extinderea din 1973

7/21/2019 Extinderea Din 1973

http://slidepdf.com/reader/full/extinderea-din-1973 1/7

1

Aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei la Comunitatea Europeană

Unul din cele mai semnificative momente din istoria integrării europene l-a constituit

prima lărgire a Comunităţilor Europene. Ţările care şi-au depus candidatura au fost: Marea

Britanie, Norvegia, Irlanda şi Danemarca.

Comunicatul de la Haga din decembrie 1969, prevedea că ţările candidate trebuiau să

accepte tratatele şi finalitatea lor politică, deciziile intervenite după intrarea în vigoare a tratatelor

şi a negocierilor întreprinse în domeniul dezvoltăr ii. Negocierile au fost purtate din partea

Comunităţii Celor Şase de Consiliul de Miniştri, preşedintele acestuia fiind purtătorul de cuvânt

al Comunităţilor.

Pentru orice chestiune pusă de candidaţi a fost nevoie de convocarea Consiliului, ceea ce

a făcut ca derularea negocierilor să fie anevoioasă. Lungi discuţii a suscitat stabilireacuantumului participării Marii Britanii la bugetul comunitar, apoi chestiunea unor produse de

preferinţă imperială precum zahărul din Commonwealth şi din Noua Zeelandă.

Cum era de aşteptat, Marea Britanie a încercat să amâne aplicarea imediată a Politicii

Agricole Comune, a mecanismului comunitar de stabilire a preţurilor. Acesta din urmă, era opus

mecanismului britanic, bazat pe vărsarea directă a subvenţiilor la agricultori.

În martie 1971, Franţa a ridicat problema situaţiei privilegiate a zonei lirei sterline.

Britanicii au evitat, până în acel moment, să pună în discuţie această chestiune, mizând pe

desfăşurarea unor reuniuni bilaterale, tehnice şi mult mai discrete. Aşa se explică temerea lor faţă

de un posibil „veto” al Franţei.

În cele din urmă cabinetul de la Londra, condus de Edward Heath şi avându-l ca ministru

al afacerilor europene pe Geoffrey Rippon, şi-a exprimat intenţia (7 iunie 1971) de a suprima

rolul lirei sterline ca monedă de rezervă. Această declaraţie făcută la Luxembourg a dat

satisfacţie Franţei şi ca urmare Raymond Barre, în numele Comisiei, a luat act de acordul

intervenit, nu fără o uşoară părere de rău în ceea ce priveşte garanţiile necesare, ce nu se

regăseau în declaraţia engleză. Descongestionarea “crizei” lirei sterline va influenţa inclusiv

rezolvarea problemei zahărului din Commonwealth.

Comunitatea lărgită va asigura o piaţă permanentă ţărilor producătoare şi va accepta

cantităţi importante, echivalente cu cele prevăzute de acordurile Commonwealth-ului. La fel,



2

Noua Zeelandă obţinea o cotă de export către Marea Britanie, în perspectiva mai generală a unui

acord mondial efectiv asupra produselor lactate pe care Comunitatea se angaja să le exporte.

În ceea ce priveşte contribuţia britanică la bugetul comunitar, ea va fi reglementată printr -

un acord asupra schemei de participare progresive a ţărilor candidate. Începând cu 1973,

contribuţia Regatului Unit va fi de 45%, crescând apoi la sfârşitul perioadei tranzitorii la 92%

(1977).

Negocierile cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia au început în septembrie 1970.

Problemele au fost diferite faţă de cele ale Marii Britanii, astfel că Irlanda şi Danemarca erau

interesate de PAC, în timp ce Norvegia deţinea o suprafaţă mică (3%) din terenurile cultivabile

ale unei virtuale Comunităţi a celor Zece.

Preţurile în Norvegia erau de două ori mai mari decât în Comunitate ceea ce practic, în

cazul aderării, însemna sacrificarea agricultorilor din această ţară. Tariful industrial comun adeterminat discuţii chiar între cei 4 candidaţi, mai ales când era vorba de produse sensibile.

