factori si indicatori ai comertului international

7/9/2019 Factori Si Indicatori Ai Comertului International

http://slidepdf.com/reader/full/factori-si-indicatori-ai-comertului-international 1/170

Factori si indicatori ai comertului international

1. INTRODUCERE

Figura 1.1: Fluxurile internaţionale de capital, comerţul

mondial (volum) şi produsul brut mondial

Prima componentă utilizează instrumentarul analitic al microeconomiei, iar

cea de-a doua se foloseşte, mai ales, de instrumentarul macroeconomiei. Totuşi,

recent, economiştii acordă şi în acest din urmă domeniu, atenţie abordării din

perspectiva microeconomiei.Capitolele 2 - 5 ale lucrării sunt consacrate respectiv influenţei producţiei,

înzestrării cu factori de producţie, tehnologiei şi creşterii economice asupra

economiei internaţionale. Se abordează apoi noile mecanisme ale schimburilor

comerciale internaţionale (capitolul 6), efectele deplasării internaţionale a

factorilor de producţie (capitolul 7) şi ale taxelor vamale (capitolul 8) asupra

comerţului internaţional.

PRODUCTIVITATEA MUNCII – FACTOR DETERMINANT AL

COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Comerţul exterior permite îmbunătăţirea eficienţei economice, respectiv

structurii producţiei naţionale, mărirea venitului naţional şi în final creşterea

bunăstării.Eficienţa economică este raportul dintre efectul util şi efortul depus într-un

anumit domeniu al economiei. Efectul util se măsoară prin sporul de utilitate *

ocazionat prin desfăşurarea unei activităţi şi este reflectat de preţ, iar efortul constă

în cheltuirea suplimentară de resurse de producţie, concretizate în costurile**

respectivei activităţi.

* Utilitatea marginală** Este vorba de costul marginal.



Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

O economie naţională este în echilibru, atunci când raportul între utilitatea

marginală şi costul marginal este acelaşi pentru toate activităţile. Această situaţie

este definită drept optim economic, iar preţurile corespunzătoare sunt preţuri

optime pentru economia naţională respectivă. Optimului economic îi corespunde

cel mai înalt nivel al bunăstării, resursele de producţie şi tehnologia fiind date.

Teoria economică demonstrează, şi realitatea practică evidenţiază că

schimburile economice cu străinătatea, în general relaţiile economice externe ale

unei ţări, judicios configurate, permit economiei naţionale să realizeze un nivel de

echilibru general superior celui aferent stării de autarhie, şi astfel să atingă un nivel

mai înalt al bunăstării.

În continuare se vor urmări efectele schimburilor economice externe asupra

producţiei, consumului, raportului de schimb, şi bunăstării într-o economie

naţională.

Costurile comparative şi productivitatea muncii

Comerţul exterior este desfăşurat cu precădere de persoane fizice şi

întreprinderi. Motivaţia lor este aceea de a cumpăra bunuri şi servicii acolo unde

sunt mai ieftine, şi vinde acolo unde pot obţine preţuri mai ridicate. Şi guvernele

pot fi angajate în tranzacţii de comerţ exterior, dar adesea au motivaţie diferită. De

exemplu Comisia Uniunii Europene cumpără produse agricole de la fermierii din

Uniune la preţuri ridicate şi le revinde în afara Uniunii la preţuri scăzute. Uneori

guvernele achiziţionează bunuri sau servicii de la producătorii interni, deşi le-ar

putea obţine din străinătate la preţuri mai scăzute. În continuare se abordează acele

schimburi comerciale, care au ca scop profitul. Comerţul astfel desfăşurat, poate ficonsiderat drept arbitraj care valorifică diferenţele de preţ, superioare costurilor de

transport şi de tranzacţie, care ar exista în absenţa comerţului, fapt ilustrat în figura

2.1.

Diagramele A şi B din figura 2.1 prezintă condiţiile echilibrului parţial ale

cererii şi ofertei pentru o marfă în ţările A, respectiv B. În absenţa comerţului

preţul de echilibru din A va fi mai scăzut decât în B (PA < PB).

Diagrama din mijloc reflectă oferta excedentară de marfă din ţara A la preţuri superioare celui de echilibru al acestei ţări în stare de autarhie şi cererea

Pagina 2 din 170




excedentară din B la preţuri inferioare celui de echilibru al acestei ţări în stare de

autarhie. Obţinem astfel oferta de export a ţării A şi cererea de import a ţării B.

Considerând că piaţa internaţională se reduce la cele două ţări, şi în absenţa

costurilor de transport, echilibrul se va stabili la preţul comun P*, diferenţa de preţ

fiind eliminată prin exportul cantităţii Q* din A în B. La acest preţ, cererea şi

oferta mondială sunt egale.

Figura 2.1: Cererea, oferta şi comerţul exterior

În condiţiile schimbului dintre ţări nu se observă diferenţe de preţuri, dar

ele apar dacă volumul schimburilor scade sub nivelul de echilibru. Direcţia

fluxurilor comerciale este determinată de preţurile anterioare schimbului, la rândullor determinate de condiţiile cererii şi ofertei din cele două ţări. Condiţiile cererii

pot diferi datorită deosebirilor în privinţa gusturilor sau nevoilor, de exemplu într-

o ţară nordică se cheltuieşte o parte mai mare din venit pentru încălzire, decât într-

o ţară meridională. Condiţiile ofertei pot varia ca urmare a diferenţelor dintre ţări

privind tehnologia, sau privind disponibilul de factori de producţie. Pe de altă

parte, dacă fie condiţiile cererii, fie ale ofertei sunt perfect elastice*, aceasta va

determina preţul. Astfel, dacă o ţară este suficient de mică, ea va beneficia de o* În cazul elasticităţii perfecte, curbele cererii şi ofertei se exprimă grafic prin drepte orizontale.

Pagina 3 din 170

ACererea şi oferta

suplimentare

B

P P P

oferta

oferta

oferta supli-mentară (A)

cererea

cerereacererea supli-

mentară (B)

PB

P*

PA PA

O O OQ QQ* Q




cerere perfect elastică pentru exportul său, respectiv ofertă pentru importul său,

chiar dacă cererea şi oferta la nivel mondial pentru aceste produse sunt inelastice.

De exemplu, oferta mondială de petrol nu este perfect elastică faţă de preţ, dar o

ţară mică îşi poate satisface de pe piaţa mondială întreaga sa cerere de petrol, fără

a influenţa preţul acestuia. O asemenea ţară este un primitor pasiv al preţului. Pe

de altă parte, în modelul ricardian dacă un produs poate fi fabricat la costuri

constante atunci oferta acestuia este perfect elastică la acest cost, care determină

preţul.

Din diagrama prezentată nu rezultă că schimburile economice

internaţionale ar putea fi influenţate şi explicate de economii de scară şi de

competiţia imperfectă, împrejurări ce apar în realitate. Acestea vor fi luate în

considerare într-o etapă ulterioară a analizei, după ce se vor fi trecut în revistă

efectele deosebirilor dintre ţări privind productivitatea muncii, apoi cele privind

cererea şi oferta când sunt folosiţi doi factori de producţie, diferenţele de costuri ca

urmare a înzestrării relative diferite cu factori de producţie şi ca urmare a

capacităţii tehnologice distincte.

Avantajul comparativ în teoria lui David Ricardo

Teoria avantajului comparativ poate fi formulată în termeni moderni,

anume că este neeficient din punct de vedere paretian* să existe mai mult de o

ţară, care să producă două sau mai multe bunuri la costuri marginale relative de

producţie diferite. Ricardo a demonstrat că schimbul comercial reciproc avantajos

poate fi ocazionat tocmai prin înlăturarea acestei ineficienţe. În model se vor

aborda în continuare înzestrarea cu factori de producţie şi productivitatea acestoraţinând seama de funcţionarea pieţei factorilor, pentru a se evidenţia latura ofertei

unei economii în relaţii cu străinătatea.

Cu ajutorul modelului se caută a se explica structura schimburilor,

formarea raportului de schimb, respectiv nivelul câştigurilor obţinute prin

schimburi şi repartizarea acestora între ţări.

Modelul porneşte de la câteva premise, care-i conferă un caracter simplu şi

funcţional, şi anume:

Pagina 4 din 170




Sunt două ţări şi două bunuri. Numărul ţărilor trebuie însă extins, dacă se

urmăreşte efectuarea de cercetări empirice.

Producţia fiecărui bun din ambele ţări îndeplineşte condiţia veniturilor

constante de pe urma intrării unui singur factor de producţie – munca. Această

condiţie este esenţială pentru cercetarea diferenţelor relative în productivitatea

muncii.

Costul bunurilor este dat de cheltuiala de muncă aferentă. Se evidenţiază

relaţia dintre preţurile mărfurilor şi salarii.

Munca este mobilă între industriile unei ţări, dar imobilă între ţări, astfel că

salariile se egalizează în interiorul unei ţări, dar diferă între două sau mai multe

ţări. În absenţa acestei premise, ar trebui demonstrat de ce munca nu migrează din

ţările cu productivitate scăzută, în cele cu productivitate ridicată.

Nu există costuri de transport. Această premisă ar putea fi omisă, dacă

cheltuielile de transport ar fi moderate. Dar mai sunt bunurile “ne exportabile”, la

care costul transportului este prohibitiv şi care necesită o abordare separată.

Deşi modelul lui Ricardo se dezvoltă pe baza premiselor menţionate,

principala sa concluzie este, de fapt, independentă de acestea.

Ricardo consideră economia internaţională formată din 2 ţări: Anglia şi

Portugalia, iar schimburile internaţionale constituite din 2 grupe de marfă: una -

numită vin, alta – numită stofă. Portugalia are productivitate a muncii mai ridicată

decât Anglia, în producerea ambelor grupe de marfă.

În condiţiile specializării producţiei celor 2 ţări la grupa de marfă unde

costul comparativ este mai mic, producţia mondială o va depăşi considerabil pe

cea care s-ar obţine în condiţii de autarhie (Tabelul 2.1).

Tabelul 2.1: Producţia în condiţii de autarhie şi în condiţii de specializare

internaţională

Producţia în condiţii

de autarhie

Specializarea

internaţionalăCheltuieli

de muncă

Cantităţi

produse

Costuri

comparative

Cheltuieli

de muncă

Cantităţi

produse

Pagina 5 din 170




Ţări/Mărf

uri

Vi

n

Stof

ă

Vi

n

Stof

ă

Vin/sto

fă

Stofă/v

in

Vi

n

Stof

ă

Vin Stof

ăAnglia 12

0

100 10

0

100 1,2 0,8333

3

0 220 0 220

Portugalia 80 90 100

100 0,888889

1,125 170

0 212,5

0

Total 20

0

200 212,

5

220

Comparaţia de costuri de producţie se poate face între mărfuri sau între ţări,

la aceeaşi marfă. Ţările vor putea beneficia de creşterea producţiei mondiale,

procurându-şi din import marfa pe care nu o produc, în schimbul exportului mărfii

în a cărei producţie s-au specializat.

Avantajul comparativ, costurile de oportunitate şi productivitatea muncii

Pentru a ilustra mai general modelul lui David Ricardo, folosim următorul

exemplu numeric:

ax este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în ţara

A

ay este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în ţara

A

bx este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de X în ţara

B

by este cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de Y în ţaraB

Valorile numerice ale acestor intrări de muncă sunt prezentate în tabelul

2.2.

Tabel 2.2: Intrările de muncăCost de oportu-

Pagina 6 din 170




Ţări \ bunuri X Y nitate Y / X

A ax = 1 ay = 2 ay / ax = 2

B bx = 4 by = 4 by / bx = 1Productivit. rela-

tivă a muncii A/B bx / ax = 4 by / ay = 2

Inversul coeficienţilor ai reprezintă productivitatea muncii în ţara A pentru

bunul “i”. Atunci bx / ax reprezintă productivitatea muncii în producţia bunului X

în ţara A, raportată la ţara B.

Se afirmă că o ţară deţine avantaj comparativ la un bun, dacă

productivitatea relativă a muncii în fabricarea acestuia este mai înaltă decât la

celelalte bunuri.

Astfel, dacă bx / ax > by / ay, atunci ţara A are un avantaj comparativ în

producţia lui X şi în mod necesar B are avantaj comparativ în producţia lui Y.

În exemplul numeric prezentat, munca este în ambele sectoare mai

productivă în ţara A decât în ţara B : de patru ori mai productivă în industria X şi

de două ori mai productivă în industria Y. Rezultă că ţara A deţine avantajcomparativ la bunul X, iar ţara B, la bunul Y.

Câştigul de pe urma comerţului exterior bazat pe avantajul comparativ se

poate interpreta totodată drept câştig bazat pe diferenţele în costurile de

oportunitate.

În modelul ricardian costul de oportunitate al bunului Y în raport cu bunul

X este ay / ax în ţara A şi by / bx în ţara B. Dacă aceste costuri de oportunitate diferă

şi ambele ţări produc ambele bunuri, pot fi obţinute câştiguri din realocarea producţiei şi practicarea comerţului. În tabelul 2.2 costul de oportunitate al lui Y în

raport cu X are valoarea 2 în ţara A şi valoarea 1 în ţara B.

Pornind de la aceste date, se pot obţine câştiguri prin schimburi comerciale,

deplasând resursele de muncă de la Y la X în ţara A, unde se pot obţine două

unităţi X cu costul unei unităţi Y, şi procedând în sens invers în ţara B, unde

fiecare unitate adiţională de Y produsă, costă o unitate de X.

Condiţia bx / ax > by / ay, potrivit căreia ţara A are avantaj relativ de productivitate în obţinerea bunului X, iar ţara B are avantaj comparativ în

Pagina 7 din 170




obţinerea lui Y, este echivalentă cu ay / ax > by / bx, potrivit căreia costul de

oportunitate al lui Y în raport cu X este mai ridicat în ţara A decât în ţara B.

Trebuie remarcat faptul că schimburile comerciale profitabile bazate pe

diferenţe ale costurilor de oportunitate ale aceloraşi bunuri între ţări diferite sunt

evidenţiate fără echivoc, indiferent că aceste costuri se exprimă doar în cheltuieli

de muncă, sau şi de alţi factori de producţie. Este neeficient în sens paretian ca doi

producători să obţină aceleaşi bunuri la costuri marginale relative de producţie

diferite. Comerţul internaţional bazat pe avantajul comparativ generează câştiguri

ca urmare a înlăturării sau diminuării acestei ineficienţe.

Figura 2.2: Posibilităţile de producţie şi consum

Modelul ricardian poate fi exprimat grafic (figura 2.2) considerând oferte

fixe de muncă în fiecare din ţări : LA şi LB.

Pornind de la aceste înzestrări fixe cu muncă şi ţinând seama de funcţiile de

producţie, putem obţine pentru fiecare dintre ţări frontiera posibilităţilor de producţie caracterizată de costuri constante:

LA = Xax + Yay

2.1

şi

LB = Xbx + Yby

2.2

Pagina 8 din 170

Y

LA/ay=20

LB/by=15

LB/by=15 LA/ax=40 X

A

B

posibilităţilede producţie

posibilităţile de consumla un preţ intermediar




Pantele acestor drepte sunt tocmai costurile de oportunitate ale lui Y în

raport cu X în fiecare din ţări. Schimbul de bunuri între ţări la costuri de

oportunitate situate între cele specifice ţărilor partenere are ca efect obţinerea unor

posibilităţi de consum în fiecare ţară, superioare celor din condiţii de autarhie.

În figura 2.2 sunt trasate frontierele posibilităţilor de producţie pentru cele

două ţări, ţinând seama de coeficienţii de intrări de muncă din tabelul 2.2 şi dând

resurselor de muncă valorile de 40 unităţi muncă în ţara A, respectiv 60 unităţi

muncă în ţara B. Inversele pantelor celor două drepte ale posibilităţilor de

producţie reprezintă costurile de oportunitate ale producerii lui Y în raport cu X în

fiecare din ţări.

Producţia, preţurile şi posibilităţile de consum

În absenţa comerţului exterior şi dacă ambele bunuri sunt cerute şi produse

pe plan naţional, preţul relativ al bunurilor va fi tocmai costul de oportunitate, iar

posibilităţile de consum ale economiei vor fi limitate la cele ale producţiei.

Dacă o ţară poate face comerţ la un preţ internaţional diferit de costurile

interne de oportunitate, acea ţară se poate specializa în producţia bunului care pe

plan internaţional este relativ scump, importând bunul relativ ieftin. În acest model

apare specializarea completă, datorită caracterului constant al costurilor de

producţie.

În modelul cu două ţări comerţul internaţional se poate realiza la orice preţ

relativ situat între costurile de oportunitate (preţurile) naţionale. Acest fapt este

evidenţiat în figura 2.2, unde fiecare ţară se specializează pe produsul la caredeţine avantaj comparativ, importând celălalt produs.

Posibilităţile de consum pentru fiecare ţară sunt determinate de volumul

producţiei şi de preţ. Inversa pantei dreptelor posibilităţilor de consum este preţul

lui Y în raport cu X, identic în ambele ţări în condiţiile efectuării schimbului

reciproc. Se poate observa că linia posibilităţilor de consum se află, pentru ambele

ţări, în afara frontierei posibilităţilor de producţie, adică comerţul exterior creează

pentru fiecare ţară posibilităţi de consum superioare celor din condiţii de autarhie.Distribuţia între ţări a câştigurilor din comerţ depinde în acest model, de preţul

Pagina 9 din 170




relativ al mărfurilor. Beneficiul din comerţ al unei ţări este egal cu diferenţa dintre

raportul de schimb şi costul de oportunitate intern al ţării. Este posibilă şi situaţia

ca schimbul să se realizeze la un preţ relativ egal cu costul de oportunitate al uneia

dintre ţări. În asemenea situaţie respectiva ţară va produce ambele bunuri şi nu va

beneficia de câştig de pe urma comerţului exterior.

Modelul menţionat consideră doar latura producţiei şi nu răspunde decât

parţial la întrebarea privind mărimea raportului de schimb, arătând că se află situat

între costurile de oportunitate din cele două ţări, determinate la rândul lor de

productivităţile muncii: ay / ax ≥ Py/Px ≥ by / bx.

Pentru a preciza mărimea raportului de schimb, sunt necesare informaţii şi

cu privire la condiţiile cererii* din cele două ţări. În absenţa acestor informaţii

putem afirma totuşi că, o ţară foarte mică angajată în schimburi economice cu una

mult mai mare poate obţine câştig din faptul că raportul de schimb internaţional

este apropiat de preţurile relative interne din ţara mai mare, la care producţia şi

cererea nu au fost semnificativ afectate de schimburile respective. Aceasta este

situaţia unei ţări ca Luxemburg sau Emiratele Arabe, care au parteneri comerciali

mari. Tot astfel se poate afirma că o ţară mică, mult timp izolată de economia

mondială, are mult de câştigat în momentul când se deschide spre comerţul

mondial, cu condiţia să valorifice judicios câştigul din comerţ (Albania).

Productivitatea muncii determină nivelul salariilor

Preţuri şi salarii

În desfăşurarea reală a importurilor şi exporturilor avem de-a face cucosturi monetare şi preţuri. Se pune întrebarea cum se reflectă în aceste costuri şi

preţuri avantajul comparativ, care determină orientarea fluxurilor comerciale.

Relaţia dintre costuri şi preţuri pe de o parte şi cheltuielile de muncă, pe de altă

parte o oferă salariile.

Fie salariile WA şi WB respectiv în ţările A şi B. Costurile de producţie în

expresie monetară (în condiţii de autarhie) vor fi cele din tabelul 2.3.

* Acestea vor fi abordate în capitolul următor.

Pagina 10 din 170




Tabel 2.3: Costurile de producţie în expresie monetară

Ţara \ Produsul X Y

Preţul relativ al lui Y

raportat la X

A WAa x WAa y ay / ax

B WB bx WB by by / bx

Întrucât salariile sunt exprimate ca sume de bani pe unitatea de timp, iar

cheltuielile de muncă sunt exprimate ca timp de muncă necesar pentru producerea

unui bun, produsul lor, adică costurile de producţie se exprimă ca sume de bani pe

unitatea fizică de produs. De menţionat că preţurile relative ale mărfurilor nu sunt

exprimate în bani sau unităţi de timp de muncă, ci, în condiţii de autarhie ele sunt

date de costurile de oportunitate *. Important pentru orientarea fluxurilor

comerciale între cele două ţări este salariul relativ.

În exemplul dat mai sus întrucât bx / ax > by / ay, ţara A dispune de avantaj

comparativ la bunul X, iar ţara B la bunul Y. Pentru a funcţiona comerţul reciproc,

este necesar ca în costurile monetare să se reflecte avantajul comparativ, cu alte

cuvinte costul monetar pentru producerea lui X în A să fie mai mic decât al

producerii acestuia în ţara B. Condiţia este ca WAa x < WBbx. La fel, dacă ţara B

exportă bunul Y este necesar ca WAa y > WBby. Rezultă că bx / ax > WA / WB >

by / ay**.

Salariile relative din cele două ţări trebuie să fie în concordanţă cu

productivităţile relative ale muncii la cele două bunuri. În exemplul dat

productivitatea muncii în ţara A este de patru ori mai mare decât în ţara B pentru

producerea bunului X şi de două ori mai mare în producerea bunului Y. Salariile în

ţara A vor fi de două până la patru ori mai mari decât în ţara B. Ţara cu

productivitate mai mică va putea exporta produsul industriei la care salariul

reprezintă o fracţiune mai mică în comparaţie cu productivitatea muncii, raportat la

mărimea corespunzătoare a celeilalte ţări. Tot astfel, ţara cu productivitatea muncii

mai ridicată, va exporta produsul industriei la care salariul depăşeşte în proporţie* Considerăm că salariul într-o ţară este acelaşi în toate industriile.

Pagina 11 din 170




mai mică comparativ cu productivitatea muncii, mărimea corespunzătoare de la

ţara parteneră.

Dacă într-una din ţări salariul ar fi în afara intervalului permis de relaţiile

dintre productivităţile muncii din cele două ţări, s-ar declanşa procese care ar

conduce la stabilirea unui salariu real în concordanţă cu aceste relaţii. Pornind de

la exemplul luat, să considerăm că în ţara A salariul pe oră este de 6 ₤, iar în ţara B

de 4 ₤. În ţara A marfa X va costa 6 ₤, iar marfa Y 12 ₤, în timp ce în ţara B

ambele mărfuri vor costa 16 ₤. Ţara B nu va putea concura la nici una din mărfuri.

Ambele mărfuri se vor produce în ţara A. Ţara B va înregistra deficit în balanţa de

plăţi şi şomaj. Ca urmare a şomajului salariile probabil vor scădea, iar ca urmare a

deficitului balanţei de plăţi moneda acestei ţări se va deprecia. Se va înregistra cu

certitudine o scădere a salariului real în ţara B, proces care va dura până la

stabilirea concordanţei cu nivelul relativ al productivităţii muncii.

Dacă producţia şi schimburile dintre ţări s-ar realiza în concordanţă cu

cerinţele avantajului comparativ, atunci preţul în condiţii de specializare în

producţie şi liber schimb al lui X ar fi cel din ţara A, adică : Px = WAa x, iar preţul

lui Y ar fi cel din ţara B, adică : Py = WB by.

Raportul de schimb între cele două mărfuri va fi explicat astfel:

Py / Px = (WB / WA)×( by /a x ) 2.3

Întrucât a x şi by sunt consideraţi ficşi, rezultă că între raportul de schimb

internaţional şi raportul salariilor din cele două ţări există o relaţie directă. Dacă

una din ţări îşi va spori rata salariului, va înregistra un raport de schimb maifavorabil.

Pe de altă parte, dacă drept urmare a modificării structurii cererii mondiale

(suma cererii din cele două ţări) creşte preţul uneia din mărfuri, se va mări rata

salariului în ţara care exportă acea marfă.

Relaţia dintre raportul de schimb şi salariile relative este prezentată în

figura 2.3.

Pagina 12 din 170




Figura 2.3: Salariile şi raportul de schimb

Raportul de schimb poate avea o valoare cuprinsă între costurile de

oportunitate ale bunurilor din cele două ţări, adică între 1 şi 2, conform datelor din

tabelul 2.2.

O limită a raportului de schimb este exprimată de punctul A, corespunzător

costului de oportunitate din ţara A. În acest punct ţara A produce ambele bunuri,

iar salariile au nivelul minim comparativ cu nivelul celor din ţara B. La extrema

cealaltă, în punctul B raportul de schimb corespunde costului de oportunitate din

ţara B, aceasta din urmă va produce ambele bunuri, iar ţara A va înregistra câştigul

maxim de pe urma schimburilor.

Avantajul absolut este un caz particular al avantajului relativ, şi anume

atunci când fiecare dintre ţări deţine întâietatea pe plan internaţional în ce priveşte

productivitatea muncii la câte unul din bunurile produse. Raportul ratei salariilor

este în jur de unu şi fiind date doar condiţiile privind productivitatea muncii, nu

putem preciza în care dintre ţări salariul este mai mare.

Nivelul salariilor reale

În condiţii de autarhie salariile reale din fiecare ţară sunt determinate de

productivitatea muncii din cele două industrii. După declanşarea comerţului bazat

pe avantaje comparative, salariul real exprimat în bunul de export rămâne

Pagina 13 din 170

B A

x y

x

y

W / W

a / b

P

P =

2

1

A

B

by/ay=2 bx/ax=4 WA / WBO




nemodificat, dar, întrucât costul bunului de import a scăzut, salariul real exprimat

în bunul de import creşte în fiecare dintre ţări, conform datelor din tabelul 2.4.

Tabel 2.4: Salariile reale

Înainte de declanşarea

schimburilor dintre ţări După declanşarea schimburilor dintre ţări

X Y X Y

A 1/ ax 1/ ay A 1/ ax WA / (WB by)

B 1/ bx 1/ by B WB / (WAax) 1/ by

În ţara A salariul real exprimat în bunul Y se modifică de la 1/ ay la WA /

WB by, ceea ce reprezintă o creştere, întrucât WA / WB > by / ay. Şi în ţara B

salariul real exprimat în bunul de import (X) a crescut, de la 1/ bx la WB / WA ax,

având în vedere că bx / ax > WA / WB.

Salariile reale în cele două ţări înainte şi după declanşarea schimburilor

dintre ţări, la un preţ ales arbitrar, sunt ilustrate în figura 2.4.

Figura 2.4: Salariile reale

Pagina 14 din 170

Y2 / 3

autarhie

preţ intermediar Py/Px = 3/2

A

B

1/ay = 1/2

1/by = 1/4

X

1/bx = 1/4 1/ax = 13 / 8




Creşterea posibilităţilor de consum ca urmare a desfăşurării schimburilor

între cele două ţări este echivalentă cu creşterea salariilor reale. Dar măsura în care

lucrătorii din fiecare ţară beneficiază de ieftinirea mărfii de import nu poate fi

determinată în acest model.

Considerând, de exemplu că salariile sunt de 4 ₤ în ţara A şi 1,5 ₤ în ţara B,

rezultă preţul Px = 4 ₤ (costul de producţie din ţara A) şi Py = 6 ₤ (costul de

producţie în ţara B). Costul bunului de import a scăzut în fiecare din ţări şi astfel a

crescut salariul real exprimat în bunul de import. Datele referitoare la acest

exemplu sunt prezentate în tabelul 2.5.

Tabel 2.5: Salariile reale exprimate în fiecare din bunuri, înainte şi după

declanşarea schimburilor dintre ţări

Autarhie Comerţ exterior

X Y X Y

A 1 ½ A 1 2/3

B ¼ ¼ B 3/8 ¼

În exemplul prezentat ţara B cheltuieşte 8/3 unităţi de timp de muncă pentru producerea bunului Y, care a fost schimbat cu bunul X, pentru care s-a

cheltuit doar o unitate de timp de muncă în ţara A, ceea ce poate fi interpretat drept

schimb inegal1. Asemenea situaţie se întâlneşte frecvent în relaţiile dintre ţările cu

productivitate ridicată a muncii şi cele cu productivitate a muncii scăzută. Totuşi,

dacă nu ar face comerţ exterior, salariul real exprimat în marfa de import ar fi şi

mai scăzut la aceste din urmă ţări. Se pune atunci problema în ce măsură această

1 Arghiri Emmanuel (1972).

Pagina 15 din 170




marfă de import contribuie la creşterea bunăstării individuale şi sociale, fapt ce

necesită o abordare separată.

Efecte ale modificării productivităţii

Cu ajutorul modelului ricardian se poate analiza efectul creşterii

productivităţii muncii la una din ţări, asupra ţării partenere de schimburi. Câştigul

din comerţ depinde de raportul de schimb. Aşadar trebuie urmărit efectul creşterii

productivităţii muncii la una din ţări (considerăm că cealaltă ţară nu şi-a modificat

productivitatea muncii), asupra raportului de schimb. Să considerăm că ţara A

produce ambele bunuri, iar ţara B este complet specializată în producerea unuia

dintre bunuri. Într-un asemenea caz raportul de schimb ar fi determinat de

productivitatea relativă a muncii din industriile ţării A.

Pot apare probleme, dacă această creştere a productivităţii se înregistrează

în industria ce concurează importul. De exemplu, dacă în Uniunea Europeană (ţara

A), ca urmare a subvenţiilor primite, industria zahărului îşi ridică productivitatea,

aceasta va afecta nefavorabil raportul de schimb al ţărilor tropicale mici (ţara B),

exportatoare de zahăr către Uniunea Europeană. Ar scădea veniturile din export ale

acestor ţări, fapt ce le-ar impune ajustări sectoriale. O situaţie asemănătoare este şi

în privinţa comerţului cu mobilă între România (ţara B) şi Uniunea Europeană

(ţara A).

Dacă, în alt caz, creşterea productivităţii muncii s-ar înregistra în industria

de export a ţării A (care produce ambele bunuri), raportul de schimb internaţional

s-ar modifica în favoarea ţării partenere B, căreia i-ar creşte venitul (şi salariul

real) exprimat în bunul de import.În general, este greu de constatat dacă ridicarea productivităţii muncii

dintr-o ţară are efecte favorabile sau nefavorabile asupra partenerilor comerciali,

dar este cert că ridică bunăstarea în propria ţară.

Dezvoltări ale modelului ricardian

Pagina 16 din 170




Modelul ricardian poate fi extins pentru a fi mai relevant ca instrument de

cercetare a realităţii, menţinându-i principalele caracteristici.

Cazul mai multor produse

Modelul poate fi extins fără dificultate la mai mult de două produse, cu

menţiunea că nu mai este posibil, pe baza numai a productivităţii muncii, să se

precizeze dacă un bun face obiectul exportului sau importului pentru o anume ţară.

Frontiera producţiei rămâne lineară pentru orice pereche de dimensiuni. Restricţia

producţiei este impusă de oferta totală fixă de muncă şi de intrările fixe de muncă

pentru fiecare industrie. Mulţimea producţiei este :

2.4

unde ai reprezintă necesarul fix de muncă pentru a produce o unitate din

bunul i, iar Qi este cantitatea produsă din acest bun.

Modelul ricardian satisface condiţia “non-substituţiei”, care afirmă că

relaţiile sistemului de producţie vor fi lineare, dacă:

în producţia fiecărui bun sunt venituri de scară constante;

nu există produse fabricate în comun;

unicul factor de producţie (munca) este mobil între industrii , sau, dacă sunt

mai mulţi factori de producţie, ei se utilizează în aceeaşi proporţie în toate

industriile, ca şi cum ar fi un singur factor.

Costul de oportunitate (şi preţul) al produselor în condiţii de autarhie este

determinat prin necesarul tehnic al intrărilor relative de muncă. Costul de

producţie al unui bun este determinat de intrarea de muncă : Pi = Wai. În condiţiide concurenţă perfectă salariul va fi acelaşi în toate sectoarele, astfel că preţul

relativ al oricărei perechi de produse va fi egal cu costurile lor de oportunitate : Pi /

Pj = ai /a j. În absenţa progresului tehnic, acest raport va fi constant.

Să considerăm două ţări A şi B, şi n mărfuri. Putem ordona aceste mărfuri,

după productivitatea relativă a muncii în ţara A faţă de ţara B:

Pagina 17 din 170

×≥ i i Qa L




b1 /a 1 ≥ b2 /a 2 ≥ ……≥ bi /a i ≥ ……. ≥ bn /a n

2.5

Din această succesiune de rapoarte rezultă că cel mai ridicat avantaj

comparativ pentru ţara A îl întâlnim la marfa 1, iar cel mai scăzut (cel mai mare

dezavantaj comparativ), la marfa n. Dar în afară de mărfurile 1 şi n, nu putem

afirma, în absenţa altor informaţii, care mărfuri vor fi exportate, şi care vor fi

importate de ţara A. Dacă ţara A este mică şi partener comercial îi este restul

lumii, ea se poate specializa exclusiv în producţia şi exportul mărfii 1, la care

avantajul ei comparativ este maxim. Totuşi, este mai probabil ca o ţară să producă

şi să exporte un număr mai mare de mărfuri.

Din modelul menţionat putem obţine informaţii consistente, dacă luăm în

considerare şi salariile relative din ţările partenere de schimburi.

Pentru ca un bun să fie exportat din ţara A în ţara B, este necesar ca costul

său de producţie să nu fie mai mare în ţara A decât în ţara B, adică WAai ≤ WBbi.

Pentru mărfurile care se exportă din B în A condiţia este WBbj ≤ WAaj.

Combinând aceste două relaţii, obţinem bi /a i ≥ WA /WB ≥ b j /a j, unde i

reprezintă exportul din ţara A, iar j reprezintă exportul din ţara B.

Se remarcă faptul că salariile relative separă mărfurile cu avantaj

comparativ de cele cu dezavantaj comparativ din fiecare ţară, după cum se

evidenţiază şi în figura 2.5.

Pe axa verticală sunt exprimate raporturile de productivitate dintre cele

două ţări pentru fiecare produs. Astfel, pentru produsul 1 productivitatea muncii înţara A este de patru ori mai mare decât în ţara B, pentru produsul 5 productivităţile

din cele două ţări sunt egale, iar pentru produsul 6, productivitatea muncii din ţara

A este dublă faţă de cea din ţara B. Ţinând seama că salariile în ţara A sunt de

două ori mai mari decât în ţara B, ţara A va fi competitivă la exportul mărfurilor 1,

2 şi 3, iar la celelalte mărfuri va fi competitivă ţara B.

Dacă salariile din ţara A ar creşte şi ar ajunge de trei ori mai mari decât

cele din B, competitivitatea la export a primei ţări se va restrânge doar la mărfurile1 şi 2, iar dacă salariile din cele două ţări vor ajunge a fi egale, gama de export a

Pagina 18 din 170




ţării A se va extinde, cuprinzând şi marfa 4. Marfa 5, obţinută cu aceeaşi

productivitate a muncii în ambele ţări, în condiţiile egalităţii salariilor şi implicit a

costurilor între ţări, ar putea fi exportată de ambele ţări.

Figura 2.5: Salariile relative şi localizarea producţiei

Din examinarea relaţiei dintre productivităţile relative la diversele mărfuri

şi salariile relative din ţările participante la comerţul internaţional, se poate

desprinde idea potrivit căreia, cu cât o ţară îşi îngustează specializarea în producţie

potrivit criteriului avantajului comparativ de productivitate, cu atât mai mult şi-ar

ridica salariul relativ. Totuşi, maximizarea salariului bazată pe specializarea foarteîngustă, în cazul extrem pe un singur produs, este condiţionată de existenţa unei

cereri externe suficient de mari, care să asigure utilizarea completă a resursele de

muncă ale respectivei ţări. În plus, cererea externă poate cunoaşte fluctuaţii în

timp, care vor afecta extrem de nefavorabil câştigul din comerţ, gradul de ocupare

şi salariul real din ţara cu o astfel de specializare.

Pe de altă parte, creşterea cererii externe pentru produsele exportate de o

ţară are drept efect restrângerea specializării acesteia la produsele cele mai

Pagina 19 din 170

Productivitatearelativăamu

ncii

bi/ai

4

3

2

1

WA / WB = 2

bunuri1 2 3 4 5 6

exporturi ale ţării A exporturi ale ţării B




profitabile şi creşterea salariilor, considerând ocuparea deplină a resurselor de

muncă ale acestei ţări.

Graficul din figura 2.5 poate fi utilizat pentru un număr mare de mărfuri,

caz în care s-ar apropia de o linie continuă reprezentând ordonarea descrescătoare

a mărfurilor potrivit productivităţii relative a muncii2.

În modelul prezentat se constată o separare netă a mărfurilor în profitabile

şi ne profitabile la export în funcţie de salariul relativ. În realitate, se constată

frecvent că aceleaşi mărfuri apar concomitent la exportul şi importul ţării. Este clar

că, pe lângă factorii consideraţi, mai apar şi alţii, care influenţează structura

producţiei, exporturilor şi importurilor unei ţări, aşa cum va rezulta pe parcursul

abordării.

Cazul mai multor ţări

Considerăm pentru început mai multe ţări A1, A2,…., An, dar doar două

bunuri, X şi Y.

Grupăm ţările în ordine descrescătoare, potrivit productivităţii relative a

muncii în industria X faţă de Y, astfel : a1Y/ a1X > a2Y/ a2X > …… În absenţa

unor informaţii privind cererea, nu putem afirma cu certitudine decât că ţara cu cea

mai înaltă productivitate relativă exportă bunul X, iar ţara cu cea mai scăzută

productivitate relativă, importă acest bun. Dacă ţara Ai exportă bunul X şi importă

bunul Y, iar ţara Aj exportă bunul Y şi importă bunul X, este valabilă relaţia

amintită anterior, şi anume : ajX/ aiX > WAi / WAj > ajY/ aiY, adică raportul

salariilor din cele două ţări se află situat între productivităţile relative ale muncii

aferente celor două bunuri.În figura 2.6 este ilustrată frontiera posibilităţilor de producţie pentru patru

ţări, considerând două produse. Panta frontierei posibilităţilor de producţie arată

costul de oportunitate al lui X raportat la Y în fiecare ţară, înregistrându-se

următoarea relaţie : aX/ aY < bX/ bY < cX/ cY < dX/ dY, unde coeficienţii

exprimă intrările de muncă pe unitatea de produs pe ţări şi industrii.

2 vezi şi Dornbusch, Fischer, Samuelson (1977).

Pagina 20 din 170

Y PX / PY




Figura 2.6: Frontiera posibilităţilor de producţie şi oferta pentru patru ţări

Astfel, ţara A are cel mai accentuat avantaj comparativ pentru produsul X.

Pentru a putea preciza specializarea ţărilor este necesar a fi cunoscută cererea

internaţională şi preţul relativ internaţional. În funcţie de acesta din urmă este

posibil ca toate ţările să fie strict specializate în producerea uneia din cele două

mărfuri, sau una dintre ele să producă ambele mărfuri*.

Linia în scară reprezintă oferta internaţională pentru produsul X, ţinând

seama de preţul său în raport cu produsul Y, redat pe axa verticală din dreapta

graficului. Dacă acest preţ depăşeşte costul de oportunitate dintr-o ţară, atunci ţara

respectivă se va specializa în producţia şi exportul acestui produs. Dacă preţul

internaţional este egal cu costul de oportunitate aferent unei ţări, aceasta va

produce ambele produse.

Dacă numărul de ţări este mare, cele două grafice din figura 2.6 pot fiînlocuite cu curbe, asociate unor mulţimi continue de valori.

Cazul mai multor produse şi mai multor ţări

* Acest lucru se produce când preţul relativ internaţional coincide cu costul de oportunitate din ţararespectivă.

Pagina 21 din 170

A

B

C

D

dX / dY

cX / cY

bX / bY

aX / aY

X




Extinderea numărului de ţări şi de mărfuri din model nu provoacă, teoretic,

dificultăţi majore. Dacă sunt multe ţări şi mai puţine mărfuri, fiecare ţară va avea o

specializare îngustă şi fiecare marfă va putea fi produsă de mai multe ţări, şi

invers, dacă sunt mai puţine ţări şi mai multe mărfuri, gama producţiei şi

exportului fiecărei ţări va fi mai largă. În model pot fi considerate ţări individuale,

sau grupări economice în care munca este perfect mobilă, egalizând salariile.

Mărfurile pot fi de asemenea considerate individual, sau pe grupe, dacă sunt

similare din punct de vedere a cerinţelor de muncă.

Considerând precizate numărul ţărilor şi al mărfurilor, se construieşte o

matrice, în care liniile se referă la ţări, iar coloanele la mărfuri**:

Ţări \ Mărfuri 1 2 ………… n s

1 a11 a12 ………… a1n s1

2 a21 a22 ………… a2n s2

… …………………………………..

m am1 am2 ………… amn sm

E aE1 aE2 ………… aEn sE

Matricea are m + 1 linii şi n + 1 coloane. Primele n coloane cuprind

cheltuielile de muncă pentru producerea mărfurilor, iar coloana n + 1 cuprinde

salariile naţionale şi media acestora (sE ). Liniile se referă la m + 1 ţări, din care

una (E) este ţara etalon, căreia îi sunt asociate mărimi rezultate din calcul.

Elementele aij ale matricei exprimă cheltuielile de muncă din ţara i ( i = 1,….m ),

pentru producerea unei unităţi fizice de marfă j. Elementele liniei E, adică aEj

reprezintă media pe plan mondial a cheltuielilor de muncă pentru producerea

mărfii j.

Pentru determinarea avantajelor relative, se compară, în cazul fiecărei ţări,

cheltuielile naţionale de muncă cu media mondială pentru producerea fiecărei

mărfi, ca şi salariul naţional cu media salariilor pe plan internaţional. Pentru

mărfurile la care cheltuielile naţionale relative ( faţă de etalonul internaţional ) de

** O coloană se referă la salariul monetar.

Pagina 22 din 170




muncă sunt mai scăzute decât salariul naţional relativ, ţara înregistrează avantaj

comparativ, iar pentru celelalte mărfuri, înregistrează dezavantaj comparativ.

