ianosi, ion. alegerea lui iona 1973
DESCRIPTION
esteticaTRANSCRIPT
ION IANOŞI
ALEGEREALUI IONA
PE MARE
Omonimia are înţelepciunea ei. "Marea emare" spune spre exemplu mai mult decîtpare a spune. Dimensiunea orizontală lărgeşte
orizontul, la propriu şi la figurat. Mărimea
naşte măreţia, spaţialitatea zămisleşte sublimul...
Marea înseamnă ritm, mişcare, dinamism.Un ochi atent va şti să vadă însă modificareaperpetuă ca pe un mod al perpetuării. Tot ce afost născut şi născocit graţie mării, poartă pecetea statorniciei. Şi cîteodată însemnul veşni
ciei. Marea este primordială; temeiul se cuvine să fie temeinic. Matcă generatoare, mareacontinuă să rămînă, pentru certitudinile adeseori şubrezite, şi o matcă regeneratoare.
Numeroase prime culturi şi mărturii scriseaparţin spaţiilor vaste. Întinsă şi a întinderilor,vechea artă epică, măiestria povestirii a fostadesea asemuită oceanului. De aceea nu poatefi suspectată de gratuitate asocierea tîrzie acărţii lui Cervantes cu o călătorie peste Atlan-
5
tic : marea epopee se înrudeşte cu o epopee pemare!
Chiar comandate din Olimp, odiseele se desfăşoară pe ocean. Tainic sau făţiş, muntele şi
marea de fapt se atrag. Intinsul apei e ca ostîncă răsturnată, iar înaintarea printre valuriar putea fi imaginată drept o anevoioasă escaladare a piscurilor uriaşe. Autorul hanseatuluiHans, cel născut pe întinderile baltice şi transpus apoi printre înălţimile helvete, tocmai datorită muntelui său vrăjit avea să evoce mareasa de vrajă, a sa în sens local şi global, personalşj. suprapersonal, orice mare a oricărui om dinorice timp: ,,0, mare, iată, sîntem departe detine, dar, povestind, ne îndreptăm spre tinetoate gîndurile şi toată dragostea noastră, invocindu-te anume şi cu glas tare, căci tu trebuiesă fii prezentă în povestirea noastră, cum aifost mereu şi cum în mod discret vei fi mereu..."
Se spune că un înţelept legiuitor de odinioară ar fi suit muntele cu tunete şi fulgere şi
nor des şi foc aprig şi fum şi puternic sunet detrîmbiţe, şi că, pentru a-şi îmbuna şi înnobilasemenii, ar fi durat acolo zece porunci în ehinuitoareconfruntări- nu neapărat cu cinevaexterior şi superior lui, ci cu adîncul proprieisale fiinţe şi cu înaltul propriei sale meniri. Şi
se mai spune că un urmaş al său - în toatesensurile incert, cu legea morală adînc gravată
în suflet, dar şi cu îndoieli întemeiate desprefelul în care această lege se cuvenea aplicată
mai folositor, mai demn şi mai conform cu
6
însăşi natura umană - s-ar fi urcat pe o corabie, ar fi fost aruncat în mare, ar fi trebuit,vrînd-nevrînd, să treacă un deşert asemănător
oceanului, pînă la cetatea uriaşă, pe care cas-o poată străbate - asemenea mării, în miraculoasa lui detenţiune premergătoare - i-autrebuit trei zile întregi...
"Se spune", iată formula magică a începuturilor oricărei istorisiri, formula care nu numai că acordă întîietate oralităţii în faţa scrisului, dar mai şi intuieşte natura obligatoriufictivă a unui joc secund şi mirabil. Ficţiunea
lui "se spune" absolvă de precizările prea riguroase în spaţiu şi în timp, acordă dreptul filtrării acestor delimitări, atunci cînd ele se dovedesc indispensabile, printr-o perspectivă relativă, permite înfrăţirea dintre joc şi gravitate: deoarece, faţă de muncile titanice dinAntichitate, o meditaţie ironic subţiată desprece se spune şi ce se poate spune cu privire laun personaj imaginar al unei poveşti antice şi
ea, pare mai degrabă destindere decît eforttemeinic...
Un gînditor de pe ţărmurile Mării Balticeavea să afirme la capătul tratatului său că
două lucruri umplu cu mereu nouă şi crescîndă
admiraţie şi veneraţie sufletul, cu cît mai desşi mai stăruitor se ocupă gîndirea de ele: "cerul înstelat deasupra mea şi legea morală înmine". Pe ambele - continua filozoful - nuam voie să le presupun numai ca şi cînd ar fiînvăluite în întunecimi sau situate în extravagant. Primul începe din locul pe care-l ocup în
7
lumea sensibilă externă şi lărgeşte conexiuneaîn care mă aflu, în spaţiul imens de lumi pestelumi şi de sisteme peste sisteme, şi pe deasupraîn durata ilimitată a mişcărilor lor periodice, aînceputului şi duratei lor. Al doilea începe dela personalitatea mea, şi mă reprezintă într-olume care are o adevărată infinitate şi de caremă recunosc legat în chip universal şi necesar,iar prin ea de toate acele lumi vizibile.
Se alătură şi se înnoadă astfel, la Kant, sublimul din afară şi dinlăuntru, obiectiv şi subiectiv, extensiv şi in tensiv.
Nu este oare o călătorie pe mare prilejulnimerit pentru intuirea acestei frăţietăţi? Navigatorul solitar contemplă cerul înstelat deasupra-i; de ce n-ar contempla el şi legea morală din inima lui ? Şi de ce n-ar putea fi elun strîmtorat fugar care străbate întinderilevijelioase ale Mării Mediterane şi care aspiră
spre înălţimi învăluite în ceaţă? !...dac-o porneşti, în gînd, pe Baltica, te
poate la un moment dat întîmpina "femeiamării", din fiordurile ibseniene ; te mai poţi
opri apoi la Lubeck, "formă a vieţii spirituale",zice Thomas Mann; sau poţi ajunge chiar încapătul Golfului Finic, unde o voinţă teribilă adecis, cu numai două secole şi jumătate înurmă, să ridice Petersburgul, cetate reală şi
fantastică......0 poţi porni însă şi pe Mediterana, între
bîndu-te dacă într-adevăr ea a fost şi a rămas
acea împărăţie a soarelui pe care a presupus-o
8
unul dintre ultimii ei barzi, acea oază de linişte
şi de lumină în care revoltaţii şi înfrînţii luiCamus şi-ar fi găsit refugiul ? ..
Descinderi spirituale în spaţiu; descinderiin timp: drumuri imaginare leagă oceanele,capetele spaţiului... şi ale timpului... Coborîndpe meridian de la Petersburg la Marea Sudului,descinzi, la treizeci de grade longitudine estică,
nu numai în spaţiu, ci şi în timp. .Şi iată-l aicea pe "bărbatul mării", cel de
demult, îmbarcîndu-se pe o corabie; el o porneşte pe Mediterana înapoi, într-o imaginară
întoarcere peste milenii, spre noi.
FINTINA TRECUTULUI
Muntele pe care Thomas Mann îl mutase peHans Castorp şi marea pe care o traversase întovărăşia lui Don Quijote le-am invocat maiînainte asemenea unor învăluitoaremişcări tactice şi prudente apropieri de cartea în măsură
să servească drept prototip ideal şi model perfect oricui va voi să repovestească secoluluinostru ultramodern o întîmplare străveche:
este vorba despre istoria lui Iosif, această
"anecdotă adevărată" cu dimensiuni de "mamut", în care interesul "tipic" general şi uman"prevalează asupra celui "burghez-individual"şi în care întoarcerea în timp coincide pentruscriitor cu o autentică "întoarcere acasă".
"Ce mă priveşte «istoria universală», artrebui de bună seamă să gîndesc, pînă cînd eaîmi permite să trăiesc şi să lucrez? Dar nu potgîndi astfel", îi mărturiseşte Thomas Mann în1934 lui Karl Kerenyi, descriind renumituluicercetător al mitologiilor "repetarea plină deviaţă a vieţii" din acest "joc cu mitul şi cu
10
misteria", în care concepţiile religioase sînt"secularizate" prin verificarea lor psihologică
şi prin dizlocarea lor "în eticul şi sufletesculprofan". Pilda i-ar putea incita şi pe ateiştii
dornici să priceapă sărbătoreasca "ceremoniemitică" şi "repetarea jucăuş-serioasăa unei întîmplări iniţiale"; ca şi pornirea romancierului,dezvăluită în două scrisori din 1941 către acelaşi Karl Kerenyi, de a le smulge naziştilor
("fascismului intelectual") mitologia şi de a oumaniza prin îmbinarea cu psihologia: "insHumane umfunktionieren" !
"De mult nu mă mai ocup de altceva", scrieel ; de dinaintea instaurarii dictaturii hitleristeşi pînă în toiul celui de al doilea război mondial. Umanizarea mitului l-a preocupat timpde 16 ani. Să fi fost ea oare o muncă gratuită
sau in eficientă ? Să fi însemnat oare rupturade prezent? Nicidecum. Se impunea exproprierea expropriatorilor culturii, care îşi arogaseră
cu aroganţă dreptul de a-şi întemeia barbariape o însemnată parte a tezaurului spiritual acumulat în primele confruntări umane dicisive.Polemic : veştejirea îngroşării artificiale a negurilor. Şi constructiv: pătrunderea în ceeace Thomas Mann însuşi obişnuia să numească
atrăgătoarea şi misterioasa lume a "relaţiilor".
Saltul din imperiul străinătăţii într-al familiarităţii este condiţia condiţiei umane; prin înţelegerea raportărilor s-a plămădit conştiinţa
de sine şi a speţei şi a reprezentanţilor ei.Uvertura tetralogiei Iosif şi fraţii săi pro
pune o "călătorie în infern" pe urmele sufle-
11
tului miraculos şi aventurier al omului "taina căruia constituie, după cum lesne sepoate înţelege, alfa şi omega tuturor exprimă
rilor şi interogaţiilornoastre". Nimic nu a fostde la sine, cauză sieşi, ci totul ne trimite înapoi, spre obîrşii mai adînci. Iosif se află deaceea la o depărtare matematică aproximativtot atît de întinsă ca noi înşine de temeiurileultime; tocmai fiindcă nici acestea nu se dovedesc vreodată a fi chiar ultimele. Ce ar putea să însemne nu cu mult peste trei mii deani, comparativ cu adîncul cel fără de capăt?
In zorii istoriei nu ne întîmpină un om primordial, ci urmaşul unei alte lungi continuităţi,
îmbătrînit în acumulări înţelepte, meşter Iău
rar şi plămăditor al artelor - "o fiinţă modernă în toate privinţele decisive". Pe scriitornu îl poate preocupa, în consecinţă, un timpexact şi delimitat printr-o cifră, ci mai degrabă
miracolul unirii tradiţiei cu profeţia, o substituire care împrumută cuvîntului "odată" unsens dublu, de trecut şi de viitor, precum şi
încărcătura unui posibil prezent. Tîlcul orică
rei sărbători este acest prezent atemporal. IarIosif simbolizează sufletul omului. Un sufletcreator în aventură, al unui om care în loculliniştii a ales întrebarea, năzuinţa amară şi
grea de îndoieli pentru adevăr şi dreptate, pentru propriul său nume şi propria sa fiinţă,
căutarea lui "de unde" şi "încotro". "Fiindcă
este, este întotdeauna, chiar dacă în felul dea vorbi al poporului se cheamă: a fost. Mitulcuvintă astfel, care nu e decît veşmîntul mi-
12
racolului ; dar veşmîntul festival miracoluluieste sărbătoarea, cea care se întoarce, leagă
timpurile şi face ca trecutul şi viitorul să fiinţeze pentru spiritul poporului."
Urmează povestea în întreaga ei splendoaredesfăşurată, în virtutea convingerii potrivit că
reia "întîmplarea este ceea ce s-a întîmplat şi
continuă să se întîmple iarăşi şi iarăşi în timp".O poveste veche şi înnoită, extinsă şi modificată, despre oameni vechi şi noi, care nici nuştiu precis cine sînt, fiindcă în incerta lor conştiinţă poetizată se leagă nu doar trecutul cuviitorul, ci şi cerul cu pămîntul, în aşa fel încît,sfera rotindu-se continuu, întîmplările să sepetreacă ba sus ba jos, iar prin unitatea contrariilor zeii să devină oameni şi oamenii să secomporte ca zeii.
Printre ei acest Iosif, despre care la un moment dat se afirmă că e un om chinuit-veselprecum Ghilgameş, şi despre care ni se spunecă este "un fiu al fîntînii" - nu doar al fîntînii trecutului îndepărtat (ştiindu-se, dimpotrivă, ultimul şi cel mai modern vlăstar al uneiprelungi filiaţii), ci mai cu seamă al acelei fîntîni real-simbolice, în care fusese aruncat decătre fraţii săi şi din care voinţa divină l-aeliberat întru împlinirea unei măreţe predestinări...
In reinterpretarea acestui eveniment, crucial pentru destinul eroului, se accentuează nunumai legătura cerului cu pămîntul, dar şi fuziunea "sferică" a amîndurora cu infernul -
13
motiv răspîndit în mitologiile antice şi care vatrebui să apară şi în aventurile personajuluispre care mă îndrept (cu unele introduceri,digresiuni şi opriri deosebit de agreabile spiritului epic şi de care nu poate rămîne străin
nici comentatorul acestei stihii înţelept-muca
lite). Iosif este aruncat aşadar într-o fîntînă
secată, nu prea adîncă, în care gîndirea lui asociativ-simbolizatoare descoperă imediat echivalentul infernului. Fîntîna, prizonieratul,infernul şi moartea se amestecă în această
peripeţie care, potrivit schemei mitice, nu putea să dureze decît trei zile şi trei nopţi. Singur şi despuiat, în putregai şi praf, zăvorît
printre viermi, fără mîngîiere şi speranţă, tînărul credea că nu va mai ieşi la lumină, şi
i-a fost frică, a plîns, a strigat, şi s-a rugatpentru iertarea orgoliului său. El prefigurează
ceea ce avea să se întîmple, tot vreme de treizile, prizonierului din pîntecul unui "peşte
mare"; acesta va fi fost însă condamnat n~
pentru conştiinţa sa aristocratică (prea nesă
buit exprimată de către Iosif, într-un fel deneloială concurenţă cu stăpînul său atotputernic), ci tocmai pentru a nu fi voit să-şi asumemenirea chinuitoare de prooroc.
Aflînd de presupusa moarte a fiului său
preferat, Iacov îl înfruntă pe Dumnezeu într-oextraordinară scenă în care, conform programului secularizării laice a religiei, romancierul îl pune să ameninţe cu ruperea alianţei
trădate de partener. "Dumnezeu nu a ţinut pa-
14
sul", exclamă el îndurerat şi mîniat, deoareceomul şi Dumnezeu încheiaseră un legămînt
întru propăşirea lor comună, omul a atins într-adevăr un rafinat stadiu de moralitate,Dumnezeu a bătut în schimb pasul pe loc, arămas un barbar; dovadă că a putut da pierzaniei nedrepte o atît de aleasă făptură de-a sa.
Iacov nu ştie şi va afla de abia la capătul
povestirii că Domnul, cel inventat în vechimeşi remodelat de către Thomas Mann, a ţinut defapt pasul cu umanizarea creaturilor sale (şi
creatorilor săi !), în termenii imaginarei uniuni de sorginte riguros pămînteană. Iosif, "celsfîşiat şi renăscut", a fost şi nu putea să nufie scos din fîntînă, dus în Egipt, supus timpde trei ani încercării dragostei din ce în ce mainesăbuite a femeii lui Putifar, aruncat pentrualţi trei ani într-o nouă temniţă (alt echivalent al fîntînii, al morţii şi al infernului), dupăcare a dezlegat visele lui Faraon despre celeşapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe, desprecele şapte spice pline şi cele şapte spice seci,a fost numit dregător peste tot pămîntul Egiptului şi, printr-un "joc sacru", s-a făcut cunoscut fraţilor săi care pe vremuri îl vînduseră...
"Adîncă-i fîntîna trecutului. N-ar trebuioare s-o numim nesfîrşită ?"
Dintr-un prototip laconic a fost înălţată oconstrucţie asemănătoare piramidelor. NouaFacere este un "simbol al trăiniciei". Păcat că
Thomas Mann nu a extins şi o altă poveste de
15
numai două pagini a aceleiaşi Cărţi, despre unom tot antic-modern şi tot real-imaginar, carezice-se că ar fi trăit doar cîteva secole maitîrziu...
CARTEA...
Goethe numeşte Biblia "o carte veşnic vie,activă", pentru că nimeni nu va putea spunevreodată că a înţeles-o în ansamblu şi a pă
truns-o în amănunt. Şi, convins fiindcă ea vadeveni din ce în ce mai frumoasă pe măsură
ce-o vom pricepe mai bine, adică îi vom recunoaşte şi intui referinţele individuale proprii,speciale şi directe, după timp şi loc, poetul,care mai era şi un gînditor lucid, socotea că şi
discuţia cu privire la folosul sau paguba adusede către răspîndirea ei poate fi cu limpezimetranşată: "întrebuinţată dogmatic şi fantezistva dăuna, ca şi pînă acum; receptată didacticşi din inimă va folosi, ca şi pînă acum."
E subtilă disocierea dintre dogmatic şi
didactic. Termenul din urmă, pozitiv în epocaluminilor şi a triumfului raţiunii, lămureşte
viziunea goetheană, superior "pedagogică", asupra modului - de pildă - în care s-a format uman şi s-a împlinit umanist WilhelmMeister în intervalul celebrei sale "Bil-
17
dungsgeschichte" ; şi sprijină receptarea uneiopere ca atare "venerabilă" - una dintre aceleprime şi fundamentale Cărţi în şi prin care omenirea îşi plămădise conştiinţa de specie cu oîncîntătoare naivitate. Soră bună cu poemelehomerice (mai vîrstnică şi totodată mai tînără),
ea a avut o viaţă ulterioară mai complicată. Cuavataruri, eşti tentat să spui... Dar în religiaindiană avatar desemna incarnarea fiinţelor
divine în oameni sau animale; 01' aici s-aîntîmplat exact invers, umanul s-a înstrăinat
de sine, a fost deturnat de la menirea lui primară, pînă la ne-umanul sacralizat, pînă lain-umanul sanctificat.
Să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar fiîntîmplat dacă, în mod bizar, Grecia antică nus-ar fi stins, ci s-ar fi extins, impunindu-şi instituţiile, dominînd şi terorizind întreaga istorie europeană ulterioară. Splendida cîndva mitologie elină (schimbînd toate cîte se cuvinschimbate) s-ar fi oficializat, ar fi devenit sacrosanctă şi obligatorie pentru toată lumea,printr-o teribilă forţă coercitivă. Printrecopiii rău-crescuţi şi copiii bătrinicioşi, "copiiinormali au fost grecii", spune Marx. Dar şi
copiii normali se pot maturiza, ba chiar şi seniliza. Naivitatea copilului dispare, adultul îmbătrîneşte şi dă în mintea copiilor. Poate că
dacă Grecia ar fi parcurs această evoluţie involutivă, atunci ţîşnirea zeiţei Pallas Athenadin capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot,şi nu naşterea pruncului Iisus de către fecioara Maria, cea plină de har şi binecuvîntată
18
între femei, ar fi ajuns să fie venerată dreptdogmă infailibilă, iar cine s-ar fi abătut cu oiotă de la ea ar fi fost predat unei alte inchiziţii "milostive" dintr-o altă lume medievală.
Şi de ce n-am putea presupune metamorfozarea credinţei în Zeus şi în Olimp în pîrghiaunei posibile triste alienări şi impilări nedrepte,de vreme ce credinţa în Wotan şi în Walhallaerau cît pe aci să degenereze irevocabiI înunealta barbariei "ariene" - situaţie în careamintirea mitologiei biblice ar fi putut, corespunzător, să-şi păstreze doar valoarea unei"copilării" poetice şi filozofice, valoarea uneioaze de frumuseţe şi înţelepciune, fără pretenţia adevărului absolut şi pentru toţi obligatoriu. Un scriitor întors din India elogiase cunesfîrşită candoare, în notele sale de călătorie,
inocenţa religiilor brahmană şi budistă, chipurile acceptabile pentru că lipsite de efectelenocive ale iudaismului şi ale creştinismului ; elnu observa că iluzia sa diferenţiat-ateistă fusese alimentată de efectiva lui indiferenţă faţă
de credinţe la noi nepracticate; drept care,potrivit cu logica sa, şi un musulman devenitateu, dar refractar transpunerii experienţei
sale asupra situaţiilor asemănătoare, ar fi îndrept să ridice în slăvi valabilitatea pe mai departe a creştinismului - pentru alţii, bineînţeles.
Iluzia invocată este însă reversul unui adevăr, întrucît o denaturare care nu ne priveşte
încetează să ni se mai pară (să fie "pentrunoi") o denaturare. Iar dacă acele momente de-
19
formatoare care nu ne afectează s-au şi împletit cu altele autentic formative, le vom puteaintegra tocmai pe acestea din urmă într-o cultură viabilă.
Nu beneficiem încă, din păcate, de această
situaţie avantajoasă pentru Biblie: precepteleei continuă nu doar să fie întrebuinţate dogmatic şi fantezist, dar sînt mai ales implicateîn miezul unor practici mistificatoare. Recunoscînd această stare de fapt, nu ne rămîne altceva de făcut, în cazul în care nu acceptăm să
fim frustraţi de valori perene ale istoriei culturii, decît să procedăm la o operaţie inversă, încare aceste valori să fie extrase din mecanismul ritualelor false şi eliberate de interpretările spiritualiste.
Biblia a fost iniţial şi are să redevină în celedin urmă, după veştejireaunui întreg sistem deprejudecăţi, doar o carte fundamentală a fundamentelor umane, aşa cum s-au configuratele din surse orientale şi în spaţiul mediteranean timp de mai bine de un mileniu înainteaerei noastre şi la începuturile ei. Cred că marxiştii ar trebui să găsească printre multiplelelor îndatoriri stringente şi un răgaz pentru apregăti această necesară redeşteptare a mitologiei biblice, de o egală putere formativă cu amitologiei eline şi pe deasupra mai familiară
multor popoare - în chiar ipostaza ei deturnată - decît cealaltă, întreruptă şi conservată
în splendoarea ei "inactuală" şi pe care precumpănitor a frecventat-o un grup de cărturari
destul de puţin numeros.
20
într-o mişcare antinomică şi paradoxală,
mitologia elină a putut de aceea dăinui liniştit
in conştiinţa artiştilor sau a filozofilor pentrucă religia elină şi-a pierdut pentru mase oricefuncţie existenţială. S-ar cuveni să facilităm oasemănătoare mutaţie din sfera religiei într-amitologiei şi în cazul sedimentărilor biblice,mutaţie mult mai dificilă (de vreme ce credincioşii cunosc o parte a acestor sedimentări doarprintr-o prismă deformată şi deformantă, iarnecredincioşii nutresc adesea iluzia că se potfără vreo pagubă lipsi de ele), dar în virtuteacăreia omenirea va putea reintra cu o conştiinţă
laică necrispată în posesia acelor bunuri alesale care i-au fost înstrăinate tocmai prinsupralicitare.
a tentativă atît de gingaşă prin ambiguităţile ei inerente şi pe care confraţi nu preagospodari cu acumulările culturale ar putea-orespinge ca prematură sau de tot superfluă,
se vede tocmai din pricina acestei posibile neînţelegeri nevoită să apeleze şi la autorităţi. Lanu prea multe, căci dacă ar fi să-i înşir pe toţi
gînditorii moderni de aleasă cultură şi înaltă
probitate care au susţinut reintegrarea Biblieiprintre cele mai de preţ mărturii artistice-filozofice ale omenirii, m-aş vedea obligat să umplu un număr prea mare de pagini cu citateprestigioase. Intre o prea marcată subliniere apropriilor păreri şi prea ostentativa preluare aopiniilor altora, trebuie să existe o nemediocră
cale de mijloc. Şi, simetric, opiniilor lui Goethele voi căuta corespondente tot din cultura germană, dar mai apropiată nouă în timp.
21
Este destul să amintesc că Engels puneaBiblia alături de cărţile populare germane,acestea împreună ajutîndu-l pe plugar sau pemeseriaş "să-şi limpezească simţul moral, să-I
facă conştient de puterea, de dreptul, de libertatea sa, să-i trezească curajul şi patriotismul".
Iar Jaspers precizează că nici unul dintremarii filozofi vesteuropeni, de pînă la Nietzsche şi incluzîndu-I pe Nietzsche, nu şi-au
elaborat sistemele în afara acestei temelii, lucru ce nu poate fi doar un accident: "Semnificaţiile Bibliei nu pot fi înlocuite pentru noiprin nici o altă carte."
Dar care semnificaţii anume? Iată întrebarea crucială !
o •• ŞI POVESTIRILE EI lNŢELEPTE
Voi scoate din discuţie datele pe care scrierile canonizate ale religiilor monoteiste lefurnizează, direct sau mediat, diferitelor ştiinţe
particulare moderne, nu pentru că ele n-ar susţine reconstituirea tot mai fidelă a condiţiilor
în care s-a dezvoltat Orientul antic, ci pentrucaracterul lor oarecum "muzeistic", prea legat de o epocă distinctă şi definitiv dispărută,
care nu poate să renască şi nu ne poate că
lăuzi. Manuscrisele de la Marea Moartă sîntale unei comunităţi moarte sub raportul limbii, obiceiurilor, traiului, credinţei, chiar dacă
descoperirea acestor manuscrise a înnoit interesul atîtor savanţi remarcabili pentru hotă
rîtoare momente de tranziţie de la iudaism lacreştinism, pînă atunci lacunar cunoscute.
Imi dau seama că la modul riguros nu sepoate face abstracţie de suportul material, istoric determinat şi uman irepetabil, al unorconţinuturi ideale, de vreme ce efectele spirituale, chiar şi cele cu şanse de iradiere mai largi,
23
au întotdeauna cauze practice, iar sincretismul Antichităţii se opune cu deosebire unordisocieri tranşante, pînă şi între aceste efectespirituale. Faţă de o spiritualitate atît de globală şi care în nediferenţiata ei naivitate acontinuat să fascineze omenirea timp de două
milenii se poate adopta însă şi un unghi devedere care să urmărească în mult mai mică
măsură sensul respectivelor idei şi imagini însine şi pentru popoarele antice decît ecoul lorneîngrădit pentru noi (sau altminteri îngrădit,
îngrădit de propria-ne sensibilitate, tot determinată şi tot selectivă), noi cei care nu maivorbim curent ebraica, arameica sau greacaveche şi nici nu sîntem familiarizaţi cu tiparele mentale de odinioară.
"Cu gîndiri şi cu imagini înnegrit-am multepagini", ar putea exclama, eminescian, şi anonimul autor colectiv biblic care (dacă lasdeoparte componentele de viaţă ştiinţific analizabile, iar pe urmă şi cele de conştiinţă efectiv religioasă) se dovedeşte a fi fost mai cuseama un filozof şi un artist. Modernizez desigur, deoarece nici arta propriu-zisă şi cu atîtmai puţin filozofia propriu-zisă nu aveau cumsă se fi delimitat în epoca sincretismului dominator. Filozofia era prefilozofia implicată înconştiinţa de ansamblu, iar arta era preartaprezentă în reprezentările globale. Mai degrabă deci: gîndire şi trăire, cugetare şi imaginaţie, meditaţie şi modelare, înţelepciune şi
povestire.Două virtuţi intim corelate îl saltă ca atare
pe omul antic, în plan spiritual şi sufletesc,
24
deasupra predecesorilor săi: capacitatea de amedita despre sine şi lumea în care fusese existenţialist vorbind - azvîrlit şi capacitatea de a relata în chip plastic cele ce i s-au întîmplat în această tainică lume. Meditaţia estenucleul formativ al gîndirii mai tîrziu ramifieate în domenii independente, între care filozofia avea să ocupe un loc privilegiat; iar povestirea este prototipul celor mai diverse şi
mai diversificate arte literare ulterioare. Celedouă forţe spirituale sînt de fapt una singură,
topită în structura vie a primelor Cărţi, căci
gîndirea metaforică ori prin parabole implică
tocmai înţelepciunea în întîmplare, evenimentul relatat presupune şi declanşează meditaţia.