Norvegia a fost şi este un mare producător de aluminiu, liderii săi politici protestând contra

cererii britanice privind derogarea de la principiul preferinţei comunitare în favoarea aluminiului

canadian.

Danemarca, Norvegia şi Irlanda erau susceptibile, de asemenea, şi la dreptul de stabilire,

cele trei state temându-se de cumpărările masive de teren făcute de alţi cetăţeni comunitari.

Ţările scandinave erau sensibile, mai ales, la Piaţa Comună nordică a muncii, dar cea mai

spinoasă problemă a constituit-o tensiunile ridicate de statutul pescuitului norvegian. Slabi

producători, Cei Şase s-au preocupat mai mult de susţinerea preţurilor practicate de vânzătorii

comunitari de peşte decât de protecţia apelor lor teritoriale. Spre deosebire de aceştia, Norvegia

era o ţară a cărei economie depindea foarte mult de pescuit şi a cerut derogare în ceea ce priveşte

accesul navelor de pescuit ale membrilor Comunităţii în apele sale teritoriale.

Rezistenţa norvegiană i-a determinat pe Cei Şase să acorde acest regim derogatoriu

guvernului norvegian, ce se va prelungi chiar după 31 decembrie 1982, promiţând Norvegiei că

se va ţine cont de problemele sale economice, sociale, demografice pe care pescuitul le

determină.

Tratatul de aderare a fost semnat la 22 ianuarie 1972 în palatul Egmont din Bruxelles. El

urma să intre în vigoare la 1 ianuarie 1973 după ce era ratificat de parlamentele naţionale.



3

Referendumul norvegian din 26 septembrie 1972, va respinge tratatul de la Bruxeles cu o

majoriate foarte mică de 53,9%.

Cele trei state acceptate erau de acord cu tratatele instituind comunităţile şi legislaţia

adoptată în virtutea acestora. Adaptările necesar e se vor realiza în cursul unei perioade de

tranziţie de 5 ani pentru toate sectoarele. Pentru rezvolvarea unor probleme sensibile ce puteau

interveni în perioada de tranziţie, Comunitatea a fixat dispoziţii tranzitorii, fără a încălca regulile

existente.

La aceeaşi dată când trebuia să intre în vigoare tratatul de aderare a celor trei state care au

acceptat intrarea în Comunitate, trebuia să fie aplicate tratate de liber -schimb cu statele care

rămăseseră în Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, precum Elveţia, Austria, Suedia,

Portugalia, Irlanda, Finlanda. Semnate la 22 iulie 1972, aceste acorduri prevedeau suprimarea

drepturilor de vamă şi restricţiile cantitative asupra produselor industriale.S-a plecat de la principiul că deciziile luate de instituţiile comunitare să ţină cont de

interesele noilor ţări membre. Ca o consecinţă a aplicării acestui principiu, s -a creat un comitet

interimar care cuprindea, alături de reprezentanţii Comunităţii, reprezentanţi permanenţi sau

adjuncţii lor din ţările admise.

Lărgirea Comunităţii a avut ca efect imediat modificarea numărului membrilor

instituţiilor comunitare, motivul fiind dat de menţinerea echilibrului sistemului instituţional.

Păstrând regula unui singur membru de fiecare ţară, Consiliul de Miniştri trecea de la şase la

zece membri, modificându-se numărul de voturi. Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, aveau

10 voturi fiecare, urmate de Belgia şi Olanda cu 5 voturi fiecare, Danemarca, Norvegia, Irlanda

cu 3 voturi fiecare şi Luxembourgul cu 2 voturi, un total de 61 de voturi, majoritatea calificată

fiind de 43 de voturi.

Ca şi în cazul Comunităţii Celor Şase, precauţiile au fost în ceea ce priveşte evitarea

impunerii voinţei celor mari asupra celor mici, sau ca o mare putere să fie pusă în minoritate. În

caz de decizie a Consiliului, la propunerea Comisiei (considerată ca apărător al intereselor

micilor state), majoritatea calificată era atinsă când propunerea primea cel puţin 43 de voturi,

indiferent de numărul membrilor care se exprimau. Dacă Consiliul delibera fără propunerea

Comisiei, decizia este luată exclusiv dacă cele 43 de voturi necesară exprimă votul favorabil a

cel puţin şase membri. După refuzul Norvegiei de a ratifica tratatul de aderare, majoritatea

calificată va fi redusă la 41 de voturi.