Pentru ţara i, şirul de rapoarte privind cheltuielile relative de muncă şi salariul

relativ în ordine descrescătoare, se prezintă astfel:

aEj1/aij1 > …… > aEjk/aijk > si / sE > aEjk+1/aijk+1 > ……> aEjn/aijn

2.6

Din această succesiune de inegalităţi rezultă că ţara i deţine avantaj

comparativ pentru mărfurile j1, …, jk, pe care le exportă, şi dezavantaj comparativ

pentru mărfurile jk+1, …., jn, pe care le importă.

Cursul valutar şi avantajul relativ

În realitate cursul valutar are un rol major, cel puţin pe termen scurt*.

Pentru a putea fi comparate, salariul naţional şi salariul ţării etalon trebuie

exprimate în aceeaşi unitate monetară, internaţională. Întrucât considerăm că

salariul etalon este deja exprimat în unităţi monetare internaţionale, trebuie

transformat doar salariul naţional.

* Efectul pe termen mediu şi lung al deprecierii va fi tratat în capitolul 9.

Pagina 23 din 170

prod

uctivitatea

relativăamu

ncii

aEj / aij

si / sE

si / sE

înainte dedepreciere

după depreciere

j1 j2…..…..jk ….… jk+p……………………jn bunuri

exporturi

exporturi

importuri

importur i

înainte de depreciere

după depreciere




Figura 2.7: Efectul cursului valutar asupra salariului relativ şi avantajului

comparativ

Dacă notăm salariul naţional exprimat în monedă internă cu sNi, atunci cel

exprimat în monedă internaţională, si, va fi obţinut din relaţia si = sNi / π, unde π

este rata de schimb valutar, definită ca număr de unităţi naţionale corespunzătoare

unei unităţi monetare străine. Deprecierea valutei naţionale echivalează cu

creşterea cursului valutei internaţionale de la π0 la π1, cu π1 = ε × π0, unde ε >

1**. Procesul este ilustrat în figura 2.7, în care, dat fiind numărul mare de mărfuri,

graficul productivităţii relative a muncii este aproximat printr-o curbă continuă.

Înainte de deprecierea monedei naţionale s0i / sE = sNi / π0 × sE, iar după

depreciere s1i / sE = sNi / π1 × sE = sNi / ε × π0 × sE. Rezultă că s1i = s0i / ε,

adică salariul relativ scade într-o proporţie dată de coeficientul ε, trecînd la un rang

inferior în şirul descrescător de rapoarte, ceea ce echivalează cu extinderea

intervalului de bunuri cu avantaj comparativ şi diminuarea celui corespunzător

dezavantajului comparativ.

Este evident că în viaţa reală salariul relativ nu poate fi scăzut în mod

arbitrar oricât de mult, pentru a face cât mai multe mărfuri profitabile la export,

pentru că, pe de-o parte populaţia n-ar accepta, iar pe de altă parte ar scădea (s-ar

deteriora) raportul de schimb în aşa măsură, încât ţara ar pierde venit naţional. În

consecinţă, pentru politica valutară a unei ţări, interesantă este elasticitatea

soldului balanţei curente, faţă de cursul valutei naţionale.

Avantajul relativ şi costurile de transport

La introducerea unei mărfi de pe piaţa mondială pe piaţa internă apar o

serie de costuri: costul transportului mărfii, de încărcare şi descărcare, de

transbordare dintr-un mijloc de transport în altul, pentru emiterea documentelor

însoţitoare ale mărfii, pentru înmagazinare, asigurare etc., ca şi pentru achitarea

taxelor vamale. În practica internaţională se face deosebirea între preţul fob al

exportatorului, şi preţul cif al importatorului*.

* Preţul fob corespunde frontierei ţării exportatoare, iar preţul cif corespunde frontierei ţăriiimportatorului, incluzând cheltuielile de transport şi asigurare a mărfii pe parcurs extern.

Pagina 24 din 170




Să considerăm că piaţa internă pentru o anume marfă este în echilibru,

preţul corespunzător fiind Pn. Teoretic, dacă pe piaţa externă preţul aceleiaşi mărfi,

Pe este diferit, apar premise pentru tranzacţii comerciale cu străinătatea. Astfel,

dacă preţul extern ( Pe ) este superior celui intern ( Pn ), producătorii naţionali, atraşi

de un câştig mai mare, se orientează spre export. Oferta de export este cu atât mai

ridicată, cu cât diferenţa dintre cele două preţuri este mai mare. Pe de altă parte,

dacă preţul extern este mai mic decât cel intern, consumatorii naţionali îşi vor

orienta achiziţiile spre piaţa externă, economisind resurse de plată. Cererea de

import se va corela direct cu diferenţa dintre preţul extern mai redus, şi preţul

intern mai ridicat. În realitate, relaţia dintre oferta de export sau cererea de import

pe de-o parte, şi diferenţa de preţuri pe de altă parte este întrucâtva diferită. Într-o

tranzacţie de comerţ exterior pe exportator îl interesează preţul fob, în timp ce pe

importator îl interesează preţul cif **. Pentru exportator prezintă interes nu preţul

extern ca atare, ci preţul diminuat cu costul transportului internaţional. Similar,

pentru importator este interesant preţul extern suplimentat cu costul transportului

internaţional. În consecinţă, pentru a se declanşa fluxuri comerciale internaţionale,

diferenţa dintre preţul intern şi cel extern*** trebuie să depăşească în valoare costul

transportului internaţional.

De aici rezultă că teoria costurilor comparative comportă un amendament,

anume privind luarea în considerare a cheltuielilor de transport internaţional.

Lucrul acesta se face prin abordarea în două trepte a comparaţiilor realizate

anterior.

De exemplu, fie două ţări (A, B ) şi două mărfuri (1, 2 ).

În prima treaptă a abordării se stabileşte relaţia între costurile relative ale

celor două mărfuri. Să presupunem că ar fi următoarea relaţie : c1A / c1

B < c2A / c2

B (

“c” reprezintă costurile de producţie ). Aceasta echivalează cu afirmaţia că ţara Adispune de avantaj comparativ la marfa 1, iar ţara B dispune de avantaj comparativ

la marfa 2.

În treapta a doua se iau în calcul costurile transportului internaţional

necesar pentru desfăşurarea schimburilor comerciale. Costul mărfii cu avantaj

relativ pentru fiecare ţară se suplimentează cu costul transportului internaţional, şi** Dacă în contractul de vânzare internaţională este inserat preţul fob, pe lângă sumacorespunzătoare acestui preţ, importatorul suportă şi cheltuielile de transport etc. externe, iar dacă

în contract s-a convenit preţul cif, exportatorul suportă aceste cheltuieli, diminuându-i-secorespunzător venitul până la nivelul preţului fob.*** Exprimate în aceeaşi unitate monetară.

Pagina 25 din 170




se repetă comparaţia rapoartelor respective. Dacă inegalitatea îşi menţine sensul,

înseamnă că schimbul internaţional este profitabil pentru ambele părţi, deci se

poate realiza efectiv. Dacă se schimbă sensul inegalităţii, înseamnă că avantajul

relativ este alterat de costurile transportului internaţional şi comerţul dintre cele

două ţări nu este justificat a se desfăşura, ne fiind profitabil.

În concluzie, va exista comerţ între cele două ţări, dacă (c1A + tr) / c1

B <

c2A / (c2

B + tr), unde “tr” reprezintă costul transportului internaţional, şi nu va

exista comerţ între ţări, dacă nu este respectată această inegalitate. Pentru

simplificare, aici au fost considerate cheltuieli de transport egale în ambele fluxuri

de schimb. În realitate, cheltuielile de transport internaţional aferente exportului

unei ţări pot diferi de cele aferente importului, dar raţionamentul menţionat rămâne

valabil.

Trebuie făcută distincţie între situaţia în care costurile de transport sunt atât

de ridicate, încât fac ne rentabil exportul, şi cea în care ele diminuează

nesemnificativ rentabilitatea exportului. În primul caz avem de-a face cu mărfurile

“ne-exportabile”, sau “ne comercializabile” (pe plan internaţional ). Este vorba de

produse cu masă mare şi valoare scăzută, cum ar fi unele materiale de construcţii,

sau unele cereale cu valoare scăzută. Pot fi ne exportabile şi serviciile, care trebuie

consumate la locul de producţie, cu excepţia unora ca turismul internaţional, sau

pregătirea superioară, la care cheltuielile de transport au o pondere mică în

valoarea totală, şi care pot fi tratate ca şi mărfurile comercializabile.

Bunurile ne comercializabile au un rol important în cadrul economiilor

deschise, întrucât variaţia ratelor de schimb determină modificarea preţului relativ

al bunurilor comercializabile şi al celor ne comercializabile, ceea ce afectează

balanţa comercială şi cererea agregată. În cadrul modelului ricardian bunurile ne

comercializabile reduc extrema specializare a producţiei, întrucât o ţară va trebuisă producă, pe lângă bunurile exportabile, şi bunurile ne comercializabile absolut

necesare economiei naţionale.

În general, costurile de transport diferite între ţări determină reducerea

specializării acestora. În unele situaţii, ţări ce deţin avantaje comparative mai mici

faţă de alte ţări exportatoare ale aceluiaşi produs, sunt furnizori principali pe

anumite pieţe, ca urmare a avantajului de poziţie geografică, fiind obligate la

cheltuieli de transport mai scăzute. Modelul ricardian al comerţului internaţional a

Pagina 26 din 170




ignorat costurile de transport. Ele sunt realist abordate în modelul gravitaţional al

schimburilor internaţionale, elaborat ulterior.

Indicatori de măsurare a specializării internaţionale

Măsurarea specializării internaţionale a ţărilor se realizează cu indicatorul

numit ”avantajul comparativ revelat”:

∑ ∑∑

∑=

j i jijij

i

ijij

ij

X X

X X

RCA

/

/

2.7

3 TEORIA LUI HECKSCHER ŞI OHLIN. ABUNDENŢA RELATIVĂ A

FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Faptul că productivitatea muncii este factorul determinant pentru formarea

venitului naţional şi pentru bunăstarea unei naţiuni este unanim recunoscut, munca

Pagina 27 din 170




contribuind cu cel puţin 70% la costurile de producţie, practic în toate industriile.

Avantajele comparative de costuri, care determină diviziunea internaţională

eficientă a muncii, se bazează pe diferenţele de productivitate între ţări, care la

rândul lor sunt determinate de diferenţele dintre ţări în privinţa tehnologiilor de

producţie. Totuşi, apar diferenţe relative de costuri, chiar între ţări ce aplică în

producţie aceleaşi tehnologii. Aceste diferenţe apar ca urmare a efectului

veniturilor de scară*, intensităţii şi abundenţei diferite a factorilor de producţie.

Funcţii de producţie şi venituri de scară

Veniturile de scară sunt definite pentru aşa numitele funcţii de producţie

omogene, care sunt incluse în familia funcţiilor omotetice.

O funcţie omotetică se caracterizează prin faptul că izocuantele ce-i

corespund îşi menţin forma ne modificată, indiferent de nivelul producţiei, aşa

cum se prezintă în figura 3.1. Multiplicarea cu un factor, λ > 1 a tuturor factorilor

de producţie are ca efect creşterea de g(λ) ori a cantităţii produse, g fiind o funcţie

crescătoare de λ, adică dg/dλ > 0. Înclinaţia izocuantelor corespunde ratei

marginale de substituţie tehnică, care exprimă relaţia dintre productivităţile

marginale. Dacă se diminuează cantitatea de capital utilizat, trebuie sporită într-o

proporţie dată cantitatea de muncă utilizată, pentru a menţine acelaşi nivel al

producţiei. Înclinaţia izocuantei la nivelul λ este egală cu cea a izocuantei

corespunzătoare nivelului iniţial.

Dacă izocuanta iniţială este:

W0 = f (M0, C0)

3.3atunci:

g(λ) × W0 = f (λ × M0, λ × C0), cu λ > 0, ∂ g / ∂ λ > 0

3.2

În figura 3.1, de-a lungul razei OR înclinaţia izocuantelor rămâne aceeaşi

în punctele M,..,Q, condiţie îndeplinită şi de punctele aflate pe raza OR’.

Principala proprietate a funcţiilor de producţie omotetice este dată de formalineară a traiectoriei expansiunii de scară. Traiectoria expansiunii de scară este

Pagina 28 din 170




locul geometric al punctelor asociate costurilor minime la diversele nivele de

producţie, iar costurile minime se află în punctele unde dreapta bugetului este

tangentă la izocuante. Înclinaţia liniei bugetului este dată de raportul dintre

preţurile factorilor de producţie (muncă şi capital). În figura 3.1, dacă tangentele la

izocuante în punctele M,N,P,Q ar reprezenta linii ale bugetului, atunci raza OR ar

fi tocmai traiectoria expansiunii de scară.

Figura 3.1: Funcţia de producţie omotetică în cultura grâului

Sursa : P. Zweifel, R.H.Heller, Internationaler Handel, pag. 100.

O funcţie de producţie cu venituri de scară constante este un caz special al

funcţiilor de producţie omotetice. Dacă o funcţie are gradul r, adică g ( λ ) = λr , şi

W0 = f (M0, C0), atunci λr · W0 = f (λr·M0, λr·C0). Dacă r = 1 şi W0 = f (M0,

C0), atunci λ ·W0 = f (λ·M0, λ·C0).

Pagina 29 din 170

capital

muncăO

M

N

P

Q

M'

N'

P'

Q'

G=40

G=25

G=50

G=75

R

R'




Considerând două ramuri în cadrul economiei naţionale, ambele

caracterizate de venituri constante de scară şi intensităţi identice ale factorilor de

producţie, atunci frontiera posibilităţilor de producţie se prezintă sub forma unei

drepte şi costurile de oportunitate pentru ambele bunuri sunt constante. Două ţări

întrunind aceste condiţii şi având frontierele posibilităţilor de producţie paralele,

nu au vreun stimul pentru schimbul reciproc de mărfuri; dar, dacă frontierele

respective nu sunt paralele, ţările tind la specializarea extremă, însoţită de

schimbul reciproc de mărfuri.

Dacă în cel puţin una din ramuri se înregistrează venituri de scară

descrescătoare, atunci costurile de oportunitate în producţia ambelor bunuri sunt

crescătoare, iar curba posibilităţilor de producţie a ţării este convexă*. Dacă în

două ţări frontierele posibilităţilor de producţie sunt convexe, există posibilitatea

optimizării structurii producţiei prin specializare şi schimb reciproc de mărfuri.

În sfârşit, dacă în una din ramuri se înregistrează venituri de scară

constante, iar în cealaltă – venituri crescătoare de scară, atunci costurile de

oportunitate pentru ambele bunuri sunt descrescătoare, iar curba posibilităţilor de

producţie a ţării este concavă. Dacă în două ţări frontierele posibilităţilor de

producţie sunt concave, există posibilitatea specializării extreme şi a schimbului

reciproc de mărfuri.

Un studiu efectuat pentru economia SUA3 în anii ’60, utilizând funcţia de

producţie Cobb-Douglas evidenţia venituri crescătoare de scară pentru industriile

alimentară şi chimică, venituri descrescătoare pentru industriile aparatelor electrice

şi de pielărie şi venituri constante pentru restul industriilor.

Alt studiu, consacrat economiei canadiene4 a evidenţiat la 26 ramuri

venituri de scară descrescătoare şi la 65 ramuri – venituri crescătoare, utilizând

pentru analiză curba costurilor unitare. La aproape 2/3 din totalul industriilor analizate în perioada respectivă volumul optim al producţiei unei întreprinderi nu

depăşea 2% din producţia totală a ramurii şi la nici una din industrii volumul optim

al producţiei unei întreprinderi nu depăşea 20% din producţia întregii ramuri,

pericolul monopolizării apărând pe atunci redus.

* convex : "U" întors, sau "nu ţine apa"; concav: "U", sau "ţine apa".3 Hildebrand şi Liu, (1965).4 Fuss şi Gupta, (1981).

Pagina 30 din 170




3.2 Intensitatea şi abundenţa factorilor de producţie

3.2.1 Intensitatea factorilor de producţie

Intensitatea factorilor reprezintă raportul dintre cantităţile de factori

utilizaţi pentru fabricarea unui bun. Pot fi realizate comparaţii absolute între

cantităţile fizice de muncă şi capital doar dacă au la bază o unitate de măsură

comună. Comparaţii relative pot fi efectuate chiar şi în absenţa unei astfel de

unităţi de măsură comune. De exemplu, se poate afirma că producţia de stofă

necesită relativ mai mult capital decât cea de vin*. În figura 3.2 sunt trasate

izocuantele pentru producţia de vin şi de stofă. Punctele Q0, Q1 şi Q2 corespund

combinaţiilor minime de costuri aferente unor producţii de stofă, ordonate

crescător, adică situate pe traiectoria expansiunii de scară, iar R0, R1 şi R2 sunt

puncte similare pentru producţia de vin. Raportul capital / muncă este mai ridicat

în producţia de stofă faţă de producţia de vin, traiectoria expansiunii de scară la

stofă fiind mai înclinată decât la vin. Dacă funcţiile de producţie sunt omotetice,

traiectoriile menţionate sunt lineare. Dacă una dintre funcţiile de producţie nu este

omotetică, intensităţile factorilor se pot modifica, chiar dacă raportul între preţurile

factorilor este constant. O asemenea modificare a intensităţilor este condiţionată

tehnologic.

Pe de altă parte, modificarea intensităţii factorilor se poate datora

schimbării raportului dintre preţurile factorilor de producţie.

În sfârşit, intensităţi diferite ale factorilor în producţia diferitelor bunuri

determină costuri de oportunitate crescătoare (curba de transformare în producţie

convexă). Cu cât este mai mare diferenţa între industrii privind intensităţilefactorilor de producţie, cu atât mai accentuată este creşterea costurilor de

oportunitate, iar curba posibilităţilor de producţie este mai boltită.

În cazul particular al funcţiei de producţie Cobb-Douglas, fiind dat raportul

între preţurile factorilor de producţie, raportul exponenţilor funcţiei indică tocmai

intensitatea factorilor.

Pagina 31 din 170




Figura 3.2: Traiectoriile expansiunii de scară (TES)

în producţia de stofă şi de vin

Funcţia de producţie Cobb-Douglas este :

F = δ × Mα × Cβ

3.3

( M = munca, C = capitalul )

Aplicând logaritmii, aceasta devine:

ln F = lnδ + αlnM + βlnC

3.4

Condiţia minimizării costului este ca raportul productivităţilor marginale

pentru factori să fie egal cu raportul preţurilor factorilor, adică:

C

M

p

p

C / F

M / F =

∂∂

∂∂

3.5

Derivatele parţiale ale funcţiei de producţie faţă de factori, sunt respectiv :

∂F/∂M = α·F/M

3.6

şi∂F/∂C = β·F/C 3.7

Pagina 32 din 170

Capital

MuncăO

TES pentrustofă

TES pentruvin

-pm / pc

Q0

Q1

Q2

R 0

R 1R 2

Izocuante stofă

Izocuantevin




Dacă:

C

M

p

p

C / F

M / F

C / F

M / F =

×

×=

∂∂

∂∂

β

α

3.8

atunci rezultă că

C p

M p

C

M

×

×=

β

α

3.9

Aşadar, fiind dat raportul preţurilor factorilor, raportul exponenţilor

funcţiei Cobb-Douglas reflectă tocmai intensitatea acestor factori.

Cercetări pentru economia americană5 au evidenţiat că industria

metalurgică este mai intensivă în muncă (6/1) decât cea a confecţiilor (4,2/1), iar

industria cauciucului (3,7/1), mai intensivă decât cea alimentară (1,34/1).

Funcţia de producţie Cobb-Douglas prezintă inconvenientul că elasticitatea

de substituţie a factorilor are întotdeauna valoarea 1, altfel spus, dacă se modifică

raportul preţurilor factorilor cu un procent, intensitatea factorilor se modifică în

aceeaşi proporţie*.

Aproximarea cu ajutorul seriilor Taylor permite utilizarea şi a altor funcţii

de producţie, la care, fiind dat raportul preţurilor factorilor, intensitatea utilizării

lor să depindă şi de nivelul producţiei. S-a constatat că agricultura SUA este relativ

intensivă în capital, raportul celor doi factori (muncă / capital) fiind 0,764/1.

Informaţiile cuprinse în funcţia de producţie sunt cuprinse şi în duala sa,

funcţia costurilor, fiind date anumite restricţii. Cu ajutorul unei asemenea funcţii,

s-au realizat comparaţii între diferite industrii din SUA, RFG şi Japonia în privinţa

intensităţii factorilor. S-a constatat că cea mai ridicată intensitate a muncii o are

industria construcţiilor de maşini, iar cea mai mare intensitate a materiilor prime şia capitalului o prezintă chimia. La producerea aparatelor de precizie intensitatea

materiilor prime atât faţă de muncă, cât şi faţă de capital, este mai scăzută decât la

restul industriilor, cu menţiunea că, faţă de capital, la această industrie intensitatea

materiilor prime este de două ori mai mică decât la chimie, construcţii de maşini şi

automobile.

5 op.cit.,pag. 109, Hildebrand şi Liu, (1965).* ieftinirea unui factor atrage după sine creşterea intensităţii acelui factor.

Pagina 33 din 170




Abundenţa factorilor de producţie

Dacă, la nivel de ramură prezintă importanţă caracteristicile producţiei

(intensitatea factorilor şi veniturile de scară), la nivel de ţară atenţia cercetării

ştiinţifice se îndreaptă spre înzestrarea cu factori de producţie: muncă, capital,

resurse naturale etc.

Pentru a evidenţia rolul înzestrării unei ţări cu factori de producţie, facem

abstracţie de efectul intensităţii factorilor şi al veniturilor de scară asupra

producţiei şi schimburilor comerciale ale ţării respective. Considerăm aşadar, că

producţia se caracterizează prin venituri constante de scară, că intensitatea

factorilor este identică în toate industriile la orice relaţie a preţurilor factorilor, şi

că funcţiile de producţie nu diferă între ţări.

Fie două ţări, A şi B, cu înzestrări egale, cu excepţia unui factor, să zicem

munca. Ţara A are mai multă forţă de muncă decât B.

În aceste condiţii, ţara A va produce, într-o proporţie dată, mai mult decât

B, indiferent de industria în care s-ar specializa (toate având aceeaşi intensitate a

factorilor). Costurile de oportunitate vor fi pentru fiecare marfă constante şi

identice la cele două ţări, iar frontierele producţiei acestora vor fi drepte paralele.

Preţurile relative ale mărfurilor fiind egale în cele două ţări, nu va exista motiv

pentru specializarea în producţie şi schimbul reciproc de mărfuri între acestea.

În consecinţă, diferenţele dintre ţări privind înzestrarea lor cu factorii de

producţie, nu constituie condiţie a specializării în producţie şi schimbului reciproc

de mărfuri între ţări.

3.3 Modelul Heckscher-Ohlin

Modelul Heckscher-Ohlin, amplă construcţie teoretică privind comerţul

internaţional şi producţia , bazate pe diferenţele dintre ţări în privinţa înzestrării lor

cu factori de producţie, conţine , în principal, patru teoreme, şi anume:

Pagina 34 din 170




Fiecare ţară exportă produsele intensive în factorii cu care este abundent

înzestrată şi importă produsele intensive în factorii cu care este în mai mică măsură

înzestrată.

Comerţul internaţional ne restricţionat egalizează veniturile reale ale

factorilor de producţie la nivel mondial.

Teorema Stolper-Samuelson, potrivit căreia comerţul internaţional conduce

la creşterea venitului factorilor abundenţi, şi scăderea venitului factorilor rari.

Teorema lui Rybczynski, potrivit căreia, fiind dat un anumit raport de

schimb, creşterea înzestrării unei ţări cu un anumit factor de producţie are ca efect

sporirea producţiei mărfii intensive în acel factor şi scăderea producţiei mărfurilor

intensive în ceilalţi factori.

Modelul porneşte de la varianta simplă cu două ţări, două mărfuri, doi

factori de producţie. Creşterea numărului de dimensiuni, necesară pentru verificări

empirice, creează probleme.

Factorii de producţie sunt omogeni, adică de aceeaşi calitate în toată lumea,

sunt în cantităţi limitate în fiecare ţară şi sunt mobili între industrii în cadrul

fiecărei ţări.

Funcţiile de producţie, prin ipoteză de tip neoclasic, sunt aceleaşi în

întreaga lume, iar bunurile nu prezintă inversiuni ale factorilor de producţie.

Cererea este omotetică, în sensul că proporţia în care sunt consumate

bunurile pe plan mondial depinde doar de preţuri, nu şi de venituri, sau gusturi.

Astfel, dacă comerţul internaţional ar egaliza preţurile mărfurilor pe plan mondial,

atunci o ţară ar deţine în consumul mondial la toate bunurile şi serviciile, o

pondere egală cu cea deţinută în venitul mondial.

Specializarea internaţională a ţărilor în producţie este incompletă. Altfel,

preţurile factorilor de producţie nu s-ar putea egaliza ca efect al schimburilor internaţionale.

În sfârşit, se face abstracţie de costurile de transport şi de obstacole în calea

schimburilor internaţionale, pieţele bunurilor şi factorilor de producţie sunt perfect

competitive, iar subiecţii economici îşi optimizează programele de activităţi.

Unele dintre aceste premise restrictive sunt abandonate de unele teoreme

din model, urmărind o mai fidelă descriere a realităţii.

Condiţia necesară şi suficientă pentru a justifica economic schimbul demărfuri dintre două ţări, este ca preţurile relative ale mărfurilor să difere între cele

Pagina 35 din 170




două ţări. Considerând preferinţele de consum şi funcţiile de producţie identice în

aceste ţări, preţurile relative ale mărfurilor diferă, dacă şi costurile lor de

oportunitate diferă. Această situaţie se realizează, atunci când sunt îndeplinite

concomitent două condiţii:

intensităţile factorilor diferă între industrii,

înzestrarea cu factori de producţie diferă între ţări.

Prima teoremă din modelul Heckscher-Ohlin afirmă că, fiind date

premisele amintite mai sus, ţările se specializează în producerea şi exportul

mărfurilor intensive în factorii abundenţi, importând în schimb, mărfuri intensive

în factorii rari pentru aceste ţări.

În general: comerţul se bazează pe diferenţele dintre ţări privind abundenţa

factorilor şi reduce principalele efecte ale acestor diferenţe.

Demonstraţia acestei teoreme se poate face urmând două căi: (1) arătând că

diferenţele în înzestrarea cu factori de producţie conduc la diferenţe ale curbelor de

transformare (versiunea proporţiei factorilor), sau (2), arătând că diferenţele în

privinţa preţurilor factorilor conduc la diferenţe în privinţa preţurilor mărfurilor

(versiunea preţurilor relative). În continuare se vor aborda ambele versiuni,

menţinându-se premisa - ca şi în modelul ricardian - a cerinţei fixe de factori de

producţie, pe unitatea de produs fabricat.

Înzestrarea ţărilor cu factori de producţie

Dacă într-o ţară capitalul ar fi nelimitat, producţia acesteia ar depinde, ca în

modelul lui Ricardo, numai de cerinţa şi de disponibilităţile de muncă. Economiaar produce (grâu şi strunguri), ca în figura 3.3, de-a lungul dreptei MM', care

exprimă restricţia factorului muncă.

Dacă economia ar dispune de cantităţi nelimitate de muncă, producţia ar

depinde doar de necesarul şi disponibilul de capital, şi economia ar produce

mărfurile menţionate de-a lungul dreptei CC', care reprezintă restricţia capitalului.

În oricare din cele două cazuri extreme prezentate, preţul relativ al grâului

corespunde pantei liniei posibilităţilor de producţie (MM' sau CC'), cerereainfluenţând doar structura producţiei.

Pagina 36 din 170




Dacă ar fi limitată doar munca, preţul relativ al grâului ar fi mai ridicat

decât în situaţia în care ar fi limitat doar capitalul.

Această afirmaţie este echivalentă cu următoarea: dacă preţul relativ s-ar

stabili doar potrivit conţinutului de muncă (capitalul fiind gratuit), unei unităţi

fizice de grâu i-ar corespunde o cantitate mai mare de strunguri, decât în situaţia în

care preţul menţionat s-ar stabili potrivit conţinutului de capital (munca fiind

gratuită). Adică, conţinutul de muncă al unei unităţi fizice de grâu este egal cu cel

al β unităţi strunguri, iar conţinutul de capital al unei unităţi fizice de grâu este egal

cu cel al δ unităţi strunguri, β fiind mai mare decât δ. Deci, la strunguri conţinutul

relativ de capital este mai ridicat decât conţinutul relativ de muncă, iar la grâu

invers, conţinutul relativ de muncă este mai ridicat decât conţinutul relativ de

capital. Concret, considerând raportul muncă / capital la grâu egal cu unitatea,

atunci acest raport la strunguri va fi egal cu δ/ β.

Figura 3.3: Oferte fixe de factori şi structura producţiei

Dacă ţinem seama de ambele restricţii, constatăm că doar în aria OMQC'

există posibilităţi reale de producţie, iar punctul Q reprezintă producţia

corespunzătoare ocupării complete a factorilor de producţie. În acest punct preţul

relativ al grâului este dat de condiţiile cererii, respectiv de panta curbei deizoutilitate (cea mai înaltă) ce trece prin acest punct.

Pagina 37 din 170

Cantitatead

estrun

guri

Cantitatea de grâu

M'

O

C'

M C

Q'

QX2

X1




Întrucât în Q panta restricţiei MM' este mai mare decât a CC', putem afirma

că grâul este mai intensiv în muncă decât strungurile, care sunt mai intensive în

capital.

Fiind date intensităţile factorilor, în condiţiile în care aceştia sunt pe deplin

utilizaţi, o creştere a ofertei unui factor de producţie are drept consecinţă sporirea

producţiei mărfii intensive în acel factor şi reducerea producţiei celeilalte. Această

situaţie, cunoscută ca teorema lui Rybczynski, este descrisă în figura 3.4.

În figura 3.4 este evident cum, în urma sporirii disponibilului de capital al

economiei, cantitatea de muncă rămânând constantă, producţia de strunguri creşte,

iar cea de grâu scade.

În industria 1, o unitate de produs necesită a1 muncă şi b1 capital, astfel că

volumele utilizate sunt:

M1 = a1 × X1 şi C1 = b1 × X1 3.10

a,b

În cea de-a doua industrie, relaţiile corespunzătoare sunt:

M2 = a2 × X2 şi C2 = b2 × X2 3.11a,b

Dacă sunt utilizate complet disponibilităţile de factori (M,C), atunci:

M = M1 + M2 = a1 × X1 + a2 × X2

3.12

C = C1 + C2 = b1 × X1 + b2 × X2

3.13

Figura 3.4: Teorema lui Rybczinsky

Pagina 38 din 170

Cantitateadestrungur

i

Cantitatea de grâuM C C*

M'

C*'

C'

O

Q

Q*




Soluţiile acestor ecuaţii pentru X2 sunt:

X2 = M/a2 - (a1/a2) × X1

3.14

X2 = C/b2 - (b1/b2) × X1

3.15

Dacă (a1/a2) > (b1/b2), restricţia pusă de muncă este mai abruptă, aşa cum se

prezintă în figura 3.3 şi (b2/a2) > (b1/a1). Dar b2/a2, notat cu k 2, este raportul între

cantităţile de capital şi muncă necesare producerii unei unităţi de produs în ramura

2, iar k 1 este cel corespunzător ramurii 1.

Rezultă că industria 2 (strunguri) este mai intensivă în capital decât 1

(grâu).

Soluţiile ecuaţiilor (3.14) şi (3.15) sunt următoarele:

X1 = (b2×M - a2 × C) / (a1 × b2 - a2 × b1)

3.16

X2 = (a1 ×C - b1 × M) / (a1 × b2 - a2 × b1)

3.17

Întrucât numitorul este pozitiv, rezultă că o creştere a lui C, în condiţii de

ocupare deplină, creşte producţia lui X2 şi o reduce pe cea a lui X1, în concordanţă

cu teorema lui Rybczynski.

Diferenţa dintre cele două ţări privind înzestrarea cu factori se

concretizează în curbe diferite de transformare. Premisa tehnologiilor identice se

reflectă in pantele identice ale restricţiilor factorilor. Această situaţie este descrisă

în figura 3.4 unde, pentru ţara I curba posibilităţilor de producţie este CQM, iar

pentru ţara II curba posibilităţilor de producţie este C'Q'M'. În ţara I preţul relatival grâului este dat de panta dreptei CQ (restricţia factorului capital), iar în ţara II,

de panta lui M'Q' (restricţia factorului muncă).

Întrucât preţurile relative ale mărfurilor diferă între cele două ţări, cea cu

resurse relativ abundente de muncă va exporta QN grâu, iar cea cu resurse relativ

abundente de capital va exporta Q'N' struguri, la preţul relativ dat de panta lui QP

şi Q'P'.

Pagina 39 din 170




Consecinţele sunt: fiecare ţară va atinge un nivel mai înalt de consum, va

utiliza complet resursele de producţie şi se va înregistra o egalizare a preţului

relativ al mărfurilor schimbate.

Preţurile factorilor şi ale mărfurilor

Între preţurile mărfurilor şi ale factorilor există o relaţie strânsă.

Modificarea preţului relativ al unei mărfi atrage o modificare în acelaşi sens a

preţului relativ al factorului intensiv pentru acea marfă, definit prin raportarea

venitului respectivului factor la venitul celuilalt factor. În figura 3.4 punctul Q se

asociază utilizării complete a factorilor de producţie, când atât rata salariului, cât şi

venitul capitalului au valori pozitive. Dacă unul din factori ar fi sub utilizat, i-ar

scădea venitul (şi preţul relativ) la zero iar preţul relativ al celuilalt ar tinde spre

infinit. Preţul relativ al grâului poate varia, având ca limite pantele lui MM' şi CC'

adică restricţiile puse de factorii de producţie. Oricum, preţul relativ al grâului in

condiţiile ocupării complete a factorilor, se va afla între limitele menţionate.

Descrierea acestor ecuaţii este realizată în figura 3.5, unde, pe abscisă se redă

preţul relativ al unei mărfi (grâu), iar pe ordonată preţul relativ al factorului

intensiv (munca) pentru acea marfă.

Când preţul relativ al grâului este dat de panta restricţiei capitalului (OP'),

o parte din resursele de muncă sunt ne folosite, rata salariului este zero şi preţul

relativ al muncii este zero.

Când preţul relativ al grâului este dat de panta restricţiei muncii (OP''), o

parte din capital rămâne ne folosit şi venitul său este zero, respectiv preţul relatival muncii este infinit. Când preţul relativ al grâului se află între aceste două

extreme, preţul relativ al muncii este pozitiv şi creşte cu preţul relativ al grâului.

Când preţul relativ al grâului creşte de la OP1 la OP2, preţul relativ al muncii creşte

de la OW1 la OW2.

În condiţii de echilibru pe termen lung, preţurile sunt egale cu costurile,

care sunt egale cu remunerarea factorilor pe unitatea de produs, adică: p1 = w × a1 + r × b1 şi p2 = w × a2 + r × b2 3.18 , 3.19

Pagina 40 din 170




unde p1, p2 sunt preţurile celor două mărfuri, w este rata salariilor, iar r este

venitul capitalului. Soluţiile celor două ecuaţii simultane sunt:

w = (b2 × p1 - b1 × p2) / (a1 × b2 - a2 × b1)

3.20

r = (a1 × p2 - a2 × p1) / (a1 × b2 - a2 × b1)

3.21

Numitorul (pe care-l vom nota în continuare cu N) este pozitiv dacă

industria 2 este mai intensivă în capital decât industria 1. Ecuaţiile (3.20) şi (3.21)

pot fi re scrise într-o formă convenabilă, astfel:

w = (b2×p2/N)/(p1/p2 – b1/b2) 3.22

r = (a2×p2/N)/(a1/a2 – p1/p2)

3.23

Figura 3.5: Preţurile factorilor şi ale mărfurilor

Întrucât b1/b2 < p1/p2 < a1/a2, w, r > 0 şiw/r = (b2/a2) × (p1/p2 - b1/b2) / (a1/a2 - p1/p2) 3.24

rezultă că o modificare a lui p1/p2 implică o modificare de acelaşi sens a lui

w/r.

Curba din figura 3.5 aplicată ambelor ţări participante la schimburi arată

că, dacă preţul relativ al unui factor (munca) este mai scăzut în una din ţări în

absenţa schimburilor externe, atunci şi preţul relativ al mărfii intensive in acelfactor (grâu) trebuie să fie mai scăzut, şi ţara va exporta marfa respectivă.

Pagina 41 din 170

Preţulrelativa

lmuncii

Preţul relativ al grâuluiO P' P1P2 P''

W2

W1




O ţară exportă marfa al cărei preţ relativ este mai mic in condiţii de

autarhie. Ca urmare a exportului îi creşte preţul relativ şi, în consecinţă, va creşte

şi preţul relativ al factorului intensiv pentru acea marfă. Situaţia opusă

caracterizează cealaltă marfă şi, respectiv, celălalt factor de producţie.

Aceasta este teorema formulată şi demonstrată de Wolfgang Stolper şi Paul

Samuelson. O consecinţă a acestei teoreme este aceea că schimburile externe vor

spori ponderea muncii în venitul real în ţara înzestrată abundent cu acest factor, şi

vor reduce ponderea corespunzătoare a capitalului, efectul opus înregistrându-se în

ţara mai abundent înzestrată cu capital. Astfel spus, în ţara cu muncă abundentă va

creşte salariul real şi va scădea venitul real al capitalului, iar în ţara cu capital

abundent va creşte venitul real al capitalului şi va scădea salariul real, ca urmare a

participării la schimburi.

Din relaţiile (3.22) şi (3.23) pot fi deduse salariul real şi venitul real al

capitalului, exprimate în bunul intensiv în capital:

w/p2 = b2/N × (p1/p2 - b1/b2)

3.25

r/p2 = a2/N × (a1/a2 - p1/p2)

3.26

Este evident că o creştere a preţului relativ al bunului cu conţinut ridicat de

muncă (p1/p2) sporeşte salariul real şi reduce venitul real al capitalului, ambele

exprimate în bunul cu conţinut ridicat de capital.

Concluzia este aceeaşi şi dacă cele două mărimi se exprimă în bunul cuconţinut ridicat de muncă. Pentru aceasta împărţim relaţiile (3.25) şi (3.26) la p1:

w/p1 = (b2/N) × (p2/p1) × (p1/p2 - b1/b2) =

= b2/N ×[1 - (b1/b2) × (p2/p1)] 3.27

r/p1 = (a2/N) ×(p2/p1) × (a1/a2 - p1/p2) = a2/N) ×[(a1/a2) × (p2/p1) - 1] 3.28

Este evident că salariul real exprimat în produsul ramurii 1 (cu conţinut

ridicat de muncă) se modifică în acelaşi sens, iar venitul real al capitalului în sensopus, cu preţul relativ al bunului din ramura 1 (inversul lui p2/p1).

Pagina 42 din 170




Pe de altă parte, se observă că egalitatea între ţări a preţului relativ al

mărfurilor conduce, potrivit relaţiilor (3.25) - (3.28), la egalitatea între ţări a

salariilor reale şi a veniturilor capitalului în expresie reală.

Aceasta este chiar teorema egalizării preţului factorilor, care afirmă:

Dacă s-ar face abstracţie de barierele comerciale şi de costurile de transport

dintre două ţări care utilizează aceleaşi tehnologii, comerţul reciproc ar conduce la

egalitatea între cele două ţări în privinţa preţurilor factorilor.

Dezvoltarea modelului şi verificarea empirică

(i) Modelul Heckscher - Ohlin poate fi extins prin luarea în considerare a

mai multor ţări, mărfuri şi / sau factori de producţie.

Dacă introducem în model o a treia ţară, vom constata că ţara cu cel mai

ridicat stoc de capital pe lucrător va exporta marfa cu conţinut mai înalt de capital,

iar ţara cu cel mai mic stoc de capital pe lucrător va exporta marfa cu conţinut mai

ridicat de muncă. Dar nu putem face predicţii cu privire la structura schimburilor

celei de-a treia ţări, dacă nu dispunem de informaţii suplimentare, privind

condiţiile cererii şi ale ofertei. Toate cele 3 ţări vor produce la întreaga capacitate,

iar structura producţiei va fi clară.

Singurul element de nedeterminare va fi structura schimburilor celei de-a

treia ţări.Dacă introducem în model o a treia marfă, structura producţiei este ne

determinată. În general, când numărul mărfurilor depăşeşte numărul factorilor, nu

putem preciza structura producţiei din fiecare ţară şi nici structura schimburilor.

Totuşi se pot face aprecieri utile cu privire la conţinutul mediu de factori al

schimburilor ţării, iar teorema Stolper - Samuelson îşi păstrează validitatea.

Dacă în model se introduce al treilea factor (dar sunt doar două mărfuri),modelul nu mai are soluţii determinante, adică fiind prea puţine mărfuri, nu se

Pagina 43 din 170




poate calcula preţul factorilor de producţie, şi nici nu se poate preciza care este

factorul relativ abundent din fiecare ţară.

Modelul Heckscher - Ohlin poate fi extins oricât de mult, cu condiţia ca

numărul ţarilor să fie egal cu al mărfurilor şi al factorilor. Fiecare ţară are un punct

de ocupare deplină în care produce o colecţie de mărfuri unic determinată, în

funcţie de înzestrarea sa cu factori de producţie, preţurile factorilor diferă între ţări

şi comerţul reciproc are efecte previzibile asupra acestor preţuri.