Modernizînd mai departe, voi spune despregîndirea iudeo-creştină că ea a tinsneîncetatsă înscrie filozofia şi arta, împreună şi împreunate, sub cupola moralei. Prin aceasta ea sedistinge substanţial de gîndirea elină, Dacă
Iliada şi Odissea sînt axate pe valori estetice,Vechiul şi Noul Testament sînt, în schimb,universuri eticocentrice. Hegel a intuit cu pro":funzime această deosebire atunci cînd a distins "religia frumuseţii" (elină) de "religia sublimităţii" (iudaică), ştiut fiind faptul că
frumosul reprezintă categoria estetică prinexcelenţă, pe cînd în sublim esteticul îşi caută
ieşirea spre etic. (La Hegel sublimul e geneticpremergător frumosului, de aceea aplicabildoar iudaismului; în lumina viziunilor - maifrecvente - în care sublimul îi succede însă
frumosului în plan istoric, creştinismul în spe-
25
ţă poate fi înscris sub zodia sublimităţii, ca fiind ulterior viziunii eline, ceea ce s-a şi produs, implicit sau explicit, în dese interpretări
asupra religiilor şi ceea ce corespunde transcendentalismului creştin.)
Deosebirea dintre "sublim" şi "frumos" le-aşi conferit concepţiilor iudeo-creştine un caracter mult mai pregnant religios decît gîndiriielino-romane; dimensiunea sublimităţii devineo posibilă punte de legătură şi de trecere explicită şi evidentă către ideea sacralităţii, că
tre dumnezeirea supranaturală şi absolută, întimp ce dimensiunea frumuseţii îşi este sieşi
suficientă, suficiente fiindu-i de asemenea proporţiile naturale, relative, terestre ale omului,inclusiv în reprezentarea divinităţii. Cu această
precizare binevenită mi-am şi temperat retroactiv presupunerea fantezistă despre ce s-ar fiîntîmplat în cazul în care credinţa grecilor s-arfi instituţionalizat într-o dogmatică religie aEuropei medievale şi de mai tîrziu. Aşa cevanu s-a întîmplat pentru că nu prea avea cumsă se întîmple cu o viziune croită evident pemăsura omului şi nu a zeilor, în care dominantă a rămas tot timpul imanenţa "rotundă",
organică, vie. O religie propriu-zisă cere şi Impune ţîşniri transcendentale nemăsurate. Deaceea nici nu prea folosim termenul de religiecînd ne referim la mitologia elină şi am considera o inadvertenţă să numim "religioase"poemele homerice, ceea ce de fapt fuseseră...
Ajuns în acest punct mă întreb însă dacă
nu s-ar putea întrucîtva aplica această demar-
26
caţie chiar Bibliei, în care distingerea artei defilozofie (sau de filozofare) nu s-a dovedif preaviabilă, ar trebui în schimb obţinută delimitarea artei de religie, măcar cu o aproximativă
exactitate. In temeiul cărui criteriu s-ar putea elibera idealul de iluzie şi valoarea literară de mistificare în situaţia unei cărţi sincretice şi care este dominată de reprezentări
religioase ?Tocmai aici mi se pare însă ascuns miezul
problemei şi întrebarea dramatică pe careadepţii punctului de vedere teologic n-ar aveadreptul s-o ocolească, anume în faptul dacă
pot fi religioase reprezentările, dacă religia îşi
poate permite reprezentarea ideilor ei fără
să-şi trădeze concomitent substanţa? In termenii mai inainte invocaţi, nu sînt oaee structural incompatibile transcendenţa abstractă şi
imanenţa sensibilizatoare ?Moise a poruncit poporului său, revenind
de pe muntele Sinai, să nu-şi facă nici dumnezei din argint nici dumnezei din aur, şi aprocedat absolut consecvent cu premisele uneireligii monoteiste, care este şi ipostaza consecventă a religiei. A nu-ţi face chip cioplit înseamnă însă - succesiv - a nu ţi-l face dinaur şi argint, piatră sau marmoră, culori saucuvinte, nici dumnezei şi nici oricare dintrefăpturile cu o presupusă fărîmă dumnezeiască
în ele. Astfel încît Thomas Mann şi-a permiso splendidă licenţă imaginîndu-şi-l pe Moisenu numai ca pe Moise al lui Michelangelo, cica pe Michelangelo însuşi, cioplitorul care mo-
27
delează Legea morală ca pe o sculptură: înplan strict religios a comis o licenţă, compatibilă doar cu o viziune laică, deoarece preceptele religiei se opun întrupării lor în vreunchip cioplit, iar Moise ar fi trebuit să respingă
indignat orice asemănare a lui cu maestrulunei îndeletniciri manuale, fie acesta chiarunul desăvîrşit.
In afara motivelor sale istorice-sociale precise, Savonarola a avut şi din punct de vedereriguros doctrinar dreptate în revolta dezlănţuită împotriva lui Lorenzo de Medici Magnificul, religiozitatea ascetică fiind într-adevăr
incompatibilă cu hipertrofierea voluptuasă aartei - şi în singura sa scriere dramatică Thomas Mann s-a păstrat de astă dată în limiteleacestui conflict dintre principiile etic şi celestetic. Platon avea şi el de ce se teme de arteî~ societatea pe care şi-a imaginat-o drept ideală, cu atît mai mult o seamă dintre părinţii
şi legiuitorii bisericii creştine, care cu temeiau suspectat arta de un ataşament pămîntean
mult prea marcat. Iar Lev Tolstoi ştim binecă pe măsură ce s-a ferecat în absolutismulsău moralizator-religios, dominat de un Părin
te abstract cerînd supunerea şi înfrînarea tuturor simţurilor şi pornirilor terestre, s-a pă
truns de o neîncredere corespunzătoarefaţă deartă, neîncredere extinsă şi asupra unui Shakespeare sau Beethoven dar şi asupra proprieisale creaţii literare.
Antinomia dintre spiritul religiei şi al artei,antinomie care poate fi disimulată sau retuşată
28
pe porţiuni limitate ale dezvoltării culturale,dar care apoi reizbucneşte de regulă cu acuitate, mi se pare a fi întemeiată pe tensiunea,inadecvarea sau incompatibilitatea dintre transcendent şi imanent, dintre ceresc şi teluric.Religia este sau ar trebui să fie idee generală
şi anume idee generală proiectată dincolo detot ceea ce este accidental şi real în această
vizibilă şi palpabilă lume. Dumnezeu în chipde bătrîn cu barbă rămîne o contradicţie întermeni, iar Sfîntul Duh sub formă de porumbel - o inadvertenţă cu adevărat scandaloasa. Faptul că reprezentărileconcrete, umaneşi pămîntene, nu au putut fi totuşi extirpatedin gîndirea religioasă şi că bisericile .le-au folosit ca importanţi piloni de autosusţinere nudovedeşte decît divorţul teoriei cu practica,concesiile nenumărate pe care ideea sacră afost nevoită să le accepte şi să le promovezede dragul eficienţei unui ritual diversificat intot atîtea variante perfect pămîntene şi pentruun public nedeprins cu idealismul absolut.
Pe temeiul fidelităţii sale totale faţă de propria-i condiţie, religia nu ar fi avut dreptulsă opereze decît cu precepte, concepte, concepţii, legi, dogme şi doctrine abstracte. Noroculei a fost că n-a putut proceda astfel, pentrucă învăţăturile ei seci mai degrabă i-ar fi plictisit decît i-ar fi convertit pe enoriaşi ; şi norocul nostru, pentru că în epoci altminterivitregite arta a reuşit să-şi multiplice imaginile, imagini prin forţa împrejurărilor concrete, sensibile, particulare, reale, umane. Inversînd însă demonstraţia, rezultă că arta impli-
29
cată în susţinerea acestor învăţături nu esteîn sine religioasă, în sensul că ne încintă înnemijlocita ei fiinţare şi cu sensurile inerenteacestei fiinţări, fără să medieze obligator "înăl
ţarea" spre o metafizică exterioară ei. Povestirilor homerice le sînt din acest punct devedere apropiate prin întreaga lor structură
tocmai povestirile biblice şi nu preceptele biblice, iar între aceste povestiri şi precepte distanţa lăuntrică poate uneori fi deosebit demare chiar în cadrul aceleiaşi scrieri. Unei ulterioare arte accentuat laicizate i-a fost deaceea uşor să se inspire din nenumărate întîmplări, tablouri, scene, imagini, conflicte, trăiri
ale ambelor testamente, nu însă şi din legileşi legiferările lor generale, mai ales cele referitoare la nevăzuta şi invizibila "lume deapoi" : "fizica" artei (bogată în tîlcuri, dar categoric de pe această lume) nu avea nimic deîmpărţit cu pura metafizică religioasă. Ce să
fi folosit pictura şi muzica, proza şi dramaturgia europeană din epistolele lui Pavel? Cîtă
vreme istoria convertirii lui, pe drumul Damascului, din Saul, prigonitorul" noii credinţe, înPaul, propovăduitorul ei fervent, putea dinplin insufla variante artistice, deoarece din"faptele sfinţilor apostoli" pe artişti îi interesau mult mai mult faptele ca atare semnificative decît semnificaţiile lor sacre.
Arta este întotdeauna corporalitate, nu suflet În sine, ci suflet încorporat, suflet revelatîn şi prin corp. Religia nu acceptă în schimbsau nu ar fi cazul să accepte elogiul păgîn al
30
corpului. Drept care o bună parte a Bibliei,partea în care înţelepciunea este nu postulată
în starea ei imaculată şi transcendentă, ci implicată în povestiri vii, concrete, reale, umane,imanente, sieşi suficiente, ne interesează înmod precumpănitor ca receptori de artă. "Cugîndiri şi cu imagini" a fost scris în acelaşi ancu "Eu nu cred nici în Iehova". Poţi să nucrezi nici în Iehova nici în Buddha-SakyaMuni şi să te laşi vrăjit totuşi de podoaba mitologiilor antice...
Arta unei lumi eticocentrice va urmări tottimpul, se înţelege, sensuri, tîlcuri şi învăţă
minte, dar învăţăminte filozofico-morale caresînt ale însăşi vieţii înfăţişate, ale unui om pă
mîntean, pe care l-au pus la grea încercare îndoielile şi eşecurile, suferinţa şi moartea, răz
boaiele şi exterminările, un om care doreşte să
le găsească dacă nu un antidot efectiv, măcar
unul iluzoriu. Întoarcerea în receptarea Biblieide la modul religios la modul poetic vizează
tocmai eliberarea confruntărilor pămîntene
esenţiale - printre care "credinţa şi tăgada"
au reprezentat desigur, în acea vreme mai ales,un constant şi explicabil laitmotiv - de aluviunile lor mistice. Unei atari priviri laic împrospătate i se destăinuie de fapt mult maimult. Mai cu seamă acel lung şir de povestiriînţelepte, care impresionează simţurile şi gîndurile, cizelează afectivitatea şi intelectul, înnobilează personalitatea întreagă. Povestiri dela început dense şi cu o bogat reverberată
posteritate artistică. Una dintre ele aşteaptă săni se recomande.
POVESTEA
Trăia, prin urmare, peste mări şi ţări unom. I se spunea Iona, "porumbelul" adică, şi
se ştia fiul lui Amitai, "cel adevărat". Despreantecedentele lui ştim puţin. Se zice c-ar fiprovenit de pe teritoriul seminţiei Zebulon,din Gat-Efer sau Gat-Hefer, o mică localitatede pe o colină stîncoasă (Diocesareea de mai tîrziu, probabil) din regiunea nordică a ţării,
apropiată lacului Galileii (Ghenizaret), careavea să devină peste secole născătoarea celormai miraculoase noi istorii, şi pe care Renan,în fantezista-i carte despre Iisus, avea s-o considere predestinată acestui rol de excepţie şi
datorită varietăţii generoase a naturii ei şi princondiţia elevată a locuitorilor săi. Şi se maizice că "acel" Iona (identificat sau deosebitîntr-o îndelungă şi aprigă dispută savantă de"acest" Iona, personajul poveştii scrise) ar fitrăit sub Ieroboam al II-lea, regele care a reuni ficat pentru scurtă vreme ţara, înainte ca regatul nordic să fi căzut, după moartea sa, pradăanarhiei şi să fi fost apoi subjugat de asirieni;
32
şi că lui, regelui din Samaria, care a domnitpatruzeci şi unu de ani fără să se fi abătut dela faptele netrebnice şi păcatele predecesoruluisău cu acelaşi nume, i-ar fi prezis Iona, cavrednic profet ce era, succese militare şi vremelnieă mărire a ţării, aşezată din nou în vechile hotare de la intrarea în Hamat şi pînă lamarea Araba, după cum stă scris...
Deocamdată nu mă preocupă însă ceea ceeste altundeva scris, ci doar ce stă scris încartea lui Iona. 01', povestea de acolo, respectînd canoanele probabil cunoscute sau intuitedintotdeauna ale captării bunăvoinţei cititorilor, plonjează chiar de la început în miezullucrurilor, aducîndu-ne la cunoştinţă faptul ieşit din comun al nesupunerii lui Iona. Zadarnicîl somează cuvîntul Domnului să plece fără întîrziere în marea cetate a Ninivei spre a propovădui împotriva fărădelegilor ei: Iona nudă curs poruncii (lui Ieroboam îi prezisese mă
rirea, Ninivei însă refuză să-i proorocească
prăbuşirea, avînd probabil şi el temerile lui),ci coboară în grabă la Iope (adică la Iafa, binecunoscutul port mediteranean pe unde fuseseră
aduşi cedrii din Liban pentru înălţarea templului din Ierusalim), se îmbarcă pe o corabie cudestinaţia Tarsis (nu oraşul din Cilicia, undeavea să se nască Pavel din Tars, ci staţiunea
comercială cea mai îndepărtată a fenicienilor,un oraş din Spania sau Spania însăşi). In locs-o ia spre răsărit, către renumita reşedinţă aregilor Asiriei, de pe malul stîng al fluviului
33
Tigru, o ia dar spre apus, pe Mediterana, îndirecţia Iberiei.
Urmarea e binecunoscută din fragmentelecele mai populare şi mai intens popularizateale legendei: o furtună năprasnică este cît peaci să sfărîme corabia, căpitanul îşi trezeşte pasagerul adormit în fundul vasului, marinariiaruncă sorţii pentru a vedea din a cui pricină
a dat nenorocirea peste ei, sorţii îl arată peIona care, somat să se destăinuie, mărturiseşte
că fuge într-adevăr de o misiune divină şi-i sfă
tuieşte să-I arunce în mare; la început marinarii se codesc şi încearcă să vîslească spreţărm, dar în zadar, aşa încît în cele din urmă
e dat pradă mării, care se potoleşte pe dată,
umplînd sufletele de teamă şi adoraţie; iarIona este înghiţit de un peşte mare, stă treizile şi trei nopţi în pîntecele lui, cere iertare şi
făgăduieşte Domnului ascultare în termeniiunui psalm ad-hoc compus, drept care este absolvit, aruncat la ţărm şi pentru a doua oară
conjurat să plece spre a vesti sfîrşitul iminentşi cumplit al Ninivei.
Dramaticul episod al furtunii pe mare şi
mai ales zilele de chin întru smerire din pîntecul monstrului marin sînt, repet, cunoscuteşi des prelucrate în artele plastice, muzicaleşi mai ales literare. Mărturisesc însă de peacum, că deznodămîntul misiunii lui Iona mise pare mai interesant decît restul şi demn deo atenţie cu totul deosebită: nu degeaba îi esteconsacrată jumătatea laconicei poveşti, ulti-
34
mele două dintre cele patru microcapitole aleei. Dar iată firul propriu-zis al evenimentelor.
Cuminte şi ascultător după eşecul suferit,Iona intră în cetatea Ninivei, care era atît deuriaşă încît îi trebuiră trei zile ca s-o străbată,
şi prooroceşte distrugerea ei în răstimp de patruzeci de zile. Contrar aşteptărilor, niniviteniise dovedesc receptivi la avertisment, se întorccu mic şi mare de pe căile lor păcătoase, pînă
şi dregătorii şi regele însuşi se pocăiesc şi' cerîndurare. Şi Domnului îi pare rău de prezicerile sale fatale, pe care nu le mai împlineşte,
schimbîndu-şi hotărîrea într-un elan neaştep
tat de generozitate. Inconsecvenţa îl supără
grozav pe Iona, făcut de ruşine prin neîmplinirea prezicerii: profet mincinos, fără voia şi
fără vina lui, el va putea fi de acum încolo cutemei luat în derîdere şi batjocorit de oricine.Văzîndu-i mînia, Domnul îi aplică o ultimă
lecţie usturătoare, ca să ia aminte şi să nu semai împotrivească deciziilor supreme: găteşte
un vrej care să-i ţină umbră deasupra capului,acolo, la răsăritul Ninivei unde se retrăsese casă urmărească întîmplările de după scurgereasorocului; a doua zi însă Dumnezeu porunceşte unui vierme să reteze vrejul, porneşte
un vînt arzător şi face soarele să dogorească,
pînă îl exasperează pe Iona. Şi în final îi destăinuie tîlcul parabolei: dacă Iona e mîhnitpentru acest vrej, pentru care nu s-a trudit şi
pe care nu l-a crescut, care a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit, cum să nu seîntristeze el, creatorul a tot şi a toate, pentru
35
cetatea cea mare a Ninivei, lăcaşul atîtor oameni neştiutori şi al unui mare număr de dobitoace!
O lovitură de teatru (Deus ex machina 1)încheie istoria lui Iona, brusc şi ascuţit, asemenea debutului ei. Nimic inutil, nimic diluatîn această istorie, ghem de confruntări şi decontradicţii. Potrivit miraculoasei organicităţi
a povestirilor originare (de aceea şi originale),cu extraordinara lor capacitate de a "înnoda"strîns multe fire ce vor putea fi depănate independent, această povestire poate fi şi ea privită ca modelul latent al oricărui gen literar.Al fiecăruia dintre cele trei genuri fundamentale, ce se vor fi desprins şi se vor fi avîntatîn cariere proprii îndelungi şi întortocheate.Povestea lui Iona este un poem liric, dacă neidentificăm cu subiectivitatea victimei, rănită
adînc şi destăinuindu-şi teama, speranţa, amarul într-un psalm de astă dată identificabil cuîntregul. Ea este o nuvelă modernă, densă şi
percutantă, cu gradaţie şi ritm, despre aventura, moartea, renaşterea şi prăbuşirea definitivă a unui om răzvrătit, umilit şi obidit. Eaeste o dramă (tragedie sau comedie, rămîne devăzut) în patru acte - pedeapsa, izbăvirea,
misiunea şi eşecul - cu un crescendo, excelent dozat, al situaţiei şi al conflictului, cu unmascat şi apoi demascat regizor strecuratprintre actori, care înscenează în final un veritabil "teatru în teatru".
TREBUIE-SA-FIE
"Este vorba despre Dumnezeu, care - ziceun comentator - ca Iehova face să crească
vrejul şi ca Elohim îl face să piară; de Iahvee vorba, acela care, contrar marilor zei anticide tendinţă universalistă, însoţiţi de familiiadesea numeroase, a fost imaginat ca unulînsingurat, ca unul ce nu are soţie, fiu saufiică, nu e nici bărbat şi nici femeie, care, prezent peste tot, nu poate însă fi văzut cu ochiomeneşti şi nu poate fi reprezentat în imagini.O pură abstracţie, cu care arta nu are de aface şi de care deci nu are trebuinţă - ceeace era de demonstrat.
Nu are şi are totuşi, în acelaşi timp, deoarece concret e absent din poveste, dar la modulgeneral este implicat în ea, cam ca în relaţia
dintre stăpîn şi slugă, relaţie în care Hegel aîntrevăzut un moment fenomenologic important al dedublării spiritului ("ei se recunoscca recunoscîndu-se reciproc"; "stăpînul seraportează mijlocit la lucru prin slugă" ; "pen-
37
tru servitute, mai întîi, esenţa este stăpînul" ;"frica stăpînului este începutul înţelepciunii" ;şi - atenţie mărită! - "aşa cum stăpînirea aarătat că esenţa ei este inversul a ceea ce vreasă fie, tot astfel servitutea va deveni în realizarea ei deplină contrariul a ceea ce ea este înmod nemijlocit") ; dar nu relaţia palpabilă dindramele lui Shakespeare sau chiar Brecht,unde ambii sînt în scenă (şi domnul Puntila şi
sluga sa Matti), ci aceea dintr-o anticipare alui Beckett, în care dominăun neîntrerupt monolog (interior şi, vrînd-nevrînd, exteriorizat),un monolog abstras totuşi dintr-un dialog cuun personaj invizibil şi tainic, un interlocutorcu indentitate incertă şi cu pretenţii teribile.In vechime i s-ar fi putut zice destin, mai recent ar putea fi identificat cu necesitatea istorică ; cert este însă că Iona - obligat pînă laurmă să ia asupra lui, în exclusivitate, totceea ce se întîmplă - avea de ce să-I presupună pe El de cealaltă parte a baricadei, aliatideal şi vrăjmaş real. Motorul întregii acţiuni
devine conflictul dintre Cuvîntul tunător, fără
chip, şi o făptură vie.Încă de la Feuerbach ştim că fiinţa divină
nu este nimic altceva decît fiinţa umană sau,mai exact, natura umană purificată, eliberată
de limitele ei individuale şi contemplată apoica o altă fiinţă, distinctă, obiectivată ; atributele naturii divine sînt atribute ale naturiiumane, omul se proiectează în afară şi pe urmă
se priveşte pe sine în această imagine devenită
38
independentă: "Dumnezeu e cea mai înaltă
subiectivitate a omului sieşi abstrasă."
In aceste împrejurări e firesc ca Dumnezeusă se comporte uman, cu toate virtuţile şi slă
biciunile inerente omului, ca o fiinţă milostivă
şi vicleană, înţelegătoare şi crudă, îndrăgind
idealurile ferme şi compromisurile lunecoase,ca un strateg categoric în opţiuni şi un tactician maleabil pînă la inconsecvenţă. Nici unalt detaliu nu exprimă poate atît de pregnantslăbiciunea tăriei sale, ca cel din finalul penultimului capitol, în care, văzînd pocăinţa ninivitenilor, îşi revocă hotărîrea iniţială de a nimici oraşul. " ...i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse..." stă scrisnegru pe alb, o mărturisire uluitoare, la prima vedere de-a dreptul incompatibilă cu atotputernicia şi atotştiinţa lui, proclamate sus şi
tare. Căci una din două: ori ştiuse dinaintetoate meandrele posibile ale comportamentului supuşilor săi răzvrătiţi, astfel încît prevă
zuse şi eventualitatea întoarcerii lor de pe calea păcatelor, şi deci şi propriul său reviriment,iar atunci părerea de rău nu-şi are sens; oriare sens şi îndreptăţire, este sinceră şi probează
o tîrzie şi nebănuită îmbunare autocritică, daratunci le este şi el supus, în rînd cu toţi oamenii de rînd, întîmplărilor imprevizibile şi
erorilor. Se ştie că Iahve avusese şi cu alte prilejuri oscila ţii , că era irascibil şi instabil şi cutoane, că întindea gratuit capcane sau îşi miluia supuşii dintr-o trecătoare bună dispoziţie sau pur şi simplu se răzgîndea în timpul
39
unei acţiuni, ca un stăpîn CaprICIOS cu puteridiscreţionare. Aici se pare că avem însă de aface cu un caz-limită, care ilustrează mobilitatea şi incertitudinea identică a ambelortabere angrenate în joc, un joc de noroc alecărui cărţi nu se cunosc, tot ce se cunoaşte
fiind cîştigul obligatoriu al lui Iahve şi nu allui Iona, ceea ce contravine flagrant şi enervant hazardului; căci de fapt jocul e din capullocului măsluit!
Ambiguu este şi gradul înalt de umanizareimplicat în capacitatea lui Iahve de a se răz
gîndi, nemaidistrugînd cetatea. Şovăiala era ofisură în natura sa divină; omenia ilustrează
nemijlocit natura sa umană. Un nou Iacov părinte al vreunui prunc ninivitan - n-armai avea motiv să se mînie pe el că n-a ţinut
pasul cu dezvoltarea omului în cadrul uniuniiîncheiate, că a rămas în urma umanizării reciproce, că s-a păstrat un barbar. Dar Amitai,tatăl lui Iona, cum va fi gîndit oare despre el ?Fiindcă pe Iona Dumnezeu l-a trădat fără pă
rere de rău, poate de dragul unei cauze superioare, dar l-a trădat, după ce îl obligase să-i
fie prooroc. Ni se dezvăluie astfel o primă complicaţie dialectică: o favoare echivalează cu odefavoare, graţia divină într-o direcţie coincidecu indiferenţa sau cruzimea diabolică într-alta,părerea de rău faţă de o prezicere de rău corespunde părerii de bine faţă de o altă împlinire de rău.
Argumentul final pare a fi concludent: sutede mii de vieţi salvate cu preţul unei singure
40
vieţi! Deosebirea cantitativă pare să fie şi calitativă. De ce am identifica o "forţă mică"
şi insignifiantă cu "forţele mari", decisive,ale dezvoltării? Ce contează sacrificareaunui om oarecare în vîltoarea istoriei?- se va repeta de atunci încoace nuodată de către cei îndeobşte dezinteresaţi deviaţa altora... Puşkin însă ştia de pildă că, înimaginara încleştare dintre teribilul împărat
Petru şi umilul său slujbaş Evgheni, se potaglomera cam tot atîtea argumente convingă
toare în favoarea ambelor părţi, şi că jertfa impusă de dragul unei cauze măreţe e cîteodată
minată de o duplicitate gata să umbrească pînă
şi efectiva sau presupusa măreţie a împliniriloristorice. Lumii i-a fost dat să vadă urmările
funeste ale unei întregi filozofii a istoriei întemeiată pe desconsiderarea "forţelor mici", careprin însumare începeau să egaleze însă cele maiînsemnate puteri cu putinţă ...
Pînă la urmă s-ar putea eventual accepta şi
scuza cruzimii prin interese de ordin superior,tentativa de a i se conferi trădării o aură denobleţe şi de generozitate, dacă... dacă nu s-arbănui la mijloc un şiretlic abil mascat. Deoarece este drept că istoria lui Iona se încheiecu demonstrarea nevoii de a salva cetatea Ninivei, numai că istoria propriu-zisă, cea cuadevărat petrecută şi în mod nemărturisit
avută în vedere, nu se termină aici: urmaşii
ninivitenilor lăsaţi în viaţă prin har divinaveau să invadeze ei pămînturile urmaşilor
lui Iona, ţintuindu-i pe aceştia în lanţuri şi
41
tîrîndu-i în robie ("Bărbaţii din Ninive se vorscula la judecată cu neamul acesta şi-l vorosîndi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea
lui Iona...", vorba apostolului Luca, la caresubscrie aproape în aceiaşi termeni apostolulMatei). Iar Iona de aceea este profet ca să prevadă noua întorsătură a viclenei istorii - cuatît mai clarvăzător cu cît în numele lui cuvîntă de fapt un autor născut cîteva secolemai tîrziu, avînd la îndemînă datele exacte aleunei profeţii consumate (profetul Daniil notează Engels - "a proorocit evenimente petrecute cu secole în urmă") !
Şi astfel rolurile prind contururi mai limpezi : Iona fuge de porunca lui Dumnezeu pentru că nu vrea să devină unealta pedepsiriipropriului său neam; fiindcă ştie că, în ciudamisiunii sale şi graţie misiunii sale, Ninive nuva fi distrusă, spre a servi drept instrumentde osîndă a poporului pe vremuri "ales", darcufundat de atunci în grele păcate; iar Domnul îşi joacă şi el jocul pînă la capăt, de parcă
ar vrea să piardă oraşul, ştiind că nu-l vapierde, şi că-I va abondona doar pe Iona, cape un umil mijlocitor al durelor sale scopuride mai tîrziu. Cît priveşte povestea întreagă,
ea a fost compusă ca o justificare post [estuma înţelepciunii stăpînitoare şi pedepsitoare("Neam viclean şi desfrînat cere semn, darsemn nu i se va da, decît semnul lui Iona proorocul"), însă anume într-o reproiectare în vremurile în care intuirea acestei viitoare pedepseechivala cu o minunată proorocire: Iahve s-a
42
săturat, chipurile, de fărădelegile voastre, dreptcare a ales pe unul dintre voi, şi el păcătos dardispus să se îndrepte, prin care i-a convertit pcniniviteni, spre a vă putea osîndi prin ei : temeţi-vă deci de mînia lui şi lăudaţi-i atotputernicia!