4

În ceea ce priveşte Comisia, ea cuprindea câte 2 membri pentru fiecare mare putere şi

câte unul pentru micile state, în total 13 membri după refuzul norvegian. Lărgirea Comunităţii a

modificat inclusiv numărul reprezentanţilor în Parlamentul European (numit aşa din 1962).

Numărul parlamentarilor europeni creştea de la 142 la 198 de membri: Marea Britanie avea 36

de reprezentanţi ca Franţa, Republica Federală Germania şi Italia; Belgia şi Olanda păstrau 14

reprezentanţi fiecare. Danemarca şi Irlanda primeau 10 reprezentanţi de fiecare, iar

Luxembourgul avea 6 reprezentanţi. Aceleaşi principii vor fi aplicate şi Comitetului Economic şi

Social al CEE şi Euratom şi Comitetului Consultativ al CECO. Curtea de Justiţie va avea 9

judecători în loc de 7 şi 4 avocaţi generali în loc de 2, durata mandatelor fiind de 6 ani.

Perioada de tranziţie era fixată, aşa cum arătam mai înainte, pe cinci ani, şi se întindea de

la 1 ianuarie 1973 la 1 ianuarie 1978. Pentru produsele industriale suprimarea progresivă a

drepturilor de vamă între noii membri şi Comunitate se va efectua în 5 etape, de 20% fiecare, prima începând cu 1 iulie 1977.

Apropierea tarifelor noilor membri de tariful exterior comun s-a făcut în 4 etape (40% la

1 ianuarie 1974, 20% la 1 ianuarie 1975 şi 1976, 20% la 1 iulie 1977). La cererea Marii Britanii

şi Irlandei vor fi introduse anumite contingente tarifare pentru treizeci de produse: ceai,

aluminium brut, carbură de siliciu, fero-siliciu, fero-crom, celuloză, hârtie-jurnal, plumb brut,

zinc brut, fosfor, lemn contraplacat, aluminium etc.

Dacă la produsele industriale Comunitatea a fost cât se poate de flexibilă, în ceea ce

priveşte produsele agricole, preferinţa comunitară a fost cerută încă de la începutul perioadei

tranzitorii. Noii membri au trebuit să adopte toate regulile de organizarea pieţei.

Pentru produsele a căror organizare a pieţei prevedea preţuri de intervenţie, de prelevări

şi restituţii, apropierea preţurilor se va efectua în 6 etape (sub rezerva unei flexibilităţi mergând

până la 10%). Ultima apropiere se va realiza pentru toate produsele până la 31 decembrie 1977.

Preţurile de intervenţie proprii se vor fixa pentru fiecare membru în parte, ţinându -se cont de

diferenţele între nivelurile preţurilor la fiecare etapă a apropierii preţurilor şi în acelaşi mod de

prelevări şi restituiri.

Pentru restul produselor agricole nesupuse mecanismului amintit, drepturile între noii şi

vechii membri vor fi reduse cu o cincime în fiecare an la începutul campaniei, în timp ce

apropierea drepturilor noilor membri de tariful vamal comun se va face după calendarul

produselor supuse regulilor comunitare. Tratatul de adeziune a prevăzut, la cererea statelor



5

candidate, acorduri tranzitorii pentru zahărul din Commonwealth, untul şi brânza din Noua

Zeelandă, peştele şi agricultura norvegiană. Conform acordului tranzitoriu, Marea Britanie putea

importa până la 31 decembrie 1974, cantităţile de zahăr prevăzute de Commonwealth Sugar

Agreement. După această dată, Comunitatea va semna acorduri specifice cu ţările producătoare

de zahăr din Commonwealth şi cu statele africane şi malgaşe, deja asociate la Comunitate şi care

ţineau cont de interesele acestor ţări. Derogări s-au acceptat şi în cazul untului şi brânzei din

Noua Zeelandă şi a pescuitului şi agriculturii norvegiene.