O extensie a modelului Heckscher-Ohlin o oferă Vanek 6, astfel:

A = (aij)

3.29

unde A este matricea pătrată a coeficienţilor tehnologici aij , cu indicele "i"

pentru factori, iar "j" pentru mărfuri.

Matricea coeficienţilor tehnologici înmulţită cu vectorul bunurilor (X),

permite determinarea cererii totale pentru fiecare factor (V), care, în condiţii de

echilibru trebuie să fie egală cu oferta de factori, reflectând înzestrarea cu factori a

unei ţări.

V = A × X, V' = (M C), X' = (X1 X2)

3.30

sau, altfel exprimat:

X = A-1 × V

3.31

şi, echivalent pe plan mondial:

X W = A-1 × V W

3.32Comerţul internaţional egalizând preţurile relative ale mărfurilor şi

considerând funcţii ale cererii identice între ţări, fiecare ţară va consuma cele două

bunuri în aceeaşi proporţie. Consumul celor două bunuri dintr-o ţară (vectorul C),

va fi dat de produsul între ponderea acestei ţări în cheltuielile mondiale (s) şi

producţia mondială (vectorul X W):

C = s × X W

3.336 Vanek (1968).

Pagina 44 din 170




În condiţiile echilibrului schimburilor, pentru fiecare ţară cheltuiala trebuie

să fie egală cu produsul naţional brut, care are ponderea "s" în produsul mondial

brut. Comerţul net (T) al unei ţări este diferenţa dintre producţia şi consumul

acesteia:

T = X - C = A-1 × V - s × A-1 × V W = A-1 ( V - s × V W)

3.34

şi:

A × T = V - s × V W

3.35

unde A × T exprimă factorii încorporaţi în exporturile nete. O ţară este

definită drept abundent înzestrată cu capital, dacă ponderea capitalului acestei ţări

în capitalul mondial este mai mare decât ponderea ei în produsul mondial (s).

Teorema Heckscher - Ohlin - Vanek (HOV) afirmă că în aceste condiţii,

ţara va exporta serviciile furnizate de factorii ei abundenţi, şi va importa serviciile

factorilor rari. Teorema HOV constă dintr-un sistem de relaţii lineare între

exporturile nete ale unei ţări şi diferenţa dintre resursele ei efective de factori de

producţie (V) şi cantitatea de factori care ar reveni ţării, dacă pe plan naţional ei ar

fi distribuiţi în aceeaşi proporţie ca şi pe plan mondial (s × VW).

Această specificare a teoriei înzestrării cu factori a stat la baza a numeroase

studii empirice privind fluxurile comerţului internaţional, ce pot fi încadrate în trei

grupe:

Studii asupra conţinutului de factori, care pornesc de la exportul net (T) şi

intensităţile factorilor (A), pentru a desprinde concluzii în legătură cu abundenţa

lor (V - s × V W).

Analize de regresie între mărfuri, pentru o ţară dată, folosind T şi A, pentru

a deduce abundenţa factorilor.

Analize de regresie între ţări, utilizând date asupra comerţului şi înzestrării

cu factori, pentru a obţine intensităţile factorilor.

(ii) Încercări de verificare empirică.

Pagina 45 din 170




Prima încercare de verificare empirică a modelului Heckscher - Ohlin a

fost întreprinsă de W. Leontief, prin-un studiu asupra conţinutului de factori al

exportului şi importului SUA. A calculat volumele de muncă şi de capital necesare

pentru a produce exporturi americane în valoare de 1 milion dolari şi cele necesare

producţiei în valoare tot de 1 milion dolari, care concura importul american în anul

1951. Considerând că SUA ar fi o ţară cu capital abundent, potrivit modelului

Heckscher - Ohlin ar fi fost de aşteptat ca producţia de export a acestei ţări să

prezinte un conţinut de capital mai ridicat decât producţia ce concura importul. În

urma cercetării bazate pe analiza input - output, Leontief a constatat că raportul

capital / muncă era mai scăzut în producţia de export (13.000 dolari / om-an),

decât în cea care concura importul (13.700 dolari / om-an). O creştere a exportului

de 1 milion de dolari, echilibrată de o creştere egală a importului, ar fi diminuat

cererea de capital cu 46 mii dolari pe an şi ar fi sporit-o pe cea de muncă cu 6

lucrători pe an7.

Aceste constatări, aparent contrare afirmaţiilor teoriei, formează ceea ce se

numeşte "paradoxul lui Leontief".

Rezultate asemănătoare a obţinut ulterior şi Robert E. Baldwin8, în cadrul

unui model bazat pe regresii între mărfuri. El a cercetat relaţia dintre performanţa

în comerţ pentru fiecare industrie şi intrările de factori în aceste industrii,

constatând că exportul net american este negativ corelat cu intensitatea în capital a

producţiei. Pentru anul 1962, o creştere de un milion dolari pe ambele fluxuri ale

schimburilor ar fi redus cererea de capital cu 256 mii dolari pe an şi ar fi crescut-o

pe cea de muncă cu 12 lucrători pe an.

Ulterior s-a constatat9 însă, că interpretările date coeficienţilor de regresiedin studiul menţionat nu au fost corecte, şi anume, în general semnul coeficienţilor

nu indică abundenţa sau raritatea factorilor de producţie.

Încercările de a rezolva "paradoxul" au condus la o mai bună înţelegere a

modelului Heckscher - Ohlin. S-a formulat ipoteza unor inversiuni ale cererii sau

7 Wassiliy W.Leontief (1956).8 Robert E. Baldwin (1971)9 Leamer şi Bowen (1981).

Pagina 46 din 170




ale factorilor şi s-a emis părerea că în realitate acţionează mai mulţi factori decât a

luat în considerare Leontief.

Potrivit ipotezei inversiunilor cererii, in SUA preferinţele populaţiei ar fi

fost mai mult orientate spre bunuri cu conţinut înalt de capital, ceea ce ar fi

menţinut ridicat preţul acestora şi scăzut preţul relativ al muncii, astfel că mărfurile

exportate au conţinut relativ ridicat de muncă. Dar cercetările asupra condiţiilor

cererii au arătat că acestea sunt similare în principalele ţări industriale, ce deţin

preponderenţa în comerţul mondial. Diferenţele în structura cererii se datorează

nivelelor diferite de venit, care însă nu explică "paradoxul", întrucât cei cu venituri

ridicate cer în mai mare măsură servicii care, după cum se ştie, au un conţinut

ridicat de muncă. Adică, în SUA, unde veniturile sunt ridicate, cererea mai ridicată

pentru servicii ar trebui să determine creşterea preţului relativ al muncii.

Inversiuni ale factorilor sunt diferenţele între ţări în privinţa ordonării

mărfurilor potrivit conţinutului lor relativ de factori, de exemplu, dacă oţelul ar

avea în S.U.A. un conţinut de capital relativ mai ridicat decât grâul, iar în alte ţări

grâul ar avea un conţinut de capital relativ mai ridicat decât oţelul. Deşi asemenea

inversiuni pot apărea fără ca între ţări să existe diferenţe de tehnologii, ci doar

diferenţe de preţuri relative ale factorilor, şi chiar dacă frecvenţa lor este

discutabilă, cercetarea lor atentă nu a putut explica "paradoxul lui Leontief".

Astfel, in S.U.A., agricultura are o înzestrare relativ înaltă cu capital, spre

deosebire de alte ţări, unde este relativ mai bine înzestrată cu muncă. Dacă se

exclud produsele agricole din calculele lui Leontief privind schimburile externe ale

S.U.A., conţinutul relativ de capital al producţiei de export este şi mai scăzut decât

înainte10 de a se fi întreprins acest demers analitic.

Aparenta contrazicere a afirmaţiilor teoriei de către rezultatele cercetă. rii

lui Leontief, s-ar datora, potrivit unor economişti, lipsei de realism a cercetării,

care ia în calcul doar doi factori de producţie, ignorând existenţa altora.

În acest sens11 s-a demonstrat că importurile americane conţin în mare

proporţie materii prime minerale, iar producţia naţională concurentă are un

10 Seiji Naya (1967).11 Jaroslav Vanek (1959).

Pagina 47 din 170




conţinut relativ mai ridicat de teren ne agricol, comparativ cu producţia de export.

Aparentul conţinut înalt de capital al producţiei ce concurează importul ar reflecta

de fapt conţinutul înalt de teren ne agricol al acestei producţii, care in S.U.A. este

complementar cu capitalul.

Un alt studiu sublinia necesitatea de a face distincţie între diferitele

categorii de muncă, ce pot fi tratate ca factori de producţie propriu-zişi. Producţia

americană de export are un conţinut relativ mai ridicat de muncă înalt calificată

decât producţia ce concurează importul. S.U.A. este o ţară cu înzestrare relativ

ridicată de muncă înalt calificată, echivalentă cu capitalul uman. Producţia de

export a acestei ţări are, de fapt, un conţinut relativ mai ridicat de capital uman,

decât are producţia ce concurează importul.

Deşi cercetările în acest domeniu nu s-au încheiat, se poate afirma că

"paradoxul lui Leontief" se datorează, probabil, omisiunii din calcule a resurselor

naturale şi a capitalului uman.

O cercetare12, inspirată de teoria măsurii din matematică, evidenţiază

efectul negativ al capitalului fizic, al muncii simple, şi pozitiv al capitalului uman

asupra măsurii exportului. Adică, industriile cu intensitate ridicată a capitalului

fizic şi muncii simple apar mai mult de partea importului, iar cele cu intensitate

ridicată a capitalului uman apar mai frecvent de partea exportului american.

Măsura exportului este definita drept diferenţa între exporturi şi importuri, pe

grupe de mărfuri.

O altă metodă de verificare a modelului Heckscher-Ohlin s-a concretizat îninvestigarea relaţiei dintre exportul net la o anumită marfă pentru diverse ţări, şi

înzestrarea cu factori a acestora, variabilele explicative fiind exportul net şi

înzestrarea cu factori, iar variabila explicată - intensităţile factorilor.

Cercetarea întreprinsă în acest sens asupra unui eşantion de 60 de ţări,

evidenţiază faptul că înzestrarea unor ţări cu muncă în domeniul profesional şi

tehnic se corelează pozitiv cu avantaje în exportul mărfurilor agricole din zona12 W. Branson şi N. Monoyios (1977).

Pagina 48 din 170




temperată şi negativ cu unele categorii de produse manufacturate, iar munca

neprofesională, dar cu pregătire generală se corelează pozitiv cu avantaje la

exportul mărfurilor cu conţinut ridicat de muncă şi a celor cu conţinut ridicat de

capital şi negativ cu avantajele la exportul de materii prime şi de produse agricole

din zona temperată. Avantajul comparativ la exportul de produse primare este

pozitiv asociat cu producţia de minerale şi negativ asociat cu înzestrarea ţărilor cu

muncă şi capital, în concordanţă cu constatarea anterioară a lui Vanek, referitoare

la S.U.A. De asemenea, avantajul în exportul de produse agricole este pozitiv

corelat cu înzestrarea ţărilor cu teren agricol atât în zona tropicală, cât şi în cea

temperată.

Un alt studiu interesant combină abordarea inter-ţări cu cea inter-mărfuri,

în încercarea de a explica determinanţii comerţului intra-european cu produse

manufacturate. Este examinat comerţul net între perechi de ţări europene pentru

circa 150 mărfuri. Variabilele explicative sunt intensităţile factorilor

(caracteristicile industriilor) şi dotările cu factori de producţie (caracteristicile

ţărilor). Rezultatele acestei cercetări evidenţiază pentru comerţul bilateral în cadrul

Europei o corelaţie pozitivă cu semnificaţie ridicată între înzestrarea cu factori şi

intensitatea relativă a factorilor în schimburi. Cu cât o ţară este mai bine înzestrată

cu capital, cu atât mai intensive în capital tind să fie exporturile respectivei ţări.

(iii) Mihail Manoilescu a observat că în realitatea economiei internaţionale

de la începutul secolului 20 existau zone întinse în care specializarea şi

schimburile între ţări nu îşi găseau corespondent în teoria lui Heckscher şi Ohlin13.

El a constatat mari diferenţe de productivitate între ramuri şi anume, cu cât

o ţară era mai puţin dezvoltată economic, cu atât decalajul de productivitate dintreindustrie şi agricultură era mai mare.

Cel mai scăzut decalaj de productivitate dintre cele două ramuri se

înregistra la ţările cu cea mai înaltă dezvoltare economică.

Manoilescu era de părere că agricultura rămâne întotdeauna dezavantajată

faţă de industrie, întrucât necesită sume mai mari de capital pentru a realiza

aceeaşi valoare a producţiei. Această situaţie ar fi de fapt consecinţa transferului

13 Mihail Manoilescu (1931), Cf. Aurel Iancu (1983).

Pagina 49 din 170




unei părţi din venitul factorilor din agricultură către industrie şi celelalte ramuri, ca

urmare a retribuirii foarte scăzute a factorului muncă. Într-adevăr, factorul muncă

în agricultura ţărilor slab dezvoltate este sub utilizat, deci foarte ieftin.

În aceste condiţii se poate interpreta că factorul muncă tinde a fi nelimitat,

singurele restricţii ale producţiei rămânând capitalul şi pământul sau, simplificat

capitalul. Dar acestea sunt probleme de natură nu doar economică, ci culturală,

socială şi politică.

Cererea reciprocă şi schimburile comerciale internaţionale

Preţurile relative ale mărfurilor sunt influenţate şi de cerere. Este deci

firesc a ne aştepta ca, printre cauzele care determină schimburile comerciale

internaţionale, să fie şi unele în legătură cu condiţiile cererii din ţările partenere.

Cererea într-o economie închisă

Latura ofertei (în modelul neoclasic) în cadrul unei economii naţionale este

reprezentată prin frontiera posibilităţilor ei de producţie. Locul unde se va stabili

producţia pe această frontieră depinde de preţurile mărfurilor. Preţurile, la rândul

lor, sunt determinate prin interacţiunea condiţiilor ofertei, cu cele ale cererii pentru

respectiva economie. Mulţimea preţurilor de echilibru trebuie să satisfacă două

condiţii:

cererea pentru fiecare produs să fie egală cu oferta acestuia;

să nu existe vreun stimulent nici pentru producători, nici pentruconsumatori, de a-şi modifica producţia sau consumul la aceste preţuri.

Cererea pentru fiecare produs depinde de preţuri şi de venit. Considerând o

economie cu doar două mărfuri, avem de-a face cu un singur preţ relativ pentru

mărfuri, P (preţul lui Y în raport cu X); venitul, I, este valoarea produsului

naţional:

I = Xof + PYof , (of arată că este vorba de cantităţi oferite). Sistemul cereriiva fi reprezentat astfel:

Pagina 50 din 170




Xcer = [ P, I ]

3.36

Ycer = [ P, I ]

3.37

I = Xof + PYof

3.38

unde cer arată că este vorba de cantităţi cerute.

Întrucât în acest model întregul venit trebuie cheltuit, adică producţia

trebuie utilizată, cele două ecuaţii sunt interdependente. Venitul care nu s-a

cheltuit pentru X, trebuie cheltuit pentru Y.

Într-o economie închisă

Xcer = Xof , şi Ycer = Yof 3.39 ,

3.40.

Aceste ecuaţii se adaugă la sistemul ce reflectă echilibrul general al ofertei

unei economii cu înzestrări fixe de factori de producţie, tehnologii date şi condiţii

date pentru piaţa factorilor:

X = X(CX, MX)

3.41

Y = Y(CY, MY)

3.42

C = CX + CY

3.43

M = MX + MY

3.44

s = XM = PYM 3.45 ,

3.46r = XC = PYC 3.47 , 3.48

unde s este salariul, definit ca preţ pentru muncă (M), r este renta, definită

ca preţ al capitalului (C), XM este produsul marginal al muncii în industria X, iar

XC este produsul marginal al capitalului în industria X. Relaţia s / r = XM /XC =

YM /YC este condiţia alocării eficiente a factorilor de producţie.

Sistemul astfel descris este determinat, având acelaşi număr de ecuaţii şi de

necunoscute. Se pot astfel determina volumul producţiei, preţurile, consumul şicelelalte variabile ale economiei închise.

Pagina 51 din 170




Preferinţele sociale şi bunăstarea

Preferinţele consumatorilor sunt reprezentate sub forma unei mulţimi de

curbe de indiferenţă ce nu se intersectează. Este vorba de prezentarea preferinţelor

sociale într-un mod analog cu sistemul celor individuale. O problemă delicată

rezultă din faptul că, la nivel social, preferinţele pot să nu fie independente faţă de

modul de distribuire a veniturilor. De exemplu, o distribuţie accentuat inegală a

veniturilor, poate duce la un consum mai mare de bunuri de lux, decât o distribuire

mai uniformă a aceloraşi venituri. În general, pe mulţimea preferinţelor se poate

utiliza o relaţie de ordine, dar nu se pot aplica operaţiile definite pe mulţimea

numerelor naturale, sau reale etc.

Din punct de vedere formal, preferinţele individuale pot fi agregate şi

utilizate pentru a reprezenta bunăstarea şi cererea agregată, cu următoarele

condiţii14:

fiecare persoană are un sistem de preferinţe clar definit; în cazul a două

mărfuri, acest lucru poate fi reprezentat printr-o mulţime de curbe de indiferenţă

care nu se intersectează;

preţurile mărfurilor sunt aceleaşi pentru toţi consumatorii.

De asemenea, trebuie îndeplinite două din următoarele trei condiţii:

toţi consumatorii au gusturi identice;

toţi consumatorii au funcţii de utilitate omotetice;

distribuirea veniturilor între consumatori este ne modificată.

Condiţiile cererii se descriu prin curbele sociale de indiferenţă. Punctele

situate pe o curbă de indiferenţă ilustrează acelaşi nivel de utilitate, în timp ce

punctele aflate deasupra acesteia corespund unui nivel superior, iar cele aflate sub

curbă - unui nivel inferior de utilitate. Această reprezentare poate fi comparată cu

cea a unui munte de bunuri, ilustrat pe hartă cu ajutorul curbelor de nivel (de

indiferenţă, sau izoutilitate). Astfel, în figura 3.6, curba U1 arată un nivel de

utilitate superior faţă de U0.14 Samuelson, 1956, p. 11.

Pagina 52 din 170




Panta tangentei la curba de izoutilitate într-un punct exprimă rata marginală

de substituire în consum în punctul respectiv, adică raportul dintre sporul de

consum al unei mărfi şi reducerea consumului celeilalte mărfi, fără ca utilitatea

totală să se schimbe.

În figura 3.6, BB' reprezintă linia bugetului (veniturilor reale ale)

consumatorilor. Punctele P şi R exprimă două combinaţii de bunuri care pot fi

achiziţionate în limita acestui buget, cea corespunzătoare lui P ocazionând un nivel

mai ridicat de utilitate, comparativ cu R. În punctul P linia bugetului atinge cea

mai înaltă curbă de izoutilitate, ambele având aceeaşi pantă, egală cu rata

marginală de substituţie în consum.

Figura 3.6: Curbe de indiferenţă

Luând în considerare condiţiile producţiei şi ale cererii, se poate deduce

optimul economic, sau echilibrul economiei naţionale.

Optimul într-o economie aflată în relaţii cu străinătatea este superior celui

corespunzător unei economii închise.Echilibrul într-o economie închisă este descris în figura 3.7.

Punctul E, de tangenţă a curbei de transformare TT' cu cea de izoutilitate

U1, corespunde maximului profitului producătorilor şi utilităţii consumatorilor. În

acest punct rata marginală de transformare în producţie şi cea de substituire în

consum sunt identice, determinând preţul de echilibru al economiei. Dacă preţul

relativ al strungurilor (panta dreptei BB') ar fi inferior, firmele şi-ar reduce

producţia de strunguri sub OQ1, în timp ce consumatorii şi-ar spori cererea, potrivit unei curbe superioare de indiferenţă, peste cantitatea OQ1. În consecinţă,

Pagina 53 din 170

Cantitateadegrâu

Cantitatea de strunguri

B'

C2'

C2

R

PU1

U0O C1' C1 B




va spori preţul relativ, şi această mişcare va dura, până se va ajunge la preţul de

echilibru al cererii cu oferta.

Figura 3.7: Echilibrul într-o economie închisă

Echilibrul într-o economie ce desfăşoară schimburi externe este descris în

figura 3.8.

În absenţa schimburilor externe, echilibrul economiei este realizat în

punctul E, de tangenţă a curbelor TT' (de transformare) şi U1 (de indiferenţă).

Dacă pe piaţa internaţională preţurile relative sunt diferite de cele interne, apar

schimburile cu străinătatea, care dau posibilitatea atingerii unui nivel mai ridicat

de consum, corespunzător unui punct situat pe o curbă de indiferenţă superioară

(U2).În exemplul din figura 3.8 preţul relativ internaţional al strungurilor,

reflectat de panta dreptei FF', este mai mic decât cel intern, dat de rata marginală

de transformare în producţie din punctul E. Făcând abstracţie de cheltuielile de

transport şi cele de vamă, producătorii naţionali îşi vor mări, în aceste condiţii,

producţia de grâu şi o vor diminua pe cea de strunguri, acţionând pentru

maximizarea profitului. Consumul va creşte, deplasându-se spre punctul P, de

tangenţă a liniei bugetului (FF') la curba de indiferenţă U2. Pentru aceasta se vor importa X1C1 strunguri şi se va exporta X2C2 grâu, preţul relativ (internaţional) al

Pagina 54 din 170

Cantitateadegrâu


B'

Q2

R

E

U1

O Q1

B

T

T'




strungurilor fiind egal cu OF'/OF = MD/MP = preţul monetar internaţional al

strungurilor / preţul monetar internaţional al grâului. Din aceste egalităţi rezultă

echilibrul balanţei schimburilor, şi anume valoarea importului (cantitatea × preţul

strungurilor) = valoarea exportului (cantitatea × preţul grâului).

Figura 3.8: Echilibrul într-o economie deschisă

Câştigul total obţinut ca urmare a participării la schimburile internaţionale

rezultă atât din modificarea raportului de preţuri, fapt ce dezavantajează pe unii

producători interni, cât şi din specializarea internaţională, acest din urmă câştig

depăşind pierderile producătorilor dezavantajaţi.

Cererea reciprocă şi curba schimburilor

a) Echilibrul economic internaţional

Pentru a ilustra modul de stabilire a preţurilor mondiale, implicaţiile

diferenţelor internaţionale în structurile preţurilor şi costurilor asupra acestui

Pagina 55 din 170

Cantitateadegrâu F'

T'

X2

D

Q2

C2

EP

M U2

U1

O X1 Q1 T C1

F





proces, se utilizează exemplul simplu al relaţiilor dintre două economii naţionale,

descrise în figura 3.9.

Curba internă de transformare este TT1, iar cea externă este T'T1', ceea ce

arată posibilităţi mai mari în producţia de grâu pentru economia naţională, şi

posibilităţi mai mari în producţia de strunguri pentru străinătate.

În condiţii de autarhie, punctul de echilibru pentru economia naţională este

E, iar pentru străinătate E', respectiv punctele în care cele două curbe de

transformare sunt tangente la curbele de indiferenţă U0 şi U0'. Preţul relativ al

strungului este mai ridicat la intern decât în străinătate.

Dacă se liberalizează schimburile, pieţele celor două ţări se unifică şi se

stabilesc noi preţuri relative de echilibru, astfel încât suma producţiilor celor două

ţări să fie egalată de suma cererii lor pentru fiecare marfă şi balanţa schimburilor

dintre ţări să fie echilibrată. În exprimarea geometrică din figura 3.9 condiţia

pentru realizarea acestui echilibru este congruenţa triunghiurilor schimbului (MPD

şi M'P'D'). Congruenţa acestor triunghiuri poate exista numai dacă preţul relativ al

strungurilor pe plan internaţional se află situat între preţurile relative

corespunzătoare interne.

Pagina 56 din 170

Cantita

teadegrâu

F'

T'

T1'

D

ME

PP'

E'

M' D'

U0U1

U1'

U0'




Figura 3.9: Echilibrul economic internaţional

În figura 3.9 preţul internaţional este redat de panta paralelelor PD şi P'D',

care este mai mică decât panta tangentei la curba de transformare TT' în E, şi mai

mare decât cea a tangentei la T1T1' în E', ambele reprezentând preţurile interne

relative.

Noul preţ comun este preţ de echilibru, stabilizând pieţele unificate.

Cererea de import a fiecărei ţări este egală cu oferta sa de export, din punct de

vedere valoric.

Dacă preţul relativ pe plan internaţional ar fi mai mic (mare) decât ambele

preţuri relative interne, în ambele ţări ar creşte producţia aceleiaşi mărfi şi nu ar

putea apare schimbul internaţional.

Preţul relativ comun, dat de panta dreptelor PD şi P'D' defineşte raportul de

schimb dintre cele două economii naţionale. O reducere a preţului relativ la

importul unei ţări, îi îmbunătăţeşte raportul de schimb.

Dacă s-ar îmbunătăţi raportul de schimb al ţării de referinţă, consumatorii

din această ţară ar accede la o curbă de izoutilitate superioară faţă de U1, iar cei

din străinătate nu ar ajunge la U1'. Raportul de schimb determină distribuirea

câştigurilor rezultate din schimburile internaţionale.

Dacă s-ar îmbunătăţi raportul de schimb al ţării de referinţă, PD, atunci şi

P'D' şi-ar diminua panta, în detrimentul străinătăţii.Deci, consumatorii din ţara de referinţă ar câştiga mai mult, iar cei din

străinătate mai puţin, de pe urma schimburilor.

Dacă cele două ţări considerate în figura 3.9 ar poseda curbe de

transformare în producţie identice, punctele E şi E' ar coincide, şi preţurile celor

două ţări ar fi identice şi în absenţa schimburilor, iar unificarea pieţelor naţionale

n-ar modifica preţurile relative.

Pagina 57 din 170

O T T1

F





Totuşi, chiar dacă condiţiile producţiei din cele două ţări ar fi identice,

existenţa unor diferenţe în structura cererii, deci în configuraţia curbelor de

indiferenţă în consum, ar determina diferenţe în privinţa preţurilor relative interne.

Unificarea pieţelor naţionale ar egaliza aceste preţuri, cu consecinţe asupra

ambelor economii.

Aşadar, legea avantajului comparativ se aplică nu numai când între aceste

ţări există diferenţe relative de costuri, ci şi diferenţe relative de preţuri. Acestea se

pot datora diferenţelor fie în privinţa ofertei, fie a cererii, fie ambelor cauze.

b) Cererea reciprocă şi curbele schimburilor

Ilustrarea procesului de stabilire a echilibrului internaţional apare în figura

3.10, unde este trasată curba cererii de import şi a ofertei de export pentru fiecare

din ţările partenere.

Figura 10.10: Echilibrul pieţei internaţionale şi curbele schimburilor

Pagina 58 din 170

Import naţional de grâuExport străin de grâu

Import naţional de strunguriExport străin de strunguri

Export naţional de strunguriImport străin de strunguri

Export naţional de grâuImport străin de grâu

J

H' F'

J'

V O

JWF

H J'

Z'

Z




Pe axa absciselor sunt reprezentate cantităţile de strunguri ce vor fi

exportate sau dimpotrivă, importate, în funcţie de nivelul preţului relativ al

strungurilor pe piaţa mondială, atât în ţara de referinţă, cât şi de către străinătate.

De exemplu, la preţul relativ al strungurilor pe paiaţa mondială dat de panta

dreptei FF', ţara de referinţă este dispusă să importe OV strunguri, oferind în

schimb la export VW grâu. Astfel, pentru oricare nivel al preţului relativ al

strungurilor pe piaţa mondială, există o configuraţie distinctă import (export)

strunguri - export (import) grâu atât în cazul ţării de referinţă, cât şi în cazul

străinătăţii.

Toate punctele ce redau aceste configuraţii constituie "curba schimburilor"

unei ţări. În figura 3.10 curba schimburilor ţării de referinţă este JOJ, iar a

străinătăţii este J'OJ', ambele reprezentate pe axe de coordonate comune. Ele se

intersectează în cadranul 3, preţul relativ pe piaţa mondială (raportul de schimb)

fiind redat de panta dreptei FF'. Tocmai acesta este preţul internaţional de

echilibru, căci asigură egalitatea valorică a schimburilor reciproce. Orice alt raport

de schimb (de exemplu, HH') determină cereri de import, respectiv oferte de

export diferite ale partenerilor, deci nu poate asigura echilibrul schimburilor

internaţionale.

Curba schimburilor evidenţiază acele combinaţii de export şi import, care

maximizează utilitatea agregată a economiei naţionale, pentru toate valorile

posibile ale raportului de schimb internaţional.

Un indicator util este elasticitatea curbei schimburilor. Acesta arată cu câte

procente trebuie modificat exportul ţării, pentru a putea creşte cu un procentimportul acesteia, şi este echivalent cu raportul dintre valoarea marginală şi cea

medie a raportului de schimb.

Există o anumită corelaţie între acest indicator şi elasticităţile faţă de preţ

ale ofertei de export (ε ) şi cererii de import (η ). Când ε şi η au valori cuprinse

în intervalul (-1, 0), elasticitatea curbei schimburilor este strict negativă. Are

valoarea 0, când ε = 0 şi η = -1 şi este strict pozitivă, dar subunitară, când ε > 0

şi η< -1.

Pagina 59 din 170




4 COMERŢUL EXTERIOR ŞI TEHNOLOGIA

Economiştii interpretează că modelul lui Ricardo se bazează pe diferenţe

internaţionale de tehnologie.

Modelul privind înzestrarea cu factori de producţie presupune că fiecare

ţară are acces la aceeaşi tehnologie. Cu toate acestea, el poate fi uşor modificat,

pentru a accepta diferenţe de tehnologii.

A devenit evident în ultimele decenii că tehnologia nu este statică.

Progresul tehnic poate fi luat în calcul în aceste modele sub forma unei creşteri a

eficienţei producerii unui bun dat.

În modelul ricardian efectul progresului tehnic depinde de sectorul care

cunoaşte perfecţionarea tehnică, iar în modelul Heckscher-Ohlin pe lângă sectorul

vizat este important şi faptul dacă progresul tehnic este orientat spre economisirea

de muncă sau de capital. Dar progresul tehnic în aceste modele este considerat ca

un proces cu unică apariţie, sau discontinuu.

Modelele noi ale comerţului internaţional pun în lumină rolul tehnologiei

în crearea de noi produse şi procese, accentuând asupra naturii dinamice a

progresului tehnic şi evidenţiind relaţia dintre creşterea cheltuielilor de cercetare-

dezvoltare şi comerţul internaţional.

Diferenţele între ţări în privinţa ritmului progresului tehnic conduc la

intensificarea schimburilor comerciale internaţionale, ţările cu ritm înalt al

progresului tehnic exportând produse cu conţinut înalt de tehnologie (intensive întehnologie).

Din totalul mondial al cheltuielilor de cercetare-dezvoltare peste 96 % sunt

înregistrate în ţările industriale, dezvoltate, astfel că majoritatea invenţiilor şi

inovaţiilor se produc în aceste ţări. Noile produse sau procese sunt produse iniţial

în ţările inovatoare dar tehnologia se poate difuza peste hotarele acestora, iar

producţia se poate deplasa în ţările ce beneficiază de costuri scăzute.

În ţările industriale se apreciază însă că prin difuzarea tehnologiilor noi sereduce decalajul tehnologic dintre ele şi celelalte ţări, având drept consecinţă

Pagina 60 din 170




diminuarea sporului de bunăstare din ţările dezvoltate şi scăderea interesului

pentru noi invenţii sau inovaţii in aceste ţări.

De aceea, ţările dezvoltate caută pe diverse căi, să reducă difuzare noilor

tehnologii către ţările în curs de dezvoltare, fapt ieşit în evidenţă la Runda

Uruguay de la GATT. Această atitudine a ţărilor dezvoltate nu-şi găseşte suport în

ştiinţa economică.

Modelul decalajului tehnologic.

În acest model se susţine că noile produse sau procese sunt dezvoltate în

mod continuu şi ţara în care s-a produs o invenţie sau inovaţie va deţine, pentru un

anumit interval de timp un avans faţă de celelalte ţări. Această ţară va fi în măsură

să exporte bunul nou produs, chiar dacă nu va avea un avantaj comparativ aparent,

rezultat din înzestrarea cu factori de producţie. Apare comerţul internaţional cu

acel produs, deoarece timpul scurs până ce bunul respectiv este cerut şi în alte ţări

(decalajul cererii) este mai mic decât cel scurs până ce acelaşi bun este fabricat în

alte ţări (decalajul imitării). Acest din urmă decalaj apare atunci când inovaţia este

protejată prin brevete, sau când timpul de învăţare pentru aplicarea ei este

îndelungat.

Teoria menţionată susţine că, datorită disparităţilor dintre ţări în privinţa

ritmului şi naturii inovaţiilor, apare schimbul internaţional. Ţările cu ritm înalt al

inovaţiilor tind să exporte bunuri conţinând tehnologie avansată spre ţări la care

ritmul respectiv este scăzut şi să importe în schimb bunuri standardizate, intensive

în muncă. Şi ţările caracterizate prin ritmuri apropiate ale inovaţiei vor desfăşura

schimburi reciproce, având în vedere diferenţierea între bunurile rezultate dininovaţii.

Inovaţia rezultă din activităţile de cercetare-dezvoltare, intensive în

utilizarea de muncă cu foarte înaltă calificare. În consecinţă, ţările relativ bine

înzestrate cu asemenea muncă au mai multe inovaţii. Inovatorii trebuie să fie

conştienţi de condiţiile cererii, deci în contact direct cu piaţa în care se introduce

iniţial noul produs. Noile produse ce incorporează cele mai recente progrese ale

tehnologiei sunt introduse cu mai multă uşurinţă pe pieţele ţărilor bogate. Toateaceste considerente sugerează că cele mai ridicate ritmuri ale inovaţiei sunt

Pagina 61 din 170




înregistrate de ţările dezvoltate. Ţările cu ritm înalt al inovaţiei exportă produse

intensive în tehnologie avansată, deci ţările bogate tind să exporte mărfuri cu

conţinut ridicat de tehnologii avansate. Se recunoaşte că relaţia cauzală este

orientată de la progresul tehnic spre structura exportului şi nu invers15. Exista

părerea potrivit căreia ţările cu avans din punct de vedere tehnologic tind să-şi

păstreze sau să-şi extindă avantajul iniţial, fie pentru că inovaţiile conduc la noi

progrese în tehnologie, fie datorită menţinerii loialităţii consumatorilor faţă de noul

produs şi ca urmare a scăderii costurilor de producţie ca urmare a procesului

învăţării.

Totuşi, un fenomen evident în dezvoltarea recentă a economiei mondiale

este reducerea avansului tehnologic al ţărilor industriale. Un interesant model al

comerţului internaţional bazat pe diferenţele de tehnologii a fost elaborat de

Krugman (1986). El consideră că pentru fiecare bun, z, există o tehnică de

producţie de vârf, definită sub forma cerinţei de muncă, a*(z). Ca urmare a

progresului tehnic aceste tehnici de vârf se îmbunătăţesc continuu, scăzând

cheltuiala de muncă, adică a*(z) =e-g(z)t. Rata de îmbunătăţire a tehnicii de vârf

diferă între industrii şi bunurile pot fi ordonate după criteriul intensităţii

tehnologice. Şi ţările pot fi ordonate după criteriul nivelului tehnologic, măsura

fiind diferenţa de timp care le separă de nivelul de vârf. Astfel, dacă λI şi λJ

reprezintă decalajele faţă de nivelul de vârf, exprimate în numărul de ani, pentru

ţările I şi J respectiv şi λI < λJ, atunci ţara I va produce toate bunurile cu cheltuieli

de muncă mai mici decât ţara J întrucât

aI(z) = e-g(z)(t-λ I) < aJ(z) = e-g(z)(t-λ J)

4.4

În aceste condiţii, ţara I va deţine avantaj absolut la toate produsele.Avantajul ei comparativ se va situa în domeniul bunurilor cu o mai mare

intensitate tehnologică, decalajul tehnologic între ţări fiind mai scăzut la produsele

ce cunosc un progres tehnic mai lent. Ţările aflate în vârful ierarhiei privind

dezvoltarea tehnologiei au salarii mai ridicate.

Să presupunem că sunt două ţări, una cu tehnologie mai avansată, alta cu

nivel mai scăzut al tehnologiei.

15 Krugman (1986).

Pagina 62 din 170



(( ) z a

z aw w

*

1

*

2

2

1 =


Considerăm, pentru simplificarea raţionamentului, că preferinţele de

consum sunt identice în cele două ţări şi că pentru fiecare bun se va repartiza o

proporţie constantă din cheltuieli.

Fiind dat un interval continuu de bunuri (z), va exista un bun marginal (z*),

pentru care costurile de producţie din cele două ţări sunt egale. Întrucât ţara 1 este

mai avansată în privinţa dezvoltării tehnologice, munca sa va fi mai productivă şi

la limită acest avantaj de productivitate va determina rata salariului

În aceste condiţii ţara 1 va produce bunurile z cu intensitate tehnologică

superioară lui z*, adică z > z*, iar ţara 2 va produce bunuri cu intensitate

tehnologică mai mică, adică z < z*.

O perfecţionare exogenă a tehnologiei ţării mai dezvoltate va avea drept

consecinţă mărirea decalajului în toate industriile, dar sporul de productivitate va fi

mai mare pentru bunurile cu intensitate tehnologică mai înaltă. Salariul relativ al

ţării mai bogate va creşte, se va mări numărul de mărfuri pe care aceasta le

produce şi, implicit, numărul de mărfuri fabricate de ţara mai puţin avansată va

scădea.

Ţara mai bogată câştigă, salariul ei real crescând indiferent în ce mărfuri se

exprimă.

Dacă se exprimă în mărfuri fabricate în ţara 1, creşterea se datorează

ridicării productivităţii din această ţară. Dacă se exprimă în mărfuri fabricate în

ţara 2, creşterea este cauzată de sporirea salariului relativ din ţara 1. Dacă se

exprimă în mărfuri anterior fabricate în ţara 2 şi acum produse mai ieftin în ţara 1,

cauza este creşterea proporţional mai mare a productivităţii muncii comparativ cu

cea a salariului în ţara 1.

4.5

Ţara cu nivel mai scăzut al tehnologiei cunoaşte o

modificare potrivnică a salariului relativ şi îşi îngustează specializarea la bunuri cu

intensitatea mai scăzută a tehnologiei.

Totuşi are un câştig, ca urmare a creşterii puterii sale de cumpărare.

Salariul real exprimat în bunuri produse la intern a rămas neschimbat. Dar preţurile

mărfurilor cumpărate în mod tradiţional din ţara 1, scad.

Pagina 63 din 170




Aşa după cum rezultă din ecuaţia (4.2), a*(z) creşte, dar numărul bunurilor

produse de ţara 1 creşte, iar noul salariu relativ este determinat de un produs z * cu

rang mai mic în scara intensităţii tehnologice a bunurilor. Deoarece creşterea de

productivitate este mai mare pentru toate bunurile z > z *, preţurile tuturor bunurilor

produse tradiţional de ţara 1 se reduc. În plus, bunurile care erau produse anterior

de ţara 2 pot fi acum cumpărate mai ieftin din afară, crescând astfel salariul real

exprimat şi în aceste mărfuri.

O diminuare a decalajului tehnologic rezultată în urma unei perfecţionări a

tehnologiei din ţara mai puţin dezvoltată aduce câştig cert acesteia din urmă.

Creşte salariul relativ din această ţară, iar gama mărfurilor produse de ea se

extinde, incluzând bunuri cu intensitate tehnologică mai ridicată.

Ţara mai bogată poate pierde. Salariul real exprimat în bunuri produse în

continuare în această ţară rămâne neschimbat. Salariul real creşte pentru bunurile

produse anterior în ţara 1 şi care pot fi procurate acum mai ieftin din ţara 2. Scade

însă capacitatea de a cumpăra bunuri produse tradiţional în ţara 2, întrucât

creşterea salariului relativ din acea ţară este proporţional mai mare decât creşterea

productivităţii din ţara respectivă.

Dacă decalajul tehnologic dintre ţări este mic, este probabil ca sporul de

putere de cumpărare al ţării mai bogate, rezultat de la produsele cu nivel

tehnologic mediu, obţinute acum mai ieftin din ţara parteneră să nu poată acoperi

pierderea rezultată din diminuarea puterii de cumpărare la bunurile cu nivel

tehnologic scăzut, importate în mod tradiţional din ţara mai puţin dezvoltată.

Această împrejurare determină ţara mai dezvoltată să adopte politici având ca

obiectiv menţinerea avansului tehnologic, prin stimularea inovaţiei sau prin

ridicarea de obstacole în calea diseminării informaţiei tehnologice.

Teoria ciclului produsului.

Teoria decalajului tehnologic ne explică motivele pentru care inovaţia este

mai rapidă în ţările dezvoltate, dar nu poate explica de ce producţia noilor bunuri

este amplasată, cel puţin la început, în ţara unde s-a produs iniţial inovaţia şi nu în

ţări cu costuri mai mici.

Pagina 64 din 170




Se consideră16 că dezvoltarea şi producţia iniţială a noilor produse necesită

cantităţi mari de muncă superior calificată, disponibilă în mai mare măsură în ţara

de origine a inovaţiei.

Teoria ciclului produsului17 porneşte de la premisa că toate firmele din

ţările dezvoltate au acces la aceleaşi cunoştinţe tehnice, dar aplicarea acestor

cunoştinţe necesită întreprinzători, nu toţi la fel de conştienţi şi disponibili faţă de

oportunităţile apărute.

Disponibilitatea şi reacţia la posibilităţile lansării de noi produse ar fi

determinate de uşurinţa comunicării cu piaţa, la rândul ei funcţie de proximitatea

geografică.

