FAMILIA CREȘTINĂ

I. Iubirea… întâia și marea poruncă

Lumea creată îşi are originea în Dumnezeu, Cel necauzat şi etern. Realitatea

personală supremă, ca existenţă de Sine, nu este monopersonală, ci este o comunitate personală,

primeşte şi comunică existenţa în interiorul Său, sunt interioare Una Alteia, nu primesc nimic din

afară şi nu se confundă între Ele, aflându-se într-o mişcare continuă de comunicare a fiinţei şi a

iubirii1. De aceea, și Sfinţii Părinţi ai Bisericii privesc lumea şi istoria în continuitatea lor logică,

naturală cu veşnicia, pentru că logica lumii vine de la Cuvântul - LÒgoj în care se sălăşluiesc

toate raţiunile finale ale lumii (logo…).

Omul este destinat, prin însăşi Creaţia sa, vieţii de comuniune după modelul comuniunii

care există între Persoanele Sfintei Treimi. „Cele două sexe sunt complementare nu numai pe

plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii

intratrinitare”2. Modalităţile de relaţionare cu divinul au îmbrăcat “hainele veacurilor”, ceea ce a

făcut ca  “exterioritatea să se resoarbă în sufletul care contemplă”3, modernitatea întunecând

tocmai fundamentele acestei acţiuni: iubirea şi jertfa de sine pentru familie, pentru că doar aici

”în mângâierie îmbrățișărilor dumnezeiești, dar și în dojeni, omul își află echilibrul, iar agonia

existenței încetează”4.

Geniul acestei unităţi s-ar putea insinua în noi, revelându-ne o profundă semnificaţie a stării

de jertfă, reflectată într-un complex sistem de atitudini şi acţiuni palpabile, deopotrivă în

sentimente, precum şi prin exteriorizarea reflexiilor unui univers interior, singurele capabile să

semnaleze inefabilul fapt al iubirii, aceea pe a cărei realitate, manifestare polimorfică şi

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, pp. 156-157.2 Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în rev. MA, Anul XXX (1985), nr. 9-10, p. 58.3 Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar şi bibliografie Marius Lazurca, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 263.4 Monahul Moise Aghioritul, Comunitatea pustiei şi singurătatea oraşelor, trad. Victor Manolache, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 23.

1

profunzime se fundamentează starea de normalitate rânduită de la Creație: pe aparent ”banalul”

fapt al întemeierii unei familii, prin aducerea unor copii pe lume.

De ce acest spirit a dispărut din noi? Poate pentru faptul că postmodernitatea, prin dinamica

paradigmelor sale, ne determină la o reducţie animalică, doar la un anumit gen de ¥nqrwpoj

pierzând din vedere tocmai teo-cosmicitatea sacralității din om redată de anticul ¥tomon5

- darul superb al Creatorului, al cărui mister şi sens sunt pierdute într-o dragoste în întregime

subiectivată? Astfel, prin subiectivare, aceasta este pe cale să se “desmembreze” și să

despiritualizeze totul, uitând că ”totul în căsătorie ține de cele de dinaintea nunții”6.

De unde îşi trage atunci familia strălucirea dacă nu din participarea sa, prin Sfânta Taină a

Nunții, la taina persoanei, la Dumnezeu? Familia înseamnă ea însăși o jertfă articulată în Jertfa

lui Hristos, prin care se deschide spre Împărăţia lui Dumnezeu și dobândeşte un sens eclesial

perceput şi exprimat prin formula de mare densitate „eclessia domestica”- ”biserica de acasă”.

Sensul primordial ai Bisericii este cel de adunare7, pentru a mărturisi pe Hristos, a celebra

Euharistia, spre a realiza unitatea, comuniunea cu Hristos. Doar astfel comunicarea duce spre

comuniune, pentru că a cunoaşte înseamnă a pătrunde în taina fiinţei celui de lângă tine, iar

această pătrundere este imposibilă în afara dorinţei de depăşire a sinelui limitat, care se

împlineşte prin afectivitate, prin căldura autodăruirii, iubirea. Bărbatul şi femeia, deschizându-se

unul spre altul, stabilesc o comunicare ce-i angajează, potrivit structurii psihice şi somatice a

fiecăruia, într-o unitate nouă diferită de orice grupare sau asociere umană şi prin care depăşindu-

se dualitatea ce poate degenera în egoism, în satisfacţie carnală dăunătoare şi periculoasă

creşterii spirituale, integrează sferei lor existenţiale pe cel de-al treilea, copilul, rod al iubirii,

care transfigurează şi aduce lumină şi bucurie prin naşterea unei ființe umane noi. Astfel, prin

transcenderea senzualităţii, iubirea dă o profunzime nebănuită cărnii. Clarvăzătoare şi profetică

