Evaluarea şcolară actuală, argumentând existenţa/ coexistenţa în învăţământul românesc a

caracteristicilor evaluării tradiţionale şi ale evaluării moderne.

În “Dictionnaire de pedagogie”, Larousse conceptul de evaluare în pedagogie este definit

drept “un dispozitiv care a luat naștere spre mijlocul secolului al XX-lea în țările anglo-saxone și

care rezultă din transpunerea în domeniul învățământului a conceptelor și modelelor aplicate în

secolul al XIX-lea în lumea economiei, în special în industrie.” Evaluarea în domeniul educației

și al învățământului urmărește să aprecieze cu obiectivitate și prin mijloace științifice efectele

unei acțiuni pedagogice.

În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde si semnificative transformări

în ambianța învățământului și a procesului de învățare. Secolul al XX-lea a fost decisiv pentru

evoluția evaluării. Pornind de la prima conceptualizare științifică a lui Tyler, urmată de cele

oferite de Bloom și de colaboratorii săi – evaluarea diagnostică, evaluarea formativă și sumativă

– și de contributia lui Popham – evaluarea criterială – sensul practicilor evaluative s-au schimbat

în intenția de a se adapta la noile cerințe educative și sociale. Evoluând de la concepția

tradițională asupra evaluării ce o situa în finalul învățării, la procesul evaluativ actual în care

evaluarea este mai mult decât un proces final sau paralel cu învățarea. Este un act care se

integrează organic în același proces de învățare, creând relații interactive și circulare.

Evaluarea – clasic şi modern

Exigenţele vieţii contemporane de a conferi activităţii de instrucţie şi educaţie o eficienţă

sporită au dus la intensificarea eforturilor de a asigura procesului de învăţământ un caracter cât

mai raţional prin determinarea cât mai precisă a obiectivelor instruirii, organizarea conţinuturilor

în concordanţă cu principalele caracteristici şi tendinţe ale societăţii contemporane, stabilirea

strategiilor de predare-învăţare în raport cu obiectivele vizate și conţinuturile stabilite,

perfecţionarea acţiunilor de evaluare a rezultatelor şcolare. Preocupările privind perfecţionarea

activităţii de evaluare a performanţelor elevilor sunt stimulate de recunoaşterea faptului că

evaluarea este o componentă esenţială a activităţii didactice.

Esenţa evaluării constă în cunoaşterea rezultatelor activităţii desfăşurate în vederea

perfecţionării procesului în etapele următoare. Evaluarea reprezintă un act necesar în conducerea

unei activităţi, în general, în procesul luării deciziilor în desfăşurarea activităţii respective. Ea

este menită să furnizeze informaţii necesare reglării şi ameliorării activităţii pentru ca aceasta să

devină un demers în spirală, în sensul unei reglări şi perfecţionări continue. Rostul evaluării

rezultatelor şcolare nu se limitează la cunoaşterea acestora şi la clasificarea şi selecţionarea

elevilor în funcţie de performanţele obţinute, ci constă, mai ales, în stabilirea elementelor izbutite

ale procesului, care au asigurat succesul şi aspectele slabe, punctele critice care urmează să fie

remediate.

Promovarea tehnologiei didactice moderne antrenează schimbări importante în evaluarea

rezultatelor şi performanţelor şcolare. Astfel, e necesară o mai bună integrare a proceselor

evaluative în actul didactic, permiţând realizarea unei verificări sistematice a performanţelor

elevilor, depistând operativ eventualele lacune care pot frâna progresul şcolar şi furnizând

informaţii în vederea ameliorării continue a acestora. De asemenea, prin folosirea probelor de

evaluare care verifică toţi subiecţii şi acoperă întregul conţinut esenţial predat se pot înlătura

neajunsurile verificării cu caracter de sondaj în rândul elevilor. Tehnicile de evaluare au fost

diversificate şi a crescut gradul de adecvare a acestora la situaţii didactice concrete. S-a realizat

trecerea către centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a

celor negative, prin transformarea elevului într-un partener autentic al profesorului în evaluare,

inter-evaluare şi evaluare controlată.