Este de asemenea necesară flexibilitate în utilizarea factorilor de producţie

în primele etape ale acesteia. Tot în aceste etape un rol important revine procesului

de învăţare, domeniu în care evident, ţara de origine a inovaţiei are avantaj

comparativ.

Fabricarea iniţială a noilor produse are loc în cadrul economiei naţionale,

unde contactul cu consumatorii şi cu furnizorii specializaţi de factori pentru

procesul de producţie este uşor de realizat.

Produsele cu tehnologie avansată sunt fabricate iniţial în ţări cu venit

ridicat, unde oportunităţile pentru dezvoltarea acestora sunt mai evidente.

Noul produs este diferenţiat de către consumatori de bunurile existente pe

piaţă, fapt ce conferă producătorului într-un anumit grad, putere de monopol. În

condiţiile unei concurenţe scăzute, preţul poate fi stabilit fără a ţine seama de

costurile de producţie ale firmelor rivale.

În figura 4.1 este ilustrat ciclul produsului în comerţul internaţional.

El este introdus pe piaţă în momentul t0. Iniţial, este produs şi comercializat

doar în ţara de origine a inovaţiei (faza introducerii).În scurt timp va apare cerere pentru acest produs şi în alte ţări cu nivel de

dezvoltare similar, şi ţara inovatoare va începe să-l exporte.

Poate apare cerere şi din partea celor înstăriţi din ţările cu nivel mai scăzut

al venitului.

Pe măsura extinderii cererii, produsul se standardizează, făcând posibile

economii de scară prin producţia de masă.

16 Hirsch (1967).17 Vernon (1966)

Pagina 65 din 170




Capitalul fizic îl înlocuieşte pe cel uman în privinţa intensităţii în

componenţa bunului.

Această înlocuire se produce în a doua fază a ciclului produsului şi

conduce la creşterea importanţei costurilor relative faţă de firmele rivale (faza

creşterii).

Dacă diferenţele în privinţa preţurilor factorilor sunt mai mari decât

costurile exportului, poate apare stimulentul amplasării producţiei în străinătate,

unde costul este mai scăzut.

Cerinţele de factori rămânând similare celor din ţara inovatoare, producţia

se va localiza în alte ţări dezvoltate, care dispun de preţuri ale factorilor mai

scăzute. În aceste ţări are loc substituirea importurilor.

Dacă inovaţia este uşor de imitat, producţia se deplasează dintr-o ţară în

alta şi fără a fi necesară o investiţie peste hotare.

Produsele firmei inovatoare şi a celor imitatoare ajung să concureze pe

pieţe terţe (în ţări în curs de dezvoltare), având ca efect diminuarea preţului de

piaţă al produsului.

Hotărâtor devine acum nivelul costurilor unitare, în special al celor cu

salariul.

Figura 4.2: Ciclul produsului în comerţul internaţional

Pe parcursul celui de-al doilea stadiu, aşa după cum este ilustrat în figura4.1 volumul exportului ţării inovatoare scade, pe măsură ce producţia se

Pagina 66 din 170

Exporturi Ţarainovatoare

Alte ţări dezvoltate

Ţări în cursde dezvoltare

t0

Importuri

Stadiul 1 Stadiul 2 Stadiul 3




deplasează în străinătate. Este chiar posibil ca ţara iniţiatoare să devină importator

net al acestui bun, care acum încorporează un volum relativ ridicat de capital fizic.

Stadiul final al ciclului produsului apare atunci când procesul de producţie

este complet standardizat (faza de maturitate).

Creşte importanţa muncii ne specializate în procesul de producţie, iar

concurenţa devenită acerbă, face ca hotărâtor să devină argumentul costurilor.

Firmele din ţara inovatoare îşi pot amplasa fabrici în ţări în curs de dezvoltare cu

salarii joase.

Dacă tehnologia este disponibilă, producţia se poate concentra în ţări în

curs de dezvoltare şi fără investiţii din partea firmelor din ţări dezvoltate. În acest

stadiu, ţările în curs de dezvoltare pot deveni exportator net al produsului

menţionat.

În ţările dezvoltate are loc o substituire a exporturilor prin importuri

provenind din ţări în curs de dezvoltare.

Între timp, este posibil să-şi fi făcut apariţia pe piaţă un alt produs nou şi să

se declanşeze un alt ciclu al produsului.

De asemenea, este posibil ca noul produs să apară înaintea manifestării

vreunuia din ultimele stadii. În acest sens se apreciază că forţa de muncă de mică

răspândire, dar scumpă, este promotoarea inovaţiei18.

În concluzie, în cursul ciclului evidenţiat, produsul este la început intensiv

în capital uman, apoi în capital fizic şi în final, în muncă ne specializată.

Avantajul comparativ se deplasează de la ţara dezvoltată inovatoare, la alte

ţări dezvoltate şi apoi la ţări în curs de dezvoltare. În stadiul final, comerţul

internaţional cu acest produs se desfăşoară potrivit cerinţelor modeluluiHeckscher-Ohlin. Cunoaşterea fazei ciclului este utilă firmei, pentru formularea

strategiei de internaţionalizare.

Evoluţiile din ultimii ani ale economiei pe plan internaţional, mai ales

diminuarea diferenţelor dintre ţările dezvoltate în privinţa costului factorilor de

producţie, au determinat îngustarea domeniului de manifestare a celui de-al doilea

stadiu al produsului, sau chiar evitarea lui.18 Porter, M. E., (1993), pag.108

Pagina 67 din 170



α

α

1

1

= ∑

=

n

i

i qU


Pe de altă parte, progresele enorme în domeniul comunicaţiilor pe plan

mondial şi creşterea densităţii reţelelor globale ale întreprinderilor multinaţionale,

au redus nevoia unui contact nemijlocit între ingineri, manageri şi comercianţi.

Capacitatea întreprinderilor multinaţionale de a cerceta piaţa mondială

privind condiţiile de cerere şi de costuri, permite acestor întreprinderi să localizeze

chiar de la început producţia noilor bunuri în ţările cu cele mai atractive preţuri ale

factorilor, orientând deci comerţul internaţional de la bun început după cerinţele

modelului Heckscher-Ohlin.

Modelul ciclului produsului pe plan internaţional rămâne totuşi relevant

pentru procesul orientării firmelor mici şi mijlocii de la export, la investiţia peste

hotare19 şi pentru explicarea comerţului Nord-Sud.

Utilizarea unui model de echilibru general privind schimburile Nord-Sud20

permite identificarea clară a elementelor determinante pentru ciclul produsului,

anume inovaţia tehnologică şi transferul de tehnologie spre ţările în curs de

dezvoltare.

Modelul consideră un singur factor de producţie : munca şi presupune

identice costurile pentru toate cele “n” bunuri în fiecare regiune.

Bunurile pot fi clasificate în două grupe : tradiţionale şi noi.

Tehnologia pentru producerea bunurilor tradiţionale este universal

disponibilă.

Presupunând că salariile sunt mai ridicate în Nord (w N > wS ), rezultă că

bunurile tradiţionale sunt produse doar în Sud.

Noile bunuri sunt produse doar în Nord, conform modelului lui Vernon.

Astfel, n N este numărul bunurilor produse în Nord, echivalent cu numărul celor noi,iar nS este numărul bunurilor produse în Sud, echivalent cu al celor tradiţionale.

Funcţia de utilitate, identică pentru toţi consumatorii şi pentru toate

bunurile, are forma :

19 Vernon (1979)20 Krugman (1979 b)

Pagina 68 din 170



−−

==

α 1

1

w w

nn

qn

qn

l l

S

N

S

N

S S

N N

S

N


4.3

unde 0 < α < 1, qi este cantitatea consumată din bunul i, iar n este numărul

total de bunuri (n = n N + nS).

Potrivit acestei funcţii de utilitate, fiind dat nivelul venitului, bunăstarea va

spori ca urmare a unei creşteri a cantităţii şi / sau a numărului de bunuri

consumate.

Considerând condiţii de concurenţă perfectă şi normalizând, astfel ca o

unitate de muncă să producă o unitate dintr-un bun, atunci preţul oricărui bun

produs în Nord sau în Sud este egal cu rata salariului din acea regiune (p N = w N, pS

= wS).

Deci produsele din Nord vor avea un preţ unic, iar cele din Sud alt preţ

unic.

Potrivit funcţiei de utilitate, bunurile cu acelaşi preţ vor fi consumate în

aceeaşi cantitate, lucru care permite ca modelul să fie utilizat, considerând

respectiv un bun reprezentativ pentru Nord şi unul pentru Sud.

Cererea pentru bunuri noi, raportată la cea pentru bunuri tradiţionale va fi

determinată prin preţuri relative, respectiv prin ratele relative ale salariilor

4.4

unde qN şi qS reprezintă consumul

unui bun produs în Nord, respectiv în Sud. Cererea de muncă ( l ) din fiecare

regiune va fi determinată de numărul de bunuri produse şi de cantitatea obţinutădin fiecare bun

4.5

Această relaţie se mai poate scrie

Pagina 69 din 170

−−

−−

=

=

α α

1

1

1

1

w w

p

p

q

q

S

N

S

N

S

N



( )α1

S

N

α1

S

N

S

N

l l

nn

w w

−−−

=

τ ι

ι

nn N

+=

τ

ι

nn

S

N =


4.6

Din relaţia ( 4.6 ) rezultă că raportul dintre salariul din Nord şi cel din Sud

depinde de numărul noilor produse, determinat de inovaţia tehnologică, şi numărul

produselor tradiţionale, obţinute în Sud, ca rezultat al transferului de tehnologie.

În acest model inovaţia tehnologică se manifestă prin creşterea numărului

de produse (nu în creşterea productivităţii în obţinerea celor existente), iar

transferul de tehnologie, proces prin care bunurile noi trec în categoria celor

tradiţionale, deci fabricate în Sud, nu modifică numărul total de bunuri.

Să considerăm că inovaţia ( ι ) este o fracţie constantă din numărul total de

bunuri produse la un moment dat

Δ n = ι n

4.7

iar transferul de tehnologie ( τ ) reprezintă durata medie necesară pentru a

apare imitaţia, adică

Δ nS = τ n N

4.8

deci :

Δ n N = ι n - τ n N

4.9

În condiţii de echilibru, în model ponderea noilor produse în total va fi

stabilă:

4.10

deci raportul dintre numărul produselor din Nord şi al celor din Sud va fi :

4.11

Pagina 70 din 170




Nordul exportă produse noi, în schimbul celor tradiţionale, obţinute cu

tehnologii standardizate, în ţările cu salarii scăzute.

Structura acestui comerţ este în permanentă schimbare, noile produse

trecând pe măsura difuzării tehnologiei, în grupa celor tradiţionale.

Creşterea ratei inovaţiei duce la o creştere a numărului total de produse, în

timp ce creşterea ratei transferului de tehnologie arată că bunuri produse anterior

în Nordul cu salarii mari, sunt produse acum în Sudul cu salarii mici.

Are loc o economisire de resurse în producerea unor bunuri. Atât inovaţia,

cât şi transferul de tehnologie, au drept efect creşterea eficienţei economice la

nivel global, căci sporeşte producţia mondială obţinută cu un volum dat de resurse.

Dacă ι creşte, consumatorii din Nord beneficiază de o mai mare varietate

de bunuri, creşte salariul relativ în această zonă deci se îmbunătăţeşte şi raportul de

schimb corespunzător. Şi consumatorii din Sud vor avea de câştigat de pe urma

sporirii numărului de bunuri, dar salariul relativ şi respectiv raportul de schimb al

acestei zone se vor deteriora.

Mărirea transferului de tehnologie nu afectează numărul total de bunuri,

dar reduce raportul noilor bunuri faţă de cele tradiţionale, corespunzător scade

salariul relativ în Nord şi se deteriorează raportul de schimb al acestei zone.

Efectul modificării concomitente a ratei inovaţiei şi a celei de transfer de

tehnologie se evidenţiază prin modificarea raportului dintre numărul produselor

noi şi al celor tradiţionale (n N/nS). Creşterea acestui raport duce la îmbunătăţirea

raportului de schimb al Nordului, iar scăderea lui are ca efect îmbunătăţirea

raportului de schimb al Sudului.

Produse şi industrii noi apar permanent în Nord, prin efectul progresului

tehnic.

Monopolul acestei zone în obţinerea de produse noi este reflectat de

salariile relativ mai mari decât în Sud. Dar monopolul este continuu erodat de

transferul de tehnologie, a cărei consecinţă este deplasarea unor industrii în Sud,

datorită competiţiei salariilor reduse din această zonă.

Pagina 71 din 170




Prin prisma eficienţei globale, procesul menţionat este favorabil. Dar,

pentru ca în Nord să nu scadă salariile, să nu crească şomajul şi să se menţină

nivelul bunăstării, este necesar ca rata de creştere a numărului produselor noi să nu

fie inferioară celei aferente produselor tradiţionale.

În consecinţă, cele două regiuni au interese opuse în privinţa transferului de

tehnologie.

Introducând în acest model condiţia ca rata transferului de tehnologie să

depindă de diferenţa între costurile de producţie din cele două regiuni21 şi

considerând capitalul mobil pe plan internaţional, se demonstrează că sporirea

populaţiei în Sud are ca efect pe termen lung scăderea cererii pentru muncă în

Nord şi accelerarea transferului de tehnologie.

De altfel, evoluţiile din anii ’80 şi ’90 au arătat că noile produse şi noile

industrii n-au generat suficiente locuri de muncă pentru a compensa pierderea

celor datorate deplasării unor industrii ca siderurgia, textilele, confecţiile,

încălţăminte şi chiar de autoturisme din Nord în Sud.

Potrivit acestui model, încercările de a menţine industrii tradiţionale în

Nord prin reduceri de salarii, nu pot avea succes, căci erodarea primei la salariile

din Nord faţă de Sud conduce în final la strămutarea activităţii de inovare în Sud.

Răspunsul ţărilor bogate la concurenţa celor cu salarii joase este cel mai

adesea concretizat în restricţii comerciale şi politici industriale, manifestate mai

ales prin subvenţii acordate sectoarelor afectate de concurenţă.

Aceste măsuri nu încearcă să ajusteze resursele utilizate în respectivele

industrii, ci caută să menţină nivelul de activitate existent.Modelele analizate nu oferă suport ideii că prin intervenţia statului firmele

din industrii ajunse la maturitate tehnologică în ţările bogate mai pot recâştiga

competitivitatea pe plan internaţional.

Canalizarea resurselor spre anumite industrii favorizate poate fi riscantă,

atunci când inovaţia este sursa de bază a avantajului comparativ22.

21 Dollar (1986)22 Audretsch (1995)

Pagina 72 din 170




În aceste condiţii, politicile economice din ţările bogate ar trebui orientate

spre stimularea factorilor purtători ai inovaţiei şi generatori de noi idei.

Curbele învăţării şi comerţul internaţional.

Teoria curbelor învăţării23 în comerţul internaţional porneşte de la ideea că

tehnologia (de proces) dintr-o ţară este determinată de producţia ei cumulată în

domeniul respectiv.

Ţara cu cel mai mare volum al producţiei cumulate realizează, ca urmare a

efectelor de învăţare (experienţei), cele mai scăzute costuri, adică dezvoltă o

tehnologie performantă şi dispune de şanse mai mari de export, decât o ţară cu o

producţie cumulată mai mică.

Acest efect este cu atât mai accentuat, cu cât este mai mare piaţa internă,

sau cea externă în perioada decalajului imitării.

Iniţial s-a observat în producţia de avioane că la o dublare a volumului

acesteia, ca urmare a efectului învăţării (Learning by Doing), scad costurile unitare

cu 20%. Cercetările au atestat existenţa acestui efect de scădere a costurilor la

toate industriile, cu unele diferenţe între industrii în privinţa formei curbei de

învăţare.

Posibile forme ale acestor curbe sunt ilustrate în figura 4.2, unde, pe

ordonată se reprezintă eficienţa, exprimată ca logaritm al costului unitar sau al

cheltuielii de muncă pe unitatea fizică de produs (log Y), iar pe abscisă se

reprezintă experienţa, exprimată ca logaritm al volumului cumulat al producţiei

(log Σ x).

S-a constatat că regula curbei învăţării se aplică nu doar la domeniul strictal producţiei, ci şi la desfacere, cercetare, dezvoltare24etc.

Trebuie remarcat faptul că noul venit (imitatorul) în producţie şi comerţul

internaţional beneficiază de o serie de avantaje : poate profita de o tehnică mai

modernă, poate folosi experienţa precursorului şi poate demara producţia cu

costuri unitare mai mici decât acesta.

23 Posner (1961), Arrow (1962)24 Henderson (1974)

Pagina 73 din 170




Figura 4.2: Posibile forme ale curbei învăţării

Fenomenul se poate ilustra (figura 4.3) cu un ipotetic exemplu, în care

inovatorul este o întreprindere europeană, iar imitatorii sunt, la început o

întreprindere japoneză şi apoi una coreeană.

O întreprindere europeană (IE) a fabricat un produs nou şi prin producţia

cumulată de XE a ajuns la o experienţă care îi permite scăderea costurilor unitare

până la nivelul PE.

După un anumit interval intră pe piaţă o întreprindere japoneză, care poate

porneşte de la o situaţie iniţială a costurilor mai favorabilă, să zicem K J.

Începând curba de învăţare la un nivel mai scăzut de cost, întreprinderea

respectivă economiseşte ΔΣx producţie cumulată.

Concurentul japonez intrând mai târziu pe piaţă achiziţionează cea mainouă tehnologie şi îşi optimizează producţia la un nivel superior întreprinderii

europene, care utilizează tehnologia de care dispunea iniţial. Concurentul japonez

beneficiază de o curbă a învăţării mai înclinată. De asemenea, profitând de faptul

că firma europeană a testat deja potenţialul pieţei, se concentrează asupra unei

strategii globale de export, ceea ce îi permite să-şi mărească considerabil producţia

şi ajunge rapid la volumul XJ al producţiei cumulate, realizând acelaşi nivel de

cost ca şi firma europeană (PJ=PE).

Pagina 74 din 170

Log Y

Log Σ x




Tot astfel, o firmă coreeană care intră mai târziu pe piaţă şi profită de un

cost de pornire mai scăzut decât cea japoneză, cu o curbă a învăţării mai înclinată,

ajunge într-un timp şi mai scurt, respectiv cu o producţie cumulată mai mică, la

nivelul de cost unitar realizat de firma japoneză, respectiv europeană.

Figura 4.3: Curbele învăţării la iniţiator şi la noii veniţi

În literatura de specialitate s-au făcut estimări consistente25 cu privire la

durata de timp necesară ajungerii din urmă a inovatorilor de către imitatori, fiind

date capacităţile de producţie, ritmul de creştere a pieţei, nivelul iniţial al costurilor

şi viteza procesului de învăţare.O problemă actuală se referă la aspecte comerciale în legătură cu drepturile

de proprietate intelectuală.

În acordurile negociate la Runda Uruguay din cadrul GATT o importanţă

centrală s-a conferit investiţiilor internaţionale, comerţului cu servicii şi drepturilor

de proprietate intelectuală în legătură cu comerţul internaţional.

25 Perlitz, M., 1983, p. 26

Pagina 75 din 170

Log K K E

K J

K E

PC

PJ PEIC

IJ

IE

ΔΣX

1 XC XJ XElogΣX




Problema drepturilor de proprietate intelectuală a fost inclusă la ordinea de

zi a rundei la insistenţa ţărilor bogate.

Solicitarea lor pornea de la temerea că produse şi procese noi, dezvoltate în

aceste ţări, sunt în tot mai mare măsură copiate de alte ţări, mai ales în curs de

dezvoltare, care nu aplică aceleaşi standarde privind protecţia drepturilor de

proprietate intelectuală ca şi ţările bogate. În locul producţiei inovatorului peste

hotare, s-a răspândit tot mai mult imitarea, ca principal vehicul al transferului de

tehnologie din Nord în Sud.

Ţările bogate şi-au argumentat poziţia, susţinând că este chiar în interesul

ţărilor în curs de dezvoltare să asigure o mai mare protecţie a drepturilor de

proprietate intelectuală pentru firmele din Nord şi să reducă rata de difuzare a

tehnologiei.

Este evident însă că acest punct de vedere nu are fundamentare ştiinţifică.

Potrivit ştiinţei economiei, cunoaşterea are prin excelenţă caracteristicile unui bun

public (colectiv) – odată ce a fost produs, poate fi utilizat de orice individ sau

firmă la un cost adiţional foarte scăzut. Numai printr-o largă diseminare a ideilor

noi poate fi maximizată eficienţa.

Pe de altă parte, cu cât este mai mare difuzarea ideilor noi, cu atât este mai

limitat beneficiul inventatorilor, respectiv este mai mică rentabilitatea investiţiilor

în cercetare şi dezvoltare, proces prin care se generează noile idei, ce îmbracă

forma noilor procese sau produse.

Protejarea drepturilor de proprietate intelectuală urmăreşte să ofere stimuli

pentru inovare.

Apărând sub forma brevetelor, drepturilor de autor şi a mărcilor înregistrate, protecţia menţionată are drept consecinţă ridicarea ratei inovaţiei,

respectiv creşterea viitoare a numărului de produse şi procese.

Apare un cost, sub forma acordării monopolului firmei inovatoare. Prin

aceasta, consumul nu va atinge nivelul optim, adică se va vinde o cantitate mai

mică la un preţ mai ridicat, comparativ cu situaţia în care tehnologia ar fi fost larg

disponibilă, pe o piaţă de competiţie.

Pagina 76 din 170




Aşadar, în termeni de costuri şi avantaje sociale, costurile protecţiei

drepturilor de proprietate intelectuală s-ar concretiza în limitarea consumului, iar

avantajele – în creşterea viitoare a gamei de produse şi procese.

Extinderea protecţiei respective pe plan internaţional implică de asemenea

costuri şi beneficii. În absenţa protecţiei, ar apare o ofertă competitivă din partea

producătorilor din Sud.

Difuzarea fără costuri a noilor tehnologii spre ţările în curs de dezvoltare

poate descuraja investiţiile în cercetare din ţările dezvoltate şi, în consecinţă,

reduce numărul de produse noi, disponibile pentru consumatorii din Sud.

Pe de altă parte, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în ţările în

curs de dezvoltare ar duce la creşterea puterii de piaţă a firmelor din Nord pe

pieţele din Sud.

Consumatorii din aceste din urmă ţări ar consuma mai puţin decât în

absenţa protecţiei noilor produse.

Diminuarea rentei consumatorilor din Sud ar depăşi ca valoare, creşterea

profitului firmelor din Nord, ceea ce ar echivala cu o scădere a eficienţei pe plan

mondial.

Se apreciază26 că, din perspectivă globală, nu există nici un motiv care să

îndreptăţească a se considera drept optimă protecţia universală a proprietăţii

intelectuale, costurile extinderii acesteia la nivel mondial depăşind avantajele ei.

Beneficiile marginale aferente unei suplimentări a protecţiei proprietăţii

intelectuale descresc pe măsură ce numărul ţărilor acoperite creşte.

Se aplică în practică invenţiile cele mai profitabile. Cu cât este mai mare

piaţa protejată, cu atât este mai mare numărul de invenţii aplicate, şi mai mic

numărul celor rămase ne aplicate, fiind mai puţin profitabile.În aceeaşi măsură se amplifică pierderea de rentă a consumatorilor. Pare

corectă ipoteza că optimul protecţiei proprietăţii intelectuale este, din punct de

vedere geografic, o arie inferioară ansamblului mondial.

În ţările bogate protecţia brevetelor are drept consecinţă un transfer de

venit de la consumatori la firma care a introdus invenţia. Dacă protecţia respectivă

s-ar extinde la toate ţările, ar avea loc un transfer de bunăstare de la săraci la26 Deardorff (1990)

Pagina 77 din 170




bogaţi. Ar fi echitabil ca ţările cele mai sărace să fie scutite de a participa la acest

proces.

În privinţa inovaţiilor de proces, raţionamentul este asemănător.

S-ar putea înregistra un spor de bunăstare pe ansamblul mondial în

condiţiile extinderii protecţiei intelectuale la toate ţările, numai în cazul invenţiilor

care atrag o ridicare extrem de accentuată a productivităţii şi profiturile firmelor

din Nord ar fi atât de mari, încât le-ar permite acordarea de compensaţii Sudului.

Pentru celelalte inovaţii bunăstarea la nivel mondial ar fi mai ridicată în

condiţiile completei difuzări a tehnologiei27.

Dacă cele două zone ar avea nevoi tehnologice diferite, probabil că

protecţia proprietăţii intelectuale în Sud ar încuraja inovaţiile unor firme din Nord

ce au afinităţi pentru Sud.

Dacă însă preferinţele pentru tehnologie ar fi similare, este evident că

Sudul nu ar avea stimulent pentru asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale28.

Acordul privind aspecte comerciale în legătură cu drepturile de proprietate

intelectuală (TRIPs)* prin care se cere ţărilor în curs de dezvoltare să adopte

anumite norme de protecţie a proprietăţii intelectuale va intra în vigoare diferenţiat

în timp, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a diverselor grupe de ţări.

Cele mai sărace vor aplica prevederile acordului TRIPs abia după 11 ani de

la crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Se pare că această aplicare va fi în detrimentul bunăstării din cele mai

sărace ţări, iar din perspectivă globală, va fi chiar nociv economic.

S-a argumentat că acordul TRIPs va stimula investiţiile străine efectuate înţările în curs de dezvoltare.

Dar cercetările empirice nu evidenţiază o legătură de cauzalitate între

protejarea proprietăţii intelectuale şi fluxurile de investiţii străine.

Dimpotrivă, ele sugerează că schimburile intra-firmă tind să fie mai

ridicate în ţările cu protecţie scăzută a proprietăţii intelectuale.

27 Chin şi Grossman (1990).28 Diwan şi Rodrik (1991).* “Trade Related Intellectual Property” issues

Pagina 78 din 170




Firmele multinaţionale preferă comerţului investiţiile directe în ţări cu o

protecţie scăzută a proprietăţii intelectuale, urmărind să-şi asigure controlul asupra

informaţiei tehnologice.

Un nivel mai ridicat al protecţiei proprietăţii intelectuale în ţările în curs de

dezvoltare ar diminua stimulentele întreprinderilor multinaţionale de a investi în

aceste ţări.

5 COMERŢUL EXTERIOR ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Efectele creşterii asupra comerţului exterior.

În general se recunoaşte că exporturile creează locuri de muncă, dar

extinderea exporturilor este condiţionată de către partenerii comerciali de

deschiderea faţă de importuri.

Altă teză, mai puţin recunoscută, este că importurile eliberează resurse de

producţie din ramuri mai puţin competitive, care, puse la dispoziţia ramurilor cu

avantaje comparative, pot ridica competitivitatea întregii economii naţionale.

Din tradiţionalul model static al schimburilor rezultă că acestea permit unei

economii naţionale să atingă un nivel mai înalt al producţiei şi consumului

comparativ cu situaţia de autarhie.

Adaptarea structurii producţiei naţionale la semnalele pieţei mondiale,

concretizate în modificările de preţuri, este un proces însoţit de costuri pe termen

scurt sau mediu.Dar în modelul respectiv nu sunt evidenţiate impulsurile de creştere

rezultate prin restructurarea producţiei.

S-ar putea considera ca impuls faptul că ramura cu avantaj comparativ îşi

extinde producţia şi ridică salariile, creşte în ansamblu performanţa muncii, se

diminuează şomajul şi astfel se extind posibilităţile de producţie ale economiei

naţionale.

Se trece cu vederea însă că poate rămâne capital ne folosit în ramura a cărei producţie s-a contractat, diminuându-se prin aceasta posibilităţile de producţie.

Pagina 79 din 170




Prin creştere economică înţelegem în general o extindere pe durata mai

multor ani a capacităţilor de producţie ale unei ţări.

Pentru a evidenţia creşterea economică în modelul tradiţional al comerţului

internaţional este necesară introducerea în model a unui al treilea factor, aferent

nivelului tehnologic.

Apar efecte de creştere ale comerţului exterior, atunci când specializarea pe

produse cu avantaj comparativ conduce şi la îmbunătăţirea tehnologiei producţiei,

accentuând în continuare avantajul comparativ.

Acest proces este ilustrat în figura 5.1.

Iniţial, posibilităţile de producţie ale ţării sunt redate prin curba TT,

structura producţiei în condiţii de autarhie fiind precizată de punctul A.

Participând la comerţul internaţional, producătorii din această ţară se vor

orienta după raportul de schimb internaţional RS şi vor produce mai multă stofă şi

mai puţin vin, corespunzător punctului P de pe curba posibilităţilor de producţie.

Extinderea producţiei de stofă incită la inovaţii de proces. Dacă se reuşeşte

să se reducă costurile unitare prin folosirea de noi utilaje şi printr-o mai bună

organizare a producţiei, apare o corelaţie pozitivă între volumul producţiei

planificate şi contribuţia inovaţiei la beneficii.

Producătorii pot beneficia şi de curba învăţării*.

Aceste efecte se exprimă prin deplasarea curbei de transformare TT la TT’

(cu condiţia ca reducerea producţiei de vin să nu modifice tehnologia din această

ramură).

Dacă raportul internaţional de schimb nu se modifică, noua structură de

producţie a ţării va corespunde punctului P’, aferent unui produs intern brut

superior.Va creşte din nou volumul de producţie planificat în industria textilă, unde

din nou se vor manifesta tendinţa spre inovare şi efectul curbei învăţării.

Progresul tehnic astfel indus face ca în etapa următoare curba posibilităţilor

de producţie să se extindă la TT’’, iar structura producţiei să se deplaseze la P’’,

astfel ca producţia textilă să înregistreze o nouă creştere, chiar dacă concomitent

creşte şi producţia de vin.

* vezi cap 3

Pagina 80 din 170




Punctele P, P’ şi P’’ se află pe aşa numita traiectorie a expansiunii de scară

(TES).

Figura 5.3: Comerţul exterior şi perfecţionarea tehnologiei

Specializarea industrială a ţărilor vest-europene, care în perioada postbelică

au înregistrat o importantă creştere economică, pare a corespunde acestui tipar.

Guvernele acordă atenţia cuvenită direcţiilor de specializare a ţărilor lor.Aşa numitele produse de înaltă tehnologie (“high tech”) manifestă, potrivit

procesului schiţat mai sus, cea mai rapidă evoluţie, promiţând viitoare avantaje

comparative şi totodată posibilităţi mari de diferenţiere a produselor, care le

garantează cote stabile de piaţă*.

* vezi capitolul 7

Pagina 81 din 170

Stofă

TES

T’’

P’’

T’

P’

TP

ACIS

O TRS RS RS Vin




Alt mod de punere a problemei privind relaţia comerţ-creştere economică

constă în a stabili dacă procesul creşterii economice conduce la mărirea, sau

diminuarea dependenţei ţării de piaţa mondială.

O asemenea dilemă apare la ţările dezvoltate, în legătură cu forma

ajutorului de dezvoltare acordat ţărilor sărace: credit pentru extinderea producţiei,

sau preferinţe la import, temându-se ca ajutoarele de dezvoltare să nu ducă la

restrângerea pieţei pentru exporturile ţărilor donatoare.

Problema privind relaţia comerţ-creştere economică apare şi în legătură cu

procesele de integrare economică, unde se formulează întrebarea dacă procesul

creşterii economice intensifică, sau slăbeşte integrarea economică.

Pentru analiza efectelor creşterii economice asupra comerţului internaţional

trebuie avute în vedere dimensiunea ţării - dacă aceasta influenţează sau nu

parametrii economiei mondiale - precum şi cauza creşterii economice :

modificarea stocului de factori de producţie ai ţării, sau progresul tehnic.

5.2 Creşterea economică, consumul, producţia şi comerţul internaţional.

5.2.1 Creşterea economică, consumul şi comerţul internaţional.

În cazul unei ţări mici, se consideră raportul de schimb dat.

Considerând, pentru simplificare, costurile de oportunitate constante, în

modelul tradiţional cu două mărfuri rezultă o specializare completă a ţării în

producţia uneia dintre acestea.

Se demonstrează că efectul creşterii economice asupra schimburilor comerciale externe ale ţării depinde de elasticitatea faţă de venit a cererii interne

pentru mărfuri din import.

Efectul creşterii economice poate fi, la o extremă, puternic pozitiv orientat

spre comerţ în cazul mărfurilor la care elasticitatea cererii faţă de venit este

supraunitară*, sau puternic negativ orientat faţă de comerţ, la cealaltă extremă, în

cazul mărfurilor la care această elasticitate este negativă**.

* Este vorba de aşa numitele bunuri “superioare”** Este vorba de aşa numitele bunuri “inferioare”

Pagina 82 din 170




Altfel spus, creşterea economică a unei ţări este cu atât mai mult orientată

spre schimburi comerciale externe, cu cât scade pentru ţara respectivă gradul de

acoperire din producţia proprie a cererii de bunuri “superioare”.

5.2.2 Creşterea economică, producţia şi comerţul internaţional.

Considerăm de această dată costuri de oportunitate crescătoare şi menţinem

premisa raportului de schimb dat. În urma creşterii economice, curba posibilităţilor

de producţie a ţării se deplasează în afară, îndepărtându-se de originea axelor de

coordonate corespunzătoare celor două bunuri din modelul tradiţional.

Punctul de tangenţă a noii curbe a posibilităţilor de producţie cu raportul de

schimb internaţional caracterizează noua structură a producţiei ţării.

Dacă, în urma creşterii economice producţia internă a bunului importat a

scăzut, efectul total este puternic orientat către schimbul internaţional.

Situaţia opusă, când în urma creşterii economice producţia bunului de

export scade în valoare absolută, corespunde efectului puternic negativ orientat

faţă de export.

Modificarea volumului schimburilor economice externe ale unei ţări,

determinată de creşterea economică, este corelată negativ cu elasticitatea de

scară*** a producţiei bunurilor de import din ţara respectivă.

5.3 Modificarea cantitativă şi calitativă a stocului de factori de

producţie, creşterea economică şi comerţul internaţional.

Pentru a analiza efectele sporirii stocului de factori de producţie sau a

progresului tehnic asupra comerţului exterior, pornim de la premisele concurenţei

perfecte şi a liberului schimb.

Fiecare ţară dispune de o anumită înzestrare cu factori de producţie (muncă

şi capital). Pot fi produse două bunuri (x şi y) şi sunt două ţări (A şi B, ultima fiind

considerată restul lumii).*** Elasticitatea faţă de produsul intern brut.

Pagina 83 din 170




Să considerăm că procesul creşterii economice se manifestă în ţara A.

Acest proces poate avea drept cauze mărirea înzestrării ţării cu cel puţin

unul din factorii de producţie, sau progresul tehnic înregistrat în cel puţin una din

industrii.

5.3.1 Modificarea cantitativă a stocului de factori de producţie, creşterea

economică şi comerţul internaţional.

(i) Considerăm că A este o ţară mică, ce nu poate influenţa preţurile

mărfurilor pe plan internaţional. Dacă această ţară înregistrează o creştere

proporţional egală a ambilor factori de producţie, producţia celor două bunuri va

creşte corespunzător în aceeaşi proporţie.

Întrucât nu a avut loc nici o modificare în tehnologie, şi preţurile mărfurilor

rămânând neschimbate, rezultă că nu s-au modificat nici preţurile factorilor de

producţie în această ţară.

Dacă nu se modifică nici preferinţele de consum la scară socială, atunci atât

exporturile, cât şi importurile vor creşte în aceeaşi proporţie cu stocurile factorilor

de producţie.

Considerând că populaţia totală a ţării a crescut în aceeaşi proporţie cu

factorul muncă (populaţia ocupată), rezultă că venitul real pe locuitor al ţării

respective s-a menţinut constant.

În cazul considerat aici, proporţia modificării venitului real pe locuitor este

inversă faţă de raportul dintre proporţia creşterii populaţiei totale şi a celei ocupate.

Dacă ţara A este de mari dimensiuni, ea poate influenţa preţurileinternaţionale ale mărfurilor.

Preţul relativ internaţional al mărfii exportate de A va scădea. În ambele

ţări producătorii vor reacţiona, deplasându-se de la produsul care s-a ieftinit spre

cel care şi-a crescut preţul relativ.

Factorul de producţie utilizat mai intensiv în obţinerea bunului importat de

ţara A va înregistra o creştere a remunerării reale, deoarece a devenit mai puţin

abundent (mai căutat).

Pagina 84 din 170




Volumul exportului ţării A va creşte, dar importul său va creşte numai dacă

curba ofertei ţării B este elastică.

Dacă această curbă este inelastică, ţara B va oferi o cantitate mai mică din

marfa importată de ţara A, decât anterior schimbării.

Modificarea venitului real pe locuitor al ţării A depinde în acest caz nu

doar de raportul dintre proporţia modificării populaţiei totale şi a celei ocupate din

ţara A, ci şi de modificarea raportului de schimb internaţional.

În aceste condiţii, diminuarea venitului real pe locuitor în ţara A tinde să

devină certă.

În realitate, consecinţele nefavorabile ale transformărilor care au loc în

această ţară pot fi compensate de altele favorabile, rezultate ca urmare a

manifestării concomitente a procesului menţionat şi la ţările partenere.

(ii) Dacă în ţara A creşte doar volumul factorului muncă, iar stocul de

capital rămâne ne modificat, şi ţara A fiind mică nu poate influenţa raportul de

schimb internaţional, în absenţa unor modificări ale tehnologiei, preţurile factorilor

nu se vor modifica.

Considerând venituri de scară constante, se va înregistra o scădere absolută

a producţiei bunului intensiv în capital în ţara A şi o creştere a producţiei bunului

intensiv în muncă, fenomen cunoscut ca efectul Rybczynski.

Ţinând seama că nu s-au modificat proporţiile utilizării factorilor de

producţie în industriile ţării A, singurul mod de a valorifica suplimentul de muncă

este extinderea producţiei sectorului intensiv în muncă (x) din ţara A, atrăgând un

volum de capital în proporţie adecvată, din sectorul intensiv în capital (y), care îşi

va reduce în mod absolut volumul producţiei.

Dacă x este marfa de export a ţării A, va creşte volumul schimburilor

acestei ţări cu ţara B.

Dacă x este marfa de import pentru ţara A, exporturile sale, constituite din

marfa y, vor scădea.

În acest din urmă caz, ţara A îşi va diminua deschiderea faţă de piaţa

mondială.

Pagina 85 din 170



N K K N

N q d y

x y

x x

−

=

−


Este posibilă, de asemenea, o creştere atât de importantă a producţiei mărfii

intensive în muncă în ţara A ca urmare a sporirii înzestrării ţării cu muncă, încât

aceasta să devină din importatoare, ţară exportatoare de marfă x.

Dacă ţara A este de mari dimensiuni şi poate afecta preţul relativ mondial,

preţul mărfii x va scădea, întrucât i-a crescut producţia.

Deoarece produsul y a devenit mai puţin abundent, îi va creşte preţul, şi tot

mai mulţi producători din ambele ţări se vor orienta spre acest produs.

În consecinţă va creşte preţul capitalului, factorul intensiv în fabricarea lui

y, iar remunerarea muncii va scădea în ambele ţări.

Raportul de schimb al ţării A se va deteriora, dacă aceasta importă marfa y,

şi se va îmbunătăţi, dacă o exportă.

Efectul Rybczynski se pune în evidenţă astfel : considerând venituri de

scară constante şi fiind dat un anumit raport capital / muncă (cx în industria x şi cy

în industria y), Qx, Kx, şi Nx exprimă respectiv volumul producţiei, înzestrarea cu

capital şi munca din industria x, iar Qy, Ky, şi Ny mărimile similare din industria

y. Literele mici q, k, n exprimă proporţia modificării mărimilor redate prin literele

mari corespunzătoare.

Considerăm că stocul de capital rămâne constant, K = K x + K y, astfel încât

dK x = -dK y. Înzestrarea totală cu factorul muncă N, se măreşte, astfel încât dNx +

dNy = d N.

Deoarece

kx = qx = nx şi ky = qy = ny 5.1, 5.2

sunt valabile relaţiile:

Kx qx = - Ky qy şi Nx qx + Ny qy = d(N

5.3

Această ultimă relaţie mai poate fi scrisă astfel:

Pagina 86 din 170



N N

ccq

x y

x

x

d −

=

−1


5.6

Aceasta este echivalentă cu :

5.7

Din ecuaţia (5.5) se poate observa că qx este pozitiv numai dacă cy > cx.

Deci producţia mărfii x creşte numai dacă această marfă este intensivă în

muncă.

Dacă este intensivă în capital, producţia ei scade.

(iii) Prezintă interes şi situaţia în care o ţară stimulează o anumită industrie.

Aceasta presupune creşterea în proporţii diferite a înzestrării cu factori de

producţie.

Menţinând premisele din paragraful precedent, rezultă că vor trebui

crescute cantităţile de factori utilizate în industria respectivă în aceeaşi proporţie

cu producţia acesteia.

Altfel spus, sporurile stocurilor de factori de producţie se vor afla într-un

raport egal cu intensitatea factorilor, specifică industriei ce urmează a-şi mări

producţia.

Aceasta explică de ce ţările în curs de dezvoltare şi multe dintre cele recent

industrializate, care au stimulat extinderea unor industrii pentru substituirea

importurilor, au înregistrat o imensă îndatorare externă.

Pentru a îndeplini cerinţele raportului necesar capital / muncă, au recurs la

capital obţinut prin împrumuturi externe.

5.3.2 Progresul tehnic

O a doua cauză a creşterii economice este progresul tehnic.

Este vorba de o modificare a tehnicii de producţie, care permite obţinerea

unui volum de producţie dat cu o cheltuială mai mică de factori de producţie, sau a

unui volum mai mare al producţiei cu o cheltuială dată de factori. Implică omodificare a funcţiei de producţie.

Pagina 87 din 170




Progresul tehnic poate fi caracterizat în mai multe moduri.

