EvoluŃia limbii

Teza potrivit căreia « limba se naşte şi se dezvoltă odată cu naşterea şi dezvoltarea societăŃii şi moare odată cu moartea societăŃii » necesită unele precizări. A spune că o limbă « a luat naştere » într-un anume secol (de pildă pentru limba franceză, în 842, când a fost redactat jurământul de la Stasbourg), înseamnă a opera cu o figură de stil motivată de raŃiuni didactice, fiindcă în realitate nu există un criteriu potrivit căruia să facem acest lucru cu siguranŃă.

Ocupându-se de problema dispariŃiei limbilor, Al.Graur distinge mai multe feluri de desfăşurare a acestui fenomen:

• odată cu societatea care o vorbea, în urma calamităŃilor naturale sau a exterminării de către o altă populaŃie ;

• prin transformare în alta sau în altele (cazul limbii latine care s-a transformat în limbi romanice) ;

• prin părăsirea ei de către oamenii care o vorbeau, aceştia trecând la folosirea unei limbi străine. Ca limbi moarte prin abandonare sunt citate etrusca (vorbită pe teritoriul Italiei şi înlăturată, cu

vremea, de limba latină), prusiana veche (vorbită pe Coasta Mării Baltice şi înlocuită cu germana de cavalerii teutoni în secolul al XVII-lea şi al XVIII–lea), cornica (vorbită în Cornwall şi abandonată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ca urmarea întăririi poziŃiei limbii engleze), dalmata (vorbită de-a lungul coastei dalmate a Mării Adriatice şi abandonată în favoarea limbii slave), iar ca limbi aflate pe punctul de a se stinge, menŃionăm limba manx (limba celtică din Insula Man), limba feroică, limba germanică din insulele Feroe etc.

Cauzele schimbărilor lingvistice EvoluŃia limbii, ca şi a oricărui fenomen, are loc necontenit, ca rezultat al luptei permanente

dintre vechi şi nou, al trecerii de la acumulările cantitative, realizate în sute de ani, la salturile calitative. Se poate afirma că limba este în acelaşi timp şi mobilă şi statică : «Orice limbă, spunea A.Martinet, se schimbă în orice clipă fără ca vorbitorii să aibă sentimentul că limba pe care o vorbesc înceteatză de a mai fi identică cu ea însăşi. » (A.Martinet, Elemente, p.222-223).

Stabilitatea limbii a fost explicată prin mai mulŃi factori, între care amintim : • caracterul social la limbajului, care cere ca o schimbare să aibă « acordul » întregii comunităŃi ; • tradiŃia, motivată de necesitatea comunicării între generaŃii ; • caracterul sistematic al limbii care face ca dispariŃia unui element vechi sau apariŃia unuia nou

să aibă de învins inerŃia unor relaŃii existente ; • arbitrarul semnului lingvistic care nesatisfăcând logica nimănui ne satisface pe toŃi.

Lingviştii împart cauzele schimbărilor lingvistice în două categorii: � cauze externe ; � cauze interne.

În categoria cauzelor externe au fost incluse evoluŃia societăŃii, a gândirii şi cunoaşterii, sporirea nevoilor de comunicare. Alte aspecte care Ńin tot de cauzele externe sunt şi:

• rasa (de fapt amestecul de rase) se bazează pe ideea existenŃei unei diferenŃe între popoare în ceea ce priveşte baza de articulaŃie, adică totalitatea deprinderilor articularoii specifice înnăscute ;

• substratul, pleacă de la faptul că în cazul adoptării unei limbi, vorbitorii, neobişnuiŃi cu pronunŃarea unor sunete sau grupuri de sunete, au tendinŃa de a le înlocui sau modifica în conformitate cu deprinderile mai vechi ;

• copiii : se crede în menŃinerea unor deosebiri esenŃiale între limbajul pe care şi l-a fixat copilul când a început ucenicia limbii şi limbajul persoanelor mature pe care el le-a imitat ;

• clima : sunt păreri conform cărora clima rece i-a determinat pe vorbitori să se folosească mai ales de consoane, iar clima caldă, meridională, mai ales de vocale ;

• moda : se consideră că o « abatere » săvârşită de cineva cu prestigiu începe să fie imitată şi de ceilalŃi vorbitori.