Bine, mi se va spune, dar în această variantă
Dumnezeu se dovedeşte totuşi prevăzător şi
clarvăzător, nesupus hazardului, ci dominîndu-lcu autoritate. Da, voi replica eu, dar atunci elnu se dovedeşte nici uman şi nici umanizat, ciurmărind prin vicleşuguri de tot felul, inclusivprintr-o generozitate numai mimată, să-şi
afirme şi să-şi impună voinţa. El sau, mai binezis. cei care aveau nevoie de el şi ştiau să sefolosească de autoritatea lui, şi care l-au distribuit într-un rol în care să inspire teamă chiarcu preţul unui comportament inuman. Dumnezeu prezice supliciul şi urgia pe care preoţii luile ştiau de mult împlinite. Iahve e marionetaunor păpuşari abili, pentru un public destul denaiv şi de neştiutor. "Crima şi pedeapsa" ninivitenilor e înscenată din cauza "crimei şi pedepsei" iudeilor, păcatele unei "forţe mari"sînt iertate de dragul osîndirii altei "forţe
mari". Osînda e aparentă, desigur, pentru că
demonstrată cu un scop educativ; iertarea eînsă tot aparentă, pentru că se ştie bine că vorurma babilonenii care să-i subjuge pe asirieni,după cum pieri-va apoi şi Babilonul şi altemulte oraşe şi numeroase alte popoare. Cunoscătorul istoriei efectiv derulate se poateuşor substitui unui prooroc împins mai spre
43
trecut şi înţelepciunii divine atoateştiutoare...Ce rol i se atribuie însă lui Iona ? El este
profetul înţelept şi fals, prins în capcana confruntărilor universale, singurul care ia mascarada în serios şi este sacrificat pentru că o iaîn serios, mesagerul care cade victimă mesajului transmis, sluga doar mustrată cîtă vremedoreşte libertatea, dar anihilată pe parcursulserviciului credincios. El este martorul carepiere pentru ca să nu se deconspire o afacerecontrafăcută şi pentru ca ea să devină totuşi
publică, numai că într-o versiune înfrumuseţată, care să-i povăţuiască pe urmaşi să fie maidocili şi mai răbdători. Dar Iona îşi depăşeşte
rolul, îl interpretează cu destulă viclenie. cuimprevizibile adăugiri de text şi -- mai ales- accente de subtext. Lăudîndu-şicîrmuitorul,el îl mai şi acuză în taină; i se supune şi serăzvrăteşte împotriva lui; prezice o istoriereală care nu poate fi acceptată; anticipează olege adevărată doar în sens de adeverită, neeroită altminteri pe măsura omului; ajungeprofetul unei necesităţi sufocante...
Şi ce rol i se atribuie lui Iahve? El estenecesitatea însăşi, adesea cruntă, oarbă, sîngeroasă, destructivă, care năruie cetăţi şi imperii,ucide indivizi şi popoare, într-o dezlănţuire
absurdă pe care oamenii se simt apoi datori8-0 explice şi s-o justifice chiar.
Vorbind de cultul lui Iehova, cult care presupune şi "frica de Dumnezeu" şi convertireafricii în încredere şi supunere ("libertateastoică în lanţuri" !), Hegel spune că "în această
44
relaţie faţă de Domnul este numai «trebuiesă-ţie», ceea ce porunceşte el trebuie să fie,este lege. Domnului îi aparţine dreptatea carepedepseşte: în subiect ca finit se duce luptadintre bine şi rău; astfel există în el contradicţia şi cu ea apare mîhnirea adîncă; durerea că binele este numai un «trebuie-să-fie»."
Pe cît de extraordinar în sine pe atît deperfect aplicabil lui Iona mi se pare acest diagnostic. Binele este un trebuie-să-fie, şi răul
este un trebuie-să-fie. Supunerea lui Iona trebuie-să-fie, şi misiunea lui şi eşecul misiuniilui, şi nedistrugerea Ninivei şi distrugerea eide mai tîrziu, şi crima şi pedeapsa, şi călăul
şi victima, şi rolul nobil şi cel ignobil.Dar Iona, sărmanul Iona, ce să facă el, cum
să trăiască şi cum să supravieţuiască printreatîtea "trebuie-să-fie"? !
ISTORIE ŞI MIT
Profetul prezice viitorul, e un VIZIOnar allucrurilor ascunse ochiului obişnuit. Profetul epăstorul, păzitorul, ocrotitorul Legii şi trimisul, solul, îngerul Cuvîntului. Profetul vorbeşte
pentru altul, în locul altuia, ca interpret alzicerii altuia, e vestitorul voinţei superioare,mijlocitor între divinitate şi poporul biblic.
Profeţi au existat mulţi şi în afara celorconsemnaţi. Invăţătura lor s-a transmis vremeîndelungată pe cale orală, de către discipoli.Dintre ei unii au fixat apoi în scris cele comunicate din generaţie în generaţie. De atuncimisterul a fost îmblînzit, revelaţia - relevată;
literatura a ajuns mijlocitorul mijlocitorilor.Situaţia s-a complicat peste măsură printr-o
continuitate atît de întinsă şi atît de marcată
pe deasupra şi de o cezură calitativă. Cum să
desprinzi straturile depuse succesiv unul pestealtul şi infiltrate unul într-altul? Ar trebuiurcat pe cursul fluviului sau coborît în adîncul fîntînii (ceea ce e totuna, trecutul fiindsituat cînd "sus" cînd "jos" pentru cine îl con-
46
templă din perspective schimbate); ar trebuiurcat-coborît în sedimentările tradiţiilor, de lao literatură tîrzie şi prin natura ei modernă,
pînă la originile care au inspirat-o. Cum să
ajungi însă la ipsissima verba, cele pierdute înnegura timpurilor? Cum să distingi rostirealiturgică de divanul care în Orientul apropiatşi mijlociu însemna o culegere de naraţiuni
savant ordonată? Şi să distingi discursul prinexcelenţă rostit de cel mediat printr-o elaborare minuţioasă, retorica de literatură, princompararea unor cărţi profetice întregi, tipologic deosebite, sau doar a unor fragmenterelativ diferite dinlăuntrul fiecăreia? Şi în cefel să datezi certificatul de naştere al uneiscrieri cu autorul dezintegrabil într-un şir deautori identic denumiţi, ca într-un miraculosjoc de oglinzi cu multe chipuri identice, dintrecare cel îndepărtat (la trei mii de ani) puteafi un înflăcărat cuvîntător analfabet, iar celde alături (la numai două mii şi cîteva sute deani distanţă) - un rafinat cărturar, tălmăcitor
al viziunilor predecesorului său? Şi incertitudinea plasării aceleiaşi scrieri într-o perioadă
"veche" sau "nouă" a chiar erei noastre vechi,alunecarea visătoare înainte şi înapoi pe cursulfluent al timpului nu e oare accentuată de oatît de largă disonanţă posibilă între straturileobiectual şi stilistic, între ce şi cum se povesteşte? !
La început au fost legendele întemeietorilor ; apoi, elementele narative din cărţi în carepersonaje denumite "profeţi" devin actorii
47
unei drame etnice; urmează materialul biografic şi epic din jurul profeţilor pre-literari ;după aceea, epoca de aur a profeţiei literareclasice din secolele VIII, VII şi începutul secolului VI î.e.n., în care s-au fixat oracolelepînă atunci numai rostite; în fine, profeţiascrisă post-clasică, anonimă şi incert datată, încare tradiţiile se prelucrează timp de secole, cumutaţii şi adaosuri...
Mai simplu spus, au existat "profeţi" înaintea exilului (pînă în 586), în timpul exiluluişi după el (după 538). Şi mai simplu: profeţi
vechi, care cuvîntau în loc să scrie, şi profeţi
noi, din ce în ce mai deliberat literaţi.
Din ce categorie să fi făcut parte Iona ? Şi
în ce perioadă să fi fost alcătuită scrierea atribuită lui, cea de a cincea din "cartea celor doisprezece", adică din colecţia canonică a "profeţilor minori", ştiut fiind faptul că alte bucăţi
ale acestei colecţii au fost compuse anonim, dardeliberat literar, în perioada de după exil şi
ulterioară celei clasice, adesea ca suplimenteremodelatoare ale unor profeţii orale stră
vechi? !In exegeza profeţilor, lui Iona i se acordă
de obicei o atenţie redusă în comparaţie cuAmos, de pildă, păstorul simplu de pe vremealui Ieroboam al II-lea, care a descris indignatfărădelegile sociale şi a prezis aneantizareaţării ("drept aceea, fiindcă voi călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar degrîu, cu toate că aţi zidit case de piatră, nule veţi locui, şi deşi aţi sădit viţă de bun soi,
48
nu veţi bea din vinul ei"). Comparativ cu celeale unui Ieremia sau Isaia, profeţiile minoreca întindere sînt însă, în totalitatea lor, minore şi ca însemnătate doctrinară. Profeţia luiIona în speţă face parte dintre acelea în carepovestirea precumpăneşte asupra prescripţiilor
şi literatura umbreşte "învăţătura", cu toatecă Luther o prefera tocmai pentru psalmul deîncredere compus de prooroc în adîncurile întunecoase şi asfixiante ale peştelui. Fără să ise fi pus vreodată în mod serios la îndoială
valoarea canonică, Iona nu i-a interesat decîtpe comentatorii specializaţi. încă sf. Ieronimîşi dăduse seama de dificultăţile pe care cartea le ridică teologilor. Aprecierea minunilordescrise, conservarea nevătămată a profetuluiîn pîntecele peştelui sau convertirea rapidă aninivitenilor de către o singură voce a rămas
un constant măr al discordiei: raţionaliştii
le-au interpretat mitic şi alegoric, fără vreocorespondenţă riguroasă cu viaţa; teologii auopus acestor îndoieli desacralizatoare cuvintele epistolei lui Augustin - "sau trebuie contestate toate minunile, sau nu e nici o cauză
de a nu se da crezare acestora". Controversacelor care susţineau caracterul literar, fictiv.narativ şi moralizator, al cărţii, cu apărătorii
temeiurilor ei reale şi ca atare sacrosancte (cupuncte de vedere intermediare, dornice să împace ideea naraţiunii liber construite cu unnumăr de fapte efectiv petrecute), s-a interferat cu disputarea datării ei: credincioşii doctrinari şi de o dogmatică fidelitate faţă de un
49
text "sfînt" şi "sfinţit", îl atribuiau chiar acelui fiu al lui Amitai din vremea lui Ieroboamal II-lea, vreme anterioară exilului; exegeţii
laici şi de orientare raţionalistă preferau, petemeiul unor argumente filologice savante cuprivire la stratificări de limbă şi de stil, să împingă actul compunerii cîteva secole după
moartea personajului presupus real. Adepţii
versiunii mitologic-literare au ajuns astfel dinsecolul al VIII-lea succesiv pînă în secolul alV-lea, al IV-lea sau chiar al III-lea, în cazulcelor mai energice "modernizări". Între ipoteticul personaj istoric şi momentul descrieriisale retroactive distanţa ar fi deci considerabilă: cartea ar fi putut să fie scrisă în captivitatea asiriană, în cea babiloneană, în EgiptulMacabeilor ş.a.m.d. Chiar dacă data exactă aelaborării ei rămîne incertă, ipoteza devansă
rii ei nu mai poate fi contestată cu argumenteserioase; drept care se schimbă. şi locul încadrării sale cronologice între cărţile profeticetîrzii.
Dacă Isaia, Ieremia, Iezechiel, Osea, Amosau fost persoane reale, iar Daniel a avut oexistenţă fictivă - dovadă că numele îi apareşi în miturile ugarite, atribuit unui înţelept
legendar -, Iona are o identitate duală, în mă
sură să ofere argumente atît şcolii "istorice"cît şi orientării "mitologice". El a fost probabilun "profet de curte" al lui Ieroboam al II-lea,transfigurat în eroul unei fantezii ulterioarece-i poartă numele. De aceea şi optează autorulanonim pentru descrierea lui la persoana a
50
treia. Paradoxala împletire dintre "ficţiunea
istorică" şi "realitatea mitologică" favorizează
şi delimitarea genului cărţii, de fapt relativ şi
incert. S-a spus despre această carte că ar fi oalegorie, o legendă, o poveste, un vis straniu,un mit alcătuit din elemente greceşti şi babiloniene, o fabulă didactică sau o parabolă moralizatoare, o ficţiune profetică urmărind unscop educativ.
Se mai spune că, relevantă fiind pentru' geneza speciilor şi a formelor literare, cartea luiIona nu este nici destăinuirea unui cuvîntprofetic şi nici istorie, ci o nuvelă satirică elaborată din elementele povestirilor populare.Întîmplarea cu peştele uriaş ar constitui unprocedeu literar iscusit, de aceea e. în egală
măsură o copilărie să iei în derîdere autorulnuvelei pentru minunile relatate sau să încercia-l "absolvi" cu argumentul că unii marinariau avut într-adevărparte de aventuri similare.Caracterul literar, poetic, popular al nuveleiar fi mai presus de orice dubiu, ca şi situareanaşterii ei, pe măsura laicizării interpretărilor,
într-o epocă relativ tîrzie, între secolele V şi
III î.e.n., între altele tocmai datorită naivită
ţii ei rafinate...Aria largă a interpretărilor genezei sporeşte
polisemia receptării textului, pînă la un niveloscilant, care în plan ştiinţific ar putea să
deruteze, dar sub raport poetic este deosebitde fecund. Prin situaţia în aparenţă banală,
că un redactor "tîrziu" recompune, într-un stilnou .dar cu termeni şi întorsături de frază
51
vechi, o seamă de întîmplări povestite şi de profeţii descrise în documente "timpurii", se obţine o specifică tensiune dintre relatat şi relatare, o tensiune temporal-spirituală pe carecititorii ulteriori o pot la rîndul lor prelunginestingherit şi varia în voie.
Autorii canonului iudaic au crezut, desigur,în temeiurile istorice ale cărţii, căci dacă ar ficonsiderat-o doar o parabolă, ar fi inclus-oprintre scrierile hagiografe. Pe urmele lor,teologii creştini trebuiau să adopte o atitudinetot istoric-sacralizată,dat fiind că, potrivit cuvintelor lui Augustin, "Noul Testament în celvechi se ascunde..." şi pentru că evangheliştii
recunoscuseră în chip explicit înrudirea luiIisus cu Iona şi reluarea unor situaţii similareîn condiţii schimbate, de dragul aprofundării
tîlcului lor iniţial. După aceea însă, deşi dogmatica religioasă a continuat să-şi exercitepresiunea, ea a început să fie din ce în ce maieficient contracarată de luciditatea laică a unorcomentarii precumpănitormitologic-poetice.
Nu încerc aici sub nici o formă să pun laîndoială veridicitatea unor cunoştinţe geografice de epocă sau a unor date istorice în acordcu vremea antagonismelor acerbe iudeo-asiriene. Misiunea lui Iona concordă cu raporturile celor două state antic-orientale; corupţia
Ninivei este documentar probată; mărimea
oraşului corespunde, zic unii, indicaţiei de textcum că "îţi trebuiau trei zile ca s-o străbaţi"
(alţii se întreabă dacă această indicaţie are învedere circumferinţa oraşului sau diametrul
52
său de aproximativ 55 de kilometri, după Herodot, dar tot Herodot spune că lungimea luiputea fi parcursă într-o zi, de unde un comentator modern deduce absurditatea textului, iarun altul. că Iona a traversat pur şi simplu cetatea nu în linie dreaptă, ci zigzagat) ; cît priveşte remarca finală despre "mai mult de osută douăzeci de mii de oameni, care nu deosebesc dreapta de stînga lor", ea se referă lacopiii de pînă la şapte ani şi ar reprezenta ocincime din numărul locuitorilor, număr evaluat pe baza săpăturilor şi altor probe într-adevăr la aproximativ şase sute de mii de suflete, despre Ninive notîndu-se că fusese celmai mare oraş al acelor timpuri, mai mare caBabilonul. ..
Aceste solide temeiuri faptice şi altele asemănătoare lor nu probează decît "realismul"literaturii antice, în sensul cel mai cuprinzător
al unui relativ recent şi foarte controversattermen. Povestea lui Iona este cu adevărat istorică doar într-o accepţiune nereligioasă, prinadevărul sau mai degrabă prin veridicitateagenezei, problematicii şi a multor implicaţii
şi indicaţii de detaliu - şi este mitologică prinînţelesul şi rostul poetic al acestor fapte şi probleme istorice. Realitatea ei este fictivă, iarficţiunile ei au un temei real; aşa cum se întîmplă de obicei în literatură, rod al vieţii şi
al fanteziei.Am citit în Marea Enciclopedie Franceză
despre cartea lui Iona, că ea este modernă
prin conţinut, modernă prin limbă, modernă
53
prin cunoştinţelegeografice extinse de la Tigruşi pînă în Spania, modernă prin cunoştinţele
istorice în virtutea cărora e ales cu multă ingeniozitate oraşul Ninive pentru o acţiune alcărei erou aparţine secolului al VIII-lea, modernă în măsura în care profetul nu mai estetrimisul Domnului faţă de un singur popor, cifaţă de diferite popoare ale globului, modernă
prin uşurinţa cu care anexează iudaismuluicapitala Asiriei, modernă prin ritualurile lacare face aluzie, modernă prin universalismulsău liberal, dar mai cu seamă prin nota de indulgenţă şi de milă care pune în umbră severităţile justiţiei divine; modernă, în sfîrşit, prinmaniera particulară a povestirii, în care Dumnezeu, profetul, oamenii, animalele şi planteleformează componentele unei mici drame unitare, elaborată în spiritul literaturii imediatpremergătoare creştinismului, din a doua jumătate a secolului al III-lea....
Iată o enumerare la rîndul ei foarte modernă. Cu toate că datează din anul 1894.
UMANIZARI
Ideea universalismului precreştin, liberal şi
internaţionalist,mă duce cu gîndul la distincţia
interesantă pe care ne-o propune Erich Frommîn cartea sa Psihanaliza şi religia, distincţie dintre religia "autoritară" ("puterea asupra omului") şi cea "umanistă" ("puterea de sine aomului"). Prima (calvinismul, de pildă) exaltă forţa şi simbolul divin al forţei, supunereaumilă şi adoraţia laşă. A doua (budismul,taoismul, învăţătura lui Isaia, Iisus, Socrate,Spinoza, a raţionalismului şi a revoluţiei dinFranţa) e centrată pe autocunoaşterea poziţiei
omului în univers. Inceputul Vechiului Testament e conceput în spirit autoritar: omul tindecătre neascultare şi rebeliune, trebuie decistrunit. Schimbarea intervine, după Fromm,în povestea potopului, cînd Domnul îl salvează
pe Noe, iar apoi încheie cu el legămîntul înno-----•• o _,_
bilării reciproce: unul nu va mai pustii pămîn-tul, -celălalt nu va mai vărsa sînge omenesc...Noul raport, de respect mutual, este exprimat
55
de ruga lui Avraam pentru cruţarea Sodomei.In proporţii schimbătoare, elementele autoritare şi cele umaniste vor coexista pe mai departe în iudaism şi în creştinism. Pentru umanişti, "Dumnezeu nu e un simbol al puteriiasupra omului, ci al puterii omului însuşi". Inreligia autoritară, dimpotrivă, cu cît devineDumnezeu mai perfect cu atît devine omulmai imperfect, întrucît se goleşte de calităţi, leproiectează pe toate în divinitate, rămîne stingher şi neajutorat în faţa dragostei, înţelep
ciunii şi dreptăţii întrăinate. Alienarea de virtuţi face ca omul să poată ajunge la sine numai prin Dumnezeu. Treptat însă slugărnicia
îl înrăieşte. E prins în capcana dilemei: cu cîtse roagă mai mult cu atît se simte mai dependent, cu cît se simte mai dependent cu atît seroagă mai mult; şi se poate regăsi mai puţin.
Căderea lui reală constă în alienarea de sine,subordonarea faţă de forţă, întoarcerea împotriva lui însuşi, sub însăşi oblăduirea divinităţii. Deci "problema religiei nu e o problemă
a lui Dumnezeu, ci o problemă a omului; formulările religioase şi simbolurile religioase sîntchemate să dea expresie anumitor experienţe
umane".In termenii acestei ipoteze lucide, care este
oare măsura inerentă proprie aventurilor luiIona? Am derulat premisele umanitare, discutînd despre ce şi cum "trebuie-să-fie", în direcţia unei atitudini categoric autoritare.Demonstraţia inversă îmi apare însă şi ea po-
56
sibilă, întru reechilibrarea laturilor unei totalităţi labile.
Intr-adevăr, dacă ignorăm perspectiva invadării locurilor de baştină ale lui Iona de către
Asiria, eveniment exterior şi ulterior faptelordescrise (deşi avut probabil în vedere de către
autorul sau de către inspiratorii cărţii), atunciiertarea ninivitenilor echivalează numai cu îndulcirea anterioarei asprimi divine, indulgenţa,
mila şi liberalizarea fiind în concordanţă cu îndeplinirea condiţiei obţinute cîndva de Avraampentru cruţarea Sodomei: să nu fie cetateapierdută de se vor găsi în ea cincizeci de drepţi,
sau patruzeci şi cinci, patruzeci, treizeci, douăzeci, măcar zece... In datele ei autonome, povestea se reduce la o parabolă a îmbunării
Domnului, care îl iartă întîi pe fricosul neascultător, menţinîndu-l profet, îi iartă apoi peniniviteni, fiindcă i-au ascultat cuvîntul, şi, înfinal, se mulţumeşte să-I dojenească, nu foarteaspru totuşi, pe orgoliosul său mediator, careţintea mult prea departe, urmărind să fie chiarscopul împlinirilor universale.
S-a remarcat de timpuriu ceea ce exegeţii
creştini n-au pregetat mai apoi să accentuezeşi să exploateze, anume că prin evreul Ionasînt salvaţi, convertiţi şi purificaţi atît marinarii neevrei cît şi ninivitenii neevrei, maimult, că atît comportamentul marinarilor cîtşi al ninivitenilor se dovedeşte a fi fost înmulte privinţe superior, mai demn, mai drept,mai înţelept decît al profetului. Aceasta prefigurează, în plan simbolic, sfîrşitul exclusivis-
57
mului iudaic în cadrul religiei iudaice însăşi:
începe să se năruie pretenţia "poporului ales";se înfiripă conştiinţa identităţii de valoare atuturor popoarelor, Dumnezeu este imaginatca unul căruia încep să-i fie cu toţii la fel dedragi, care nu vrea să mai accepte discriminări,
care doreşte să-şi extindă statutul şi prerogativele în chip universal. într-o formulare şi
mai ascuţită: cartea lui Iona poate fi şi a fostchiar privită ca o pledoarie pe cit de incifrată
pe atît de categorică împotriva naţionalismului
iudeu şi pentru o viziune internaţionalistă viitoare, viziune pe care în fapt avea s-o promoveze creştinismul.
Ce astronomică distanţă desparte, înaceastă decisivă privinţă, spiritul tolerant alcărţii lui Iona de atitudinea neiertătoare, răz
boinică, sîngeroasă din cartea Esterei, potrivită
pe de-a întregul legii arhaice "ochi pentruochi, dinte pentru dinte, mînă pentru mînă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană
pentru rană, vînătaie pentru vînătaie"... O teribilă echivalenţă guvernează acest precept şi
în aplicarea lui se ajunge într-adevăr la o totală reciprocitate a pedepselor barbare: Arnanîl îndeamnă pe regele babilonean Artaxerxe să-i
omoare pe iudei, pentru ca apoi, prin dibăcia
Esterei, să fie spînzurat Arnan şi ucişi mulţi
alţi vrăjmaşi ai iudeilor. Scrisoarea trimisă deArnan prin ştafete în toate ţările regelui şi mesajul trimis de Mardoheu prin curieri călări pecaii din hergheliile regelui, ambele în numelelui Artaxerxe şi întru exterminare reciprocă.
58
sînt perfect simetrice şi, dincolo de argumentuljustificator al "popurului ales", imoralitateaambelor tabere e la fel de crîncenă; ucidereaunora înseamnă sărbătoarea celorlalţi! Acesteiviziuni extremist autoritare şi şovine i se opuneumanismul universalist al cărţii lui Iona, încare - deocamdată măcar - iertarea primează în raport cu răzbunarea. E drept că textul a fost inclus în canonul iudaic ca o chemarela supunere individuală dar şi a obştei întregi,care obşte dacă nu se va lepăda de păcat va fiînfrîntă de către asirienii acum iertaţi (ştiin
du-se că de fapt înfrîngerea şi înrobirea se şi
comiseseră). Cartea a fost prin urmare acceptată tot sub semnul unei învăţături morale autoritariste. "Trimis-am la voi pe toţi proorocii,robii mei - citim la Ieremia -, i-am trimisdis-de-dimineaţăşi am zis: să se întoarcă fiecare de la calea lui cea rea şi să vă îndreptaţi
purtările /.../ ; dar voi nu v-aţi plecat urecheaşi nu m-aţi ascultat." Neîndreptarea la timp apurtărilor putea servi drept argument teologicjustificator al pierderii graţiei divine exclusiviste, argument elaborat ulterior şi antedatatsub formă de avertisment. Fie din considerentetactice, pentru a pregăti terenul unor înfrîngeri şi pentru a explica pierderea iminentă aunor iluzii elitare, fie în urma recunoaşterii
unor procese istorice obiective, situate la antipodul tradiţionalei îngustimi atomizante şi
rigidităţi particulariste, fapt este însă că în ţe
sătura cărţii lui Iona pătrund elemente ine-
59
dite, care îi mlădiază patosul şi îi extind semnificaţia.
Umanizările textului apar limpezi şi într-unplan mai cuprinzător, caracteristic mitologiilorin ansamblul lor. Enumerînd "însuşirile superioare ale omului" din societatea antică în formare, Marx spunea că "demnitatea, elocvenţa,
sentimentele religioase, sinceritatea, bărbăţia,
curajul au devenit acum trăsături generale decaracter, dar o dată cu ele au apărut cruzimea,trădarea şi fanatismul". Linia demarcatoarese apropie de cea preconizată de Fromm, între"umanism" şi "autoritarism", sau de Goethe,între "didactic" şi "dogmatic". Nu va scăpa
nimănui împrejurarea că "sentimentele religioase" sînt plasate pe versantul pozitiv al înşi
ruirii - însă sentimentele (nu doctrinele, nicimăcar ideile), sentimentele autentic sublime,nepervertite încă de fanatism, acel elan alomului antic de a-şi lua în posesiune, prinextravertire, propriile calităţi, chiar dacă într-un mod pînă la urmă impropriu. într-o perfectă consecuţie logică, Marx se referă apoi lamarele dar al "imaginaţiei", care "a începutacum să creeze literatura nescrisă a miturilor,a legendelor şi tradiţiilor, exercitind deja o influenţă covîrşitoareasupra neamului omenesc".