Poate fi exogen, rezultând dintr-o descoperire întâmplătoare a unei metode

de producţie nouă, superioară.

Poate rezulta şi din invenţii sau inovaţii, apărute în urma unor alegeri

deliberate mai ales în domeniul cercetării-dezvoltării, în oricare din industrii.

Progresul tehnic ar trebui să fie bun public, adică să fie pus în mod liber la

dispoziţia producătorilor.

În realitate nu este bun public, sistemul brevetelor creând drepturile de

proprietate asupra inovaţiilor obţinute prin cercetare şi dezvoltare.

În lumina acestei abordări, cunoaşterea tehnică (“know-how”) reprezintă

un factor de producţie, ca şi munca, capitalul, sau factorii naturali.

Cercetarea întreprinsă de Denison (1962) a arătat că în perioada postbelică,

aproximativ un sfert din creşterea produsului intern brut real din ţările industriale

nu poate fi explicat dacă se foloseşte pentru analiză o singură funcţie de producţie.

Cu alte cuvinte, sporirea stocului de factori de producţie explică doar în

proporţie de trei sferturi creşterea economică.

Se presupune că restul ne explicat de aceşti factori se datorează cercetării şi

dezvoltării.

Progresul tehnic poate fi clasificat pe baza efectelor sale.

Dacă măreşte produsul marginal al factorilor de producţie în aceeaşi

proporţie, este denumit neutru în sensul lui Hicks.

Nu modifică forma isocuantelor * industriei în care a apărut.Acestea sunt asociate însă unor volume superioare de producţie.

Altă variantă de progres tehnic este cel non neutru (înclinat), potrivit

abordării lui Hicks, având ca efect creşterea produsului marginal al unuia din

factorii de producţie în proporţie mai mare decât al celuilalt.

* Isocuanta este locul geometric al punctelor din plan, ale căror coordonate exprimă cheltuielile defactori necesare obţinerii unui volum de producţie dat.

Pagina 88 din 170




(i) Considerăm un progres tehnic exogen, neutru în sensul lui Hicks,

manifestat în ambele industrii din A, care este o ţară mică.

Se presupune că preferinţele rezidenţilor lui A pot fi agregate într-o hartă

de indiferenţă socială unic definită şi sunt omotetice**.

Preţurile mondiale fiind date, producţiile celor două mărfuri x şi y cresc în

ţara A în aceeaşi proporţie în care s-a manifestat progresul tehnic. Dacă indicele

progresului tehnic s-a dublat în ambele industrii, atunci şi volumul producţiei

acestora s-a dublat. În consecinţă, în ţara A se vor dubla şi preţurile ambilor factori

de producţie.

În ţara B, unde nu s-a înregistrat vreo schimbare tehnică, preţurile factorilor

de producţie rămân ne modificate. Date fiind premisele amintite, în ţara A se

dublează cererea pentru ambele mărfuri. Se vor dubla atât exporturile, cât şi

importurile ţării A. Pe piaţa mondială nu se vor schimba condiţiile, astfel că

preţurile relative ale mărfurilor vor rămâne ne modificate.

Figura 5.2: Progresul tehnic neutru în sensul lui Hicks, manifestat în

aceeaşi

proporţie în ambele industrii - efecte asupra producţiei

Deşi structura producţiei s-a menţinut constantă şi preţurile mondiale nu s-

au modificat, preţurile absolute ale factorilor de producţie din ţara considerată

cresc, întrucât a crescut productivitatea factorilor, respectiv aceloraşi volume de

muncă şi capital li se repartizează un venit naţional mai mare. Venitul real pelocuitor va creşte, evident, în aceeaşi proporţie.

Consecinţele aceluiaşi progres tehnic vor fi diferite, dacă A este o ţară

mare, care poate influenţa piaţa internaţională.

O primă consecinţă va fi deteriorarea raportului de schimb al acestei ţări.

** Preferinţele sunt omotetice, dacă implică o cerere a cărei elasticitate faţă de venit este egală cuunitatea pentru fiecare din bunuri.

Pagina 89 din 170

y

x

C’’

C’

C




Volumul exporturilor lui A va creşte cu siguranţă, dar volumul importurilor

sale va scădea, dacă curba ofertei ţării B este inelastică faţă de preţ, sau va creşte,

dar în proporţie mai mică decât exportul dacă oferta ţării B este elastică faţă de

preţ.

În ambele ţări structura producţiei se va modifica în favoarea produsului

devenit mai scump.

Va creşte şi preţul factorului intensiv pentru acel produs în ambele ţări.

Consumatorii vor reacţiona, orientându-se în mai mare măsură spre

produsul devenit mai ieftin, adică cel exportat de ţara A.

Se poate aprecia că restul lumii (ţara B) va avea de câştigat per total, de pe

urma progresului tehnic înregistrat în ţara A.

Totuşi, rezidenţii din ţara B, posesori ai factorului de producţie utilizat

intensiv în producţia mărfii importate din ţara A îşi vor diminua venitul real, iar

dacă în restul lumii sunt şi unele ţări care exportă acelaşi produs ca şi ţara A, vor

suferi o deteriorare a raportului de schimb, dar fără a beneficia de compensaţia

rezultată din tehnologia mai avansată, ca ţara A.

În figura 5.2 este evidenţiată o transformare omotetică a frontierei

posibilităţilor de producţie, corespunzătoare creşterii producţiei în aceeaşi

proporţie în ambele industrii.

Figura 5.3: Progresul tehnic neutru în sensul lui Hicks în industria x:

efecte asupra producţiei

Pagina 90 din 170

y

x

D

D’’

D’




Dacă ţara este de mici dimensiuni şi nu poate influenţa cu nimic preţurile

mondiale, structura producţiei sale se mută de la punctul C la C’, menţinând

proporţiile între cele două industrii.

Dacă însă ţara A este mare, oferta sa influenţează preţurile mondiale. Preţul

mondial al mărfii exportate de ţara A va scădea, iar structura finală (după

modificarea raportului de schimb internaţional) a producţiei acestei ţări va

corespunde punctului C’’.

(ii) În cazul progresului tehnic neutru în sensul lui Hicks, manifestat în

industria x a unei ţări de dimensiune mică (A), pentru care preţurile internaţionale

sunt date, primul efect va consta în creşterea producţiei industriei x, urmată de un

declin absolut al producţiei industriei y.

În figura 5.3 este prezentat efectul progresului tehnic neutru Hicks,

manifestat într-o singură industrie. Se observă că numai intersecţia curbei

posibilităţilor de producţie cu axa absciselor se deplasează, exprimând o capacitate

mai mare pentru producerea mărfii x.

Dacă ţara A ar fi mică, noua structură a producţiei va corespunde punctului

D’, unde dreapta corespunzătoare raportului de schimb internaţional este tangentă

noii curbe a posibilităţilor de producţie. Din grafic se poate constata creşterea

producţiei mărfii x şi scăderea producţiei mărfii y.

Dacă ţara A ar fi de mari dimensiuni şi ar putea influenţa preţurile

mondiale, raportul ei de schimb s-ar deteriora şi structura producţiei sale ar

corespunde unui punct (D’’) de pe curba extinsă a posibilităţilor de producţie,

situat deasupra lui D’.

5.4 Efectele comerţului exterior asupra creşterii economice.

Creşterea economică este un proces dinamic de sporire a venitului,

distribuit pe o perioadă lungă de timp. Efectul comerţului exterior asupra creşterii

economice este prezentat cu claritate într-un model al lui Corden (1971).

Pagina 91 din 170




Creşterea economică este ilustrată prin sporirea continuă a stocurilor de

capital şi de muncă.

Munca are rata de creştere “n”.

Pe termen foarte lung şi capitalul are aceeaşi rată de creştere.

Pe termen scurt însă, factorii care determină creşterea capitalului sunt

economiile şi preţurile bunurilor de capital.

Creşterea venitului total real este media ponderată a ratelor creşterii muncii

şi capitalului.

În model sunt două bunuri intermediare, comercializabile pe plan

internaţional.

Pentru producerea lor se folosesc muncă şi capital, în proporţii diferite.

Cele două bunuri intermediare se folosesc în proporţii diferite, pentru

producerea bunurilor finale, adică a celor de consum şi a celor destinate

investiţiilor.

Dacă economia trece la un moment dat de la starea de autarhie la cea de

liber schimb, nu au loc transformări, în cazul că raportul preţurilor bunurilor

intermediare din acea ţară coincide cu cel existent pe piaţa mondială.

Dar, dacă aceste preţuri diferă, sectorul producător al bunului intermediar

importabil îşi va diminua producţia, iar cel aferent bunului exportabil îşi va mări

producţia.

Ca urmare a exportului şi importului, cele două ramuri producătoare de

produse finale vor putea cumpăra mai multe bunuri intermediare.

O parte din venitul real suplimentar va fi economisită.

În consecinţă, un anumit interval de timp, rata de creştere a capitalului se

va mări.

Acest efect va fi mai accentuat, dacă bunurile exportate sunt intensive încapital considerându-se că primitorii de profituri economisesc o fracţie mai mare

din venit, decât primitorii de salarii.

Efectul va fi şi mai accentuat, dacă bunurile de capital ar fi intensive în

produsul intermediar importabil, ceea ce ar determina scăderea preţurilor bunurilor

de investiţii, astfel încât economiile realizate ar permite achiziţia unui volum mai

ridicat de capital.

Dacă dimpotrivă, exportabilele sunt intensive în muncă, sau bunurile deinvestiţii sunt intensive în exportabile, creşterea capitalului va fi încetinită.

Pagina 92 din 170




În locul trecerii de la autarhie la liber schimb, în cazul unei ţări mici poate

fi considerată situaţia reducerii barierelor tarifare, efectele dinamice fiind

comparabile, de grad mai redus.

În cazul unei ţări mari, care influenţează preţurile mondiale, la care tariful

vamal ar fi la nivelul optim sau sub acest nivel, reducerile de taxe vamale conduc,

în abordare comparativ-statică, la o scădere a venitului real.

Ar rezulta că economiile s-ar diminua şi în consecinţă, capitalul ar creşte în

mai mică măsură, dacă nu cumva exportabilele ar fi intensive în muncă şi bunurile

de investiţii ar fi intensive în exportabile.

Dar, dacă şi pe plan mondial s-ar înregistra o reducere de taxe vamale,

consecinţa ar fi o sporire a venitului real în ţara respectivă, deci o creştere a

economiilor şi, foarte probabil, a capitalului.

În modelul lui Corden motorul creşterii pe termen mediu şi scurt este

capitalul, dar pe termen lung rata creşterii economice este dată de rata de creştere a

muncii.

Nu este abordat progresul tehnic, dar poate fi introdus un parametru care să

ia în considerare creşterea calităţii muncii.

Prin construcţie, acest model este neoclasic, de tipul celor concepute de

Solow, la care pe termen foarte lung, ritmul creşterii este dat de suma ratei de

creştere exogene a populaţiei şi a calităţii muncii.

Progresul tehnic este considerat “neutru” în sensul lui Harrod*.

Mai recent au apărut modele cu creştere economică endogenă, care explică

de fapt, formarea pe termen lung a ratei de creştere.Acestea consideră că apar venituri constante ale producţiei agregate faţă de

capitalul agregat, determinate de externalităţi favorabile între stocurile de capital

* Este echivalent cu progresul tehnic neutru în sensul lui Hicks în cazul special al funcţiei de producţie Cobb-Douglas (elasticitatea de substituţie a muncii prin capital este egală cu unitatea de-alungul unei isocuante).

Pagina 93 din 170




din diferite industrii29, de procesul învăţării şi antrenamentului30, de fertilitate şi

educaţie31, sau de cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare32.

Un model ce cuprinde creştere endogenă33, cu implicaţii asupra integrării

economice, porneşte de la premisa că producţia inventatorilor este proporţională cu

stocul de cunoştinţe acumulate anterior (venituri constante de scară).

Noile invenţii sunt disponibile liber pentru toţi inventatorii.

Dar transformarea unei noi invenţii sau proiect într-un anume tip nou de

bun de capital este un drept ce poate fi însuşit în mod privat.

Un nou proiect este achiziţionat de la autori şi este utilizat pentru

construirea unui anume bun de capital, care este apoi închiriat producătorilor de

bunuri finale.

Capitalul nu se depreciază, durata de valabilitate a brevetelor nu are sfârşit

şi sânt garantate în totalitate împotriva imitaţiei.

Pentru fiecare tip de capital, produsul marginal este pozitiv dar

descrescător, iar venitul oricărui capital nu este afectat în urma creării altor

capitaluri.

Fiecare producător de maşini este un competitor monopolist, percepând o

rată a rentei (pentru maşină) la un nivel, care să-i permită maximizarea profitului.

Valoarea capitalizată a profiturilor este invers proporţională cu rata dobânzii.

Cu cât rata dobânzii este mai ridicată, cu atât este mai scăzută valoarea

prezentă a fluxului de profituri viitoare în exploatarea maşinii obţinute de către

monopolist, şi cu atât mai puţin va oferi el la licitaţia pentru proiectul acesteia.

Un preţ mai scăzut pentru noile proiecte reprezintă un venit mai mic pentru

inventatori.Inventatorii potenţiali constituie o parte a ofertei societăţii în ceea ce

priveşte “capitalul uman”.

Acest factor este util şi pentru producţia finală. Alocarea capitalului uman

între inventică şi utilizarea în producţia finală este în echilibru atunci când sunt

egalizate ratele venitului pentru acest factor în cele două ramuri.29 Romer (1986)30 Lucas (1988)31 Becker (1990)32 Aghion şi Hovitt (1992)33 Romer (1990)

Pagina 94 din 170




O rată mai ridicată a dobânzii atrage capitalul uman mai mult în domeniul

producţiei şi mai puţin în domeniul inventicii, căci, după cum s-a arătat, scade

remunerarea factorului respectiv în acest din urmă domeniu.

Mai puţini inventatori generează mai puţine invenţii, ceea ce echivalează

cu o extindere mai modestă a gamei bunurilor de capital destinate producţiei,

implicând deci o rată mai scăzută a creşterii economice.

În privinţa gospodăriilor populaţiei, se consideră că acestea îşi elaborează o

asemenea structură a programelor de consum, încât să-şi maximizeze valoarea

actualizată a fluxului utilităţii consumului din etapele viitoare, pe baza aşa-numitei

rate de “nerăbdare”.

Dacă rata dobânzii este mai mare decât rata nerăbdării, se aşteaptă un venit

mai mare de pe urma amânării consumului.

Consumul este la început scăzut, dar creşte în timp.

Cu cât este mai ridicată rata dobânzii, cu atât mai mare va fi creşterea

consumului.

Întrucât în model consumul are o pondere constantă în venit, rezultă că o

dată cu creşterea consumului, creşte în aceeaşi proporţie şi venitul, deci o rată

ridicată a dobânzii, în condiţiile menţionate mai sus, implică o creştere economică

mai rapidă.

Pe de altă parte, s-a menţionat existenţa unei relaţii negative între rata

dobânzii şi creştere, din perspectiva preţului de adjudecare a proiectelor şi a

stabilirii echilibrului privind alocarea capitalului uman între sectorul inventicii şi

cel al serviciilor prestate în fabricarea produselor finale.

În model apar aşadar, două relaţii între rata dobânzii şi rata creşterii

economice : una, în care rata creşterii economice este o funcţie crescătoare de rata

dobânzii (prin intermediul consumului), şi una în care este funcţie descrescătoare

(prin intermediul inventicii).

Aşa după cum se evidenţiază în figura 5.4, intersecţia celor două curbe (E)

determină nivelul de echilibru pe termen lung al ratelor dobânzii şi creşterii

economice.

Pagina 95 din 170




Modelul menţionat mai sus se referă la o economie închisă, dar oferă

posibilitatea de a lua în analiză şi relaţiile economice internaţionale.

Astfel, să considerăm două ţări identice, dar izolate, fiecare cu un stoc

specific de invenţii, diferite de ale celeilalte, care permit de la un moment dat

subiecţilor economici din cealaltă ţară acces deplin la propriul stoc de cunoştinţe.

Accesul la stocul de cunoştinţe din străinătate, conduce la o dublare a ratei

invenţiilor din fiecare ţară.

Aceasta echivalează, în figura 5.4 cu rotirea în sens orar, în jurul

intersecţiei cu axa orizontală, a curbei ce evidenţiază relaţia dintre rata de creştere

şi cea a dobânzii, prin efectul inventicii.

Consecinţa este stabilirea unui nou echilibru pe termen lung (F), căruia îi

corespunde o sporire a ratei creşterii economice şi a ratei dobânzii.

Rotirea curbei menţionate este egală cu zero, deci modificarea este nulă,

dacă stocurile cunoştinţelor acumulate din cele două ţări sunt identice şi ia

valoarea maximă, dacă stocurile respective sunt complet diferite.

Sporirea ratei de creştere economică depinde în mod direct de înclinaţia

curbei ce evidenţiază relaţia dintre rata de creştere şi cea a dobânzii, prin efectul

consumului.

Înclinaţia respectivă exprimă elasticitatea de substituţie inter-temporală în

consum.

Dacă această elasticitate este are un nivel scăzut, efectul integrării celor

două economii naţionale se manifestă mai mult în creşterea ratei dobânzii, şi mai

puţin a ratei creşterii economice.

Dimpotrivă, dacă elasticitatea inter-temporală a consumului este ridicată,

rata creşterii economice va spori în mai mare măsură decât cea a dobânzii.

Ţinând seama că pe baza proiectelor se produc diverse tipuri de maşini,

care servesc apoi la fabricarea producţiei finale, se poate desprinde ideea că,

pentru sporirea producţiei finale în urma integrării celor două economii naţionale,

este suficientă doar circulaţia proiectelor între acestea.

Pagina 96 din 170




Se apreciază că integrarea economiilor în cadrul Uniunii Europene ar aduce

beneficii dinamice, concretizate într-o rată a creşterii economice mai ridicată decât

în absenţa integrării, manifestată în mod permanent34.

Totuşi, este greu de apreciat în ce măsură există deosebiri în privinţa

stocurilor de cunoştinţe tehnice între ţările membre, de exemplu Germania şi

Franţa, astfel încât să apară noi fluxuri de cunoştinţe tehnice în schimburile intra-

comunitare.

Figura 5.4: Determinarea ratelor creşterii şi dobânzii pe termen lung în

modelul cu creştere endogenă, elaborat de Romer.

Comparaţiile internaţionale privind ratele de creştere economicăevidenţiază în Europa Occidentală o anumită tendinţă spre convergenţă a venitului

pe locuitor, respectiv o diminuare în termeni relativi, a decalajelor la acest

indicator.

Pe plan mondial fenomenul menţionat este mai complex35. Sunt situaţii de

diminuare a decalajelor nu numai prin creşterea, ci chiar prin scăderea relativă a

34 Baldwin (1989), Cecchini (1988).35 Bliss (1996).

Pagina 97 din 170

Rata decreştere

economicăRata de creştere economică,funcţie compusă de rata do-bânzii şi de consum

Rata de creştere economică,funcţie compusă de rata do-bânzii şi inventică

După integrare

Înainte deintegrare

F

E

Rata dobânzii reale




venitului pe locuitor şi apropierea pe această cale de nivelul vecinilor, sau a celor

mai mari parteneri comerciali.

Problema principală este aceea de a preciza rolul comerţului în variatele

forme de manifestare şi stadii ale procesului creşterii economice.

La nivel de ţară, creşterea exportului şi creşterea economică sunt strâns

corelate.

În legătură cu sensul interdependenţei, raportul de cauzalitate de la

producţie la export pare a fi, potrivit cercetărilor empirice, mai puternic decât cel

opus, de la export la producţie.

De asemenea, cercetările empirice36 au scos în evidenţă legături mai

accentuate între deschiderea economiei* şi rata investiţiilor în venit şi apoi între

rata investiţiilor şi creştere, decât între deschiderea economiei şi creşterea

economică.

Interdependenţele dintre ţări în privinţa creşterii economice se manifestă nu

numai prin comerţul exterior, ci şi pe calea investiţiilor străine directe, a celor de

portofoliu, sau a transferului internaţional de tehnologie.

Dacă lipsa de capital autohton este cauza nivelului scăzut al venitului pe

locuitor, importul de capital poate contribui la o creştere rapidă a producţiei.

Plata dobânzilor menţine însă consumul pe locuitor, în consecinţă şi venitul

pe locuitor la nivel scăzut, dacă nu se modifică, eventual, structura consumului.

O altă cauză a venitului redus în ţările sărace o constituie nivelul scăzut al

tehnologiei. Investiţia străină directă contribuie la transferul de cunoştinţe tehniceşi la cel de active fizice.

Rămânerea în urmă în domeniul tehnologiei poate fi înlăturată, sau măcar

atenuată, prin orientarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare pentru inovare şi

imitare, ca şi prin dezvoltarea capitalului uman prin educaţie şi antrenament.

36 Levine şi Renelt (1992)* Se măsoară prin ponderea exportului, importului, sau a sumei lor în venitul naţional.

Pagina 98 din 170




Pentru ţările în curs de dezvoltare se pune apoi problema trecerii de la

stadiul imitării tehnicii la cel în care se combină imitarea cu inovarea, urmând ca

în final să se ajungă la stadiul consacrat exclusiv inovării, având ca finalitate

convergenţa venitului pe locuitor cu ţările dezvoltate din punct de vedere

economic.

Parametrii centrali ai acestui proces sunt viteza de învăţare şi costurile

relative ale imitaţiei şi inovaţiei.

COMERŢUL INTERNAŢIONAL Şi CONCURENŢA IMPERFECTĂ

Economiile de scară şi costurile de producţie

Costurile de producţie totale

Tabelul 6.1: Costurile unei ipotetice firme producătoare de costume

Costurile medii ale producţiei

Figura 6.1: Curbele costurilor totale pentru o ipotetică firmă producătoare

de costume

Fig. 6.2: Curbele costurilor medii pentru o firmă ipotetică, producătoare de

costume.

Costurile marginale de producţie

Figura 6.3: Curbele costurilor marginale, variabile medii şi totale medii

pentru o ipotetică firmă producătoare de costume

Pagina 99 din 170




Teoria concurenţei imperfecte

Oligopolul şi schimburile internaţionale.

Tabel 6.2: Indicatori ai bunăstării în condiţiile concurenţei perfecte,

monopolului şi duopolului

Competiţia monopolistă şi comerţul internaţional

Echilibrul într-o economie închisă.

Declanşarea schimburilor între ţări.

Schimburile inter- şi intraindustriale.

Verificarea empirică a schimburilor intra-industriale

jik ijk

jik ijk

X X

X X T

+

−−=1

6.1

Tabelul 6.3: Caracteristici pe ţări şi produse, privind schimbul intra-

industrial între perechi de ţări

Pagina 100 din 170




Sursa: Bela Balassa and Luc Bauwens "Intra-Industry Specialization in a

Multi-Country and Multi-Industry Framework", World Bank Discussion Paper,

December 1984.

a) Nu pentru spaniolă şi limbi scandinave.

b) 3 măsuri utilizate simultan: indici ai preţurilor de export, ai dispersiei

pentru profit şi nivelul cheltuielilor de publicitate.

c) 2 variabile folosite simultan: o măsură a venitului primit de la filialele

străine şi o măsură a schimburilor cu aceste filiale, cu efect negativ.

Efectele subvenţiilor de export.

Comerţul internaţional cu bunuri diferenţiate şi servicii.

Teoria comerţului internaţional bazată pe avantajele comparative (mai ales

teorema Heckscher-Ohlin) este adesea criticată. Ea nu este în măsură să explice

unele aspecte actuale legate de comerţul mondial, cum ar fi comerţul intra-

industrial, rolul important jucat de normele tehnice şi de calitate ca obstacole în

calea schimburilor şi dezvoltarea prea lentă a comerţului internaţional cu servicii

comparativ cu cel de mărfuri.

Concurenţă imperfectă pe pieţele mondiale.

Având în vedere uriaşele subvenţii acordate de guverne pentru lansarea pe

plan mondial a unor proiecte privind marile tehnologii, ipoteza tradiţională a

ştiinţei economice, potrivit căreia toţi producătorii sunt supuşi dictatului pieţei,

devine tot mai puţin realistă.

În locul liberului schimb, se manifestă tot mai accentuat comerţul dirijat.

Explicaţia acestui comportament al guvernelor nu ţine doar de tendinţa dedominare37. Asigurarea mijloacelor necesare dezvoltării unui nou produs sau

proces de producţie impune pentru un anumit interval de timp o manifestare

monopolistă de piaţă, aşa cum apare ea sub forma protecţiei brevetelor. Se previne

astfel situaţia ca o inovaţie să fie preluată de imitatori, care ar vinde la preţuri

egale cu costul de producţie marginal. Protecţia brevetelor urmăreşte pe de-o parte

ca o inovaţie să fie o investiţie profitabilă, pe de altă parte, ca în domeniul

37 Brander şi Spencer (1985).

Pagina 101 din 170




produselor de înaltă tehnologie să se confrunte mai multe întreprinderi

monopoliste.

Guvernele ţărilor industrializate urmăresc să sprijine propriile întreprinderi

care acţionează pe plan internaţional, astfel încât acestea, prin preţuri înalte să

extragă cât mai mult din renta consumatorului pe plan mondial. Profiturile

suplimentare intră în parte în beneficiul respectivelor întreprinderi, în parte merg la

bugetul statului sub forma impozitelor. În măsura în care pe plan internaţional se

practică o asemenea impozitare indirectă a cererii externe, consumatorii autohtoni

devin interesaţi ca prin mijloace publice să se realizeze subvenţionarea firmelor

orientate spre export, cu pondere mare pe piaţa internaţională.

S-a demonstrat, folosind teoria jocurilor 38, că strategia comerţului

internaţional “impozitat” este superioară liberului schimb, în măsura în care se

reuşeşte ca prin investiţii masive să nu se mai lase loc pe piaţa mondială,

concurenţei străine*.

În concepţia tradiţională în centrul atenţiei stă ramura (industria), care prin

amplasarea într-o anume ţară, manifestă anumite avantaje competitive. Ţara

respectivă stimulează - inclusiv prin măsuri de ordin juridic şi social - înzestrarea

sa favorabilă cu anumiţi factori de producţie, care, printr-o utilizare intensivă,

creează avantajul comparativ.

Există şi opinia39 potrivit căreia nu ramura, ci întreprinderea este

purtătoarea avantajului comparativ. În cadrul aceleiaşi ramuri funcţionează

concomitent întreprinderi ce operează la scară mondială, având implantări în

străinătate, altele care reuşesc să livreze o parte din producţie pe piaţa externă, şi

altele – majoritatea – care se orientează numai spre piaţa internă, urmărind doar să-

şi menţină cota de piaţă. Succesul de piaţă depinde pe de-o parte de înzestrarea

firmei cu anumite cunoştinţe şi competenţe, iar pe de altă parte, de capacitateafirmei de a le valorifica cât mai intens în prestaţiile sale.

Aşadar teorema Heckscher-Ohlin s-ar aplica nu la nivelul ramurii, ci la

nivelul întreprinderii şi s-ar concretiza în procesul diferenţierii produsului.

Prestaţia specifică firmei este aceea de a aduce pe piaţă un produs cu caracteristici

de calitate inconfundabile. Dar aceasta mai presupune şi faptul că solicitanţii

38 Krugman (1984).* Se pare că de o asemenea situaţie beneficiază trenul francez de mare viteză (TGV), faţă de celgerman (ICE).39 Borner (1984).

Pagina 102 din 170




(consumatorii) nu sunt interesaţi în privinţa cantităţii unui bun omogen, ca în

concepţia tradiţională, ci sunt interesaţi în anumite caracteristici, sau combinaţii de

caracteristici. În consecinţă, prezintă importanţă relaţia cerere-ofertă pe piaţa

bunurilor diferenţiate.

Figura 6.9: Tehnologia consumului pentru autoturisme

Pe această piaţă echilibrul în schimburile internaţionale se defineşte prin

coincidenţa dorinţelor partenerilor de schimb nu în privinţa pachetelor de bunuri,

ci a pachetelor de caracteristici. Astfel se explică şi recurgerea tot mai frecventă pe

plan internaţional la instrumente ne tarifare, în special norme tehnice şi de calitate

în locul tradiţionalelor taxe vamale ca măsuri de limitare a importurilor. Ocombinaţie determinată a caracteristicilor de calitate determină identitatea unui

produs. Cerinţa păstrării identităţii produsului explică esenţa comerţului cu

servicii, evidenţiind totodată obstacolele ce pot fi puse schimburilor internaţionale

în acest domeniu.

Noua teorie a cererii susţine că un produs poate fi definit prin atributele

sale de calitate (caracteristici), care apar în funcţia de utilitate a solicitantului

(consumatorului). De exemplu, un autoturism poate fi descris în mod simplificat*, prin comoditatea călătoriei pentru pasageri (spaţiul cabinei, măsurat în unităţi de

Pagina 103 din 170

Putere c2

Comoditate c1

A

C

B

B’

c2

A

c2B

O c1A c1

B

πA=1

πC=1

πB=1

πB=0,75




lungime) şi performanţa motorului (kWh). În graficul din figura 6.9 axele de

coordonate exprimă cele două caracteristici. Pe axa orizontală se reprezintă

caracteristica “comoditate” (c1), iar pe cea verticală se reprezintă puterea

motorului (c2). Pe piaţă sunt oferite 3 tipuri de autoturisme: A, B şi C, fiecăruia

corespunzându-i o anumită combinaţie a celor două caracteristici. Întrucât

utilizatorul autoturismului valorifică aceste caracteristici, parcurgând mai mult sau

mai puţin comod şi rapid kilometri-persoană, punctele A, B’ şi C formează

“tehnologia consumului”. Autoturismul A are un motor performant, dar oferă mai

puţină comoditate, iar B oferă mai multă comoditate, dar motorul său nu are o

putere prea mare.

O dimensiune importantă a calităţii este fiabilitatea (siguranţa în

exploatare). La marca A probabilitatea ca toate caracteristicile să corespundă este

de 100%, adică π A = 1. La marca B, π B = 0,75, adică probabilitatea ca

automobilul să nu funcţioneze corect este de 25%. În acest caz valoarea aşteptată a

indicatorului calităţii va fi doar 75% din cea prezentată nominal, adică va fi

asociată în spaţiul caracteristicilor punctului B în loc de B’.

Analiza calităţii trebuie completată prin luarea în considerare şi a preţului,

pentru a determina aşa-numita relaţie “preţ / performanţă”. Este vorba nu de preţul

de achiziţie, ci de preţul de exploatare pe an, a cărei limită inferioară este egală cu

suma amortizării şi a dobânzii implicite pe an. Se mai iau în calcul şi costurile de

exploatare aferente carburanţilor, reparaţiilor, impozitelor, asigurării etc. Să

presupunem că pentru cele trei automobile (A,B,C) costurile anuale de exploatare

ar fi respectiv 33⅓, 40 şi 10, adică un buget de 100 unităţi monetare ar ajunge

pentru o finanţare a exploatării de respectiv 3, 2½ şi 10 ani.

În graficul din figura 6.10 se face transformarea celor trei produse A,B şi C

din domeniul tehnologiei consumului în domeniul relevant din punct de vedere

economic, al relaţiei preţ / performanţă. Se consideră, pentru simplificarea

analizei, că pe întreaga durată a exploatării caracteristicile produselor rămân ne

alterate. În această situaţie se poate extrapola linear punctul A din spaţiul

tehnologiei consumului la punctul 3A din spaţiul relevant economic*. Dacă s-ar

diminua caracteristicile de calitate, O3A s-ar prezenta sub forma unei curbe. Dacă

ar scădea fiabilitatea, vectorul mărcii A ar fi mai mic decât segmentul O3A.

Alegerea consumatorului se face după regula clasică a preferinţelor individuale. Curbele de indiferenţă ale consumatorului sunt convexe faţă de

Pagina 104 din 170




origine, cu înclinaţia negativă. Argumentele funcţiei de utilitate sunt, în loc de

cantităţile de mărfuri, atributele de calitate, ponderate cu durata de exploatare.

Spre deosebire de teoria tradiţională a cererii, în cazul de faţă avem de-a face cu

preferinţe diferenţiate, căci numai astfel se explică existenţa bunurilor diferenţiate.

În figura 6.10 sunt considerate trei tipuri diferite de consumatori: tipul α, care

acordă importanţă mai mare puterii motorului, tipul β, interesaţi mai mult de

gradul de comoditate şi tipul γ, cu preferinţe intermediare faţă de primele două

tipuri*.

Figura 6.10: Preţurile de utilizare, dominaţia economică şi normele tehnice

* Pentru tipul α, curbele de indiferenţă sunt mai apropiate de axa caracteristicii c2 şi sunt mai puţinînclinate, iar pentru tipul γ acestea sunt plaste lângă axa caracteristicii c1 şi au o înclinaţie mai pronunţată.

Pagina 105 din 170

Putere c2

c210C

c110C

_ c2 C

O

A

B

B’

2,5B

2,5B’

3A

10C

8,5C

GγI1α

I0α

I2γ

I1γ

I2β

I1β

I0β

I0γ

Comoditate c1




Automobilul C oferă surpriza că, deşi este dominat tehnic de A şi B,

datorită costurilor sale scăzute de exploatare şi datorită înaltei fiabilităţi, realizează

o excelentă relaţie preţ / performanţă şi domină economic automobilul B, la care

fiabilitatea este de doar 75%. Faţă de această situaţie, B ar putea lua următoarele

măsuri: îmbunătăţirea uneia dintre caracteristici (rotirea şi extinderea vectorului

calităţii), îmbunătăţirea ambelor caracteristici (extinderea vectorului calităţii),

mărirea fiabilităţii (extinderea vectorului calităţii), mărirea duratei de exploatare

(extinderea vectorului calităţii ca urmare a reducerii amortizării anuale), reducerea

costurilor de exploatare (extinderea vectorului calităţii), sau diminuarea preţului de

vânzare (extinderea vectorului calităţii ca urmare a reducerii amortizării şi

dobânzii implicite pe an).

În aceste condiţii devine evident efectul hotărâtor al normelor tehnice.

Dacă autorităţile de resort ar introduce norma ca puterea minimă a autoturismelor

să fie 2c , autoturismul C, având o putere mai mică, nu ar avea acces pe piaţă, în

ciuda performanţei sale bune privind relaţia preţ / performanţă.

Dacă C ar fi o marcă de import, norma tehnică ar avea rolul de a proteja

producătorii interni.

6.4.2 Comerţul internaţional cu bunuri diferenţiate

Se observă cel puţin la ţările dezvoltate că acestea par a importa multe

mărfuri pe care le şi exportă. Iniţial s-a considerat a fi o problemă de agregare,

având în vedere caracterul eterogen al unor grupe de mărfuri din statistica

internaţională. Astfel, de exemplu grupa “Produse chimice” din cadrul Clasificării

Standard a Comerţului Internaţional conţine atât materii prime, cu valoare scăzută

şi masă mare, cât şi noi produse farmaceutice, cu preţuri mai mari decât al aurului.

S-au întreprins cercetări ale structurii fluxurilor comerciale detaliate pe grupe

foarte înguste, diferenţiate până la a cincia cifră din clasificarea menţionată şi s-a

constatat că se menţine şi în aceste condiţii ponderea ridicată a comerţului intra-

industrial în totalul schimburilor reciproce dintre ţările dezvoltate din punct de

vedere economic. Locul predominant al schimbului de bunuri omogene a fost

preluat de cel al bunurilor diferenţiate.

Pagina 106 din 170




Oricare producător are de ales între a se concentra pe un număr redus de

variante ale produsului, profitând de avantajele costurilor în condiţiile producţiei

de masă, ori a recurge la diferenţierea produsului, potrivit preferinţelor diferitelor

grupe de cumpărători40.

Consumatorul nu este obligat să se limiteze la o singură variantă a

produsului. El poate utiliza în aceeaşi perioadă două, sau mai multe variante. În

figura 6.10, utilizarea simultană a mărcilor A şi B este prezentată pe grafic sub

forma unei combinaţii lineare a punctelor 3A şi 2,5B. Optimul consumatorului

poate fi situat undeva pe această dreaptă, de exemplu în punctul Gγ. Consumatorul

de tip γ va prefera oricum utilizarea numai a autoturismului C, faţă de combinaţia

celorlalte două. Utilizarea concomitentă a acestora ar putea prezenta interes, numai

dacă marca C s-ar scumpi cu 15%. În asemenea situaţie punctul său de consum s-

ar deplasa în Gγ, mai aproape de punctul 3A, indicând o folosire mai frecventă a

autoturismului A, decât a lui B.

Dacă se consideră pentru fiecare ţară un grup de consumatori cu

preferinţele sale drept reprezentativ, atunci comerţul internaţional cu bunuri

diferenţiate poate fi interpretat ca schimb al unor pachete de caracteristici, care

sunt “montate” pe mărfuri, ca purtătoare ale acestor caracteristici.

Să considerăm două ţări, Franţa şi Germania, ambele producătoare de

automobile şi care desfăşoară un intens schimb reciproc de asemenea produse,

situaţia fiind ilustrată în figura 6.11. Germania produce tipurile E, G şi H, ale căror

caracteristici de calitate sunt prezentate în spaţiul (c1, c2). Costurile de producţie

unitare* cele mai scăzute sunt specifice tipului E, iar cele mai ridicate, tipului G,

astfel încât, la acelaşi buget de producţie se pot fabrica 900000 automobile de tip

E, 300000 tip G, respectiv 700000 automobile tip H. Frontiera posibilităţilor de

producţie în condiţii de autarhie (identică cu cea a posibilităţilor de consum) pentru Germania este dată de linia frântă 9E3G7H. Consumatorii germani ar opta,

în aceste condiţii, pentru automobile de tipul E şi G, alegerea lor corespunzând

unei structuri de mărfuri, redată printr-un punct de pe segmentul 9E3G.

În Franţa se produc 5 tipuri de automobile (J,K,L,M,N), caracteristica

predominantă fiind dată de spaţiul generos pentru pasageri (c1). Frontiera

posibilităţilor de producţie pentru această ţară este redată prin linia frântă 2J….2N.

40 Lancaster (1975).

Pagina 107 din 170



RSC q

q

dc

dc=−=

2

1

1

2

∑ ⋅=i

ii X X qc p ,


În condiţii de autarhie, structura consumului de autoturisme în Franţa ar

corespunde unui punct de pe segmentul 5K4L. Tipurile J,M şi N nu ar avea cerere.

Aplicând principiul avantajelor comparative, putem afirma că automobilele

germane au superioritate relativă în privinţa puterii motorului, în timp ce

automobilele produse în Franţa deţin superioritate relativă în privinţa spaţiului

călătorilor.

Dacă cele două ţări vor practica liberul schimb în relaţiile reciproce, Franţa

va exporta în Germania autoturismul de tip M, la care are avantaj comparativ, iar

Germania va exporta în Franţa autoturismul de tip E, potrivit aceluiaşi criteriu. În

consecinţă, consumatorii din Germania vor avea la dispoziţie autoturisme

autohtone (E) şi din import (M), atingând o curbă de indiferenţă socială în consum

(CISG), situată în afara frontierei posibilităţilor de consum specifică autarhiei, iar

cei francezi îşi vor completa consumul de autoturisme de tip M, produse în ţară, cu

cele de tip E din import şi vor atinge, la rândul lor, de asemenea, o curbă de

indiferenţă socială (CISF), aferentă unui nivel de bunăstare superior celui în

condiţii de autarhie.

Potrivit abordării hedoniste, preţurile de piaţă ale automobilelor sunt funcţii

de caracteristicile de calitate (c1, c2) şi de preţurile implicite ale acestor

caracteristici (q1, q2):

6.2

unde “X” reprezintă tipul automobilului (E,M), iar “i” este indicele

caracteristicii (1,2).

În punctele de optim al consumului (CF, CG), raportul utilităţilor marginale

corespunzătoare caracteristicilor de calitate coincide cu raportul dintre preţurile lor implicite, respectiv cu raportul de schimb al caracteristicilor menţionate (RSC),

adică:

6.3

Punctele de consum CF şi CG sunt astfel alese, încât dorinţa de schimb a

celor două grupe de consumatori să coincidă. Se realizează astfel un echilibru laschimbul mărcilor E din Germania şi M din Franţa, cu condiţia existenţei aceluiaşi

Pagina 108 din 170




raport al preţurilor implicite pentru caracteristicile de calitate în cele două ţări.

Spre deosebire de teoria tradiţională, în acest caz, un eventual dezechilibru în

schimbul dintre mărcile E şi M poate fi compensat printr-un dezechilibru de sens

opus, înregistrat la schimbul altor mărci, având în vedere existenţa unor grupe de

consumatori cu preferinţe diferenţiate.

Ţările se specializează în producţie astfel, încât pentru pachetul de

caracteristici aferent autoturismelor oferite să obţină încasări cât mai mari pe piaţa

mondială. Punctele PG şi PF corespund acestor structuri ale producţiei.

Schimbul pachetelor de caracteristici se realizează pe calea schimbului

purtătorilor acestor caracteristici, adică al automobilelor. În figura 6.12 exportul

german (EXG) este reprezentat prin segmentul PGQG0, iar exportul francez (EXF),

prin segmentul PFQF, cele două fluxuri comerciale fiind echilibrate, corespunzător

unui raport de schimb al caracteristicilor dat (RSC).