AcŃiunea cauzelor interne este pusă pe seama organizării sistematice a limbii, organizare datorită căreia o schimbare petrecută într-un anume compartiment determină schimbări şi în celelate compartimente. După A. Martinet, principalul element aflat la baza conflictelor interne este minimul efort : «evoluŃia lingvistică poate fi concepută ca fiind determinată de antinomia permanentă între nevoile de comunicare ale omului şi tendinşŃa sa de areduce la minimum activitatea mentală şi fizică. »

Ritmul de evoluŃie diferă de la o limbă la alta, de la o epocă la alta în cadrul aceleiaşi limbi, şi de la un nivel al limbii la altul. DiferenŃele de ritm de la un nivel la altul se pot explica prin :

• caracterul închis sau deschis al sistemului ; • natura şi numărul elementelor componente ale acestuia: cele mai rapide schimbări se produc în

vocabular, unde unităŃile ajung la sute de mii iar cele mai lente în fonetică, unde unităŃile nu depăşesc câteva zeci.

În evoluŃia unei limbi, un rol important îl joacă contactul cu alte limbi, care duce la influenŃe şi împrumuturi reciproce realizate diferit de la un compartiment la altul.

RamificaŃiile teritoriale şi social culturale Când spunem că o limbă se actualizează în vorbire, înŃelegem că ea există prin variante, adică

prin manifestări concrete, determinate de doi factori: geografic şi social-cultural. Potrivit factorului geografic, o limbă ia înfăŃişarea graiurilor şi dialectelor, fiind « limba » dintr-un teritoriu teritoriu mai restrâns ori mai întins.

Graiul reprezintă cea mai mică ramificaŃie teritorială a limbii, fiind vorbirea dintr-o zonă relativ mică, uneori dintr-un singur sat, caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice şi subordonată în mod necesar unui dialect.

Dialectul reprezintă o ramificaŃie teritorială superioară graiului, o reuniune de mai multe graiuri, fiind vorbirea dintr-o zonă mai întinsă, caracterizată printr-un minimum de trăsături specifice şi subordonată în mod necesar limbii comune a întregului popor.

Cauzele care determină diversificarea teritorială a limbii sunt extralingvistice: 1. dispersarea populaŃiei pe o suprafaŃă teritorială întinsă; 2. obstacolele fizico-geografice etc. şi lingvistice: contactul cu alte limbi, «interferenŃa dintre sisteme lingvistice diferite, consecinŃă a amestecului total sau parŃial de populaŃii de origne etnică diferită.» (Tratat, p.420-421).

Se admite de către majoritatea savanŃilor că omul a apărut într-un singur loc pe pământ, şi anume în regiunile subecuatoriale, de unde, în căutare de hrană, grupurile s-au răspândit, izolându-se în spaŃii foarte intinse. Ca urmare, limba, relativ unitară la început, a evoluat datorită cauzelor interne şi externe, diferit în diferite colectivităŃi, ajungându-se la numeroase ramificaŃii şi, în cele din urmă, la numeroase limbi.

Clasificarea limbilor Clasificarea limbilor de pe glob se face după următoarele trei criterii: 1. structural, 2. genealogic

şi 3.geografic. După criteriul structural, au fost stabilite următoarele tipuri de limbi: izolate, neizolate şi

polisintetice. Limbile izolate sunt cele în care cuvintele nu au o structură morfologică analizabilă, motiv pentru

care raporturile sintactice în propoziŃie sunt redate nu prin forma cuvântului însuşi, adică prin afixe, alternanŃe de sunete în temă, deplasarea accentului etc, ci prin: topică, cuvinte ajutătoare, intonaŃie.

Limbile neizolate se împart, în funcŃie de caracterul structurii morfologice a cuvintelor, în limbi aglutinate şi limbi flexionare.

Limbile aglutinate, în care se includ limbile turcice, finougriene etc. sunt numite astfel întrucât forma cuvântului se prezintă ca un şirag de morfeme, alipite în mod mecanic la rădăcină care, purtând sensul lexical fundamental, nu se modifică niciodată, sau la alt afix.

