5

Revista Română de Bioetică, vol. 6, nr. 2, aprilie – iunie 2008

EUTANASIA

ÎN DREPTUL PENAL ROMÂNESC

Dan Perju-Dumbravă*, Silviu Morar**, Iuliu Fulga***,

Adrian Avram****, Doina Todea****, Costel Siserman****

Rezumat Concepţiile şi opiniile privitoare la eutanasie se pot grupa în două categorii prima pro-eutanasie şi a doua este contra acesteia, ambele având la bază argumente juridice, medicale, etice şi morale. Cei care sunt împotriva eutanasiei pornesc de la principiile fundamentale ale îndatoririlor medicale şi anume că medicul trebuie să-l ajute pe bolnav până în ultima clipă. Doctorul nu poate suprima viaţa, ci trebuie să lupte pentru ea, oricât de grea este boala şi chiar dacă nu mai există speranţă. A proceda contrar înseamnă încurajarea sinuciderii. Mai mult, speranţa în achiziţii de ultimă oră cu efect salvator rămâne mereu actuală. Unele din argumentele contra eutanasiei sunt îndreptate în special împotriva medicilor, în timp ce altele se îndreaptă împotriva oricărei alte persoane care practică eutanasia. Dacă medicii ar practica eutanasia în mod obişnuit, s-ar instaura în rândul bolnavilor teama de a mai merge la medic şi doctorii ar devia de la menirea profesiei medicale. O altă potenţială consecinţă negativă a eutanasiei e aceea , că legalizarea ei ar slăbi interdicţia legală generală a omuciderii şi s-ar ajunge la abuzuri. Alt motiv pentru a respinge eutanasia este că ar putea fi facilitat interesul familiei bolnavului pentru trecerea lui în nefiinţă. Un alt aspect ar fi acela al abuzului pe care o societate dictatorială l-ar putea face asupra populaţiei, prin intermediul medicilor, dacă legea i-ar îndreptăţi pe aceştia să aplice eutanasia. Cum nici justiţia, nici medicina nu sunt infailibile, oricând se poate strecura o eroare, acesta fiind un alt argument puternic împotriva eutanasiei. Pe o poziţie diametral opusă se situează susţinătorii eutanasiei. Aceştia consideră moartea preferabilă bolii însoţită de dureri insuportabile. Comisia pentru probleme sociale şi sanitare a Consiliului Europei a promovat dreptul bolnavului de a refuza încăpăţânarea terapeutică. Hotărârea întreruperii sau continuării tratamentului aparţine doar bolnavului. El e singurul cu drepturi depline de a decide acest lucru. Cuvinte cheie: eutanasie, suicid, legislaţie.

* Profesor, Institutul Medico-Legal Cluj-Napoca, danperjud@yahoo.com; ** Universitatea de Medicină Sibiu, silviumorar@yahoo. com; *** Serviciul de Medicină Legală Galaţi; **** Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca.

6

Pornind de la originile poporului român, geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sunt amintite de Iordanes. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor, care o exercitau asemenea druizilor din Galia. După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman au fost extinse şi în noua provincie a Imperiului Roman. Locuitorii erau judecaţi de guvernator sau de locţiitorul său. El avea ius gladii (dreptul de a pedepsi cu moartea). În timpul năvălirii populaţiilor migratoare a continuat aplicarea dreptului roman, însă numai parţial, prioritate având obiceiul sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populaţiei autohtone.

În perioada stăpânirii bizantine (secolele X-XII) se aplicau Bazilicalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în capitala Imperiului Roman de Răsărit. Sancţiunile prevăzute pentru infracţiunuile de omor erau moartea şi mutilarea făptuitorului. Atunci a apărut dispoziţia privind diferenţa între tentativă şi infracţiunea consumată.

În perioada de cristalizare a statelor feudale române a continuat să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris. El a fost consemnat de documentele timpului sub denumirea de ius Valachio sau Valachorum antique lex et consuetudo.