Rolul cizelator al miturilor antice poate fiîn multiple feluri probat. De pildă, prin transferul şi prin variantele aceloraşi motive de-alungul mileniilor. Pe parcurs, "imaginaţia" seexersează pe baza "sentimentelor religioase",pe care le şi estompează şi le deturnează dese-
60
ori. Legităţile naturale şi ordinea umană
transpar pînă la urmă, înnobilate deşi fireşti,
prin mituri.In mitul înlănţuirii vieţii cu moartea, a
morţii cu renaşterea, spre exemplu - spre ainvoca un străvechi şi caracteristic motiv, interferat cu povestea lui Iona. In varianta sumeriană, Inanna, stăpîna "marelui de sus", coboară în "marele de jos", e eliberată după treizile şi înlocuită prin soţul ei, Dumuzi. Iştar,
la asiro-babiloneeni, merge în infern dar învieşi se întoarce însoţită de Tamuz, în luna martie a fiecărui an, vestind primăvara. Tot înBabilon se comemora anual moartea, coborîrea în infern şi învierea zeului Bel-Marduk,iar la fenicieni, acelaşi ciclu este parcurs deAdonis, zeul din Biblos. In Egipt se sărbăto
reau patimile lui Osiris: Isis îl readucea pepămînt, îi tăia trupul în 14 bucăţi şi le împrăştia de-a lungul Nilului, pentru a spori recolta. Drumul de la aceste închipuiri mai nemijlocit ataşate unor consecuţii ciclice din natură şi din viaţa organică pînă la varianta lorsublimată şi idealizată în patimile lui Iisus, îngropat şi înviat a treia zi şi el, traversează
faza intermediară a lui Iona, zăvorît trei zileîn pîntecele peştelui precum "în pîntecele iadului", "aruncat în adînc", cu "toate talazurileşi valurile" trecute peste el (şi nu numai pesteel, dovadă jeluirea psalmistului: "Adînc peadînc cheamă în glasul căderilor apelor tale.Toate talazurile şi valurile tale peste mine autrecut". "Afundatu-m-am în noroiul adîncu-
61
lui, care nu are fund. Intrat-am în adîncurilemării şi furtuna m-a potopit"), dar este mîntuit şi aruncat la ţărm într-o autentică învieredin morţi.
In această îndelungată filiaţie de motiveapropiate, umanizarea are şi un sens direct, deantropomorfizare a lumii. Omul devine paradigma naturii (într-o succesiune răsturnată, defapt), apoi un om devine simbolul întregii omeniri. Viaţa şi moartea, apariţiile şi dispariţiile,
împlinirile şi prăbuşirile, întregul lor ciclu macrocosmic e concentrat simbolic, parabolic şi
din ce în ce mai pregnant individualizat, într-oexperienţă microcosmică. Trepte ale aceleiaşi
transfigurări ideale şi idealizate a realităţilor,
şi Iona şi Iisus au fost închişi timp de trei zileşi trei nopţi, proorocul în pîntecele peştelui,
Fiul Omului în inima pămîntului. Amîndoi aufost imaginaţi dînd semn întîi ninivitenilor şi
pe urmă acestui "neam viclean". Prin vorbaadresată fariseilor şi saducheilor incapabili să
judece "semnele vremilor", Iona e ridicat definitiv printre precursorii direcţi ai lui Iisus,recompunîndu-se totodată laconic datele sumbre ale unei tragedii istorice neîndoielnic împlinite: "Neam viclean şi adulter cere semn şi
semn nu se va da lui, decît semnul lui Iona."
TRAGICOMEDIA
Incredintat de a fi fost predestinat pentruînălţare, poporul lui Iona se va prăbuşi.
Aceasta ar fi tragedia de ansamblu, abstractă
totuşi, deoarece, petrecută fiind în culise, esteîn afara scenei contemplate de astă dată. Particulara tragedie a lui Iona pare mai palpabilă.
Ca idee, ea este centrată pe teribila misiune contrară voinţei lui libere - de a fi unealta,vestitorul, "semnul" damnării şi condamnării
neamului său viclean şi adulter. Ca fapt, ea sereduce la suferinţă, neîntrerupta suferinţă a insuccesului şi a umilinţei profetului : că e laş şi
fuge, căe prins şi osîndit, că trebuie să ceară
smerit iertare, că îşi îndeplineşte rolul fatalpentru toţi ai săi, că e trădat şi batjocorit dincauza pretenţiilor lui, poate chiar fireşti, darnesăbuite în ochii stăpînirii. E prins astfel înstrînsoarea unei dileme tragice perfecte : dacă
nu îşi îndeplineştemisiunea e rău, dacă şi-o îndeplineşte e şi mai rău; ori îl vor batjocori ninivitenii, surzi la avertismentul Domnului,
63
ori îl va batjocori Domnul, bucuros de îndreptarea lor. Iona nu poate evita capcana sub niciun chip. Mecanismul în care e atras, îi sfarmăoasele şi nervii, ca într-o altă "colonie penitenciară". Vorba lui Pascal: "Ultimul act estetotdeauna sîngeros, oricît de frumoasă ar fipiesa în tot restul. îţi pui cenuşă în cap şi s-asfîrşit cu tine.'; Piesa de faţă nu vrea să fiepropriu-zis frumoasă, ultimul ei act e însă
groaznic: nesîngeros pentru niniviteni, deaceea sîngeros pentru Iona. Nu neapărat lamodul propriu, dar cu nimic mai puţin chinuitor. Lui Iona îi sîngerează, cum se spune, sufletul. Nu se ştie ce a mai făcut după întîmplările din Ninive: unii susţin că s-ar fi retras în apropierea oraşului libanez Tir, musulmanii spun că după ce ar fi predicat în vechiulpalat asirian "casa lucrurilor necesare" (unalt "trebuie-să-fie"), ar fi fost înmormîntat larăsărit de Mosul, pe malul stîng al Tigrului,iudeii pretind că s-ar fi întors acasă şi se odihneşte în oraşul său natal Gat Efer. Toate acestesupoziţii ne lasă însă indiferenţi, căci ne maiputem imagina vreo activitate a lui anterioară
celei ninivitene, la curtea regelui Ieroboam alII-lea sau altundeva, dar după misiunea lui şi
după eşecul ei nici fantezia cea mai neîngrăditănu ne mai permite vreo continuare. La capătul
celor trei stadii pascaliene ale "înfăţişării omului" ("dependenţă, dorinţa de independenţă,
trebuinţă") şi ale "condiţiei umane" ("nestatornicie, plictiseală, îngrijorare"), pe Iona îl pîndea neantul...
64
De ce nu moare el totuşi în actul final, caoricare erou tragic? Poate pentru a confirmaaforismul după care "de la sublim la ridicol nue decît un pas". Tragedia e de obicei anterioară
comediei, mai înaltă, mai pură, mai ireală
decît aceasta. Involuţia comică se produceodată cu aplatizarea măreţiei, cu prozaizareapoeziei, pe drumul care duce de la sermo sublimis la sermo humilis. "Dat fiind că naturaeroismului stă în voinţa de a fi ceea ce încă· nueşti, personajul tragic stă cu jumătate de trupîn afara realităţii. Dacă-l tragi de picioare şi-l
readuci complet în spaţiul realităţii, se prefaceîntr-un caracter comic", constată Ortega yGasset, şi îşi verifică ideea prin don Quijote.
Iona a fost tras de picioare şi readus înspaţiul unei realităţi pe care nu reuşea s-o stă
pînească. Contrar premiselor celest-ideale,drama s-a transformat într-una teluric-reală:
din sublimă - în umilă. In "idealizarea" tragică, eroul izbîndeşte chiar ca victimă. In "realismul" comic, el e înfrînt de un mecanismdominator, inexplicabil, terifiant.
Cartea lui Iona e produsul tîrziu al unortimpuri rafinate şi sceptice. Evoluînd, gustul aînvăţat să perceapă amarul. Tragedia fusesemonolitică, identică sieşi: măreţia - măreţie,
prăbuşirea - prăbuşire. Astfel judecaseră profeţii timpurii, vestitori ai unui sublim nefisurat. Discipolii lor tîrzii au ajuns să acumulezemulte şi diverse învăţăminte. Au pătruns depildă adevărul că nu există echivalenţe rigide,nici binele nu e întotdeauna răsplătit, nici pre-
6i
destinările nu se împlinesc întocmai, nici avînturile sublime nu exclud grimasele groteşti. Şi,
în ochii autorului anonim de peste secole, eroulvremurilor eroice a acumulat trăsături de o nobleţe îndoielnică. E posibil ca un profet să fugă
de misiunea sa ? şi să se ascundă în fundul corabiei pe timp de furtună? şi să slăvească stă
pînirea din pîntecul unui peşte, loc, să recunoaştem, şi incomod şi prozaic? şi, după cevesteşte sfîrşitul Ninivei, să fie mîniat pentrucă nu i s-a împlinit proorocirea şi să se dovedească "supărat de moarte" din pricina vrejului uscat de vîntul arzător din răsărit? !Pentru un vrej, aşadar... Identificarea ultimă,
a eşecului de proporţii universale cu decepţia
de o banalitate dezolantă, are mai ales darulsă reducă dimensiunea reală a eroului, la o dimensiune care nu mai este eroică tocmaifiindcă este reală. Eroul e o făptură ideală,
pusă cu consecvenţă în slujba unei cauze mă
reţe. Iona acceptă misiunea cu greu şi o îndeplineşte împiedicat, dovadă că exclamă înfinal de două ori "este mai bine să mor decîtsă trăiesc", o dată din cauza Ninivei şi apoiimediat din cauza vrejului. Din profet, el setransformă într-un profet ridicol, într-un omridicol pur şi simplu. Profet ridicol, ce straniealăturare de termeni: un caraghios vestitor alcuvîntului divin, un grotesc sol al mîniei celeste, un absurd intermediar între sferele "desus" şi cele "de jos". înfrîngerea profeţiei luiprevesteşte înfrîngerea neamului său. Ionaeste "ales" spre a demonstra adevărul dureros
66
şi util care a şi început să se înfiripe în conştiinţa oamenilor, şi anume că nu există şi nupoate exista vreun individ sau vreun popor"ales" şi că orice pretenţie nesăbuită de acestfel se acoperă inevitabil şi foarte curînd deridicol.
Iona e un don Quijote al epocii sale, prefigurare a cavalerilor nobili în intenţie şi jalniciîn fapt. Ar putea exclama şi el, în rînd cu hidalgoul de mai tîrziu: "Fericită epocă şi' fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz,de sculptat în marmură şi de zugrăvit printablouri, ca să le rămînă amintire în viitor !"- deşi "cronicarul acestei istorii minunate"ştie că ea nu este defel minunată, sau e minunată doar prin mijlocirea celor mai banale,caraghioase, aberante întîmplări; precum esteşi cea mai celebră dintre ele, "înfricoşătoarea
şi nemaiîntîlnita aventură a marilor de vînt",în finalul căreia smintitul hidalgo e azvîrlit pecîmp de-a berbeleacul... Şi astfel, cu toate că
sărmanul "cavaler rătăcitor" a pornit-o prinlumea întreagă, înarmat şi călare, în căutare
de aventuri, "făcînd toate isprăvile pe care lecitise el că le făceau cavalerii rătăcitori, lecuind tot soiul de rele şi dînd piept cu primejdiile în fel şi chip de prilejuri, de unde, ieşind
cu bine la capăt, să-şi cîştige renume şi glorieeternă", acest renume avea să fie pe măsura
înfăţişării adevărate a Dulcineii sau a lui Rocinante, iar gloria - pe măsura realităţii multvisatei coroane a împărăţiei Trapezuntului.
67
Don Quijote este un personaj modern, comic deci. Ei îi reeditează parodiat pe eroii maivechilor şi mai gravelor romane cavalereşti.
Comparativ cu profeţii tradiţionali şi cu profeţiile lor serioase, Iona este un "dublu" lafel de modern şi parodistic, cu giumbuşlucuri
de felul "peştelui mare", care peşte reprezintă
tot pe un trimis al dumnezeirii - fapt camscandalos pentru o distinsă religie monoteistă
şi transcendentală. Iona este un personaj modern, incert, fluent, echivoc, în prim-plan maidegrabă grotesc decît grav, cu pretenţii ridicole, un comportament ridicol, un destin ridicol: cel mai caraghios profet al Bibliei şi
probabil al tuturor "cărţilor sfinte". Capabilchiar să transmită şi să imprime stăpînului său
o undă de grotesc: la aşa slugă, aşa stăpîn! Deoarece, dacă era cu adevărat atotputernic, Domnul şi-ar fi putut alege, la urma urmei, un omde încredere mai dintr-o bucată. înseamnă că
aceştia se împuţinaseră sau nu mai erau disponibili. Şi nu l-am putea oare suspecta de donquijotism pînă la urmă pe Dumnezeu însuşi,
obligat să se mulţumească, de astă dată, cuun cumsecade dar neajutorat Sancho Panza,alături de care, încăpăţînat peste măsură, vaporni într-un atac fără sorţi de izbîndă ? !Pentru că oraşul Ninive, precum morile devînt, ar fi putut pur şi simplu să-şi vadă nestingherit de treburi pe mai departe, drept carefuribundul cavaler să se fi văzut constrîns,întru salvarea onoarei, să se convingă pe sine(şi pe cît posibil şi pe noi totodată) că s-a în-
61
tîmplat ceva în genul preschimbării uriaşilor
în mori de vînt, de către imaginarul magFreston...
Şi don Quijote şi Iona simbolizează crizaunei lumi, faţă de sfîrşitul căreia (chiar dacă
acest sfîrşit echivalează cu un alt început) nute poţi raporta deocamdatădecît ambiguu. Ionaeste un fruct răscopt, un produs al "decadenţei" idealurilor cîndva ferme şi sacrosancte. Elîi seamănă, din acest punct de vedere, lui Romulus cel Mare, comicul personaj istoric al dramei cu totul neistorice, scrisă de Durrenmattîn 1949 ; sau mai bine zis, invers, Romulus îiseamănă lui Iona, întrucîtva desigur, în măsura
în care pot fi asemănătoare două situaţii decadente diferite şi două atitudini comice diverse faţă de un sfîrşit iminent. Prin acţiunile
din anul 476 ale ultimului împărat roman,Romulus Augustus, Durrenmatt se desparte cuo amară voioşie de o eră crepusculară, careeste mai degrabă societatea burgheză contemporană decît imperiul de odinioară. Anonimulautor antic se desparte şi el, prin Iona, dejudecăţile şi de prejudecăţile, de dreptatea şi
de nedreptatea universului său ; se desparte nuchiar rîzînd, dar cu un zîmbet în colţul gurii,cu o ascunsă şi rafinată ironie...
Nevoia înlocuirii tragediei prin comedie esteun laitmotiv al piesei lui Durrenmatt. Ceilalţi
citează continuu şi "cu gilgîiri interioare" versete sublime din tragicii greci; Romulus îi sfă
tuieşte să înveţe însă un gen mai potrivit uneilumi profund neautentice şi îmbătrînite în rele,
69
al cărei gropar conştient s-a hotărît să devină
el, Romulus. Cînd Rhea îi vorbeşte de boceteleAntigonei înainte de a se duce la moarte, împăratul îi replică: "Nu te mai ocupa de asemenea texte învechite şi triste. Deprinde-te cucomedia; ni se potriveşte mult mai bine." El,care nu vrea să tulbure "mersul istoriei universale", ci vrea să fie "judecătorul" Romei,pentru că Roma merită a fi supusă judecăţii celei mai aspre, îl sfătuieşte pe prefectul Spurius să se culce mai bine decîtsă se sacrifice pentru un cadavru, o umbră,
un mormînt surpat: "Istoria zilelor noastreîţi degradează eroismul, îl transformă în poză
goală ..." Şi o dojeneşte pe Rhea din nou :,.Vezi, vezi, a fost o greşeală că ai aprofundatprea mult tragediile antice..."
Romulus creşte găini pentru a nu împiedicaprăbuşirea imperiului menit să se prăbuşească,
pentru a ajuta prin inerţia lui la strivireaacestui stat putred, care a oficializat asasinatul,jaful, tributul şi violenţa. Romulus sacrifică
Roma şi pe sine însuşi odată cu ea, convins că
singura artă pe care toţi trebuie să şi-o însuşească e aceea de a-ţi învinge teama, de a privilucrurile în faţă, de a alege neînfricat calea cead]'eaptă, de a-ţi asuma rolul victimei şi nu alcălăului.
Romulus cunoaşte preţul puterii, al subordonării, al dezonoarei, al tiraniei. De aceea îşi
joacă pînă la capăt rolul terapeutic de bufon.Adică ar dori mult să nu-l poată juca chiarpînă la capăt. In taină, nu-l părăseşte speranţa
70
că germanii învingători îl vor ucide. Nădăjdu
ieşte în martiraj, în dreptul final la tragedie.Autorul îi ia însă acest drept: Odoacru îl roagăsă-i fie aliat pentru a scăpa de nepotul şi urmaşul său Theodoric. Romulus a distrus Romafiindcă l-a înspăimîntat trecutul ei, Odoacruvrea să distrugă Germania fiindcă îl îngrozeşte
viitorul ei. Dar, jucării ale unor fantome, ein-au putere decît asupra prezentului - "numai că amănuntul acesta l-am pierdut din vedere". In locul tragediei visate, în final ei semulţumesc cu comedia: Odoacru se prefaceînvingător şi îi acordă lui Romulus o pensie.Simulînd clare socoteli cu lumea, ambii ştiu că
au fost iremediabil învinşi. In aşteptarea loviturii următoare, din partea lui Theodoric, înţeleptul Odoacru mai ştie însă că bufoneria luiRomulus e adevărata înţelepciune: "Niciodată
n-am întîlnit un om mai mare ca el, şi nicivoi nu veţi avea prilejul să cunoaşteţi un ommai de seamă, oricine îmi va fi urmaş." Propriii săi ostaşi romani îl botezaseră pe cezarulgăinilor "Romulus cel Mic". Ostaşii germanirăspund cuvintelor de laudă ale lui Odoacru custrigătul "Trăiască Romulus cel Mare!" Sceptic şi nu prea încrezător în viitor, Durrenmattle dă dreptate. In actul trei - explică dramaturgul - împăratul judecă lumea, în actulpatru lumea îl judecă pe el, crescătorul împă
rătesc de orătănii, judecătorul lumii travestitîn bufon. Iată o "dramă al cărei tragism rezidă
tocmai în comedia sfîrşitului ei: pensionarea luiRomulus de către Odoacru, pensionare pe care
71
împăratul are înţelepciunea s-o accepte; şi
tocmai această acceptare îl face să devină,
întradevăr, mare".Realitatea se fortifică din iluzii în iluzii,
într-un ciclu dialectic măiastru rotunjit: romanii vor tragedia, dar Romulus le impune comedia; Romulus însuşi visează tragedia, dar i seoferă comedia; acceptînd-o cu resemnată înţe
lepciune, de abia devine şi tragic şi măreţ!
Iona parcurge un calvar în multe privinţe
similar, deşi fără luciditatea lui Romulus. Şi
el judecă lumea în actul trei, şi el este judecatde lume în actul patru. Visează şi el un sfîrşit
tragic (" ...ia-mi sufletul meu..."), dar este iertat şi, într-un simbolic sens, "pensionat", cutoate că s-ar putea ca acest deznodămînt să-I
nemulţumească. Comic pe mai tot parcursulaventurii sale, Iona are şansa să-şi recîştige
dimensiunea tragică. Nu atunci cînd o doreşte
el, ci atunci cînd i-o acordă destinul. Retroactiv privită, amară şi chinuită a fost şi existenţa lui Romulus (deşi filtrată prin prea multă
isteţime, subţiată prin interferarea cu o perspicacitate aproape cinică), amară şi chinuită
este şi viaţa lui Iona (mai simplă, mai firească,
mai umană). Din "Iona cel Mic", de totdeauna,şi el ajunge "Iona cel Mare", pentru totdeauna. Şi el şi-a învins teama, şi el a privit lucrurile în faţă ...
Pe om Pascal l-a considerat o fiinţă atîtde contradictorie încît măreţia lui reiese şi
din faptul că se ştie nenorocit. Iona se ştie
nenorocit. Şi este măreţ, chiar fără voia lui.
72
Ambiguu, uneori duplicitar, el ilustrează cumnu se poate mai bine diagnosticul aceluiaşi
Pascal: "Ce himeră mai este şi acest om ? Cenoutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire
de contradicţii? Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pămînt; depozitar aladevărului; ingrămădire de incertitudine şi
de eroare; mărire şi lepădătură a universului."Nu degeaba a fost deci imaginat Dumnezeu
ca alegîndu-şi un mijlocitor supus limitărilor,
suferinţelor şi... omenescului. Stăpînul ridicolredevine măreţ şi el. Omul poet îşi inventează
un cîrmuitor poet, înzestrat cu milă şi cusimţul inefabilului. El ştie aprioric ce om ,îşi
alege, îl alege totuşi cu înţelepciune şi cu resemnare. Ambii îşi asumă grotescul situaţiei,
grotescul se converteşte în omenie, nici extraordinară doar nici ordinară numai, sau şi unaşi alta, potrivit cu ceea ce mult mai tîrziu seva numi "condiţie umană". Un Dumnezeucomic este mai degrabă om decît zeu. Unulcăruia nimic din ceea ce-i omenesc nu-i estestrăin. Rod al fanteziei unor oameni ca Iona.Pe cale de a putea fi în curînd şi el "pensionat" ...
SIMBOL ŞI IMAGINE
Decît să greşească în particularizări, filologii prudenţi preferă să se menţină în generalizări. Lor m-am asemuit pînă în prezent,numind locul detenţiunii lui Iona de trei zileşi trei nopţi - un "peşte mare", sau mulţumindu-mă cu termenul de "vrej" pentruplanta îmbunării sale trecătoare şi înşelătoare.
Detaliile pot fi însă detaliate, cu tot risculdeteriorării aerienei poezii a mitului.
Este mai întîi limpede că trei zile şi treinopţi nu vor să însemne neapărat şi riguros72 de ore, ci doar sugerează scoaterea lui Ionala lumină a treia zi după ce fusese înghiţit.
Unde anume, nu ni se spune. Cică în împrejurimile Iafei, de unde ar fi plecat, via Ierusalim, spre Ninive. Unii presupun că cel deal doilea îndemn de proorocire i-ar fi fostadresat la Ierusalim. O închipuire care aremenirea să rotunjească tîlcul teologic al poveştii. "Vrejul" în schimb a prilejuit concretizări dintre cele mai realiste cu putinţă. Des-
74
pre proorocul Ilie aflăm că s-a retras în pustie într-un moment greu al vieţii "şi s-a aşe
zat sub un ienupăr, şi îşi ruga moartea..." Încazul nostru ar fi vorba de un ricin, de undovleac sau de o iederă. Important era caplanta aleasă să fie asemănătoare celeia careîn Orient se numeşte "copilul unei nopţi", să
fie adică dintre acelea care cresc şi se ofilesccu repeziciune: se oferea astfel miracolului untemei firesc. In mod concret, numele ei puteafi derivat însă din egipteanul "kik" sau "kiki",din "kikayon" putea deveni "cucurbita" (înVechea Vulgata), sau ulterior putea fi metamorfozat (de sfîntul Ieronim), dintr-un arborenumit în siriană "elkeroa", în "hedera". Sepovesteşte că un episcop din Tripoli a adoptatversiunea lui Ieronim, dar enoriaşii săi au fostatît de indignaţi de modernizarea în "iederă",
încît s-a revenit în cele din urmă la versiuneamai tradiţionalăa "dovleacului"...
Nici despre peşte nu se precizează decît că
e "mare". Un monstru marin, de bună seamă.
Dar din ce specie? Din "canis carcharias" sau"squalus carcharias", opinau unii, căci imensul cîine marin se întîlnea în Mediterana. Alţii,
mai numeroşi, preferau "balena", "chitul", înciuda inexistenţei sale în marea cu pricina,conştienţi de compensarea mitologică a falsului geografic: balena beneficia de cea maidensă încărcăturăsimbolică...
Să ne amintim legenda fugii lui Arion depiraţi pe spatele unui delfin, cu atît mai multcu cît părintele ditirambului elin a trăit în
75
secolele VII-VI î.e.n., cu puţină vreme după
"realul" Iona. Se povesteşte aşadar că Arion,cîntăreţ la curtea lui Periander, tiranul cetă
ţii Corinthus, se întorcea învingător şi cumulte daruri cîştigate la un concurs din Sicilia; marinarii corăbiei sale puseseră însă lacale prădarea şi uciderea lui. Prevenit însomn de către Apollo, el a cerut învoireaechipajului să mai cînte o dată. La auzul cîntecului, delfinii i-au alergat în ajutor. Ariona sărit în apă şi a fost purtat spre ţărm pespatele unuia dintre ei. Acasă i-a istorisit luiPeriander păţania. Marinarii au fost exemplar pedepsiţi. Iar Apollo a transformat liralui Arion şi delfinul care l-a salvat, în două
constelaţii...
Delfinul lui Arion este şi nu este balena luiIona. Diferenţa de fond rămîne cea hegeliană
dintre "religia frumuseţii" şi "religia sublimităţii". Frumuseţea sieşi suficientă a grecilor, mitologia lor rotundă, antropocentrică şi
consecvent imanentă poetizează lumea. naturală în starea sa nemijlocită; exterioritatea e"fiinţa---pentru-sine asa". Ideea sublimă a uneimanifestări naturale se deosebeşte, dimpotrivă,
"în ea pe sine de ea", în sensul că "şi-n fenomen se arată înălţată în realitate deasuprafenomenului", "astfel că ideea care se manifestă este înălţată deasupra acelui ceva încare apare, fenomenul este exprimat ca fiindneadecvat..." Frumuseţea conciliază semnificaţia cu materialul ei, ideea cu apariţia (şi
aparenţa) ei sensibilă; sublimul depăşeşte sen-
76
sibilul de dragul ideii, "distruge" materialulpentru semnificaţie. Cu adevărat simbolică
este de aceea poetica sublimităţii, în carenatura este postulată spre a fi subjugată şi
negată, în care fenomenul natural nu interesează "în sine", ci doar "pentru altul", pentrusensul său tăinuit.
E drept că tot Hegel ajunge, prin negareanegaţiei, la o nouă şi superioară înfrăţire amiturilor anterior delimitate. Vorbind de unciclu reprezentat în mod curent în tot Orientul Apropiat, de pildă la fenicieni, dar şi laegipteni sau la greci, un ciclu care şi-a găsit
cel mai celebru prototip în reprezentareapăsării Phonix, cea care se arde pe sine iardin cenuşa ei se naşte o Phonix tînără şi plină
de noi puteri, dialecticianul descifrează trecerea necesară din negaţia naturală (alienare,moarte, "mod-de-a-fi-altceva") în suprimareanegaţiei prin înviere şi reîntinerire. Finitulnatural şi suprimarea lui de dragul împlinirii infinite sînt reluate de Adonis şi de Afrodita, de Castor şi de Polux. "Semnificaţia
acestui mit nu e numai transformarea naturii,ci e în genere trecerea de la viaţă, de la fiintarea alternativă, la moarte, la negaţie şi iarăşi
înălţarea din această negaţie..."In sens cuprinzător, orice mit simbolizează,
întrucît vrea să sugereze tîlcul mediat şi transcendent al faptului invocat. (Mitul se şi pretează oricînd modernizării datorită polivalenţei
sale simbolice, precum în poezia Arion în carePuşkin îşi descrie salvarea de la soarta prie-
71
tenilor săi decembrişti : au fost pe vapor mulţi,
el le cînta marinarilor, deodată s-a abătut
furtuna, au murit cu toţii, el singur a fostaruncat pe mal, unde îşi intonează imnurilede .odinioară ...) Într-un sens mai limitat,abrupta mitologie orientală de dinaintea echilibrării eline trebuia însă mai degrabă să fifavorizat simbolizarea, graţie discrepanţei revelate de Hegel dintre faptul natural şi semnificaţiile lui ideale, multe şi îndepărtate. Vreausă spun că balena lui Iona e un simbol mai"deschis" decît delfinul lui Arion, şi cu unmai accentuat grad de transcendenţă chiarînlăuntrul acelei imanenţe considerată ca indispensabilă artei. Şi pe drept, deoarece artistică
este însăşi povestea balenei. Totodată ea netrimite însă către numeroase sensuri, nu atît"intern"-implicate, cît mai degrabă "extern"-explicitate şi explicabile, sensuri propriiunei lungi tradiţii mitologice, pe care imaginea le sugerează, le simbolizează, le revelează
prin efective "trimiteri". Ce fel de sensuri?Le găsim enumerate în orice dicţionar
modern de simboluri. În Polinezia, în Africa,în Laponia, la indieni şi mai ales la arabi,intrarea în pîntecele unui monstru, de obiceimarin, şi ieşirea din tenebre sînt descrise caun rit de iniţiere, legat uneori în mod expresde ideea descinderii în infern şi a renaşterii
ulterioare. Gîndirea islamică îi atribuie balenei funcţia de susţinere a lumii, în rînd cuelefantul, crocodilul sau broasca-ţestoasă. În
78
mahomedanism, balena ocupă un rol în genereimportant, ca şi profetul Iona, personaj ataşat astfel tuturor celor trei religii monoteistedescinse dintr-un aproximativ identic spaţiu
geografic şi istoric. Balena simbolizează laarabi individul în centrul căruia figurează
inima, germene al imortalităţii. A 29-a literă
a alfabetului arab, cu valoarea numerică 50,semnifică "peştele", iar în particular "balena",motiv pentru care numele profetului Iona ededus de mahomedani din această literă, după
cum din ea purcede în Cabală şi ideea uneinoi naşteri miraculoase. Un cercetător contemporan al "misterelor" acestei litere, leagă
de semicircumferinţa ei, pe rînd, dezvoltareagermenului spiritual, emergenţa fiinţei dinmatca sa individuală şi din mediul cosmic,concavitatea cavernei iniţiatice părăsite, ieşi
rea lui Iona din pîntecul balenei, întoarcereasa la viaţă. Iar un confrate al său, exeget alaceloraşi sfere simbolice, identifică intrarea luiIona în balenă cu pătrunderea într-o obscură
perioadă intermediară a două stări sau două
modalităţi de existenţă. Balena reprezintă şi
ea "palat de nuntă şi cavou": matricea cosmică, germenul imortalităţii şi arca salvatoare,recipientul unei comori ascunse, un dogmatic"ou-simbol" cu "plod" lăuntric, necunoscut şi
invizibil, matcă a viitoarelor opoziţii desfăşu
rate. Masa ovoidală a balenei e comparabilă
şi ea cu joncţiunea celor două semicercuri;şi ea simbolizează înaltul şi adîncul, cerul şi
pămîntul, paradisul şi infernul, viaţa şi moar-
79
tea; şi ea îmbină aspectul sumbru, mortificator (de unde şi asocierea cu leviatanulbiblic) cu cel luminos, renăscător. Iona moareşi învie, se scufundă în tenebre şi renaşte lalumină nouă, închide o stare şi deschide oalta. Funcţia balenei e ciclică şi, în cele dinurmă, restauratoare.
