Universitatea “Ştefan cel Mare” SuceavaFacultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Specializarea Administrarea și Formarea Resurselor Umane în Organizații

Referat la disciplina Politica Regionala a Uniunii Europene

Titular curs: Lect. univ. dr. Liliana Scutaru

Studentă:Vozian Veronica

-2014 -

1. Comentaţi următoarea aserţiune: „În vreme ce piaţa unică înseamnă o creştere a liberalizării şi a concurenţei cu scopul de a stimula creşterea economică, politica de coeziune reprezintă instrumentul creat pentru a garanta că toate ţările şi teritoriile vor beneficia de avantajele economice oferite de piaţa unică”

(Gerhard Stahl şi Damian Lluna, A Cohesion Policy for the Future, Intereconomics, December, 2003)

Constituirea unui spațiu „fără frontiere”, care să permită libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, serviicilor și persoanelor este un fenomen foarte complex, dar și inedit. Cu toate incertitudinile, stagnările și contradicțiile sale Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere și competitive zone din lume, atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, cât și al potențialului de dezvoltare. Cu toate acestea, disparitațile existente între statele fondatoare încă din momentul constituirii UE s-au accentuat pe măsura integrării și a etapelor succesive de extindere. La momentul actual Uniunea Europeană cuprinde 28 de state membre care formează o comunitate și o piață internă de peste 503 milioane de cetățeni, disparitățile de natură economică și socială între aceste țări fiind semnificative.

Adoptarea Actului Unic European a cărui obiectiv esențial era liberalizarea circulației într-un proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor şi factorilor este o condiție necesară dar nu și suficientă pentru creșterea economică a tuturor membrilor. În realitate, în lipsa unor politici redistributive procesul de integrare la care participă ţări cu niveluri diferite de dezvoltare determină o accentuare a decalajelor.

Politica de coeziune este una din politicile care urmărește diminuarea decalajelor de dezvoltare economice și sociale, ea acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum: creşterea economică și sectorul IMM, transporturile, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea și formarea profesională, educaţia. Uniunea Europeană este conştientă de faptul că, pentru a beneficia pe deplin de o piaţă unică largă este necesar să se permită acestor regiuni rămase în urmă să-şi crească nivelul lor de dezvoltare. De exemplu unul dintre principalii beneficiari ai politicii de coeziune în perioada 1994-2006: Grecia a înregistrat o creștere importantă. Între 1995 și 2005, Grecia și-a redus decalajul față de restul UE ajungând de la 74% la 88% din media UE în 2005.

Însă, zonele și regiunile dezvoltate au capacitatea de absobție și de gestionare a fondurilor, în timp ce zonele mai puțin dezvoltate sunt deseori incapabile de a le absorbi și utiliza. Revenind la modul concret, pentru perioada 2007 – 2013 UE a oferit pentru România 19,8 miliarde de euro. O sumă imense de bani disponibile pe de o parte şi o ţară care are nevoie de aceasta pentru a stimula dezvoltarea, pe de altă parte.

Dar situaţia reală nu este la fel de simplă, procedura pentru buna utilizare a acestor resurse are nevoie de expertiză, eforturi de planificare şi de capacitate de co-finanţare naţională. Comisia Europeană a descoperit multe nereguli ceea ce a dus la iniţierea de către Comisia Europeană a procedurilor de suspendare a fondurilor pentru mai multe Programe Operaţionale implementate în România.

Pentru România, marea problemă a constituit-o rata foarte scăzută de absorbţie a fondurilor. Potrivit unei estimări a Raportului strategic naţional privind implementarea fondurilor structurale şi de coeziune, dacă actuala rată de absorbţie se va menţine, volumul rambursărilor va atinge alocarea iniţială de 19 miliarde de euro doar în 2020.

Acordul politic al statelor membre privind MFF 2014-2020, realizat la Consiliul European din 7 – 8 februarie 2013 prevede alocarea pentru politica de coeziune a cca. 325 miliarde euro. Suma ce revine României pentru politica de coeziune este de 21,8 miliarde, în creştere cu 10% faţă de alocarea 2007-2013 (situată la nivelul de 19,8 miliarde euro). Vom putea noi oare absorbi aceste fonduri sau le vom lasă să ne treacă printre degete ca și alte miliarde de euro oferite de Uniunea Europeană? Astfel de zone, precum România necesită mai întâi investiții importante pentru a creea cadrul capabil să absoară și să utilizeze fondurile. În lipsa investiții menite să creeze structuri economice eficiente, fondurile care ajung în astfel de regiuni stagnează; ceea ce duce la ineficiența lor și la pierdere de bunăstare. În concluzie, nu se poate vorbi de reducerea disparităților prin absorție de fonduri europene atâta timp cât nu există actori economici care să le folosească.

Însă, aș spune că nu este de ajuns ca regiunile mai slab dezvoltate din Uniunea Europeană să se imbunătățească în termeni absoluți, ceea ce contează este capacitatea lor de a prinde din urmă în timp real și prin modalități eficiente și benefice pe termen lung regiunile dezvoltate. Fenomenul de concentrare a procesului de creștere prin absorția mai consistentă a fondurilor în zonele dezvoltate a statelor membre, rămâne un obstacol în calea reducerii disparităților.

