Sumar Editorial 3

Familia în lumina pascală

Soţi/Părinţi 4 - 5

Părinţii-sarea pământului, lumina lumii

Celălalt trebuie iubit aşa cum este

Adolescenţi 6

În călătorie spre Paşti

Preţul libertăţii noastre

Tineri / Logodnici 7

Bucuria Învierii în ochii un tânăr

Copii 8

Ieremia

Jocuri pentru copii şi nu numai… 9

O inimă de carne

Spiritualitatea familiei 10

Hrană pentru trup-hrană pentru suflet

Subiecte de meditaţie 11

Sensul devină și sensul de păcat

În fața “Omului durerilor”

Cultura vieţii 12

Interviu: Să-i ajutăm iubindu-i!

Probleme de bioetică 13

Avortul-crimă cu premeditare

Paternitate şi maternitate

responsabilă 14

Scopurile actului conjugal: unirea şi

procrearea

Redacţia şi specialiştii vă răspund 15

Inutilă viaţa ta?

Ştiri

Colectivul de redacţie

Pr. Iosif Enăşoae

Pr. Stefan Lupu

Pr. Bernadin Duma

Pr. Petru-Sebastian Tamaş

Pr. Eduard Emilian Păduraru

Maria Gherghel

Maricica Mihăluţe

Vicenţiu Ciocan

Petruţ Gălăţeanu

Maria Andrici

Adina Zatîca

Iuliana Petruţ

Izabela Antonică

Simona Magdalena Mîrţ

Cristina Blăjuţ

David Fabian (Design si tehnoredactare)

Editura “Sapientia”

Institutul Teologic Romano-

Catolic

“Sfântul Iosif “ Iași

Str. Văscăuțeanu, nr. 6

RO - 700462 - IAȘI

Tel.: 0040 232 225228

Fax: 0040 232 211476

www.editurasapientia.ro

e-mail: slupu@itrc.ro

Revista „Familia şi Viaţa” apare lunar

cu susţinerea Asociaţiei „Familia şi Viaţa”

şi a Editurii „Sapientia” ISSN 2069-6574

Adresa redacţiei

Asociaţia Familia şi Viaţa

Str. Ştefan cel Mare, nr. 228

611040-Roman

tel/fax: 0233/742505

mobil: 0762/633195

e-mail:

afav_roman@hotmail.com

www.familiasiviata.ro

Editorial

Dacă în noi locuieşte Duhul Sfânt, atunci suntem

capabili să iubim aşa cum a iubit Isus, fără teamă de

moarte. Ceea ce încătuşează şi paralizează capacitatea

noastră de a iubi este tocmai această frică de moarte.

Isus a venit să ne dea libertatea totală: prin pătimirea,

moartea şi învierea sa Cristos ne-a eliberat atât de

păcat cât şi de frica de moarte. Ne-a eliberat de teama

că ne vom pierde viaţa, dacă nu ne vom angaja să

trăim plenar iubirea. Prin

învierea sa glorioasă şi fericită,

ne arată evident că drumul

parcurs de el, cel al iubirii

totale, nu duce la moarte ci la

înviere, la împlinirea vieţii.

Creştinul eliberat de păcat,

prin pătimirea şi moartea lui

Cristos pe Cruce, şi eliberat de

frica de moarte, prin învierea

lui glorioasă, devine capabil să

iubească cu toată fiinţa sa,

liber de orice frică. Acum nu

se mai teme că, dacă renunţă la planurile sale umane şi

la iubirea sa egoistă, dezordonată, se pierde pe sine şi

nu se mai realizează, din contra, ştie că poate ajunge

la împlinire numai renunţând la egoismul propriu,

împlinind voinţa divină şi slujind oamenilor până la

sacrificarea vieţii pământeşti.

Fiecare creştin, este chemat de Cristos cel înviat să-l

urmeze pentru a ajunge la gloria învierii. Soţii creştini

sunt chemaţi să imite iubirea lui Cristos printr-o

dăruire totală reciprocă şi prin dăruirea totală pentru

binele şi fericirea actuală şi veşnică a copiilor lor.

Familia creştină, luminată de bucuria pascală şi

susţinută de speranţa învierii, este chemată să devină o

imagine vie a iubirii lui Cristos pe care să o facă

cunoscută societăţii actuale.

Fie ca lumina lui Cristos înviat să lumineze şi să

transforme familiile creştine în faruri de lumină divină

care să conducă pe toţi oamenii la bucuria învierii

fericite.

T recerea lui Isus Cristos prin pătimirea şi

moartea fizică la învierea glorioasă, spre

viaţa şi fericirea veşnică, în Împărăţia

Tatălui ceresc, reprezintă nucleul Misterului pascal

creştin. Modul în care îşi trăieşte Isus viaţa sa

umană, relaţia sa cu Dumnezeu şi cu oamenii ne

indică unicul mod autentic de trăire a vieţii noastre

creştine. Felul în care Cristos manifestă iubirea sa

faţă de Tatăl ceresc,

împlinindu-i mereu voia

sfântă, felul în care îşi

dovedeşte iubirea faţă de

oameni, prin sacrificiul total

de sine însuşi, ne arată clar că

numai aceasta este calea

sigură a împlinirii omului.

Acesta este stilul de viaţa pe

care trebuie să-l adopte fiecare

creştin: iubirea totală faţă de

Dumnezeu, exprimată prin

împlinirea devotată a

poruncilor divine, şi iubirea binevoitoare, sinceră şi

fidelă faţă de semeni, dusă până la sacrificiul

suprem de sine. Numai această cale, deschisă şi

străbătută de Isus, duce la învierea glorioasă şi la

comuniunea fericită de iubire cu Sfânta Treime.

Cealaltă cale, cea a păcatului, a refuzului iubirii faţă

de Dumnezeu şi faţă de semeni, îl duce pe om şi pe

creştin la sufocare în propriul egoism şi la

neîmplinire; la osânda izolării veşnice de Dumnezeu

şi de oameni. Cum revelaţia biblică ne învaţă că nu

este bine pentru om să fie singur, iar experienţa

personală ne arată că nu ne simţim fericiţi decât în

compania plină de iubire a celorlalţi, înseamnă că

cine vrea să se împlinească trebuie să refuze

categoric drumul păcatului şi să-l urmeze pe cel

trasat de Cristos: drumul iubirii.

Iubirea divină, manifestată de Isus prin pătimirea,

moartea şi învierea sa glorioasă, devine Darul pascal

al lui Cristos înviat oferit creştinului. Duhul Sfânt,

Darul pascal al lui Cristos înviat, are capacitatea să

umple cu iubire toată fiinţa creştinului şi să

descătuşeze toate energiile latente ale iubirii umane

şi creştine şi să le deschidă spre o iubire universală.

Duhul Sfânt, iubirea divină, oferită de Cristos cel

înviat şi revărsată în inimile noastre prin Botez şi

Mir, ne eliberează de frica morţii care ne împiedică

să ne manifestăm iubirea autentică.

Familia în lumina pascală

Pr. prof. dr. Iosif Enăşoae

Editorial

"Voi sunteţi lumina lumii... Nu se aprinde o candelă şi se pune sub

obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei din casă. Aşa să

lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele

voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri." (Mt 5,14-

16).

C uvintele lui Isus răsună astăzi ca şi ieri: "Voi sunteţi

lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului".

Dar cine este astăzi lumina lumii?

Gândul nostru zboară imediat la Papa Ioan Paul al II-

lea ce va fi beatificat în curând, sau poate ne gândim la episcopul

Anton Durcovici, martir în închisorile comuniste; sau la misionarii

din Africa ce se jertfesc pentru a-l face cunoscut lumii pe Cristos...

E frumos să descoperim în ei lumina lumii şi să recunoaştem că

întunericul nu are ultimul cuvânt, că minciuna, injustiţia, violenţa, alţi zei moderni nu pot triumfa.