Primele legiuiri româneşti au fost Cartea românească de învăţătură de la pravilele româneşti (1646), tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi Îndreptarea legii (1652), tipărită la Târgovişte. Potrivit lor, uciderea unei persoane era pedepsită cu moartea prin spânzurare sau decapitare. Tentativa era mai blând pedepsită. Erau reglementate cauze care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauzele care micşorează

pedeapsa (mânia, beţia, somnambulismul etc). Tot atunci s-a realizat o distincţie clară între omorul intenţionat şi cel fără voie (“cel ce ucide cu greşeală şi fără voia lui, să nu se cerceteze ca un ucigatoriu”) şi între actul spontan de ucidere (“moartea grabnică”) şi actul premeditat (“moartea vaşnică”).

Ultima legiuire feudală a fost Legiuirea Caragea (1 septembrie 1818 – 1 decembrie 1865). Potrivit acestei legi omorul “iaste mai înainte cugetat sau necugetat”. Cine va omorî “cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare”. “Cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat iaste; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit la minte, va omorî, nevinovat iaste; cine asvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât”.

Codul penal din 1865 reglementa omorul săvârşit cu voinţă pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit, omorul calificat, “când se va săvârşi mai înainte, sau deodată, sau în urma altei crime”, precum şi atunci când “va fi avut drept scop, ori a prepara, ori a înlesni, ori a executa un delict sau de a ajuta dosirea sau a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict”, pentru care pedeapsa era munca silnică pe viaţă; omorul cu premeditare, pedepsit de asemenea cu munca silnică pe viaţă; omorul rudei în linie ascendentă, soţului sau soţiei, pedepsit cu temniţă grea pe viaţă; pruncuciderea copilului nelegitim, pedepsit cu recluziune; omorul involuntar, pedepsit cu închisoare de la 3 luni până la un an şi jumătate şi amendă.

În ceea ce priveşte reglementarea legală a eutanasiei în România din perioada interbelică, relevant este Codul penal „Regele Carol al II-lea” adoptat în 1936.

7

În art. 468 alin. 1, se prevedea „Acela care ucide un om în urma rugăminţii stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 8 ani; iar aliniatul 3 al aceluiaşi articol prevede o atenuantă a faptei de la primul aliniat: „Pedeapsa este închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani, atunci când faptul a fost săvârşit în condiţiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferea de o boală incurabilă a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”.

Făcând o analiză comparativă a acestui articol cu art. 463 al aceluiaşi cod, care prevedea că „acela care ucide un om, comite crima de omor şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 25 de ani şi degradare civică de la 3 la 8 ani”, se poate observa că pedepsele prevăzute pentru omorul la cerere şi omorul din milă sunt mult atenuate în aceste două cazuri special şi expres prevăzute de lege, ca infracţiuni distincte de cea de omor. Aceste prevederi le aveau ca precedent pe cele existente în Codul penal transilvănean, care în art. 282 prevedea „Acela care, prin dorinţa hotărâtă şi serioasă a unei persoane, a fost determinat să o ucidă, se va pedepsi cu recluziunea până la 3 ani”. Pedeapsa de închisoare între 3 şi 8 ani se aplică şi aceluia „care determină pe altul să se sinucidă sau îi întăreşte hotărârea de a se sinucide ori îi înlesneşte în orice mod executarea dacă sinuciderea a avut loc”. Din art. 468 aliniatul 1 Codul penal „Regele Carol al II-lea” reies următoarele condiţii ale omorului la cerere: „victima să fi fost o persoană în viaţă şi ea să fi cerut în mod repetat, serios şi stăruitor să-i fie luată viaţa, lucru care să ateste o hotărâre fermă, persistentă şi irevocabilă, astfel încât să fie exclusă ideea unei decizii luate în pripă într-un moment de enervare

sau de deprimare”. În comentariul asupra textului V. Dongoroz sublinia că nu are importanţă cauza pentru care victima îşi doreşte moartea (boală incurabilă. onoare sau cauze sentimentale). Textul art. 468 urmăreşte să înlăture discuţiile din doctrină, potrivit cărora consimţământul victimei ar anula criminalitatea faptului. Deşi actele de eutanasie nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite. Atenuanta de la alineatul 3 se va aplica dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: fapta să fi fost săvârşită sub imboldul unui sentiment de milă provocat de chinurile fizice ale victimei care suferea de o boală incurabilă, iar moartea persoanei să fi fost inevitabilă din cauza acelei maladii. Lipsa oricăreia dintre aceste circumstanţe este suficientă pentru a înlătura atenuarea pedepsei.