In lectura creştină, relativ inedită şi înbună măsură prelungind interpretările vechimii "păgîne", scufundarea lui Iona în pînteculbalenei reprezintă un dublu simbol: al credincioşilor ce se află la anaghie şi al Mîntuitorului în moarte. Iona se află la strîmtoaredin cauza păcatelor lui; Iisus - din cauzapăcatelor celorlalţi; iar Neagoe Basarab includeprintre învăţăturile transmise către fiul său
Theodosie şi pe aceasta: "Ci însă, Iisuse,Doamne Dumnezeul mieu cel dulce, pre tinemă nădăjduiesc într-această vreme de nevoe,să mă izbăveşti din focul cel nestinsu şi dintartarul cel rece, cum ai izbăvit pre Iona dinmaţele chitului."
Paralelismul simbolisticii iudaice şi creştine,
precum şi similitudinea lor cu mitologia grecoromană, sînt însă deconspirate nu numai prinmotivul peştelui de care va fi fost Iona înghiţit, ci şi prin cel al furtunii premergătoare
acestui deznodămînt malefic şi de bun augur.Iona adormise în fundul corabiei pe timp defurtună - cum avea să i se întîmple lui Iisusla trecerea lacului Galileii în compania ucenicilor săi. In somnul lui Iona mulţi comentatoriîntrezăresc o conştiinţă încărcată; alţii sînt de
80
părere că el se crede în afara sferei de influenţă a temutului Iahve, în afara oricărei primejdii, şi adoarme pentru că nu se teme denimic. Somnul lui Iisus vrea să semnifice puritatea lui blajină şi credinţa lui netemătoare.
Poveştile se ramifică: furtuna se înteţeşte cîttimp marinarii nu se leapădă de Iona; cîndcorabia se umple cu apă şi e în pericol să sescufunde, Iisus e trezit, potoleşte vîntul şi
valul, certindu-le, după care îşi dojeneşte ucenicii insuficient de credincioşi. Intemperiilemarine primejduitoare şi salvarea corăbierilor
constituie un episod în genere îndrăgit al Bibliei, de bună seamă pentru că ea a fost elaborată de către buni cunoscători ai acestoraventuri. In ambele ei părţi se trece, şi cuaceste prilejuri, de la temeiurile reale către
sensurile simbolice: "El a zis şi a pornit vîntfurtunos şi s-au înălţat valurile mării. Se urcaupînă la ceruri şi se pogorau pînă în adîncuri.iar sufletul lor întru primejdii încremenea.Se tulburau şi se clătinau ca un om beat şi
toată priceperea lor a pierit" - fapt după
care sînt izbăviţi din nevoi şi scoşi la multdoritul liman; "Altul voind să meargă pe apă
şi să călătorească prin cumplitele valuri seroagă la un lemn mai şubred decît luntreacare îl poartă"; de primejdii numai credinţa
poate să izbăvească, "aşa încît cineva, chiarfără să aibă ştiinţa corăbierului, să poată pornipe mare", "de aceea oamenii, încredintîndu-şi
viaţa unui lemn de tot slab, trec prin valuripe o plută şi scapă de moarte" ; "Şi fiind tare
81
loviţi de furtună, în ziua următoare au aruncat încărcătura. Şi a treia zi. cu mîinile lor,au aruncat uneltele corăbiei" etc.
Naturalul e minuţios descris, dar şi încăr
cat de sensuri supranaturale, precum ŞI incazul invocat de Cicero, caz analog cu al luiIona, cînd marinarii deduc violenţa unei furtuni din cauze tainice şi superioare. S-au cău
tat interferenţe chiar între aventurile lui Ionaşi întîmplările celebre ale mitologiei eline.Drumul lui Iason, cu argonauţii, spre Colchis,în căutarea Unei de Aur, şi întoarcerea periclitată de Aectes, pornit în urmărirea lor;povestea prinţesei troiene Hesione, legată deo stîncă spre a fi devorată de un monstrumarin, pe care o eliberează Hercule; mitulanalog al lui Perseu şi al Andromedei, iniţial
prea puţin asemănător cu al lui Iona, dar separe că remodelat, într-una din variantele saletîrzii, sub influenţa păţaniilor profetului;aventura Semiramidei, fiica unei zeiţe preschimbată într-un peşte care ajunge în celedin urmă... la Ninive şi devine acolo ... unporumbel, relevînd coincidenţe într-adevăr
tulburătoare cu numele lui Iona şi cu oraşul
incercărilor sale ... Toate acestea şi multe ·âlteistorii imaginare au prilejuit sublinierea unorasemănări parţiale sau doar presupuse, pînă
ta ipoteza de tot fantezistă după care un captival ninivitenilor ar fi putut s-o substituiepe Semiramida profetului Iona, iar rezultatul să-I mai amestece la întoarcere acasă
şi cu Perseu, Andromeda, Hesione ş.a., pentru
82
a plămădi la capătul acestor simbioze carteaatribuită profetului.
Dacă amalgamările din care a apărut
această carte rămîn incerte, propria ei continuitate milenară poate fi însă cu uşurinţă
reconstituită. Printr-o diviziune a rolurilorperfect îndreptăţită, partitura lui Dumnezeuavea să devină de bas, iar a lui Iona - detenor, în oratoriul lui Giacomo Carissimi dinsecolul al XVII-lea. Schiţa lui Rembrandt 'dinmuzeul vienez Albertina, Projetul Iona înfaţa zidului din Babilon, înfăţişează un bătrîn
cu barbă, întru totul asemănător nu numaiprofeţilor închipuiţi, ci şi portretelor şi autoportretelor rembrandtiene reale, un bătrîn
care tînjeşte culcat pe o parte, înconjurat deo natură aridă şi în spate cu o porţiune dinzidul cetăţii. Cu deosebită predilecţie urmaşii au explorat episodul furtunii şi al balenei.De la naiva frescă a lui Giotto prin modernulfragment al lui Michelangelo de pe bolta Capelei Sixtine şi pînă la modern-naivul cîntec allui Armstrong. Sau ca în respectivul detaliual mozaicului din Italia, Scene din viaţa luiIona, ca în tapiseria din Germania, Iona devorat de către balenă. Sau ca în acele prelucrări
literare, la care mă voi opri ceva mai pelarg...
o ISTORIE VERITABILA
Engels l-a numit pe Lucian din Samosataun "Voltaire al antichităţii clasice, care aveao atitudine egal de sceptică faţă de toatesuperstiţiile religioase" - dar totodată unautor, dintr-un anume "punct de vedere, platraţionalist". Aprecierea iniţială şi amendamentul ei definesc sensul scrierilor celebrului elinnăscut în Siria de nord, ajuns lector şi retorcălător prin diverse oraşe greceşti şi italice,apoi slujbaş pe lîngă locţiitorul împăratului
roman din Egipt..."Ca atare descriu aci aventuri care nu s-au
întîmplat vreodată, la care nu am fost vreodată martor şi despre care nu m-au învăţat
alţii. Vorbesc despre lucruri care n-au avutniciodată existenţă şi nu puteau s-o aibă, şi
îi conjur pe cei ce le vor citi, să nu le deanici o crezare." Citez din cartea numită înmod paradoxal de Lucian Istoria veritabilă;
paradoxal şi totuşi îndreptăţit, întrucît e vorbade un model al reportajelor de călătorie ima-
84
ginară (şi de o satiră literară pe deasupra),în care, cu verva, uşurinţa şi cu prodigioasalui fantezie, autorul ne poartă prin mări plinede miracole, prin spaţii extraterestre, pînă înLună şi Soare şi prin subpămîntenele CîmpiiElizee, întreţinîndu-se cu celebrităţi ale trecutului, cu Homer de pildă, din perspectivafoarte modernă a celui de al II-lea secol dinera noastră...
în acest şirag de poveşti fantasmagorice şi
pe deplin realiste (întrerupte brusc din pricinapierderii finalului sau pur şi simplu pentru că
el n-a mai fost scris), e inserată o "dublură"
satirică a întîmplării cu Iona, demitizată şi
demistificatoare. Se relatează cum, după unsejour pe Lună, călătorii revin pe un oceanmai familiar lor, populat totuşi de monştri
uriaşi, printre care o balenă întrecîndu-i petoţi ceilalţi în imensitate, lungă de cinci sutede mii "stadii" (ceea ce tradus în metri arînsemna o lungime de o sută şi cincizeci deori mai mare). De-abia apucă povestitorul să
descrie această înfricoşătoare apariţie, că şi
este înghiţit de balenă, împreună cu tovarăşii
săi de drum şi cu vas cu tot, fără să fie însă
zdrobiţi de dinţii ei uriaşi. Pătrunzînd în obscuritatea profunzimilor, călătorii nu văd mainimic la început, apoi constată că animalulcare-i ţine în captivitate este atît de mare încîtar putea găzdui un oraş cu zece mii de locuitori. Lîngă ei descoperă un munte din Iămîile
devorate de monstru şi o pădure cu multepăsări marine. Mai întîi varsă lacrimi amare,
85
apor Incep să se acomodeze, încing un foc şi
pregătesc mîncarea din proviziile ce le au cuei. A doua zi balena îşi cască botul şi ei zăresc
în depărtare munţii, cerul, insulele. Cu şapte
tovarăşi dintre cei mai bravi, reporterul seaventurează în pădure, descoperă un mic templu ridicat în onoarea lui Neptun, mai multemorminte şi coloane, un izvor de apă limpede,un cîine, un bătrîn alături de fiul său. Bătrî
nul se jeluieşte noilor-veniţi că, îngropaţi devii, ei seamănă acum morţilor. Şi, conducîndu-i la cabana în care s-a adăpostit, le relatează cum în timpul unei călătorii din Cipruîn Italia au fost înghiţiţi acum 27 de ani, cumdin întregul echipaj numai ei doi au scăpat,
iar acum îşi duc zilele cultivînd legume, pescuind şi culegînd fructele pădurii. Din nenorocire, mai au şi nişte vecini neospitalieri,fioroşi, barbari, în număr de peste o mie.Povestitorul asistă apoi personal la lupte crîncene, trăieşte un timp în pace, apoi se ivescalte fiinţe fantastice, viaţa în balenă ,devineinsuportabilă; în sfîrşit se descoperă un mijloc eficient de scăpare: încing un imens foc,animalul sucombă în arsuri, prizonierii treccu bine printre fălcile lui, îi aduc o jertfă zeului Neptun şi pornesc pe mare către noi aventuri...
Intîmplarea pe care a imaginat-o şi a relatat-o Lucian este într-adevăr şi sceptică, înraport cu superstiţiile religioase, dar şi de unraţionalism plat. A dispărut Dumnezeu, audispărut misiunea lui Iona, temerea şi credinţa
86
lui, incifrate în psalmul compus din elementele mai vechilor psalmi, a dispărut întreagasimbolică a povestirii, religioasă şi laică, autoritară şi umanistă. S-a păstrat aventura, însine şi pentru sine amuzantă. Fantazînd cuo vădită detaşare de gravitatea profeţiilor şi
chiar cu intenţia zeflemisirii lor, Lucian descrie un pîntece de balenă pînă la urmă identic lumii "din afară", cu păduri, izvoare, cîini,cu oameni buni şi răi şi cu un templu ridicatîn cinstea aceluiaşi Neptun, căruia i se oferă
jertfe după eliberarea dintr-o captivitate destul de liberă de altfel - imaginată cam pemăsura libertăţii reale, destul de stingheritoare, din vremea imperiului roman. Programatică apare intenţia reducerii supranaturalului la natural, a fantasmagoriei la dimensiunile fireşti ale vieţii, chiar dacă acestea sîntextinse cantitativ. Deplasărilor realiste le corespund accente comice, într-o înfrăţire caracteristică epocii şi în ton cu mutaţiile predilecte de la sublim spre umil. Luciditatea sedovedeşte a fi demascatoare şi la figurat şi
la propriu, se smulg măşti nobile înşelătoare
de pe o faţă cel mult comună, dacă nu chiarhidoasă. Orizontul iniţial cuprinzător al mitului se îngustează însă sensibil pe parcursulacestor intervenţii aproape chirurgicale. Mersul obişnuit înlocuieşte zborul temerar, în concordanţă cu trecerea omenirii de la un stadiupoetic la altul prozaic. Proza vieţii e mai certă
şi mai limitată decît poezia ei. Lucian are înfond dreptate cînd socoate "veritabile" aceste
87
istorii inventate. Dominant în imaginaţia acestui străbun al baronului Munchausen rămîne
adevărul lucid, raţional, zîmbitor, bine dispusşi binevoitor, fără excesive iluzii la adresapreţului omului, preţ în scădere de la o vremela bursele lui de evaluare.
Intr-un fragment celebru şi adesea invocat,Marx numeşte comedia - ultima fază a uneiforme proprii istoriei universale: "zeii Eladei,răniţi de moarte în chip tragic în «Prometeuînlănţuit» al lui Eschil, au trebuit să moară
încă o dată în chip comic în dialogurile luiLucian."
Schimbarea de perspectivă schimbă tonalitatea multor scrieri. Privită "dinainte", cartea lui Iona părea comică, în raport cu maivechile şi mai gravele profeţii; privită "dinapoi", din unghiul demitizării operate deLucian, ea îşi redobindeşte dimensiunile tragice. Tot astfel, confruntat cu Tartarin dinTarascon, don Quijote îşi recîştigă tragismul.Pînă şi Sir John Falstaff, cel din drama istorică Henri IV, îşi sporeşte coeficientul de gravitate dacă este judecat prin prisma ipostazeisale de tot degradate din Nevestele vesele dinWindsor...
Ultima fază a unui ciclu istoric se poatedovedi a fi doar penultima lui fază, urmată
de alta efectiv finală. In dialogurile lui Lucianau trebuit să moară în chip comic nu numaizeii Eladei, ci şi Dumnezeul iudeilor şi alprimilor creştini. Lucian este nu numai unuldintre cele mai bune şi mai lucide izvoare
88
de care dispunem cu privire la creştinismul
timpuriu, ci el se recomandă, prin fragmentul citat, şi ca un excelent interpret critical iudaismului tîrziu. Pamfletul său reducela ridicol simbolul balenei; retroactiv privit, Iona dobîndeşte însă un nimb mai tragic.
Cartea lui Iona l-a rănit şi ea de moartepe Iahve. Autorul ei anonim n-a mai putut fiEschil. Dar, hotărît lucru, nici Lucian nu afost...
NAUFRAGIATUL
E curios, dar Iona, "tragedia în patrutablouri" din literatura română contemporană,
seamănă la prima vedere mai puţin cu originalul biblic decît cu parafraza lui persiflantă
de peste cîteva secole, deşi e puţin probabilca Marin Sorescu să fi consultat pentru libera,densa şi originala sa improvizaţie dramaturgică istoria astăzi aproape necunoscută a luiLucian. Impărţirea în patru tablouri ar ficorespuns celor patru capitole biblice iniţiale,
dacă acţiunea sinuoasă de acolo n-ar fi fostdin nou restrînsă doar la episodul balenei,şi încă într-o relecturare inedită. Spun: dinnou, gîndindu-mă tocmai la Lucian, pe carede asemenea nu l-au interesat nici antecedentele şi nici urmările acestei unice aventuri, descrisă ca atare.
Sorescu izolează şi el întîmplarea cu balena(în original consemnată numai, la începutulşi la sfîrşitul celui de al doilea capitol, asemeni unei paranteze în care e închis psalmulmai întins al izbăvirii), o izolează şi o lăr-
90
geşte într-un vast monolog al omului "foar-tesingur", dedublat în voci antinomice "după
cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele
scenice". Rezultă un şir de variaţii pe o temă,
care in extremis ar putea fi privite ca unpsalm modem şi laic. Tonalitatea pare şi eaîntru-cîtva înrudită cu aceea a lui Lucian, printăişul ei ironic, satiric, de continuă zeflemeala adresa lumii şi a personajului care dinlipsă de interlocutori îşi face lui însuşi destăi
nuiri. In batjocura de sine se insinuează însă
tot mai hotărît tristeţea, melancolia, suferinţa.
Tragismul irumpe din subtext în text, iesela suprafaţă, se dilată, se revarsă, fără a-şi
anihila contraponderea comică. Se încheagă
astfel o tragedie sfioasă, ruşinată, . ascunsă,printre şotii - amestec agreat de un secolpredispus să-şi cenzureze şi să-şi bruieze avînturile sublime sau exclamaţiile de durere, suspectate a fi la fel de impudice -, oricum otragedie, hotărît poetică, temperată prozaicdoar din discreţia lucidităţii. ar, cam aceastafusese şi mixtura experimentată de autorulanonim al scrierii (pentru noi) iniţiale, altminteri destul de tîrzii, după cum am văzut; omixtură în care, dincolo de ghiduşii, precumpănise gravitatea, jocul însuşi preschimbîndu-se într-un joc serios, personajul fiind compătimit şi de compătimit în însăşi postura luide victimă neputincioasă, maltratată la propriu şi la figurat.
Sorescu era îndreptăţit astfel să-şi intituleze tablourile - "tragedie", depăşind un
91
scrupul frecvent al unor dramaturgi moderni,care nu văd nici în jurul lor suficiente valoricerte pentru o scriere tragică şi adesea nudescoperă nici în sinea lor certitudinile necesare acesteia. Fără îndoială, Iona este, în ceimai contemporani termeni, şi judecat şi judecător, un om care se spovedeşte lui însuşi,
deci fără şansa unei absolviri cît de cît liniş
titoare; dar, ca sărman exponent al speţei
sale, el mai este şi valoare totală, o personalitate sau măcar o persoană adînc îndurerată,
care merită a fi deplînsă şi chiar este deplînsă.
La cea de a doua privire, Sorescu se situează
ca atare pe spirala istoriei literare - printr-odublă negaţie - într-un punct consonant cuprototipul biblic şi la antipodul copiei luizeflemitoare.
Prin personajul său, autorul însuşi îşi explicitează, de altfel, discret şi cu umor, filiaţia.
"Am auzit o poveste cu unul înghiţit de unchit", fără a şti exact dacă "acela" a mai ieşit
zdravăn la lumină - poate s-a dat înapoi,şi-a făcut vînt şi a ieşit fluierînd - "c-amauzit numai partea asta, a-ntîia, care ne învaţă
clar că poţi fi înghiţit de un peşte". Autorulse face şi el a fi auzit doar prima parte alegendei, mulţumindu-se cu învăţătura, pentru el într-adevăr principală şi principială,
după care un om se poate trezi pe jumătate
mort, ferecat în întunecimea unui pîntece saua unor pîntece de peşti, fie ele şi simbolice.Tocmai pentru că simbolurile îi sînt însă deosebit de dragi, el nu poate ca măcar aluziv
92
să nu fi depăşit amintita primă parte a întîmplării. Dovadă că Iona e pescar şi cele două
personaje mute cu bîrnele în spinare, care îşi
fac apariţia în două rînduri, o dată în interiorul Peştelui II şi o dată în ultimul - sînt totpescari, care neîncetat pescuiţi fiind, nu ştiu
la rîndu-le decît să pescuiască (măcar în vis,un crap, un morun, o plătică, o Iîţă, dar obalenă nici măcar în vis) ; şi poate din cauză
că atîţia sfinţi apostoli fuseseră pescari, pentru a sugera enorma distanţă despărţitoare
Între acei profeţi şi apostoli şi aceşti bieţi
muritori (distanţă cam de la "veşnica pomenire" la "veşnica mistuire"). Sau o altă dovadă,
că şi acest Iona îşi aseamănă detenţiunea cumoartea, speră că ieşirea lui va echivala cuo nouă "naştere", se roagă mamei sale într-unul din pasajele lirice sfîşietoare - să-I
mai nască o dată ("ne scapă mereu cîte cevadin viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu"), dar după ce-şi dă seama cît de groaseşi de impenetrabile sînt zidurile acestui nouVavilon, recunoaşte că aduce cu un dumnezeucăruia i-au ieşit toate minunile, şi venirea pepămînt, şi viaţa, şi moartea, dar odată ajunsaci în mormînt nu mai poate învia, se poticneşte tocmai la înviere şi nu mai are nici glassă le strige credincioşilor: "Oameni buni, învierea se amînă !"
Construcţia seamănă cu a unui existenţialist
ateu, gravă prin necredinţă şi prin înfriguratacăutare, atentă la chinurile omului mai multasuprit decît revoltat, nu prea încrezătoare
93
chiar şi în fericirea destinului sisific. Precumpăneştediagnosticarea lucidă a suferinţelor
continuu îndurate de către speţa umană şi
de către individualităţile exemplare.La început Iona mai stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat, zicîndu-şi că
marea e bogată, dar şi moartea e lungă, că
n-are noroc şi i s-a sfîrşit ecoul, că s-ar puteaisca o furtună, că marea nu poţi să ţi-o
schimbi, că bine e să visezi doar peşti şi maibine e să visezi marea fără peşti, că pescar denori fiind şi tot ai aduce repede potopul. Gurapeştelui se închide însă, şi Iona se trezeşte în"mizeria acvatică" a unui pîntece uriaş. "Incepe să fie tîrziu în mine", constată el melancolic şi frumos, a fost înghiţit de viu sau"de mort", ca cel din povestea neclară cu chituldin care nu ştie dacă a mai ieşit - "nu cred,cine-ţi mai iese afară, pe vremea asta ?" Ilsupără că se respiră atît de greu, dar e bucuros că, din imprudenţa temnicerului, i-a rămascuţitul, cu care ar putea răzbi la libertate. DarPeştele II îl înghite pe primul, nu pe cel micca în zicală, dar pe unul se înţelege mai micdecît el, oricît ar fi altminteri de mare. Ionase şi simte ca în burta mamei, dar ar vrea să
şi iasă din chit, c-a mai ieşit dintr-unul, să
scape de umezeala asta ca să poată sta toată
ziua întins la soare; drept care taie peretelecu cuţitul, apoi îl zgîrie cu unghiile, cu unicaunghie in care s-a transformat tot ("una puternică, neîmblînzită,ca de la piciorul lui dumnezeu"), dar din Peştele II (în care uitasem să
94
spun că era o mică moară de vînt, de care Ionaa fost atras ca de un vîrtej, ferindu-se tottimpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn- oare pentru a nu împărtăşi soarta lui donQuijote? !), deci din Peştele II ajunge în Peştele
III, şi mai încăpător, şi mai dezolant. Din acestmoment începe să se gîndească mai puţin lapeşte, la lume, la tot felul de legături întreidei, între lucruri, între subiect şi predicat, lacei doi copii ai săi şi la soţia lui; numai demama lui îşi mai aduce aminte, care probabil că şi ea s-a gîndit într-o clipă esenţială avieţii la mama ei, şi tot aşa "pînă se ajungela o singură mamă, imensă şi bună ..." Vreachiar să-i trimită mamei sale un mesaj de naufragiat, dar aruncă scrisoarea pentru ca ea să
creadă că feciorul ei e bine sănătos "şi nu seteme de singurătate". Ar dori totuşi "să treacă
dumnezeu pe aici", dar rămîne numai cu peştii
halucinanţi din spatele ochilor săi, puii monstrului mare, gata să-I mănînce... Şi reaparecu o barbă lungă şi ascuţită ca a schivnicilorde pe fresce (sau ca a profeţilor din imaginaţia noastră) în spărtura ultimului peşte spintecat de el, într-o finală tentativă de evadare.Un timp speră chiar că a ajuns afară, caută cuprivirea marea, vede că e cam pustiu în jur(s-ar fi dus oamenii la pescuit), apar din nouPescarul I şi Pescarul II, suprapuşi de fapt balenelor aidoma numerotate ("de ce întîlnescmereu aceiaşi oameni ?") şi se dumireşte într-un tîrziu că orizontul e doar "o burtă depeşte" şi tot ce se poate vedea e "nimic, decît
95
un şir nesfîrşit de burţi". De aceea nu poateda Iona oamenilor un liniştitor "exemplu deînviere" în această lume clădită din peşti rînduiţi unul într-altul şi în care "trăim şi noicum putem înăuntru". Şi se convinge (într-oultimă identificare cu ilustrul său predecesor)că, prooroc fals cum a fost, n-a ştiut să ghicească viitorul; şi încearcă atunci să-şi prezică măcar trecutul, dar nu poate identifică înceaţă nici pe cei care i-au fost bunici şi pă
rinţi, nici şcoala şi nici poveştile acolo învăţate
altădată, ci - într-un suprem şi deznădăjduit
efort - numai numele său propriu. Şi cuacest unic punct arhimedic în lume şi în raport cu lumea, el se hotărăşte să pornească îndirecţia opusă, ·căci "totul e invers", spintecîndu-şi burta cu cuţitul, spre a răzbi cumva lalumină...
Dezolantă poveste, într-adevăr, jucăuşă laînceput şi apoi din ce în mai sumbră. Cu oviziune adecvată întunericului din balenă, singurătăţii lui Iona şi situării sale nu atît dincoace de naştere cît dincolo de moarte. Personajele camusiene pendulaseră între a fi solitari sau solidari; balanţa înclină de astă dată
către solitudinea unui solilocviu aproape solipsist - noroc că destinat nouă, celorlalţi -,programatic subliniat şi prin tovărăşia celordoi beckettieni pescari muţi: Iona e singur întoate şi pentru totdeauna, fără copii, soţie şi
mamă, fără trecut şi viitor, cu unica şansă dea se regăsi în propriile sale adîncuri, în carede asemenea nu prea ne putem încrede; căci
96
"e greu să fii singur", fără îndoială, dar drumul invers e în fond acelaşi drum, cu noi elaustrări simbolice, nu macro. ci micro-cosmice, nu suprapuse ci implicate una într-alta,pînă în străfundul eu-lui spintecat - care eu,dacă-şi va uita părinţii, lucrurile, ideile şi legăturile toate, îşi va putea din ce în ce maigreu aminti chiar şi propriul nume.