Pagina 109 din 170

PG

CG

Germania

CISG

ExG

Q0G

Q1G

OG

ImG

CF

RSC

RSC

Putere c2

Spaţiu c1

9E

E

H

G7H

3G

Franţa

2J 2N




Figura 6.11: Echilibrul în comerţul internaţional cu bunuri diferenţiate

Dispunând atât de automobile fabricate în propria ţară, cât şi de unele

provenite din import, consumatorii din ambele ţări ating puncte de consum

superioare (CG, CF), comparativ cu situaţia în care ar fi dispus doar de produse

naţionale. De remarcat este faptul că volumul schimburilor reciproce este cu atât

mai mare, cu cât mai apropiate sunt structurile producţiei celor două ţări. Astfel,

dacă Franţa ar exporta nu automobilul de tipul M, ci de tipul L, cu caracteristici de

calitate mai apropiate de ale celui exportat de Germania, volumul schimburilor

reciproce ar trebui să fie considerabil mai mare, pentru ca cele două ţări să atingă

punctele de consum date (CG, respectiv CF). În aceste condiţii, exportul Germaniei

ar trebui să atingă un volum dat de segmentul PGQG1 (mai mare decât PGQG

0), iar

importul acestei ţări, echivalent cu exportul Franţei, ar atinge nivelul dat de

segmentul CGQG1 (mai mare decât CGQG

0), considerând raportul de schimb al

caracteristicilor menţionat (RSC). Altfel exprimat, este necesar un volum mai mare

de bunuri, pentru a elimina o anumită discrepanţă între ţări în spaţiul

caracteristicilor de calitate, atunci când bunurile, ca purtători ai caracteristicilor, sediferenţiază în mai mică măsură, întrucât fiecare exemplar are o contribuţie

modestă la eliminarea acestei discrepanţe.

Aşa se explică de ce ţările industriale, foarte asemănătoare în ce priveşte

înzestrarea cu factori de producţie, desfăşoară cea mai mare parte a schimburilor

comerciale în relaţii reciproce, având ca obiect bunuri diferenţiate, fapt aparent

contrar afirmaţiilor teoremei lui Heckscher şi Ohlin. De fapt, această teoremă îşi

găseşte validarea doar în schimburile internaţionale cu bunuri omogene, a căror importanţă în comerţul mondial s-a redus considerabil în ultimele decenii.

Pagina 110 din 170

Putere c2

CISF

PF

Q0F ExF

ImF

OF

Spaţiu c1

J

K L

M N

5K

4L

4M




În condiţiile comerţului internaţional cu bunuri diferenţiate (şi cu servicii),

liberul schimb nu conduce automat la echilibrarea balanţelor comerciale, întrucât

valoarea schimburilor comerciale se stabileşte pe baza preţurilor mărfurilor, şi nu a

preţurilor implicite ale caracteristicilor acestora.

Efecte ale modificării preferinţelor

În cazul comerţului internaţional cu bunuri diferenţiate preferinţele

consumatorilor se modifică mai frecvent decât în al celui cu produse omogene,

cum ar fi metalele, cerealele, minereurile etc. Modificări ale drepturilor de

proprietate sau de folosinţă conduc la modificări ale rezultatelor (şi costurilor)

utilizării bunurilor. Dacă creşte frecvenţa timpilor de aşteptare în circulaţia rutieră,

de exemplu ca urmare a aglomerărilor în locuri înguste, automobiliştii pot acorda o

importanţă mai mare spaţiului din autoturism (confortului), diminuând importanţa

acordată performanţei motorului. Să presupunem că o astfel de modificare a

preferinţelor faţă de caracteristicile automobilului au înregistrat consumatorii din

Germania. Ca urmare a acestei modificări, consumatorii germani ar dori să

realizeze consumul exprimat în figura 6.12 prin punctul C’G1, determinând un

excedent al cererii pentru caracteristica c1, ceea ce va avea drept consecinţă

creşterea preţului implicit, q1, al acestei caracteristici. Va creşte preţul

automobilelor ce conţin în proporţie mai mare caracteristica c1, comparativ cu al

celorlalte, având drept implicaţie modificarea raportului de schimb de la RSC0, la

RSC1. Ca urmare, tipul N, fabricat în Franţa, devine competitiv în raport cu tipul

M şi va forma obiectul exportului acestei ţări*. În schimb, Germania va trebui să

exporte o cantitate mai mare din tipul E. Datorită deteriorării raportului de schimb

al caracteristicilor în defavoarea Germaniei, consumatorii acestei ţări nu vor atinge

chiar nivelul de consum spre care tindeau iniţial (C’G1), ci unul mai modest (CG1),dar oricum superior celui pe care l-ar fi realizat în condiţii de autarhie.

* Franţa poate exporta ambele tipuri (M şi N) de autoturism, dar pentru simplificarea prezentării,considerăm că structura exportului acestei ţări se limitează doar la tipul N.

Pagina 111 din 170

Putere c2

PG

CG0

GermaniaCISG0

ExG

Q0G

Q1G

OG

ImG0

RSC0Spaţiu c1

9E

E H G 7H

3GCG

1

C’G1

CISG1

CIS’G1

RSC1

ImG1




Figura 6.12: Efectele modificării preferinţelor asupra comerţului cu bunuri

diferenţiate

Aşadar, frecventele modificări de preferinţe ale consumatorilor în privinţa

bunurilor diferenţiate duc la modificări ale raportului de schimb al caracteristicilor

şi prin aceasta la schimbări ale raportului de forţe între producătorii competitori.

Efectele barierelor ne tarifare în comerţul internaţional

Contingentele la import

Efectele restricţiilor cantitative la import se exprimă de obicei cu ajutorul

modelelor referitoare la un singur produs41. În afara contingentului de import,

funcţia ofertei producătorului străin este verticală, iar curba totală a ofertei este

paralelă cu cea a producătorului autohton. În funcţie de mărimea contingentului,

preţul de echilibru este mărit, ca şi în cazul aplicării unei taxe vamale. O asemenea

reprezentare nu poate oglindi efectul unui contingent asupra calităţii produsului.

Respectivul efect poate fi redat cu ajutorul spaţiului caracteristicilor. În figura 6.11

economic relevant pentru furnizorul străin al autoturismului mai ieftin este punctul

10E. Pentru consumatorii de tip Epsilon, cumpărători ai mărcii E, prezintă, din

punct de vedere a caracteristicilor de calitate, şi marca B, care este însă mult mai

scumpă (punctele 10E şi 3B se află pe aceeaşi curbă de indiferenţă în consum, Iε0).

Pentru a-şi păstra fideli cumpărătorii şi pentru a-şi spori competitivitatea,

producătorul tipului E ar putea îmbunătăţi calitatea autoturismului la E’, astfel

încât cu acelaşi preţ să se atingă punctul 10E’, sau să reducă preţul de achiziţie şi

/sau costurile de exploatare cu 20%, astfel încât bugetul dat să ajungă pentru 12 perioade de exploatare şi să se atingă punctul 12E. Ca urmare a acestor măsuri, pe

piaţă ar creşte cererea pentru respectivul automobil. În cazul existenţei unui

contingent la importul autoturismelor din tipul E, nu s-ar mai justifica interesul

furnizorilor străini nici pentru îmbunătăţirile amintite, nici pentru scăderea

preţului, în măsura în care contingentul ar fi mai redus decât volumul cererii.

Aşadar, nu se va pune problema îmbunătăţirii raportului preţ / performanţă.

41 Bhagwati (1968)

Pagina 112 din 170



OM

LM v =


Dimpotrivă, o eventuală creştere exogenă* a cererii pentru autoturismul E

în ţara importatoare, în condiţiile limitării cantitative a ofertei, ar putea fi urmată

de o creştere a preţului acestui autoturism, adică de o deteriorare a raportului preţ /

performanţă.

Echivalentul vamal al unei norme de calitate, aplicate cu scop protecţionist

În ţara importatoare se introduce o normă tehnică, potrivit căreia puterea

minimă a motorului autoturismelor este (c2, condiţie ce nu poate fi îndeplinită de

produsul străin E. Să considerăm că singura alternativă existentă este autoturismul

autohton marca B. În figura 6.12, L este punctul relevant al consumului, ce poate fi

atins, dispunând de autoturismul B, la care fiabilitatea este de 75%. Dispărând

importul mărcii E, pentru automobiliştii fideli mărcii B nu apare nici un efect. În

schimb, cei care ar prefera marca E, se văd nevoiţi să se re orienteze spre marca B.

Ei vor face benevol această re orientare, atâta timp cât se vor afla pe aceeaşi curbă

de indiferenţă. Unei asemenea re orientări îi corespunde în figura menţionată

punctul M de pe curba de indiferenţă I(0. În absenţa protecţiei oferită de norma

tehnică menţionată, producătorul mărcii B ar fi fost în măsură să atragă

consumatori ai mărcii E, numai dacă ar fi mărit fiabilitatea autoturismului, sau

dacă i-ar fi îmbunătăţit unele caracteristici de calitate, sau dacă ar fi redus preţul de

vânzare. Această ultimă alternativă indică chiar echivalentul în taxe vamale al

normei tehnice. Reducerea de preţ care ar face competitiv autoturismul B faţă de

E, în absenţa normei tehnice cu scop protecţionist, ar fi dată de relaţia:

6.4

unde ”v” este echivalentul în taxe vamale al normei tehnice.

În figura 6.12 echivalentul în taxe vamale al normei de calitate c2 ≥(c2 s-ar

ridica la aproximativ 16%. Acest rezultat nu apare nemijlocit din datele publicate

pentru respectiva piaţă. Punctul M ar putea fi aproximat prin interpolare pe curba

de indiferenţă Iε0, pornind de la punctul 10E. Înclinaţia curbei de indiferenţă este

rata marginală de substituţie între cele două caracteristici de calitate. Această

informaţie nu se obţine din datele publicate, ci este obţinută de firma producătoare* De exemplu, ca urmare a creşterii venitului disponibil al consumatorilor.

Pagina 113 din 170




prin cercetarea de marketing şi prin cunoscuta analiză a valorii. Este însă uşor de

realizat o relaţie între preţurile de piaţă ale diferitelor produse şi caracteristicile lor

de calitate, estimând econometric coeficienţii aşa numitei funcţii hedoniste a

preţului.

Figura 6.13: Echivalentul vamal al unei norme de calitate

Aşadar, normele de calitate utilizate ca obstacole în calea importurilor

dezavantajează anumite grupe de consumatori în ţara importatoare. Aceste

dezavantaje pot fi echivalate cu un anumit grad al protecţiei vamale, dacă se

cunoaşte rata marginală de substituţie între caracteristicile produsului.

Trebuie totuşi subliniat că nu toate normele de calitate implică dezavantaje

pentru consumatori. În abordarea urmată până aici, s-a presupus că utilizatorii sunt perfect informaţi în legătură cu caracteristicile de calitate ale produselor. Dacă

Pagina 114 din 170

Putere c2

(c2/c1)E

(c2/c1)B

Iε1

Iε0

Iβ

_ c2

E

E’

B

L

(=2,5B)

M

(=3B)v

10E

12E

10E’

Spaţiu c1

O




însă, aceştia nu pot localiza corect diversele oferte în spaţiul caracteristicilor, apare

pericolul deciziei eronate la cumpărare. Prin aceste norme de calitate, statul poate

împiedeca asemenea decizii eronate. Totodată însă, unii consumatori pot renunţa la

interesul de a se informa în legătură cu caracteristicile produselor.

Comerţul internaţional cu servicii

Comerţul internaţional cu servicii are caracteristici diferite de ale celui cu

mărfuri. Dacă în principalele ţări industriale serviciile contribuie cu peste 60% în

formarea PIB şi în ocuparea forţei de muncă, în valoarea totală a comerţului

mondial acestea nu au o pondere mai mare de 25 %. Probabil că în comerţul

internaţional cu servicii acţionează bariere mai numeroase şi mai aspre decât în

comerţul cu mărfuri. De exemplu, volumul traficului aerian internaţional depinde,

în primul rând de dreptul de aterizare, problemă ce formează obiectul negocierilor

bilaterale între ţări. De regulă, în domeniul serviciilor există bariere de intrare pe

piaţă subtile, dar foarte eficiente. Este clar că prestatorii de servicii trebuie să

respecte identitatea primitorilor acestora.

Cerinţa menţinerii identităţii

Identitatea unui obiect poate fi definită, în sensul noii teorii a cererii, prin

poziţia acestuia în spaţiul caracteristicilor. Dacă considerăm că abaterile de la

această identitate apar pentru utilizator ca dezavantaj, rezultă că serviciile care au

ca obiect modificarea însuşirilor mărfurilor trebuie să satisfacă cerinţa menţinerii

identităţii mărfii*. Putem interpreta această cerinţă în varianta menţinerii absolute

sau doar relative a identităţii mărfii. În varianta absolută înţelegem că serviciul

prestat trebuie să aibă ca efect aducerea obiectului asupra căruia s-a aplicat, în privinţa caracteristicilor, exact în starea iniţială. În varianta relativă sunt tolerate

abateri de la starea iniţială a caracteristicilor de calitate, cu condiţia menţinerii

neschimbate a proporţiilor între caracteristici. În figura 6.13, solicitantul unei

reparaţii a automobilului se află înainte de efectuarea reparaţiei în punctul C0, în

timp ce tehnologia a consumului pentru automobilul în perfectă stare de

funcţionare corespunde punctului C*.

* Fără a exagera importanţa acestei abordări, putem considera cerinţa păstrării identităţii nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru persoane.

Pagina 115 din 170




Figura 6.14: Cerinţa menţinerii identităţii relative

În loc de a pretinde ca maşina să funcţioneze ca la ieşirea din fabrică,

proprietarul ei poate fi interesat ca reparaţia să-i asigure menţinerea constantă doar

a combinaţiei caracteristicilor de calitate, redată de panta razei OC*. Abaterile de la

această rază pot fi compensate doar prin îmbunătăţiri ale ambelor caracteristici **.

Invers, apropierea de raza asociată combinaţiei date a caracteristicilor, poate fi

acceptată chiar cu preţul diminuării valorii acestor caracteristici. Faptul menţionat

se explică prin înclinaţia pozitivă a ramurii curbei de indiferenţă aflată sub raza

combinaţiei caracteristicilor, OC*. Deci, menţinerea identităţii este căutată chiar cu preţul scăderii nivelului caracteristicilor de calitate, iar pierderea de identitate este

acceptată numai cu condiţia creşterii nivelului respectiv. Serviciile care ar garanta

un punct al consumului situat în aria mărginită de curba de indiferenţă sunt

considerate ca acceptabile de beneficiar, spre deosebire de punctele situate în afara

acestei arii, de exemplu C’ şi C’’, chiar dacă lor le corespunde un nivel ridicat

pentru una din caracteristici.

** Este vorba de puncte aflate pe aceeaşi curbă de indiferenţă în consum.

Pagina 116 din 170

Putere c2

Spaţiu c1

c2/c1

C’

I0

I1

C*

C’’C0

G0G1

H

O




Cerinţa păstrării identităţii relative poate fi ilustrată şi cu un exemplu din

domeniul serviciilor financiare. Astfel, majoritatea clienţilor unei bănci nu sunt

dispuşi la o modificare radicală a portofoliului. Considerând cele două

caracteristici de calitate ale portofoliului ca fiind riscul (c1) şi venitul aşteptat (c2),

identitatea relativă este garantată atunci când se păstrează raportul dorit dintre

acestea. Conform acestei interpretări, clientul n-ar accepta ca banca să-i transforme

obligaţiunile exprimate într-o monedă stabilă, în participaţii la firme cu capital de

risc.

Cerinţa păstrării identităţii şi comerţul internaţional cu servicii

Cerinţa păstrării identităţii are consecinţe în privinţa probabilităţii apariţiei

schimburilor internaţionale de servicii. Făcând abstracţie de dificultăţile agregării

curbelor individuale de indiferenţă într-una de grup, în figura 6.14 curba CIS0F

exprimă preferinţele unei grupe de consumatori din Franţa pentru combinaţia de

caracteristici (c2/c1)F. Înaintea începerii schimburilor comerciale, această grupă

de consumatori se află în punctul P0F, prin care trece CIS0F.

Ţinând seama că pe piaţa internă a ţărilor industriale au înregistrat o

deosebită extindere serviciile prestate întreprinderilor *, să luăm drept exemplu

serviciul de perfecţionare a managerilor. Potrivit figurii 6.14, cadrele angajate la

firmele franţuzeşti manifestă o mai modestă capacitate de lucru în echipă (c1), dar

o accentuată fermitate în luarea deciziilor (c2). De aceea, punctul de producţie P0F

este plasat pe raza cu înclinaţie mai mare (c2/c1)F. Specialiştii francezi în

perfecţionarea managerilor sunt în măsură să ridice nivelul caracteristicilor

clienţilor lor de-a lungul razei (c2/c1)F. Ei pot presta servicii şi la export, oferind

aceeaşi configuraţie a caracteristicilor în pregătirea managerilor. În schimb, pot

efectua importul serviciului corespunzător, care să permită cadrelor din Franţa săajungă la un nivel mai ridicat al lucrului în echipă. Condiţia cerută ar fi ca, prin

importul metodelor de conducere din altă ţară, combinaţia caracteristicilor pentru

cadrele de conducere franţuzeşti să nu se modifice fundamental, astfel ca punctul

rezultat CF, să se afle în interiorul domeniului mărginit de curba de indiferenţă

CIS0F.

* O cauză acestei extinderi este transferul unor funcţii care iniţial erau interne întreprinderii, cătrefirme independente prestatoare. De exemplu, designul automobilului era realizat iniţial de uncompartiment al producătorului, iar în prezent de o firmă specializată independentă.

Pagina 117 din 170




Spre deosebire de cadrele de conducere din Franţa, cele din Germania

manifestă o mai ridicată capacitate de lucru în echipă, raza corespunzătoare

păstrării identităţii relative fiind reprezentată în figura 6.14 prin (c2/c1)G. Din

punctul de vedere a întreprinderilor germane ar fi probabil mai avantajos, dacă

managerii lor ar manifesta ceva mai multă promptitudine în luarea deciziilor. Cu

ajutorul metodelor franţuzeşti de management, acest lucru s-ar putea realiza, cu

condiţia ca punctul la care se ajunge, CG să se afle în domeniul din interiorul

curbei de indiferenţă CIS0G.

Figura 6.15: Echilibrul în comerţul internaţional cu servicii

Din figura 6.14 rezultă că ţările partenere definesc pentru schimburi un

anumit domeniu dezirabil în spaţiul caracteristicilor, anume în interiorul curbelor

de indiferenţă CIS0F, respectiv CIS0

G. De asemenea, este prezentat cazul

schimbului echilibrat între cele două ţări. Condiţii pentru realizarea acestui

echilibru, sunt concordanţa între intenţiile de schimb ale celor două ţări partenere

şi orientarea lor după un raport de schimb comun în spaţiul caracteristicilor.

Transferul pachetelor de caracteristici implică un transfer de factori, care poate cunoaşte următoarele forme:

Pagina 118 din 170

Fermitatea în decizii c2

Capacitatea de lucru în echipă c1

(c2/c1)F

(c2/c1)GRSC

RSC CISG0

CISF0

QF

CF

PF0

ExF

ImF

HF

PG0

CG

QG

ImG

ExG

O

HG




transferul de muncă (ofertantul de servicii) – specialiştii francezi în

pregătirea managerilor se deplasează în Germania şi reciproc, cei germani în

Franţa;

transferul de muncă (solicitanţii de servicii) – managerii francezi se

deplasează pentru perfecţionare în Germania şi reciproc, cei germani în Franţa;

transferul de capital – participarea la capitalul unei firme prestatoare de

servicii din ţara parteneră, sau înfiinţarea de firme de consultanţă în ţara parteneră,

sau crearea de întreprinderi multinaţionale.

Realizarea unei anume forme dintre cele menţionate mai sus, depinde de

costurile relative corespunzătoare, mai ales de costurile de tranzacţie42. Pe de altă

parte, chiar dacă prin comerţul internaţional se ajunge la un raport de schimb de

echilibru în spaţiul caracteristicilor, nu rezultă cu necesitate şi echilibrul balanţei

serviciilor în schimburile dintre cele două ţări partenere.

probabilitatea apariţiei schimbului internaţional cu servicii este cu atât mai

mare, cu cât sunt mai apropiate ca nivel şi structură economiile ţărilor partenere. În

figura 6.14 se poate observa că punctul corespunzător consumului rezultat ca

urmare a schimbului internaţional are cu atât mai mare probabilitatea de a se afla

în aria din interiorul curbei de indiferenţă a unei ţări, cu cât este mai mic unghiul

dintre razele ce reflectă menţinerea identităţii consumului din cele două ţări,

respectiv (c2/c1)F şi (c2/c1)G;

probabilitatea apariţiei schimbului internaţional cu servicii este cu atât mai

mică, cu cât este mai accentuată cerinţa relativă a menţinerii identităţii. Cu cât este

mai accentuată cerinţa relativă a menţinerii identităţii, cu atât este mai strânsă

curba indiferenţei de grup în jurul razei ce reflectă menţinerea identităţii

consumului (figura 6.13).

şansa de comercializare internaţională a serviciilor creşte pe măsuraridicării calităţii acestora.

Fără a dispune până la ora actuală de cercetări empirice sistematice în acest

domeniu, nu este totuşi greu de remarcat situarea centrului de greutate a

comerţului internaţional cu servicii în relaţiile reciproce dintre ţările dezvoltate, şi

nu între acestea şi cele în curs de dezvoltare*. Potrivit premiselor amintite, ar trebui

chiar, ca ponderea ţărilor dezvoltate în comerţul mondial cu servicii să fie

42 Grubel (1986).* Cu excepţia turismului internaţional.

Pagina 119 din 170




superioară celei din domeniul comerţului cu mărfuri. Această ipoteză pare a fi

confirmată în domeniile: bancar, asigurări, publicitate şi consultanţă pentru

întreprinderi.

Cerinţa păstrării identităţii explică, se pare, în mai mare măsură decât

reglementarea activităţilor, cauza pentru care comerţul internaţional cu servicii are

o răspândire relativ modestă. Trebuie totodată remarcat, că guvernele pot recurge

cu uşurinţă la reglementări, sub pretextul păstrării identităţii. Important este a face

distincţie între reglementările justificate, ce urmăresc protecţia reală a

consumatorului, şi cele artificiale, ce au ca obiectiv doar crearea de obstacole în

calea schimburilor internaţionale. Distincţia între cele două feluri de reglementări

îşi va creşte în viitor importanţa, în procesul liberalizării comerţului internaţional

cu servicii.

Cercetări empirice

6.7.1 Diferenţe privind caracteristicile de calitate ale produselor

Diferenţele privind caracteristicile de calitate ale produselor, postulate de

noua teorie a cererii au relevanţă empirică. Un studiu43 referitor la compararea

calităţii unor produse industriale americane şi japoneze a evidenţiat diferenţe

notabile mai ales la caracteristica “fiabilitate”. Producătorii japonezi cheltuiesc o

cotă mai mare din valoarea desfacerilor pentru asigurarea calităţii, în schimb

costurile pentru asigurarea garanţiei sunt considerabil mai mici decât cele pentru

produsele americane.

Efectele obstacolelor cantitative la import asupra calităţii şi preţurilor mărfurilor importate

În anul 1981 a intrat în vigoare o convenţie între SUA şi Japonia, care

prevedea limitări voluntare* la exportul de automobile al Japoniei în SUA.

S-a constatat că preţul mediu al automobilelor japoneze importate în SUA a

sporit cu 20% în anul 1981 şi cu 10% în anul 1982. Chiar dacă s-a îmbunătăţit

calitatea acestor automobile, raportul preţ / calitate s-a deteriorat (a crescut). În

43 Garvin, (1983)* Voluntary export restraint (VER).

Pagina 120 din 170




cadrul cercetării s-a elaborat o funcţie de regresie multiplă a preţului faţă de

caracteristicile de calitate ale produsului**. Coeficienţii acestei funcţii, estimaţi cu

ajutorul cunoscutei metode a celor mai mici pătrate, exprimă contribuţia

caracteristicilor de calitate la formarea preţului. De asemenea, permit calculul

aproximativ al ratei marginale de substituţie între caracteristicile de calitate. Din

estimarea coeficienţilor funcţiei menţionate pentru perioada 1979-1984, rezultă că

extinderea cu un ţol (1/12 picioare) a lărgimii automobilului are ca efect creşterea

preţului cu 8%, iar sporirea puterii motorului cu 10 CP determină creşterea preţului

cu circa 18%. Rezultă că rata marginală de substituţie între caracteristicile de

calitate, din punctul de vedere a consumatorilor americani, s-ar putea exprima

astfel: se poate renunţa la un ţol din lărgimea automobilului, pentru creşterea

puterii motorului cu 4,2 CP. În concluzie, s-a stabilit că aplicarea auto-limitărilor

la export a determinat creşterea preţului pe unitatea de calitate la automobilele

importate de SUA din Japonia.

DEPLASAREA INTERNAŢIONALĂ A FACTORILOR DE

PRODUCŢIE

În capitolele precedente s-a folosit ipoteza că factorii de producţie muncă şi

capital sunt mobili între sectoarele unei economii naţionale, dar nu şi între ţări.

Renunţarea la ipoteza imobilităţii internaţionale a acestor factori de

producţie permite analiza unor fenomene esenţiale pentru economia contemporană.

Principiile deplasării internaţionale a factorilor nu diferă în esenţă de cele

aflate la baza comerţului cu bunuri, din perspectiva economiei. Apar în schimb,diferenţe însemnate în domeniul politic.

Încă din anii ’30, Bertil Ohlin demonstra* că între ţări se nasc fluxuri de

factori sau mărfuri fabricate cu aceşti factori, provocate de diferenţele relative între

produsele marginale ale factorilor şi tind să înlăture aceste diferenţe.

O ţară înzestrată abundent cu muncă poate importa bunuri intensive în

capital sau poate procura capital din străinătate, pentru a-şi fabrica produse

intensive în capital. O ţară înzestrată abundent cu capital, poate importa bunuri* International and Interregional Trade.

Pagina 121 din 170




intensive în muncă sau poate permite imigraţia forţei de muncă, pentru fabricarea

de produse intensive în muncă. În sfârşit, o ţară de dimensiuni prea mici pentru a

suporta din resurse naţionale firme proiectate pentru economii de scară, poate

importa bunuri fabricate de asemenea firme sau poate permite fabricarea locală a

unor asemenea bunuri de filiale ale marilor firme din străinătate.

Alterativele enumerate – importul de bunuri sau importul factorilor pentru

producerea acestor bunuri – au consecinţe economice similare, dar diferă esenţial

în privinţa acceptării lor politice.

În continuare se vor urmări efectele deplasării factorilor asupra producţiei

globale, definită ca sumă a producţiilor ţărilor gazdă şi sursă, ca şi asupra

veniturilor factorilor din ţările partenere.

Se va aborda deplasarea factorilor între ţări în cadrul modelului ricardian

modificat şi al modelului Heckscher-Ohlin şi se vor urmări unele aspecte ale

producţiei multinaţionale.

7.1 Deplasarea internaţională a capitalului

Deplasarea internaţională a capitalului constituie obiect al teoriei

economice încă din secolele trecute. La început atenţia s-a îndreptat spre

împrumuturile externe ale statelor, apoi spre reparaţiile de război şi mişcările de

capital pe termen scurt din perioada interbelică, şi, în sfârşit, spre problematica

diversificării portofoliului şi a pieţei eurodolarilor , în ultimele decenii.

Potrivit părerii dominante, susţinută de clasicii economiei politice,

mişcările internaţionale de capital sunt avantajoase, atât pentru ţara de origine a

capitalului, cât şi pentru cea de destinaţie.Dar ele sunt urmate de redistribuiri ale venitului, în favoarea capitalului în

ţara de origine, şi în favoarea muncii, în ţara de destinaţie 44. În condiţiile creşterii

economice echilibrate, sunt exportatoare de capital ţările care înregistrează

excedente comerciale cronice, iar importatoare de capital, cele cu deficite cronice,

situaţie care nu contravine cerinţelor eficienţei.

Se remarcă de asemenea, că îndatorarea externă a ţărilor cunoaşte o

anumită ciclicitate, în fiecare fază a ciclului, o ţară obţinând avantaje de pe urma44 Ohlin, (1933), pag. 345.

Pagina 122 din 170



,/)( qqr +

2

2

2

2

1

1

1

1

q

q

q

r

q

q

q

r +=+


deplasării capitalului.

Ciclurile îndatorării au fost studiate iniţial în modele cu rată a economisirii

dată. Teoria optimizării inter-temporale a permis studierea acestor cicluri în

modele în care rata de economisire este endogenă.

O problemă mult discutată se referă la consecinţele mişcărilor de capital

asupra raportului de schimb al ţărilor partenere. Se pare că decisivă pentru

modificările de preţuri, deci ale raportului de schimb este reacţia cererii la

modificările avuţiei45.

Arbitrajul

Deplasările internaţionale de capital produc o egalizare a produsului

marginal al capitalului prin faptul că, în ţara cu capital mai puţin abundent stocul

de capital se extinde, iar în cea cu capital abundent, se restrânge. Procesul acesta

necesită, bineînţeles, timp îndelungat.

Randamentul unei investiţii are două componente, şi anume venitul curent

şi sporul aşteptat de valoare (Appreciation), ambele exprimate în procente din

preţul pieţei.

Să considerăm un bun de capital cu valoarea de o unitate monetară, cu un

venit marginal r şi cu preţul de piaţă q.

Randamentul său este dat de expresia:

unde q reprezintă creşterea aşteptată de valoare.

Între două ţări (1 şi 2), pe o piaţă de capital deschisă, randamentele se vor

egaliza. Condiţia necesară este46:

7.1

Dacă randamentul se egalizează ca urmare a mişcărilor de capital,

produsele marginale vor fi egale, preţul de piaţă va fi de o unitate monetară şi

sporul aşteptat de valoare se va anula.

45 Samuelson (1952), pag. 289.46 Fisher, Appreciation and Interest, 1896

Pagina 123 din 170




Dar echilibrarea se poate realiza şi fără deplasarea capitalului, respectiv

fără egalizarea produselor marginale, prin arbitraj. În acest caz r 1 şi r 2 vor diferi,

dar q1 şi q2 se vor modifica corespunzător (proporţional) şi vor fi diferite de preţul

considerat iniţial, de o unitate monetară.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru activele financiare, cum ar fi titluri de

valoare, unde în locul produsului marginal apare cuponul. Majoritatea covârşitoare

a tranzacţiilor financiare internaţionale sunt asemenea operaţii de arbitraj, care de

fapt includ doar modeste mişcări de capital. Aceste operaţii de arbitraj sunt însă

indirect, de mare importanţă pentru mişcările de capital, întrucât determină ratele

de dobânzi şi preţurile bunurilor de capital, care în timp influenţează economiile şi

investiţiile.

De menţionat este că arbitrajul apare interesant, când costurile de tranzacţie

sunt scăzute. De regulă, costurile de tranzacţie sunt scăzute la creanţele pe termen

scurt, dar şi la titlurile de rentă perpetuă. Sunt ridicate la imobile, instalaţii etc.

Arbitrajul activelor financiare explică de ce o ţară apare concomitent şi în

calitate de creditor, şi de debitor.

Din perspectiva microeconomiei, explicaţia a apărut în forma teoriei

portofoliului, potrivit căreia, un patrimoniu dat este distribuit pe active cu

perspective de câştig diferite şi cu riscuri diferite.

Pe baza acestei teorii s-a dezvoltat enunţul din teoria finanţelor, potrivit

căruia distribuţia internaţională a capitalului apare ca un sistem al echilibrului

general de stoc, în care ratele de dobânzi şi preţurile bunurilor de capital

echilibrează oferta şi cererea pentru toate activele. În aceste condiţii, deplasările de

capital apar ca fenomene ce însoţesc modificările dobânzii.

Un loc important pe piaţa internaţională a capitalurilor a deţinut în ultimele

decenii piaţa euro-dolarilor.Ipoteza iniţială că euro-dolarii ar constitui un important potenţial de

inflaţie47, nu s-a verificat, întrucât expansiunea euro-băncilor s-a datorat funcţiei de

mijlocitoare de credite, şi nu celei de creare de monedă.

Creşterea enormă a volumului tranzacţiilor de pe pieţele de devize şi de pe

cele internaţionale de credite a dus la formularea ipotezei privind dispariţia în mare

măsură a piedicilor din calea deplasării internaţionale a capitalurilor.

47 Friedman, 1969.

Pagina 124 din 170




Cercetările empirice privind egalizarea internaţională a ratelor de dobânzi

pentru hârtii de valoare de acelaşi tip, în condiţiile cursurilor de schimb flexibile, şi

unde modificarea aşteptată a cursului valutar joacă rolul modificării aşteptate a

valorii din formula lui Fisher, au confirmat această ipoteză48.

Pe aceeaşi linie a abordării este formulată şi ipoteza49 că o întreprindere

situată într-o ţară a cărei valută tinde să se aprecieze pe termen lung, ar avea acces

la capital în condiţii mai favorabile decât una dintr-o ţară, a cărei valută are

tendinţa de depreciere pe termen lung.

Dar această ipoteză nu a fost încă testată, mai ales că tendinţa cursului

valutar pe termen lung este greu de prevăzut şi este doar unul dintre numeroşii

factori de care depinde accesul la capital.

Pe de altă parte, dacă mişcările de capital ar egaliza produsele marginale pe

plan internaţional, investiţiile din fiecare economie naţională ar deveni

independente de economisirea naţională.

Investiţiile naţionale ar depinde de economisirea la nivel mondial, care ar fi

distribuită în mod eficient între economiile naţionale. În aceste condiţii, investiţiile

naţionale şi economisirea naţională ar fi slab corelate.

Totuşi, cercetările empirice50 au evidenţiat, în urmă cu două decenii, o

corelaţie între aceşti indicatori surprinzător de ridicată, adică, în fiecare ţară

investiţiile provin, în cea mai mare parte, din propria economisire a ţării. De aici ar

rezulta o slabă mobilitate a capitalului, ceea ce ar corespunde concepţiei clasice.

Discrepanţa dintre rezultatele celor două teste a determinat o controversă

privind mobilitatea capitalului, care nici azi nu este încheiată, existând argumente

solide atât în favoarea, cât şi contra fiecăruia din cele două puncte de vedere.

Testele privind egalizarea ratelor de dobânzi evidenţiază de fapt promptitudinea arbitrajului pentru titluri de valoare şi devize, şi nu egalizarea

produselor marginale ale capitalului din două ţări. Asemenea teste ar putea avea ca

obiect diferenţa dintre preţul de piaţă al bunurilor de capital şi costurile lor de

producţie.

48 Frankel, 1992.49 Aliber, 1970, pag. 1750 M. Feldstein, C. Horioka, 1980

Pagina 125 din 170




Diferenţele dintre ţări privind ordinea de drept, practicile de afaceri şi

limbă, creează riscuri externe, iar extinderea stocului de capital în unele ţări şi

diminuarea lui în altele, ar necesita perioade îndelungate.

Deplasarea capitalului în modelul ricardian

În modelul ricardian modificat se consideră că cele două ţări, Anglia şi

Portugalia posedă aceeaşi cantitate de muncă, dar cea dintâi posedă mai mult

capital, iar a doua mai mult teren agricol.

Dacă veniturile de scară sunt constante, tehnologiile în producţie şi

gusturile în consum coincid la cele două ţări, în condiţii de liber schimb Anglia

exportă pânză, iar Portugalia exportă vin. Dar nu se ajunge la egalizarea preţului

factorilor.

Dacă stocul de capital diferă considerabil între ţări, produsul marginal al

capitalului va fi mai scăzut în industria textilă britanică, astfel că venitul real al

capitalului va fi mai redus în Anglia, indiferent că se exprimă în pânză sau în vin.

Apare astfel un stimulent pentru capital de a se deplasa din Anglia, în

Portugalia.

a. Efecte primare ale deplasării capitalului.

Situaţia iniţială este descrisă în figura 7.1.

Curba AC exprimă relaţia între produsul marginal al capitalului în industria

textilă din Anglia şi cantitatea de capital din acea ţară, fiind dat numărul de

lucrători din industrie.Cantitatea de capital OK1 este asociată cu un produs marginal al capitalului

de OR pânză, care măsoară venitul real al capitalului exprimat în pânză. În

consecinţă, proprietarii de capital primesc OR×OK1 (adică ORBK1) pânză.

Curba A*C* descrie relaţia din Portugalia, fiind dat numărul de lucrători

din industria textilă a acesteia. Curba Angliei este situată mai sus, şi mai puţin

înclinată faţă de orizontală, întrucât acolo sunt mai mulţi lucrători decât în

Portugalia.

Pagina 126 din 170




În Portugalia cantitatea de capital este OK2, iar produsul marginal al

capitalului este OR* pânză, proprietarii de capital obţinând un venit real exprimat

în pânză echivalent cu aria OK2PR*.

Aria aflată sub curba produsului marginal măsoară produsul total al

industriei. Dacă oferta de capital în Anglia este OK1, producţia de pânză este în

acea ţară redată de aria OABK1.

Dacă se scade venitul proprietarilor de capital, rămâne venitul lucrătorilor

exprimat în pânză, ilustrat de aria triunghiului RAB. Similar, în Portugalia venitul

lucrătorilor exprimat în pânză este redat de aria PR*A*.

Dacă venitul real al capitalului este mai scăzut în Anglia (ca în figura 7.1),

deţinătorii de capital vor fi stimulaţi să transfere o parte din acesta în Portugalia, de

exemplu cantitatea K1K1´.

Se va reduce oferta de capital din Anglia la OK1´ şi va creşte oferta de

capital din Portugalia la OK2´. Consecinţa va fi egalarea produsului marginal al

capitalului în cele două ţări.

Dar transferul unui alt volum de capital nu va elimina complet diferenţa

între cele două ţări la indicatorul menţionat şi s-ar menţine un stimulent pentru

deplasarea capitalului între ţări, până la eliminarea acestor diferenţe.

O altă consecinţă este creşterea producţiei globale de pânză, deci sporirea

eficienţei economice mondiale, întrucât extinderea producţiei din Portugalia

depăşeşte scăderea producţiei de pânză din Anglia, şi anume cu (K1K1´×RR*)/2,

adică aria triunghiului GPP´.În general, o deplasare a factorilor indusă de diferenţa în veniturile reale (şi

produsele marginale) ale acestora ridică eficienţa economiei mondiale.

Transferul de capital măreşte veniturile deţinătorilor săi chiar şi după

eliminarea diferenţelor dintre produsele lor marginale. În figura 7.1, sporul de

venit al celor care şi-au transferat capitalul este redat de aria HP´FG.

Are loc şi o redistribuire a veniturilor. În Anglia, unde creşte produsul

marginal al capitalului, proprietarii capitalului rămas în ţară obţin un spor de venitreal redat de aria RR´B´E, iar lucrătorii pierd venit real totalizând RR´B´B.

Pagina 127 din 170

Produsul marginalal capitalului

A

A*

R*

R’

R

P

P’

C*

F

GH

B’

B

C

E

Stocul de capital în Portugalia

Stocul de capital în AngliaK2’

K2O

K1’K1

1

23

4

5

6

7 8

9

Figura 7.4: Efecte ale unei deplasări de capital din Anglia înPortugalia înainte de ajustările ocupării




Această pierdere depăşeşte câştigul suplimentar al deţinătorilor de capital,

în contextul scăderii producţiei totale de pânză din Anglia. Lucrătorii britanici ar fi

îndreptăţiţi să se opună mişcării capitalului, mai ales că pierderea de venit a

lucrătorilor nu ar putea fi compensată de sporul de venit al deţinătorilor de capital.

Are loc o redistribuire a venitului şi în Portugalia, şi anume de la capital la

muncă. Întrucât produsul marginal al capitalului scade, veniturile deţinătorilor de

capital aflaţi iniţial în Portugalia vor scădea cu R´FPR*, iar lucrătorii vor câştiga

cu PP´R´R* mai mult, întrucât producţia portugheză de pânză va creşte.

Sporul venitului lucrătorilor va depăşi cu FPP´ pierderea suferită de către

deţinătorii de capital Lucrătorii portughezi vor fi îndreptăţiţi să favorizeze

mişcarea capitalului.

b. Efecte secundare

Pe lângă aceste efecte directe ale transferului de capital, apar şi efecte

secundare, ca urmare a realocării a factorilor de producţie între ramuri, aşa după

cum rezultă din figura 7.2.

Ca o consecinţă a scăderii salariului real în Anglia, industria vinului din

acea ţară va cere mai multă muncă, acţionând în sensul ridicării salariului real.

Pe piaţa muncii se va ajunge la un nou punct de echilibru (B´´) ca urmare a

deplasării unor lucrători de la industria textilă la cea a vinului. În schimb, în

Portugalia va avea loc deplasarea de lucrători de la industria vinului la cea textilă,

noul punct de echilibru fiind P´´.

În Anglia va creşte echivalentul în pânză al producţiei de vin, cu o valoare

superioară celei cu care s-a redus producţia de pânză. Tot astfel, în Portugalia

creşterea producţiei de pânză va depăşi ca valoare scăderea producţiei de vin,exprimată în unităţi pânză.

În consecinţă, creşterea producţiei globale va fi chiar mai mare decât

apărea dacă se luau în considerare doar efectele directe ale transferului de capital.

Dar, aşa cum se observă, transferul de capital n-a înlăturat complet

diferenţa dintre produsele marginale ale capitalului din cele două ţări.

În măsura în care creşte producţia de vin în Anglia, va spori venitul real al

proprietarilor de terenuri, iar în Portugalia tendinţa va fi opusă.

Pagina 128 din 170




Dacă continuă transferul de capital până la egalizarea produselor sale

marginale, aceasta va fi urmată în mod necesar de egalizarea produselor marginale

şi pentru ceilalţi factori de producţie.

În concluzie, în modelul ricardian modificat, deplasarea factorilor între ţări

are drept consecinţă egalizarea produselor lor marginale şi, prin urmare,

maximizarea eficienţei globale.

Deplasarea capitalului în modelul Heckscher – Ohlin

În acest model chiar schimbul de mărfuri poate egaliza produsele

marginale, deci maximiza eficienţa, întrucât poate egaliza preţurile factorilor.