Legislaţia penală a fost unificată prin Codul penal din 1936, care are astfel meritul de a fi primul cod penal românesc. El reglementează următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463), omorul calificat (art. 464), pruncuciderea (art. 465), oferta de omor (art. 466) omuciderea prin imprudenţă (art. 467), omorul la stăruinţă (art. 468), omorul prin consens (art. 469). Am considerat absolut necesar să alcătuim această prezentare a legiuirilor penale privind infracţiunile contra vieţii persoanei, deoarece, viaţa persoanei este lezată şi prin eutanasie. Şi cum în legislaţia română eutanasia nu e reglementată ca o infracţiune de sine stătătoare, considerăm că ea trebuie încadrată într-o formă de omor.

În jurisprudenţa franceză, deşi Curţile cu Juri manifestă o mare indulgenţă faţă de cei care au comis omorul din milă, la cererea victimei, celor care au propus nepedepsirea faptelor de omor în aceste condiţii li s-a răspuns că legalizarea eutanasiei ar exercita o presiune inadmisibilă asupra unor

8

handicapaţi, bătrâni şi bolnavi incurabili, care au încă dorinţa de a trăi şi care astfel ar fi culpabilizaţi, reproşându-li-se că au devenit fiinţe inutile şi trăiesc pe seama colectivităţii. În acelaşi sens s-a pronunţat şi V.V. Stanciu, care susţine că elementele unei veritabile eutanasii sunt: boală incurabilă cu evoluţie fatală, suferinţele atroce şi cererea repetată a bolnavului care imploră moartea ca o eliberare. Chiar cu întrunirea tuturor acestor elemente, omorul din milă nu constituie un fapt justificativ în nici una din legislaţiile ţărilor civilizate.

Statul de drept presupune un sistem de ierarhizare a legislaţiei. Legea fundamentală a statului este Constituţia, în care se cuprinde ansamblul de norme juridice, care consfinţesc esenţa şi forma statului român, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Pe baza prevederilor constituţionale sunt promulgate celelalte legi organice. În ceea ce priveşte reglementările referitoare la activitatea medico-legală, acestea izvorăsc din Codul de Procedură penală. Dar nici Constituţia României şi nici o altă lege nu reglementează eutanasia în mod expres. Ea nu este prevăzută de legislaţia română în vigoare ca o infracţiune distinctă, şi nici ca o circumstanţă atenuantă sau agravantă, ci este considerată infracţiune de omor, prevăzută de art. 174 Cod penal. Ea se încadrează la infracţiunile contra vieţii.

Titlul II din Codul penal reglementează Infracţiuni contra persoanei, iar în cadrul acestui titlu faptele care aduc atingere fiecăreia din valorile constitutive ale ansamblului referitor la persoana umană sunt incriminate în secţiuni distincte, ţinând seama de obiectul juridic comun al fiecărui subgrup. Considerăm că este necesară realizarea unui scurt istoric privind reglementarea infracţiunilor contra vieţii persoanei în ţara noastră.

În codul penal actual o asemenea secţiune distinctă în cadrul infracţiunilor contra persoanei o constituie cea intitulată Omuciderea, cuprinzând incriminarea tuturor faptelor care aduc atingere vieţii persoanei (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii). Cuprinderea acestor infracţiuni într-o secţiune aparte ţine seama de existenţa unui obiect juridic comun al subgrupului infracţiunilor contra vieţii şi anume, acel mănunchi al relaţiilor sociale care se formează şi se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viaţa omului, relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestei valori sociale.