Dar noi, părinţii creştini? Dar familia creştină?

Cuvintele lui Isus, "voi sunteţi lumina lumii", ne sunt adresate, în egală măsură, şi nouă: părinţi, copii, bunici! De ce e mai uşor pentru

noi să recunoaştem lumina numai în sfinţi, în cei mari, în cei ce

săvârşesc opere extraordinare? De ce să nu

medităm la misiunea extraordinară a mamei şi tatălui de a fi "sare a pământului" pentru familia

lor, pentru cei de lângă ei, pentru cei cărora le-

audet viaţă şi au nevoie de modele?

Să ne gândim: cei cărora Isus le adresa aceste cuvinte, cine erau? Oameni obişnuiţi, tineri şi

bătrâni, pescari şi prostituate, farisei şi cărturari,

oameni ai timpului său. Oameni din familii

obişnuite care mergeau la El, fiecare cu necazul lui, bolnavi şi păcătoşi, entuziaşti şi îndrăgostiţi de

El, fascinaţi de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi lor le-a

spus Isus: "Voi sunteţi sarea pământului". Da, şi noi, familii care alcătuim poporul Său, părinţi,

copii şi bunici, suntem chemaţi să fim "lumina

lumii" şi "sarea pământului". De ce tocmai noi? Şi

în ce mod recunoaşterea noastră ca lumină a lumii poate da forţă, putere, încredere?

Exemplul personal al tatălui şi al mamei este "lumină" pentru

micuţul care priveşte cu maximă curiozitate fiecare gest, ascultă

fascinat fiecare cuvânt care iese din gura părinţilor, învaţă de mic "legea" care guvernează micul univers al familiei. Aşa cum e normal,

fiii urmează exemplul părinţilor. Părinţii sunt "pietre vii" la temelia

formării copiilor lor. Ei caută în părinţi, în tot ceea ce aceştia fac,

modele de viaţă. Iată de ce familia îşi pune amprenta asupra comportamentului şi personalităţii fiilor. Dacă în familie copiii

descoperă adevăratele valori religioase, moral-creştine, cu siguranţă,

la rândul lor, vor trăi viaţa proprie în conformitate cu aceste valori.

Călăuziţi de "lumina" părinţilor, copiii nu vor umbla în "întuneric", ci vor descoperi calea adevărului.

Familia constituie însă model şi în cadrul comunităţii parohiale.

Iată un mic exemplu: într-o parohie zece perechi de logodnici se

pregătesc pentru căsătorie. Alte două familii se pregătesc să-i întâlnească pe logodnici, să dea mărturie despre sacramentul

căsătoriei aşa cum e trăit de ei înşişi, în viaţa cotidiană. Patru

persoane care, prin simpla lor prezenţă alături de cei care se

pregătesc să înceapă un drum în doi, întrebându-se ce înseamnă celebrarea dragostei lor în Dumnezeul Vieţii, se pronunţă în favoarea

sacramentului căsătoriei.

Prof. Maria Gherghel

Părinţii -

sarea pământului,

lumina lumii

Sunt persoane care păstrează seminţe de speranţă şi mici lumini

de mărturie a faptului că celebrarea sacramentului nu este doar o frumoasă amintire, cu fotografii sau film, a celei mai importante zile

din viaţa lor în doi. Nu, sacramentul este înlăuntrul vieţii lor

cotidiene, ca semn al salvării. Isus e mereu prezent în mijlocul

familiei lor, cu discreţie, devenind mesager şi martor al dragostei lor.

Vorbesc despre lucruri simple, cotidiene, chiar banale. Cum,

întorşi de la lucru, binecuvântează masa, fericiţi de darul de a cina

împreună, povestindu-şi cele de peste zi; cum hrănesc micuţul şi decid la care şcoală să-l înscrie; cum fetiţa mijlocie e suspectă de

scarlatină; cum băiatul mai mare a avut o altercaţie cu cel mai bun

prieten; cum sting lumina seara şi fiecare îi spune celuilalt, prin

cuvinte sau gesturi: "Îţi voi fi fidel totdeauna, pentru că dragostea

Lui îmi dă forţa de a te iubi şi azi la fel ca la început. Te iubesc." Iată, aceste familii, prin mărturia lor simplă, sunt lumina lumii.

Aceste familii cred în dragoste, sunt martori ai puterii dragostei,

chiar dacă îşi

recunosc limitele. Aici se aprinde o lumină pentru lume: aici ura, deziluzia, resentimentul, frica, suferinţa nu supravieţuiesc, deoarece

Cristos este mereu prezent. Cele două cupluri care dau mărturie şi se

îngrijesc de familiile creştine care urmează să se nască, chiar dacă

nu sunt perfecte, au o lumină proprie de arătat, care reflectă lumina aceluia de la care au primit misiunea de a fi martori, sare a

pământului, modele de viaţă şi iubire.

Părinţi, să nu ascundem lampa sub obroc, căci am fost aleşi să fim

lumină care luminează în întuneric şi martori ai lui Cristos până la

marginile pământului. Părinţi, să trăim cu bucurie viaţa de familie,

care este în esenţă o viaţă de adeziune, de urmare a Domnului Isus.

Şi vom fi "sare" în "aluatul" lumii pe care El a venit să o

mântuiască.

Părinţi - Soţi Părinţi - Soţi

Prof. Maria Gherghel

Celălalt trebuie

iubit aşa cum este

Pentru început o

scurtă prezentare a

situaţiei prin care aţi

trecut.

Mă numesc Laura, am doi copiii şi m-am căsătorit în

urmă cu nouă ani aici în

Bacău. Ne-am cunoscut cu aproximativ un an şi

jumătate înainte de

căsătorie. Comunicam mult

şi ne înţelegeam destul de bine. Recunosc că erau mai

multe lucruri care nu-mi

plăceau la el, dar am

considerat că odată cu trecerea timpului “îl voi da

la brazdă”. Nu-mi

permiteam să ratez această

ocazie de a mă căsători.

De unde au pornit

neînţelegerile? Atunci nu mi-am dat

seama, acum, privind în

urmă, îmi dau seama unde

am greşit. Dau câteva exemple. Uneori venea

obosit şi plin de probleme

de la serviciu şi nu cred că

am avut răbdare suficientă să îl ascult până la capăt şi

să-i arăt că sunt alături de

el, ci din contra i-am pus în

braţe lucrurile care nu mergeau în familie,

neajunsurile materiale,

frustrările părinţilor etc.

Acele lucruri care nu-mi plăceau la el am început în

scurt să i le reproşez în

speranţa că va înţelege şi se va îndrepta. Ori de câte ori

discutam încercam să scot

în evidenţă calităţile mele,

binele pe care îl fac, faptul că nu mă merită şi că am

greşit că m-am căsătorit cu el. Mocnea în mine un puternic

sentiment de mândrie. După un timp am observat că începe să

vină seara mai târziu, că nu prea mă mai suportă când vorbesc, nu

nici nu se mai simte atras de mine. După vreo şase ani de căsnicie,

timp în care am dat naştere la doi copii, mi-a spus că pleacă în lumea

lui. Ce-i drept nici eu nu-l mai suportam. I-am spus că-i respect alegerea, pentru că la rândul meu îmi doream acelaşi lucru.

Cum au evoluat apoi lucrurile? Eu m-am mutat la mama mea împreună cu copiii, iar el a rămas în

apartament. Fiind creştină, încet-încet am început să conştientizez

situaţia în care mă aflam şi nu mai puteam dormi nici noaptea. Eu care eram o practicantă şi mă consideram o bună creştină să ajung la divorţ?

Am avut ocazia să-l revăd pe părintele care ne-a pregătit la căsătorie, iar

acesta m-a întrebat ce-mi mai face soţul. Eu care înainte de căsătorie

eram atât de încântată şi mândră de cucerirea mea, îmi venea acum să intru în pământ.

