UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE SEMINAR

Concepţia despre rău în vizinea Fericitului Augustin

ÎNDRUMĂTOR

Lect.Dr.Univ. SUSŢINĂTOR

Ana Ocoleanu Ciungu Ionuţ-Daniel

2014

1

Concepţia despre rău în vizinea Fericitului Augustin

Fericitul Augustin s-a născut în anul 354 la Tagaste în Algeria de astăzi. Părinţii săi erau

creştini, tatăl Patricius iar mama Monica de care este legat foarte strâns. Când Fericitul Augustin

devenise maniheu, Monica îl plângea ca pe un mort. Timp de 9 ani a stăruit în rătăcire,

schimbarea Fericitului Augustin se produce când un glas de copil îi spune: “Ia şi citeşte!”. Şi,

deschizând Scriptura, citeşte: “Să umblăm cuviincios ca la lumina zilei, nu în ospeţe şi beţii, nu

în desfrânări şi destrăbălare, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi

nu purtaţi atâta grijă de trupul vostru, încât să-i deşteptaţi dorinţele” (Romani 13, 13-14).

In 387 este botezat şi Augustin se rupe de viaţa din trecut. Renunţă la profesia de retor.

înţelege rolul ascezei, prin care încearcă să se apropie de Dumnezeu. Urmează hirotonia lui

Augustin, la 390-391, la Hippona. Acolo se îngrijea de creştini, judeca neînţelegerile dintre ei,

propovăduia. A fost nevoie să aprofundeze cunoştinţele Scripturii. Augustin era predicator,

exeget, trăia o viaţă ascetică, devenind vestit. Era ajutorul episcopului locului. în anul 395, după

4 ani de preoţie, la moartea aceluia, este hirotonit ca episcop la Hippona.

Rodnica sa activitate a fost întreruptă prin trecerea la eternitate în ziua de 28 august 430

la vârsta de 76 de ani.1

Niciodată problema răului nu a fost mai actuală ca pe vremea Fericitului Augustin.

Aceasta se datorează filosofiei neoplatonice care era atunci filosofia vremii şi mai cu seamă

gnosticilor, indeosebi maniheii, care-şi făceau din sistemul lor filosofic o glorie pretinzând că ar

fi singurii în stare să rezolve această problemă a răului care constituia centrul de greutate al

doctrinei lor. Chiar şi Fericitul Augustin a fost adeptul maniheismului intr-o anumită perioadă a

vieţii sale aşa cum am amintit. Probabil de aici s-a născut dorinţa sa de a combate sistemul

filosofic din care el a făcut parte.

În această perioadă existau trei mari concepţii filosofice:

1.Neoplatonismul

1 Pr.Conf. Dr. Constantin I Băjău, Patrologie şi Literatură Post-Patristică,Universitaria, Craiova, 2013, pag. 255-256.

2

Neoplatonismul este la origine în întregime dualist. Plotin, reprezentantul cel mai de

seamă al şcolii neoplatonice, are o concepţie foarte interesantă asupra răului: el vede răul ca fiind

contrariul binelui. Binele e realitatea de care depind toate fiinţele este forma şi măsura. Răul este

o lipsă de măsură şi ordine şi se găseşte in corpurile materiale. Astfel, materia este răul pentru că

se identifică cu nefiinţa, de aceea tot corpul e un rău. A fugi de rău înseamnă a fugi de corp. Răul

nu e o simplă privaţiune, ci o adăugare a unui lucru străin naturii sale. Răul are deci existenţă,

substanţială cu toate că nu poate exista izolat. El nu vine din noi inşine, ci exista înainte şi

independent de noi, iar asta nu înseamnă decât a atribui tot răul lui Dumnezeu.

Gnosticismul

Explică originea răului prin procedeul direct dualist, iar unii dintre gnostici prin procesul

imanentist. După gnostici, materia este din veci in opoziţie absolută cu spiritul divin, fiind

socotită sediul răului şi identificată cu răul. Răul vine din materie. Lumea materială nu este opera

lui Dumnezeu, ci a unui demiurg care este un eon inferior, emanat din divinitate in urma

celorlalţi eoni (cauza răului a fost curiozitatea ultimului eon - Sofia — din cei 28 eoni — care

produce o fiinţă informă ectroma fructul orgoliului şi al ignoranţei). Se vede clar că gnosticii

părăsesc soluţia creştină a creaţiei lumii şi susţin creaţia din materie. De aceea mantuirea este

concepută de gnostici ca un proces cosmic şi înseamnă scăpare, eliberare de materie, iar la

aceasta se ajunge prin gnoză, cunoaştere (se observă aici clar o influenţă a religiilor orientale).