Caracteristicile evaluării tradiționale:

expresiile cele mai frecvente folosite pentru denumirea activităţii de evaluare sunt:

examinare, verificare, ascultare, control, chiar dacă această activitate se desfăşoară într-

un context cotidian, şi nu la finalul unui program de instruire;

aprecierea şcolară sau verificarea se constituia ca moment separat de activitatea de

predare-învăţare;

acţiona cu precădere periodic, realizând, de regulă, o evaluare sumativă;

este sinonimă cu aprecierea clasică, cu notaţia sau corecţia, cucontrolul continuu al

învăţării şcolare;

se finalizează cu clasificarea (clasamentul elevilor) (evaluare comparativă);

nota sau calificativul sancţiona învăţarea de către elev;

selectează şi exclude anumite domenii ale învăţării mai greu de evaluat: atitudini,

comportamente, trăsături de personalitate etc;

este centrată pe cunoştinţe;

notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare sau de certificare;

este sinonimă cu noţiunea de control al cunoştinţelor;

evaluatorul constată, compară şi judecă; este centrată deci pe elev şi

apreciază conformitatea cunoştinţelor predate (lecţia învăţată) cu o scară de valori care

este lăsată la aprecierea profesorului şi care rămâne în mare parte implicită, nu se

comunică elevilor ;

incriminează doar elevul nu şi criteriile de apreciere, deşi de multe ori criteriile sunt

insuficient definite sau confuze etc.

Trăsăturile evaluării moderne :

este asociată grijii faţă de măsurarea şi aprecierea rezultatelor;

nu este un scop în sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării

unor decizii şi măsuri ameliorative;

 pune accent pe problemele de valoare şi pe emiterea judecăţii de valoare;

acordă preponderenţă funcţiei educative a evaluării;

încearcă să devină o interogaţie globală, preocupată de promovarea aspectului

uman în general;

acoperă atât domeniile cognitive, cât şi pe cele affective şi psihomotorii ale

învăţării şcolare;

se ocupă atât de rezultatele şcolare cât şi de procesele de predare şi învăţare pe care le

implică;

 se constituie parte integrantă a procesului didactic, nu mai este privită din exteriorul

acestuia;

dezvoltă tot timpul o funcţie de feed-back pentru elev;

 tinde să informeze şi personalul didactic asupra punctelor tari şi punctelor slabe ale

eforturilor depuse, asupra eficienţei activităţii didactice;

 îşi asumă un rol activ, de transformare continuă a proceselor de predare şi de învăţare, de

intervenţie formativă;

 devine un proces continuu şi integrat organic procesului de instruire;

evaluarea devine un mijloc de comunicare de informaţii asupra stadiului învăţării, în

vederea ameliorării sau reorganizării acesteia;

evaluează elevii în raport cu o normă, cu criterii dinainte formulate (vezi „Descriptorii de

performanţă pentru învăţământul primar”);

aceste criterii sunt cunoscute şi de evaluator şi de evaluat;

solicită o diversificare a tehnicilor de evaluare, a metodelor şi creşterea gradului de

adecvare a acestora la situaţii didactice concrete;

vizează deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spaţiului şcolar (competenţe

relaţionale, comunicare profesor-elev; disponibilităţi de integrare socială);

centrează evaluarea pe rezultatele pozitive, fără a sancţiona în permanenţă pe cele

negative;

elevul devine partener cu drepturi egale, într-o relaţie educaţională care are la bază „un

contract pedagogic” etc.

oferă transparenţă şi rigoare metodologică;

caută să aprecieze şi eficacitatea ansamblului de procese care trebuie să conducă la

învăţare etc.

Instrumente de evaluare tradiţionale și moderne

Ce este o metodă de evaluare? Este - o cale prin care profesorul oferă posibilitatea de a

demonstra nivelul de stapânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități, testate prin

utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.

Spre deosebire de metodele tradiționale care realizează evaluarea rezultatelor școlare

obținute pe un timp limitat și de regulă cu o arie mai mare sau mai mică de conținut, dar oricum

definită, metodele alternative de evaluare prezintă cel puțin două avantaje în fața celor

tradiționale: pe de o parte realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legatură cu

instruirea/învățarea, de multe ori concomitent cu aceasta; pe de altă parte ele privesc rezultatele

școlare obținute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea unor capacități,

dobândirea de competențe și mai ales schimbări în planul intereselor, atitudinilor, corelate cu

activitatea de învățare.