I-am povestit cum stau lucrurile, i-am spus despre greşelile soţului (pe

ale mele nu le vedeam),

despre cât de insuportabil devenise. Atunci, puţin

ironic, părintele îmi spuse:

„Te cred, e greu. Dar ca să

fii declarată sfântă e nevoie de un avocat al diavolului

care să caute greşelile tale.

N-ai vrea să fiu eu acela?”

„Dacă sunt … dar eu nu cred”. A avut atunci

părintele sclipirea necesară

şi m-a făcut să înţeleg unde

am greşit (e ceea ce am amintit la răspunsul

anterior). Mi-am dat seama

că dacă nu-i voi cere soţului

iertare se va alege praful de căsnicia noastră. Pentru

prima dată în viaţă, mi-am

călcat pe orgoliu şi i-am

spus: „Iartă-mă …eu am

greşit!” „Fapte nu vorbe, a

fost răspunsul lui. Sunt

dispus să încercăm din

nou”. Am fost o norocoasă pentru că el nu a intrat într-

o altă relaţie, pentru că a

acceptat iertarea mea.

Acesta e un motiv în plus pentru care merită iubirea

mea. Acum suntem din nou

împreună şi e minunat.

Ce sfat aţi adresa

tinerilor soţi? Să nu-şi imagineze

niciodată că prin afirmarea

propriei personalităţi şi

etalarea marilor calităţi personale căsnicia va fi

trainică. Gândul care să le

călăuzească paşii să fie că

celălalt e o persoană care trebuie iubită aşa cum este.

Nu trebuie să încercăm să-l

modelăm pe celălalt după

cum vrem noi. O va face singur, dacă într-adevăr ştim să comunicăm şi dacă dorim să fim mai buni.

Părinţi - Soţi

Scurt interviu cu o mamă care a trecut printr-o

serioasă problemă de familie

Sursa: Revista “Biserica şi Viaţa” a parohiei

“Sf. Nicolae” Bacău

www.donboscoland.it Î ntr-o zi, Isus şi diavolul stăteau de vorbă.

Isus l-a întrebat:

- Ce faci, diavole, cu persoanele aici pe pământ?

Diavolul răspunse:

- Mă distrez cu ei: îi învăţ să facă bombe şi să ucidă, să uzeze

de arme, să se urască unul pe altul, să abuzeze de copii... iar pe

tineri îi învăţ să folosească droguri, să bea, să mintă şi să facă

orice lucru interzis… Mă distrez tare!

Isus întrebă:

- Şi apoi, ce vei face cu ei?

- După aceea … îi voi termina pe toţi!

Isus întrebă:

- Cât vrei să-ţi plătesc pentru ei?”

Diavolul îi răspunse:

- De ce iubeşti aceste persoane? Sunt trădătoare, mincinoase,

false, egoiste şi... avide de bani şi de putere! Ei nu te vor iubi

niciodată cu adevărat, te vor blestema şi vor scuipa pe faţa ta,

te vor dispreţui şi nu-ţi vor da nicio considerare!

- Cât vrei pentru ei, diavole? l-a întrebat din nou Isus.

- Vreau toate lacrimile şi tot sângele tău!...”

Zis şi făcut.

Şi Isus plăti cu viaţa preţul libertăţii noastre: prin moartea sa

pe Cruce.

Cum uităm noi de Isus!

Credem în tot ceea ce ne învaţă ceilalţi, dar punem la îndoială

învăţătura ce vine de la El... nu avem încredere în cuvântul lui.

Auzim pe mulţi care spun: “Cred în Dumnezeu”, dar ce fac

pentru trăirea credinţei?! De multe ori acest subiect - Isus

Cristos - pare neinteresant, apelăm la Isus doar atunci când

suntem în dificultate.

Oare aceasta înseamnă a fi creştin adevărat?

Preţul libertăţii

noastre După Vitamine zilnice pentru suflet 5

Tineri - Logodnici

S emnul Crucii” este începutul şi sfârşitul fiecărei

rugăciuni a noastre. Acest gest simplu şi bogat în acelaşi

timp, însoţeşte trezirea noastră de dimineaţa, momentul servirii mesei, încheierea zilei. Este semnul

binecuvântării, ajutor eficace pentru toţi, semn care atinge mintea

şi inima.

Să nu lăsăm ca acest semn să decadă, să nu facem din el o superstiţie, să nu-l facem în grabă şi în secret! Crucea este o

splendidă manifestare a milostivirii divine, începutul şi sfârşitul

drumului nostru în timpul Postului Mare, cu Isus către mântuire.

Este asemenea primului pas făcut de Dumnezeu, bogat în binecuvântare şi îndurare, un gest de iubire liber şi gratuit.

Acest gest semnifică pentru noi că suntem iubiţi aşa cum suntem

şi oriunde ne-am afla pe drumul nostru, într-o abandonare

încrezătoare. Adorarea crucii semnifică a ne asuma partea de greutate, a fi ca Simon din Cirene, care l-a ajutat pe Isus să-şi

ducă crucea. Adorare crucii semnifică a fi conştienţi că în lupta cu

păcatul nu suntem singuri şi că asemenea tâlharului, privind

Crucifixul, vom ajunge în Paradis. Să stăm în linişte în faţa crucii într-o o adorare silenţioasă,

pentru a medita misterul, pentru a mulţumi. Să mergem de-a

lungul Căii Crucii ca o comunitate unită în jurul Salvatorului ei,

care se oferă pe sine însuşi pe altarul crucii, care este totodată scară mistică spre Paradis, punct de referinţă a credinţei noastre,

indicator pe calea salvării, sprijin pentru cei care se clatină,

victorie asupra răului.

Astăzi crucea continuă să fie scandal într-o societate laicizată, de neconceput pentru cei care nu o privesc cu credinţă, un lux

pentru cei care fac din ea obiect de modă, de neînţeles pentru

creştinii care fac din ea un simplu ornament în case.

Totuşi pentru mulţi crucea înseamnă a trăi propria existenţă în durere dar cu speranţă, înseamnă alegerea oferirii de sine pentru

ceilalţi chiar dacă sunt în situaţia de a fi respinşi sau suportă

persecuţii, înseamnă a avea curajul de a da mărturie despre iubirea lui Dumnezeu până la capătul lumii. Privind la sacrificiul lui Isus

pe cruce şi la salvarea nostră care derivă din ea, fiecare să ofere

celui care este în nevoie fie un cuvânt bun, fie mâncare sau haine,

fie o îmbrăţişare sau un surâs sau... puţin timp; fiecare după propria posibilitate, dar ştiind că în aproapele este Isus: sărac,

trist, singur, bolnav, murdar, închis, emigrant, fără muncă, fără

casă.

În călătorie

spre Paşti

Adolescenţi

Bucuria

Învierii în ochii

unui tânăr

Ioana Băcăoanu

O zi de sărbătoare este o zi în care se comemorează un

eveniment important, este o zi de odihnă, o zi în care nu

putem să nu ne gândim la familie, la cei dragi ai noştri. Fie că sunt aproape unul de altul, fie că se află la distanţe de

mii de kilometri, în preajma unei sărbători membrii unei familii doresc

să se reunească, să fie împreună mai mult decât în celelalte zile ale

anului, să fie mai buni, mai darnici, mai îngăduitori. Şi o sărbătoare este cu atât mai aşteptată şi mai frumoasă cu cât perioada de pregătire

a fost mai lungă, mai grea şi mai obositoare.

