5.Partidele de extremă dreapta din restul Europei în perioada interbelică

Deşi s-ar părea că fascismul a fost o doctrină folosită doar în Italia şi Germania, în perioada interbelică aceasta nu s-a limitat doar la două ţări. Chiar dacă avea imperfecţiuni în doctrina sa se poate vedea o acţiune de extindere internaţională a fascismului. Prin acordarea de subvenţii organelor de presă, a oamenilor politici şi a liderilor mişcărilor de dreapta s-a încercat “crearea unui embrion de internaţională fascistă ce trebuia să fie constituită în jurul comitetelor de acţiune pentru universalitate ale Romei”22

După primul război mondial, în cele mai multe ţări din Europa centrală, orientală şi mediterană se instaurează o democraţie de scurtă durată.

În Ungaria prin intermediul unor lovituri de stat militare încep să-şi facă loc regimurile autoritare. În 1920 se instituie un regim de dreapta în care există un partid dominant dar nu unic şi care folosea o guvernare conservatoare.

În Polonia cea mai mare parte a populaţiei, de frica unei noi invazii a armatei roşii îmbrăţisează un anti-comunism violent. La sfârşitul anilor 1930, aripa extremistă “Falanga” ce aparţinea de Partidul Naţional Radical capătă un caracter fascist evident. Această formaţie va dispărea de pe scena politică după ce a încercat o lovitură de stat ce a eşuat şi va interzisă de aliaţii la putere.

În România , la data de 11-12 februarie 1938 este instaurată dictatura autoritară a regelui în locul democraţiei parlamentare. Printre cauzele instaurării s-au numărat: divergenţele dintre partidele politice, situaţia economică şi rezultatul campaniei din 1937.

În perioada dictaturii regale, au dobândit prioritate decretele-legi, s-a publicat o nouă constituţie, regale fiind decretat capul statului cu prerogative nelimitate. Monarhia a păstrat şi unele elemente de democraţie parlamentară însă parlamentul avea atribuţii restrânse.

Sistemul autoritar al lui Carol al II-lea a fost prăbuşit sub presiunea legionarilor după ce România a pierdut importante teritorii.

“Ideologia fascistă a fost îmbrăţişată şi de către Garda de Fier (legionarii). Ideologia legionară din România a fost o variantă a celei fasciste, produsă prin acumularea şi combinarea tradiţionalismului exclusivist cu antisemitismul doctrinar cu naţionalismul excesiv şi ortodoxismul radical.”23

După aprecierele lui Ernst Nolte, Garda de Fier “a fost una dintre cele mai radicale şi mai complexe creaţii reacţionar-revoluţionare care, în 1945, [...] ,aproape fără excepţie au fost învinse şi eliminate şi care totuşi au avut dreptate într-un punct, acela că, încă odată, << era revoluţiei mondiale proletare >> nu a înlocuit-o pe cea de dinainte”24

În Spania regimul fascist a ajuns la putere în timpul generalului Francisco Franco deşi nu a existat o veritabilă ameninţare revoluţionară. “Franchismul nu a fost o ideologie distinctă. Franco a apărat valorile tradiţionale, catolice şi militare şi a fost un duşman a forţelor liberale, de aripă stângă şi separatiste. Acesta a avut trăsăturile fascismului însă a fost mai degrabă un regim autoritar decât totalitar.

22 Cezar Avram, Roxana Radu – Regimuri politice contemporane: Fascism. Nazism. Stalinism, Ed. Simart Craiova 2008, p. 11123 Cezar Avram, Roxana Radu – Regimuri politice contemporane: Fascism. Nazism. Stalinism, Ed. Simart Craiova 2008, p. 12424 Ernst Nolte, Războiul civil european: 1917-1945. Naţional socialism şi bolşevism, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2001, p.13

15

16