ELDORADO, de Eugen JebeleanuSa nu tanjiti la aur, sa nu-l vreticaci, iata, ei sunt plini de aur si-n fata noastra pier in secolul acestacare nu este al lor. Cu toate ca-n miscari sunt vii (oricum ai vrea sa-I iei),li-s chipurile galbene de aur;o galbinare stranie de aur le da lucirea, stralucirea si aparentaglorie crepusculara.Nici un om sanatos nu poate sa le ravneasca boala.nici un codru oricat de ravasit de toamna, n-ar vrea sa li se asemuie.Si nici cea mai sarmana dintre mumii infasurata in bietele-i bandaje -----Caci o mumie nu stie ce-I chinul, In timp ce oamenii acestia Cu mari pupile de-aur Simt atintita asupra lor, intreaga,Ura pamantului. Ei au o greutate: cand bat cu pumnu-n masa,Cand calca si Cand se aseaza sa mananceSi mai ales cand dorm. Caci fiecare vis al lor e-un vis apasator ca aurul. Sonore li-s tenebrele bolnave, Caci intre ele Stau bine-ascunsi Acesti napoleoni de gheata, Reumatismul stralucit al bogatiei Li-I agonia mult mai crancenaDecat a orisicarui om,Fiindca li-s plamanii Doi saci de aur greu care-i apasa si le Gatuie suflarea. Si muribunzii-acestia se caznesc atunciSa-si scuipe greutatea Si respiratia le haraie, le zornaie,Silindu-se sa scape de Neomeneasca apasare. Ei ar dori atunci sa se prefaca fiecare ban de aurIntr-un fulg Si fulgii toti sa se prefaca intr-o Usoara zburatoare Care sa se inalte, Si sa-I dezlege.

Oh, Eldorado, Roata strivitoare de argint!O, aur cu sclipiri de salt de leopard, Pe care l-ati ucis si care ti s-a prabusitPe piept Si acuma-ti zace,Mereu mai greu pe inima

Si haraie plamanii,Respirand din ce in ce mai silnic,Si-afara sunt sarmanii Usori in salopetele de randuniciSi numai aurul apasa tot mai greuIn timp ce primavera Abia asteaptaSa sufle-n trambita-I de luminisuri