Spuneam că la Lucian viaţa dinăuntrul
balenei seamănă de fapt cu viaţa oameni:lordinafară. La fel şi în parabola lui Sorescu,unde balena este corespondentul, tragic deastă dată, al lumii întregi. Privirea personajului e tot mai îndurerată, neîncrezătoare în razade lumină care să străpungă împărăţia întunericului. I'pna e omul însu i în .alnica lui trecereprin aceasta vale a plîngerii, dar fără speran aînvrerfi. Filiaţia s-a inversat: Iona e autenticulIisus, deoarece este omul care "îşi face vînt îndumnezeire, ca leul, la circ, în aureola lui defoc. Dar cade în mijlocul flăcărilor." Creştinis
mul credea în îndreptarea poveştii lui Iona prinaceea a Mîntuitorului. Acum totul se reîndreaptă conform cu alcătuirea nedreaptă alumii: Iisus-Iona nu se poate mîntui nici pesine, darămite pe ceilalţi. Intelept este, pare ani se sugera, să ne recunoaştem în posturaacestui Iona, cel fără de noroc, înghiţit de viusau de mort, visînd peşti sau mări fără peşti,
trecînd chinuit dintr-o balenă "reală" într-altasau dintr-un chit "sufletesc" într-altul, înaintesau înapoi, în sus sau în jos, pînă la urmă nucontează, căci invierea "se amînă" oricum.
97
Cea mai măiastră piesă de pînă acum a luiSorescu se si tuează în filiaţia pe care ne-amobişnuit s-o numim existenţială, dacă nu chiarexistentialistă. O ilustră dar problematică filiaţie, cu multe capcane în drum. Dostoievskişi Nietzsche au exploarat cu înfrigurare şi cuextaz consecinţeleînsingurăriinihiliste în urma"morţii lui Dumnezeu". Ce se va întîmpla cuomul stingher, părăsit de oblăduirea părin
tească, în care nu mai are încredere şi de carenu mai are trebuinţă, cu omul care cel multîşi face vînt în dumnezeire - ca leul, la circ,în aureola lui de foc, prăbuşit în mijlocul flă
cărilor -, fiindcă nu mai poate crede copilă
reşte în înviere, în nemurire, în mîntuire?Dostoievski afirmă că el va cădea iremediabilpradă nihilismului imoral şi anihilator, dacă
nu-şi va putea recuceri vechile certitudini.Nietzsche e hotărît să opună mediocrităţii prozaice şi emasculate o poezie viguroasă, virilă,
barbară, Camus acceptă cu luciditate năruirea
credinţei şi caută compensarea într-un umanism deznădăjduit, într-un salt - mortal, ce-idrept, pentru mulţi dintre eroii săi - de ladestrucţie la construcţie, de la nihilism la noiimperative etice, de la retragerea solitară laimplicarea solidară în boală şi moarte, suferinţă
şi jertfă, luptă şi eroism. Eugen Ionescu caută
să menţină şi el echilibrul precar dintre laturileopuse, dar înclină vizibil balanţa din ce în ce, ,către acel rege muribund care şi el uită rîndpe rînd toate legăturile logice, filozofice, psihologice, etice şi chiar familiale, îşi uită rudele
98
şi chiar numele, fiindcă moartea e singura certitudine şi învierea nu va mai avea loc. IarBeckett pune punctul pe i, prin trecerea de lapersonajele mute din preajma destrămării celor cuvîntătoare încă, pînă la pierderea treptată şi de către acestea din urmă a darului dea pricepe sensul cuvintelor şi de a le articula,într-un accentuat proces de senilizare, la propriu şi la figurat, o senilitate vecină cu mutenia morţii...
Parabola lui Sorescu nu este împinsă atîtde departe, dar se înscrie pe aceeaşi traiectorie.Ea debutează lucid, laic şi umanist, se menţine
astfel pe parcurs, dar raţionamentul urmatpune în cele din urmă sub semnul întrebării
chiar utilitatea acestor postulate. Umanismulpesimist are oricum o ţesătură ambiguă şi
umanismul însuşi poate fi periclitat prin programatica supralicitare a pesimismului: ofoarte deschisă şi hotărîtă pledoarie pentru om,cum este neîndoielnic cea de faţă, se poate îngusta pînă aproape de pierderea obiectului ei.
Sorescu nu a restrîns numai tematica tragediei sale, comparativ cu a cărţii iniţiale; credcă el a restrîns, cu sau fără voie, şi semnificaţia ei. Un întortocheat calvar în şi pentru lumes-a metamorfozat într-unul abstras lumii. Unghem de contradicţii concrete şi de chinuri concrete a devenit o lăuntrică, sufletească şi abstractă dualitate. Şi oarecum monotonă în comparaţie cu polifonia originalului. Deoarece drepteste că autorul anonim nu vroia să fie niciateu şi nici măcar laic, vroia să construiască
99
dimpotrivă o parabolă intru susţinerea credinţei, dar desfăşurarea vie a povestirii a mutatîn chip decisiv centrul ei de greutate de la odezbatere religioasă spre una etică şi istorică.
Pînă la urmă, cartea lui Iona se constituie într-un poem al istoriei viclene şi întortocheate,într-o pildă de filozofie a istoriei şi de confruntare a personalităţii singulare şi însingurate cu necesităţile istoriei. Ce să facă Iona, nuatît cel ferecat în pîntecul balenei, cît mai alescel prins în capcana timpului său real? Cum să
trăiască, să izbîndească sau să se jertfească
individul confruntat cu o menire a sa maimult decît individuală şi înfruntat de ea?!
La distanţă de peste două mii de ani, zidurile reale din Vavilonul sau din Ninive de altă
dată (în cazul din urmă, înalte de peste o sută
de picioare şi flancate de o mie şi cinci sute deturnuri de două sute de picioare) s-au transfigurat în pielea unei balene şi apoi în bucatade piele din podul palmei stîngi, pe care Ionalui Sorescu îşi scrie inutila sa chemare de S.O.S.~,Save OUl' souls" înseamnă "salvaţi-ne sufletele". Cum pot fi ele salvate? Scriind scrisoareaşi apoi aruncînd-o, trecînd dintr-un pîntec într-altul şi spintecîndu-ţi propria burtă? Saureuşind să scapi din balenă (Peştele 1) pentru aajunge în oraşul Ninive (Peştele II) şi a-ţi ducepînă la capăt existenţa de fals profet (Peştele
III) ? Situaţiile par identice, dar se deosebescmult. Nu prin inexistenţa lui Dumnezeu, învarianta recentă, şi iluzoria sa existenţă (asemenea unui Pescar II, fără de vîrstă, figurant
100
şi mut) în varianta veche; ci prin absenţa sauprezenta istoriei. Poate că două milenii realeşi d~e să-I fi predISPUs--pe om la puretra~ existenţiaLe. Să nu Ultâmmsă că şi înspate e omului de acum două milenii erau altedouă milenii, nici ele doar miere şi ambrozie.Motiv pentru care să se tînguie şi el, să dispereşi să dorească moartea. Ca apoi să pornească
totuşi pe calea lui, în care multe pot ieşi pe dos,dar nu chiar toate. lAbsurd~ pare doar sătriumfe în acea strame poves e de demult.Faptul că există în ea un sens ascuns, sensfavorabil nu balenelor ci oamenilor, îl dovedeşte chiar nevoia cîte unui nou Iona, a cărui
renaştere, după atîtea e ecuri şi batjocoriri, nuo mai pot împiedica nici eii şi nici dumnezeii.
CREDINŢA ŞI T,AGADA
De vreme ce veni vorba, incidental şi nuprea, de Feodor Dostoievski, voi intercala unintermezzo între două scrieri anume şi pe de-aîntregul consacrate lui Iona, de dragul uneiacare aduce doar vorba de el, incidental şi nuprea. Am în vedere Fraţii Karamazov. In capitolul "Din viaţa părintelui ieromonah Zosimarăposat întru Domnul, întîmplări povestite deel şi înfăţişate în scris de Alexei FeodoroviciKaramazov", la punctul b, "Despre rolul Sfintei Scripturi în viaţa părintelui Zosima", vorbind de grăunciorul mic, mic de tot care, aruncat în sufletul norodului de rînd, va dăinui
pînă la sfîrşit în inima lui, Zosima îşi argumentează pilda prin cîteva exemple: "Vă îndoiţi că norodul va putea să înţeleagă? Incercaţi atunci să-i citiţi mai departe mişcătoarea
poveste, atît de duioasă, a preafrumoasei Estera şi a trufaşei Vasti; sau minunata istorisire despre proorocul Iona în pîntecele chitului. "
102
Ultima constatare, oricît ar fi de entuziastă,
nu incită la comentarii. O consemnez pur şi
simplu. Un alt fragment poate în schimb genera interesante controverse. El este inclus încapitolul "Vedenia lui Ivan Feodorovici. Diavolul", sub forma unei "legende" relatată luiIvan în cursul dramaticei lui confruntări decătre diavolul exasperant de banal şi de ponosit, lui Ivan care îşi aduce doar în final amintecă "anecdota" asta o inventase el însuşi la şap
tesprezece ani, ca elev de liceu, şi că întreagadeci halucinaţie se dezlănţuie acum în propriulsău suflet răvăşit.
Dublura sa necurată îi povesteşte prin urmare că ar fi trăit în "evul nostru medieval",al diavolilor, un mare filozof, un gînditor carenega totul, legile, conştiinţa, credinţa şi mai cuseamă viaţa de apoi; astfel încît după moartea fost osîndit să străbată prin beznă un evadrilion de kilometri pînă să i se deschidă porţile raiului. Dar el s-a împotrivit poruncii drastice, deoarece nu vroia să-şi bată picioarele("nu vreau, uite-aşa, din principiu !") şi s-aculcat de-a curmezişul drumului. A zăcut aşa
aproape o mie de ani, dar văzînd că nimic nuse întîmplă şi că îndărătnicia lui nu impresionează pe nimeni, s-a sculat frumos şi şi-a luatpicioarele la spinare. A mers cît avea de mers,a ajuns la ţintă şi - avertizează diavolul de aici încolo începe adevărata anecdotă: căci
după ce porţile raiului i s-au deschis, n-autrecut nici două secunde şi omul a prins astriga sus şi tare că face într-adevăr să umbli
103
nu un cvadrilion, ci un cvadrilion de cvadrilioane şi de un cvadrilion de ori încă pe atîta casă intri în rai. "Intr-un cuvînt, a început să
cinte «osana», făcînd exces de zel. Ba chiar aexagerat în asemenea hal, încît unii locatari airaiului, cu mai multă demnitate, în primele zileniei n-au catadicsit să-i dea mîna: prea repedetrecuse de partea conservatorilor! Temperament rusesc, ce să-i faei !"
Pentru ce am repovestit această ingenioasă
anecdotă, care în concepţia lui Dostoievski vizează în mod critic traiectoria efectivă sau posibilă a nihiliştilor timpului său, oameni revoltaţi şi virtuali conservatori, socialişti înfocaţi
şi uneori, după aceea, apărători la fel de categoriei ai ordinii, dar care vizează, pînă la urmă
în mod autocritic, şi propria sa traiectorie dela adeptul convingerilor lui Petraşevski şi
nonconformistul batjocorit pe eşafod din înaltamilă împărătească, pînă la prietenul lui Pobedonosţev şi educatorul marilor duei în spiritulconformismului deplin faţă de ortodoxie, pravoslavism şi ţal' ? ! Am repovestit-o din pricină
că acest erou-antierou e caracterizat, la un moment dat, în termeni deosebit de semnificativi:"Ia sufletul unui ateu rus luminat - se precizează - şi amestecă-l cu sufletul proorocului Iona, care a boscorodit trei zile şi treinopţi în pîntecele chitului, şi ai să-ţi dai seama ce fel de om era gînditorul care s-a întinsde-a curmezişul drumului."
Iată formula-cheie a legendei, pe lîngă carenu puteam să trec nepăsător. Inainte de a
104
prIVI prin lupă amestecul diagnosticat, dintresufletul unui ateu rus luminat şi sufletul proorocului Iona, mi se pare important să circumscriu locul exact în care această caracterizare e introdusă în anecdotă. Momentul esteplasat după moartea filozofului, cînd el află
verdictul care-l obligă să străbată un cvadrilion de kilometri şi i se opune cu indignare("asta contrazice toate convingerile mele").Pentru explicitarea caracterului său amalgamat este aleasă aşadar tocmai secvenţa răzvră
tirii supreme, cînd el se întinde de-a curmezişul drumului, apogeu al negării şi al nihilismului, înainte ca el să fie readus - în termeni ironiei, desigur - pe calea cea dreaptă
şi să se convertească la adevărata. credinţă.
Faptul merită reţinut. Mai întîi, pentru că
în acest fel formula li se potriveşte tuturor nihiliştilor dostoievskieni din faza revoltei lorîndîrjite (deci şi lui Ivan, celui din teribilaconfesiune făcută lui Alioşa la restaurantul"Metropol" şi celui de acum, în stare de supremă dedublare, continuînd totuşi, în esenţă,
demonstrarea acelui zguduitor "nu accept !"din capitolul Pro şi contra). Iar în al doilearînd, pentru că aceeaşi formulă ne fereşte deo simplistă delimitare a celor două componentecaracterologice după criteriul: ateul neagă,
Iona afirmă, ateul se culcă de-a curmezişul
drumului, iar Iona va striga "osana"...Convertirea personajului anonim este însă
descrisă într-un mod batjocoritor de către Dostoievski, autor de scrieri apocrife pe marginea
105
celor sfinte; felul său de a concepe religia estefoarte departe de cel canonic şi dacă nu ar fifost constrînsă la concesii tactice biserica pravoslavnică ar fi putut să procedeze cu el la felde dur ca şi cu Tolstoi, celălalt mare răzvrătit
din sînul ortodoxiei ruse.Se poate replica, nu fără temei, că persifla
rea acestei convertiri rămîne pentru Dostoievski o persiflare a nihiliştilor şi nu a convertiriidorite de el sinceră şi ideală. Este limpede că
romancierul pune diagnosticul unei boli detestate de el, deşi îi resimţise din plin tentaţiile.
Revolta i se pare nesinceră şi interesată, iarpseudoconvertirea - oportunistă şi laşă. Imorale i se dezvăluie şi progresismul "copiilor"din anii 40 şi conservatorismul aceloraşi ajunşi
în anii 60 "părinţi" ; ca şi nihilismul aceloradintre "tinerii" anilor 60 care la rîndul lor vorputea să intoneze peste un timp "osana" încinstea rînduielilor pămîntene şi cereşti, exagerînd fără prea multă demnitate şi ruşine.
Cum a procedat, de ce n-am recunoaşte-o,Dostoievski însuşi: întîi a negat multe, în rînd cuateiştii ruşi luminaţi, pe urmă a zăcut la ocnă,
ca profetul Iona în pîntecele chitului, şi peurmă a parcurs nu chiar un cvadrilion de kilometri, dar destul de mulţi, din Siberia înapoipînă la Petersburg, oraş în care nici nu ajunsese încă bine cînd i-a şi trimis ţarului şi miniştrilor săi, de pe drum, primele scrisori de"osana", făcînd atîta exces de zel încît uniidintre colegii săi l-au cam evitat: prea repedetrecuse de partea conservatorilor!
106
Nu atît gradul de aplicabilitate a anecdoteila destinul lui Ivan Karamazov (sau al lui Rodion Raskolnikov, Ippolit Terentiev, NikolaiStravoghin, Versilov) şi în parte la însăşi
soarta lui Dostoievski mă interesează acum,cît mai ales structura acestei anecdote prinprisma coeficientului său de relevanţă pentrusufletul proorocului Iona. Posibilitatea amestecării acestuia cu sufletul unui ateu rus luminat, ca şi aceea de a se obţine rezultatul printr-un filtru comic, ironic, satiric, de zeflemea,de persiflare, de batjocorire mi se par la fel deimportante. Personajul cel mai des invocat deDostoievski din Vechiul Testament a fost aspru lovitul Iov, dar nu ţin minte ca imagineaacestuia să fi fost replămădită vreodată în chipcomic, şi cu greu ar fi putut fi. Cît priveşte
gradul comic implicat în ipostazele noi ale luiIisus, precum în comportamentul donquijotescal prinţului Mîşkin, acesta coincide cu o atitudine binevoitoare, de simpatie, de compasiune, de iubire - potrivit cu o epocă în careşi cele mai sublime porniri începeau să îmbrace veşminte groteşti. Sufletul prooroculuiIona, în combinaţia sa cu sufletul ateului rusluminat, este supus însă unui tratament neiertător. Oare numai fiindcă Dostoievski nu-iputea suferi pe ateii ruşi luminaţi, transferîndu-şi în mod uşuratic antipatia şi asupra personajului biblic? Sau pentru că, indiferent deaceastă antipatie, sufletul lui Iona putea fichiar ab initio asociat unui suflet luminat şi
ateu?
107
Ultima întrebare mi se pare a fi deosebit depalpitantă. Ea indică şi descifrează retroactivascunsele valenţe moderne ale personajuluioriginar, valenţe sfidînd autorităţile sacrosancte ale timpului său. Ori să fi fost ipotetica asociaţie a lui Dostoievski de tot gratuită? Nucred. Un mare scriitor care mai era şi un excelent cunoscător al Bibliei, credincios pe deasupra, nu şi-ar fi permis niciodată o asemeneaerezie, dacă ea nu s-ar fi întemeiat pe ceva.Analiza scrupuloasă a textului biblic "incriminat" o dovedeşte, de altfel, corectă în cel maiînalt grad. Comportamentul lui Iona atuncicînd fuge din faţa Domnului şi atunci cînd serevoltă ulterior împotriva deciziilor lui măcar
tiranice dacă riu şi arbitrare ("Uite-aşa, dinprincipiu !"), este a unui gînditor luminat şi pejumătate ateu; cum pe jumătate atee sînt şi
poveştile cu furtuna, cu balena, cu oraşul Ninive şi cu vrejul. Iona este un dedublat modern, şi credincios şi revoltat împotriva credinţei - la începutul şi la sfîrşitul cărţii. Refuzînd porunca Domnului, el seamănă cu personajul care se culcă încăpăţînat de-a lunguldrumului; compunînd psalmul său de scuză
şi cinstire, nu după ce porţile raiului i s-audeschis, ci după ce a fost închis în iadul pîntecului de balenă (raiul şi iadul sînt interşan
jabile, o ştim de mult: nu degeaba îşi închipuie Svidrigailov viaţa viitoare ca pe o magherniţă oarecare, un fel de baie ţărănească,
afumată, cu pînze de păianjen prin colţuri !),el seamănă aceluiaşi personaj în faza sa con-
108
servatoare, cu "osana" pe buze; acest comportament supus şi ascultător se continuă şi îndrumul său lung, de foarte mulţi kilometri,pînă la Ninive. Deosebirea intervine doar ulterior; de aci încolo - ca să repet vorbelediavolului - începe adevărata anecdotă. Dostoievski a uitat anume sau a vrut să uite că
nu numai răzvrătitul poate deveni un conservator, ci acesta, după eşecul conservatorismului său, poate să redevină un mai aprig răz
vrătit. Ceea ce i se şi întîmplă lui Iona, înfinal mai cu temei supărat pe stăpînul raiuluidecît oricînd înainte. Rezultă că sufletul luiIona se poate amesteca şi înaintea parcurgeriicvadrilionului de kilometri cu sufletul unuiateu luminat, dar mai cu seamă după parcurgerea lor inutilă şi după nereuşita tentativă dea intra în graţiile stăpînului.
Dostoievski a avut o intuiţie profundă
atunci cînd i-a dat poveştii lui Iona o întorsă
tură comică. Dar tot Dostoievski ştia că dincolo de toate peripeţiile lor comice, personajele sale, în sufletul cărora a existat ceva şi
dintr-al nefericitului Iona, îşi pot în cele dinurmă reafirma tragismul, au dreptul de a seconsidera eroi tragici în ciuda a tot şi a toate.Rodion sau Ivan, ca să-i numesc pe cei maicaracteristici dintre ei, s-au luat la trîntă cuDumnezeu şi - în ciuda erorilor lor efectiveşi a resentimentelor autorului faţă de ei au dovedit şi măreţia unei revolte eşuate. Maiales Ivan, exemplar prin neacceptarea nu alui Dumnezeu ci a nedreptei lumi făurite de
el, prin neacceptarea biletului de intrare înrai cu preţul unor lacrimi de copii nevinovaţi. Iona de asemenea nu pe Dumnezeu îlreneagă ci lumea sa fals întocmită, în care ise oferă o misiune absurdă şi dinainte compromisă. Nu de Dumnezeu se îndoieşte Ionaci de dreptul său de a hotărî soarta indivizilorşi a popoarelor. Iar nesupunerea şi răzvrăti
rea unui credincios reprezintă primul pas sprenecredinţă. Atitudinea lui Iona e caraghioasă,
şi luminată. Nu poate încă să nu fie caraghioasă, dar poate fi de pe acum luminată.Anecdotalui Dostoievski se răstoarnă într-o demonstraţie inversă celei dorite de el, dar cel puţin
la fel de plauzibilă. La antipodul motivaţiei
lui Zosima, istorisirea despre proorocul Ionaeste într-adevăr minunată.
BALENA ALBA
Cu bună ştiinţă am păstrat pentru laurmă reincarnările lui Iona dominate de spiritul grav, rareori sau deloc înmuiat de tentaţia parodierii. Am procedat astfel. deoareceviziunile mai mult sau mai puţin groteşti, fără
a fi trădătoare în raport cu o scriere care dincapul locului a tolerat fisuri în sublimitatea ei,au ajuns că accentueze compromisurile pînă
aproape de compromiterea lui Iona; şi deoarece - parcă în susţinerea preferinţelor dincolo de grimase, ale personajului şi ale comentatorului - reîntrupările ce şi-au asumat risculseriozităţii, riscul tratării pe faţă măreţe şi îndurerate, s-au impus printre variantele moderne cele mai revelatoare ale temei.
Cu toate că Moby Dick, romanul americanminunat şi derutant de la mijlocul secoluluitrecut, nu este o variantă propriu-zisă. Eldebutează printr-un lung şir de "extrase" ehitologice, furnizate - se precizează cu umor- de către un ajutor de ajutor de bibliotecar,printre fişele ilustrative e şi un citat din Iona
111
("Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte
mare să înghită pe Iona"), situat însă printremulte alte autorităţi precum Facerea, Iov,Psalmii, Isaia, Plutarch, Pliniu, Lucian, Montaigne, Rabelais, Bacon, Shakespeare, Spenser,Hobbes, Bunyan, Milton, Dryden, Edge, Pope,Goldsmith, Jefferson, Burke, Cuvier, Hawthorne, Cooper, preocupaţi toţi de balene ; caşi printre mărturii de călătorie, cîntece, amintiri ş.a.m.d. Voi concede tot astfel influenţele
resimţite în Moby Dick din Shakespeare,Browne, Burton, Sterne, Rabelais ş.a. ; precumşi influenţa Bibliei, sau numai a primei salepărţi, egală ca însemnătate sau evident superioară celei a lui Iona (am în vedere cartea luiIov cu deosebire). În fine, Melville e original,fidel pînă la urmă doar sieşi, propriilor obsesii, cu un univers care îi aparţine integral şi
cu tradiţii funcţional implicate Într-o carteprogramatic înnoitoare.
Numai după precizarea că Moby Dick nueste, aşadar, sub nici o formă o reeditare alui Iona, sau a lui Iov, sau a oricui altcuivastrăin de unicul său demiurg, şi că povestealui Iona nu poate fi în speţă substituită dementei urmăriri a balenei albe de către căpitanul
Ahab şi echipajul vasului "Pequod", îmi voilua permisiunea să izolez în continuare momentele de contact efectiv dintre cartea luiIona şi Moby Dick. Chiar din acest unghi limitat şi particular, tema mi se pare a fi reală
şi fascinantă. Pe două planuri: unul local şi
uşor localizabil, celălalt general şi simbolic, în
112
acord cu acel simbolism atotinvadator de careîn etapa timpurie a noii literaturi americanes-au ataşat Nathaniel Hawthorne şi HermanMelville, spre a-l pătrunde şi desăvîrşi.
"Ziceţi-mi Ismael", ni se recomandă povestitorul fictiv al cărţii, cu un nume biblic desigur, dar desemnînd un personaj înzestrat cuo gîndire modernă, iscoditoare, tolerantă,
emancipată de legăturile religioase, de teamă,
de supunere, chiar de speranţă în divinitate- şi, recomandindu-ni-se, o porneşte în direcţia portului Nantucket, spre a se îmbarca peo balenieră. Se opreşte în New-Bedford, nimereşte în plimbările sale la capela "Vînătoru
lui de balene", o capelă în formă de corabie, cutribord şi babord, şi enoriaşi ascultîndu-şi
căpitanul, pe părintele Mapple, care le reinterpretează din amvon (în acest al nouălea
capitol al romanului, Predica) povestea profetului Iona. De fapt din nou doar prima eijumătate, cu furtuna şi balena, o poveste dincare, sub atenta lui îndrumare, marinarii carese vor avînta în curînd pe urmele altor balenesă poată trage învăţămintepioase.
Părintele Mapple spune deci o rugăciune,
înalţă un imn celui prăbuşit în adîncul chitului, citează în sfîrşit ultimul verset al primuluicapitol din cartea profetului, care figurează
şi ca moto al romanului, şi apoi exclamă:
"Iubiţi camarazi de bord, cartea asta, carenu cuprinde decît patru capitole, este unadintre cele mai subţiri şuviţe din puternicaparîmă a Sfintei Scripturi", îndreptînd astfel
113
atenţia auditoriului spre straşnica pildă, măr
turisită de Iona însuşi în psalmul său de teamă
şi de speranţă: "Ce nobilă e cîntarea pe care-oînalţă el, din pîntecele balenei! o cintaremăreaţă şi furtunoasă ca talazurile mării!"
Învăţăturile acestei cărţi, zice Mapple, ne privesc pe noi toţi, ca nişte păcătoşi ce sîntem,şi pe el cu deosebire, în calitate de cîrmaci alsufletelor. Iona a păcătuit, şi-a primit grabnicpedeapsa, s-a pocăit şi s-a rugat şi a fost izbă
vit. Pe lîngă păcatul nesupunerii el a luatasupra lui păcatul fugii de dinaintea lui Dumnezeu : s-a îmbarcat într-o corabie la Iafa sauIope cum i se spunea altădată, pe coasta Siriei,punctul cel mai răsăritean de pe Marea Mediterană, cu destinaţia Tarsis, cel mai îndepărtat
loc din Spania, aşezat la peste două mii de milespre vest, dincolo de strîmtoarea Gibraltar "Tarsisul nu putea fi alt oraş decît Cadizulde astăzi; aceasta e părerea învăţaţilor". Şi
după toate aceste indicaţii geografice lămuri
toare pentru oamenii obişnuiţi cu mările, cumilele marine şi cu porturile spre care să sepoată orienta, Mapple le descrie, tot pe înţe
lesul lor şi cu libere modernizări, primireafugarului ticălos, neîncrederea întemeiată amarinarilor Jack, Joe, Harry, discuţia cu căpi
tanul care i-a cerut un preţ de, trei ori maimare decît cel obişnuit, spre a-şi risipi îndoielile, somnul lui Iona în mica sa cabină, amă
nunţit descrisă cu acest prilej, apoi dezlănţui
rea furtunii, bănuiala marinarilor, mărturisi
rea deplină făcută de cel vinovat, care îi şi
114
roagă să-I arunce în mare ca pe "o ancoră" ;în fine deznodămîntul după a cărei consumare"balena îşi închide peste el colţii de fildeş,
aidoma unor zăvoare albe peste-o temniţă".
Şi, evocînd evlavia prizonierului, Mapple îşi
avertizează "camarazii de bord" că nu le dă
pe Iona ca exemplu de om care a păcătuit, cica exemplu de om care s-a pocăit, şi în primul rînd lui însuşi şi-l dă ca exemplu, fiindcă
dintre toţi el este "păcătosul cel mare". Dreptcare, pentru a-şi grava pilda tălmăcită şi maistatornic în memorie, o mai recapitulează odată, eveniment cu eveniment, pînă la cea dea doua poruncă dată lui Iona de a porni spreticăloasa cetate a Ninivei şi de a propovădui
"Adevărul în faţa Minciunii" _.- fiindcă vai şi
amar de cel ce nu propovăduieşte adevărul
sau de cel care propovăduindu-1 altora esteel însuşi un fugar dinaintea Domnului!