55 Individul, tălmăcit din grecescul ¥tomon, înseamnă cea mai mică parte din materie, şi, în cazul nostru, prin extensie, un om extraordinar, o fiinţă a cărei proprietate fundamentală care prin suprapunere ideatică, are ca atribut faptul de a fi unică, inepuizabilă. Ireductibilitatea fiecăruia are sens în virtutea sensului ireductibilităţii existenţei, în funcţie de misterul specific acesteia. Din această perspectivă, individul este individ în virtutea relaţiilor pe care le stabileşte. De aici rezultă că ireductibilitatea nu este ceea ce separă, ci ceea ce uneşte. La fel şi cuplul familial, care prin dragostea pe care şi-o dăruieşte, prin sacrificiile atât de necesare, dă strălucire familiei. În limba greacă ¥tomos, on se traduce ca: “indivizibil, de nedespărțit”. A se vedea la Maurice Carrez şi Morel François, Dicționar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Ed. Societăţii Biblice Interconfesionale din România, Bucureşti, 1999, p. 52.6 Arhim. Vasilios Baicoianis, Căsătoria. Secretele alegerii. Secretele bucuriei. Secretele trăiniciei, trad. Victor Manolache, Ed. de Suflet, Ed. Tabor, Bucureşti, 2010, p. 19.7 Alexander Sehmemann, Euharistia, Taina împărăției, trad. Pr. Boris Rădulescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 17.

2

ea este înainte de orice revelaţie. Ea te face să vezi sufletul iubitului în termeni de lumină şi

ajunge la gradul cunoaşterii, care nu aparţine decât celui care iubeşte8.

Iubirea în familie, ”iubirea soţilor între ei cu apariția și deschiderea spre al treilea, spre

tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între

autodăruirea și identitatea de sine, este calea reflectării în Creaţie a misterului Fiinţei Absolute a

Dumnezeului treimic revelat, ca iubire (IIoan 4,8)”9. Iubirea presupune cunoaștere, iar Sfântul

Atanasie cel Mare10 afirma, de exemplu, că Dumnezeu i-a dat omului nu numai existenţa, ci şi

capacitatea de cunoaştere...Prin comunicare şi prin transcendenţa lui absolută, El stimulează în

noi atât voinţa de cunoaştere, cât şi cuvântul comunicativ, care, în fond, sunt identice”11. De

aceea, chipul lui Dumnezeu este născut în om şi aspiră la absolut, la modelul său, la acel “Tu”

care aparţine lui Dumnezeu, pentru că “Tu” poate să spună “Eu” datorită dreptului său, şi tot

datorită dreptului său să i se adreseze lui Dumnezeu ca “Tu”, pentru că ”suflarea spirituală a lui

Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică în om”12. A trăi iubirea înseamnă a te lăsa

pătruns de ea. Iubirea nu poate fi trăită la o cotă joasă, numai pe jumătate, ci a trăi iubirea

implică, prin însăşi semnificaţia expresiei, a te lăsa mistuit de focul tainic al ei. Aceasta pentru

că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8,16). Lumea şi tot ce există în lume este opera iubirii

nemărginite a lui Dumnezeu. În accepţiunea noutestamentară, dragostea constituie atmosfera

optimă pentru o viaţă creştină trăită creştineşte, deoarece ea oferă principiile cele mai potrivite

comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru care luptă Biserica şi fiii săi. Tocmai de aceea,

Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creştinii din Colose să se „îmbrace în dragoste” (Col.

3,16), atât pentru a câştiga bătălia cu necazurile vieţii, cât şi pentru a putea trăi în comuniune.

Este evident, aşadar, că „în iubire este cuprinsă şi se împlineşte întreaga viaţă creştinească”13,

„iubirea este esenţa vieţii creştine”14. Împlinind porunca iubirii, cea mai mare şi cuprinzătoare

poruncă, creştinul împlineşte toate poruncile. „Iubirea îi adună pe cei împărţiţi în raţiunea

generală a poruncilor şi, cuprinzându-i pe toţi în chip unitar prin bunăvoire, e puterea din care

8 Paul Evdochimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu, Asoc. Medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 158.9 Pr. Lect. Gheorghe Petraru, Familia creştină-perspective misionare şi ecumeniste, în rev. TV, Serie nouă, Anul IV (LXX) 1994, nr.5-7, mai-iulie, p. 77.10 Sf. Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi, cap. III, P.G. 25. Col. 192B, citat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 12. 11 Ibidem, p. 15.12 Ibidem, p. 68. 13 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2001, p. 603.14 Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze I, apud Ibidem.

3

pornesc toţi în purtările lor diferite prin iconomie”15. Deosebire între dragoste şi erotism este şi

mai evidentă în faptul că dragostea naturală (Ð fusikÕj œrwj)16 îl trage pe om către depăşirea

propriului “eu” şi îl îndreaptă spre certitudinea comuniunii cu un “tu”, iar în felul acesta

reprezinta un factor capital pentru cristalizarea şi funcţionarea firească, fundamental creștină a

societăţii umane.

Parcurgând istoria religioasă mai veche sau mai nouă a omenirii, vom găsi nenumărate

moduri de a-L percepe pe Dumnezeu, de a se adresa Lui şi de a intra în legătură cu Divinitatea.

Dincolo de aceste consideraţii, răzbate ideea că ,, omul, în calitatea sa de persoană, are nevoie de

un Dumnezeu personal, de un Dumnezeu cu care să poată comunica, de un Dumnezeu al iubirii,

fiindcă umanul se poate împlini doar în iubire şi comuniune. De aceea, adevăratul Dumnezeu şi

adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale şi marea taină a comuniunii. Restul

ţine mai degrabă de speculaţie, de neputinţa omului de a-şi depăşi propria condiţie”17.