Limbile flexionare, în care se includ limbile indo-europenme, semitice şi hamitice, se caracterizează prin:

• variaŃia fonematică a structurii morfemelor (engl. foot (sg.) – feet (pl) = picior, goose (sg.) – geese (pl.) = gâscă);

• polifuncŃionalismul afixelor (desinenŃa –am din rusă (sadam) exprimă, în acelaşi timp, şi cazul şi numărul – dativ, plural);

• fuzionarea perfectă a morfemelor care se leagă organic de rădăcină sau temă. Limbile flexionare se impart în două grupe:

1. limbi sintetice – limbi cu flexiune bogată, în care categoriile şi raporturile gramaticale se exprimă mai mult în interiorul cuvântului (limbile indo-europene vechi : sanscrita, latina, gotica, slava veche) ;

2. limbi analitice – limbi cu flexiune redusă, în care categoriile şi raporturile gramaticale se exprimă mai mult prin mijloace externe, adică prin cuvinte auxilare, topică, intonaŃie (limbile indo-europene contemporane : limbile romanice, engleza, daneza, bulgara, neogreaca).

Limbile polisintetice cuprind unele limbi ale indienilor din America, unele limbi africane şi limbile unor popoare din Asia. Au ca particularitate faptul că obiectele acŃiunii (direct, indirect) şi circumstanŃialele nu sunt exprimate prin părŃi secundare de prepoziŃie, ci prin diferite afixe care se încorporează formei verbale ce serveşte de predicat. (Vraciu, Lingvistica, p.270).

După criteriul genealogic (originea comună), idiomurile vorbite pe glob se grupează într-un număr restrâns de familii: 1. indo-europene, 2. semito-hamitice, 3. ugro-finice, 4. ibero-caucaziene, 5.turcice, 6. mongolice, 7. tunguso-manciuriene, 8. chino-tibetane, 9. dravidiene. Familia limbilor indo-europene, raspândită pe toate continentele, cuprinde următoarele ramuri, dintre care unele sunt reprezentate print-o singură limbă. 1. Ramura limbilor indiene cuprinde:

- indiana veche cunoscută sub două forme literare diferite ca timp şi bază dialectală : vedica şi sanscrita.

- indiana medie, reprezenată de limbile pracrite, dintre care cea mai importantă este pali, cu rol în dezvoltarea culturii Indiei şi a Ńărilor vecine.

- indiana modernă : hindustana, cu două forme literare (hindi, limba de stat în India şi urdu, limba de stat în Pakistan), bengali (în statul Bengal şi în Pakistanul de răsărit), nepali (în Nepal), kashmiră (în valea râului Jhelum) şi limba Ńigănească. 2. Ramura limbilor iraniene cuprinde :

- iraniana veche : vechea persană, avestica şi scitica. - iraniana medie: mediopersana, parta, saca şi hotana. - iraniana modernă: persana (limba de stat în Iran), beluciana (în belucistan, teritoriu Ńinând de

Iran şi Pakistan), afgana (în Afgansitan), tadjika, kurda şi oseta (în Caucazul de nord). 3. Ramura limbilor italice cuprinde:

- grupul osco-umbrian: osca şi umbriana, cunoscute din inscripŃii anterioare erei noastre. - grupul latino-falisc: latina şi falisca (cunoscută din inscripŃii, aproape numai nume proprii).

Răspândită în întreg imperiul roman, limba latină s-a transformat în mai multe limbi legate structural prin originea comună – limbile romanice care cuprind : portugheza, spaniola, catalana (atestă prin documente din sec. al XII- lea şi vorbită în Catalonia, în Insulele Baleare, în Pirineii Orientali şi în sudul FranŃei), franceza, provensala (vorbită în sudul FranŃei), italiana (atestată în secolul X, cu multe dialecte: ligurian, piemontez, toscan, napolitan, sicilian etc.; la baza limbii literare se află dialectul toscan în care au scris Dante, Petrarca, Boccaccio.), sarda (atestaă în secolul al XI-lea ; vorbită în Sardinia), retoromana (atestată în sec.al XI-lea ; are trei grupuri dialectale : ramansa, în sudul ElveŃiei, ladina dolomitică, în Tirol şi friulana, pe malurile râului Tagliomento până în Marea Adriatică), dalmata (vorbită de-alungul coastei dalmate a Mării Adriatice şi dispărută în secolul trecut.) şi româna (limba română comună s-a scindat în daco-română, aromână, meglenoromână şi istroromână). 4. Ramura limbilopr celtice cuprinde :

- grupul continental:galica (dispărută în primele secole ale erei noastre). - grupul insular: irlandeza, scoŃiana, manx (vorbită în Insula Manx şi aflată pe cale de

dispariŃie), cornica (a dispărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea), galeza (vorbită în łara Galilor), bretona (vorbită în regiunea franceză Bretagne, unde a fost adusă de celŃii alungaŃi din Bretania, în urma invaziei anglo-saxone).