Infracţiunuile contra vieţii persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcţii şi procese organice care menţin o persoană în viaţă, ca o unitate anatomică şi fiziologică, fizică şi psihică. Nu are relevanţă dacă trupul aparţine unei persoane tinere sau în vârstă; este necesar să fie o persoană în viaţă, în momentul săvârşirii infracţiuni, indiferent dacă a fost viabilă în momentul naşterii, ori dacă a fost normală din punct de vedere anatomo-fiziologic, adică avea sau nu o constituţie care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanţă nici dacă victima este un muribund sau o persoană pe care o aşteaptă o moarte apropiată şi nici dacă este pe punctul să-şi ridice singură viaţa. Legea noastră penală nu acordă nici o relevanţă consimţământului victimei. De asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanţă sub aspectul existenţei infracţiunii. În legătură cu momentul de când este ocrotită viaţa, părerile sunt împărţite în doctrină şi jurisprudenţă. Unii autori consideră că viaţa trebuie ocrotită din momentul naşterii şi până la

9

moarte. Alţii spun că viaţa trebuie ocrotită din momentul concepţiei. Nici în legătură cu momentul naşterii nu există o opinie unitară. Unii consideră că momentul în care copilul se angajează în procesul naşterii este situat înainte ca acesta să fie expulzat. Alţii sunt de părere că suprimarea copilului după ce s-a declanşat procesul naşterii, chiar dacă expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracţiune contra vieţii. S-a susţinut, împotriva acestei păreri, că dreptul la viaţă implică existenţa vieţii şi nu se poate vorbi de viaţă decât din momentul în care copilul îşi începe viaţa extrauterină. Această opinie are la bază art. 177 Cod penal (pruncuciderea), care arată că are loc „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere...” Dacă problema momentului naşterii este deschisă discuţiilor, nici cea a momentului morţii nu a fost pe deplin elucidată. Moartea unei persoane nu e un fapt instantaneu, viaţa nu părăseşte deodată întregul corp. Există situaţii de tranziţie a vieţii către moarte, caracterizate prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă când trecerea spre moarte definitivă se desfăşoară într-o succesiune de stări, ceea ce îngreunează surprinderea momentului morţii.

Subiectul activ al infracţiunilor contra vieţii poate să fie orice persoană deoarece, legea nu prevede cerinţa ca subiectul să aibă vreo calitate. Subiectul pasiv al infracţiunilor contra vieţii este persoana împotriva căreia se îndreaptă acţiunea (infracţiunea) de ucidere.

Infracţiunile de omucidere sunt infracţiuni de comisiune, adică cele prin care se încalcă preceptul legii de a nu face ceea ce legea opreşte. Acţiunea sau inacţiunea săvârşită trebuie să aibă ca urmare imediată suprimarea vieţii

victimei. Infracţiunile contra vieţii fiind cele mai grave infracţiuni contra persoanei şi sancţiunile prevăzute de lege sunt şi ele dintre cele mai aspre.

Infracţiunea de omor este prevăzută la art. 174 Cod penal, care dispune că: „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte”.

Săvârşirea eutanasiei implică de cele mai multe ori şi un alt element important al laturii subiective a infracţiunii de omor şi anume premeditarea. Ea e definită de Dicţionarul juridic penal ca: „luarea în mod deliberat a hotărârii de a comite o anumită infracţiune, exteriorizată prin activităţi de pregătire a săvârşirii acesteia”. În acest sens art. 175 Cod penal prevede infracţiunea de omor calificat. Omorul calificat presupune realizarea conţinutului omorului simplu, în împrejurarea premeditării, aşa cum se arată la litera a) a aceluiaşi articol Premeditarea înseamnă a pune la cale, a pregăti, a plănui o acţiune şi presupune realizarea mai multor condiţii. O primă condiţie constă în trecerea unui interval de timp din momentul hotărârii până în momentul executării infracţiunii. Durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte stabilită. O a doua condiţie este activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvârşi infracţiunea. În intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii executării acestei hotărâri, făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale psihice în vederea asigurării succesului acţiunii sale. În sfârşit, pentru existenţa premeditării, se mai cere ca în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii executării omorului, făptuitorul să treacă la săvârşirea unor acte de

10

pregătire de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei. Actele de pregătire nu ţin de esenţa premeditării, doar o probează. Alţi autori sunt de părere că actele preparatorii nu sunt strict necesare pentru a dovedi existenţa premeditării; teoria însă nu neagă importanţa acestor acte.