II. Taina Nunții – binecuvântare, jurământ, egalitate și responsabilitate

Fundamentul Tainei Căsătoriei rezultă şi din originea comună a celor doi soţi la

Creaţie, precum ne spune Sfânta Scriptură : “Iată, acesta-i os din oasele mele şi trup din trupul

meu” (Fac. 2,23).

Hristos Dumnezeu, Cel Unul din Treime, a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din

stăpânirea egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său. A rânduit şi a

binecuvântat familia ca să dea o împlinire statornică sentimentelor puternice ale procreaţiei, să

nu-l lase pe acesta pradă manifestărilor lipsite de sens18. Instituirea familiei prin Căsătorie

constituie un eveniment care afectează nu numai destinul a două persoane pentru totdeauna, ci şi

instituţia Bisericii19, adică „trupul lui Hristos”, căci unirea Sa cu Biserica este zugrăvită sub

chipul de Taină al Căsătoriei: ”Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am

15 Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, II („Despre iubire”), apud Ibidem, p. 604.16 Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, trad. Cicerone Iordachescu şi Theofil Simenschy, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993, p.151.17 Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Configuraţia divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7, p. 31.18 Prof. dr. Vasile Coman, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev. MB, Anul XVII, (1967), nr. 1-3, p. 58.19 Omul conjugal “este deci, chipul Dumnezeului treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunităţii conjugale”. Paul Evdokimov, op. cit, p. 153.

4

logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.” (2 Cor.11,2) și

”Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine

pentru ea,  Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,  Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi,

Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără

de prihană.  Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel

ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.  Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl

hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,  Pentru că suntem mădulare ale trupului

Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.  De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va

alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.  Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în

Biserică.”(Efes. 5,25-32). 

Participând la Nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a binecuvântat Căsătoria luând-o sub

protecţia Sa20, redând astfel familiei dimensiunea originară de dinainte de cădere. Aici Iisus

săvârşeşte cea dintâi minune şi Îşi arată puterea dumnezeiască şi iubirea de oameni. Prin prezenţa

Sa la nunta din Cana, Mântuitorul a ridicat Căsătoria la vrednicia unui lucru sfânt, a unei Taine,

în care se revarsă peste hotărârea şi vrerea oamenilor binecuvântarea lui Dumnezeu care face

unirea lor trainică şi iubirea lor nemuritoare. Dar, la nunta din Cana Galileii, Iisus nu a fost

singur. A fost împreună cu Sfinţii Apostoli şi cu Preacurata Sa Maică. Acesta e chipul prezenţei

Bisericii la nuntă cu darurile ei supranaturale. Tocmai de aceea nunta din Cana Galileii a devenit

prototipul Căsătoriei creştine, prin care se adaugă la voinţa mirilor binecuvântarea Bisericii. Prin

rugăciunile de la Taina Cununiei, iubirea dintre cei doi soţi se transfigurează, nu mai rămâne un

sentiment trecător şi fragil, ci devine o putere spirituală, cu atât mai mult cu cât “este un fapt

recunoscut unanim că omul este o sinteză a cosmosului”21 caracterizat de echilibru, de armonie.

Părintele profesor Ilie Moldovan defineşte Taina ca fiind „trecerea la viaţa adevărată, la

mântuirea omului, la transfigurarea vieţii în lumina cerească, la epifanie”22. Mai mult, „primind

Sfintele Taine, credincioşii au parte, încă din lumea aceasta, de cereasca lumină” 23. Sfintele

Taine sunt esenţiale pentru mântuirea noastră pentru că ele „vin de la Dumnezeu” şi ne „conduc

la Dumnezeu” prin lucrarea harului Sfântului Duh. Nu mai puţin important este faptul că şi omul

20 Pr. Prof. Grigore Marcu, Întâlnirea de la Cana Galileii, în rev. ST, seria a II-a, Anul XIII (1961), nr. 1-2, p. 3821 Pr. Gheorghe Popa, Lege şi iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia Morală, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 11.22 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia, 1996, p. 11.23 Ibidem, p. 11.

5

lucrează împreună cu Dumnezeu pentru că: „prin Sfintele Taine creştinul dobândeşte atât

posibilitatea cât şi obligaţia unei noi vieţi morale”24 după cum ne îndeamnă şi Sf. Apostol Pavel :

„Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm”(Gal. 5,25). Sfânta Taină a Cununiei sau „Taina

Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin Preot, se împărtăşeşte harul

Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în Căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă

legătura naturală a Căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi

Biserică”25. Ca realitate socială, această instituţie, ca formă de comunitate umană, reprezintă

grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, între ele existând relaţii de ordin

moral, psihologic, spiritual, biologic, economic, şi juridic, răspunzând unul pentru altul în faţa

societăţii26. Părintele Dumitru Stăniloae arată relaţia dintre libertate şi unitate în cuplu: „Marea

taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca

subiecte libere”27, căci după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur, “nimic nu ne articulează

(sugkrote‹) viaţa aşa cum o face dragostea bărbatului şi femeii”28.