Zonele mai puțin dezvoltate trebuie să se confrunte cu provocarea de a crea cadrul capabil să absoarbă și să utilizeze fondurile. În unele regiuni, aceste provocări vor impune noi constrângeri asupra dezvoltării economice. Însă abordarea acestor provocări necesită o analiză solidă, o capacitate de anticipare, precum și răspunsuri politice creative, adaptate nevoilor regionale. Politica de coeziune poate continua cel mai bine să promoveze dezvoltarea regională și convergența, în vederea viitoarelor schimbări sociale și economice. Reducerea disparităților nu poate fi realizată numai prin acțiunile individuale ale Uniunii, ale statelor membre, sau ale regiunilor. Succesul economic pretinde o cooperare strânsă între toate acestea întrucât UE nu poate crește fără regiuni puternice și în plină dezvoltare.

2. Ce înţeles are sintagma “o Europă cu geometrie variabilă”, prin prisma politicii de dezvoltare regională?

Trecerea de la o comunitate care asigură cooperarea în două sectoare economice, compusă din şase state, la o uniune politică, vamală, comercială şi economică, formată din douăzeci şi opt de state, într-un interval istoric relativ scurt denotă, în primul rând, o capacitate remarcabilă de adaptare și de extindere.

Pornindu-se de la cele mai puternice state ale Europei, astăzi Uniunea Europeană îmbină state cu un PIB foarte scăzut față de statele fondatoare. În contextul unei lumi din ce în ce mai globalizate, Jean Monnet a declarat, încă din 1957, că frontierele primei Comunităţi Europene, a celor şase, au fost fixate nu pentru statele membre, ci pentru cele care nu au fost incluse, conturându-se încă de atunci ideea că aderarea la UE ar trebui să reprezinte un obiectiv şi o prioritate politică şi pentru alte ţări.

Expresia Europa “cu geometrie variabilă” face referire la o metodă de integrare diferenţiată, prin care se recunoaşte existenţa unor diferenţe iremediabile în ceea ce priveşte gradul de integrare şi, de aceea, este permisă o separare permanentă a unui grup de State Membre de o serie de unităţi integratoare mai puţin competitive. În conformitate cu principiul cooperării consolidate stipulat în Tratatul de la Amsterdam un grup de state membre poate stabili o cooperare aprofundată supranaţională într-un anumit sector de activitate, formulă integratoare care rămâne deschisă oricând celorlalte state membre, cu condiţia respectării criteriilor pe baza cărora a fost instituită cooperarea consolidată. În termeni politici, juridici şi procedurali, acest principiu însemna deplina consacrare a geometriei variabile a Uniunii drept unul din mecanismele cheie ale procesului integrării europene.

Aplicarea strategiei geometriei variabile în modelul european de integrare face posibilă adoptarea şi aplicarea treptată a legislaţiei comunitare, prin utilizarea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor temporare. Aceste instrumente ale strategiei de extindere vine în mod esenţial în sprijinul ţărilor mai puțin dezvoltate, dacă luăm în considerare exigenţele ridicate în spaţiul european.

Conceptul unei Europe cu o geometrie variabilă este poate fi ușor interpretabil și în defavoarea țărilor mai puțin dezvoltate. Spre exemplu, o modalitate de manifestare a geometriei variabile comunitare poate fi considerată formula acordurilor interguvernamentale între o parte a statelor membre referitoare la cooperarea în anumite domenii politice sau economice, spre exemplu Acordurile de la Schengen referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi la suspendarea controalelor la frontierele interioare ale statelor membre. Astfel, țările care nu se încadrează în

criteriile de bază a acordului de la Schengen au rămas pe diafară, unul dintre exemplele cunoscute pentru noi fiind țara noastră.

O geometrie variabilă face parte din metabolismul Uniunii Europene. Dar accentuarea ei în diferite direcţii, viteze variate între grupuri de ţări, creşterea fragmentării economice şi nu numai pot avea efecte dintre cele mai rele pentru Uniunea Europeană. Geometria variabilă capătă dimensiuni periculoase dacă o examinăm prin prisma situaţiei economice în ţările membre ale Uniunii. Profunda criză obligă şi la reconsiderarea utilităţii unor instrumente de politică la nivelul UE.

În anii’90 integrarea flexibilă sau diferețiată a fost considerată drept un instrument adecvat pentru a depăși piedicile din calea progresului integrării vest-europene. Europa à la carte, Europa cu două-trei viteze, Europa cu geometrie variabilă, Europa cercurilor concentrice sunt concepte vehiculate intens în anii’90 și la începutul acestui deceniu. Însă, solidaritatea și coeziunea reprezintă valorile pe care se bazează politica regională în Uniunea Europeană, iar dacă flexiblitatea devine regula și nu excepția atunci există riscul fragmentării Comunității, deoarece țările membre nu mai au obiective și valori comune. Deja sunt voci care susţin că fondurile structurale şi de coeziune trebuie să fie folosite mai mult pentru a contracara efectele recesioniste ale consolidărilor fiscale în ţări din zona euro. Mai este un pas până la a spune că, dacă ţări din afara zonei euro nu sunt capabile să absoarbă fonduri europene, atunci destinaţia acestora să fie alta. România are o absorbţie încă foarte mică. Astfel, dacă nu o să încercăm să absorbim cât mai mult din fondurile europene, ne putem trezi cu amputări severe de fonduri.