Totodată, noile ţări membre se obligau să liberalizeze mişcările de capitaluri într -un răgaz

de doi ani de la adeziune pentru investiţiile directe şi mişcările capitalurilor cu caracter personal

şi de 5 ani pentru alte mişcări ale capitalurilor. Marea Britanie se angaja, de asemenea, să reducă

balanţa lirei sterline.

Cele mai importante acorduri financiare s-au referit la participarea noilor membri la bugetul comunitar ce cuprindea, începând cu 1975, resurse proprii rezultate din prelevările

agricole, drepturile de vamă industriale şi fracţiuni de TVA.

Astfel, Marea Britanie va vărsa 8,64% din bugetul total în 1973, 10,85% în 1974, 13,34%

în 1975, 16,02% în 1976 şi 18,92% în 1977. Până la 1 ianuarie 1978, fracţiunea din bugetul

Comunităţilor, neacoperită de contribuţiile financiare ale noilor membri, era repartizată între Cei

Şase, avându-se în vedere perioada de tranziţie destul de mică (5 ani). Chiar pentru 1978 -1979

erau prevăzute condiţii speciale pentru a evita o creştere foarte rapidă a sarc inilor financiare a

noilor veniţi.

Pentru a menaja susceptibilităţile Regatului Unit, Comunitatea Celor Şase a acceptat, în

varianta sa lărgită (zece membri), un regim special pentru ţările din Commonwealth. Acestea

puteau alege între trei soluţii: participarea la Convenţia de la Yaoundé, stabilirea unei asociaţii

proprii sau un simplu acord comercial. Relaţiile comerciale speciale ale Marii Britanii cu

Commonwealth-ul erau menţinute până la 31 decembrie 1975.

În ceea ce priveşte Norvegia, această ţară a încheiat un tratat de liber-schimb cu CEE, ce

urma să intre în vigoare de la 1 iulie 1973. Schimbul de produse industriale între Norvegia şi

CEE trebuia să fie liberalizat în cursul unei perioade de tranziţie de 4 ani şi jumătate (mai puţin

pentru aluminiu brut faţă de care CEE înţelegea să se protejeze încă 7 sau 8 ani). Pentru a da

satisfacţie cererii de protecţie a peştelui şi pescuitului norvegian, Piaţa Comună a acceptat



6

reduceri tarifare în contrapartida concesiilor norvegiene pentru fructe şi legume provenind din

Comunitate.

Acest tratat s-a înscris în seria celor şase tratate încheiate cu alte state membre ale

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (22 iuie 1972), aplicabile numai de la 1 ianuarie 1973

(mai puţin pentru Irlanda şi Finlanda, care intrau în vigoare de la 1 aprilie 1973 şi respectiv 1

ianuarie 1974). Liberul-schimb industrial va fi introdus progresiv în cele 6 ţări nou-candidate în

cursul unei perioade de tranziţie de 4 ani (8 ani pentru Portugalia şi Irlanda).

Deşi acordurile de liber -schimb nu prevedeau nici o atingere politicii monetare, agricole

sau sociale a ţărilor membre ale CEE şi Asociaţiei Europene a Liberului -Schimb, unele concesii

tarifare au fost acordate pentru Portugalia (concentrate de tomate, vinuri, conserve de peşte),

Ir landei (conserve de peşte), Elveţiei, Suediei şi Austriei (vinuri, fructe, legume, flori). Aceste

tratate – cu exce pţia celui încheiat cu Filanda – pe care sovieticii au obligat-o să semneze unacord cu Consiliul Economic de Ajutor Reciproc (CAER) comportau o “clauză evolutivă”, dând

posibilitatea acestor ţări de a discuta cu Comunitatea dezvoltarea rapor turilor reciproce şi în alte

domenii.