Din cele mai vechi timpuri, a existat în mintea multor oameni un dezechilibru privind

necesitatea fidelităţii sexuale şi a responsabilităţii. Orice început nou se mişcă, după cum afirma

Louis Lavelle, între bucurie şi sacrificiu. Dar, greutatea a atârnat mai mult pe umerii femeii,

decât pe cei ai bărbatului. Aceasta se datorează, în parte, unei moşteniri neproporţionale, pe care

am putea-o numi în limbajul modern patriarhalism sexist. Acolo unde soţia este considerată

proprietatea soţului ei, ea trebuie să rămână fecioară până la Căsătorie, iar după aceea să rămână

credincioasă bărbatului său. Cu puţine excepţii, bărbatul nu suferă de astfel de îngrădiri. Cel

puţin în teorie, dacă nu în practică, lucrurile capătă altă înfăţişare o dată cu schimbarea radicală

adusă de Iisus Hristos. Afirmaţia Sfântului Pavel, potrivit căreia “în Hristos nu este nici bărbat,

nici femeie”, are în vedere abolirea inegalităţii sociale şi culturale între sexe. Ea se referă de

asemenea la faptul că, în Hristos, bărbaţii şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea

pentru susţinerea unui ethos moral necesar pentru păstrarea integrităţii vieţii familiale, cu toate

aspectele ce includ sacrificiul pentru şi în numele familiei al cărei “cap” este. Bărbatul trebuie să

24 Ibidem, p. 10. 25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 118.2649 Prof. Dr. doc. Ion P. Filipescu, Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1976, p. 5.27 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica, vol. II, Ed. Deisis, 1993, p. 133.28 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Efeseni (20.1), tom. 62, col. 136 în Patrologiae cursus completus, Series graeca, 161 vol., ed. J.P. Migne, Paris, 1857-1868.

6

împlinească, la fel ca şi soţia, poruncile din Epistola către Efeseni 5. Dacă soţia “se supune”

bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relaţia ei cu Hristos. La

fel, dacă bărbatul este “capul familiei”, acest lucru oglindeşte relaţia lui Hristos cu Trupul Său,

Biserica. Bărbatul are datoria de a-şi iubi soţia aşa cum “Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe

Sine pentru ea” dintr-o dragoste sacrificială şi dezinteresată. Cheia acestei relaţii reciproce ne-o

oferă versetul care introduce întregul pasaj din Epistola către Efeseni 5.21: “Supuneţi-vă unul

altuia” din respect pentru Hristos, ca act de adorare a lui Hristos. Cu alte cuvinte, supunerea şi

sacrificiul sunt reciproce. Ele implică ambele părţi, dar într-un mod diferit: soţia prin acceptarea

bărbatului drept “cap” al familiei (deşi, în foarte multe cazuri, liderul de facto al familiei este tot

ea, soţului acordându-i-se doar în public, “de ochii lumii”, pentru liniştea propriei vanităţi şi în

nota unui patriarhat remanent în mentalul colectiv, această, hai să-i zicem derogare ), iar bărbatul

prin iubirea oferită soţiei sale .

Pe de altă parte, s-a afirmat că problema teologică majoră a zilelor noastre este cea a

responsabilitățiii, conexată implicit de cea a sexului şi a sexualităţii. În această privinţă, corolarul

impune cu necesitate dezbaterea curentă, care vizează sensul paternităţii şi al maternităţii.

Pentru trasarea specificului celor două roluri, s-au folosit termeni ca: “activ/pasiv”,

“jertfitor/receptor”, ”protector/educator”. Nici unul însă nu este potrivit, întrucât se poate uşor

demonstra că, fiecare expresie se referă atât la bărbat (soţ) cât şi la femeie (soţie). Dezbaterea, ce

include căutarea unui limbaj adecvat, este imperios necesară şi folositoare în activitatea pastoral-

duhovnicească. Voi încerca, deci, să o abordez din punctul de vedere al responsabilităţii ce

derivă din legământul conjugal29, deci dintr-o perspectivă creştină. De aceea, pentru a aborda

tema, facem apel la singurul mod în care am putea înţelege rolul procreării şi al plăcerii în cadrul

unei relaţii, respectiv apelul la originile istorice şi spirituale ale acestor concepte, concomitent

recurgând la exemplul oferit nu de o literatură de strictă specialitate, ci la o ”literatură” pe care

un covârşitor procent dintre oamenii civilizaţiei noastre, fie măcar şi din curiozitate, au parcurs-

o, şi mă refer aici la cărţile Sfintei Scripturi, în speţă la Vechiul Testament, unde regăsim

fundamentele ei pur conceptuale30.

Se cunoaşte că în depărtatele timpuri ale preistoriei, învăluite şi astăzi în ceaţa neputinţei de

a le cerceta în profunzimea dorită şi rămase, din acest punct de vedere, în premise din care

29 Lect. univ. Dr. Iulian Mihail L. Constantinescu, Biserica şi instituția Căsătoriei. Condițiile administrării Căsătoriei. Studiu juridico-canonic, ed. a II-a, Ed. Christiana, Bucureşti, 2010, pp. 140-149.30 Mihai Handaric, Tratat de istoria interpretării teologiei Vechiului Testament, Ed. Carmel Print, Arad, 2007, p. 444.