Şi iată că ne aflăm într-o perioadă de pregătire a celei mai mari

sărbători din an, Învierea lui Cristos. Suntem în Postul Mare, în acest timp în care ar trebui să ne pregătim aşa cum se cuvine pentru această

zi mare şi sfântă. Suntem numeroşi noi, cei care aşteptăm să

sărbătorim Paştele, dar pentru mulţi această sărbătoare nu mai are

nimic de a face cu Dumnezeu, ci este doar un prilej de distracţie,

mâncare şi băutură. Postul Mare presupune să ne pregătim atât

sufletele cât şi trupurile pentru a putea trăi pe deplin bucuria acestei

măreţe zile. Dar oare vremurile în care trăim ne mai permit să ţinem

posturile, să dăm celor săraci din puţinul nostru, să ne întrerupem

activităţile zilnice pentru a participa la o liturghie, să ne oprim din viteza cu care ne-am obişnuit să ne trăim viaţa şi pentru o clipă să ne

gândim la sufletul nostru? La faptul că suntem muritori şi că într-o zi

vom învia? Că vom da socoteală pentru ceea ce am trăit pe pământ?

Mai suntem dispuşi să acordăm timp şi pentru suflet? Cu siguranţă nu, mai ales noi, cei tineri, care ne-am obişnuit să cerem tot mai mult şi să

fim tot mai preocupaţi de cele pământeşti.

Cu toate acestea constatăm că mai sunt creştini pentru care Învierea

Domnului a fost şi rămâne o zi deosebită, de bucurie şi de reîmprospătare sufletească, iar intensitatea cu care este şi astăzi

practicată, cel puţin în unele Biserici creştine, poate constitui dovada

că oamenii mai au legături cu Biserica, cu Dumnezeu, că noi încă mai

credem în Cristos cel Înviat, lucru deosebit de important pentru vremurile pe care le trăim.

Paştele, spre deosebire de alte sărbători a căror semnificaţie a fost

aproape complet schimbată, mai păstrează acel spirit de sărbătoare

creştină pentru că înseşi obiceiurile sale au legături directe cu evenimentul comemorat.

În noaptea de Înviere, credincioşii merg la biserică şi au grijă să vină

cu lumânări pentru „a lua lumină", ceea ce ne trimite cu gândul la

Dumnezeu Însuşi, despre care scriptura ne spune că „...este Lumina" (In 1,5). La fel şi mielul, prezent de Paşte pe mesele

creştinilor, ne duce cu gândul atât la Vechiul Testament, unde acesta

reprezenta jertfa centrală al Paştelui iudaic, cât şi la Noul Testament, în

care acest animal blând ne aminteşte că Isus este „Mielul lui

Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (In 1, 29).

De asemenea, tradiţia ne spune că de Paşte nu trebuie să lipsească

ouăle roşii şi pasca. Originea acestora se pierde în istoria creştinismului, dar ele simbolizează Patimile şi Învierea Domnului.

La fel cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi

Cristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind

început al învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor. Iar pasca, după cum bine ştim, aminteşte de coaroana de spini a lui Isus sau de

mormântul în care El a fost înmormântat.

Aşadar, de Paşte sărbătorim, vrem să fim cu cei pe care îi iubim şi ne bucurăm cu mic cu mare. Copiii sunt fericiţi pentru că se

înnoiesc, pentru că imediat după Înviere vor ciocni ouă roşii şi se vor

înfrupta din bucatele speciale. Iar tinerii se întorc acasă, în familie şi

în casa lui Dumnezeu, biserica devenind neîncăpătoare în noaptea de Înviere. Frumoşi, îmbrăcaţi în haine noi, aşteaptă cu lumânările în

mână, să ia „Lumina” fără de care nu putem trăi, de care avem atâta

nevoie. Sărbătoarea sărbătorilor aduce bucurie, pace, lumină.

Noaptea de Înviere petrecută în familie este una de tradiţie sfântă, motiv pentru care Paştele este atât de important pentru credincioşi;

iar tinerii trebuie să deprindă această importanţă pentru a nu uita

sacrificiul imens făcut de Mântuitor pentru omenire.

Să ne alăturăm şi noi celor care se pregătesc să-l întâmpine pe Cristos, Cel care a învins moartea, „cu moartea pe moarte călcând”,

Cel care a alungat întunericul din inima acelora care se pregătesc

pentru evenimentul învierii cu trupuri şi suflete noi, şi care aşteaptă

să spună tuturor „Cristos a Înviat!”

Tineri - Logodnici Adolescenţi

I eremia s-a născut cu probleme fizice, cu probleme de înţelegere şi cu o boală cronică ce îi lua puţin câte puţin din viaţă. Chiar şi

aşa, părinţii lui încercaseră să-i ofere o viaţă cât mai normală şi l

-au trimis la şcoala primară „Sf. Tereza”. La 12 ani, Ieremia era

în clasa a doua, fiind incapabil să înveţe. Învăţătoarea lui, Doris, era tot timpul deranjată de el. Se răsucea în scaun, îi ieşea saliva din gură

şi scotea gemete. Câteodată vorbea atât de clar, încât se părea că o rază

de lumină a pătruns în mintea lui înceţoşată dar, de cele mai multe ori,

Ieremia o făcea pe învăţătoare să se simtă prost. Într-o zi, i-a sunat pe părinţii lui şi i-a chemat la şcoală să vorbească

despre Ieremia. În timp ce părinţii se aşezau încet pe scaune în clasa

goală, învăţătoarea le-a spus: ”Ieremia ar trebui de fapt să fie într-o

şcoală specializată pe probleme pentru cei ca el, nu este bine ca el să înveţe într-o şcoală unde copiii nu prezintă probleme de învăţare, mai

ales că e o diferenţă mare între el şi ceilalţi copii din clasă”.

Doris a meditat pentru o

vreme după ce au plecat părinţii copilului, ar fi vrut să

nu fie atât de dură cu ei. În

timp ce se gândea la asta, a avut un sentiment de vină.

„Of, Doamne, uite-mă cum

mă plâng de problemele mele

care sunt nimic în comparaţie cu durerea acestor oameni!

Te rog, ajută-mă să fiu mai răbdătoare cu Ieremia!” Şi din acea zi, a

făcut eforturi să nu mai bage în seamă gemetele lui Ieremia.

Primăvara se apropie şi copiii, emoţionaţi, vorbeau despre Paşte. Doris le-a spus povestea morţii şi învierii Domnului Isus, despre

renaşterea naturii acum, primăvara. A dat apoi câte un ou mare de

plastic fiecărui copil şi le-a spus: „Vreau să luaţi acasă ouăle astea şi

să mi le aduceţi mâine înapoi cu ceva înăuntru care să reprezinte o viaţă nouă, aţi înţeles cu toţii?” „Da”, au răspuns emoţionaţi. Toţi, mai

puţin Ieremia, el doar a ascultat cu atenţie şi ochii lui nu au privit în

altă parte decât la faţa învăţătoarei.

În mod curios, de data asta nu mai gemu. Să fi înţeles oare povestea

morţii şi învierii lui Isus? O fi înţeles tema pe care le-o dăduse ea pentru a doua zi?

A doua zi de dimineaţă, 19 elevi erau în clasă, zâmbind şi vorbind,

în timp ce purta fiecare ouăle la catedră într-un săculeţ de pânză.

După ora de matematică, sosi timpul să deschidă ouăle. În primul ou, Doris a găsit o floare. „Oh, da, o floare este semnul vieţii noi,

când plantele încep să crească înseamnă că a venit primăvara”. O

fetiţă a ridicat mâna şi a zis: „Hei, este al meu!”. Următorul ou avea un fluture de plastic ce părea real. Doris l-a ridicat şi a spus: „Cu

toţii ştim că omida se schimbă: creşte şi se transformă într-un

fluture frumos şi asta este într-adevăr tot o nouă viaţă”. Micuţa

Judith a strigat cu mândrie: „Acesta este al meu!”. Atunci Doris a deschis cel de-al treilea ou. A rămas surprinsă. Oul era gol!