Legiuitorul a considerat mai periculos pe cel care premeditează nu fiindcă a pregătit omorul, ci fiindcă a persistat în ideea sa infracţională, fiindcă a avut o stare psihică de relativ calm care i-a permis să aleagă din mai multe variante de săvârşire a infracţiunii pe aceea care era mai sigură pentru producerea rezultatului, pe aceea care prezenta riscuri minime pentru el în timpul comiterii şi după comiterea ei.

Un alt element important al laturii subiective este mobilul care stă în spatele efortului de voinţă care determină săvârşirea faptei. Acesta reprezintă fundalul pe care se grefează şi orientează opţiunile şi deciziile infractorului pe tot parcursul traseului infracţional. Existenţa mobilului este firească şi necesară, lipsa lui punând la îndoială normalitatea psihică a infractorului. Alţi autori sunt de părere că latura subiectivă a omorului nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracţiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei. Cu toate acestea, instanţa de judecată va fi preocupată să stabilească, în fiecare caz mobilul faptei, deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Dacă pentru existenţa omorului simplu este indiferent mobilul săvârşirii faptei, în schimb săvârşirea omorului din interes material, de pildă, este o împrejurare care atribuie infracţiunii un caracter calificat.

În privinţa mobilului eutanasiei, cel al milei, al compasiunii, ar trebui să fie

avut în vedere de către instanţă ca o circumstanţă atenuantă. Codul nostru penal nu prevede asemenea circumstanţe atenuante legale. Încadrarea juridică corectă a eutanasiei ar fi cea prevăzută de articolul 175, litera a) Cod penal, cu alte cuvinte, infracţiunea de omor calificat. Alte agravante incidente în acest caz ar fi cele prevăzute de articolul 175, lit. e) asupra soţului sau unei rude apropiate sau lit. d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra. Litera d) se aplică mai ales în cazul eutanasiei nonvoluntare aplicată pacienţilor comatoşi.

Este necesară o analiză asupra art. 175 lit. d. din Cod Penal, datorită faptului că exprimarea acestuia este cea mai apropiată de esenţa eutanasiei. Când făptuitorul cunoaşte starea de neputinţă a victimei de a se apăra şi o transformă în mijloc de a realiza uciderea cu mai multă uşurinţă, fapta prezintă pericol social agravat. Pentru a se aplica agravanta se cer două condiţii:

- starea de neputinţă a victimei de a se apăra

- făptuitorul să profite de acea stare. Starea de neputinţă a unei persoane

de a se apăra şi care-i anihilează sau reduce substanţial posibilitatea de a se apăra împotriva agresiunii este un element de natură fiziologică şi poate rezulta dintr-o împrejurare naturală (bătrâneţe, somn), sau dintr-o cauză întâmplătoare provocată de victimă (administrarea de narcotice). Chiar dacă victima, din punct de vedere fizic e perfect normală, dacă se află într-o împrejurare care nu-i permite să se apere, agravanta are aplicare. În practica judiciară s-a arătat că starea de neputinţă a victimei de a se apăra nu trebuie să se datoreze acţiunilor inculpatului, deoarece dacă inculpatul a provocat acea stare şi apoi a ucis victima, această împrejurare se resoarbe în infracţiunea consumată.

11

Expresia din Codul penal “profitând de starea de neputinţă”, semnifică faptul că, alături de condiţia neputinţei de apărare, trebuie să subziste şi condiţia “folosirii” acestei stări de către făptuitorul în cauză. “A profita” de starea de neputinţă a victimei de a se apăra presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei precare a victimei şi utilizarea acesteia în scopul de a o ucide. Cele două elemente arătate în paragraful anterior trebuie demonstrate de acuzare şi îndeplinite cumulativ.

