

evreiască, Norman Finkelstein. În 2001, l-am rugat în scris pe Gabriel Liiceanu să publice şi

această carte la Editura Humanitas, fiindcă s-a publicat şi în alte ţări europene. Nu a răspuns.

Profesorul Ion Coja vine cu zeci de argumente împotriva holocaustului fabricat despre

România. Dintre toate mă opresc la unul. După 1990 ni s-a pus în sarcină peste 100.000 de evrei

exterminaţi în Transnistria în timpul războiului. FAPT: după război guvernatori din teritoriile

ocupate au fost judecaţi de autorităţile sovietice, în procese deschise cu martori, şi toţi au fost

condamnaţi la moarte, cu o singura excepţie, a guvernatorului roman al Trasnistriei, George

Alexianu, care a fost eliberat ! Cum să explicam achitarea lui, la Odesa, dacă sub administraţia

lui s-ar fi exterminat 100.000 de evrei ?! Judecaţi şi trageţi concluzia.

Vin şi eu cu un exemplu: sunt timişorean şi dacă a fost holocaust în România cum se

face ca la Timişoara nu s-a atins nimeni de evrei, nu au fost băgaţi în lagăre de muncă forţată,

nici măcar nu au fost scoşi la zăpadă ca la Bucureşti ?! Penibili, şi cei ce au fabricat holocaustul

despre România după 50 de ani, dar mai penibili sunt guvernanţii şi elitele româneşti care nu au

avut o minimă fărâmă de personalitate românească să protesteze, să ceară dovezi concrete. La

fel de penibili sunt şi evrei care au convieţuit omeneşte între români, în siguranţă în acele

vremuri de război nesigur şi acum susţin falsa teorie a holocaustului. În clasele elementare, eram

coleg de bancă cu Schmeterer Herbert şi în fiecare sâmbătă eu îi ducem şi aduceam de şcoala

ghiozdanul, erau evrei habotnici refugiaţi din Galiţia la Timişoara. În liceu colegul meu de bancă

evreul Mareş Andrei, m-a dus în spate la matematica trei ani. Ne-am îmbrăţişat cu lacrimi în ochi

la reuniunea de 50 de ani de la terminarea liceului. Nu i-am spus că după ce am publicat

Libertatea de a iubi adevărul , ce cuprinde recenziile unor cărţi despre holocaust scrise de

evrei corecţi, sunt etichetat antisemit şi marginalizat de poltronii români, mi-ar fi râs în nas !

Mă opresc aici, recomandu-vă cartea Profesorului Ion Coja, de dragul adevărului.

35

Corneliu Florea Ianuarie 2013 Winnipeg – Canada

36

37