Maniheismul

Acest sistem rezolvase problema originii răului prin dualism, afirmand un prim principiu

rau, distinct de Dumnezeu. De fapt, este o nouă formă a gnosticismului. Aici avem un dualism

accentuat, întrucât principiul răului nu e materia moartă, ci un principiu spiritual care a avut

drept scop intunericul şi materia. Deci, două principii opuse şi coeterne, două naturi şi două

substanţe primitive. Dualismul acesta afirmat pentru a explica prezenţa răului este impotriva

monoteismului şi a trinităţii. După maniheism, lumea a fost făcută din natura lui Dumnezeu şi

era deci bună; dar in urma luptei celor două principii, a devenit rea. Şi după manihei, principiul

răului nu ar fi altceva decât materia. Dumnezeu însuşi nu e altceva decat o materie infinită mai

substanţială, totuşi o materie.2

2 Pr. Drd. Eugen Pintca, Răul, refuzul darului vieţii şi al libertăţii morale, M.O. An. LVII(2005), nr. 1- 4(ian. — apr.), pag. 129-130.

3

Vrăjit de farmecul şi idealismul filosofiei neoplatonice, Augustin este condus, ca în

operele sale Cassiciacum şi mai de seamă în De Ordine să trateze problema răului în termeni pur

plotinieni.

Augustin preia puţin concepţia lui Platon despre rău şi o dezvoltă in cadrul gândirii

creştine. Astfel, identificarea binelui cu fiinţa, iar a răului cu neantul sunt idei platonice. Platon

consideră binele ca fiinţa întotdeauna aceeaşi şi răul ca fiinţa schimbătoare. Răul este identic cu

relaţia sau negaţia, şi işi are principiul in nefiinţă, care este materia. Nu este decât negaţia sau

limita binelui. Răul absolut ar fi neantul absolut. Răul nu există decat alături de o fiinţă. Răul

absolut nu există; nu-i putem concepe decat printr-un raţionament indirect.

Pentru Fericitul Augustin, răul nu este o substanţă: “răul nu este o substanţă şi nici mintea

noastră nu este supremul şi neschimbătorul bine”. Binele este Dumnezeu, iar lumea fiind creaţia

Sa este bună, dar nu pentru că este făcută din El (altfel am avea şi noi, creaturile, atributele

divinităţii: atotputernicia, bunătatea absolută etc.), ci pentru că este creată de către El. Binele

defnindu-se ca fiinţă, urmează că răul nu are fiinţă (fiind autor al fiinţei, Dumnezeu nu poate in

acelaşi timp să fie şi autorul nefiinţei): răul nu este altceva decat lipsa binelui, carc merge pană la

ceea ce nu exista nicidecum. Prin urmare, întreaga creaţie este bună cât timp există, iar acel rău,

pe care-1 căutăm de unde este, nu este substanţă, pentru că dacă ar fi substanţă, ar fi bine. Căci

sau ar fi o substanţă nestricăcioasă, in orice caz un bine, sau ar fi o substanţă stricăcioasă, care

dacă nu ar fi bună, nu s-ar putea strica.

Se trece astfel de la răul metafizic, care este un fel de condiţie a priorii - in sens kantian -

a răului, la răul in sine, care este răul moral ce vine prin om, ca urmare a alegerii sale, alegere ce

se face in virtutea liberului arbitru cu care este inzestrat de către Dumnezeu.

Ce este de fapt răul moral? Am văzut că omul este responsabil de existenţa sa. Astfel

expresia răului moral este păcatul. Păcatul se defineşte, ca şi virtutea, in raport cu Binele

Suprem. Fericitul Augustin consideră că “dacă virtutea este ordinea in iubire, păcatul va fi

dezordinea in iubire”.3

În model general originea şi natura răului ţin de problema creaţiei. Conform acesteia

Dumnezeu este binele suprem dar creaţia sa este din neant. Răul a pătruns o dată cu createle care

sunt bune in sine dar, accidental, dată fiind originea lor, au o lipsă originară şi o nevoie de a se

împlini.

3 Cotif. Univ. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, Dimensiunea sensurilor iubirii şi problema răului ia Fericitul Augustin, M.O. An. LV(2003), nr. 9-12(sept. - dec), pag. 21-22.

4

Deci răul este o lipsă a lui a fi iar originea sa este neantul. În calitate de vid de fiinţă, răul

este o lipsă de bine. El este în mod necesar Însoţit de bine, nu poate exista fără bine fiindcă doar

ce este bun se corupe, iar dacă n-ar fi bun nu s-ar putea corupe, în condiţiile in care se pune ca

natură privativă. Răul în concept larg se fundamentează pe sensul căpătat in cadrul unei tipologii

implicită în scrierile augustiniene, dar nenumită.

Definiţia generică a răului este sinonimă cu cea a răului metafizic. Lipsa unui bine

înseamnă corupţia unei perfecţiuni de unde rezultă o limitare inerentă a lucrurilor create în

comparaţie cu Dumnezeu, pe de o parte, şi în comparaţie cu ele însele, pe de altă parte - de pildă

trupul inferior sufletului, animalele inferioare omului.4

Indiscutabil, Fericitul Augustin a fost un mare teolog şi teoria lui domină intr-o anumită

perspectivă. De precizat că această identificare a răului cu un minus ontologic nu satisface deloc.