Sintagma „metode de evaluare" se referă îndeosebi la modalitatile prin care este evaluat

elevul, la calea, drumul pe care îl parcurge profesorul, împreună cu elevul / elevii săi în demersul

evaluativ.

Metodele de evaluare însotesc si facilitează desfășurarea procesului de învățământ. În

general, au aceleași caracteristici ca și metodele de predare/ învatare și anume:

- Sunt demersuri teoretico-acționale referitoare la ce, cât, cum și unde să evaluăm;

- Se elaborează și se aplică în strânsă legătură cu diferitele componente ale procesului de

învățământ;

- Se concep, se îmbină și se folosesc în legătură cu particularitățile de vârstă și individuale, cu

modul de acționare a factorilor educativi;

- Au caracter dinamic, fiind deschise înnoirilor și perfecționărilor;

- Au caracter sistematic; fără a-și pierde entitatea specifică se combină, se completează și se

influențează reciproc alcătuind un ansamblu metodologic coerent;

-Unele metode sunt folosite cu prioritate de către profesor, altele de către elev.

Conceptele cele mai frecvent întâlnite și care desemnează realitatea despre care vorbim

sunt urmatoarele: metode și procedee de evaluare; tipuri de evaluare; forme si modalități de

evaluare;

În diverse contexte educaționale unele dintre aceste concepte pot fi metode prin

intermediul cărora este condus procesul evaluativ, în timp ce în alte împrejurări pot deveni

mijloace de culegere, prelucrare a informațiilor sau de comunicare socială profesor – elev. Deci,

raporturile dintre ele se schimbă în funcție de context. Indiferent de proveniența și

funcționalitatea lor, când discutăm despre drumul/ calea de urmat de către profesor și elev în

procesul evaluativ, despre modul în care se culeg informațiile în activitatea evaluativă am putea

să vorbim deopotrivă, atât despre „metode de evaluare" cât si despre „modalități de evaluare", în

sensul includerii în această din urma sintagmă atât a metodelor cât si a procedeelor sau

procedurilor specifice acestui demers.

Importanța metodele de evaluare a rezultatelor școlare ale elevilor se stabilește îndeosebi

după modul de aplicare în situațiile cele mai potrivite. Fiecare metodă, tehnică sau instrument de

evaluare prezintă avantaje și dezavantaje. Ele vizează capacități cognitive diferite si, în

consecință nu oferă toate aceleași informatii despre procesul didactic. Datorită acestui fapt,

precum și diversității obiectivelor activității didactice, nici o metodă si nici un instrument nu pot

fi considerate universal valabile pentru toate tipurile de competențe și toate conținuturile. Așadar,

ele nu pot furniza un tablou cuprinzător, integral al schimbărilor și rezultatelor elevilor.

Urmărirea și verificarea cât mai complexă a realizării obictivelor vizate în procesul de

instrucție și educație se obtin prin îmbinarea diferitelor metode, tehnici si instrumente de

evaluare si prin folosirea, de fiecare dată, a celei mai potrivite.

Sistemul metodologic al evaluării performanţelor elevilor cuprinde mai multe forme de

verificare, metode şi procedee de examinare. Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această

denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac

parte probele orale, probele scrise şi probele practice. Metodele tradiţionale constituie la

momentul actual elementele principale şi dominante în desfăşurarea actului evaluativ.

Pornind de la această realitate obiectivă, strategiile moderne de evaluare caută să

accentueze acea dimensiune a acţiunii evaluative care să ofere elevilor suficiente şi variate

posibilităţi de a demonstra ceea ce ştiu , ca ansamblu de cunoştinţe, dar, mai ales ceea ce pot să

facă (priceperi, deprinderi, abilităţi). Acest lucru se realizează prin metode moderne

complementare de evaluare. Acestea sunt: observarea sistematică a activităţii şi a

comportamentului elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul, autoevaluarea.

