Capitolul prezintă problemele filosofice ale cercetării etnografice. În centrul acestor probleme se află doctrina realistă. Ea susține că există o realitate independentă de cercetător, a cărei natură se poate cunoaște și că scopul cercetării este să dea rezultate în concordanță cu realitatea. Aceasta este o doctrină filosofică pe care se bazeaza, în principal, etnografia. Una dintre cele mai comune rațiuni adoptate de abordarea etnografică rezumă importanța apropierii față de oameni și intrarea în contact cu aceștia și cu viețile lor pe termen lung în înțelegearea deplină și corectă a credințelor și a comportamentelor oamenilor. Această paradigmă a stat la baza schimbării antropologiei sociale ți culturale dar și a sociologiei de la sfârșitul secolului XIX si începutul secolului XX. Sociologul Herbert Blumer a scris printre cele mai fondate și logice argumente care susțin aceasta teorie, el afirmând ccă o cercetare de mare acuratețe ar trebui să aibă la bază observarea fenomenului ,,îndeaproape,,. Astfel, din aceste puncte de vedere, cercetarea etnografică dorește să redea fenomenele într-o manieră cât mai aproape de realitate, be baza observării concrete a fenomenelor, chiar unde acestea se întâmplă.

În ciuda tendinței de complianță față de acest model ,,realist,, exista un curent etnografic care se îndepărtează într-o direcție oarecum opusă. Contrar ideii clasice, aceasta susține faptul că oamenii construiesc lumea socială, atât prin filtrul propriei perspective, cât și prin acțiunile care derivă din această proprie concepție. Blumer spunea că până și oamenii care trăiesc în zone geografice învecinate, pot trăi defapt în lumi sociale diferite, care constituie propriile lor realități. Antropologia modernă se bazează des pe aceste puncte de vedere, punând mare preț pe anumite păreri ,,din interior,, și mai puțin pe niște observații filtrate printr-un punct de vedere științific străin, ,,vestic,,. Acest constructivism este în mare măsură compatibil cu realismul până când este aplicat în cercetarea propriu-zisă. Problema care se ridică este faptul că etnografii nu sunt admiși ca făcând parte dintr-o societate anume, și sunt tratați diferit, ceea ce este pe deplin fals. Se pare astfel că ei creează lumi sociale mai degrabă decât să prezintă o simplă realitate independentă. Practic, o lume socială sau o realitate nu este cu nimic mai adevărată decât alta, sau ba chiar mai mult, decât convingerile personale ale etnografilor. Cu alte cuvinte, constructivismul etnografic se transformă într-un relativism puternic conturat în contradicție cu complinața etnografiei față de realism.

Puși față în față cu această contradicție, se ivesc două soluții: să aplicăm ori realismul ori relativismul predominant in metoda etnografică. Din păcate, se pare că niciuna din aceste soluții nu este suficient de satisfăcătoare. Dacă aplicăm etnografia realistă asupra înțelegerii noastre despre oamenii studiați va însemna să interpretăm credințele oamenilor ca fiind produsul contactului cu diferența de cultură sau realitate. Astfel acestea vor fi catalogate ca ,,adevărate,, (dacă vor fi explicate ca produse ale impactului realității) sau ca ,,false,, (dacă vor fi explicate ca și fiind rezultatul factorilor cauzatori de eroare) ori acest lucru este imposibil deaorece se știe că pornind de la o premisă falsă se poate obține o concluzie adevărată și vice-versa. Astfel, apare marea problemă: etnografia nu mai încearcă să înțeleagă credințele oamenilor, ci pur și simplu le cataloghează ca fiind false sau adevărate. Astfel presupunerile culturale și interesele sociale vor fi mereu implicate în procesul de înțelegere.