Lărgirea Comunităţii de la şase la nouă membri a fost însoţită de raporturi speciale cu

aproape toate statele din Europa non-comunistă. Acordurilor de liber -schimb cu ţările sus-

menţionate se adăugau asociaţiile realizate între CEE şi Grecia, Turcia, Malta, Cipru, ce

prevedeau uniuni vamale pe etape. Inclusiv cu Spania, în ciuda rezervelor europene faţă de

regimul lui Franco, a fost semnat un tratat comercial preferenţial. Intrarea Marii Britanii în CEE

a antrenat o creştere a teritoriilor de peste mări asociate la Piaţa Comună. Trei ţări anglofone –

Kenia, Uganda şi Tanzania – au semnat cu CEE acordurile de la Arusha intrate în vigoare la 1

ianuarie 1971.

După aderare, numeroase ţări din Commonwealth, situate în Africa, Caraibe şi Pacific, au

decis să se alăture ţărilor asociate pentru a încheia cu Piaţa Comună o nouă convenţie de

cooperare. Această Convenţie va fi semnată la 28 februarie 1975 la Lomé (reînnoită la 31

octombrie 1979) şi asocia la CEE 46 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (ţările ACP); altele au

aderat după cucerirea independenţei, numărul lor ajungând la 60. Cvasitotalitatea produselor

originare din ACP intrau în CEE fără drepturi de vamă, ceea ce era foarte important, mai ales că

jumătate din exporturile lor se îndreptau către Piaţa Comună.



7

Ţările ACP producătoare de zahăr, beneficiau de o garanţie de cumpărare la un preţ

echivalent cu cel oferit de producătorii europeni. Comunitatea Europeană nu cerea ţărilor ACP

reciprocitate pe plan comercial, acestea fiind libere să stabilească măsuri de protecţie pentru

industriile lor. Mai mult decât atât, Piaţa Comună a ajutat dezvoltarea acestor ţări prin Fondul

European de Dezvoltare şi mecanismul Stabex, care le garanta un venit minim pentru încasările

pe care ele le obţineau din vânzările de produse de bază către CEE: cafea, cacao, arahide, ceai,

minereuri etc.

Politicii faţă de ACP se adăuga cea mediteraneană concretizată în acorduri comerciale

semnate sau reînnoite, în 1976 şi 1977, cu Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban,

Siria. Aceste acorduri prevedeau acces pe piaţa comunitară pentru produsele industriale ale

acestor ţări, o preferinţă vamală pentru anumite produse agricole şi un ajutor financiar.

Politica regională a Comunităţii Europene nu a fost agreată de Statele Unite care aucriticat regionalismul economic al Pieţei Comune, opus concepţiei lor de dezvoltare a comerţului

la nivel mondial. Iniţiativa politică cunoscută sub numele de “Anul Europei” şi declaraţiile lui

Henri Kissinger din aprilie 1973, referitoare la interesele globale ale SUA faţă de cele regionale

ale Comunităţii Celor Nouă, i-a nemulţumit pe europeni. Reacţiile lipsite de entuziasm ale Celor

Nouă faţă de noua “Cartă a Atlanticului” propusă de Henri Kissinger, prin care secretarul de stat

al SUA reafirma rolul de leadership al ţării sale şi politicile diferite ale europenilor şi

americanilor faţă de războiul Kippur -ului (octombrie 1973) au tensionat şi mai mult relaţiile între

partenerii Alianţei Atlantice.

Aceste relaţii au permis CE să-şi definească mult mai bine identitatea sa în raport cu

Statele Unite. La 14 decembrie 1973, Comunitatea Europeană a adoptat un document în care se

afirma că dincolo de valorile şi aspiraţiile comune, Cei Nouă se definesc ca „o entitate distinctă

şi originală”. Mai mult, Cei Nouă intenţionau să continue cooperarea cu SUA pe o bază egalitară

şi într -un spirit de amiciţie.

Reacţia americană faţă de protecţionismul CE se datora, în primul rând, unor dificultăţi

economice generate de devalorizarea dolarului şi cheltuielile enorme făcute în războiul din

Vietnam. O analiză mai atentă a politicilor Statelor Unite şi CE arată că europenii nu erau mai

protecţionişti decât americanii, dovadă fiind tariful vamal comun din 1973, mai mic decât cel al

Statelor Unite şi al Japoniei.

extinderea din 1973

Documents