Aşadar, eutanasia îmbracă forme diferite în dreptul românesc, deşi nu e reglementată în mod expres. Nereglementarea ei este considerată de majoritatea juriştilor români un element pozitiv. Această poziţie coincide cu părerea multor autori care condamnă nepedepsirea omorului comis la rugămintea victimei, deoarece legalizarea eutanasiei ar putea conduce la grave abuzuri, inclusiv la pericolul ca “sub masca, carităţii supreme, să se ajungă la a se debarasa de copiii care te încurcă şi de gurile inutile”.

Deşi autorii care susţin eutanasia invocă lipsa de “umanism” a legii penale, se poate susţine că nu există garanţii că, într-o zi, un medic sau oricare altă persoană, nu va practica eutanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va reuşi stabilirea unui control eficient asupra practicării eutanasiei, este mai prudent ca ea să fie ţinută în afara legii. În rezumat concepţiile şi opiniile privitoare la eutanasie se pot grupa în două categorii: prima categorie este pro-eutanasie şi a doua este contra acesteia, ambele având la bază argumente juridice, medicale, etice şi morale.

Cei care sunt împotriva eutanasiei pornesc de la principiile fundamentale ale îndatoririlor medicale şi anume că medicul trebuie să-l ajute pe bolnav până

în ultima clipă. Doctorul nu poate suprima viaţa, ci trebuie să lupte pentru ea, oricât de grea este boala şi chiar dacă nu mai există speranţă. A proceda contrar înseamnă încurajarea sinuciderii. Mai mult, speranţa în achiziţii de ultimă oră cu efect salvator rămâne mereu actuală. Unele din argumentele contra eutanasiei sunt îndreptate în special împotriva medicilor, în timp ce altele se îndreaptă împotriva oricărei alte persoane care practică eutanasia. Dacă medicii ar practica eutanasia în mod obişnuit, s-ar instaura în rândul bolnavilor teama de a mai merge la medic şi doctorii ar devia de la menirea profesiei medicale. O altă potenţială consecinţă negativă a eutanasiei e aceea , că legalizarea ei ar slăbi interdicţia legală generală a omuciderii şi s-ar ajunge la abuzuri. Alt motiv pentru a respinge eutanasia este că ar putea fi facilitat interesul familiei bolnavului pentru trecerea lui în nefiinţă. Un alt aspect ar fi acela al abuzului pe care o societate dictatorială l-ar putea face asupra populaţiei, prin intermediul medicilor, dacă legea i-ar îndreptăţi pe aceştia să aplice eutanasia. Cum nici justiţia, nici medicina nu sunt infailibile, oricând se poate strecura o eroare, acesta fiind un alt argument puternic împotriva eutanasiei.

Pe o poziţie diametral opusă se situează susţinătorii eutanasiei. Aceştia consideră moartea preferabilă bolii însoţite de dureri insuportabile. La acest mod de a aborda problema au aderat chiar laureaţi ai premiului Nobel (G. Thomson, L. Pauling, J. Monod). În acest sens Hamburger în prefaţa la cartea lui J. P. Soulier („Enigma vieţii”) conchide că: „atunci când nu e nici o speranţă de a acţiona eficace pentru a vindeca, singura datorie e aceea de a uşura suferinţa şi teama, iar orice înverşunare terapeutică devine o caricatură a îndatoririlor medicale”. Comisia pentru probleme

12

sociale şi sanitare a Consiliului Europei a promovat dreptul bolnavului de a refuza încăpăţânarea terapeutică. Hotărârea întreruperii sau continuării tratamentului aparţine doar bolnavului. El e singurul cu drepturi depline de a decide acest lucru. În lumina celor prezentate mai sus, pare că legalizarea eutanasiei are şi efecte pozitive şi negative.