Evidentiem câteva idei esenţiale care justifică amplificarea interesului pentru folosirea

metodelor alternative de evaluare:

Realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legătură cu învățarea/ instruirea, de multe ori

concomitent cu aceasta.

Privesc rezultatele școlare obținute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea

de capacități, dobândirea de competențe și mai ales schimbări în planul intereselor,

atitudinilor, corelate cu activitatea de învățare.

Predomină evaluarea formativă, cu rol de cunoaștere a punctelor tari ale elevului și de

stimulare a punctelor slabe ale acestuia;

Elevii sunt stimulați să se autocunoască și să-și autoevalueze informațiile și

competențele.

În evaluarea modernă se îmbină armonios controlul frontal al profesorului cu alte forme

de evaluare: evaluarea pe grupe, evaluarea reciprocă, autoevaluarea.

În mod obişnuit, evaluarea trebuie inţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării si

invăţării, de eliminare a eşecului şi de realizare a unui progres constant în pregătirea

fiecărui elev. O preocupare majoră a activităţii noastre didactice este aceea de a fi un evaluator

obiectiv, de a face din evaluare un proces lipsit de stres pentru elevi.

Concluzii

Există o metodă de evaluare care să atingă perfecțiunea, desăvârsirea? O metodă de

evaluare ideală? Părerea mea este că nu există si nu poate exista! Însusi idealul apartine

domeniului ideilor, există numai în gândire, este spiritual și imaterial.

Metoda ideală de evaluare ar constitui unul dintre țelurile supreme spre care s-ar îndrepta

teoria și practica evaluării.

Fiecare metodă sau tehnică de evaluare prezintă avantaje și dezavantaje, virtuți și limite.

Fiecare metodă face apel la capacități diferite și nu poate oferi aceleași informații, despre

rezultatele școlare sau despre procesul didactic, pe care le oferă o altă metodă.

Datorita acestui fapt, nici o metodă de evaluare nu poate fi considerată ideală, în sensul de a fi

perfectă și a o putea utiliza numai și numai pe ea, fără a mai fi nevoie și de alte metode de

evaluare.

Numai prin îmbinarea diferitelor metode si tehnici de evaluare, prin folosirea metodei

adecvate contextului, putem realiza o verificare completa a obiectivelor educationale. Atitudinea

dezirabilă față de sistemul metodelor nu implică acceptarea unora și excluderea altora. Problema

adevarată constă în optiunea pentru utilizarea metodei(lor) apreciate ca fiind adecvate. Nici o

metodă de evaluare nu este aplicabilă cu rezultate accesibile fără să fie adaptată contextului în

care este utilizată: vârsta elevilor, obiectivele urmărite, conținuturile verificate și tipul de decizii

ce urmează a fi luate.

Este adevarat că în practica școlară se observa o îmbunătățire a metodelor și tehnicilor de

evaluare în scopul realizarii unei corelații eficiente între predare-învatare-evaluare și pentru a se

atinge dezideratele idealului educațional, dar aceasta nu înseamnă că a luat naștere metoda ideală

de evaluare.

Importanța evaluării în actul didactic presupune punerea pe noi baze și flexibilizare a

procesului evaluator, în învățământul preuniversitar. Reforma în domeniul evaluării rezultatelor

școlare ale elevilor trebuie să se producă, în sensul creării unui sistem nou de evaluare, bazat pe

criterii unitare, la nivel național, de apreciere a performanțelor elevilor și nu în sensul revizuirii

si îmbunătățirii sistemului tradițional. Unele din elementele esențiale ale modernizării procesului

evaluativ este introducerea unor criterii unitare, a unor indicatori de performanță. Aceștia

reprezintă rezultatele anticipate ale activităților desfășurate, definite ca obiective proiectate.

Introducerea unui sistem de criterii - descriptori de performanță răspunde și necesității

de asigurare a obiectivității în acordarea notelor, în funcție de calitatea răspunsului dat de elev.