7

concluzii sigure nu putem trage, a existat „instituţia” matriarhatului . În acest matriarhat primar,

bărbatul ar fi avut, după cum subliniază semiotica termenului, un rol secundar. Curând însă,

rolurile se schimbă. Femeia este aservită de bărbat. Ea ajunge roaba şi sclava bărbatului, întâi

pentru că între bărbat şi femeie sunt inegalităţi de forţe fizice. Şi normal este ca fiinţa mai bine

înzestrată fizic, mai puternică, să tindă a stăpâni pe cea mai puţin dotată fizic, mai slabă. Şi fără

îndoială că, dându-se această luptă, bărbatul fiind mai tare a învins. Epoca antică păstrează şi

duce mai departe acest drept, astfel încât pater familias primeşte dreptul de viaţă şi de moarte

asupra femeii şi copiilor săi. Şi astfel, soarta femeii a fost grea. Ea era privită doar ca un rău

necesar pentru împlinirea poftelor bărbatului şi pentru asigurarea continuităţii omului în lume, ca

un obiect pe care bărbatul îl poate adora sau sfărâma după cum doreşte. Femeia putea fi alungată,

vândută, împrumutată sau omorâtă. Nu mai era o personalitate, ci un lucru. Nu exista; nu era om

decât prin bărbat, coexista doar pentru atributele somaticului. Aşa se explică de ce, în perioada

elenistică, dreptul matrimonial gravita nu atât în sferele spiritualului ci ale pecuniarului, deoarece

făcea trimitere doar la stabilirea unei arvune, garanţii între mire şi tatăl fetei. Astfel, nunta

reprezenta doar împlinirea juridică a arvunei, tânăra fiind tratată efectiv ca o „marfă”.

La fel, în epoca romană a Republicii se practica căsătoria sub tutelă (sub manu), care nu era

altceva decât o modalitate, un contract de schimb (coemptio) între tată şi viitorul ginere

recunoscut în plan juridic printr-o consuetudo vitae (înţelegere pe viaţă), cu o singură condiţie:

căsnica (matrimonium, nuptiae), să fi rezistat cel puţin un an31.

A venit însă creştinismul şi a schimbat lucrurile; desfiinţând sclavajul şi egalând în faţa lui

Dumnezeu pe cei slabi şi pe cei puternici afirma o „paritate ideală” de drepturi pentru bărbat şi

pentru femei, deoarece prin căsătoria privită ca jertfă, „darurile şi calităţile unuia se comunică

celuilalt pe altarul familiei”32. Întâietatea bărbatului în familie nu este, aşadar, o supremaţie

despotică; este o întâietate a iubirii jertfelnice ”prin care femeia recunoaşte bărbatului rolul

conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum şi capacitatea acestuia de a se jertfi

primul pentru binele familiei”33. Aceasta presupune maturitate, căci altfel ”trezirea erotică

31 Gérard Mathon, Le mariage des chrétiens, vol.I, cap. Des origines au concile de Trente, Ed. Desclée, Paris, 1993, pp. 17-18.32 Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria - taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei, în rev. “ST.”, XLIV (1992), nr. 3- 4, p. 136.33 Pr. Lect. Mihai Vizitiu, “Familia şi învăţăturile Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol. Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 36

8

prematură este vătămătoare, prin aceea că asupra sufletului fraged este pusă o sarcină peste

puterile lui”34.

În perioada veterotestamentară, Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Israel implică o

responsabilitate şi un angajament reciproc. El le dă primilor oameni misiunea: “Creşteţi şi vă

înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, oferindu-le astfel dominaţia asupra Creaţiei lui

Dumnezeu Însuşi. Aşa cum citim şi în Psalmul 8, acest mandat implica atât binecuvântarea cât şi

responsabilitatea, ca elemente componente ale Legământului. De-a lungul istoriei lui Israel

Dumnezeu a încheiat numeroase Legăminte35: cu Noe, cu Avraam, cu Moise şi cu David, fiecare

implicând angajamentul Său necondiţionat, de a împlini o promisiune sau o obligaţie cu valoare

eternă, al cărei remember îl reprezentau o serie de acte sacrificiale. Lui Noe, şi prin el întregii

Creaţii, Dumnezeu îi promite că “nu va mai pierde pământul niciodată” (Fac. 9,1-17). Observăm

că Jurământul reprezintă şi reactualizează legătura veşnică stabilită de către Dumnezeu cu

poporul Său ales. Din această perspectivă, Apostolul afirma despre căsătorie că este o ”mare

taină”, strâns legată de Hristos şi Biserică (Efes. 5,21-23, cf. pericopei ce se citeşte la Cununia

ortodoxă). Această legătură a Legământului, prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră,

este în esenţă o legătură nupţială. Şi invers, relaţia nupţială îşi atinge scopul şi se împlineşte

numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al Legământului. Or, uneori oamenii se

fac a uita tocmai esenţa, respectiv componenta sacrificială a legământului conjugal.

Dar, este necesară o precizare, şi anume că expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în

cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care “sexualitatea genitală”

poate fi exercitată spre a duce la un scop bun, este contextul unei uniri conjugale monogame,

heterosexuale şi binecuvântate. Iar aici, fiecare adjectiv este important :

Monogamă, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său faţa de

poporul Său este total şi fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv şi

total a două persoane, una faţă de cealaltă, ca reflectare a unicităţii şi fidelităţii angajamentului

lui Hristos faţă de Biserică. Heterosexuală, întrucât “Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie”, cu

scopul de a procrea: continuarea Creaţiei prin unirea a două vieţi într-o îmbrăţişare plină de

dragoste, care, după cuvintele din slujba Căsătoriei, va produce rodul trupurilor lor, copii frumoşi

34 Ivan Ilin, ”Despre Familie” în Viața de familie, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 34.35 Paul Johnson, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 36-43.