Dar au oamenii dreptul să comită suicidul? Răspunsul este pozitiv. Sinuciderea şi tentativa de sinucidere nu sunt condamnate ca infracţiuni. Ele sunt acte tragice şi individuale. Eutanasia nu e un act privat. Ea înseamnă a lăsa pe cineva să faciliteze moartea altei persoane. De aceea e o problemă de interes public care poate duce la abuzuri extraordinare faţă de cei mai vulnerabili dintre noi. Eutanasia nu dă, aşa cum se pretinde, doar drepturi celui ce moare ci şi celor care îi ucid. Eutanasia nu se referă doar la dreptul de a muri ci şi la dreptul de a ucide. Oare este verbul “a ucide” un cuvânt prea puternic pentru eutanasie? Este eutanasia singurul mod de a se elibera pacientul de durerile atroce? Susţinătorii eutanasiei exploatează frica naturală a omului de moarte şi prezintă

două alternative: eutanasia sau durere insuportabilă. Însă soluţia nu e aceasta. Ea trebuie căutată într-o mai bună informare a pacientului în legătură cu drepturile sale, în acordarea unei îngrijiri medicale specializate în controlul durerii. E vorba nu doar de durerea fizică, ci mai ales de suferinţa psihică şi depresie, ce pot fi ameliorate.

O altă întrebare ar fi, din moment ce sinuciderea nu e împotriva legii, de ce ar fi ilegal să ajuţi pe cineva să comită sinuciderea? Nici sinuciderea nici tentativa de sinucidere nu sunt incriminate, nici în România nici în alte ţări europene. Dar aceasta nu pentru că există un “drept” la sinucidere, ci pentru a-i încuraja să caute soluţii pentru rezolvarea problemelor lor, fără a fi supuşi riscului de a fi condamnaţi, dacă s-ar descoperi că au săvârşit o tentativă de sinucidere.

În final trebuie spus că argumentele pro şi contra eutanasiei sunt inepuizabile. Probabil că soluţia cea mai convenabilă ar fi legalizarea eutanasiei însă într-un cadru atât de strict încât să facă imposibile eventualele abuzuri.

Bibliografie [1] Astărăstoae V., Trif A. B., Responsabilitatea juridica medicală în România, Ed. Polirom,

2000; [2] Astărăstoae V., Grigoriu C., Scripcaru C., Ghid Practic de Medicină Legală pentru Jurişti,

Ed. Contact, 1996; [3] Beccaria C., Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, 1965 [4] Beliş V., Gangal M., Cadrul juridic şi deontologic al practicii medicale, Ed. Viaţa

medicală românească, 2002; [5] Beliş V. , Tratat de medicină legală, Editura Medicală, vol. I-II, 1995; [6] Boroi A. , Eutanasia - concept, controverse, reglementare, Revista de drept penal, Anul II,

nr. 2 aprilie-iunie 1995; [7] Boroi A. , Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, 1996; [8] Brock D. W. , Life and Death, Cambridge University Press, 1993; [9] Buda O., Iresponsabilitatea, Ed. Ştiintelor medicale, 2006; [10] Cocora L., Ioan B., Astărăstoae V., Bioetica stărilor terminale, Ed. Universităţii „Lucian

Blaga”, Sibiu, 2004; [11] Dobrinescu I. , Infracţiuni contra vieţii persoanei, Editura Academiei R.S.R. , 1987;

13

[12] Hanga V. , Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, vol. I, 1980; [13] Humphry D. , Final exit. The Practicalities of self-deliverance and assisted suicide for

the dying, Dell Publishing, 1996; [14] Patton K. , Science, Religion and Death, Journal of Religion and Science, vol. I, 1996; [15] Scripcaru G., Astărăstoae V., Scripcaru C., Principii de bioetică, deontologie şi drept

medical, Editura Omnia, 1994; [16] Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Eutanasia între valoare şi moarte demnă, Revista de

Medicină Legală, nr. 1, 1996; [17] Scripcaru Gh., Bioetica, o perspectivă europeană, col. Bioetica, Iaşi, 1995.

Resurse Internet Resurse Internet Resurse Internet Resurse Internet

http://www. bccla. org/positions/privoff/endlife. Html http:/religioustolerance. org/eutanas. htm.