Dar această egalizare depinde de multe condiţii, şi anume: toate pieţele să

fie perfect competitive, comerţul să unifice complet pieţele, să nu existe cheltuieli

de transport, taxe sau alte bariere comerciale, toate ţările să producă aceleaşi

mărfuri comercializabile, numărul mărfurilor să fie egal cu al factorilor, funcţiile

de producţie să fie aceleaşi în toate ţările, având venituri de scară constante şi să

nu apară inversiuni ale intensităţii factorilor în urma modificării preţurilor

acestora.

Întrucât ar fi egalizate veniturile factorilor, nu ar exista stimulent pentru

deplasarea factorilor de producţie între ţări. În realitate, nu sunt îndeplinite chiar

toate condiţiile enumerate, astfel că există diferenţe între veniturile factorilor, deci

şi temeiuri pentru deplasarea acestora.

De exemplu, perceperea unei taxe la importul de grâu de către ţara relativ

abundent înzestrată cu capital, ar avea drept efect creşterea preţului relativ al

grâului în acea ţară, şi reducerea preţului relativ al grâului în ţara parteneră, unde

munca este factorul relativ abundent.Procesul care se declanşează în continuare este ilustrat în figura 8.2, unde

curbele GG´ şi SS´ caracterizează condiţiile producţiei de grâu şi respectiv de

strunguri.

Pagina 129 din 170

Preţul relatival muncii

W1WP P2F H P1W2V2

G’

H’

M

S

V1 GCapital pelucrător

Preţul rela-tiv al grâuluiS’ K2 OK K1V

Figura 7.3: Deplasarea de factori indusă de instituirea unei taxe vamale




Ţara cu munca abundentă începe cu un capital pe lucrător la nivelul OK1,

iar ţara cu capital abundent începe cu OK2.

În condiţiile iniţiale de echilibru şi liber schimb, preţul relativ al grâului

este OP în ambele ţări, iar preţul relativ al muncii este OW, intensităţile factorilor

fiind identice în ambele ţări.

Produsele marginale ale capitalului şi muncii sunt aceleaşi în ambele ţări,

ca şi veniturile lor reale, indiferent că sunt exprimate în grâu sau strunguri.

După impunerea unei taxe vamale la importul de grâu al ţării cu capital

abundent, preţul relativ al grâului creşte la OP2 în acea ţară, iar preţul relativ al

muncii creşte la OW2. Ţara îşi va deplasa structura producţiei spre F, obţinând mai

mult grâu şi mai puţine strunguri faţă de situaţia anterioară. Firmele vor adopta

metode de producţie mai intensive în capital.

În ţara cu înzestrare relativ abundentă de muncă preţul relativ al grâului va

scădea la OP1, iar preţul relativ al muncii va scădea la OW1.

Producţia ţării se va deplasa spre M, obţinând mai puţin grâu şi mai multe

strunguri, iar firmele vor adopta metode de producţie mai puţin intensive în

capital.

În consecinţă va apărea un decalaj între ţări, în privinţa produselor

marginale, deci şi a veniturilor reale. Se va deplasa capital dinspre ţara cu capital

relativ abundent spre cealaltă ţară. În ţara de origine capitalul se va reduce sub

OK2 pe lucrător, iar în ţara de destinaţie va creşte la peste OK1 pe lucrător.

Transferul va continua, până se va elimina decalajul veniturilor reale.

Această eliminare s-ar putea realiza numai când s-ar elimina toate celelalte

decalaje, inclusiv cel privind preţul relativ al grâului. Dar acest ultim decalaj nu

poate dispărea din cauza existenţei taxei vamale la importul de grâu al ţării

menţionate.În modelul Heckscher-Ohlin deplasarea mărfurilor şi a factorilor sunt

perfect substituibile.

Când comerţul liber egalează preţurile factorilor, maximizând eficienţa

globală, deplasarea factorilor nu mai este necesară şi nu mai are loc.

Dacă însă comerţul este supus la restricţii, deplasările factorilor sunt

necesare pentru a maximiza eficienţa, şi în consecinţă ele înlătură comerţul.

Pagina 130 din 170




Efecte dinamice ale deplasărilor internaţionale de capital.

Considerăm două ţări, A şi B, având populaţie constantă. Facem abstracţie

de progresul tehnic, de deprecierea capitalului şi de impozite. Oferta de muncă este

exogenă.

Se produce doar un singur bun, în condiţii de concurenţă perfectă, iar

produsul marginal este pozitiv, dar descrescător. Nivelul tehnologiei, populaţia şi

oferta de muncă sunt identice în cele două ţări.

Singura diferenţă între cele două ţări este aceea că, populaţia din ţara A

scontează utilitatea viitoare cu o rată mai înaltă decât populaţia ţării B. Aceasta

echivalează cu a spune că rata de nerăbdare pentru consum este mai ridicată în A

decât în B. În fiecare dintre ţări, preferinţele individuale şi dotările individuale sunt

identice.

Nu au avut loc deplasări de capital între cele două ţări, astfel că în fiecare

din ele s-a ajuns la starea de creştere economică uniformă pe termen lung,

corespunzătoare unui nivel specific al ratei dobânzii.

Rata dobânzii în ţara A este mai ridicată decât în ţara B. Fiind vorba de

creşterea uniformă, nu mai au loc ajustări ale stocului de capital, astfel încât, în

ambele ţări tot venitul este consumat.

Ţara A va avea un stoc de capital mai mic decât ţara B, ca rezultat al

faptului că produsul marginal al capitalului în B , care trebuie să fie egal cu rata

nerăbdării rezidenţilor săi în condiţiile creşterii uniforme, va fi mai scăzută decât

în A.

Stocul de capital din B va permite realizarea unor nivele mai înalte ale

producţiei şi consumului pe termen lung.

Considerăm că, începând cu un anumit moment, se liberalizează deplasarea

capitalului între cele două ţări. Va avea loc o migrare a capitalului de la B la A,unde câştigul este mai mare. Ratele de dobânzi din cele două ţări se vor egaliza.

Astfel, rata dobânzii în A va scădea, iar în B va creşte. Vor spori stocul de

capital şi producţia în A şi se vor diminua corespunzător în B, până la egalizare.

Rezidenţii din A se vor împrumuta, pentru a-şi finanţa consumul

suplimentar, întrucât rata nerăbdării lor va depăşi rata dobânzii (considerând

perfecte pieţele de capital).

Pagina 131 din 170




Adică, stimulul psihologic, de a devansa în prezent din consumul viitor,

depăşeşte stimulul financiar (rata dobânzii), de a amâna pentru viitor din consumul

prezent.

În ţara B se produce fenomenul opus, întrucât rata dobânzii, care

stimulează amânarea consumului, va fi superioară ratei nerăbdării de a devansa din

consumul viitor. În ţara B va scădea consumul, practic tocmai cu o mărime ce

egalează sporul de consum din ţara A.

În consecinţă ţara B va deveni creditoare, iar ţara A, debitoare. În intervalul

de timp ce va urma, consumul în A va stagna, iar în B va creşte.

Sporeşte datoria externă a lui A faţă de B. Înainte ca această datorie să fi

ajuns la scadenţă, în relaţiile reciproce B va avea o balanţă comercială

excedentară, iar A va avea balanţa comercială deficitară.

După ce datoria lui A faţă de B a ajuns la scadenţă, situaţia balanţelor se va

inversa, plata dobânzilor ajungând să depăşească suma noilor împrumuturi.

Dacă procesul va continua în aceste condiţii, se va ajunge ca rezidenţii lui

B să deţină toate activele din cele două ţări. Bineînţeles, că acest proces poate fi

stopat, sau modificat, ca urmare a schimbării în decursul timpului a condiţiilor

menţionate la început.

Consecinţă: mişcările internaţionale de capital sunt transferuri de creanţe,

ce sporesc venitul viitor al ţării care le deţine.

Producţia multinaţională şi taxarea transnaţională.

În prezent, practic toate marile companii poseda filiale în străinătate.Cauzele principale ale extinderii producţiei multinaţionale constau in

special în folosirea cât mai avantajoasa a costurilor comparative şi evitarea

barierelor vamale.

Dar se pune întrebarea de ce nu exploatează avantajele de costuri chiar

firmele locale.

Răspunsul la această întrebare constă în existenta avantajelor competitive

de partea firmelor multinaţionale. Ele au acces mai uşor la capital, fie din tarile de

Pagina 132 din 170




origine, fie din surse aflate în străinătate. Dar alte avantaje sunt şi mai importante:

cele de ordin tehnologic şi liniile de producţie binecunoscute.

Ele au început, de regulă, prin exporturi la scară mică produse în ţara de

origine, apoi au trecut la producţia multinaţională în măsura în care pieţele au

devenit suficient de mari, pentru a exploata avantajele economiilor de scară.

Avantajul competitiv faţă de firmele locale provine deci din diferenţierea

produselor, avantaje tehnologice şi economii de scară.

Interesul firmelor multinaţionale faţă de mediul local ţine de accesul la

materii prime, costuri scăzute de muncă şi existenţa protecţiei pieţei.

Au apărut controverse în legătură cu avantajele sau dezavantajele

dezvoltării firmelor multinaţionale, atât în ţările de origine, cât şi în străinătate.

Din perspectiva cosmopolită, avantajele par să depăşească dezavantajele.

Activităţile firmelor multinaţionale tind să crească eficienţă şi flexibilitatea

economiei mondiale, conferind utilizării resurselor şi structurii schimburilor mai

multă sensibilitate la costurile relative.

Firmele multinaţionale reacţionează mai prompt şi pe o rază mai mare

decât celelalte firme în cazul în care cresc costurile dintr-o ţară. Pot schimba

comenzile şi producţia de la o filială la alta, cunosc mai bine tendinţele costurilor

şi preţurilor din diferite ţări şi fac în permanenţă comparaţii.

Dar flexibilitatea lor nu este nelimitată. Pot ezita sa închidă fabrici în ţări

cu costuri ridicate, sau să concedieze lucrători, de teama unor măsuri punitive din

partea guvernelor locale.

Pe de alta parte, liderii sindicali acuză companiile multinaţionale de prea

mare avantaj în negocierile pentru salarii, ce ţine de posibilitatea de a închide

fabricile când costurile depăşesc un anumit nivel.

Cu toate manifestările pro şi contra, pare totuşi probabil ca firmelemultinaţionale să contribuie la creşterea eficienţei globale, dând mai multă

sensibilitate de reacţie producţiei şi schimburilor la modificările costurilor

comparative, şi conferind mai multă mobilitate internaţională capitalului,

tehnologiei şi conducerii afacerilor.

Din punctul de vedere al diferitelor ţări, criticile sunt numeroase.

Guvernele naţionale consideră că li se limitează autonomia în realizarea unor

obiective de politică naţională.

Pagina 133 din 170




Astfel, mobilitatea ridicată a capitalului reduce eficienţa politicii fiscale a

guvernului. Utilizarea de către firmele multinaţionale a preţurilor de transfer poate

conduce de asemenea la evaziune fiscală.

Uneori pot fi deturnate chiar efectele politicii vamale a unei ţări.

Un tarif de import ridicat, in loc să protejeze producţia naţională, poate

atrage implantarea de filiale ale unor companii multinaţionale şi astfel să mărească

expunerea producţiei naţionale la concurenţă.

O problemă dificilă este şi cea care ţine de jurisdicţia căreia se supune

compania transnaţională: cea locală, sau din ţara de origine.

Probleme locale apar şi în ţara de origine, unde sindicatele acuză

companiile multinaţionale că distrug locuri de muncă naţionale când produc în

străinătate, dar ignoră creşterea cererii străine pentru exporturi naţionale,

ocazionată de activitatea peste hotare a firmelor multinaţionale.

Problema perceperii impozitelor asupra veniturilor provenite din străinătate

ale companiilor multinaţionale şi-a găsit două abordări şi respectiv soluţii.

În figura 7.1 se observă că producţia (PIB) era egală cu venitul (PNB), în

fiecare din ţări, înaintea deplasării de capital.

După efectuarea exportului de capital, producţia din ţara exportatoare de

capital scade, cu echivalentul ariilor 1 şi 2.

În schimb creşte faţă de situaţia iniţială venitul (PNB), cu o mărime

echivalentă cu aria 2.

Dacă încasările statului exportator de capital ar proveni doar din impozitele

percepute veniturilor obţinute pe propriul teritoriu, ele ar fi inferioare celor

percepute înaintea exportului de capital.

Dacă ar aplica impozite şi asupra veniturilor obţinute de rezidenţii proprii

în străinătate, încasările statului ar spori faţă de situaţia absenţei exportului decapital, cu condiţia ca veniturile obţinute în străinătate să nu fie prea mult

diminuate de impozitele percepute de statul străin.

Unele guverne adoptă perspectiva cosmopolită, recunoscând ca prioritară

maximizarea venitului global, iar alte guverne adoptă perspectiva naţională şi

încearcă să maximizeze venitul naţional.

Cele din prima categorie permit propriilor cetăţeni să achite taxele străine,

diminuând cu sume echivalente taxele percepute în propria ţară, iar cele din a doua

Pagina 134 din 170




categorie, scad taxele plătite în străinătate din venit, şi asupra acestei sume

calculează taxele.

Dacă între 2 ţări sunt diferenţe însemnate în ce priveşte rata de impozitare a

venitului, de exemplu în ţara A taxa pe venit este de 50%, iar în ţara B taxa

respectivă este doar de 20%, cetăţenii din ţara A sunt puternic stimulaţi sa

investească în ţara B.

Ţara A va adopta o anumită politică fiscală pentru a atenua această

tendinţă. Va impune propriul nivel de taxe şi pentru veniturile obţinute de cetăţenii

săi în ţara B.

Poate adopta un regim de taxare neutru din perspectiva cosmopolită, când,

la venituri egale anterioare taxării, se păstrează egalitatea şi după taxare, indiferent

de ţara în care au fost obţinute.

De exemplu, un capital de 100$, investit în ţara B de către un cetăţean din

ţara A, aduce un venit anual de 10 $, pentru care va plăti un impozit în ţara B de 2$

(20%). În ţara de origine impozitul pe venit fiind de 50%, reprezintă 5$.

Din aceştia se vor scădea cei 2$ impozit plătiţi deja în ţara B, astfel că,

efectiv, impozitul plătit în ţara A este de 3$, iar venitul rămas după impozitare va

fi de 5$, adică identic cu cel care s-ar fi obţinut dacă capitalul respectiv ar fi fost

investit (cu aceeaşi rata de venit) în ţara A.

Dar ţara A poate adopta perspectiva naţională, urmărind sa maximizeze

venitul propriu. Pentru aceasta va încerca să descurajeze proprii cetăţeni de a

investi în ţara B, dacă acele investiţii nu ar aduce un spor de venit naţional mai

mare decât cele din ţara A.

Întrucât taxele plătite ţării B nu aduc venit naţional ţării de origine, aceasta

va căuta să creeze împrejurarea ca, investiţia în străinătate să fie atractivă numai

dacă venitul rămas după impozitarea în străinătate ar fi mai mare decât cel dinaintede impozitare, obţinut la investiţia din propria ţara.

Astfel, pornind de la datele din exemplul anterior, venitul după impozitarea

din străinătate va fi de 8$. Asupra acestei sume ţara A va percepe impozitul pe

venit de 50%, adică de 4$, astfel că suma rămasă investitorului după impozitarea

naţională va fi de 4$, mai mică decât cea din exemplul anterior.

Demonstrarea algebrică şi generalizarea celor 2 strategii de taxare

transnaţională este următoarea:

Pagina 135 din 170




Dacă cetăţenii ţării A investesc în propria ţară obţin o rată a venitului de rA

şi plătesc taxe, a căror rată este tA. Aşadar, venitul lor după impozitare este rA · (1

- tA) din suma investită.

Dacă ar investi în ţara străină B, rata venitului ar fi rB, iar rata impozitării

ar fi tB, deci venitul după impozitarea din străinătate ar fi rB · (1 - tB) din suma

investită.

Această sumă ar mai fi supusă unei taxe şi în ţara de origine, cu rata t'A,

venitul propriu-zis după taxare ar fi rB · (1 - tB - t'A).

Diferenţa de venit disponibil obţinut la investiţia în străinătate şi în propria

ţară ar reprezenta

D = rB · (1 - tB - t'A) - rA · (1 - rA) 7.2

din suma investită.

Va exista stimulent pentru investiţia în străinătate, dacă D > 0.

Pentru a evidenţia mai bine efectul lui t'A asupra lui D, este utilă o

regrupare a termenilor.

(i) Dacă guvernul ţării de origine adoptă perspectiva cosmopolită şi

respectă egalitatea de tratament a celor supuşi impozitării, va impune regula:

rB · tA = (rB · tB) + (rB · t'A) 7.3

adică:

t'A = tA - tB 7.4

şi substituind în (7.2), se obţine:

D = rB · [1 - tB - (tA - tB)] - rA · (1 - tA) =

= (rB - rA) · (1 - tA) 7.5

Rezultă că D va fi pozitiv şi va induce investiţii în străinătate, dacă rB >

rA.

Pagina 136 din 170




(ii) Dacă guvernul urmăreşte să maximizeze venitul naţional al propriei

ţări, va căuta să descurajeze investiţiile în străinătate al căror venit după

impozitarea din străinătate nu depăşeşte venitul dinaintea impozitării la investiţiile

efectuate în propria ţară, adică

rB · (1 - tB) > rA

7.6

Aplicând principiul egalităţii de tratament la impozitare, guvernul va stabili

regula:

t'A = (1 - tB) · tA 7.7

adică, se aplică taxa naţională, dar pentru venitul adus în ţară.

Substituind in (7.1), se obţine:

D = rB · [1 - tB - (1 - tB) · tA] - rA(1 - tA) =

= [rB · (1 - tB) - rA] · (1 - tA)

7.8

adică D > 0, dacă se respectă condiţia (7.8).

Deplasarea internaţională a forţei de muncă

Pornim de la următoarele premise simplificatoare: într-o lume ne integrată

economic, considerăm o singură marfă, doi factori de producţie limitaţi, două ţări,

competiţie perfectă şi absenţa impozitelor.

(Funcţia de bunăstare socială pentru fiecare ţară constă în agregareaveniturilor rezidenţilor iniţiali. Mişcările de capital sunt interzise, dar nu sunt

restricţii la mişcarea forţei de muncă. În situaţia iniţială, salariul în ţara A este mai

ridicat decât în B. Se declanşează deplasarea forţei de muncă din A în B, proces ce

va continua, până la egalizarea ratelor de salarii între cele două ţări.)

Nu se urmăreşte schimbul de mărfuri. Singura cale de integrare a acestor

economii este deplasarea intre ţări a factorilor de producţie. Considerăm că, dintre

cei doi factori, unul este fix (T - terenul), iar unul este mobil (M - munca).

Pagina 137 din 170




Producţia fiecărei ţări depinde doar de cantitatea de factori de care dispune,

celelalte date fiind identice la cele două ţări.

Relaţia dintre oferta de factori şi producţia fiecărei ţări este exprimată de

funcţia de producţie a economiei naţionale, pe care o notăm Q(T,M).

Dacă terenul este fix, folosind cantităţi tot mai mari de muncă, producţia va

creşte, dar cu rată descrescătoare, adică produsul marginal al muncii scade, pe

măsură ce creşte raportul muncă/teren.

Fenomenul este firesc: utilizând tot mai muncă pe un teren limitat, se

recurge la tehnici de producţie tot mai intensive în muncă, iar substituirea terenului

prin muncă creşte în dificultate. În figura 7.4 este ilustrată funcţia de producţie

menţionată.

Dependenţa produsului marginal de cantitatea de muncă utilizată este

ilustrată şi în figura 7.5, unde se evidenţiază şi faptul că salariul real obţinut de

fiecare unitate de muncă este egal cu produsul marginal al muncii, considerând

economia perfect competitivă.

Producţia totală a economiei corespunde ariei situate sub curba produsului

marginal. Din totalul producţiei, salariile corespund ariei dreptunghiului salariu

real × utilizarea mâinii de lucru.

Aria reprezentând restul producţiei totale reprezintă rentele proprietarilor de teren.

Pagina 138 din 170

Producţia, Q

Munca, M

Q(T,L)

Figura 7.4: Funcţia de producţie cu produs marginaldescrescător




Considerăm că cele două ţări, să le numim Est şi Vest, dispun de aceeaşi

tehnologie, dar diferă în privinţa raportului teren/muncă. Dacă Estul este ţara cu

muncă abundentă, lucrătorii din Est vor avea o remunerare mai mică, iar

proprietarii de teren o rentă mai mare, decât cei din Vest.

Apare stimulentul deplasării factorilor de producţie la un venit mai mare,

mişcare posibilă doar pentru muncă.

Pagina 139 din 170

Produsulmarginal almuncii, PMM

PMMSalariulreal

Salarii

Rente

Munca, M

Figura 7.5: Produsul marginal al muncii




Reducerea forţei de muncă în A este urmată de diminuarea producţiei

interne din acea ţară, concomitent cu creşterea ratei salariului şi scăderea ratei

profitului.În ţara B se înregistrează fenomenul opus. Aşadar câştigă emigranţii din A,

lucrătorii care au rămas în A şi deţinătorii de capital din B.

Vor pierde lucrătorii din B şi capitaliştii din A. Venitul (PNB) din ambele

ţări va creşte, ţinând seama că salariile imigranţilor din B se adună la venitul lui A.

Venitul pe plan mondial creşte, întrucât, prin re alocarea factorului muncă,

s-a egalizat produsul marginal al acestui factor între ţări.

Poate apare o opoziţie faţă de procesul imigrării din partea forţei de muncă

din ţara B, căci scade nivelul salariului de echilibru.

Dacă în funcţia de bunăstare socială a lui B, reflectată în fenomenul politic,

se atribuie o pondere mai ridicată salariului decât profitului, iar imigranţii nu

participă la fenomenul politic, se poate considera că bunăstarea socială din B scade

pe măsura creşterii imigrării.

Dacă în ţara A se atribuie profiturilor o pondere mai mare decât salariilor în

funcţia de bunăstare socială, şi în acea ţară poate apare opoziţie faţă de emigrare.

Pagina 140 din 170

L1 L2Ocuparea în

vest

Ocuparea înest

Migraţiune de muncădin est în vest

Produsul marginalal muncii

PMMVestPMMEst

PMMEst PMMVest

A

B

C

OVest

O

Eest

Total forţă de muncă pe continent

Figura 7.6: Cauzele şi efectele deplasării internaţionale a muncii




Modificând premisele, putem vedea că şomajul din ţara A exercită o

presiune pentru emigrare, în timp ce şomajul din ţara B descurajează intrarea pe

piaţa forţei de muncă din această ţară şi totodată oferă in argument puternic

forţelor politice care se opun imigrării.

Pe de altă parte, dacă în ţara A şomajul este ridicat, iar în ţara B nu este

şomaj, se manifestă tendinţa de a emigra din A în B, chiar şi dacă salariile sunt mai

scăzute în B decât în A.

De asemenea, poate exista tendinţa de emigrare numai pentru anumite

componente ale forţei de muncă dintr-o ţară, mai bine retribuite în cealaltă ţară,

chiar dacă nivelul mediu al salariilor este mai scăzut în ţara de destinaţie.

Un important factor care influenţează decizia de a emigra este şi nivelul

impozitării salariilor în cele două ţări. Se compară salariul net după plata taxelor

din cele două ţări, şi nu cel brut, dinainte de aplicarea taxelor.

Unele guverne au reţineri în privinţa introducerii unei progresii prea

accentuate a impozitului pe salariu, care ar putea contribui la redistribuirea

veniturilor în favoarea celor mai scăzute, tocmai datorită fenomenului migrării

forţei de muncă.

Ţările cu cea mai mare imigraţie în ultimele secole, sunt: SUA, Canada şi

Australia. Aceste ţări tind să atribuie imigraţiei rolul unui stabilizator

macroeconomic: în perioade cu şomaj ridicat micşorează rata imigrării, iar în

perioadele în care cererea de forţă de muncă creşte, sporesc această rată.

De regulă, ţările primitoare de imigranţi îi încurajează pe cei cu pregătire

înalt specializată cu remunerare ridicată şi cu starea de sănătate perfectă, care au o

participare mai mare la încasările bugetului decât la cheltuielile acestuia.

8 TAXELE VAMALE ŞI COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Unul dintre cele mai importante instrumente ale politicii comerciale este

taxa vamală. Prin introducerea taxelor vamale o ţară îşi poate influenţa volumul şi

structura comerţului exterior. Prin încărcarea diferenţiată a mărfurilor cu taxe

vamale pot fi modificate preţurile lor relative, respectiv structura fluxurilor comerciale.

Pagina 141 din 170




O ţară îşi poate influenţa chiar şi volumul absolut al schimburilor sale

comerciale externe. Prin perceperea (creşterea) taxelor vamale, de regulă schimbul

internaţional de mărfuri scade. Într-un caz extrem s-ar putea găsi chiar un nivel

prohibitiv al taxelor vamale, astfel încât comerţul să dispară. Invers, dacă taxele

vamale se reduc, comerţul exterior sporeşte. Taxele vamale negative, subvenţiile,

pot ridica volumul comerţului exterior peste cel corespunzător liberului schimb.

8.1 Argumente ale protecţiei vamale.

Există o serie de motive non - economice pentru ca o ţară să-şi limiteze

schimburile, dorind mai multă autarhie. De exemplu, dorinţa pentru un propriu stil

de viaţă, ne afectat de influenţe străine, poate fi atât de mare, încât o ţară este

dispusă să plătească un anumit preţ economic. Adesea se urmăreşte un scop

militar-strategic, o auto satisfacere cât mai ridicată, în industria grea sau în

producţia agricolă.

Indiferent de motive, hotărâtoare este relaţia dintre utilitatea unei protecţii

sporite şi costurile suplimentare.

Se cuvin a fi luate în seamă şi măsurile alternative pentru protecţia

producţiei interne de concurenţa străină, cum ar fi avantaje la impozite sau

subvenţii directe pentru producţia naţională, sau stocarea de produse din import

pentru situaţii de criză.

Din punct de vedere economic politica protecţionistă se fundamentează

prin divergenţa dintre costurile şi avantajele sociale, respectiv private. Avantajele

sociale le depăşesc pe cele private când consecinţele favorabile ale unui proces de

producţie revin în totalitate societăţii, fără a putea fi valorificate pe piaţă, întrucâtfie nu există piaţă relevantă, fie aceasta ar putea fi creată numai cu costuri exagerat

de ridicate. Acest argument n-ar fi totuşi foarte convingător, dacă decidenţii privaţi

ar avea un imbold să internalizeze avantajele sociale.

O importanţă mai mare revine argumentului privind divergenţa costurilor

private şi a celor sociale, căci în acest caz nu există interes pentru internalizare, ci

dimpotrivă. Încărcarea importului de petrol cu taxe vamale speciale se

fundamentează şi prin faptul că arderea produselor petroliere poluează atmosfera; prin aplicarea taxei vamale ar dispărea discrepanţa dintre costurile sociale şi cele

Pagina 142 din 170




private ale acestui purtător de energie. Pentru ca producătorii externi să nu poată

transfera costurile sociale pentru daune împotriva sănătăţii plătitorilor de impozit

din ţara importatoare, articolul XX din GATT permite ţării importatoare să

limiteze sau să interzică importurile “pentru protejarea vieţii oamenilor, animalelor

şi plantelor”. În acest caz există o alternativă, anume răspunderea pentru produse:

începând din anul 1992, orice întreprindere din Uniunea Europeană îşi poate aduce

în circulaţie produsele în cadrul Uniunii o dată ce are autorizaţia pentru aceasta în

ţara de provenienţă (“Principiul Casis-de-Dijon”). În schimb, răspunde pentru

daunele ce ar rezulta din utilizarea acestuia, cumpărătorul fiind scutit într-o mare

măsură de sarcina dovedirii cauzalităţii.

Adesea este cerută o protecţie vamală specială pentru aşa numitele “ramuri

tinere” (infant industries). Sunt avute în vedere acele ramuri industriale (mai

precis: întreprinderi), recent înfiinţate şi al căror volum de producţie este încă prea

redus, pentru a putea beneficia de avantajele producţiei de scară mare. O taxă

vamală protecţionistă le-ar putea facilita startul, astfel încât să ajungă la un nivel

de producţie la care să fie competitive pe piaţa mondială. O dată atins acest nivel,

respectiva taxă vamală ar trebui înlăturată. Întreprinderile ar fi atunci obligate să se

supună concurenţei internaţionale şi să-şi dovedească propria performanţă. Acest

argument provine de la economistul german Friedrich List (1841), care dorea să

justifice aplicarea la vremea sa de taxe vamale protecţioniste (“educative”) contra

importurilor de mărfuri industriale englezeşti.

Principala slăbiciune a acestui argument ( care se aduce azi de exemplu,

pentru protejarea industriei europene a microprocesoarelor faţă de concurenţa din

Japonia sau Coreea de Sud ) constă în faptul că el presupune existenţa unor

informaţii pentru decidenţi, pe care de fapt aceştia nu le posedă. Se presupune că

autorităţile statale pot prevedea care întreprinderi tinere din propria ţară vor aveaun avantaj stabil decurgând din amplasarea geografică, devenind astfel

competitive. Dar, dacă pentru o asemenea întreprindere ar exista perspective atât

de favorabile (condiţia fiind doar depăşirea unui anumit volum al producţiei), la

actualul stadiu de dezvoltare a pieţelor de capital ar fi foarte probabil să se

găsească investitori privaţi, care să aducă necesarele mijloace de finanţare.

Experienţa arată de asemenea că, o protecţie o dată acordată, doar cu greu

ar mai putea fi retrasă. Întreprinderile favorizate sunt puternic interesate săformeze un cartel pentru a se putea opune mai eficient autorităţilor. Pe lângă

Pagina 143 din 170




aceasta, între timp ele creează locuri de muncă (de altfel ne competitive ), pentru a

căror păstrare militează intens salariaţii şi sindicatele. Un guvern care ar dori să-şi

asigure realegerea, n-ar desconsidera aceste voci, anulând protecţia tarifară.

În sfârşit, există şi în acest caz alternative la protecţia vamală. Garanţiile

guvernamentale, avantajele la impozitare, sau subvenţiile directe pot stimula

ramurile vizate a fi favorizate ca şi o taxă vamală protecţionistă, care implică

costuri mai ridicate pentru societate. De altfel, volumul subvenţiilor directe sau

indirecte evidenţiază societăţii, mai clar decât o taxă vamală, care este preţul ce

trebuie plătit pentru stimularea anumitor industrii şi impune mai grabnic o decizie,

în legătură cu oportunitatea protecţiei acestor ramuri.

8.2 Efectele taxelor vamale.

Printr-o taxă vamală se influenţează diversele mărimi ale economiei unei

ţări, şi anume, nu doar în ţara importatoare, ci şi în cea exportatoare.

8.2.1 Cazul unei ţări mici

Să începem consideraţiile cu o ţară mică, aflată în faţa unor preţuri

mondiale date. Ne limităm la produsul stofă şi presupunem că producţia de stofă

este integrată pe verticală la intern şi în străinătate. Ca atare, se neglijează efectele

unei creşteri a taxelor vamale asupra ramurilor furnizoare. Nu există diferenţe de

preferinţe pentru stofa produsă la intern sau importată, adică solicitanţii tratează

stofa comercializată independent de ţara de provenienţă, ca bun omogen.

Pagina 144 din 170

PreţCerereanaţională

Ofertanaţională

Oferta mondială

Oferta mondială cu taxă vamală

Pn

R A

B

C D EF




Figura 8.5: Efectul unei taxe vamale în cazul unei ţări mici

Figura 8.1 prezintă curba internă a ofertei şi cererii pentru stofă a unei ţări,

să zicem Italia şi curba ofertei mondiale. Ofertanţii de pe piaţa mondială sunt

consideraţi ca perfect elastici faţă de preţ. Funcţia ofertei lor este orizontală, adică

Italia poate cumpăra o cantitate oricât de mare de pe piaţa mondială la preţul

mondial dat (small country assumption). În condiţii de liber schimb, preţul intern

pentru stofă este egal cu preţul mondial Pm. Industria naţională (din Italia)

contribuie cu PmC (= OG ) unităţi stofă, iar CF (= GK ) unităţi se importă de pe

piaţa mondială. Consumul total în Italia se ridică deci la PmF (= OK ) unităţi.

Să considerăm că Italia introduce o taxă vamală de import de RPm. O taxă

vamală nominală sau ad-valorem exprimă încărcarea vamală în raport cu preţul, în

exemplul de faţă RPm / PmO. În continuare ne vom referi exclusiv la taxe vamale

nominale.

În mod normal se deosebesc următoarele 5 efecte ale impunerii vamale:

efecte asupra consumului

efecte asupra producţiei

efecte asupra venitului, mai exact asupra încasărilor statului

efecte de redistribuire

efecte asupra bunăstării.

Efectele asupra consumului se manifestă în exemplul nostru într-o reducere

a consumului de stofă de la OK la OJ, ca urmare a creşterii preţului datorită

aplicării taxei vamale. Faptul că protecţia vamală permite industriei textile să-şi

extindă producţia de la OG la OH, este denumit efectul asupra producţiei. Prin

efect asupra venitului se înţelege modificarea încasărilor statului din taxele

vamale. În starea de autarhie ne existând taxe vamale, nu se înregistrau nici

încasări ale statului în acest domeniu. Prin taxa vamală RPm, multiplicată cucantitatea importată AB, statul încasează o sumă egală cu aria ABED. În

Pagina 145 din 170

Pm

O

G

H J K




continuare are loc o redistribuire în favoarea producătorilor. Ca urmare a creşterii

preţului intern, renta consumatorilor scade cu suma corespunzătoare ariei RBFPm,

iar renta producătorilor creşte cu suma corespunzătoare ariei RACPm, care înainte

era o parte a rentei consumatorilor. Pe lângă aceste modificări se mai constată că o

parte a rentei consumatorilor, corespunzătoare ariei BEF se pierde în mod absolut

(dead weight loss). În fine, apar costuri de producţie marginale corespunzătoare

ariei ADC, ca urmare a scăderii eficienţei producţiei. Aceste ultime două efecte

reprezintă pierderile de bunăstare, apărute ca urmare a introducerii taxei vamale.

Amplitudinea fiecărui efect al taxelor vamale depinde de nivelul taxei

vamale şi de elasticitatea faţă de preţ a curbelor ofertei şi cererii. Faptul se poate

evidenţia dacă dăm curbelor din figura 6.1 alte înclinaţii şi urmărim modificările

corespunzătoare ale ariilor la care am făcut anterior referire.

8.2.2 Cazul a două ţări mari

În figura 8.2 sunt prezentate curbele cererii şi ofertei Italiei şi Franţei, ai

căror producători şi consumatori, luaţi în totalitate, pot exercita un efect asupra

preţului mondial. Atât timp cât ambele ţări sunt în stare de autarhie, preţurile de

echilibru pentru stofă se determină pentru fiecare ţară prin punctul de intersecţie al

curbei cererii cu cea a ofertei.

În exemplul nostru preţul din Italia pentru stofă este superior celui

corespunzător din Franţa. În condiţii de liber schimb, dacă facem abstracţie de

costurile de transport, în cele două ţări se va practica acelaşi preţ. Întrucât acesta

reprezintă un preţ de echilibru, cantităţile comercializate de cele două ţări trebuie

să coincidă. Această condiţie este îndeplinită în figura 8.2.

La preţul mondial în vigoare de POI ( = P’OF ), Italia importă CF unităţi şiFranţa exportă GK unităţi de stofă.

Pentru protecţia producţiei interne de stofă, Italia aplică importului de stofă

provenită din Franţa o taxă vamală* echivalentă cu RS, de unde rezultă că preţul

italian al stofei creşte la ROI şi cel francez scade la S’OF.

Dacă aceste preţuri descriu un echilibru, cantităţile exportate trebuie să

corespundă celor importate; aşadar segmentul AB trebuie să fie egal cu segmentul

* Aceleaşi urmări apar şi dacă Franţa aplică o taxă vamală de export, cu diferenţa că sumeleobţinute ar reveni statului francez.

Pagina 146 din 170




LM. Prin introducerea unei taxe vamale se modifică preţul stofei în ambele ţări.

Taxa vamală nominală este aici RS/SOI.

Efectele asupra consumului, producţiei şi de repartiţie sunt definite ca mai

înainte.

Figura 8.2: Efectele unei taxe vamale de import (două ţări mari)

În privinţa efectului asupra venitului, rezultatul aplicării taxei vamale

provine din două surse, simbolizate prin ariile ABDE şi HJML. Ele rezultă, pe de -

o parte din produsul cantităţii importate AB cu creşterea preţului RP pentru

consumatorii italieni, pe de altă parte din produsul cantităţii exportate LM cuscăderea preţului P’S' pentru producătorii francezi. Cu alte cuvinte: o ţară poate,

prin aplicarea unei taxe vamale, să perceapă impozit de la partenerul comercial.

8.2.2 Efectul taxei vamale asupra raportului de schimb

În literatura de specialitate se dedică în mod tradiţional spaţii largiinfluenţei taxelor vamale asupra raportului de schimb (terms of trade). În

Pagina 147 din 170

Preţstofă

CerereaItalia

OfertaItalia

OfertaFranţa

R

S

P

A B

C D E F

O

G H J K

Cererea

Franţa

L M

stofăstofă

Italia Franţa

R’

P’

S’

Tx.v.

Preţstofă




continuare va fi abordată această problematică. Se va trece de la modelul cu o

marfă, la cel cu două mărfuri. figura 8.2 evidenţiază faptul că o taxă vamală nu

ridică preţul intern cu o sumă egală cu taxa vamală, ci are un efect şi asupra

preţului extern, diminuându-l. Dacă prin aceasta ţara importatoare are o situaţie

mai bună, rămâne o întrebare deschisă, atâta timp cât efectul aplicării taxei vamale

asupra preţului mărfii de export nu este luat în calcul. Analiza are relevanţă în

domeniul politicii economice numai dacă se poate arăta că prin politica vamală se

reuşeşte să se influenţeze în mod stabil raportul de schimb.

Pentru precizarea efectului asupra raportului de schimb avem la dispoziţie

ca instrument de analiză curba ofertei de export (curba schimbului introdusă de

Meade). În figura 8.3 sunt desenate curbele schimbului pentru Franţa ( CSF ) şi

pentru Italia (CSI).

Punctul lor de intersecţie precizează raportul de schimb RS. Dacă în aceste

condiţii Italia aplică o taxă vamală de import ce trebuie plătită în grâu, curba

schimbului pentru Italia se deplasează orizontal la dreapta cu un interval egal cu

taxa vamală aferentă. Noua curbă, ce include taxa vamală, este CS Iv. Segmentul

Q*Q** indică cantitatea de grâu care trebuie plătită pentru importul de OR unităţi

de stofă. Aşa numita taxă vamală nominală* este dată de raportul Q*Q**/Q**R.

* Facem distincţie între rata protecţiei nominale şi a celei efective (din perspectiva producătorilor interni).

Pagina 148 din 170

Stofa

(importulItal ie

i)

-Grâu (exportul Italiei)

RSv

RS

CSICSI v

CSF

RSI v

Q* Q** R

Tx. v.

O




Figura 8.3: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unităţi

valorice grâu)

Intersecţia curbei schimbului pentru Italia modificată cu taxa vamală

(CSIv) cu cea a Franţei, ne modificată, determină un nou raport de schimb

internaţional (RSv).

Întrucât acum Italia poate obţine aceeaşi cantitate de stofă în schimbul unei

cantităţi mai mici de grâu, raportul de schimb internaţional s-a îmbunătăţit pentru

economia naţională a Italiei in ansamblu.

Din perspectiva consumatorilor italieni, dimpotrivă, situaţia s-a deteriorat,

căci ei trebuie să plătească pe lângă preţul mondial şi taxa vamală. Corespunzător

raportului de schimb intern RSIv este pretinsă o cantitate de grâu mai mare decât

înainte, pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de stofă. În comparaţie cu situaţia

liberului schimb, raportul de schimb pe piaţa mondială pentru Italia s-a

îmbunătăţit, raportul de schimb intern s-a deteriorat totuşi.

Taxa vamală poate fi percepută nemijlocit sub forma mărfii de import

stofă. În acest caz curba schimbului pentru subiecţii economici italieni CSI se va

modifica prin intervenţia statului, astfel încât partenerii comerciali francezi vor

trebui să ofere mai multă stofă pe aceeaşi cantitate de grâu din Italia. Numai astfel

rămân suficient de interesaţi solicitanţii italieni de livrările din Franţa, căci plătind

o taxă pe stofa importată, s-ar putea re orienta spre marfa autohtonă.

În figura 8.4 curba schimbului pentru Italia se deplasează nu orizontal, ci

vertical, stofa fiind măsurată de-a lungul axei verticale.

Curba schimbului modificată cu taxa vamală este deplasată în sus, cu

respectiva încărcare vamală (de exemplu, 100%). Această curbă a schimbului este

trasată ca CSIv şi provoacă o modificare a raportului de schimb RS la RSv.

Încasările statului ( în stofă ) rezultate din vamă se exprimă prin segmentulQ**Q*.

Pagina 149 din 170

Stofa

(importulItal ie

i)

RSvRS

CSI

CSI v

Q**




Figura 8.4: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unităţi

valorice stofă)

Cu ajutorul acestei politici vamale Italia reuşeşte să modifice raportul de

schimb în favoarea sa. Compararea lui RS cu RSv în figurile 8.3 şi 8.4 evidenţiază

faptul că o cantitate dată de grâu exportat aduce o cantitate mai mare de stofă

importată decât pe baza lui RS. Politica vamală se poate dovedi contra productivă,

dacă raportul de schimb se modifică împotriva Italiei. Echilibrul schimburilor ar fi,

într-o asemenea situaţie, instabil.