S-a gândit: „Cu siguranţă este al lui Ieremia care desigur, nu a

înţeles instrucţiunile”. Ca să nu-l facă de ruşine pe Ieremia, a luat

oul şi l-a pus încet alături pe catedră şi tocmai voia să scoată alt ou când, deodată, Ieremia a strigat: „Nu vorbiţi şi despre al meu,

doamna învăţătoare?” “Dar Ieremia, oul tău e gol!” Ieremia a privit-

o drept în ochi pe învăţătoare şi i-a spus cu blândeţe: „Da, dar şi

mormântul Domnului Isus era gol!” Timpul parcă s-a oprit în loc până să mai zică ceva învăţătoarea. Doris l-a întrebat: „Tu ştii de ce

era gol mormântul?” „Da! a exclamat Ieremia, Domul Isus a fost

crucificat şi pus într-un mormânt, iar Tatăl l-a înviat!”

Clopoţelul a sunat de pauză. În timp ce copiii ieşeau alergând în curte, Doris a început să plângă. O trecuse un fior cutremurător.

Trei luni, mai târziu, Ieremia a murit. Toţi cei prezenţi la

înmormântare au fost surprinşi să vadă 19 ouă pe mormântul lui

Ieremia şi toate erau goale. Fie ca viaţa noastră să însemne o continuă renaştere a lui Isus!

Copii Jocuri pentru copii si nu numai...

Ieremia Din Vitamine zilnice

pentru suflet,6

Taie şi recompune o inimă roşie (de carne) cu valori pe care să le cultivi în viaţa ta.

C u mulţi ani înainte să

se nască Isus a trăit

un profet între

deportaţii Israelului

pe malurile râului Chebar în

Mesopotamia. Se numea

Ezechiel. Acest profet a avut o

viziune: Isus îi spusese aceste

cuvinte: “Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua

din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de

carne”.

Adesea când mă întâlnesc cu cerşetori, alcoolici …mă întreb:

“Dacă eu aş fi fost în locul lor ce aş face?Eu am primit foarte

mult de la viaţă: doi părinţi buni, o mamă care mi-a arătat

dragostea lui Dumnezeu…Câţi nu au primit mai puţin decât

mine!”

Am cunoscut un băiat. A fost abandonat de mamă într-un

orfelinat de la vârsta de 4 ani. Tatăl fiind divorţat, nu l-a văzut

aproape niciodată. De-a lungul copilăriei sale a aşteptat cu

nerăbdare să-şi vadă mama. “Îmi imaginam trăsăturile sale,

chipul său, părul său – îmi împărtăşea plângând – aveam o

mare dorinţă de

de a o îmbrăţişa”. Şi … aşteptarea sa a fost în zadar. Când

s-a făcut mai mare s-a prezentat la el o doamnă zicându-i:

“Eu sunt mama ta, vino cu mine, acum poţi să munceşti,

întreţine-mă”. Ce dezamăgire, ce amărăciune! “În acel

moment – mi-a mărturisit – am simţit ură în inima mea.

Apoi am fugit şi a început perioada neagră a vieţii mele”.

După puţin timp a fost arestat pentru prima oară pentru

furt. Avea doar 16 ani şi a ajuns în detenţie pentru minori

pentru trei luni, apoi din nou în închisoare de alte şase ori.

În final a ajuns într-o comunitate pentru drogaţi. Aici, pas

cu pas inima sa părea că se încălzeşte de iubire şi că se

deschide zi după zi. După cinci ani de comunitate, în- tr-o

seară la rugăciune spuse: “Doamne, îţi dau inima mea,

încălzeşte-o cu iubirea ta, pentru toată viaţa doresc să

iubesc şi să nu mai urăsc”.

El a plecat din comunitate cu dorinţa de a restabili un

raport nou cu tatăl său şi cu mama sa.

O inimă

de carne După www.gruppifamiglia.it

Copii Jocuri pentru copii si nu numai...

Nimic mai fals. De fapt, este un timp în care trebuie să ne oprim

din agitaţia zilnică, din iureşul acestei lumi, să încercăm să alergăm mai puţin, făcând loc în viaţa noastră meditaţiei,

rugăciunii, lui Dumnezeu... Aspiraţiile şi dorinţele pe care le

nutrim în inima noastră, călăuzite de Cristos, apa vie şi

spirituală, trebuie orientate acum mai mult ca altă dată spre Tatăl său ceresc. Micile privaţiuni trupeşti nu fac altceva decât să

pună în valoare sufletul.

Perioada aceasta ne ajută să

înţelegem şi să trăim preceptele lui Isus care a spus: Nu vă îngrijoraţi

zicând: “Ce vom mânca?” sau “Ce

vom bea?” sau “Cu ce ne vom

îmbrăca?”…Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate

aceste lucruri vi se vor da pe deasupra

(Mt 6,31-33). Cu alte cuvinte, prioritare sunt cele sufleteşti, hrana

pentru suflet, iar pe planul doi, ca o

completare, pe deasupra, vin cele

pământeşti. Pregătirea din timpul postului ne

ajută să descoperim valoarea

Euharistiei. Supranumită şi alimentul

vieţii veşnice, Euharistia îl orientează pe cel care o primeşte spre cele

cereşti. Însetaţi fiind de Dumnezeu, am

rostit cu toţii la rugăciunea

credincioşilor în duminica întâlnirii lui Isus cu samariteanca: Dăruieşte-ne,

Părinte, apa cea vie care izvorăşte din

Cristos! Pregătiţi în felul acesta,

Paştele nu va însemna o masă servită din abundenţă pentru a recupera

eventualele restricţii culinare, ci va însemna o adevărată

sărbătoare a sufletului, iar bucuria învierii va fi deplină!

Cristos a înviat!

Hrană pentru trup - hrană

pentru suflet

S unt cunoscute cuvintele lui Isus Eu sunt Pâinea vieţii…Cine

mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, nu va muri (In 6,48 şi

54) sau Cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete (In 4,14). Aceste cuvinte pot părea abstracte, mai

ales într-o lume secularizată cum este cea de astăzi, în care Dumnezeu

este exclus, eliminat, nu are loc în viaţa noastră.

Apă vie, Pâinea vieţii - sunt cuvinte care nu ne mai spun astăzi nimic, sunt cuvinte de neînţeles pentru mentalitatea modernă. Mult mai

atrăgătoare sunt lucrurile palpabile, materiale ale acestei lumi.

De fapt la ce se referă Isus când vorbeşte despre hrană pentru trup şi

hrană pentru suflet? Hrana pentru trup reprezintă tot ceea ce este trecător, perisabil,

schimbător, alterabil. De exemplu, ai o haină la modă, dar moda nu ţine

mult şi vrei din tot sufletul altă haină; ai o casă relativ bună, dar

jinduieşti după una mai mare şi mai frumoasă; ai un autoturism - faci tot posibilul pentru a obţine unul mai performant; şi exemplele pot continua:

calculatoare, telefoane, mobilier, mâncare, plăceri etc. Dar, aceste lucruri

trec şi mereu vor veni altele, iar noi alergăm după ele şi nu ne mai rămâne

timp pentru odihnă, meditaţie, Dumnezeu…Mereu alergăm după o apă care nu ne potoleşte setea.

De aceea, ar fi bine să căutăm mai întâi hrana pentru suflet, cele ale lui

Dumnezeu, cele durabile, veşnice apoi să acordăm atenţia cuvenită, dar

nu exagerată, şi celor lumeşti pentru că şi acestea sunt legitime, necesare. Priorităţile trebuie să fie stabilite corect, în funcţie de ceea ce este mai

important. Sigur că trebuie să mâncăm - este o necesitate organică,

biologică; este bine să ne îmbrăcăm frumos, variat; este corect să ne

dorim condiţii cât mai bune de viaţă, omul este în progres, nu ne putem mulţumi cu traiul din vechime, dar nu trebuie să ne facem din toate

aceastea un scop în sine, un mod de a trăi, căci scopul vieţii noastre este

câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Suntem în perioada Postului Mare în care primim mai mult ca oricând invitaţia de a ne îndrepta atenţia spre cele cu adevărat înălţătoare.

De multe ori această perioadă capătă o conotaţie peiorativă, fiind

văzută ca un timp de interdicţii, de privaţiuni, de restricţii şi de renunţări;

privit în acest fel, postul demoralizează, descu- rajează şi pare că vine împotriva omului şi nu în sprijinul acestuia.