5. Ramura limbilor germanice cuprinde: - grupul de răsărit : gotica - grupul de apus : germana de sus (în Austria şi este una din cele patru limbi oficiale din ElveŃia),

germana de jos (cu două ramuri : vechea saxonă şi vechea franconă de jos), engleza, frizona (în Olanda, o parte din Danemarca şi în NV Gremaniei) şi flamanda (în Belgia).

- grupul de nord : islandeza, norvegiana, daneza, feroica şi suedeza.

6. Ramura limbilor slave cuprinde : - grupul de răsărit: rusa, ucraineana şi bielorusa. - grupul de apus: polona, ceha, slovaca. - grupul de sud: sârbocroata, slovena, bulgara şi macedoneana.

7. Ramura limbilor baltice cuprinde : letona, lituaniana şi vechea prusiană (dispărută în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea şi înlocuită cu germana, după cucerirea teritoriului (coasta estică a Mării Baltice) de către cavalerii teutoni). 8. Limba greacă are o istorie care cunoaşte trei perioade :

- greaca veche, în a doua jumătate a mileniului II, avea numeroase dialecte: ionic, atic, eolic, doric.

- greaca bizantină (între sec. VI-XV e.n.) a fost limba oficială a Imperiului Bizantin. - greaca modernă, începe după secolul al XVI-lea şi cunoaşte două variante: katharevusa (<

katharós “pur”, o variant puristă) şi dimotiki (<dimos “popor”). 9. Limba armeană, cunoaşte două variante: de răsăsrit (în Armenia) şi de apus (în Turcia). 10. Limba albaneză, considerată de unii o continuatoare a limbii ilire şi de alŃii ca o continuatoare a limbii trace. Familia limbilor ugro-finice Ramura ugrică cuprinde maghiara, mansi şi ostiaca. Ramura finică cuprinde finlandeza, estona, lapona, livona, vepşa.

Familia limbilor turcice cuprinde: turca, tătara, izbeka, turcmena, başchira şi găgăuza. Familia limbilor ibero-caucaziene cuprinde: cecena, ingusa, kistina, gruzina şi basca. Familia limbilor semite Ramura estică: accadiana, vorbită în Mesopotamia, a cunoscut două etape: babiloniana şi asiriana. Ramura occidentală : Grupul occidental nordic:

- subgrupul canaanean : feniciana şi ebraica. - subgrupul arameean: arameeana şi siriana.

Grupul occidental sudic: araba şi etiopiana. Familia limbilor hamite: vechea egipteană, limbile berbere, limbile kuşite (în Etiopia şi Sudan) şi hausa (în Sudan, Benin, Togo şi Camerun). Familia limbilor mongolice: mongola, kalmîka (în Mongolia şi în unele părŃi din China), dagura (în Dagur şi Manciuria) şi mongura (în Tibet). Familia limbilor tunguso-manciuriene Ramura tungusa: evenki (în regiunea fluviului Ienisei), solona (în Hailar). Ramura manciuriana: manciuriana şi orok (în insula Sahalin). Familia limbilor paleosiberiene: Ramurade est: ciukota (în SE Siberiei), koriaka (la nord de Kamciatka). Ramura de vest: keta, assana, kota, arina (ultimele două sunt dispărute). Familia limbilor choino-tibetane Ramura thai-chineză: chineza, limbile thai (în sudul Chinei, În Peninsula Indochina, în nord-estul Indiei), între care menŃionăm: thai propriu-zisă (în Thailanda), vietnameza şi lao (în Laos şi nord-estul Thailandei). Ramura tibeto-birmană : tibetana (în China, Nepal şi India), birmana şi limbile himalaice etc. Alte limbi, mai puŃin sau deloc cunoscute, se clasifică după criteriul geografic, ca în cazul limbilor negro-africane, al limbilor din Oceania (indoneziene, polineziene, australiene, papuaşe) şi al limbilor amerindiene.