Acest capitol pe de-a întregul consacrat luiIona a fost conceput în termeni religioşi atîtde intransigenţi şi de rigizi, mergînd pînă lapostularea nesocotirii de sine obligatorii în faţa
poruncilor divine, încît însăşi exacerbareapuritan-ascetică i-a răsturnat în mod neaştep
tat sensul. Contrar celor afirmate iniţial, secuvine să recunosc acum faptul că într-o atîtde absolută gravitate nu putea să nu se fiinfiltrat, tocmai din pricina verticalităţiiţepene
prea orgolios afişate, un accent umoristic saugrotesc, de ridicolă naivitate, astfel încît pînă
şi discrepanţa dintre spiritul totalitar al predicii şi situarea ei într-o capeIă-corabie, în
115
prezenţa unor camarazi de bord şi cu referirila meseria familiară lor, pare să aibă aerulunei uşoare parodieri - nu ştiu exact dacă
în sine, sau în optica mai liberalului Ismael,sau doar pentru noi, cititorii unui veac învăţat
cu scepticismul... Mapple îl are în vedere nuatît pe Iona cît mai ales pe enoriaşii săi şi pesine însuşi, oameni reali care nicidecum nu sepot nesocoti pe sine, nu pot urma fidel porunciprea autoritare, au porniri şi interese pămîn
tene, şi se surprind mereu în postura presupusului păcătos. Demonstraţia nu priveşte astfelnici cerul şi nici infernul, ci viaţa de toatezilele a acestor neinfricaţi vînători de balene,obişnuiţi să îndure, sub un cer străin, setea,foamea şi colţii duşmanului - şi care, printrevicisitudini, şi-au inventat ori au fost de acordsă li se invente o călăuză cu un suflet tot atîtde aspru ca şi al lor.
"Predica" părintelui Mapple, unica paralelă locală şi localizabilă a romanului cu stră
vechea carte, reactualizeazăo strictă dogmatică
teologală dintr-o perspectivă realistă şi laică.
Iona devine camarad de bord cu Jack, Joe,Harry, un marinar oarecare pe balenierelesecolului al nouăsprezecelea, frate bun chiarşi al căpitanului Mapple, cel care tînjeşte dedorul absolutului şi e supus tentaţiilor relative.predicatorul modern dedublat, suferind, sfîşiat, omul pocăit şi omul păcătos, profetultimonier care se împotriveşte dorinţei de ase sustrage propovăduiriiunor adevăruri neplă
cute şi visează probabil nu umilinţa înternni-
116
ţării într-o balenă ci răpunerea în semn derăzbunare a însăşi temutei balene albe...
Ca atare Iona nu mai are loc în mitologiaînfruntării simbolice - veşnică, dîrză, neîmpăcată, pe viaţă şi pe moarte - dintre Ahabşi Moby Dick. Motivele biblice impregnează
însă romanul cu o constanţă şi o intensitatefără pereche pentru arta acestui practic şi
pragmatic veac. "Şi a săvîrşit Ahab, fiul luiOmri, fapte rele înaintea ochilor Domnului,mai mult decît toţi cei ce au fost înaintea lui",fiindcă nu i-a fost de ajuns să cadă numai înpăcatele regelui Ieroboam, ci a început să slujească lui Baal şi să i se închine, ridicîndu-iun jertfelnic în Samaria şi făcînd o dumbră
vioară şi pentru Astarte, încît "şi-a pierdutsufletul său", iar cînd a murit şi a fost dus şi
înmormîntat, şi carul lui spălat în iazul Samariei, "cîinii i-au lins sîngele lui Ahab, şi desfrînatele s-au scăldat în spălătura acelui sînge..." Din acest prototip descinde noul personajde roman, transfigurat însă tocmai într-unsimbol al urii neîmpăcate împotriva Răului.
Motive obscure au făcut ca în lume să se fiîntronat Răul, iar dacă Creatorul nu vrea saunu poate să-I stirpească, atunci trebuie să-i
dorească anihilarea, cu o hotărîre monomaniacă, măcar acest bătrîn bolnav şi cu unpicior înlocuit din osul adversarului său teribil. Un adversar al cărui principal prototipeste biblic şi el, leviatanul penultimului capitol al cărţii lui Iov, descris cu lux de amă
nunte cotidiene şi plastice, dar ca un "împărat
117
peste toate fiarele sălbatice", ca un balaur cucare nu-i chip ca omul să facă "legămînt".
"Vei putea tu să-i găureşti pielea cu săgeţi şi
capul cu cîrligul pescăresc ?". "Cine a deschisvreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sîntingrozitori !". "De măreţia lui se tem şi valurile, valurile mării se dau înapoi în faţa lui"."Să-I atingi cu sabia nu foloseşti nimic, nicicu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul"."El lasă în urmă o dîră luminoasă şi adinculpare un cap cu plete albe". Etc.
Ahab ar trebui să ştie toate astea, să
cunoască arhetipul balenei albe şi propriul săuarhetip, fiindu-i limpede că variantele tîrziinu pot sparge tiparele prestabilite, ci le potdoar modula, că înfrîngerea lui de către leviatanul reîntrupat este inevitabilă, să-şi amintească poate chiar îngăduinţa dată "draculuicelui mincinos să fie în gura tuturor proorocirilor acestora ai tăi", întru pierderea celuice se cuvenea pierdut. Melville îngrămădeşte
rînd pe rînd argumentele menite să-I întoarcă
din drumul său damnat, construieşte îndeosebiacel conflict memorabil cu adjunctul său Starbuck, care încearcă zadarnic dar tenace să-I
abată de la deznodămîntul iminent... pînă cînddementa încăpăţînare a căpitanului, urmărind
o aceeaşi unică menire în lume, aceea de aelibera lumea de malefieul Moby Dick, îl convinge, îl constrînge, îl supune şi pe adjuncthipnoticei adeziuni la cauza dinainte pierdută
a comandantului său.
118
Ahab cunoaşte, bineînţeles, riscurile aventurii sale. Le cunoaşte raţional sau, mai binezis, le-ar putea cu uşurinţă cunoaşte dacă s-arlăsa în voia raţiunii. Ceea ce refuză însă, încredinţîndu-se instinctelor, afectelor, dorinţelor,
voinţei şi în special urii fără de limite împotriva balenei în care vede simbolul viciilorabătute asupra acestei planete. Ahab e însetatde răzbunare, o simte pe deplin justificată,
asanatoare, salvatoare, dispus fiind de dragulei să dea frîu liber pornirilor sale satanice, să
pactizeze la nevoie cu însuşi necuratul.Literatura secolului trecut, filiaţia ei roman
tică, a răsturnat tabelul valoric tradiţional,
a acordat adesea întîietate personajului titanic,demonie, satanic, luciferic, faustic, rezervîndu-i în consecinţă lui Dumnezeu un rol nuodată pasiv, regresiv, de frînă a înnoirii. Dacă
lucrurile s-ar fi petrecut după reprezentările
marinarilor credincioşi şi cumpătaţi, cadrulştiut s-ar fi păstrat neschimbat, vînătoarea
s-ar fi limitat la balenele obişnuite şi "Pequod"s-ar fi întors la timpul potrivit acasă, încărcat
cu uleiul necesar unei vieţi îmbelşugate, pentru ca apoi s-o pornească iar în alte călătorii,
nu scutite de neşansă dar conforme oricumcu sacra şi pămînteana ordine a lucrurilor.Ahab nu acceptă această calmă desfăşurare
a. vieţii, micul ei ciclu filistin (sau acceptă
tocmai marele ei ciclu mitologic !), din simplulmotiv că atunci Moby Dick ar brăzda pe maideparte în voie şi de nimeni tulburat oceaneleşi ar culege în drumul său noi şi noi victime.
119
Ceea ce Ahab refuză de fapt, şi mCI nupoate să nu refuze, este acea ordine statornicită a universului în care, graţie tainiceivoinţe divine, i se asigură un loc privilegiatucigaşului, călăului, celui care la propriu şi
la figurat e un neom. El refuză predestinareaîn care este implicat şi răul, încearcă s-orenege, s-o răstoarne, s-o anihileze pe temeiulvoinţei sale libere şi neîngrădite. Ahab îiseamănă în această privinţă lui Ivan Karamazov, prin neacceptarea lumii absurd întocmite de Dumnezeu, ceea ce duce la rupereaalianţei cu Dumnezeu. Şi îi mai seamănă prinneputinţa de a găsi vreo cale de ieşire dinaceastă nebună şi înnebunitoare stare delucruri, în afara tentativei de a opune răului
înrăirea, de a se mîntui de ucigaşi prin crimă.
Avea temei Camus să-i alăture oamenilorrevoltaţi, moderni ca structură şi metafizicienica patos.
Se ştie că pe Melville l-a obsedat raportul"triunghiular" om-Dumnezeu-rău:predestinarea a tot şi a toate să însemne oare şi predestinarea răului? Calvinistul nemulţumit decalvinism se zbătea să priceapă relaţia obscură
dintre o voinţă divină obligatorie şi voinţa
umană liberă. Dacă lumea este fals întocmită,
se mai cuvine oare să te supui necondiţionat
celui care a întocmit-o astfel? Sau individuluiîi este dat dreptul să se răzvrătească după
voia inimii lui? Şi este oare această rebeliunecu adevărat liberă sau e tot predestinată? Iarîn cazul din urmă n-ar fi tot Dumnezeu cel
120
care poartă răspunderea pentru sfidarea luiDumnezeu? Răspunderea pentru dinamitareaordinei de el stabilită şi pentru dinamitareacelui care a cutezat să o dinamiteze? Răspun
derea şi pentru negare şi pentru eşecul
negării ?!Pînă la urmă însă nu aceste interogaţii
încîlcite ale unei dogmatice teologii calvinistemă interesează, ci implicarea predicii luiMapple în istoria rebeliunii lui Ahab; deşi secuvine reţinut adevărul important după carerevolta împotriva întruchipării răului însemnează implicit revoltă împotriva predestinării
şi ca atare împotriva lui Dumnezeu însuşi.
Legătura dintre predicatorul smerit şi căpita
nul rebel nu ne poate scăpa, chiar dacă ea nueste directă şi mărturisită. Altminteri întregcapitolul despre capela "Vînătorului de balene"ar fi gratuit. Pînă şi numele capelei intonează
însă un viitor laitmotiv al romanului, iar MobyDick va descinde astfel nu numai din leviatanul cărţii lui Iov ci şi din balena cărţii luiIona. Doar şi balena trimeasă întru pedepsirea omului nesupus tot Domnul a născocit-o.
Drept care, la un mai înalt nivel filozoficdecît cel strict caracterologic sau temperamental, acest om nesupus, Ahab, se va putea recunoaşte în acel om nesupus, Iona adică, pecare îl renaşte într-o ipostază mai dîrză şi
mai temerară, fără compromisuri şi conformisme. Prin refuzul său de a urma poruncadivină şi prin tentativa sa de fugă, Iona a vrutşi el să se sustragă predestinării şi să demon-
121
streze o individualitate capabilă de opţiuni
libere. Ar fi putut şi el să ştie, şi raţional şi-a
şi dat probabil seama, că rebeliunea nu aresorţi de izbîndă; acest lucru nu l-a împiedfcat totuşi să se răzvrătească. Mai mult decîtatît: Iona a vrut şi el să se opună în felulsău răului, sau măcar să i se sustragă, să nuparticipe la proliferarea lui, bănuind că atîtreuşita cît şi nereuşita misiunii sale vor ducela înmulţirea victimelor, dintre care multeinocente, fie din rîndul ninivitenilor fie dintr-al iudeilor. Dacă decizia de a nu pedepsioraşul Ninive îşi avea într-adevăr temeiul inargumentul celor o sută douăzeci de mii decopii nevinovaţi şi al unui numărmare de dobitoace de asemenea nevinovate, atunci cIarvă
zătorul Iona se putea la rîndul său pe dreptcuvînt întreba, de ce li se permite ulteriorasirienilor, lăsaţi cu dărnicie în viaţă chiarprin intermediul misiunii sale, să ucidă omulţime de alte dobitoace şi să tîrască înrobie o mulţime de' alţi oameni neputincioşi
în a deosebi dreapta de stînga lor? !Eroii lui Dostoievski şi 1van Karamazov cu
deosebire au cutezat să răstoarne în mod spectaculos argumentul invocat de Dumnezeu înultimul verset al cărţii lui Iona, şi să se ridicemînioşi împotriva acelei lumi a lui Dumnezeuîn care li se permite unor părinţi demenţi saumoşieri bestiali să chinuiască copii nevinovaţi,
fără obişnuinţa de a deosebi binele şi răul, şi
nepricepuţi în cuvintul îndreptării, devreme cesînt prunci şi hrăniţi cu lapte... Mîrţoaga ucisă
122
în bătăi din visul lui Raskolnikov şi chinulcopiilor din relatarea lui Ivan către Aleoşa iată temeiul fizic al revoltei lor metafizice. Alrevoltei credinciosului Aleoşa, ţin să reamintesc, al bunului şi smeritului mezin obligat delogica implacabilă a fratelui său mai mare să
dorească pînă la urmă şi el uciderea călăilor.
Cum să nu fi rîvnit la uciderea ucigaşului leviatan căpitanul Ahab, cel dur şi lipsit de smerenie? Iar dacă mai liberalul Iona nu s-a gîndit la aşa ceva decît tîrziu şi pentru niniviteni,cum să nu fi încercat el anterior să evite mă
car participarea la o misiune incomodă şi periculoasă, preferînd să ajungă mai degrabă victimă decît călău ? Şi să nu fi pus chiar un focmare în pîntecele balenei, în varianta pe careşi-a imaginat-o Lucian, pentru a-şi omorî temnicerul şi pentru a ieşi în fine la lumină, sausă nu fi încercat, ca în aceea a lui Sorescu,să-şi taie cu cuţitul sau cu unghiile un drumde evadare ori măcar o fereastră mică princare să poată fi zărită lumea din afară?!
Revolta, de la cea laşă şi blîndă pînă la ceacurajoasă şi frenetică, este implicată, orice s-arspune, şi în destinul lui Iona. Melville nu-laprobă necondiţionat pe Ahab dar, ca şi Starbuck, trece din ce în ce mai hotărît de partealui. De partea omului temerar care nu-şi îndoaie genunchii în faţa nici unei predestinări
şi care nu vrea să se nesocotească pe sine dedragul lui Dumnezeu. De partea omului carenu vrea să fie înghiţit de balene şi să mai şi
înalţe temnicerului său psalmi de credinţă. Al
123
omului care vrea să biruie balena. Omul care,dacă va fi înfrînt, legat de duşmanul său pevecie şi tîrît în largul oceanelor răscolite. vaputea fi recunoscut de departe de către semenii săi ca un steag al dîrzeniei şi al neîmpă
cării.
ALEGEREA NF..cESARA ...
Alături de acele reinterpretări moderne alecărţii lui Iona în care, pornindu-se de la unfragment al ei (de regulă povestea chitului), seajunge la o construcţie sensibil deosebită deoriginal, integral datorată noului autor, ală
turi de folosirea numai a cîte unui motiv arhetipal, extinsă într-o viziune inedită şi variată
potrivit cu vorba molieriană "je prends monbien ou je le trouve" - în secolul al douăze
celea a mai fost alcătuit un poem, singulardupă ştiinţa mea, in care poetul a purces laefectiva repovestire detaliată a vechii istorisiri,epizod cu epizod, deşi urmărea tot scopul dea-şi mărturisi zbaterile şi căutările generate detimpul său. S-a născut astfel o efectivă dublură, perfect mulată pe original şi lipsită deorice slugărnicie, în care se parcurg toate încercările lui Iona, cu un îndreptăţit accent pedeznodămîntullor.
Am în vedere Cartea lui Iona, acest splendid edificiu epic publicat în revista "Nyugat"pe primele douăsprezece file ale numărului din
125
septembrie 1938 şi căruia Babits Mihăly i-amai adăugat în 1939 un epilog liric, mărturisit
şi accentuat autobiografic, sub titlul Ruga luiIona. Poemul e scris în iambi de cinci, şase şi
jumătate sau chiar şapte şi jumătate de picioare, cu rime împerecheate, într-un limbajcînd foarte modern cînd voit arhaizat, alternează procedeele comice şi detaliile de un realism frust cu pasaje retoric-avîntate sau atingînd tonalitatea unei ode. îmi este cu neputinţă măcar să sugerez subtilitatea de limbă şi
de stil a acestui produs tîrziu, de fapt final şi
concluziv, din opera poetică a autorului. La capătul unui drum lung şi sinuos, la răspîntia
dintre o boală grea şi moartea iminentă, Babits se confesează şi îşi face bilanţul, întrebîndu-se dacă nu a comis erori şi dacă va maiavea răgazul de a le răscumpăra. Mă voi restrînge numai la ţesătura tematică vizibilă şi caidee lesne de generalizat a acestei variantecontemporane, spre a surprinde cel puţin modificările ei din ce în ce mai importante comparativ cu prototipul antic, spre a înţelege sensul unei viziuni fidele şi infidele originalului,precum şi măsura detaşării sale de celelalteprelucrări ale mitului.
Prima parte se mai conformează cărţii iniţiale, în spirit şi adesea în literă, pe urmelecelebrei tălmăciri ungare datorate protestantului Kârolyi, pe care catolicul Babits nu sesfieşte să o urmeze totuşi: Iona fuge de poruncă, deoarece urăşte destinul de profet şi seşi teme de oraş, ar dori să evadeze într-un de-
126
şert sau într-o pădure părăsită, unde să fielinişte, pace şi unde el să se poată simţi ocrotit;fuge de Dumnezeu ca hoţul de călău, se îmbarcă la Iafa spre Tarsis, Domnul trimite însă
vînt mare şi înalţă valuri asemănătoare zidurilor unui nou Ninive; marinarii aruncă totulîn apă, înnebunesc aproape de groază pînă nu-ivine cîrmaciului în minte să-I supună pe Ionaunui interogator dur, presărat cu vorbe marinăreşti fără perdea; Iona se destăinuie smerit, opt braţe vînjoase îl saltă peste bord ca nucumva corabia să se scufunde din pricina lui- căci grele sînt plumbul şi piatra, dar maigreu e sufletul apăsat de un tainic păcat -,marea se calmează şi marinarii sleiţi sînt bucuroşi să-i promită, uşuratic, ofrande Domnului...
Aşadar, cam tot ceea ce ştiam de la autorul anonim; în plus cîteva detalii semnificative şi un ton neobişnuit de realist, care cumilenii în urmă nu ar fi fost de conceput.Aceste modificări se continuă şi în a douaparte a poemului, în care se descrie detenţiunea din pîntecul balenei, în termeni arhaizanţi dar şi cu specificarea exactă şi destul debrutală a mediului impropriu. Descindem înadîncul putred şi pestilenţial, într-o întunecimesărată, murdară, umedă şi săracă în aer, descrise comic şi serios, parodiat şi grav. Mesajulpe care prizonierul îl adresează temniceruluisău suprem, într-o manieră nu prea smerită,
ci reamintindu-i inseparabilitatea lor, amîndurora şi necesară şi chinuitoare, instituie o relaţie inedită între păstorul şi dulăul său. Peştele
127
il chinuie pe Iona, Iona chinuie peştele, într-unraport local de reciprocitate care se extrapolează şi asupra stăpînului de neconceput fără
slugă, după cum nici sluga nu ar putea fi imaginată fără de stăpîn. Acesta e şi motivul dualităţii lui Iona, smerit şi neînduplecat, dispussă se roage şi să şi denunţe, deoarece nu numaiel se ascunsese de Dumnezeu, ci şi Dumnezeuse ascunsese de el, fără ca vreunuia să-i fi fostdat pînă la urmă să evadeze din faţa celuilalt ;drept care vine ziua a patra şi balena îl varsă
pe Iona la mal, împroşcîndu-l cu sînge, cu gră
sime şi cu fiere.a întorsătură nouă cu adevărat ne aşteaptă
de-abia în a treia parte a poemului. Potrivitobligaţiei ce i-a fost reamintită, de a proorocisfîrşitul Ninivei, Iona ajunge acum în oraşul
pe ale cărui drumuri întortocheate nimeni nuputea găsi ieşirea în mai puţin de trei zile,ajunge şi începe să predice: în prima zi, negustorilor dintr-o piaţă în formă de stea, darnegustorii îl iau în derîdere şi continuă să mă
nînce, să se certe, să se înşele; în cea de adoua zi, actorilor şi mimilor neruşinaţi, dintr-o altă piaţă, unde femeile se adună în jurul său, îi adulmecă mirosul de peşte, înfricoşate şi totodată atrase de sufletul său bărbă
tesc, aspru şi întunecat; ca în cea de a treiazi, în tovărăşia acestor femei, să se îndreptecătre palatul regal, unde era aşteptat, să fieintrodus într-o sală încăpătoare în care zăceau
leneşi mai-marii imperiului - robii servindu-i, slugile goale dansînd în faţa lor sau uei-
128
gindu-se întru a lor desfătare - şi să fie aşe
zat în vîrful unei coloane pentru a-şi ţine învoie discursurile şi a prezice sfîrşitul lumii.Atît de nemilos batjocorit, Iona îl blestemă
atunci pe rege şi curtea, femeile şi palatul, actorii şi mimii, negustorii şi meseriaşii, întreguloraş damnat şi imoral, şi o ia la goană printresculpturi, de-a lungul unor săli, coridoare, gră
dini, trecînd înot un lac, coborînd pe burlaneşi grilaje, în fugă pe străzi, peste bastioane şi
pe lîngă ziduri, pînă afară din cetate, în sufletcu o singură viziune teribilă, că din Ninive nuva rămîne piatră peste piatră. Şi retrăgîndu-se
în pustiu, se obligă să postească şi să se roagepînă cînd, fatidicele patruzeci de zile odată
scurse, cerul se va înroşi de flăcări, pămîntul
se va cutremura şi turnurile cetăţii se vor pră
buşi, nimicindu-i pe toţi ninivitenii, taţi şi
mame, fii şi fiice, fraţi şi surori, după cumnimicitu-s-a şi întreaga familie a lui Ieroboam.Şi, în aşteptarea sfîrşitului groaznic, el i sedestăinuie Domnului, spunînd că nu voise să-i
îndeplinească porunca, dar iată că a fost constrîns să predice şi să proorocească, fiindcă
(urmează două rînduri des citate în literaturamaghiară) al păcătosului complice fi-va mutul,iar fratele se cade pentru frate să dea seamă.
Şi se jeluieşte stăpînului că sluga i-a fost batjocorită în chip nemilos, că verbul şi adevărul
s-au dovedit a fi arme slabe, şi că el, Iona,iubitorul de pace, a ajuns profetul luptei şi aldistrugerii ; şi îl conjură pe Dumnezeu să distrugă oraşul, să extermine neamul pervertit şi
129
toate generaţiile înrăite, fiindcă nici dreaptateaşi nici pacea nu se vor putea instaura pînă cîndflăcările orgolioasei cetăţi nu vor fi atins cerul. Dar trece o săptămînă, trec două, trei,patru, cinci, trece ultima zi a sorocului, dimineaţa, amiaza şi seara - şi nici o singură casă
din Ninive nu cade pradă focului!Schimbarea de principiu operată de Babits
în această penultimă parte a poemului său pe lîngă descrierea mult mai detaliată, maiplastică şi mai concludentă a oraşului - esteneconvertirea ninivitenilor în urma prediciilui Iona. Cei care îl ascultă, îl iau, dimpotrivă,
în derîdere, se amuză pe seama lui, îl batjocoresc ca pe un tîlcuitor smintit şi vizionar absurd, bun doar să-i distreze pe cei obosiţi detreburile cotidiene sau să-i amuze pe cei obiş
nuiţi cu trîndăvia. Ridicolul în care eşuează
misiunea lui Iona este verosimil din punct devedere istoric, apropiat destinului multor predicatori şi prezicători din acea vreme, neluaţi
nici ei în seamă ; el justifică furia oarbă a luiIona, transformat subit dintr-un fugar speriatşi un adept al vieţii tihnite şi al unor soluţii
paşnice, într-un neînduplecat adversar, însetat de sîngele ninivitan ; şi accentuează dramatismul deznodămîntului,încă nebănuit de profet, ca şi postura lui concomitent groaznică şi
jalnică, chinuită şi caraghioasă.
In partea a patra care încheie poemul,Dumnezeu realizează în fine cu satisfacţie că
acel drept cuvînt al lui Iona începe să dearod în cîte un suflet mai temător, drept care
130
decide să amîne răzbunarea, să aştepte; timpulîi stă oricum la dispoziţie şi secolele îi sîntslugi. Şi se gîndeşte că Iona va pieri, dar că
în locul lui veni-va altul, altă slugă care să-i
îndeplinească vrerea. Iona nu cunoaşte însă
acest gînd înţelept, îi impută de aceea Domnului în termeni drastici că a fost constrîns laminciună şi mincinoşi s-au dovedit astfel şi
calendarul şi însuşi Dumnezeu. Urmează epizodul cu vrejul, care la Babits ia chipul unuidovleac cu frunză mare şi protectoare, Iona sebucură de umbra răcoroasă, dar dovleacul seusucă şi Dumnezeu îşi moralizează supusul întermenii parabolei ştiute; cu deosebirea că îizugrăveşte iarăşi detaliat şi în culori vii oraşul de care i s-a făcut milă, secolele. care autransformat această cetate într-o miraculoasă
carte cu imagini a istoriei, îi laudă epocile deglorie şi sutele de mii de suflete care au locuit-o, s-au bucurat de binefacerile ei şi au pă
cătuit totodată, nu încape nici o îndoială dar cine să poată cu exactitate despărţi celefăptuite de dreapta şi de stînga lor? Robuluinu îi rămîne decît să predice, stăpînul va acţi
ona în schimb, potrivit unei samavolnice diviziuni a menirilor. Nu trăiesc etern nici Ninive,nici dovleacul, nici Iona, în locul lor apar alteoraşe, alte plante şi noi oameni, căci în guraDomnului acelaşi lucru înseamnă patruzeci dezile, patruzeci de ani sau de o mie de ori peatît. Şi, sub povara acestei învăţături mult maideşfăşurate decît la origini, cel dojenit îşi
pierde glasul iar oraşul continuă să-şi depene
131
zilele ce i-au fost măsurate întrucîtva maidarnic decît nădăjduise Iona...
Chiar în cadrul unei continuităţi acceptate,tonalitatea şi mesajul se schimbă aşadar cudeosebire în a doua jumătate a poemului. Babits a intuit insuficienţa şanselor de reinterpretare pe care i le putea oferi episodul cu balena, comparativ cu misiunea la Ninive şi
eşecul ei, şi şi-a canalizat darul său de poetgînditor cu precădere spre aceste scene dinurmă. El l-a constrîns mai întîi pe Iona la undeosebit de dureros eşec în cetate, l-a întă
rîtat, l-a împins către atitudini războinice,
extremiste şi i-a potenţat astfel tragedia finală. In confruntarea deschisă de după neimplinirea profeţiei şi de după pilda cu dovleacul,el şi l-a imaginat pe cel puternic ca explicîndu-i cu francheţe celui slab motivele pentrucare a fost amînată răzbunarea şi pentru carenu are de fapt nici o importanţă dacă lui Ionai se răsplăteşte supunerea cu greu obţinută
sau dacă i se hărăzeşte batjocura şi ruşinea:
contează doar veşnicia, istoria cea atotcuprinzătoare, ansamblul schimbării universului, faţă
de care nu contează nici dovleacul, nici Iona şi
nici oraşul, oricum însă mai degrabă un -oraşcu sute de mii de suflete şi cu bogăţiile luitrudnic adunate decît orgoliul unui singur slujbaş care ţine morţiş să i se răsplătească
devotamentul şi să i se împlinească întocmaiprofeţia.