Spiritualitatea familiei Subiecte de meditație

A.D

O eroare a timpului nostru este aceea de a interpreta păcatul

în termeni pur psihologici, legându-l de sensul de vină pe

care persoana o încearcă după ce a făcut o abatere. O atare

concepţie este înşelătoare, pentru că ne face să ne gândim că este păcat doar ceea ce ne face să ne simţim în culpă, în timp ce tot

restul, şi dacă în mod obiectiv nu respectă legea lui Dumnezeu, nu este

considerat păcat grav…

Sensul de vină şi sensul de păcat sunt două lucruri foarte diferite între ele. Încercăm să surprindem unele diferenţe:

Sensul de vină este psihologic, în timp ce sensul de păcat este

teologic. Sensul de vină este monologic, adică constă în acest eu care mă

privesc pe mine însumi, sensul de păcat este dialogic, pentru că priveşte

raportul dintre om şi Dumnezeu, ne surprinde în a ne simţi priviţi şi

iubiţi de Dumnezeu. Sensul de vină e frustrant, pentru că produce amărăciune, insatisfacţie,

furie faţă de sine însuşi, resemnare faţă de răul comis; sensul de păcat

este eliberator pentru că ne face să vedem răul ca ceva din care puterea

lui Dumnezeu poate să extragă binele, în consecinţă convinge pe păcătos să încredinţeze răul făcut de el îndurării Domnului, care ştie să

scrie drept şi pe rândurile strâmbe ale vieţii noastre…

Sensul de vină este legat de teamă, de conştientizarea încălcării unei

reguli; păcatul, din conştiinţa de a fi dezamăgit aşteptările Tatălui, încrederea lui în noi.

Sensul de păcat este cel care maturizează, pentru că ne face să

creştem în dorinţa de a-l iubi pe Dumnezeu, şi înainte de asta de a ne

lăsa iubiţi de El; sensul de vină în schimb riscă să ne facă să rămânem mereu în acelaşi punct, pentru că ne poate conduce să ne fixăm pe unele

abateri, împiedicându-ne să verificăm raportul nostru cu Dumnezeu, cu

fraţii şi cu noi înşine.

Doar sensul autentic de păcat generează în noi durerea perfectă, aceea care se leagă de iubire şi nu de teama de pedeapsa lui Dumnezeu.

U neori privind Giulgiul mă doare pentru că văd ca într-o

oglindă care reflectă ce este în interiorul sufletului meu,

enorma distanţă dintre omul mic ce sunt şi măreţia la care suntem cu toţi chemaţi. Se întâmplă mai ales în

Postul Mare, când Duhul Sfânt cere mai mult spaţiu şi sufletul are

nevoie de aer proaspăt. Pe acest chip marcat de suferinţă, văd

persoanele neglijate, cuvintele nespuse, îmbrăţişările pe care nu le-am dat. Dacă mă cufund în această icoană a durerii, dacă mă las

interogat de rănile care au lăsat urme adânci, simt mai ales o mare

dorinţă de linişte, unicul răspuns posibil în faţa violenţei inumane,

modul cel mai direct de a mă deschide la eterna prezenţă a lui Dumnezeu.

Pentru a fi umplut este nevoie să mă golesc, să las ca suflul

Duhului Sfânt să măture fragilul edificiu al certitudinii mele, să ştiu

să renunţ la puţin din mine însumi. Este itinerariul Postului Mare. Este mesajul Giulgiului.

Văzut prin intermediul Evangheliei Pătimirii, omul durerilor

povesteşte miracolul celui care acceptă moartea cea mai atroce

pentru a da viaţă altora, care este înălţat pentru că a ales umilinţa, care vindecă rănile mele cele mai profunde şi ale tuturor oamenilor,

cu rănile sale. Nu rămâne decât să-i mulţumesc şi să-i cer iertare.

Vina mea este nevoia celor din jur pe care mă prefac că nu o văd,

rugăciunea nespusă schimbată pe pălăvrăgeli inutile, vocabularul care răspândeşte mai degrabă mânie decât pace. Este greu să

recunosc că sunt chiar eu responsabil, cu bagajul meu sărac de

clişee şi răspunsuri gata făcute. Trebuie să accept că nu pot face

totul singur, trebuie să accept că schimbarea este posibilă.

Transformând din interior viaţa pe care o trăiesc, preferând sclipirii

vitrinelor, liniştea unei capele şi sfatul unui confesor.

Giulgiul este aici pentru a-mi reaminti că de la moarte se poate

trece la viaţă, că umilinţa şi măreţia sunt surori gemene, că la urma urmei suntem călători şi avem nevoie de Absolut.

În faţa“omului

durerilor” După www.donboscoland.it

Spiritualitatea familiei Subiecte de meditație

Sensul de vină

şi sensul de

păcat După www.gruppifamiglia.it

Interviu:

Să-i ajutăm

iubindu-i!

V ă rugăm să ne prezentaţi pe scurt misiunea Fundaţiei

WKMS – Să-i ajutăm iubindu-i ?

Proiectele actuale ajută beneficiarii să se reintegreze în societate, depăşind condiţia de marginalizaţi, urmărind

formarea copiilor astfel încât să devină persoane educate,

independente, active, capabile să se autoîntreţină. Prin dragostea faţă de

semenii noştri, a celor descurajaţi, contribuim la lucrarea creatoare a lui

Dumnezeu.

Cum este recompensată oboseala de a fi ”mamă” a unui număr de

53 de copii?

Aşa cum noi nu suntem stăpânii vieţii noastre ci administratorii ei,

nici copiii nu sunt un bun al nostru, al părinţilor, dar vin pe lume pentru

a le descoperi şi încuraja talentele cu care Dumnezeu i-a înzestrat pentru a construi o lume mai bună.

”Mamă” este un cuvânt pe care fiecare copil, indiferent în ce situaţie

se află, simte nevoia să-l pronunţe, aşa că noi angajatele din cadrul

fundaţiei, suntem strigate cu numele de “mamă” de către copiii. Când lucrezi cu gândul şi inima privind spre Dumnezeu, spre copiii Lui

abandonaţi, nu percepi că în ceea ce faci este oboseală. Este poate o

dependenţă de a te simţi fericit, fiindu-le altora de folos. Ce poate fi

obositor, atunci când un copil te alintă şi te răsplăteşte spunându-ţi că reprezinţi ”îngerul lui păzitor”, ”mama lui cea mai bună” ?

Cum îi ajutaţi pe aceşti copii să se integreze în societate, să îşi

accepte situaţia de viaţă? În activitatea noastră de educare a copiilor, ne ghidăm după principiile creştinismului care se împletesc cu principiile psihologiei

individuale.

Ca părinţi sociali, încercăm să-i înţelegem pe copii, cultivându-le şi

îndeplinindu-le dorinţa de a aparţine, în cazul lor, de o familie

supleantă, de a avea un loc securizat în care să crească armonios. În dezvoltarea personalităţii lor contribuie atmosfera familiei sociale în

care trăiesc, experimentând şi asimilând aici religia, economia,

valorile morale, tradiţiile, standardele, la fel cum se întâmplă în

familiile noastre. Un rol important îl are şi constelaţia familiei nou constituite şi

metodele de educaţie oferite, în concordanţă morala creştină şi cu

psihologia promovată de Alfred Adler: dezvoltarea interesului

social, depăşirea complexului de inferioritate, experimentarea rezultatelor comportamentelor lor prin folosirea consecinţei logice,

aplicarea principiului teleologiei - centrat pe adevăratul scop din

spatele comportamentului, învăţarea curajului. Sigur toate aceste

principii şi metode de creştere şi îngrijire a copiilor fundaţiei, sunt

concretizate prin activităţi

religioase, ludice, de loisir

(drumeţii, excursii etc) în completarea educaţiei formale din

cadrul şcolilor şi grădiniţelor. La

acestea se adaugă activităţile

efectuate de echipa multidisciplinară: asistentul social

acţionează pe direcţia strângerii

informaţiilor despre familie pe care

le comunică echipei, psihologii consiliază şi mediază relaţia părinţi

– copii, efectuează consiliere şi

terapie psihologică individuală, pe

grupe de vârstă, susţin cursuri de educaţie parentală cu mamele

sociale din cadrul fundaţiei,

structurate pe aceeaşi abordare adleriană. Aşadar, pentru reuşita

unei integrări sociale adecvate şi

dobândirea sănătăţii mintale, orice

copil are nevoie de încurajare permanentă, aşa cum pentru

mântuirea sufletelor creştinilor,

este nevoie de o legătură

permanentă cu Dumnezeu, prin

sfânta Împărtăşanie. Ce vă doriţi pentru copiii şi colaboratorii dumneavoastră?