9

şi sănătoşi. Binecuvântată, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul şi femeia

cu capacitatea şi chemarea de “a creşte şi a se înmulţi” (Fac.1,28) şi numai El, prin

binecuvântarea Sa, poate crea viaţa. Şi în fine, conjugală, pentru că unirea la care Dumnezeu îi

cheamă pe bărbat şi pe femeie reprezintă o “nouă Creaţie”, făcând din doi “un singur trup”,

născând copii, împlinindu-se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.

Dinamica transfiguratoare şi creatoare inerentă unei asemenea uniri conjugale este descrisă

elocvent de către Sfântul Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă : ”Nunta cinstită este şi

patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai înainte, ospătându-Se trupeşte şi în

Cana Galileii, la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia minune, ca tu să te prefaci, o suflete”

(Cântarea a 9-a)36. Metamorfozele materiei prefigurează metamorfozele spirituale şi pe cele

somatice, producând şi o anumită regularizare în domeniul socialului.

De la Hristos, în Biserică şi prin Taine, omul poate birui ”lumea” şi “lumescul” din el, trăind

în propriul trup ca într-un templu al Duhului Sfânt37, cu demnitate sacerdotală şi împărătească,

dar şi cu mucenicească răbdare, “luptând lupta cea bună a credinţei” şi purtându-şi “crucea” lui,

Căsătoria fiind ea însăşi o “cruce”, căci fiecare se jertfeşte celuilalt -mai mult sau mai puţin, mai

devreme sau mai târziu- prin “vămile” vieţii de zi cu zi.

Dacă în centrul slujbei de logodnă stă schimbarea inelelor, ca semn de legământ reciproc, în

centrul slujbei de Căsătorie stă încununarea mirilor - de unde se şi trage termenul de „cununie” :

„Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe” (prochimenul, glasul al VIII-lea). Există mai

multe tâlcuri ale acestor cununi, legate de diferitele dimensiuni ale angajării existenţiale. În Taina

iubirii, Evdokimov, pe urmele Sfântului Ioan Gură de Aur, insistă pe simbolul „ascezei

conjugale”38. Ritualul respectiv începe, de altfel, cu pomenirea Celor Patruzeci de Mucenici,

cărora, conform Tradiţiei, Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. „Iubirea desăvârşită este iubirea

răstignită. De aceea cununile respective amintesc de cununa de spini a Domnului”39, sugerând

legătura tainică dintre iubire, suferinţă şi mântuire, fapt ce l-a determinat pe Nae Ionescu să

vorbească despre funcţia soteriologică a suferinţei.

Cea dintâi binecuvântare asupra familiei a dat-o Dumnezeu în rai: “creşteţi şi vă

înmulţiţi” (Fac.1,28), tot aici s-a făurit şi motivaţia puternicei structuri care leagă pe cei doi

36 Canonul cel Mare al Sfântului Părintelui nostru, Andrei Criteanul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 80.37 Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunții Teologia sexelor şi Taina Nunții. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 149.38 Paul Evdokimov, op. cit, pp. 172-173.39 Ibidem.

10

soţi: “De aceea va lăsă omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi

amândoi un trup” (Fac. 2,24). Dumnezeu a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din stăpânirea

egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său40.

Procreaţia nu mai apare ca unica justificare a Căsătoriei, nici ca principala ei raţiune de a

fi. Insistenţa cu care mulți Părinţi41 au vorbit despre procreaţie ca singurul scop al Căsătoriei, se

pare că a fost determinată de dorinţa de a contracara moravurile păgâne în care sexualitatea era

folosită în mod pervers şi mai ales în afara căsniciei, căutându-se exclusiv plăcerea. Eliberaţi de

aceste imperative, unii Părinţi au adoptat deci o poziţie sensibil diferită, recunoscând Căsătoriei

şi alte scopuri decât procreaţia. În toate acestea însă, concentrarea trebuie să fie pe hrănirea

iubirii reciproce dintre soţ şi soţie în dragostea lor pentru Dumnezeu. Povăţuind un cuplu în

privinţa postului conjugal, un părinte duhovnicesc va trebui să ia în considerare posibilităţile

fiecărui partener, ispitele la care sunt expuşi, maturitatea iubirii lor reciproce şi condiţiile în

care trăiesc, relaţia sexuală rămâne un important mijloc de comunicare în cadrul cuplului42.

Astăzi, sănătatea publică defineşte comportamentul demografic prin atitudinea unei perechi faţă

de propria-i reproducere, faţă de dimensiunea familiei sale, faţă de numărul de urmaşi, pentru

că reproducerea a fost stabilită în interiorul unirii soţului şi soţiei43. Dimpotrivă însă, ”relațiile

intime dezordonate distrug psihicul și personalitatea, orientează omul spre valori false și spre

un sens fals al vieții. Relațiile intime primitive, simpliste, sunt nucleul psihologiei desfrâului.

Vâltoarea sexuală este o formă denaturată a instinctului normal, firesc, dat de Dumnezeu”44.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, este limpede că ,,nu puterea căsătoriei menţine neamul

omenesc, ci cuvântul Domnului spus la început: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi...” (Fac. 1,28)45 .