Hotărâtoare pentru analiză este utilizarea veniturilor vamale de către stat.

Dacă acesta consumă încasările din taxe vamale în forma în care ele au fost

prestate, nu apar probleme. Figurile 8.3 şi 8.4 sunt desenate pornind de la această

premisă. Dacă statul doreşte totuşi să consume cealaltă marfă, ar trebui să o

schimbe pe piaţa mondială.

Apare cererea statului pe lângă cea privată pentru această marfă, astfel că

apar noi curbe ale schimbului. Noile curbe ale schimbului conduc din nou, la alt

raport de schimb, atât pe piaţa mondială, cât şi pe piaţa naţională, ceea ce atrage

după sine o adaptare a cererii private la raporturile de preţ modificate.Analiza se complică şi dacă statul foloseşte încasările din taxele vamale

pentru redistribuirea venitului, şi primitorii transferurilor au o preferinţă specială

pentru o marfă sau alta. Şi în acest caz se modifică structura cererii private şi în

mod corespunzător curbele schimbului, toate echilibrele amintite trebuind să fie

din nou adaptate.

Din cele menţionate mai sus a rezultat că taxele vamale pot influenţa

hotărâtor bunăstarea unei ţări, ca şi a subiecţilor economici din interiorul ţării.

Pagina 150 din 170

-Grâu (exportul Italiei)

CSF

RSI v

Q*

R O

Tx.v.




8.3 Politica vamală

8.3.1 Impunerea vamală optimă

O ţară mare, aflată în faţa unei curbe nu perfect elastice a ofertei

străinătăţii, poate influenţa raportul de schimb în propriul interes, prin introducerea

unei taxe vamale. O asemenea taxă este denumită taxă vamală optimă. Drept taxă

vamală optimă este definită acea taxă vamală, care permite ţării ce o introduce, să

atingă cel mai înalt nivel de bunăstare.

Desemnarea drept “optimă” aminteşte de faptul că, pe măsura creşterii

taxei vamale, acţionează două forţe opuse:

reducerea preţului bunului importat ca urmare a introducerii taxei, pentru

compensarea declinului cererii;

diminuarea cantităţilor importate ca urmare a încărcării vamale mai

ridicate.

Taxa vamală este optimă atunci când diferenţa dintre câştigul de bunăstare

ca urmare a reducerii preţului şi pierderea de bunăstare ca urmare a diminuării

cantităţilor importate este maximă.

În figura 6.5 Italia, care, prin aplicarea taxei vamale urmăreşte să atingă cea

mai înaltă dintre curbele sale de indiferenţă socială, porneşte de la următorul

raţionament*). La orice valoare a raportului de schimb Franţa este dispusă să

schimbe exact acele cantităţi, care sunt determinate prin punctele corespunzătoare

ale curbei schimbului, specifică acestei ţări. Va trebui aşadar găsită acea

combinaţie de bunuri pe curba schimbului aferentă Franţei, care aduce Italiei

utilitatea maxim posibilă. Această condiţie este îndeplinită când curba de

indiferenţă a schimbului aferentă Italiei, CICI, este tangentă la curba schimbului

aferentă Franţei. Acest punct de tangenţă, redat prin punctul Q din figura 8.5,exprimă structura optimă a schimburilor şi garantează că Italia, fiind dată curba

schimbului aferentă Franţei, va ajunge la cea mai înaltă curbă de indiferenţă a

schimbului CICI şi astfel şi la cea mai înaltă curbă de indiferenţă socială CISI

asociată acesteia.

*) Bineînţeles că guvernul, introducând taxe vamale protecţioniste, poate urmări şi alte obiective,cum ar fi creşterea şanselor de realegere.

Pagina 151 din 170




Figura 8.5: Impunerea vamală optimă

După ce s-au fixat cantităţile comercializate dorite, se poate determina taxa

vamală optimă, în cazul de faţă reprezentate pentru cazul unei taxe vamale aplicate

importului de stofă.

Se schimbă OC unităţi de grâu la export, pentru QC unităţi stofă la import,

statul preluând, fireşte, QD unităţi ca încasări din taxa vamală, consumatorilor

italieni rămânându-le doar CD unităţi. De aceea relaţia DC/OC redă raportul de

schimb al celor două bunuri în interiorul Italiei, RSIv. Acolo nu este valabil aşadar

raportul de schimb internaţional RSv, întrucât importurile de stofă se scumpesc prin adăugarea taxei vamale. Relaţia de preţ RSIv are drept consecinţă

împrejurarea că producătorii italieni tind spre punctul P’, astfel fiind îndeplinită

condiţia de optim RSIv = RMT**). Punctului de echilibru Q îi corespunde punctul

de consum Q’ din cadranul I, unde statul şi consumatorii îşi împart consumul de

stofă; statul pretinde Q’D’, iar consumatorii dispun de D’B’, din care D’C’ ca

importuri.

**) Rata marginală de transformare în producţie.

Pagina 152 din 170

Stofă(export)

RSv

RSv

RSIv=RMS

RSIv=RMS

RSIv

RSIv

CSIv

CSI

CSF

CICSI

CISI

Q’

D’

C’ P’H

K

Q

D

-Grâu(import)

Grâu(export)

C O B’ A’ T-Stofă(import)




Pentru argumentaţia ce urmează prezintă importanţă faptul că în punctul Q

din cadranul doi curba de indiferenţă a schimbului CICI este tangentă la curba

schimbului aferentă Franţei, CSF. Întrucât CIS şi CIC prezintă în puncte

corespondente aceeaşi pantă, trebuie să corespundă şi panta curbelor CISI şi CSF.

În punctul de consum Q’, panta lui CISI corespunde însă tocmai raportului de

schimb intern RSIv, astfel că, în final panta curbei schimbului aferentă Franţei,

CSF trebuie să coincidă în punctul Q exact cu raportul de schimb intern RSIv.

În cadranul II raportul QD/DC reflectă taxa vamală optimă v* ra portată la

importurile care le rămân consumatorilor. Deoarece ambele drepte ale raportului

de schimb ce trec prin punctele Q şi D sunt paralele, este valabilă relaţia:

v* = QD/DC = KO/HK

8.8

Această proporţie a segmentelor de pe axă se află într-o relaţie strânsă cu

elasticitatea curbei schimbului aferentă Franţei, eF . Formula elasticităţii

corespunzătoare figurii 8.5, este:

eF = HK/HO, astfel că 1 / eF = HO/HK

8.2

Egalitatea ( 8.1 ) poate fi scris sub altă formă, astfel:

v* = KO/HK = (HO – HK)/HK = HO/HK – 1 8.9

Substituind pe ( 8.2 ), obţinem:

v* = 1/ eF – 1

8.10

Dacă, de exemplu, elasticitatea curbei schimbului partenerului străin este

eF = 2/3, taxa vamală optimă rezultă a fi v* = 0,5. Aceasta înseamnă că cea mai

înaltă curbă de indiferenţă a schimbului posibil de atins se atinge la o taxă vamală

de import de 50%.Elasticitatea curbei schimbului reflectă atât elasticitatea faţă de preţ a

cererii franceze de import stofă ηF, cât şi a ofertei franţuzeşti de export de grâu, εF.

Pentru prima dintre elasticităţi, este valabilă relaţia:

ηF = 1/( eF – 1 ), respectiv eF = 1/ ηF + 1

8.5

Dacă substituim această relaţie în ecuaţia ( 8.4 ), obţinem

v*

= 1 / (1/ ηF

+ 1) – 1 = 1 / (-ηF

–1)8.11

Pagina 153 din 170



F F v

ε ε

1

1

1=

−−−=

)( *


Rezultă că taxa vamală (stabilită optim de Italia) este zero, dacă

elasticitatea faţă de preţ a cererii franceze de import tinde către minus infinit.

Dacă, de exemplu ηF = -3, v* se ridică la 50 %, iar dacă ηF = -2, se ridică la 100 %.

Taxa vamală optimă aplicată de Italia depinde şi de elasticitatea faţă de preţ

εF a ofertei de export a Franţei. Întrucât εF + ηF = - 1, în locul relaţiei (8.6) se

obţine

8.7

Dacă elasticitatea faţă de preţ a ofertei străine de export εF este infinită,

taxa vamală optimă este egală cu zero. Pentru o ţară mică, faţă de care ofertanţii de

pe piaţa mondială se comportă perfect elastic în raport cu preţul şi pot comercializa

orice cantitate de mărfuri la un raport de schimb dat, liberul schimb este prin

urmare soluţia optimă. Pe de altă parte, o ţară ar putea percepe o taxă vamală

infinit de mare, dacă partenerii externi ar avea o elasticitate nulă faţă de preţ, deci

dacă nu ar reacţiona la preţurile de desfacere obţinute. Ţara importatoare poate

valorifica în folosul său această lipsă de reacţie a străinătăţii, dacă aplică asupra

importurilor sale o taxă vamală extrem de mare.

Dacă, dimpotrivă, elasticitatea ofertei de export a străinătăţii faţă de preţ

este negativă, ecuaţia ( 8.7 ) arată o valoare negativă pentru taxa vamală optimă. În

acest caz cel mai bine pentru ţară este să revină la un punct de pe curba schimbului

aferentă străinătăţii, la care εF > 0, deoarece atunci ar putea ajunge pe o curbă de

indiferenţă a schimbului mai înaltă. Baza pentru aceasta rezultă din panta negativă

a curbei de indiferenţă a schimbului aferentă Italiei.

Prin urmare, curba schimbului poate fi atinsă doar acolo, unde de asemenea

este înclinată negativ. În partea inelastică a curbei schimbului ( dincolo de punctulde inflexiune ) înclinaţia este, dimpotrivă, pozitivă, şi prin urmare curba

schimbului nu poate fi tangentă la o curbă de indiferenţă a schimbului cu pantă

negativă.

Consecinţă: Pentru o ţară ce poate aplica o taxă vamală, este avantajos să

practice o politică vamală care conduce la partea elastică a curbei schimbului

aferentă străinătăţii, unde elasticitatea faţă de preţ a ofertei de export este pozitivă.

Pagina 154 din 170



)( )( *

11

11

−Σ+=

−−Σ−−=

I I v

η η


Relaţia ( 8.6 ) poate fi transformată într-o condiţie referitoare chiar la ţara

care aplică taxa vamală. Ajunge să se aplice condiţia Marshall – Lerner referitoare

la stabilitatea echilibrului internaţional al schimbului. Stabilitatea este asigurată,

dacă

ηI + ηF = - Σ, cu Σ > 1

8.8

adică suma elasticităţilor faţă de preţ a cererii de import la ambele ţări

trebuie să fie în valoare absolută mai mare ca 1. Atunci, din relaţia ( 8.6 ) rezultă:

8.12

Deoarece oricum ηI < 0, taxa vamală

optimă v* poate fi mai mare decât zero

numai atunci când Σ > 1, adică atunci când avem de-a face cu un echilibru stabil.

În condiţiile unui echilibru instabil (Σ < 1) importurile ar trebui chiar

subvenţionate.

Dacă un guvern are intenţia să introducă o taxă vamală pozitivă in interesul

economic naţional, trebuie să cunoască în care parte anume a curbei schimbului se

află şi ţara respectivă, şi partenerul comercial afectat de respectiva taxă vamală.

Numai dacă este cunoscut că atât propria elasticitate a importului faţă de

preţ, cât şi cea străină este suficient de mare, adică dacă Σ este mult mai mare

decât unu, este indicată o taxă vamală pozitivă.

În cazul unei elasticităţi scăzute faţă de preţ a propriei cereri de import, ar

trebui să existe garanţia că partenerul comercial reacţionează şi mai elastic cu

cererea sa de import. Dacă, dimpotrivă, cele două cereri de import sunt in-elastice(Σ < 1), atunci ar fi mai bine să subvenţioneze importurile.

8.3.2 Taxe vamale de retorsiune

Să considerăm că Italia percepe o impunere vamală optimă asupra

importului său de stofă sub forma unei taxe asupra exportului de grâu. După cum

se prezintă în figura 8.6, curba ofertei de export caracteristică liberului schimb,CSI, se deplasează spre dreapta şi devine curba modificată a schimbului CSIv.

Pagina 155 din 170




Noul echilibru al schimbului se află în punctul R, unde o curbă de

indiferenţă a schimbului aferentă Italiei este tangentă la curba schimbului pentru

Franţa.

În această situaţie doreşte şi Franţa, la rândul ei, să introducă o taxă vamală

optimă. Volumul optim al comerţului pentru Franţa se află în punctul în care o

curbă de indiferenţă la schimburi aferentă Franţei este tangentă la noua curbă a

schimbului aferentă Italiei, adică în punctul S.

Astfel se determină şi mărimea impunerii vamale optime. Noua curbă a

schimbului pentru Franţa, CSFv, trece astfel prin punctul S.

Acest punct aduce francezilor un nivel mai înalt al bunăstării comparativ cu

punctul R, dat fiind că S se află pe o curbă de indiferenţă a schimbului situată mai

sus.

Ţinând seama de situaţia modificată, Italia va lua din nou contra măsuri,

pentru a-şi îmbunătăţi situaţia aprovizionării sale.

La curba schimbului Franţei, modificată ca urmare a taxei vamale CS Fv

dată, se recomandă să se schimbe taxa vamală de import a Italiei astfel încât curba

schimbului Italiei acceptă forma CS’Iv şi, repetându-se contra măsurile

menţionate, noul echilibru apare în punctul V.

Pagina 156 din 170

RSQ

RSR

RSS

RST

CSI

CSI v

CS’Iv

CSF

CSFv

CISF

CISI

CISIQ

R

S T

Stofă

(expor

tFranţ a

)

V

RSU

CISI




Figura 8.6: Efectul taxelor vamale de retorsiune

În cursul acestui război vamal dintre cele două ţări, taxa vamală creşte în

permanenţă, cu rezultatul că volumele schimburilor se diminuează progresiv. În

condiţiile liberului schimb se negociau cantităţi de bunuri corespunzător punctului

Q. Prin introducerea taxei vamale optime de către Italia, volumul schimburilor se

diminuase pentru prima dată, potrivit punctului R. Taxa vamală de retorsiune a

Franţei a mai restrâns volumul schimburilor la punctul S, până ce în sfârşit, ca

urmare a contra măsurilor Italiei, s-a ajuns la un volum al schimburilor

corespunzător doar punctului T.

Se pune întrebarea, dacă războiul comercial pe calea taxelor vamale de

retorsiune se poate continua până ce schimbul de bunuri dispare complet. Să

menţionăm cum se determină taxa vamală optimă. Decisive pentru nivelul

impunerii vamale optime sunt forma şi poziţia curbei de indiferenţă în schimburi a

ţării faţă de curba schimbului aferentă străinătăţii. Dacă curba de indiferenţă în

schimburi a ţării este tangentă la curba schimbului străinătăţii într-un punct care se

află deja pe curba schimbului ţării, nu se poate atinge prin alte creşteri ale taxei

vamale o curbă de indiferenţă a schimbului situată mai sus, deci nu se poate realiza

o ridicare a nivelul de bunăstare în ţară.

Un asemenea caz descrie punctul T din figura 8.6. După cum s-a arătat,taxa vamală de retorsiune a Italiei a condus la curba schimbului CS’Iv şi la

echilibrul schimburilor în punctul V. În acest punct curba Franţei de indiferenţă a

schimbului CISF este tangentă la curba de schimb a Italiei CS’Iv, astfel că o

eventuală taxă vamală mai ridicată a Franţei n-ar mai putea îmbunătăţi situaţia

aprovizionării acestei ţări. Întrucât Franţa nu are nici un motiv să-şi modifice curba

schimbului CSFv, nu apare nici pentru Italia vreun motiv de a corecta taxa vamală.

În punctul T este astfel realizat un echilibru definitiv, iar războiul vamal încheiat.

Pagina 157 din 170

CISF

-Grâu(import Franţa)

U

RSV

CS’Fv




Este de subliniat că limitarea volumului schimburilor în cursul unui astfel

de război vamal ( trecerea de la Q la T din figura 8.6) poate fi foarte îngrijorătoare.

Acest lucru este evidenţiat de experienţa ţărilor occidentale care în perioada marii

crize din anii ’30 urmăreau să obţină fiecare cât mai mult din comerţul

internaţional, cu ajutorul taxelor vamale. Obiectivul principal urmărit era

asigurarea ocupării interne prin limitarea importurilor şi îmbunătăţirea iniţială a

raportului de schimb reprezenta un efect secundar favorabil. Dar experienţa

practică şi analiza teoretică dovedesc faptul că, atunci când partenerul comercial

trece la taxe vamale de retorsiune, avantajul menţionat trebuie plătit cu o reducere

a exporturilor. Deci politica impunerii vamale optime prezintă pericolul de a-şi

greşi ţinta. De aceea unul dintre obiectivele cele mai importante ale OCDE

(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ), este tocmai evitarea

războaielor comerciale.

8.4 Taxa vamală efectivă

În analiza din paragrafele anterioare am presupus implicit că procesul de

producţie este integrat vertical, deci că se obţin doar produse finite, nu şi produse

intermediare. Structura pe ramuri a unei economii moderne arată însă că această

presupunere este ne realistă. De exemplu, industria automobilelor îşi procură de

exemplu anvelope, vopsele, oţel şi sticlă de la alte ramuri, folosindu-le ca inputuri

în producţia sa. În exemplul luat, al industriei textile, firele reprezintă intrări

intermediare. Să considerăm că firele textile se comercializează pe plan

internaţional, în timp ce alte intrări, cum ar fi munca şi capitalul rămân în

continuare factori primari. Aceşti doi factori de producţie sunt sursa creării valoriiîn industria textilă naţională.

Trebuie cercetat cât este de mare protecţia reală (efectivă ), de care se

bucură, de exemplu, fabricile textile elveţiene, pe baza taxelor vamale percepute

asupra stofei şi firelor textile. Cu alte cuvinte, cercetăm care este efectul

protecţionist al întregului tarif vamal pentru industria textilă. Gradul în care o

ramură este protejată de concurenţa străină, se măsoară cu ajutorul tarifului efectiv

sau a ratei protecţiei efective. Impunerea vamală efectivă arată de câte ori poate

Pagina 158 din 170



P

F P P

e

A

V F V v

)( ×−=


depăşi valoarea adăugată dintr-o industrie în condiţiile aplicării taxei vamale, pe

cea corespunzătoare liberului schimb ( adică fără taxe vamale ).

Protecţia vamală a industriei textile depinde aşadar, nu numai de taxa

vamală asupra produsului finit stofă, ci şi de încărcarea vamală a produsului

intermediar fire textile. Dacă, de exemplu asupra firelor textile se percepe o taxă

vamală scăzută şi asupra stofei o taxă ridicată, ţesătoriile se bucură de o protecţie

efectivă ridicată. Pe de altă parte, o taxă vamală ridicată percepută firelor textile şi

o taxă scăzută sau nulă percepută stofei, arată că ţesătoriile autohtone trebuie să

plătească un preţ mai ridicat decât cel mondial pentru intrările lor intermediare şi

în aceste condiţii să concureze cu ofertanţii străini. În acest caz, impunerea vamală

efectivă este foarte scăzută, sau chiar negativă.

8.4.1 Calculul taxei vamale efective

Pentru calculul taxei vamale efective veP, sunt necesare două corecturi *):

• Suma taxelor vamale percepute bunurilor importate trebuie diminuată cu

impunerea vamală a intrărilor intermediare cerute de producţia internă pentru

fiecare bun.

• Această valoare corectată a impunerii vamale trebuie raportată la valoarea

creată în ţară, având în vedere că doar aceasta trebuie protejată, şi nu intrările

intermediare (importate)

Impunerea vamală efectivă este, prin urmare, dată de

8.10

unde:

νeP Taxa vamală efectivă, respectiv protecţia efectivă ( engl. effectiverate of protection )

VP Taxa vamală specifică nominală ( suma percepută pe unitatea

fizică) aplicată asupra produsului de import concurent, pe unitate ( stofa importată)

VF Taxa vamală specifică nominală aplicată produselor intermediare,

pe unitate ( fire textile importate )

F Cantitatea de produse intermediare pe unitatea de output ( fire

textile )*) cf. Corden (1966)

Pagina 159 din 170




AP Valoarea creată ( adăugată ) în producerea produsului finit

( engl.added value)

Prin împărţirea taxelor vamale specifice prin preţurile PP şi PF, obţinem:

8.11

Apoi, putem defini:

vP = VP/ PP taxa vamală nominală ad-valorem percepută asupra stofei

vF = VF / PF taxa vamală nominală ad-valorem percepută asupra firelor

textile

aFP = F* PF/ PP coeficient input – output, adică valoarea inputului pe

unitatea valorică de output

νP = AP/ PP ponderea valorii create (adăugate) în preţul stofei

Dacă substituim aceste mărimi în (8.11), obţinem:

8.12

Generalizând asupra unui bun j cu i = 1,……,n inputuri, se obţine ecuaţia

( 6.13 ), astfel:

8.13

Impunerea vamală efectivă asupra produsului finit este dată deci de taxavamală nominală minus taxele vamale nominale asupra intrărilor intermediare,

ponderate cu coeficienţii corespunzători de intrări – ieşiri, totul împărţit la

ponderea valorii create (adăugate) pe plan intern în preţul produsului finit.

Pagina 160 din 170

P P

P F F F P P P

e

P A

P P F P V P V v

/

) / ( ) / ( / ××−=

P

F FP P P

e

v

vavv

×−=

ij

iij j

j

iij j j

e

a

vav

v

vavv

Σ−

×Σ−=

×Σ−=

1

pCHP

O’CHP (cu taxă vamală asupra firelor)

OCHP (fără tx. vamală asupra firelor)

OWPvR A’ A




Figura 8.7: Impunerea vamală efectivă şi efectul protecţionist

În figura 8.7 sunt trasate aceleaşi curbe interne ale ofertei şi cererii pentru

stofă şi curba ofertei internaţionale pentru stofă, ca şi în figura 8.1.

Se mai reprezintă şi curba ofertei elveţiene pentru fire textile OCHF şi curba

ofertei mondiale pentru fire textile OWF. Considerăm Elveţia drept ţară mică, astfel

încât elasticitatea curbei ofertei externe este infinită, atât pentru stofă, cât şi pentru

fire textile. Este exclusă specializarea completă.

Să considerăm un coeficient constant G pentru firele textile, astfel fiindexcluse posibile efecte de substituire între intrări (inputuri) în producţia de stofă.

Unităţile înscrise în figura 8.7 sunt astfel alese, încât pentru producţia unei unităţi

de stofă este necesară exact o unitate de fire textile. În acest fel, ambele cantităţi

pot fi trasate pe o axă a absciselor comună.

Dacă Elveţia s-ar limita în aprovizionarea cu textile numai la producţia

proprie, preţul de echilibru ar avea un nivel foarte ridicat. Deoarece la preţul PO

(=40 unităţi monetare pe unitatea fizică) furnizorii de pe piaţa mondială suntdispuşi să livreze oricât de multă stofă, funcţia agregată a ofertei OW

P + OCHP este

Pagina 161 din 170

CCHP

OWPv+ OCH

P

OWP

OWP+ OCH

P

OW

Fv

OWF

OWF+ OCH

F

Pânză

B60

PQ’’’ C D X E F

40

Q’’

OCHF

Q’

M L T’ T H’’20

N

S’ S V U’ U H’10

O Z W Y G H IJ

K




orizontală. În urma importurilor consumatorii elveţieni plătesc doar preţul mondial

PO, iar aprovizionarea lor se ridică la OK unităţi stofă. Dintre acestea OG unităţi

sunt furnizate de industria textilă elveţiană, iar GK unităţi provin din import.

Pentru aprovizionarea cu OK unităţi stofă sunt necesare, potrivit premisei,

OK unităţi fire textile. Din acest total, doar OZ provin de la producătorii elveţieni

de fire, restul în volum de ZG se importă la preţul mondial NO (=10 unităţi

monetare pe unitatea fizică). Întrucât dincolo de punctul S orice cantitate de fire

textile se obţine la acest preţ fix, costul marginal în producţia de stofă în Elveţia va

creşte mai puţin rapid peste volumul OZ unităţi, fapt reflectat de înclinaţia mai

mică a funcţiei ofertei OCHP dincolo de punctul Q’. În condiţii de echilibru al pieţei

(punctul F din figura 6.7), preţul stofei este de 40 unităţi monetare, iar preţul

firelor textile este de 10 u.m., astfel încât valoare creată în industria textilă

elveţiană este de 30 u.m. (=PN) pe unitatea fizică.

Să considerăm că se percepe asupra importului de stofă o taxă vamală ad -

valorem de 50% (=RP/PO, adică 20 u.m. / 40 u.m.). Concurenţii de pe piaţa

mondială pot oferi aşadar în Elveţia doar la un preţ de RO (=60 u.m.). Funcţia

agregată a ofertei OWPv + OCH

P trece acum prin punctele CAB, astfel că

aprovizionarea cu stofă se reduce la OJ unităţi. Dintre acestea se acoperă acum cu

importuri doar AB (=IJ pe axa absciselor ), în timp ce producţia internă, la

adăpostul taxei vamale, se extinde la OI. Concomitent, creşte valoarea creată de ea

de la PN (= 30) la RN (=50) unităţi monetare pe unitatea fizică. Pentru calculul

protecţiei vamale efective este importantă crearea de valoare din situaţia iniţială. În

exemplul din figura 8.7 taxa vamală efectivă este veP = RP/PN = 20/30, deci 67 %.

Dacă ar fi percepută o taxă vamală pe firele textile importate, să zicem în

valoare nominală de MN/NO, rezultatul pentru industria textilă ar fi o impunere

vamală efectivă negativă. Fără protecţia vamală asupra produsului finit stofă,echilibrul pieţei este redat în figura 8.7 prin punctul F. Acestea fiind datele

problemei, consumul de fire textile se ridică la OK unităţi, cu o participare a

producţiei naţionale de ML (=OW) unităţi. Extinderea producţiei naţionale de fire

textile indusă prin protecţia vamală are ca efect creşterea costurilor marginale în

producţia de stofă pe un interval mai mare, potrivit parametrilor funcţiei ofertei

OCHP; industria textilă în loc să profite de preţul mondial constant pentru fibre

începând cu punctul Q’, profită de această împrejurare favorabilă abia începând cu punctul Q’’. Volumul producţiei sale la preţul de desfacere de PO (=40 u.m.) se

Pagina 162 din 170




restrânge din această cauză la PQ’’’, în timp ce importul de stofă creşte la Q’’’F

(=YK). Protecţia efectivă a producţiei de stofă este dată în acest caz de:

veP = - MN/PN = -10 / 30 = -0,33 8.14

În consecinţă, faţă de competitorii străini, poziţia concurenţială a

ţesătoriilor elveţiene s-a deteriorat.

În final să analizăm cazul în care se aplică o taxă vamală atât importurilor

de stofă, cât şi celor de fire textile. După cum s-a evidenţiat anterior, taxa vamală

percepută asupra stofei are un efect protecţionist pozitiv, iar cea aferentă firelor

textile - unul negativ. Utilizând segmentele din figura 8.7, rezultă următoarea

expresie pentru impunerea vamală efectivă din industria textilă:

veP = (RP – MN)/PN 8.15

Dacă introducem în relaţia (8.15) datele corespunzătoare din figura 6.7,

obţinem:

veP = (RP – MN)/PN = (20-10)/30 = 0,33 8.16

În mod alternativ, putem calcula întâi taxele vamale nominale, pe care apoi

să le introducem în ecuaţia (8.12):

8.17

Impunerea vamală efectivă joacă un rol important în evidenţierea faptului,

în ce măsură sunt protejate de concurenţa străină diversele ramuri ale economiei

naţionale. Chiar dacă taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit se

menţine constantă, protecţia vamală efectivă a unei ramuri se poate modifica, dacă

se schimbă doar una dintre taxele vamale percepute intrărilor intermediare.

Trebuie subliniat deci că, hotărâtoare pentru protecţia efectivă a unei industrii este

configuraţia de ansamblu a taxelor vamale, şi nu numai încărcarea vamală asupra

produsului finit. Fireşte, prin structura de ansamblu a taxelor vamale, ne referim

doar la cele aplicate intrărilor intermediare directe. Taxele vamale aferente

inputurilor pentru intrările intermediare nu sunt relevante. De exemplu, taxa

vamală pentru lână, care la rândul ei este o intrare intermediară pentru producţia de

Pagina 163 din 170

330750

125050

, ,

) ,( , )( =

×−=

÷

÷×÷−÷=

×−=

PO PN

NOMN PO NO PO RP

v

vav

v P

F FP P

P

e




fire textile, nu este luată în considerare la calculul impunerii vamale efective

pentru ţesătorii. Hotărâtoare în acest caz sunt doar taxele vamale pentru intrările

directe, cum ar fi firele textile, şi pentru produsul finit stofă.

8.4.2 Evidenţierea efectului taxelor vamale asupra produsului finit

şi celui intermediar

Ca şi în partea anterioară a analizei, deosebim între diversele consecinţe ale

taxei vamale efective asupra producţiei, consumului, rentei producătorilor şi

veniturilor statului. Efectele situaţiei prezentate în figura 8.7 sunt sintetizate în

tabelele 8.1 şi 8.2.

Tabel 8.1: Efectul taxelor vamale asupra produsului finit (stofa)

Tabel 8.2: Efectul taxelor vamale asupra produsului intermediar (fire

textile)

Rezultatul este concludent. Trebuie doar să ţinem seama de deplasareacurbei elveţiene a ofertei de stofă de la OCH

P la O’CHP, ca urmare a aplicării taxei

vamale de import asupra firelor textile. Astfel, prin această din urmă împrejurare

se ridică preţul intern pentru fire textile şi, în consecinţă, costurile pentru producţia

de stofă, ceea ce conduce la o curbă a ofertei pentru stofă situată mai sus.

8.5 Rezultate empirice

8.5.1 Cercetări în legătură cu taxele vamale

Pagina 164 din 170




Măsurarea empirică a efectelor taxelor vamale este dificilă. Notabilă este

încercarea51 de a estima câştigul total, obţinut de economia S.U.A., în legătură cu

structura tarifului vamal.

Pornind de la ratele efective ale impunerii vamale, Basevi şi-a concentrat

atenţia asupra efectelor în domeniul raportului de schimb, rezultate din sistemul

vamal american.

Folosind diverse valori pentru elasticităţile faţă de preţ ale curbelor cererii

de import, respectiv ofertei de export, a ajuns la concluzia că, posibilele câştiguri

medii anuale din intervalul 1958 – 1962 s-au situat între 258 şi 558 milioane

dolari. Aceste câştiguri sunt surprinzător de modeste, dacă le raportăm la produsul

intern brut american: nu depăşesc o zecime de procent.

8.5.2 Cercetări referitoare la rata protecţiei efective

Eforturi mai mari s-au depus pentru a calcula taxele vamale efective pentru

grupe de produse ori ramuri, rezultate din structura existentă a taxelor vamale

nominale52.

Primele studii in această direcţie au ajuns la concluzia că taxa vamală

nominală nu este un indicator realist pentru exprimarea protecţiei tarifare a unei

ramuri, întrucât nu ia în considerare taxele vamale aferente materiilor prime şi

produselor intermediare.

Astfel, în multe ramuri rata protecţiei nominale diferă considerabil de a

celei efective. Şi rata medie a protecţiei vamale la nivel de ţară diferă, după cum

este aplicat conceptul de rată nominală, sau efectivă în calculul acesteia.

Din cercetările menţionate rezultă că, la majoritatea ţărilor industrializate,

rata protecţiei efective este aproape dublă faţă de cea medie nominală.O altă constatare desprinsă din aceste cercetări este cea că rata protecţiei

nominale nu oferă nici o indicaţie referitoare la protecţia efectivă a unei ramuri. De

exemplu, în S.U.A. există ramuri ale economiei ( semi - fabricate ) la care rata

protecţiei efective este de peste zece ori mai mare decât a celei nominale. În alte

ramuri cele două rate sunt aproape identice ( avioane ), iar în altele protecţia

efectivă este chiar negativă ( produse laminate de oţel ). Şi în celelalte ţări

51 Basevi (1968)52 Balassa (1965), Basevi (1966)

Pagina 165 din 170




dezvoltate situaţia protecţiei vamale pe ramuri ale economiei este comparabilă cu

cea din S.U.A. De remarcat că, efectul protecţionist la nivelul unei ramuri este

negativ, atunci când taxa vamală medie ponderată la produsele intermediare este

superioară taxei vamale aplicată produsului finit.

Consecinţă: Faţă de rata nominală a protecţiei tarifare, prezentată oficial, se

mai poate calcula şi rata protecţiei efective, care evidenţiază cât de intens este

apărată valoare creată (adăugată) a unei ramuri la intern, faţă de concurenţa

străină.

În final trebuie subliniat că, determinarea ratei protecţiei efective este

dificilă, dacă intrările intermediare sunt reciproc substituibile. De exemplu, o taxă

vamală ridicată aplicată firelor textile obţinute din fibre naturale, poate conduce la

înlocuirea acestora cu fire textile sintetice. Dar în această problemă, cercetările

sunt abia la început.

8.5.3 Cercetarea empirică privind efectele unei impuneri vamale

optime implicite.

Obstacolele în calea schimburilor comerciale internaţionale apar în ultimii

ani tot mai rar sub forma taxelor vamale, şi tot mai frecvent sub forma aşa

numitelor bariere ne tarifare cum ar fi contingentele la import, limitările

“voluntare” la export şi restricţii de ordin calitativ. Referitor la rata protecţiei

vamale implicite, ne observabile v* se pot face două afirmaţii, şi anume:

Cu cât este mai scăzută elasticitatea faţă de preţ a ofertei de export a ţării

partenere ε, cu atâta este mai mare v*, conform ecuaţiei (8.7).

Cu cât sunt mai apropiate valorile absolute ale coeficienţilor η şi Σ, adică

cu cât este mai ridicată ponderea elasticităţii faţă de preţ a cererii de import în ţara

care aplică taxa vamală în suma elasticităţilor faţă de preţ (Σ), cu atât mai ridicatva fi v*, conform ecuaţiei (8.9).

Aceste predicţii au o mare relevanţă pentru relaţiile Uniunii Europene cu

parteneri, care nu aparţin acestei grupări. Cu cât este mai mică ţara parteneră, cu

atât este mai redusă în general flexibilitatea sa în producţie. Datorită capacităţii

sale limitate, un astfel de ofertant are o capacitate redusă de reacţie la o reducere

sau creştere a preţurilor sale de desfacere. Elasticitatea faţă de preţ a ofertei sale ε

este astfel redusă. Totodată este de presupus că în cursul creşterii, ţărilor relativmari ale Uniunii Europene, considerate ca bloc comercial le vine uşor să substituie

Pagina 166 din 170




livrările din restul lumii. Elasticitatea faţă de preţ a cererii de import a ţărilor

Uniunii Europene în ansamblu ar trebui să sporească, pe măsură ce creşte Produsul

Intern Brut. Aceste împrejurări fac să ne aşteptăm, ca o ţară precum Elveţia

întâmpină în comerţul cu UE considerabile bariere tarifare în creştere, care

îmbracă forma unor obstacole comerciale ascunse.

Aceste presupuneri s-au verificat empiric53 în aşa-numitul model

gravitaţional al relaţiilor economice internaţionale. Acest model foloseşte analogia

cu atracţia reciprocă a două corpuri din fizică, pentru a explica volumul comerţului

exterior dintre două ţări. Forţa de atracţie este cu atât mai mare, cu cât sunt mai

mari masele celor două corpuri şi cu cât distanţa dintre ele este mai mică. Masa

corpurilor este echivalată cu PIB-ul ţărilor, iar distanţa dintre ele, cu costurile de

transport. Acest model gravitaţional pare a avea prea puţin de-a face cu teoria

economică. Totuşi, după cum s-a demonstrat54, un model de schimburi cu două

ţări, cuprinzând un bun intern (local) şi unul comercializabil pe plan internaţional,

caracterizat de partea cererii prin funcţii de utilitate cu elasticitate constantă de

substituţie ( CES ), şi din partea ofertei de curbe de transformare cu elasticitate

constantă de transformare ( CET ), conduce la predicţii ce coincid cu cele specifice

modelului gravitaţional.

În principiu, exporturile Elveţiei ( ţara i ) în ţara membră a Uniunii

Europene ( ţara j ) ar trebui să sporească o dată cu creşterea PIB al ţării membre

UE. Cu toate acestea, cu cât creşte PIB din ţara membră UE, cu atât mai mult se

încearcă să se aplice o protecţie vamală implicită, prin diverse obstacole

comerciale. Din acest motiv, relaţia dintre exporturile elveţiene în ţara j din UE şi

produsul intern brut al acesteia este ne liniară. S-a testat o asemenea ne liniaritate,

introducând în ecuaţia de regresie, ca variabilă explicativă, pe lângă PIB ( Yj ) al

ţării cumpărătoare, şi pătratul acestei variabile ( Yj2 ), astfel:ln ( pij * Xij ) = k – σ * ln Dij + σ * ln Eij + c * Yij + d * Y j

2 +

+ ( 1 – σ ) * ln ( p i /‾p j ) + g * ln Zij 8.18

Explicaţia simbolurilor:

i Elveţia

j indice pentru cele 12 ţări EG

pij preţul produsului elveţian pe piaţa ţării j (în Sfr)

53 Ghermi (1989)54 Bergstrand (1985)

Pagina 167 din 170




Xij volumul exportului Elveţiei spre piaţa ţării j

σ elasticitatea de substituţie a cererii de mărfuri a ţării importatoare j

în legătură cu diversele bunuri de import; pentru simplificare, se consideră σ j = σ

Dij distanţa în linie aeriană între centrele economice ale ţărilor i şi j

Eij numărul de unităţi monetare ale ţării j pentru un franc elveţian,

media anuală

Y j produsul intern brut al ţării j (transformat în franci elveţieni)

pi indicele preţului la export pentru Elveţia (1980 = 100)

‾p j indicele preţului mediu la import pentru ţara j (1980 = 100), prin

luarea în considerare a preţurilor, taxelor vamale nominale, costurilor de transport

şi a cursurilor de schimb

Zij factorul taxei vamale nominale ( Zij ≥ 1 ) a ţării j, pentru importuri

din Elveţia.

Această ecuaţie s-a estimat o dată pentru perioada 1960 – 1987 şi o dată

pentru perioada 1967 – 1987. Coeficienţii acestei ecuaţii, estimaţi pentru cele două

perioade, sunt prezentaţi în tabelul 8.3.

Tabel 8.3: Exporturile de mărfuri ale Elveţiei în Uniunea Europeană

Pe baza datelor prezentate în tabelul 6.3, se pot desprinde următoarele

observaţii:

1. Distanţa joacă şi azi un rol însemnat; la o creştere a distanţei cu 10%,

exporturile elveţiene scad caeteris paribus cu 14 %.

Pagina 168 din 170




2. Pe termen scurt şi mediu preţurile relative sunt dominate de modificările

cursurilor de schimb. O scumpire a valutei elveţiene cu 10 % conduce la o

diminuare în acelaşi an a exporturilor elveţiene cu circa 1,3 %.

3. Taxele vamale asupra produselor industriale au fost eliminate pe baza

acordului de liber-schimb între CEE şi AELS în cursul a cinci reduceri succesive,

în perioada 1973 – 1.7.1977. Coeficientul negativ al variabilei vamale arată că

exportatorii elveţieni au profitat de această înlăturare a taxelor vamale ( chiar dacă

în proporţie mică ).

4. Comparativ cu un anterior studiu de referinţă 55, apar aici semne privind

efectul de deturnare a schimburilor. În special intrarea Danemarcei în C.E.E. în

anul 1973 a făcut evident mai dificil exportul Elveţiei spre acea ţară. Reducerea

estimată este de circa 35 %. Aceasta rezultă din coeficientul variabilei fictive

(dummy) pentru intrarea Danemarcei. de – 0,43, care este logaritmul natural al lui

0,65, coeficient înregistrat începând cu anul 1973. Înainte de acest an, coeficientul

respectiv avea valoarea 1.

5. Pe baza ecuaţiei ( 8.18 ) se poate calcula elasticitatea exporturilor

elveţiene faţă de produsul intern brut al ţării importatoare, astfel:

8.19

Dacă înlocuim pe Y j cu venitul mediu anual al unei ţări membre a C.E.E. şi

dăm coeficienţilor c şi d valorile estimate în tabelul 6.3, obţinem pentru expresia

(8.19) valoarea de –0,096, corespunzătoare perioadei 1960 – 1987 şi valoarea –

0,127, corespunzătoare perioadei 1967-1987. Deducem de aici că, pe măsuracreşterii produsului intern brut din ţările membre ale C.E.E., exporturile Elveţiei în

aceste ţări caeteris paribus nu ar fi crescut, ci, dimpotrivă ar fi scăzut din punct de

vedere valoric, conform unei elasticităţi în valoare absolută dublă faţă de cea

corespunzătoare dezarmării vamale de după anul 1973. Un asemenea rezultat,

oarecum neaşteptat, se interpretează prin intensificarea obstacolelor ne tarifare ale

ţărilor din C.E.E. puse Elveţiei, ca stat ne participant la grupare.

55

Pagina 169 din 170

2

2 j j

j

j

j

ijij

j

ijijY d Y c

Y

Y

Y

X p

Y

X p×+×=

∂

∂×

∂

×∂=

∂

×∂

ln

ln(

ln

)ln( )




Consecinţă: Conceptul de protecţie vamală optimă se poate aplica şi

obstacolelor ne tarifare; în cazul exporturilor Elveţiei în Uniunea Europeană,

acesta pare a avea relevanţă empirică.

http://www.tocilar.ro/

factori si indicatori ai comertului international

Documents