Georg Lukăcs spunea că Babits se judecă
în poemul său de fapt pe sine însuşi, pentru
132
ezitările lui, pentru neacceptarea îndelungată
a unei grele dar necesare misiuni în timpurinoi de răstrişte, pentru iluzia retragerii posibilepe tărîmuri poetice mai paşnice şi mai neangajante. Iona, care fuge din faţa necesităţilor istorice şi care apoi le acceptă, dar îşi dă seamade insuficienţa cuvîntului comparativ cufapta, iar în final recunoaşte cu amărăciune
imposibilitatea concordanţei dintre realităţi şi
idealurile legitime ale omenirii suferinde,' arfi ca atare un alter ego al poetului. Cartea luiIona, dureroasă confesiune autobiografică, arpleda pentru nevoia angajării politice în înfruntarea inumanităţii fasciste, de un extremism anterior inimaginabil. Kardos PaI, biograful recent al lui Babits, întregeşte acestdiagnostic prin identificarea unui "mesaj dual":poetul e convins că trebuie să propage adevă
rul fără a se izola de imperativele epocii încare trăieşte, dar avertizează şi împotrivaeventualităţii degradării acestei cerinţe, prinsupralicitare, în opusul ei nedrept şi inuman;în ambele gînduri, şi în dreptatea lui Iona şi
în temperarea hipertrofierii ei, se relevă untăiş antifascist, cel din urmă veştejind totodată
orice fel de unilateralitate dogmatică.
Poemul este neîndoielnic împlîntat în dramaticele căutări intelectuale ale unui sfîrşit dedeceniu eroic şi barbar, premergător barbarieişi eroismului celei de a doua conflagraţii mondiale. Motivele lui lucide, amare şi în cele dinurmă catartice vor să spună, în specificul lorlimbaj nediscursiv şi deci intraductibil, că po-
133
eţii nu mai pot rămîne "au dessus de la melee",că se cuvine să accepte grele misiuni şi poateriscante profeţii, chiar dacă soarta cetăţilor ova hotărî nu cuvîntul lor, ci faptele semenilorlor, toate laolaltă; dar că nici riscul de a nufi ascultaţi, urmaţi şi confirmaţi nu îi dezleagă
de obligaţia participării intense la bătăliile epocii lor...
Nu degeaba tace Iona în final, după cepătrunde mai marea şi mai complicata logică
a istoriei, în care lui i-a fost rezervat un rollimitat şi supus erorilor: prin tăcere el încuviinţează dreptatea nedreptăţii la care a fostsupus. Ruga lui Iona, cutremurătorul epilogliric de numai 26 de rînduri, în care autorulse identifică de astă dată făţiş cu personajul,îl conjură de aceea pe Stăpîn să-i mai permită încă o dată celui bolnav şi pe cale de a fidefinitiv înghiţit de gura unei mai întunecateşi veşnice balene, să reia de la capăt ştiuta
aventură: să coboare în adîncul viu, întunecat, surd şi fierbinte al suferinţelor, nu pen!ru trei zile, ci pentru trei luni, trei ani saupentru trei secole; să i se permită aşadar cala capătul vieţii să-şi regăsească vechea voceşi să-şi ordoneze cuvintele într-un batalionperfect; să poată spune astfel tot ce mai arede spus cu neînfricare şi cît mai viguros cuputinţă, şi să nu obosească din zori şi pînă-n
noapte sau pînă cînd puterile cereşti şi ninivitene îl vor lăsa să cuvînte şi să nu moară...
Această ultimă răsturnare spectaculoasă aînvăţăturii lui Iona a fost din vreme pregătită,
134
dar ni se dezvăluie pe deplin doar acum.Muritor, năpăstuit, fricos şi victimă, Iona îşi
asumă în fine destinul cu demnitate şi cuintransigenţă, se arată pregătit şi dornic de aintra în serviciul lui "trebuie-să-fie", conşti
ent că va putea fi nedreptăţit sau chiar zdrobit. Alt Sisif într-o altă interpretare decîtcea camusiană, Iona vrea să fie fericit înnefericire şi mai mult chiar decît atît: conşti
ent de utilitatea jertfei sale. Fără a fi atotputernic, cuvîntul are şi el un sens superior,el nu schimbă din temelii cursul istoriei, dar îlinfluenţează puţin cîte puţin, iar urmările chiar şi cele mai neînsemnate - justifică adevărul cu temeritate rostit.
a poveste considerată îndeobşte ca fiinddeprimantă ia astfel o neaşteptată turnură
tonică, stenică. Babits şi-l imaginează în finalpe Iona ca ştiind dinainte tot ce i se va întîmpla şi acceptînd cu toate acestea sau tocmaidin acest motiv să joace un rol activ în istorie. Dar nu cunoscuse oare din capul locului şi
.acel prim Iona deznodămîntul aventurii saleşi oare nu acceptase şi el să-I pregătească dinrăsputeri?
Babits nu laicizează ostentativ o povestereligios aureolată; el păstrează chiar multedin naivităţile unei gîndiri arhaice, nemaivorbind de rafinata sa limbă biblică, în acărei remodelare a excelat alături de confratele său revoluţionar şi protestant, Ady Endre.Pragul superior al dezbaterii purtate de elpriveşte însă în mod neîndoielnic lumea
135
aceasta, a noastră, cu încercările şi bolile ei,cu misiunile şi înfrîngerile ei, cu mersul eiînainte în ciuda a tot şi a toate. In voinţa
divină el răsfringe legităţile istorice deansamblu şi perspectivele umane cuprinzătoare; iar legea nu face decît să-şi croiască
un drum sinuos prin mijlocirea lui Iona, slujitor mărunt şi înşelat. Necesitatea înlocuieşte
predestinarea. Iar libertatea, voinţa individuală, alegerea conştientă nu se mai răzvrăteşte
împotriva necesităţii, ca în cazul lui Ahab,ci îi devine aliată de nădejde.
Babits reabilitează hegelianul "trebuie-să
fie". Şi îl reabilitează şi pe Iona, care şi el"trebuie-să-fie", anume pentru ca istoria să
se umanizeze. Conştiinţa menirii înnobilează
suferinţa şi îi împrumută omului verticalitate. Dintr-un posibil Sisif fericit Iona devineun virtual Prometeu demn !
... ŞI INCA O MISIUNE
Convins fiind că am epuizat sfera variantelor şi variaţiilor literare ulterioare - decapitală importanţă - ale mitului urmărit,
mi s-a întîmplat să dau peste un comentariuoarecum lateral, datorat însă celui mai deseamă artist modern al cuvîntului şi care confirmă unghiul de vedere pozitiv-umanistasupra lui Iona. Anterioară întreprinderii luiBabits cu o bună jumătate de secol, o insereztotuşi în acest punct al relatării mele, nunumai pentru că un fragment publicistic nuare cum se lua la întrecere cu un poem desfăşurat pe această temă, dar şi pentru că oformulare mai tezistă are darul de a rotunjio demonstraţie în plan poetic prin forţa împrejurărilor mai voalată, ca şi calitatea de a pregăti o încheiere care nici ea nu mai poate fiprea mult amînată...
...şi cum spuneam, printre multiplele scrieri autobiografice despre "ruptura" produsă
în concepţia lui Tolstoi şi despre trecerea lui
137
corespunzătoare pe noile poziţii tolstoist-moralizatoare, am dat peste studiul filozofic-teologic In ce constă credinţa mea?, scris înanul 1883, doi ani după cezura fatidică dintreepoca premergătoare şi ulterioară crizei. Inacest studiu se găseşte şi un fragment explicativ privitor la Iona, important şi pentru Ionadar mai ales pentru Tolstoi însuşi, avînd învedere motivele care l-au făcut să se identifice de astă dată în mod expres şi programatic cu profetul din vechime.
Lev Nicolaevici polemizează cu "eroarea"potrivit căreia "omului îi este mai uşor să seîndepărteze de lume decît să se supună ispitelor ei", eroare de mult cunoscută dar împotriva căreia a fost de fapt "scrisă povestireadespre proorocul Iona..." "Gîndul povestiriieste acelaşi de la început şi pînă la sfîrşit:
proorocul Iona vrea să fie drept de unul singur şi să se îndepărteze de oamenii pervertiţi.
Dar Dumnezeu îi arată că el e un prooroc,că este nevoie de el doar în măsura în carecunoaşte adevărul şi ca să transmită acestadevăr oamenilor rătăciţi, motiv pentru caretrebuie să nu fugă de oamenii rătăciţi ci să
trăiască laolaltă cu ei." Greşeala lui Iona,insistă Tolstoi, constă în a dori "să fie deunul singur înţelept şi bun", motiv pentrucare i se şi întîmplă întîmplarea cu "dovleaeul", sensul parabolei fiind astfel rezumat:"cunoaşterea adevărului de către tine numaide aceea a fost necesară ca s-o predai celor cen-au avut-o". Iisus a cunoscut, a îndrăgit şi
138
a reactualizat această parabolă atunci cînd,supus tentaţiei, a fost dus de diavol în pustiu,dar şi-a înfrînt tentaţia şi s-a întors în Galileea, s-a întors adică din pustiu printre oameni,fără să-i dispreţuiască pentru păcatele lor şi
invăţîndu-i adevărul. Ceea ce, zice Tolstoi,bisericile n-au făcut, pentru că au uitat miezul învăţăturii, au trădat oamenii şi au trădat
viaţa, care a devenit din ce în ce mai rea şi
mai greu suportabilă în bună măsură datorită lor. Viaţa fericită nu poate însemna însă
altceva decît fireasca legătură cu natura,munca permanentă şi îndeosebi munca fizică,
viaţa de familie, "legătura liberă, de iubire,cu cei mai diferiţi oameni ai lumii", "sănă
tatea şi moartea nedureroasă". Urmează oconcluzie special subliniată de autor: "Omultrăieşte nu pentru ca alţii să lucreze pentruel, ci ca el să lucreze pentru alţii. Hrănit vafi cel ce va munci." După care, potrivit cutitlul studiului, Tolstoi enumeră principiilecredinţei sale, între altele astfel: "Cred că
eu sînt Ninive faţă de ceilalţi Iona, de la caream aflat şi aflu adevărul, dar şi că sînt Ionafaţă de ceilalţi niniviteni, cărora eu trebuiesă le comunic adevărul..."
Ideea misiunii necesare, pentru că estefolositoare oamenilor, vieţii lor pămîntene şi
sensului acestei vieţi, devine laitmotivul acestei remarcabile meditaţii. Pe Tolstoi nu-l interesează nici episodul precedent al balenei şi
nici cel următor cu vrejul uscat decît înmăsura în care ele se pot raporta la predica
139
ninivitană, iar această predică îl interesează
numai în măsura în care evidenţiază imperativul slujirii obştei de către individul altminteri răzleţit. Demnă de reţinut mi se pareşi absenţa dintr-o viziune conştient şi consecvent "îndreptată" (verticalitatea fiind şi ea"liniară" deoarece îndreaptă sinuozităţile şi
contorsionările opţiunilor pro şi contra),absenţa aproape totală a suferinţelor îndurate de Iona: ele nu sînt consemnate, ci doarpresupuse în funcţionalitatea lor practică, asemenea unui preţ evident şi evident util, neizolabil de întregul lor rost uman. Numai unindividualist s-ar concentra excesiv asupra propriei persoane, deplîngîndu-i eşecurile; chinular putea trece în prim-plan numai la cel preocupat prea mult de propria-i personalitate. Tolstoise simte însă din ce în ce mai neînsemnatîn comparaţie cu marile colectivităţi, de aceeanici o înfrîngere în sine nu are cum să-i reţină
atenţia, decît în măsura în care aceasta corespunde unei victorii pentru alţii. Tolstoi îldojeneşte pe Iona şi se dojeneşte pe sine pentru un egocentrism uman şi umanist inacceptabil, -ale cărui urme nu le-a putut de totextirpa din comportamentul său. Şi visează oşi mai categorică decît la Babits subordonarea eu-lui său slab, trecător, perisabil faţă delegile morale pe care acest eu le are de slujitşi de propulsat.
Este adevărat că eticocentrismul tolstoian,din ce în ce mai tăios antiestetic, se recunoaşte a fi şi de esenţă religioasă, legea morală
140
interferîndu-se şi confruntîndu-se în cele dinurmă cu .legea absolutei sacralităţi, aşa cumeste ea revelată în dumnezeire. Tolstoi trebuiasă se întoarcă la mitul lui Iona, ca slujitorrăzvrătit şi umil al unui stăpîn abstract, nevă
zut, absent. Obsesia ultimelor sale decenii decăutări devine în mult mai mare măsură Dumnezeu-Tatăl decît Iisus-Fiul, cel care îl subjugase pe marele său confrate şi rival Dostoievski, şi mi se pare deosebit de semnificativfaptul că, răsturnînd toate schemele în contrariul lor, teluricul Tolstoi se angajează încăutarea unui punct fix abstract, pe cîtă vremeprin excelenţă spiritualizatul Dostoievski sesimţise atras de pămînteana incarnare a acestei abstracţiuni...
Pilda proorocului din vechime începe să
planeze din ce în ce mai evident asupra dramaticelor confruntări tolstoiene şi tolstoisteale ultimelor sale decenii, şi pentru identificarea lor nici nu era absolut necesară descoperirea unei programatice identificări cu Iona.Descendenţa "ultimului" Tolstoi din spiritulaspru şi umanizat, viguros şi contradictoriu alcărţii lui Iona îmi fusese pe deplin clară cumult înaintea confirmării ei explicite, carenu a făcut decît să introducă în ansambluldat un element multă vreme necunoscut darobligatoriu.
Intr-adevăr, întreaga activitate personală şiobştească, publicistică şi literară a aceluia careşi prin vîrstă şi prin înfăţişare şi prin atitudini era pe cale să semene surprinzător proo-
141
rocilor din Vechiul Testament, şi care era convins că proorocirile lui vor trebui şi vor puteasalva lumea de păcatele ei (presupuneredreaptă şi nedreaptă, reală şi iluzorie ca încazul tuturor profeţilor şi profeţiilor mai vechişi mai noi), întreaga, zic, această mult lăudată
şi mult hulită activitate se înscrie în cerculde foc al pildei lui Iona. Mărturiseşte doar şi
Tolstoi, cu o smerenie şi o supărare concomitent crescînde, cum a vrut el multă vreme să
scape de obligaţiile pe care le simţea de neocolit, şi pe care şi le-a asumat după aceea,pentru a ajunge martorul neconvertirii ninivitenilor epocii sale şi al nepedepsirii lor în ciudapăcatelor care le apăsau sau ar fi trebuit să
le apese sufletul, precum şi martorul proprieisale pedepsiri, în ciuda extraordinarei tentative de a se elibera de păcat.
Fugii lui Iona de la începutul misiunii îicorespunde, ca o tainică rimă, fuga lui Tolstoide la sfîrşitul ei, fuga de familie, de o situaţie
îmbelşugată şi de aceea insuportabilă,de o societate coruptă din temelii; îi corespunde şi i seşi opune, pentru că această fugă, suspectată deduşmani ca drum spre deşert, a fost concepută
şi a fost cu adevărat o fugă din deşert, înapoi în lume, la oameni, de dragul oamenilor,pentru slujirea celor sărmani şi năpăstuiţi,
supuşi altor suferinţe pe deplin reale şi decare cineva trebuia să cuteze să-i elibereze.Din păcate nu i-a eliberat, calea urmată eraprea puţin eficientă, dar cercul s-a închis şi
142
simbolul unei arte decantate din viaţa s-adesăvîrşit într-o viaţă împlinită asemenea uneiopere de artă.
Tolstoi ne apare ca noul Iona, chinuit şi
fericit că se poate chinui nu în zadar, ci dedragul mulţimii. El a cunoscut şi adîncul chitului şi înşelăciunilenoilor imperii, a fost înşe
lat în aşteptări dar şi-a continuat drumul înciuda neşanselor, a vrut să facă binele pînă
la urmă şi cu tenacitate. Tolstoi este într-adevăr şi cetatea asediată şi asediatorul cetăţii,
cuvîntul dreptăţii şi dreptatea cuvîntului. Acuvîntului şi a faptei: în mica gară Astahovoşi în drumul ultim de întoarcere către IasnaiaPoliana, străjuit de mujicii neştiutori de cartedar destul de înţelepţi pentru a intui frăţie
tatea cu el, nu întru Domnul, ci întru dreptatea pămînteană atît de rîvnită şi pentru acărei instaurare s-a trudit, omenirea îşi luarămas bun de la încă un rob al ei, pre numelesău Iona...
MITUL LUI IONA
Cine putea bănui că acestui al douăzece
lea secol îi va fi dat să reactualizeze miturilestrăvechi cu o atît de "inactuaIă" stăruinţă?
Să fie oare vorba numai de punctarea uneicontinuităţi fireşti, pe care omul nu suficientde gospodar cu bunurile sale trudnic acumulate fusese pe cale ici-colo s-o nesocotească
de dragul altor treburi mai stringente? Sausă fi atins oare această nesocotire uneori limitele unei efective .discontinuităţi care nu puteasă nu reclame acţiuni compensatoare, acţiuni
în măsură să-i reamintească omului uituc originea şi menirea lui? Sînt cumva rememoră
rile mitologic-artistice opuse îndeletnicirilortehnic-ştiinţificeacut contemporane? Sau opoziţia e numai la un prim nivel, dincolo de carese deconspiră consonanţe adînci şi nesperate ?!
Faptul rămîne oricum fapt şi pînă să i selămurească motivele: printre cei mai contemporani dintre contemporanii noştri se insinuează predecesori fără de care nu ne mai imaginăm muncile noastre diurne şi cărora le
lH
cerem sfat în orele de grea cumpana: Oedip,cel neînfricat în descoperirea unui adevăr carenu poate să nu-l ruineze ; Antigona, fiica lui,care îl însoţeşte pe drumurile pribegiei şi careapoi îşi asumă toate urmările încălcării uneilegi trecătoare, de dragul alteia gravate adîncîn cutele conştiinţei; Sisif, supus în Inferncaznei perpetue de a împinge o stîncă uriaşă
în vîrful unui munte; Prometeu, cel cu ficatulzilnic devorat de vultur şi pe care nu nepierdem nădejdea că Heracles a ajuns într-adevăr să-I elibereze în drumul său spre Gră
dina Hesperidelor...Zeus sau interpuşii lui sînt prezenţi în mai
toate aceste legende: fără tirani cu greu puteau fi imaginaţi titani ca Prometeu, sau fiişi fiice de regi - muritori de excepţie - caSisif şi Antigona, sau chiar muritori de rînd...ca Iona. Distanţa dintre extreme e maximală
în cazul din urmă: tiranul s-a înălţat într-unteribil Dumnezeu, titanul a descrescut într-unom obişnuit. Nici zeu, nici semizeu, nici regesau odraslă de rege ; pînă la urmă nici măcar
profet sau, oricum, într-alt fel profet decît s-arfi cuvenit. Celelalte mituri conservă ceva dinspiritul "elitar" al cetăţii greceşti. Dimpotrivă,
Iona numai "ales" nu poate fi numit. Stareasa e paradoxală, teza urmărită se răstoarnă
în mod spectaculos: "ales" poate fi numitacela care ştie că nimeni nu poate fi "ales"şi-i învaţă şi pe ceilalţi că numai această recunoaştere îi conferă omului un statut drept şi
145
nemistificat. Marea cucerire obţinută .de şi
prin Iona mi se pare a fi ca atare un moddemocratic de a privi omul şi de a se consideraal omului, la anotimpul aristocratismului orgolios al stăpînitorilor lui presupus absoluţi. Ionaeste firesc, îl vedem, îl simţim, ni-l închipuimsimplu în reuşitele şi nereuşitele lui; Dumnezeu nu poate fi nici văzut, nici simţit, niciînchipuit, el este artificios şi nereal. Ceea ceştie şi Iona, sau ştim noi, în timp ce-l regindim ca pe un contemporan de-al nostru...
Tiranul tiranizeazăaşadar chiar absent fiindsau tocmai printr-o absenţă pe care i-o recunoaştem obligatorie. Prezent e singur omulşi încă omul singur. Mă intrigă pe mai departefaptul de a nu fi aflat dacă avusese soţie şi copii, cine îi fuseseră părinţii, cum arătase oraşul
în care se născuse şi pe care îl părăsise, dacă
prietenii îl conduseseră pînă la marginile lui ;sau poate nu avusese nici un prieten şi pînă
să-i fi venit în minte profeţia şi frica' de profeţie trăise de tot retras şi de tot neînsemnat, denimeni şi de nimic însemnat adică, asemeneaunui preatimpuriu personaj gogolian dintr-untîrg prăfuit de odinioară, la care nu se uitasenici o femeie din cercurile mai de vază ale oră
şelului şi de care nu se ataşase nici un amicdintre meseriaşi, funcţionari sau negustori .....-cu toate că imi dau perfect de bine seama deinutilitatea oricăruia dintre aceste detalii suplimentare: povestea este perfectă aşa cum neeste relatată, in puţinele cuvinte cărora nu lelipeşte nimic şi nu avem ce le mai adăuga.
146
Oricît ar părea Iona de singur şi de stingher,destinul lui nu mi se pare a fi nici identicnici asemănător cu al lui Sisif. De aceea Ionanu a putut servi sau a putut servi numai contrar datelor lui iniţiale drept prototip pentruo viziune existenţialistă. Aceasta pentru că
temeiul povestirii nu e Iona, ci menirea lui;nu individualitatea, ci rostul ei supraindividual. Existenţialistă povestea ar deveni fără
oraşul Ninive, fără de care ea pierde însă
esenţialul. Contează nu un om în sine, ci unom pentru nenumăraţi oameni; pentru popoare întregi, pe care vrea să le înţeleagă şi
să le călăuzească. Contează nu viaţa ci tîlculei, mai bine zis viaţa cu tîlcul ei. Un tîlc individualist parcă la început şi refractar individualismului în cele din urmă.
Pe parcursul derulării şi a datelor iniţiale şi
a posterităţii lor, istoria mitului s-a convertitîn mitul istoriei. Acel univers "sans maître"care, în interpretarea lui Camus, nu i se paretotuşi lui Sisif "ni sterile ni futile", este ununivers depopulat. Nu încape îndoială că şi deDumnezeu, dar cred că şi de istorie. Ni sespune că "fidelitatea superioară" a lui Sisifneagă zeii şi ridică stîncile. Nu ni se spune că
ea neagă şi oamenii dimprejur. De aceea şi
reapare judecata lui "totul este bine". Ea esteîmprumutată eroilor dostoievskieni, la care seasociază însă judecata lui "totul e premis".Sisif poate fi într-adevăr imaginat "fericit"într-o lume fără zei şi fără oameni. El estefericit fără să se sinucidă, după exemplul luiKirillov care fusese fericit sinucigîndu-se.
147
Iona nu este fericit. Şi nici prin gînd nu-itrece că sinuciderea ar fi unica problemă filozofică serioasă cu adevărat. " ...ia-mi sufletulmeu, căci este mai bine să mor decît să fiuviu", este o cu totul altă problemă. A înfruntării cu un adversar, care te poate mînia,aduce la disperare sau chiar anihila. Lui Ionanu i se ia viaţa şi nici el nu şi-o poate lua.El este mai greu încercat. O va continua pînă
la capăt cu încăpăţînarea celor care caută unsens şi după ce s-ar părea că l-au pierdut.
E trist să împingi spre vîrf o stîncă uriaşă
pentru nimica toată - faptul de a fi dat învileag răpirea Aeginei de către Zeus. Caznadepăşeşte mult vina, şi numai un stăpînitor
absurd putea inventa o pedeapsă publică atîtde nemăsurată pentru o galanterie obişnuită
în intimitatea zeilor. Să presari ţărînă pestetrupul neînsufleţit al fratelui tău, încălcînd
porunca tiranului Creon, este un act mai grav,aparent din aceeaşi sferă a relaţiilor îngustfamiliale, dar cu o semnificaţie care le depă
şeşte mult şi pentru care Antigona continuă
să ne fie un suprem exemplu de moralitate.Şi de tot pilduitoare rămîne pedepsirea lui Prometeu care, zice-se, nu s-ar fi mulţumit să deaoamenilor focul, ci ar fi plămădit el însuşi
oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorulfocului - act de nesăbuită concurenţă cu ceicare îşi arogaseră în exclusivitate privilegiulcreaţiei...
Pe Iona îl vom putea situa pe o scară paralelă celei care duce de la Sisif la Prometeu,
148
nu chiar pe o treaptă de mijloc, ci mai aproapede ultimul decît de cel dintîi. Cu deosebireacă în locurile şi timpurile cînd fusese el modelat (nu chiar din humă, dar cu un foc al imaginaţiei neîndoielnic sacru), a putut fi liniştit
redus la dimensiunile unui obişnuit om întreoameni, cam bicisnic, cam temător, cam nesigur în opţiuni. Măreaţă se păstra lumea,Ninive de pildă, cu care îi era lui Iona datsă se măsoare. Cît de puternic trebuie să fifost acest om slab pentru a înfrunta un oraş
cu şase sute de mii de suflete? Pentru camăcar să încerce a-l înfrunta şi pentru caapoi să încerce a-şi privi înfrîngerea în faţă
şi a-i supravieţui? Măreţia dimprejur nuputea să nu-i fi impregnat sufletul, pînă lacele mai temătoare şi adînci cute ale lui. Dumnezeu nici nu mai avea ce căuta în această
inegală şi dreaptă luptă dintre un om şi olume, inegală se înţelege de ce, iar dreaptă -.pentru că omul era al lumii şi lumea era aomului. ..
Dovadă că, în cartea iniţială a lui Iona şi
în completările şi versiunile ei de mai tîrziu,lumea poate fi percepută în totalitatea ei:apa, aerul, pămîntul şi focul, plante şi peşti,
ţări şi oraşe cu supuşi şi suspuşi, cu bărbaţi,
femei şi dobitoace, binele şi răul care se înfruntă şi îşi schimbă locul, cerul şi infernulcare se întrepătrund, trecutul şi viitorul carese lămuresc reciproc, cugetul, cuvîntul şi fapta,frica şi neînfricarea, gesturile temătoare şi temerare, împlinirile şi prăbuşirile, răzvrătirile
149
şi răzbunările, crimele şi pedepsele, istoriilemici şi istoriile mari care nu se pot pricepeunele fără celelalte.
Şi toate laolaltă nu se pot pricepe fără acelpunct stabil, pentru fiecare în parte central,din care izvorăsc toate şi către care tind apoitoate, tîlcuitorul şi însufleţitorul universal,supremul semn şi sens totodată, care nu poatefi decît omul viu, de fiecare dată cîte un altom viu şi care, altminteri întîmplător dar înperfectă conformitate cu logica urmărită, estede astă dată numit Iona.
Un 'punct de fapt deloc stabil, ci mişcător
pe mări, prin deşerturi şi pe întortocheateleuliţe ale oraşelor, apoi de-a lungul secolelorşi mileniilor, în căutarea acelui adevăr de careare neapărată nevoie, fără cunoaşterea căruia
nu-şi poate da sufletul. " ...căci este mai binesă fiu viu decît să mor", ar putea fi tainicalui mărturisire finală, la antipodul celei rostite într-o clipă a descumpănirii. Drept. carenici nu-şi scoate ochii, îngrozit de faptelesăvîrşite. Vrea să vadă departe. Şi nici nucred să fi îmbătrînit prea tare. E de o vîrstă
potrivită, cu vîrsta omenirii potrivită. Nu credenici că totul e bine nici că totul e rău. Ştie
sigur că nimănui nu-i este totul permis. Ştie
că sînt oameni dincolo de stînci. Ii caută, lepovesteşte ce i s-a întîmplat şi află de la eice li s-a întîmplat lor. Ştie să se facă ascultat şi ştie să asculte. Povestea e aceeaşi şi
mereu alta. Urmează-şi în voie calea...
1973
CUPRINS
Pe mare / 5F"mtîna trecutului / 10Cartea... /17...şi povestirile ei înţelepte / 23Povestea / 32Trebuie-să-fie / 37Istorie şi mit / 46Umanizări / 58Tragicomedia / 63Simbol şi imagine I 74O istorie veritabilă I 84Naufragiatul I 90Credinţă" şi tăgadă I 102Balena albă / 111Alegerea necesară... I 125...şi încă o misiune / 137Mitul lui Iona / 144
Lector: Alexandru PaleologuTehnorcdactor : C. Vulcănescu
Apărut /974. Bun de tipar: /8 .01.974. Tiraj: 2500 ex,Hir t ie scris: / A tratat de 72 g/m'. Format J6/54 X 84•Coli editură: 5, /9. Coli tipar: 9,75. C.Z . pentru
bibliotecile mari ş i mic i: 8R - 95.
Tiparul executat sub cd, 102 la 1. P. Fllaret,str. F abrica de Chibrituri nr. 9-11, Bucureşn
Republica Socialistă România
Lei 5,50