III.Concluzii

4052 Prof. dr. Vasile Coman, Familia în lumina Sfintei Scripturi, .., p. 16.41 A se vedea pentru aceasta David şi Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ed. a II-a, trad. Constantin Făgeţan, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2007.42 Sabin Verzan, Familia în lumina învățăturii Noului Testament, în ”MO.”, Anul VI, (1954), nr.9-10, p. 518.43 Martha Nussbaum, C. Sunstein (ed.), Clones and Clones, W.W. Norton, New York, 1998, apud H. Tristram Engelhardt, Fundamentele bioeticii creştine, trad. Mihail Neamţu, C. Login, Ioan Icăjr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 345.44 Konstantin V. Zorin, Păcatele tinereții şi sănătatea familiei, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 61.45 Jean-Claude Larchet, Etica Procreației în învățătura Sfinților Părinți, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2003, p. 86.

11

Despre Căsătorie s-a scris mult, dar nu s-a ajuns la acelaşi rezultat, pentru că n-a fost

îmbrăţişată în întregime problema, ci a fost privită doar din unghiuri diverse, înguste şi deci

firesc insuficiente. Şi ce e mai trist, în cazuri destul de frecvente, s-a scris despre familie numai

ca să se motiveze o anumită înregimentare în pasiunea pentru satisfaceri senzuale, somatice,

uitându-se că omul nu este numai carne, ci mai ales duh. Şi de aici toate aberaţiile moderniste,

începând cu căsătoria din interes pur materialist şi terminând cu transformarea „mijlocului” în

„scop”. Şi asta numai pentru faptul că ignoranţa şi viciul aproape întotdeauna merg mână în

mână”46, mesajul pastoral trebuie să sublinieze cu bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala

dintru început a Creatorului şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru

ajutorare reciprocă, naştere de prunci buni, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru

perpetuarea speciei şi a neamului omenesc”47. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată

asupra familie, pentru că îi apropie pe părinţi unul de altul şi pe amândoi îi apropie de

Dumnezeu, deoarece “vocaţia persoanei este de a reuni natura creată şi necreată prin iubire”48.

Din perspectiva responsabilității creștine, ”familia omenească, spre desebire de ”familiile”

din lumea animală, este o întreagă insulă de viață spirituală. Și dacă ea nu corespunde din acest

punct de vedere, este condamnată la destrămare”49. Acest aspect este subliniat de Sfântul Irineu

de Lugdunum: ” Precum pământul uscat, dacă nu primește umezeală nu aduce roadă, tot așa și

noi, fiind mai înainte arbore uscat, niciodată n-am aduce roade în viață, fără ploaia harică de

sus”50.

Realitatea experienței pastorale ne demonstrează că îndrumările noastre duhovnicești, sunt

așteptate de către credincioși așa precum odinioară, evreii în pustie așteptau să cadă mana. Ele

reprezintă un eveniment pe deplin justificat fenomenologic și aflat mereu împotriva secularizării

excesive a societății deoarece, pur și simplu, împotriva acestor manifestări antieclesiale și

anticreștine, se detașează cu limpezime un mare adevăr : ”omenirea a stat mereu și va continua

să stea în prajma pomului cunoștinței binelui și a răului. Și e posibil, ca nicăieri în altă parte răul

46 Dr. Pietro Babina, Iubire şi instinct, trad. Dr. Aurel Leluţiu, Tipografia Seminarului Blaj, 1964, p. 15.47 †Teoctist, Preafericitul Părinte, Patriarhul României, Hristos – Calea, Adevărul şi Viața, în rev. “VO.”, Anul VII, nr. 126, p. 6.48 Stephanos Charalambidis, Mariage in the Orthodox Church, 1978, apud William Basil Zion, Eros şi transfigurare. Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă, Ed. Paideea, Bucureşti, 2005, p. 208.49 Ivan Ilin, op. cit, p. 13.50 Irineu, Adversus haeresis, III, 17,2, Migne tom. 7, col. 9307, apud Preot Tiberiu Dârlea, Căsătoria şi viața mistică, Ed. Lumina, Bucureşti, 1995, p. 144.

12

și binele să nu se intersecteze atât de bine ca în problemele legate de sexualitate și familie”51. De

aceea necesitatea și responsabilitatea pastorației sunt importante.

„Prin actul sacramental al căsătoriei soţul şi soţia sunt chemaţi de Biserică să devină

„martori” - mucenici ai lui Hristos în lume”52, să facă vizibile în comunitatea umană

darurile lui Dumnezeu, bunătatea, iubirea Lui, puterea Sa creatoare care se împlineşte în lume, în

actul conjugal care perpetuează şi înnoieşte viaţa oamenilor, oferind posibilitatea altor ființe de a

se bucura la rândul lor de darul divin al existenţei în lume şi de iubirea divină. Bărbatul şi femeia

care constituie familia creştină sunt şi unul pentru celălalt o treaptă de creştere spirituală, de

deschidere spre Dumnezeu, un model spiritual pentru copiii ce vor apare în familie, pentru

familiile care doresc sincer să facă din relaţia interfamilială un spaţiu de comuniune și

responsabilitate creştină, ca trăire în Hristos (Gal. 2,20), deoarece ”vocaţia principală a omului

este creşterea duhovnicească în desăvârşire”53.