Îmi doresc ca toţi copiii să se realizeze spiritual, profesional, să-şi

accepte trecutul găsindu-i sens pozitiv prin sprijinul familiei

WKMS, iar axul în jurul căruia să graviteze în viaţă să devină valoarea morală, spirituală şi sunt convinsă că astfel vor avea, în

perioada adultă amintiri timpurii frumoase.

Tuturor colaboratorilor le mulţumesc mult şi le doresc să-şi

realizeze visele măreţe. Vă mulţumim şi noi că aţi avut amabilitatea de a răspunde

întrebărilor noastre şi vă dorim să puteţi fi pentru copiii pe care îi

aveţi în grijă acea familie frumoasă şi fericită de care are nevoie

fiecare copil, pentru a se putea dezvolta armonios pe toate planurile.

Dumnezeu să binecuvânteze munca voastră !

Vorbim cu doamna psiholog Gemine Mihaela, preşedinta

Fundaţiei “WKMS-Să-i ajutăm iubindu-i!”, fundaţie

pe care am văzut-o crescând de-a lungul anilor şi unde sunt

puse în practică principiile creştine ale educaţiei copiilor.

Iuliana Petruţ

Cultura vieții Paternitate si maternitate responsabilă

Scopurile actului conjugal:

unirea şi procrearea

„De aceea va lăsa omul pe mama sa şi se va uni cu soţia

sa şi cei doi vor fi un singur trup...”

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...”

D in cuvintele Evangheliei reies cu claritate şi simplitate

scopurile pe care le-a statornicit Dumnezeu atunci când a

orânduit taina sfântă a căsătoriei dintre bărbat şi femeie:

unirea- dăruirea reciprocă a soţilor spre împlinirea şi bucuria lor şi procrearea- generarea vieţii, aducerea pe lume a

copiilor, prin care imaginea lui Dumnezeu este imprimată şi se

transmite de la om la om.

Enciclica Humanae Vitae evidenţiază aceste două semnificaţii ale actului conjugal ca fiind inseparabile şi de neînlocuit: „Menţinând

aceste două aspecte esenţiale: unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează

în mod integral sensul de iubire reciprocă autentică şi orânduirea sa spre

înalta vocaţie a omului la paternitate”(HV 12). Este principiul

fundamental pe care se construieşte iubirea dintre soţi şi ordinea

morală care stă la baza fericirii familiei.

Acest principiu este criteriul moral pentru o procreare responsabilă

şi îl regăsim în Scrisoarea către familii a papei Ioan Paul al II-lea,

(12): "În mod particular, <paternitatea şi maternitatea responsabile> se

raportează direct la momentul în care bărbatul şi femeia, unindu-se <într-un

singur trup>, pot deveni părinţi. Este un moment bogat şi deosebit de

semnificativ pentru relaţiile lor interpersonale, ca şi pentru serviciul pe care-l

aduc vieţii: ei pot deveni părinţi - tată şi mamă - comunicând viaţa unei noi

fiinţe umane. Ambele dimensiuni ale raportului conjugal, unirea şi procreaţia,

nu pot fi separate artificial, fără a altera adevărul intim al actului conjugal

însuşi.”

Din păcate, în lumea post-modernă în care trăim s-a răspândit un

mod aberant de a privi sexualitatea umană şi scopurile pentru care

Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu acest dar. A devenit o „marfă

ieftină”, de vândut şi cumpărat; chiar şi în căsătorie e confundată cu simpla satisfacţie a plăcerii sexuale, iar procreaţia este privită “ca un

element străin, adăugat, sau chiar ca o piedică.” (Taina Căsătoriei –

Pr. Claudiu Dumea) Observăm de asemenea cu durere că lumea în

care trăim devine tot mai săracă din cauză că viaţa nu e primită. S-a generalizat o mentalitate contraceptivă care a generat o cultură a

morţii. Această mentalitate a pătruns în toate mediile, chiar şi în

familie care a devenit tot mai săracă, nu-şi recunoaşte menirea şi

misiunea, refuză să primească viaţa. Cuvintele lui Isus: „Lăsaţi copiii să vină la mine!” rămân fără ecou...

Scopul unirii dintre soţi

Este foarte important ca sexualitatea să fie înţeleasă de către soţi ca

un mare dar al omului, componentă a misterului uman, este înainte de toate, parte a creaţiei, pecete imprimată în umanitatea persoanei, mod

de a fi şi de a simţi, de a exprima şi de a trăi iubirea. Prin trăirea

sexualităţii în căsătorie soţul şi soţia îşi manifestă în modul cel mai

profund dăruirea reciprocă de sine, nu atât în plan fiziologic, cât mai ales în plan psihologic, spiritual, sentimental. Actul conjugal este

modul de valorizare a darului sexualităţii şi o cale de realizare a

binelui comun care, prin natura sa, unind persoanele, asigură totodată

adevăratul bine al fiecăruia.

Scopul procreării

Bărbatul şi femeia sunt două jumătăţi ale aceluiaşi întreg: omul. Omului i-a încredinţat Dumnezeu misiunea de a da viaţă. A dărui

viaţă copiilor - trup din trupul părinţilor - este cea mai mare bucurie

a familiei! Este o misiune încredinţată de Dumnezeu omului, atât de

nobilă, o mare demnitate la care au fost înălţaţi soţii: aceea de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu la planul creaţiei. „Veţi primi cu

dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi-i dea? este

întrebarea din angajamentul la celebrarea căsătoriei şi se referă la

binele comun al viitorului nucleu familial. Primirea copiilor înseamnă un alt aspect de realizare a binelui comun al familiei chemată să

devină „comunitate de viaţă şi iubire.” Atunci când scopul procreativ

este exclus actul conjugal este redus la un act de manifestare a

egoismului şi individualismului, iar mai devreme sau mai târziu degenerează în lipsă de respect faţă de celălalt, incapacitate de

stăpânire de sine, indiferenţă, ură.

Aceste scopuri sunt obiective, adică izvorăsc din însăşi natura

căsătoriei, şi nu subiective, adică stabilite de soţi. Soţii nu pot face altceva decât să le recunoască şi să se conformeze.” scrie părintele

Claudiu Dumea în cartea sa “Taina Căsătoriei”. Este un criteriu

fundamental al iubirii conjugale, iar respectarea lui asigură

desăvârşirea armoniei conjugale şi creşterea dragostei dintre soţi.

Cultura vieții Paternitate si maternitate responsabilă

Prof. Maria Gherghel

I storia ne învaţă că distrugerea sau devalorizarea unei

realităţi începe cu manipularea de limbaj. Când nu se mai

spun lucrurilor pe numele lor se pierde progresiv

conştiinţa realităţii, a consecinţelor şi a semnificaţiilor lor.