“Un minus ontologic ar fi o lancezeală a simţurilor, a poftei de viaţă, o lipsă de interes faţă de

toate, dar ura e o mare forţă pozitivă în puterea ei, chiar dacă e orientată spre distrugere. Iubirea

de sine este şi ea o aprigă şi neadormită zbucnire dc viaţă şi peste tot răul îl simţim în noi ca pe o

forţă uriaşă impotriva căreia nu putem de multe ori opune mai nici o rezistenţă”. Într-adevăr, răul

din noi se evidenţiază ca ceva pozitiv, nu ca un minus de forţă. Dacă ar fi aşa un om cu cât e mai

rău ar trebui să fie mai slab, ori vedem că unul mai rău e mai tare decât unul mai puţin rău. A

recunoaşte că răul a avut putere să slăbească voinţa, înseamnă a-i recunoaşte puterea. Răul

lucrează cu darurile dumnezeieştipe care prin libera alegere omul le duce la o contrafacere,

refuză darurile primite de la Dumnezeu şi în accasta stă puterea răului, că are la bază darul lui

Dumnezeu.5

Augustin neagă dezordinea din Univers, concepându-1 pe acesta, la fel cu filosofia elină,

ca un cosmos în care armonia, perfecţiunea şi frumuseţea sunt deplin realizate. Într-un loc din De

Ordine, afirmă chiar necesitatea răului: “Şi cum prin această distincţie ordinea conservă armonia

lumii intregi, urmează de aici că existenţa insăşi a răului e necesară. Astfel, frumuseţea tuturor

lucrurilor din univers rezultă din opoziţia lor, ele sunt ca antitezele, care ne plac intr-un discurs”6.

Dar negând dezordinea, Augustin se pune in afară de creştinism, după care păcatul a

introdus dezordinea. In De Ordine el face abstracţie de ideea păcatului, cheia dezlegării întregii

4 Conf. Univ. Dr. Gheorghe F. Anghelescu, Succite lămuriri despre bunătatea şi omnipotenţa lui Dumnezeu in faţa suferinţei şi răului din lume in viziunea augustiniană, M.O. An. LVI(2004), nr. 1-4 (ian. - apr.), pag. 51-52.5 Pr. Drd. Eugen Pintca, Răul, refuzul darului vieţii şi al libertăţii morale, M.O. An. LVII(2005), nr. 1- 4(ian. — apr.), pag.141-142.6 Op. Cit., Fericitul Augustin, Despre Ordine, Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pag. 56.

5

probleme. Aici el tinde să considere păcatul ca şi naturaliştii, ca un element firesc şi care chiar

asigură ordinea.7

Concluzii

7 Pr. Drd. Eugen Pintca, Răul, refuzul darului vieţii şi al libertăţii morale, M.O. An. LVII(2005), nr. 1- 4(ian. — apr.), pag.140.

6

Răul în perspectiva teologiei morale ortodoxe îşi are originea în libertatea umană, fiind o

contrafacere a binelui ca dar a lui Dumnezeu: „veţi fi ca Dumnezeu cunoscand binele şi răul”

(Faccrc 3, 5). El vine dintr-o lăcomie neânfrânată a firii noastre actuale după viaţă, lăcomie

alimentată de o teamă neîncetată şi chinuitoare de împuţinare a vieţii noastre.

Răul in sine nu există cu titlul cu care binele există în sine. Răul nu e decât o folosire a

binelui, o proastă intrebuinţare sau o contrafacere a darului primit de la Dumnezeu.

Diavolul vrea să ne facă să credem că şi el poate să creeze şi din cauza aceasta el intreţine

in noi iluzia unui rău obiectiv, căruia el i-ar fi in chip evident autorul.

Răul este distrus in fiinţa sa de Hristos prin actul învierii, actul celei de a doua creaţii.

Astfel, Hristos ne-a dat putere de a birui răul, de a şterge din noi un rău obiectiv el ne-a dat har

peste har, binecuvantare peste binecuvantare.

Bibliografie

7

1. ANGHELESCU, Gh. F., Dimensiunea sensurilor iubirii şi problema răului ia Fericitul

Augustin. M.O. An.LV (2003), nr. 9-12 (sept. - dec).

2. ANGHELESCU, Gh. F., Succite lămuriri despre bunătatea şi omnipotenţa lui Dumnezeu in

faţa suferinţei şi răului din lume in viziunea augustiniană. M.O. An. LVI (2004) , nr. 1-4 (ian. -

apr.).

3. BĂJĂU, Pr.Conf. Dr. Constantin, Patrologie şi Literatură Post-Patristică,Universitaria,

Craiova, 2013.

4. FERICITUL AUGUSTIN, Despre Ordine, Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

5. PINTEA, Eugen, Răul, refuzul darului vieţii şi al libertăţii morale, M.O. An. LVII (2005) ,

nr. 1- 4 (ian. — apr.).

8