Limbajul iubirii şi al sacrificiului este acela care poate exprima în cel mai desăvârşit mod

etica legii naturale, împotriva ideilor “teologiei seculare a căsătoriei, care, însă, reflectă un

interes considerabil în secularizarea în totalitate a vieţii şi a gândirii creştine”54.

BIBLIOGRAFIE

51 Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. Lucia Ciornea, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p. 237.52 Pr. Prof. Ioan Bria, Credința pe care o mărturisim, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 305.53 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia-viață întru Împărăție, Fundaţia “Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 267.54 Edward Schillebeeckx, God and the Future of Mankind, Sheed & Ward, London, 1969, p. 231.

13

A. EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI ŞI ALE NOULUI TESTAMENT:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Preafericitului Părinte † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

B. IZVOARE:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Efeseni, tom. 62, col. 136 apud Patrologiae cursus completus, Series graeca, 161 vol., ed. J.P. Migne, Paris, 1857-1868.

C. LUCRĂRI:

1. Aghioritul, Monahul Moise, Comunitatea pustiei și singurătatea orașelor, trad. Victor Manolache, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011.

2. Babina, Dr. Pietro, Iubire şi instinct, trad. Dr. Aurel Leluţiu, Tipografia Seminarului Blaj, 1964.3. Baicoianis, Arhim. Vasilios, Căsătoria. Secretele alegerii. Secretele bucuriei. Secretele

trăiniciei, trad. Victor Manolache, Ed. de Suflet, Ed. Tabor, București, 2010.4. Canonul cel Mare al Sfântului Părintelui nostru, Andrei Criteanul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999.5. Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor şi Taina Nunţii Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O

introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002.6. Constantinescu, Lect. univ. Dr. Iulian Mihail L., Biserica și instituția Căsătoriei. Condițiile

administrării Căsătoriei. Studiu juridico-canonic, ed. a II-a, Ed. Christiana, București, 2010.7. Dârlea, Preot Tiberiu, Căsătoria și viața mistică, Ed. Lumina, București, 1995.8. Engelhardt, H. Tristram, Fundamentele bioeticii creştine, trad. Mihail Neamţu, C. Login, Ioan

Icăjr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.9. Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad.

Gabriela Moldoveanu, Asoc. Medicală creștină Christiana, București, 1994.10. Filipescu, Prof. Dr. doc. Ion P., Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universității București,

Bucureşti, 1976.11. Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ed. a II-a, trad.

Constantin Făgețan, Ed. Sof…a, București, 2007.12. Handaric, Mihai, Tratat de istoria interpretării teologiei Vechiului Testament, Ed. Carmel Print,

Arad, 2007.13. Ilin, Ivan ”Despre Familie” în Viața de familie, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, Ed. Sof…a, Ed.

Cartea Ortodoxă, București, 2009.14. Johnson, Paul, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999.15. Kaleda, Pr. Prof. Gleb, Biserica din casă, trad. Lucia Ciornea, Ed. Sof…a, Ed. Cartea

Ortodoxă, București, 2006.16. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sof…a,

Bucureşti, 2001.17. Idem, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2003.18. Levinas, Emmanuel, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar şi bibliografie

Marius Lazurca, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.19. Mathon, Gérard, Le mariage des chrétiens, vol.I, cap. Des origines au concile de Trente, Ed.

Desclée, Paris, 1993.20. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la

tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia, 1996.21. Popa, Pr. Gheorghe, Lege şi iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia

Morală, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002.

14

22. Pseudo-Areopagitul, Dionisie, Despre numele divine, trad. Cicerone Iordachescu și Theofil Simenschy, Ed. Institutul European, Iași, 1993.

23. Schillebeeckx, Edward, God and the Future of Mankind, Sheed & Ward, London, 1969.24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol.

I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.25. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.26. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995.27. Idem, Ascetica şi Mistica, vol. II, Ed. Deisis, Sibiu, 1993.28. Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, “Familia şi învăţăturile Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol.

Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995.29. Zion, William Basil, Eros şi transfigurare. Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă,

Ed. Paideea, Bucureşti, 2005.30. Zorin, Konstantin V., Păcatele tinereții și sănătatea familiei, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sof…a,

Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2010.

D. DICŢIONARE:

1. Maurice Carrez şi Morel François, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Ed. Societăţii Biblice Interconfesionale din România, Bucureşti, 1999.

E. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE :

1. Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configuraţia divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7.

2. Coman, Prof. dr. Vasile, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev. MB, Anul XVII, (1967), nr. 1-3.

3. Marcu, Pr. Prof. Grigore, Întâlnirea de la Cana Galileii, în rev. ST, seria a II-a, Anul XIII (1961), nr. 1-2.

4. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în rev. MA, Anul XXX (1985), nr. 9-10.

5. Petraru, Pr. Lect. Gheorghe, Familia creștină-perspective misionare și ecumeniste, în rev. TV, Serie nouă, Anul IV (LXX) 1994, nr.5-7.

6. Răducă, Pr. Asist. Vasile, Căsătoria - Taină a dăruirii şi a desăvârşlril persoanei, în rev. ST, seria a II-a, Anul XLIV (1992), nr. 1-4.

7. †Teoctist, Preafericitul Părinte, Patriarhul României, Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, în rev. “VO.”, Anul VII, nr. 126.

8. Verzan, Sabin, Familia în lumina învăţăturii Noului Testament, în ”MO.”, Anul VI, (1954), nr.9-10.

15