“Trebuie să avem curajul - scria Ioan Paul al II-lea - de a privi

adevărul în faţă şi de a spune lucrurilor pe nume, fără să cedăm

unor compromisuri care ne convin sau tentaţiei de a ne

autoînşela”. (Evangelium Vitae, 58)

Se ştie că în anii ‟70 avortul a devenit întrerupere de sarcină,

fiul a devenit produs de concepţie, mama a devenit gravidă, iar

eliminarea vieţii umane din sânul matern s-a transformat, ca să

folosim cuvintele Ioan Paul al II-lea, din delict în drept. S-a

continuat apoi în anii „80 şi „90, când pentru a putea manipula şi

selecţiona, fiii au devenit embrioni sau feţi, când în cazul

sarcinilor gemelare eliminarea unor copii a devenit reducţie

embrionară şi când diagnoza prenatală s-a transformat în

anticamera selecţiei eugenetice.

Continuă şi în acest început de mileniu, cu o transformare a

limbajului care conduce la manipularea vieţii chiar şi în finalul

ei, când privarea unei persoane suferinde de apă şi de mâncare

devine acompaniament dulce al morţii, când se teoretizează şi

se pune în discuţie demnitate persoanei copilului aflat în

pântecele mamei sale, sau pierderea demnităţii de persoane

pentru unii bolnavi foarte grav sau ce se află în stare de

inconştienţă.

Este o manipulare de limbaj capabilă să penetreze în

conştiinţa multora şi care atinge evident toate aspectele legate

de respectul pentru viaţă. Acest fenomen se numeşte anti-limbaj

şi conduce treptat la reducerea sensibilităţii opiniei publice faţă

de gravitatea avortului.

De aceea au o mare responsabilitate cei care scriu, educatorii,

politicienii, cei care lucrează în mass-media în folosirea unui

limbaj corect, care să spună lucrurilor, faptelor pe numele lor

adevărat. Şi toţi oamenii în general au responsabilitatea de a nu

se lăsa anesteziaţi de cuvinte false, de a nu accepta cu

comoditate ceea ce ne este furnizat într-un ambajal frumos

colorat, dar fals.

Devine important de a aminti mereu că copilul în orice fază a

vieţii sale este tot persoană, indiferent că acea fază de

dezvoltare în termeni medicali se numeşte morulă, blastocit,

zigot, pre-embrion, embrion, făt.

Aşa cum unele tehnici de control al naşterilor sunt denumite

impropriu contraceptive deoarece ele nu împiedică unirea gameţilor

şi deci concepţia - după cum lasă să se înţeleagă termenul folosit de contra-cepţie - mecanismul lor împiedică în realitate ca ovulul

fecundat să se implanteze în uter. Cine le propune nu le numeşte

provocatoare de avort (pentru că sună dramatic avortul în conştiinţa

unora!) şi atunci ele sunt definite interceptive adică interceptează zigotul (copilul) pe care nu-l lasă să se implanteze, sau

contragestative adică acelea care împiedică continuarea sarcinii

după instalarea embrionului în uter. Aceste interceptive şi

contragestative sau produsele abortive sunt cele mai răspândire

astăzi: pilula de bază cu conţinut de progesteron (minipilula); injecţiile trimestriale şi implanturile subcutanate pe bază de

progestinici sau estro-progestinici; spiralele sau IUD; vaccinul anti

-Gonadotropina Corionica umana (hCG); pilula de a doua zi;

prostaglandinele şi medicamentele luteolitici (printre care RU 486). Toate aceste tehnici şi substanţe provoacă avort într-o formă

ascunsă, iar folosirea lor, în marea majoritate a cazurilor, nu

necesită spitalizarea femeii. (Cfr. M.L.Di Pietro-R. Minacori, Sull'abortivita della pillola estroprogestinica e

degli contraccettivi, "Medicina e Morale", 1996, 5, pp. 863-900). Ioan Paul al II-lea în Evangelium Vitae 13 arată că cercetarea

ştiinţifică tinde în această privinţă “să sustragă avortul oricărei

forme de control şi responsabilitate socială” prin folosirea unei terminologii confuze şi înşelătoare cu scopul de a nu bate la ochi

termenul de avort.

Şi să nu uităm că şi în spatele fertilizării in vitro există embrioni

excedenţi avortaţi - fie că sunt prea mulţi, fie că sunt “vinovaţi” de o presupusă boală-, aruncaţi la gunoi sau congelaţi pentru ca alţi

copii să vină la viaţă.

Acest fenomen se constată mai ales în cărţile de popularizare care

au ca ţintă publicul foarte larg, cât şi în revistele şi cărţile ştiinţifice, pentru a influenţa opinia publică, pentru ca în final avortul să nu

mai fie considerat crimă, să nu atingă conştiinţele. Asistăm aşadar

la o degradare morală ce vizează direct conştiinţa, raţiunea şi inima

omului.

Probleme de bioetică Redacția și specialiștii vă răspund

Iuliana Petruţ

Avortul - crimă

cu premeditare

O rice persoană, indiferent că este sănătoasă sau

bolnavă merită să trăiască şi să fie iubită pentru că

poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu

“produce nimic”. Având grijă de o persoană cu

handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.

Iată ce povesteşte mama unui copil cu boala Down: “Am

învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.

Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai

trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine,

am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai

mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.

Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici

societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru

că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.

Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine,

am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi

m-ai învăţat să lupt.

Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la

şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile

tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei

fericirea, nu bogăţia şi succesul.

Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită

de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil,

singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă

de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă,

dar necesară:

pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi,

suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i

binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu

ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop

vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.

Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu

mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o

înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut

o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa

noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.

Când m-am întors disperată

de la cimitir, te-am găsit din

nou pe tine, acasă, tu care nu

ştiai nimic, care înţelegeai

puţin, dar care „simţeai”,

datorită acelei misterioase

sensibilităţi pe care o ai, că

ceva teribil s-a întâmplat. Şi

pentru tine am reînceput mai

întâi să supravieţuiesc, apoi

chiar şi câte puţin, să trăiesc:

pentru tine am reînceput să

lucrez, să lupt.

Tu eşti însoţitorul meu: dacă

am încă o mângâiere, dacă am

încă o îmbrăţişare, dacă cineva

încă îşi aminteşte că nevoia de

tandreţe nu are vârstă, ţi-o

datorez ţie. Dacă reuşesc încă

să ofer fericire cuiva, acesta

eşti tu, căruia îţi trebuie atât de

puţin pentru a fi fericit”.

Inutilă viaţa ta? Vă rog să îmi explicaţi ce sens are viaţa unui

om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să

trăiască dacă nu poate să facă nimic, nu ar fi

fost mai bine dacă era avortat? I.

Ştiri

“Două minute pentru viaţă”

Oferim pliante color cu rugăciunile şi explicaţiile iniţiativei

“Două minute pentru viaţă” comunităţilor parohiale care

doresc să o promoveze. Am pregătit şi un material de

prezentare a situaţiei avortului în România, ce poate fi folosit

pentru promovare, în cadrul catehezelor. Pliantele au fost

realizate de pr. Iosif Dămătăr, căruia îi mulţumim. Aşteptăm

solicitările dumneavoastră.

2. “Logodna—noviciatul iubirii”

Sâmbătă, 9 aprilie la parohia Sf. Nicolae Bacău am

susţinut tema “Metodele naturale de reglementare a

naşterilor”, în cadrul cursurilor de pregătire la căsătorie a

unui grup de 42 de logodnici. Au fost prezente şi cupluri de

logodnici din alte parohii băcăoane.. La solicitarea

dumneavoastră venim să susţinem cursuri şi în alte parohii.

3. Colaboratori

Avem nevoie de colaboratori. Așteptăm la redacție articole

despre activitățile dedicate familiilor și realizate sau

programate să se desfășoare în parohiile dumneavoastră.

Începând cu luna iunie revista va fi realizată împreuna

cu Editura Sapientia și va fi tipărită şi trimisă în parohiile

dumneavoastră. Căutăm în parohii tineri sau familii care să ne

ajute la distribuirea revistei. MULTUMIM!

Probleme de bioetică Redacția și specialiștii vă răspund