Principalelor argumente ce se aduc în favoarea introducerii, adoptării și utilizării unor

astfel de criterii calitative sunt: potențialul lor formativ în sensul conștientizării de către elevi a

cerintelor, a sarcinilor de lucru și a performanțelor așteptate; stimularea capacității elevului de

autoevaluare a nivelului său de pregătire în diverse momente ale procesului de învățare; creșterea

consistenței și transparenței de apreciere și de notare în scopul sporirii credibilității judecății de

valoare în cadrul evaluării curente, cu consecințe directe asupra examenelor

Se apreciază că acest lucru este esențial pentru fundamentarea unei judecăți de valoare

bazată pe criterii stabile și pentru asigurarea compatibilității în notare la nivel național.

În activitatea din învățământ, evaluarea se impune din numeroase rațiuni, toate

decurgând, pe de o parte, din interdependența învățământului cu dezvoltarea economico-socială

și culturală, iar pe de altă parte, din cerințe interne ale sistemului.

Necesitatea evaluării se impune și din perspectiva perfecționării activității instructiv-

educative. Ea nu se limitează la constatarea și aprecierea rezultatelor, ci vizează întotdeauna

reglarea, ameliorarea acțiunii educative. Prin contribuția sa în planul cunoașterii elevilor, al

stimulării capacității de învățare a acestora, precum și prin diagnoza operată, atât asupra

rezultatelor obținute, cât și asupra activității care le-a produs, evaluarea îndeplinește, în

ansamblul acțiunilor proprii activității de învățământ, un rol formativ și stimulator.

Având în vedere că profesorii se află în perioada de abordare a unor metode și tehnici noi

de control si evaluare, destul de dificil de aplicat pentru unii dintre ei, este necesară o reiniţiere

psihopedagogică a cadrelor didactice şi a managerilor din instituţiile de învăţământ în vederea

optimizării raporturilor dinte cele trei laturi ale procesului instructiv-educativ: predare-învăţare-

evaluare și multiplicarea, diversificarea activităţilor de perfecţionare în acest domeniu, nu numai

în cadrul larg al cercurilor pedagogice. O soluție viabilă pentru îmbunătăţirea actului evaluativ

este şi posibilitatea de a lua exemplul de bune practici în acest domeniu din celelalte sistemele

europene de învăţămănt.

Considerăm necesară o viziune nouă asupra EVALUĂRII progresului elevilor realizabilă

prin stabilirea unor itemi de evaluare, elaboraţi în raport cu obiectivele comportamentale,

facilitând profesorului crearea unei imagini relevante a progresului elevilor şi posibilitatea de

reglare a procesului de predare-învăţare, precum şi de diferenţiere a instruirii.

Se impune, de asemenea, reconsiderarea și reconstrucția sistemului de referinţă la

nivelul mentalității, atitudinal și relaţional atât al profesorilor cât și al elevilor în vederea

dezvoltării la elevi a capacității de a evalua şi a se evalua în contexte diferite atât pe parcurs cât

şi la finalul perioadei de studiu, permiţând astfel dezvoltarea unei personalităţi autonome,

armonioase, capabile de performanţă şi succes.

BIBLIOGRAFIE:

Cerghit, Ioan, „Sisteme de instruire alternative şi complementare”, Editura Aramis,

Bucureşti, 2002,

Constantin, Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2009

Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti, Grupul editorial Litera-Eitera

Internaţional, 2000.

Cristea, S., Evaluarea procesului de învăţămînt (II) // Tribuna învăţămîntului, 563/2000.

Dumitriu C. – “Strategii alternative de evaluare: modele teoretico-experimentale” E.D.P.,

Bucuresti, 2003;

Ionescu M. - “Educația si dinamica ei“  Tribuna Învățământului,  Bucuresti, 1982;

Ioan Bontas, Pedagogie, Editura. All, București, 1996;

IUCU, Romita, „Instruirea şcolară”, Editura Polirom, Iaşi, 2001;

LAROUSSE, Dictionnaire du pedagogie, Paris, 1996 ;

Nicola, Ioan , Tratat de pedagogle şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1996;

MEN, SNEE – “Ghid de evaluare pentru invatamantul primar” E.D.P., Bucuresti,1999.

MANOLESCU, M., „Evaluarea şcolară. Metode, tehnici, instrumente”, Editura Meteor

Press, Bucureşti, 2005;

Radu, I, T., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică ,

2000.