Contactul dintre limbi Contactul direct, convieŃuirea pe acelaşi teritoriu, sau indirect (relaŃii culturale, economice, politice) dintre colectivităŃile umane determină contactul dintre limbi, intercaŃiunea şi interferenŃa acestora. DirecŃia influenŃei este determinată de superioritatea unor factori extralingvistici: nivelul de dezvoltare economică, politică şi culturală a societăŃii reprezentate de limba respectivă şi, chiar superioritatea numerică a vorbitorilor. Deşi contactul este posibil între orice fel de limbi, gradul de interferenŃă depinde de doi factori lingvistici: originea şi structura limbilor, astfel că « două limbi înrudiote genetic îndeaproape sau cu o structură foarte asemănătoare se vor înfluenŃa reciproc mai puternic decât două limbi neînrudite

genertic sau tipologic. » (Tratat, p.251)

Un rezultat al contactului dintre limbi îl constituie împrumutul, adică preluarea de către o limbă a unui element lingvistic din alta, realizat diferit de la un compartiment lingvistic la altul, fapt care face să se vorbească de inegala repartizare în compartimentele limbii. (Al. Graur, Studii, p.264-274). Cel mai uşor se realizează împrumutul în sintaxă şi în vocabular: engleza are jumătate din vocabular împrumutat din franceză. Un alt rezultat al contactului dintre limbi îl reprezintă dispariŃia uneia din limbile venite în contact şi îmbogăŃirea şi modificarea celeilalte. Acest fenomen era frecvent în antichitate şi în evul mediu când, în urma cuceririlor, populaŃia învingătoare îşi impunea limba populaŃiei învinse. Trecerea de la o limbă la alta se face prin bilingvism, fenomen prin care se înŃelege capacitatea unui individ sau a unei colectivităŃi de a se folosi în mod curent de două sisteme lingvistice diferite. În urma perioadei de bilingvism, limba învingătoare se îmbogăŃeşte şi se modifică, dar nu-şi schimbă structura genetică, originară. În cercetarea contactului lingvistic, se operează cu următoarele categorii: substrat, superstrat şi adstrat.

� Substratul este reprezentat atât de limba părăsită de o populaŃie băştinaşă, cât şi totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouă din limba populaŃiei autohtone care a adoptat-o prin părăsirea propriei limbi în urma unei cuceriri, a unei migraŃii sau a unei colonizări: în Dacia şi în Galia, substratul a fost dacic şi, respectiv celtic, iar limba învingătoare, adică stratul a fost latina.

� Prin superstrat se înŃelege influenŃa exercitată de un idiom asupra altuia, în condiŃiile unui contact etnic îndelungat şi masiv, înainte ca acesta din urmă să se constituie în idiom nou. Se poate vorbi, de pildă, despre superstratul slav din limba română.

� Prin adstrat se înŃelege totalitatea elementelor lingvsitice care se adaugă unui idiom după constituirea lui, în urma exercitării unor influenŃe străine. În limba română, adstratul e reprezentat prin elemente lingvsitice de origine slavă, bizantină, maghiară, turcă, neogreacă, germană, italiană, latină savantă, franceză etc.

Tot ca urmare a contactului dintre limbi, uneori se realizează idiomuri minimale, folosite în situaŃii speciale: idiomurile sabir sau lingua franca din porturile Mării Mediterane, pe baza limbilor romanice (amestec de franceză, italiană, spaniolă cu arabă, greacă, turcă, cu gramatica simplificată la maximum), beach-la-mar (în porturile din Oceanul Pacific), pidgin-english (în porturile din Extremul Orient) – ambele pe baza limbii engleze şi limbile creole, cu varianta franceză (în insulele Mauritius, Haiti etc.) sau engleza (Jamaica etc.), limbi născute pe plantaŃiile lucrate cu sclavi negri în secolele XVII-XVIII.

Limbile internaŃionale: datorită unor factori economici, politici şi culturali, un număr restrâns de limbi sunt folosite ca limbi internaŃionale, în relaŃiile dintre state. Acest statut l-au avut în antichitate greaca şi latina, în evul mediu latina şi araba (în Orientul Mijlociu şi Îndepărtat) iar în secolul al XVI-lea, spaniola, franceza etc. În epoca noastră, au ajuns la acest statut engleza, franceza, germana, spaniola, rusa şi chineza.